Cap 2

Managementul aprovizionării
Capitolul 2. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR
2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor

2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie
2.3. Modalităţi de exprimare a stocurilor
2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului stocurilor de producţie
2.5. Obiective în conducerea proceselor de stocare; elementele
funcţionale de caracterizare a acestora
2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor
2.7. Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea cantităţii
economice de comandă-aprovizionare
2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în
condiţii de certitudine şi de risc sau incertitudine
2.7.2. Stabilirea pragului (nivelului) de comandă-reaprovizionare
2.7.3. Metode de calcul al stocurilor de siguranţă
2.8. Gestiunea diferenţiată a stocurilor după sistemul ABC; efecte
economice
2.9. Metode de urmărire şi control al dinamicii stocurilor
2.10. Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu mişcare lentă şi fără
mişcare – stocuri neeconomice.
Întrebări
Teste grilă
Aplicaţii practice: - rezolvate
- de rezolvat
Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
CAPITO LUL 2
Gestiunea economică a stocurilor
2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor
Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de

piaţă, o activitate căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită implicaţiilor economico-
financiare importante pe care le determină formarea şi deţinerea lor. Stocurile sunt cantităţi
de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unităţilor
economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp
determinată, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţilor de
aprovizionare şi de desfacere, al activităţii comerciale, în general, care sunt dependente de
natura şi caracteristicile materialelor şi produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi
asigurare-transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii
obiectivului de bază specific agenţilor economici. În general, scopul formării stocurilor este
diferit; la nivelul economiei, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la
resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la adăpost economia naţională de
influenţa unor factori de forţă majoră (seisme, inundaţii, stare de necesitate, evitarea
conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agenţii economici îşi constituie stocuri
de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continuă a subunităţilor
de consum sau servirea clienţilor în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării
astfel a obiectivelor ce şi le-au propus.
În abordarea problematicii stocurilor se are în vedere răspunsul a mai multor
„întrebări” de mare interes, şi anume:
care este nivelul cererilor constante şi cel al cererilor variabile?
ce influenţă prezintă cererea asupra nivelului stocurilor de materiale sau
produse?
ce servicii trebuie asigurate pentru cumpărarea, aducerea şi stocarea materialelor
şi produselor sau pentru livrarea-revânzarea acestora din stocuri?
cât de mari trebuie să fie stocurile?
se poate accepta fenomenul de epuizare a stocurilor în anumite secvenţe de timp
ale perioadei de gestiune?
care este nivelul protecţiei pentru a se preveni fenomenul de lipsă de stoc?
ce sistem de conducere - control al stocurilor trebuie adoptat?
este bine să se aprovizioneze materialele în loturi mici sau mari cum trebuie
ajustate stocurile când cererile sau vânzările de produse se abat de la previziuni?
cum programăm fabricaţia pentru a forma stocuri care să asigure ritmicitate
livrărilor către clienţii constanţi sau vânzării la clienţii întâmplători?
care sunt răspunsurile la aceste întrebări în cazul producţiei continue sau

discontinue?
Formarea stocurilor de materiale şi produse asigură condiţii optime pentru
desfăşurarea, după un sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu
se poate obţine utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile
clienţilor în strictă concordanţă cu pretenţiile pe care le emit, nu se pot desfăşura o serie de
operaţii din sistemele aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli rezonabile. Toate acestea
pentru că "stocurile" îndeplinesc o "funcţie vitală", aceea de "decuplare" şi de
"armonizare" a fluxului: "cumpărarea, aducerea (transportul), recepţia-depozitarea,
pregătirea pentru consum - utilizare a materialelor, trecerea acestora prin fazele de
prelucrare până la magazia de produse finite, expedierea sau livrarea produselor la
clienţi, în magazinele proprii sau ale distribuitorilor specializaţi pentru desfacere-
vânzare".
"Funcţia vitală" a stocurilor nu justifică supradimensionarea lor pentru că stocurile
determină imobilizări de capital antrenat în cumpărarea de materiale sau în produsele finite
stocate şi încă nevândute. În mod obişnuit, un mare concern industrial dispune de stocuri a
căror valoare reprezintă circa 25% din capitalul investit. Deţinerea de stocuri necesită, în
acelaşi timp, spaţii special amenajate şi dotate, cheltuieli de depozitare-păstrare, taxe de
asigurare, dobânzi pentru credite ş.a., amplificând efortul investiţional aferent. La această
situaţie se adaugă efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor
stocate. Sub acest aspect nu ar fi justificată formarea de stocuri; dar, în procesul de
furnizare, aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine influenţa multor situaţii şi
factori cu acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează în mod "obiectiv"
necesitatea formării de stocuri. Astfel, situaţiile de forţă majoră determină, aşa cum s-a arătat
mai sus, formarea de stocuri sub forma rezervei naţionale; periodicitatea producţiei la
furnizori sau a transportului determină formarea de stocuri curente la utilizatori;
eventuala apariţie a unor dereglări, perturbaţii în livrările de la furnizori sau în
transport determină formarea de stocuri de siguranţă la consumatori sau în magazinele de
desfacere; întreruperea exploatării sau a transportului ca urmare a condiţiilor naturale
şi de climă sau sezonalitatea producţiei anumitor produse determină formarea stocurilor
sezoniere (de iarnă); necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii lor în consum
implică constituirea stocurilor de pregătire sau condiţionare (la resursele la care
proprietăţile fizice şi chimice impun acţiunea chiar dacă aceasta s-a realizat la producător).
Sunt şi alte situaţii care generează necesitatea formării de stocuri între care mai
amintim, şi nu în ultimul rând, pe cea care are în vedere minimizarea cheltuielilor de
cumpărare, aducere, depozitare şi administrare a resurselor materiale. Indiferent de
situaţie sau de factorul de influenţă, este necesară efectuarea de analize şi calcule
economice care să determine strategia şi politica în domeniul formării stocurilor de la o etapă
la alta, în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi internaţională de resurse
materiale, de mutaţiile în structura cererilor pentru consum sau în potenţialul de furnizare a
lor.
Principalele "probleme" care se pun în faţa agenţilor economici se referă la: stabilirea
tipurilor de stocuri care trebuie constituite şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip
sau altul de "stoc", pentru o mărime sau alta sunt influenţate decisiv de răspunsul la
întrebarea: "ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau
mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp"? Răspunsul constă în
stabilirea unui "prag optim" care asigură un echilibru al efectelor negative şi pozitive
specifice unei situaţii sau alteia. Pentru aceasta este necesară, în primul rând, cuantificarea
"efortului de stocare" (Es) pe care îl face unitatea economică. Practic, acesta se compune
din:
Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru deţinerea stocurilor de materiale;
Efortul indirect (Eids) determinat de mărimea investiţiei financiare efectuate pentru
cumpărarea şi stocarea unor cantităţi de materiale sau produse pe o anumită perioadă de
timp.
E s = E ds + E ids
În cadrul efortului direct, principalele elemente care determină mărimea acestuia
sunt:
cheltuielile cu salariile muncitorilor şi ale personalului administrativ din depozite, inclusiv

cotele pentru impozitul pe salarii şi asigurările sociale aferente (Cs);
cheltuielile pentru energie electrică, combustibili, lubrifianţi, abur etc., destinate
desfăşurării proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);
cheltuielile cu amortismentele mijloacelor fixe ale depozitelor (construcţii, utilaje,
mecanisme şi alte mijloace de inventar) - Ca;
cheltuielile pentru întreţinerea şi repararea echipamentelor (Cr);
cheltuielile pentru iluminat, încălzit şi pentru climatizarea unor spaţii de depozitare (Ci);
cheltuielile pentru materialele auxiliare, de întreţinere necesare activităţii depozitului (Cma);
cheltuielile determinate de pierderile prin perisabilităţile sau scăzămintele admise (Cp).
În concluzie, mărimea totală a efortului direct de stocare este dată de relaţia:
E ds = C s + C t + C a + C r + C i + C ma + C p
Rezultatul aplicării relaţiei se exprimă în lei pentru o perioadă definită - an, trimestru,
lună etc.
Menţionăm că, în condiţiile în care activitatea de menţinere a stocurilor într-un depozit
are un caracter de continuitate, fără mari variaţii ale volumelor şi respectiv valorii materialelor
depozitate, se poate accepta ideea că efortul direct de stocare este aproximativ constant
pe unitatea de valoare stocată; în consecinţă, se poate determina un coeficient de calcul
(a) care arată cât reprezintă cheltuielile aferente efortului direct de stocare în raport cu
valoarea medie anuală a materialelor stocate ( Spv ). În acest context efortul direct de
stocare (Eds) se calculează cu ajutorul relaţiei:
E ds = a • S pv
Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitării finanţării pentru achiziţionarea
şi stocarea materialelor care se pot înregistra în ipoteza nestocării şi folosirii fondurilor
financiar-valutare, astfel disponibilizate, la dezvoltarea capacităţilor de producţie, efectuarea
unor noi investiţii, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea producţiei şi pentru obţinerea unui
spor de profit. Efortul indirect de stocare, Eids, se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
Eids ≡ (a x Spv + Spv) ei

în care "ei" reprezintă eficienţa investiţiei pentru dezvoltarea producţiei care se calculează
astfel:
Pr,
ei =
I
în care "Pr" reprezintă profitul suplimentar obţinut prin punerea în valoare a rezultatelor
investiţiei "I" finanţată prin evitarea formării stocurilor ( a. x S pv + S pv ).
Efortul total "Es" trebuie amortizat prin efectele favorabile determinate de constituirea
stocurilor. Importanţa proceselor de stocare se exprimă prin rolul de "regulator" pe care îl
joacă acestea între ritmul aprovizionărilor şi cel al producţiei, stocul reprezentând acel
"tampon inevitabil" care asigură sincronizarea aprovizionării cu ritmul consumurilor.
În consecinţă, o politică eficientă în acest domeniu este cea care asigură formarea unor
stocuri minim necesare, care, prin nivel şi structură, asigură continuitate în
alimentarea consumului (continuu sau variabil) în condiţiile unui efort (cost) minim de
stocare. Stocurile, dimensionate pe criterii economice, reprezintă certitudine, garanţie
şi siguranţă în desfăşurarea normală a activităţii agenţilor economici.
2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie
Pentru desfăşurarea normală a activităţii, unităţile economice din industrie, construcţii

sau transporturi îşi constituie stocuri în funcţie de condiţiile de aprovizionare interne şi
externe, de natura resurselor materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de
organizarea subunităţilor de consum şi dispersia teritorială a acestora, de strategia şi politica
adoptate în formarea stocurilor. "Structura materială a stocurilor pentru producţie", din
care urmează a fi alimentate punctele de consum, cuprinde: materii prime de bază sau
auxiliare; părţi componente şi subansamble ale viitorului produs finit; materiale şi piese
de schimb destinate întreţinerii şi reparării utilajelor, clădirilor, instalaţilor; combustibili şi
lubrifianţi, ambalaje şi materiale de ambalat, furnituri de birou.
În general, la nivelul unităţilor economice, se prevede constituirea obişnuită a stocului
curent, după caz, a celui în curs de transport şi, cu titlu de excepţie, stocurile de
siguranţă, de condiţionare, de transport intern (sau de secţie) şi de iarnă. Aceste tipuri
de stocuri îndeplinesc aceleaşi funcţii, dar în condiţii diferite şi definesc conţinutul stocului
de resurse materiale pentru producţie a cărei funcţie generală are în vedere
"desfăşurarea normală a activităţii unităţii economice în perioada de gestiune
estimată".
"Stocul curent" reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale noi şi
refolosibile, de combustibili şi lubrifianţi, de piese de schimb, subansamble etc. care
se acumulează în depozitele şi magaziile unei unităţi economice în scopul acoperirii
cererilor pentru consum în volumul, structura şi ritmicitatea specifice, în intervalul
dintre două aprovizionări succesive. Este stocul care se formează în mod obişnuit în
întreprinderi, pentru alimentarea consumului. Evoluţia stocului curent se prezintă în figura
2.1 ; pe parcursul formării şi utilizării, stocul curent înregistrează mai multe nivele între
care semnificative sunt "maxim", "mediu", "minim". Nivelul maxim se înregistrează în
momentul intrării, recepţiei şi trecerii în gestiune a unui lot nou de materiale (produse,
componente etc.) sosit de la furnizori; nivelul mediu estimat va fi nivelul maxim împărţit la doi, iar
nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero. Nivelele mediu şi minim efective pot fi diferite
de cele estimate, caz în care şi determinarea va îmbrăca forme specifice; astfel, nivelul mediu
efectiv va fi rezultatul împărţirii sumei nivelelor maxim şi minim efective la doi, iar nivelele maxim
şi minim efective vor fi cele înregistrate în fişele de magazie la începutul şi sfârşitul intervalului
dintre două reîntregiri (reaprovizionări) succesive. Aceste precizări sunt necesare pentru că
evoluţia şi modul de calcul pe nivele a stocului curent va condiţiona dinamica şi mărimea
stocului de producţie (care-l cuprinde în mod obişnuit).
(Scrmax)
Stoc curent minim (Scrmin)
I I
τ =durata de comandă aprovizionare
Figura 2.1
Consumul din stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant
uniform în timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau
continuu, în cantităţi fixe sau variabile. Semnificativ este momentul calendaristic la care
urmează a se declanşa acţiunea de comandă-reaprovizionare; acesta poate fi prestabilit
cu o anumită aproximaţie, în funcţie de elementele posibil de cunoscut: durata de
aprovizionare, distribuţia statistică a cererii, condiţiile de furnizare. În figura 2.2. (a şi
I I
b) se prezintă corelaţia dintre procesul de formare şi cel de utilizare a stocului curent de
cherestea cu programul de fabricaţie al produsului "uşi finisate".
Figura 2.2 (a,b)

"Stocul în curs de transport" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se

găseşte în mijloacele de transport pe timpul deplasării acestora de la sursele de
furnizare la depozitele destinatarilor. Acest stoc, care se mai numeşte "de tranzit", poate
fi mai mare sau mai mic, în funcţie de distanţa de transport şi de mijlocul de transport
folosit în deplasarea materialelor. Asemenea stocuri se creează şi în interiorul unităţilor
economice, cu deosebire în cazul celor care au subunităţi componente dispersate teritorial
(filiale, secţii, uzine de asamblare, şantiere etc.), aşa cum se va menţiona ulterior (vezi
stocul pentru transport intern). Stocul în curs de transport este sursa materială de
reîntregire a celui curent; mărimea lui este, de regulă, la nivelul cantităţii de materiale
comandate (figurile 2.3 şi 2.4).
Figura 2.3
Includerea stocului în curs de transport în cel de producţie al consumatorului

este normală numai în cazul achitării anticipate a contravalorii resurselor materiale
livrate de furnizor, situaţie în care angajamentul financiar (şi deci imobilizarea ca atare
a acestuia) este suportat de primul factor.
Figura 2.4
"Stocul de siguranţă" reprezintă cantitatea de materiale acumulată în

depozitul consumatorului, fiind destinată asigurării continuităţii consumului când
stocul curent a fost epuizat şi întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări
în livrările de la furnizori, în transport sau creşterii ritmului consumului pe
parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate.
Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse

materiale în stoc şi implicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate la
cumpărarea acestora - situaţie care amplifică fenomenul economic negativ specific
stocării în general.
Ca urmare, un asemenea stoc se prevede la materiile prime de bază, a căror
lipsă probabilă condiţionează direct continuitatea activităţii productive a întreprinderii,
iar furnizorul se află la o distanţă relativ mare care nu permite rezolvarea unei probleme
de aprovizionare în timp scurt, operativ. De altfel, condiţiile de formare a stocului de
siguranţă sunt diferite de la o întreprindere la alta şi de la un material la altul.
Formarea acestuia depinde de nivelul şi evoluţia cererilor pentru consum, de ritmul
livrărilor de la furnizori, de timpul de transport şi de cel de comandă care, în activitatea
practică, nu sunt, întotdeauna, constanţi. Formarea stocului de siguranţă se practică
şi în sistemul activităţii de desfacere-vânzare, pentru satisfacerea cererii clienţilor,
onorarea lor promptă. Consumul din stocul de siguranţă se face după analize
prealabile şi cu acordul conducerii asigurării materiale (care va stabili măsuri eficiente
de menţinere a ritmului prestabilit al aprovizionărilor). Evidenţa scriptică acestui tip de
stoc se ţine distinct de celelalte categorii, în cadrul fişelor de magazie.
Dinamica stocului de siguranţă în raport cu cea a stocului curent, ca şi corelaţia
dintre acestea se prezintă în figura 2.5. Este un stoc considerat intangibil, consumul din
cadrul acestuia presupune reîntregirea imediată, din loturile următoare primite de la furnizori,
în scopul reluării funcţiei specifice.
Figura 2.5
"Stocul de pregătire" sau de "condiţionare" reprezintă cantitatea de materiale
care se acumulează şi este staţionată o perioadă de timp în spaţii special amenajate,
în vederea aducerii resurselor respective, prin operaţii de condiţionare, la parametrii
fizico - chimici care să permită prelucrarea lor corespunzător condiţiilor impuse de
normele tehnologice. În această situaţie se includ materiale ca: lemnul pentru mobilă sau
pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate
maximă (deci, care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată (pentru asigurarea condiţiilor
de umiditate şi descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare),
varul (pentru stins), caolinul (pentru macerat) etc.
De regulă, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizori, aceştia fiind
obligaţi să livreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde, în normele stabilite în
contractele economice pentru a putea fi folosită de consumatori imediat după cumpărare,
sau la sosirea de la sursele de furnizare a partizilor contractate (deci cu procesul de

condiţionare efectuat). Există însă situaţii când condiţionarea trebuie făcută la utilizator;
aceasta când operaţia s-a prevăzut a se realiza, prin contract, la consumator sau când, deşi
efectuată la furnizor, pe parcursul transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi.
După condiţionare, materialele se trec în stoc curent pentru utilizare pe destinaţiile de
consum prevăzute. Semnificativ este faptul că, pentru cazurile în care condiţionarea se poate
face pe parcursul staţionării materialelor în stoc curent şi, inclusiv, de siguranţă, durata de
stocare fiind suficientă pentru această operaţie, constituirea stocului de pregătire poate fi
evitată sau cel puţin limitată - aspect care contribuie la diminuarea efortului general de
stocare. Dinamica stocului de condiţionare se prezintă în figura 2.6.
Figura 2.6
"Stocul pentru transport intern" reprezintă cantitatea de resurse materiale care
se acumulează în depozitele şi magaziile subunităţilor de consum (secţii sau ateliere
de fabricaţie) în scopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberării şi
transportului materialelor de la depozitul central (comun) la destinaţiile de folosire.
Situaţia este specifică unităţilor care au în structură mai multe subunităţi care consumă
aceleaşi resurse şi sunt alimentate alternativ de la un depozit central (simultaneitatea servirii
nu exclude formarea unor stocuri chiar pentru câteva ore, pentru unul sau mai multe
schimburi etc.) Aceeaşi situaţie este specifică şi unităţilor economice care au subunităţile de
consum amplasate dispersat în teritoriu şi la distanţe relativ mari faţă de depozitul central
care le alimentează cu materiale; în acest caz, condiţiile şi mijloacele de transport utilizabile
pot influenţa hotărâtor nivelul de formare a stocurilor la punctele de consum.
Dimensionarea la nivel "minim" a acestor stocuri este posibilă prin aplicarea mai multor
măsuri: servire simultană, accelerarea vitezei de circulaţie a mijloacelor de transport,
mecanizarea complexă a operaţilor de primire-recepţie a materialelor (care ies dintr-o
gestiune şi intră în alta), de încărcare, descărcare, manipulare, distribuţia loturilor
programate pentru sosire de la furnizori direct pe destinaţiile de consum, amplasarea
raţională în teritoriu a stocurilor comune mai multor subunităţi de consum ş.a.
Semnificativ este faptul că asemenea "stocuri" pot sau nu pot fi constituite ca o
mărime distinctă faţă de stocul curent ; formarea separată de acesta amplifică volumul
stocurilor, implicit capitalul circulant şi scade astfel eficienţa în utilizarea fondurilor
întreprinderii. Prin eşalonarea raţională, cantitativă şi în timp, a stocului curent pe punctele
de consum se poate preveni situaţia de mai sus. Acest aspect este posibil, după caz şi
condiţii, şi prin formarea stocurilor direct la depozitele subunităţilor dispersate teritorial
(evitând depozitul central sau folosindu-l numai pentru alimentarea punctelor de consum
apropiate unde nu este economică amenajarea unor magazii prea mari etc.). Dinamica
formării şi utilizării stocului pentru transport intern la trei subunităţi de consum se prezintă
în figura 2.7.
Figura 2.7
"Stocul de iarnă" reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează în
depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de
întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor
naturale şi de climă. Aici se încadrează resursele materiale care, prin natura lor, sunt
afectate de asemenea condiţii sau producţia, ori consumul lor, are caracter sezonier. Este
cazul minereurilor feroase, neferoase, nemetalifere, cocsului, cărbunilor, calcarului,
balastului, lemnului din exploatările forestiere ş.a., sau al celor din import pentru care
transportul pe apă se întrerupe în cursul iernii.
Formarea stocurilor de iarnă, sau în general a celor sezoniere, se realizează în
perioadele de presezon prin acumulări eşalonate în limitele necesarului de aprovizionat
prestabilit pentru sezonul de iarnă (se poate avea în vedere constituirea şi a unui stoc de
siguranţă ca protecţie pentru eventuala prelungire a perioadei de întrerupere a furnizării sau
transportului resurselor materiale de genul amintit). Consumul din stocul de iarnă se
realizează în cadrul perioadei de sezon luate în calcul, în concordanţă cu ritmul, volumul şi
natura cererilor pentru consum. Dinamica procesului de formare şi utilizare a stocului de
iarnă se prezintă în figura 2.8.
Figura 2.8
Alături de aceste "tipuri de stocuri" destinate asigurării continuităţii activităţii lor,

agenţii economici pot constitui şi alte categorii, ca de pildă, stocurile strategice, de
conjunctură (speculative) sau anticipate; primele stocuri sunt formate la resurse materiale
achiziţionate în volum mare în momentul în care se consideră că preţul de achiziţie este cel
mai favorabil, iar în viitor acesta va avea o tendinţă de creştere. Eficienţa acestor stocuri este
dată de diferenţa (marja) dintre preţul de achiziţie şi cel în vigoare în momentul consumului
acestor resurse materiale. Stocul anticipat este constituibil în scopul evitării penuriei de
resurse la consumatori pe perioada când este prevăzută încetarea livrării acestora de la
furnizor, ca urmare a intrării în modernizare, remont etc.
Unele stocuri sunt constituite şi pentru a avea o situaţie de monopol; dacă un agent
economic cumpără toate cantităţile dintr-o anumită resursă de la toţi furnizorii el se situează
pe poziţia de monopol, după caz de monopson, determinând pe ceilalţi agenţi economici să-
şi adapteze structura producţiei la consumul altor resurse materiale. Se conturează în
această situaţie şi perspectiva de dumping pe care agentul economic respectiv intenţionează
să o folosească pe piaţă.
2.3. Modalităţi de exprimare a stocurilor

Stocurile de producţie se exprimă în diferite mărimi şi unităţi de evaluare fizică şi
valorică, în funcţie de necesitatea corelării lor cu alţi indicatori; o primă formă de exprimare
este în "unităţi naturale" (tone, kg, buc., m.p., m.c. etc.) şi serveşte la estimarea fizică a
potenţialului de producţie, de lucrări sau servicii, care se poate realiza din cantitatea stocată
la o resursă definită. Pe aceeaşi bază, se asigură determinarea necesarului de spaţii pentru
depozitare, a necesarului de mobilier sau de alte utilaje, dispozitive, instalaţii pentru dotare, a
necesarului de forţă de muncă din depozite. Stocurile fizice stau la baza comensurării
valorice a resurselor materiale stocate şi evidenţierii astfel a fondurilor financiare şi valutare
care au servit la cumpărarea lor.
A doua formă de exprimare este cea "valorică" (în lei, mii lei, mil.lei) prin care se
asigură evaluarea resurselor financiare şi valutare antrenate de formarea stocurilor de
producţie şi, prin aceasta, stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca şi a dobânzilor
care trebuie plătite. Exprimarea valorică permite, totodată, stabilirea, prin însumare, a
"stocurilor totale", indiferent de tipul resursei materiale, determinarea capitalului
circulant aferent materiilor prime şi materialelor, a vitezei de rotaţie, a volumului de credite
necesar, a cheltuielilor de stocare al căror nivel se calculează în raport cu valoarea medie a
stocului de producţie. Expresia valorică este rezultatul produsului dintre stocul de producţie
fizic, pentru fiecare tip de resursă materială, şi preţul de aprovizionare aferent (calculat prin
însumarea preţului de cumpărare cu cheltuielile necesare aducerii materialelor în unitatea
economică şi pe care aceasta le suportă direct).
A treia formă de exprimare este cea "în zile" prin care se evidenţiază perioada de
timp pentru care stocul fizic constituit acoperă cererea pentru consum. În funcţie de
exprimarea în zile se stabilesc momentele calendaristice de declanşare a acţiunilor de
reaprovizionare pe parcursul anului de plan.
2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului

stocurilor de producţie
Stocul de producţie este un "indicator" important al activităţii economice a
întreprinderii; de nivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale şi
financiare de care dispune sau pe care şi le-a asigurat unitatea economică şi eficienţa
utilizării lor. De volumul şi structura stocurilor depind eforturile investiţionale pe care trebuie
să le facă firma industrială pentru achiziţionarea, aducerea, depozitarea şi păstrarea
resurselor materiale stocate. Făcând parte din "sistemul general de indicatori" prin care
se apreciază activitatea economică şi financiară de ansamblu a agentului economic, stocul
de producţie intră într-un sistem complex de corelaţii directe de determinare şi
fundamentare, de condiţionare şi cauzalitate cu mai mulţi indicatori ai activităţii
economice.
O primă corelaţie este cea cu "capitalul social" al unităţii economice, stocurile
materiale fiind, în anumite condiţii, parte componentă a acestuia; pe măsură ce sunt trecute
în consum, materialele din stoc sunt transformate în produse sau încorporate în lucrări,
servicii destinate vânzării sau contractate de clienţi.
A doua corelaţie cu o semnificaţie economică deosebită este cea cu "veniturile
firmei" care reprezintă sursa de finanţare a stocurilor; prin aceasta se influenţează modul
de repartizare pe destinaţii de utilizare a veniturilor agentului economic. O situaţie
economico-financiară favorabilă este caracterizată printr-un "raport continuu
descrescător" între volumul de stocuri de resurse materiale şi veniturile firmei
industriale; aceasta înseamnă că, de la o etapă la alta, se alocă o parte mai mică din
venituri pentru formarea stocurilor de producţie şi o parte mai mare pentru fondurile
destinate dezvoltării unităţii, extinderii activităţii productive a acesteia şi sporirii astfel a cifrei
de afaceri.
În acelaşi mod se interpretează şi "raportul" dintre volumul de stocuri şi "profitul
unităţii", întrucât creşterea stocurilor se finanţează pe seama acestuia.
A treia corelaţie importantă este cea cu viteza de rotaţie a capitalului circulant, fiind
determinată de faptul că stocul mediu de producţie reprezintă element de calcul şi
fundamentare a acestui indicator de eficienţă. Ca urmare, orice diminuare a "nivelului
stocurilor" înseamnă, în acelaşi timp, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant şi
implicit sporirea eficienţei economice în utilizarea resurselor materiale şi financiar-valutare.
Sistemul de relaţii care exprimă această corelaţie se prezintă astfel:
Spv x 360 Spv
Vrz = sau (zile / rotaþie)
Nv cmzv
şi
360 Nv
Nr = sau (numã r rotaþii / an) ,
Vrz Spv
în care:
Spv = stocul mediu de producţie în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei);
Vrz = viteza de rotaţie în zile (durata unei rotaţii);
Nv = necesarul valoric (mii lei, mil.lei);
Nr = numărul de rotaţii în perioada de gestiune (anul, trim., sem.).
cmzv = consumul mediu zilnic în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei)
Deci, diminuându-se Spv se reduce numărul de zile ale unei rotaţii; corespunzător, va
creşte numărul de rotaţii pe parcursul aceleiaşi perioade de gestiune luate în calcul.
A patra corelaţie semnificativă se stabileşte cu "indicatorii din planul de
aprovizionare", în sensul că:
pe de o parte, stocul de producţie, indicator distinct al planului de aprovizionare sub
denumirea de stoc la sfârşit de an într-o anumită structură şi mărime, asigură
continuitatea alimentării consumului productiv atât în cursul perioadei de gestiune, cât şi
în primele zile ale anului următor, până la prima intrare de materiale (stocul de
producţie, ca stoc la sfârşit de an reprezintă suportul material de formare a stocului de
la începutul anului următor);
pe de altă parte, necesarul de materiale pentru îndeplinirea programului de
producţie îmbracă, în perioada dintre primirea-recepţia resurselor materiale şi consumul
acestora, forma stocului curent ; de cantităţile în care se asigură necesarul depinde
direct nivelul de constituire a stocului curent. Rezultă că volumul fizic şi valoric al
necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului determină direct nivelul de
formare a stocului curent, implicit a celui de producţie, ca şi a volumului capitalului
circulant aferent.
A cincea corelaţie este între stocul de producţie şi volumul producţiei; prin
aceasta se evidenţiază potenţialul de producţie realizabil pe seama stocurilor de resurse
materiale constituite sau existente în unitatea economică la un moment dat. Totodată,
volumul de producţie condiţionează, prin necesarul pentru îndeplinirea planului şi
consumului mediu zilnic, nivelul şi structura stocurilor care trebuie formate în depozitele
unităţii economice. În esenţă, această corelaţie cere ca, în unităţile economice, să se
constituie stocuri asortate, în cantităţile minim-necesare care asigură desfăşurarea în
bune condiţiuni a fabricaţiei produselor, realizarea integrală şi la termenele stabilite a
programelor de fabricaţie, şi prin aceasta a contractelor economice.
A şasea corelaţie este cea dintre stocul de producţie şi normele de consumuri
specifice de materiale. Corelaţia are în vedere consumurile specifice din documentaţia
tehnico-economică (care se mai numesc consumuri standard sau norme de consum), care,
prin necesarul pentru îndeplinirea programului de producţie şi consumul mediu zilnic,
se folosesc la fundamentarea nivelului stocurilor. Ca urmare, reducerea acestor consumuri
standard specifice, prin revizuirea lor sistematică în raport cu perfecţionările de ordin
tehnic, tehnologic şi organizatoric, va conduce, în mod firesc, la micşorarea stocurilor
pentru producţie.
În sfârşit, cea de a şaptea corelaţie este între stocul de producţie şi costurile de
producţie, prin care se reflectă cheltuielile ocazionate de formarea şi deţinerea stocurilor
respective (taxe de asigurare, dobânzi pentru credite, impozite, cheltuieli de conservare etc.).
Ca urmare, orice cheltuieli neeconomicoase legate de stocuri (penalizări, cheltuieli
suplimentare de întreţinere generate de deţinerea unui stoc de producţie mai mare decât
nivelul economic, ca şi cele rezultate din uzura morală sau degradarea materialelor stocate
pe durate de timp prea mari sau în condiţii improprii) vor determina diminuarea eficienţei
economice a activităţii unităţii în cauză.
În legătură cu "factorii" care influenţează "nivelul" de formare a stocurilor de
producţie menţionăm că aceştia acţionează diferit, au putere de influenţă mai mare sau mai
mică în raport cu natura resursei materiale, destinaţia în consum şi condiţiile de asigurare-
furnizare-depozitare-conservare. În frecvente cazuri, influenţa acestor factori poate fi
conjugată. Ceea ce este însă comun acestor factori este faptul că acţiunea lor se
concretizează în cheltuieli sau pierderi care se înglobează în costul produselor, lucrărilor,
serviciilor, influenţând nivelul acestora şi implicit rentabilitatea firmei. Ca urmare,
"modelarea economico-matematică" a factorilor trebuie să elimine influenţele generatoare

de cheltuieli neeconomice, astfel încât rezultatul obţinut să exprime un efort minim (cost
minim) cu procesele de stocare.
Între principalii "factori de influenţă" a nivelului de formare a stocurilor menţionăm:
Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori; aceasta trebuie stabilită
ţinându-se cont de "condiţiile de livrare" ale furnizorului, cât şi de cele de primire ale
consumatorului. Condiţiile se referă în principal la natura cererii, momentele de consum,
natura resurselor, ciclicitatea producţiei şi lotizarea economică a fabricaţiei la
producători-furnizori, evitarea suprastocării nejustificate economic etc. O importanţă
deosebită prezintă modul în care furnizorul îşi organizează livrările către clienţii săi, atât în
cazul fabricaţiei cu caracter continuu, cât şi a celei periodice. Strategia în organizarea
livrărilor de către furnizor trebuie cunoscută de clienţi, pentru ca opţiunea lor să se poată
adapta la posibilităţile reale de livrare ale furnizorului; totodată, furnizorul poate influenţa
uneori chiar hotărâtor nivelul stocurilor la clienţii săi şi implicit angajamentul financiar
aferent. În acelaşi timp, furnizorul trebuie să manifeste solicitudine pentru cererile clienţilor
care îi sunt sau pot deveni parteneri constanţi pe piaţa de desfacere a produselor sale.
Strategiile care pot fi aplicate de furnizor în organizarea şi derularea livrărilor către
clienţii săi sunt: livrarea alternativă sau simultană. Livrarea alternativă conduce la
formarea la clienţi a unor stocuri mai mari pentru perioade de timp mai lungi. Livrarea
simultană acţionează invers, fiind mai eficientă pentru clienţi. A doua "strategie de livrare"
necesită însă organizarea mai complexă şi mai amplă a activităţii de desfacere implicând un
efort suplimentar din partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna îi este favorabil. De
asemenea, livrarea la intervalele impuse de strategia servirii simultane poate deveni uneori
neeconomică pentru clienţi, în special pentru cei care solicită cantităţi mici sau foarte mici de
resurse materiale. Ca urmare, negocierile referitoare la stabilirea intervalelor de livrare între
furnizor şi clienţi trebuie să aibă în vedere asemenea aspecte, rezultatele urmând a evidenţia
corelarea intereselor ambilor parteneri.
Natura influenţei celor două strategii trebuie avută în vedere de client (consumator)
chiar în cadrul planului de organizare internă a activităţii de alimentare a subunităţilor de
consum de la depozitele centrale proprii; aceasta în sensul extinderii servirii simultane care
contribuie la formarea unor stocuri mici la nivelul subunităţilor de consum, prevenindu-se
astfel amenajarea de spaţii de depozitare prea mari.
Cantitatea minimă care poate fi comandată (în vederea achiziţionării-cumpărării)
de un client unui furnizor în condiţii economice avantajoase sau la preţuri accesibile.
De regulă, aceasta este stabilită de producător, ca reprezentând limita sub care fabricaţia
unui produs ar antrena cheltuieli de producţie mai mari şi implicit preţuri de vânzare mai
ridicate. Acest factor defavorizează solicitanţii de cantităţi mai mici (inferioare acestei limite)
care, dacă s-ar aproviziona la nivelul sau peste aceste limite, ar trebui să-şi constituie stocuri
mai mari decât cele necesare în perioada imediată, ceea ce ar conduce la amplificarea
eforturilor investiţionale atât la cumpărare, cât şi în depozitarea-păstrarea materialelor.
Pentru a se evita o asemenea situaţie nefavorabilă, consumatorii de cantităţi mici se
pot aproviziona prin unităţile en-gros care colectează mai multe comenzi de la mai mulţi
clienţi. Se creează astfel condiţii ca, prin cumulare, cantitatea rezultată care trebuie
comandată unui producător să întrunească condiţia de a depăşi limita minimă impusă pentru
a fi produsă şi vândută la un preţ accesibil. La fel se interpretează "cantitatea minimă
livrabilă în condiţiile acordării de rabat comercial sau de bonificaţii" din partea
furnizorilor.
Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale
în corelaţie cu distanţa de transport; corelarea impusă de factor asigură realizarea
procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cât mai mici. În consecinţă,

mărimea stocurilor este condiţionată în anumite cazuri de capacitatea de transport în special
pentru resursele materiale care se asigură din import, ca şi în cazul celor pentru care în
totalul cheltuielilor de aducere şi stocare, cele aferente transportului deţin ponderea
esenţială.
Condiţiile naturale şi de climă determină, de regulă, formarea stocurilor de iarnă la
resursele materiale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenţei
nefavorabile specifice sezonului de iarnă. Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de
acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon şi de mărimea probabilă a
consumului aferent acesteia.
Proprietăţile fizico-chimice influenţează în sensul că limitează durata de stocare în
timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garanţie scurte sau a celor
care, prin compoziţia şi structura specifică, se degradează, dacă sunt staţionate în stocuri
pe o perioadă mai mare de timp decât cea admisă de caracteristicile specifice.
Capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată,
limitează cantitatea maximă de material ce poate fi stocată la un moment dat. Stocarea
peste această limită nu se poate face normal decât prin extinderea spaţiilor de depozitare şi
amenajarea corespunzătoare a acestora. Se are în vedere şi eventualitatea închirierii de
spaţii suplimentare de la terţi dacă efortul investiţional pentru plata chiriilor şi a altor cheltuieli
se justifică economic.
Volumul şi structura producţiei condiţionează direct structura materială a stocurilor
şi indirect (prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de producţie şi
consumul mediu zilnic) nivelul de formare a acestora.
Normele de consum sau consumurile standard influenţează indirect (prin acelaşi
necesar şi consumurile medii zilnice) nivelul de constituire a stocurilor.
Volumul pe structură al producţiei şi normele de consum fac parte din categoria de
"indicatori" care:
pe de o parte, intră în corelaţie cu stocul de producţie privit ca un indicator folosibil în
aprecierea activităţii economice a întreprinderilor;
pe de altă parte, se transpun în factori de influenţă indirectă sau, după caz, directă a
nivelului şi structurii stocurilor prevăzute pentru constituire.
Durata de comandă-aprovizionare condiţionează nivelul de formare a stocurilor de
siguranţă.
Durata de condiţionare-pregătire a resurselor materiale care intră sub incidenţă
influenţează nivelul de formare a stocurilor de această natură.
Durata estimată a sezonului de iarnă condiţionează nivelul de formare a stocului de
iarnă.
Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca şi cele de stocare impun
formarea stocurilor pe criterii economice.
Periodicitatea fabricaţiei la producători condiţionează intervalul minim la care se
pot aproviziona resursele materiale de la sursa directă, în sensul că acesta nu poate fi mai
mic faţă de intervalul de reluare a producţiei sau de ciclul de fabricaţie al produselor la
asemenea unităţi. Deci, intervalul dintre două reaprovizionări succesive, care stă la baza
dimensionării stocului, "nu poate fi mai mic" decât intervalul de reluare a producţiei.
Factorul nu influenţează acei consumatori care se aprovizionează de la unităţi en gros, care
îşi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continuă, indiferent de intervalul
de reîntregire a acestora.
Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenţează volumul stocurilor
care se formează la nivelul subunităţilor de consum ale întreprinderii sub forma de "stocuri
pentru transport intern". Acţiunea este mai accentuată în cazul unităţilor economice care
au subunităţi de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distanţe apreciabile.
Pentru "minimizarea" stocurilor de acest gen este necesară, alături de alte măsuri, aplicarea
strategiei de "servire simultană" a punctelor de consum de la stocul central sau comun.
Interpretarea acestor "factori" se face diferenţiat, prin corelarea influenţei lor în funcţie
de natura şi caracterul resursei, de sursa de furnizare şi forma de asigurare, de
condiţiile de economicitate impuse, de conjunctura de pe piaţa internă şi
internaţională de resurse materiale ş.a.
2.5. Obiective în conducerea proceselor de stocare;

elementele funcţionale de caracterizare a acestora
Conducerea proceselor de stocare, ca una din activităţile de bază ale gestiunii
economice, îmbracă forme diferite. De exemplu, într-un fel se pune problema conducerii
unui proces de stocare, care are loc în condiţiile în care cererea pentru consum este
constantă, care se manifestă cu o ritmicitate cunoscută şi pentru care aprovizionarea se
face în loturi fixe, la intervale egale, anterior stabilite, şi altfel când cererea pentru
consum este variabilă, întâmplătoare, cu o anumită distribuţie statistică, iar
aprovizionarea se realizează în loturi diferite, la intervale egale sau neegale.
Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de
conducere a acestora are, totuşi, unele trăsături comune; astfel, orice proces de stocare
necesită prevederea desfăşurării lui şi a condiţiilor în care urmează a se efectua. Formarea
stocurilor este predeterminată de o comandă, de o decizie de cumpărare a resurselor
materiale necesare, iar realizarea eficientă a procesului impune o organizare raţională şi un
control sistematic al modului de derulare a acestuia. În conturarea "strategiei în domeniul
stocurilor" şi stabilirea politicii de acţiune pentru formarea, deţinerea şi utilizarea lor, se
are permanent în vedere să se asigure răspunsul la "întrebările":
ce trebuie aprovizionat şi stocat ?
în ce cantitate ?
când trebuie emisă comanda de aprovizionare sau iniţiată acţiunea de cumpărare
achiziţionare?
ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de acţiune?
care sunt consecinţele politicii adoptate în conducerea proceselor de stocare
asupra eficienţei activităţii economice a unităţii?
Pe această bază, se stabilesc "obiectivele" de urmărit în conducerea proceselor de

stocare pentru a obţine efecte economice favorabile; între acestea amintim:
formarea unor stocuri minim necesare, asortate, care, prin dimensiune, să
asigure desfăşurarea normală, la parametrii proiectaţi, a activităţii de ansamblu
a unităţilor economice prin alimentarea continuă a subunităţilor şi punctelor de
consum în condiţiile unui efort (cost) de stocare cât mai mic;
menţinerea stocurilor efective în limitele estimate;
prevenirea fenomenelor de lipsă de resurse materiale în stoc şi de

suprastocare, de formare a stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare;
păstrarea integrităţii calitative, a caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe
timpul stocării;
satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum, cele ale
clienţilor în strictă corelaţie cu politica adoptată de conducerea firmei
(admiterea sau nu pe anumite perioade de timp a lipsei de stoc sau a suprastocării).
Realizarea obiectivelor specifice proceselor de stocare necesită următoarele
"modalităţi de acţiune": folosirea în dimensionarea stocurilor a unor modele
economico-matematice adecvate scopului urmărit, care ţin cont de factorii concreţi
care le condiţionează existenţa şi nivelul de constituire, de cheltuielile specifice pe
care le antrenează procesul de formare a lor; aplicarea în procesul de urmărire-control
a derulării proceselor de stocare, a evoluţiei stocurilor efective faţă de limitele
estimate, a unor metode şi tehnici de mare eficacitate şi utilitate practică, cu accentuat
caracter preventiv pentru fenomene dereglatoare sau stări iraţionale; valorificarea într-
un timp scurt a stocurilor devenite disponibile pentru deblocarea operativă a
fondurilor financiare astfel imobilizate; asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare
judicioase în scopul prevenirii degradărilor de materiale staţionate în stocuri; folosirea
unui sistem informaţional simplificat, cuprinzător, aşezat integral pe baze informatice,
care să evidenţieze, în orice moment, starea proceselor de stocare şi să permită ca, în
timp util, să se adopte şi să se aplice măsurile care se impun după caz şi situaţie;
menţinerea unor legături permanente cu furnizorii, urmărirea sistematică a livrărilor
programate pentru prevenirea întârzierilor, a expedierii unor resurse
necorespunzătoare calitativ; aplicarea măsurilor eficiente de prevenire a sustragerilor
sau de securitate contra incendiilor ş.a.
Stabilirea "politicii de gestiune a stocurilor" este nemijlocit legată de cunoaşterea
"elementelor funcţionale" care asigură caracterizarea proceselor de stocare şi care
contribuie la dimensionarea stocurilor ; între acestea amintim:
a) Cererea pentru consum (r) - element de bază care condiţionează nivelul şi ritmul
eliberărilor de materiale din stocuri şi implicit volumul şi ritmul aprovizionărilor care
asigură reîntregirea lor. Aceasta reprezintă motivaţia de bază pentru iniţierea şi
desfăşurarea proceselor de aprovizionare-stocare. Cererea poate fi cunoscută pe toată
perioada de gestiune, caz în care procesul de formare a stocurilor şi, respectiv,
modelele de dimensionare a acestora sunt deterministe. Cererea poate fi însă
necunoscută dar previzibilă, cum este cazul materialelor destinate fabricaţiei produselor
solicitate la prezentare întâmplătoare sau pe bază de comenzi imprevizibile, ca şi al
resurselor necesare activităţii auxiliare, a celor destinate efectuării unor reparaţii
accidentale; în acest caz, ea poate fi considerată ca o variabilă aleatoare cu distribuţie
dată, iar modelele economico-matematice de calcul sunt de natură probabilistică. În
aceste condiţii, natura şi caracteristicile cererii se stabilesc pe bază de observaţii, prin
studii de prognoză, serii de date statistice etc.; masa datelor culese se prelucrează cu
ajutorul statisticii matematice, acestea reprezentând "informaţia iniţială" care conduce
atât la alegerea modelului de calcul cât şi la procedeele de optimizare. De regulă, cererea
de materii prime, de componente şi subansambluri este dependentă de eşalonarea
calendaristică şi dimensională a programelor de fabricaţie.
În figurile 2.9 şi 2.10 se prezintă evoluţia cererii constante şi variabile în cadrul a trei
cicluri de aprovizionare.
Figura 2.9 (a, b) - cerere constantă
Figura 2.10 (a, b) - cerere variabilă

Cererea poate fi ritmică sau nu, în cantităţi fixe sau variabile pe intervalul dintre
aprovizionările succesive, programată sau neprogramată - asemenea caracteristici fiind
determinate de cele ale programelor de fabricaţie, de execuţie a livrărilor, a prestaţilor care
constituie de fapt faza de manifestare.
b. Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în

calcul (Na) care exprimă volumul de resurse ce urmează a fi asigurat de la terţi
furnizori; în modelele de optimizare se ia, frecvent, în calcul şi necesarul pentru
îndeplinirea programului de producţie (Npl).
c. Lotul de livrare (n) reprezintă cantitatea de materiale care se aduce la un moment
dat de la furnizor. Baza de calcul este necesarul de aprovizionat Na; aceasta
înseamnă că, de cantitatea de materiale care se prevede sau se comandă să se aducă
de la furnizor, cu ocazia unei reaprovizionări, depinde mărimea lotului de livrare. Acest
element îmbracă, în practica şi teoria economică de specialitate, şi denumirea de lot de
reaprovizionare sau cantitate comandată (cantitatea de comandă-aprovizionare).
d. Parametrii de timp care intervin în procesele de stocare :
perioada de gestiune (θ) care, de obicei, se consideră a fi de un an

(convenţional 360 zile); ea poate fi delimitată şi la nivel de semestru sau
trimestru, în funcţie de specificul activităţii unităţii economice (cu producţia
continuă sau sezonieră), de natura cererii pentru consum, de caracteristicile
surselor de furnizare sau de condiţiile de transport etc.;
intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive (I) reprezintă perioada de
timp care se scurge între o intrare anterioară de resursă materială în unitatea
economică şi cea imediat următoare, sau între două reîntregiri succesive ale
stocului curent cu resurse de la furnizor sau între două livrări succesive ale
acestui factor către un client sau consumator;
durata de comandă-aprovizionare (τ) reprezintă timpul care se scurge din

momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare (sau s-a
iniţiat acţiunea de aprovizionare) până la sosirea partizii de materiale livrate
de furnizor în depozitele unităţii cumpărătoare (consumatoare), inclusiv
recepţia acesteia.
În funcţie de durata de comandă-aprovizionare şi intervalul dintre aprovizionările
succesive se definesc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor sau iniţiere a
acţiunilor de asigurare. De regulă, durata de comandă-aprovizionare este constantă,
modificarea înregistrându-se când se schimbă sursa de furnizare;
momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare (ti), reprezentat
de data la care se emit comenzile de aprovizionare sau se ia legătura cu
furnizorul pentru efectuarea livrărilor următoare programate (se poate denumi şi
data de aprovizionare). Acesta poate fi programat sau neprogramat (caz în care
este dependent de evoluţia cererii şi durata de comandă-aprovizionare;
e. Costurile, respectiv cheltuielile care sunt antrenate de comandarea-cumpărarea
resurselor materiale şi derularea procesului de aprovizionare-stocare (cheltuielile cu
aducerea materialelor, depozitarea, stocarea etc.); acestea se diferenţiază pe
următoarele categorii:
costul cumpărării (de achiziţie) prin care se exprimă valoarea cantităţii de
resursă prevăzută pentru achiziţionare la un moment dat sau pe întreaga
perioadă de gestiune; este rezultatul produsului dintre cantitatea fizică
achiziţionată şi preţul (negociat) de vânzare al furnizorului, stabilit în funcţie de
condiţia "franco" acceptată de cei doi parteneri, după caz. Este un cost care nu
influenţează calculele de optimizare a comenzilor de aprovizionare-stocare (cu
excepţia situaţiilor în care, pentru anumite niveluri ale cumpărărilor fizice -
cantităţilor fizice achiziţionate -, furnizorii acordă rabaturi comerciale sau

bonificaţii);
costul de lansare a comenzii (Cl), care include toate cheltuielile ce se fac
începând cu întocmirea comenzii trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de
transport al lotului de livrare, inclusiv cu deplasările de delegaţi ai cumpărătorului
la furnizor. În general, aceste cheltuieli se precizează ca o sumă globală pe un lot
"n" comandat sau pentru o comandă. În acest caz se includ numai acele cheltuieli
pe care le face cumpărătorul din momentul iniţierii acţiunii de comandă-
aprovizionare (emitere şi transmitere comandă, telex, fax, telefon etc.) şi până la
sosirea lotului comandat la destinaţie (exclusiv costul cumpărării);
■ costul de stocare (Cs), care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate sau
care trebuie suportate pe timpul staţionării resurselor materiale în stoc, şi anume:
cheltuieli cu primirea-recepţia, transportul în interiorul depozitului, de manipulare,
depozitare propriu-zisă, conservare, pază, evidenţă, eventuale perisabilităţi
normale, efectul stocării resurselor materiale (al imobilizării astfel a fondurilor
financiare aferente - dobânzi, taxe, impozite etc.); cheltuielile cu amortizarea
spaţiilor de depozitare, a dotărilor aferente, a celor cu plata salariilor lucrătorilor
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul depozitelor; cheltuielile cu uzura morală a
resurselor materiale. Costurile de stocare cuprind categorii de cheltuieli care,
prin natura lor, pot fi variabile în raport cu mărimea cantităţii stocate (cum sunt,
de pildă: dobânzile bancare pentru creditarea cumpărării şi stocării materialelor,
efectul imobilizării fondurilor financiare, eventuale taxe, cheltuielile de
conservare-păstrare sau cu uzura morală) şi convenţional constante
(cheltuielile cu amortizarea fondurilor fixe, cu paza şi securitatea contra
sustragerilor sau incendiilor, cu evidenţa, cu iluminatul ş.a.);
costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau de
penurie (Cp); acesta apare la un moment dat când cererea este mai mare decât
stocul şi, deci, nu poate fi acoperită; în acest caz, se fac cheltuieli suplimentare
pentru satisfacerea operativă a cererii pe alte căi (reaprovizionări suplimentare de la
terţi deţinători, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor programate, folosirea de
materii prime de altă calitate sau dimensiune-configuraţie) sau se acceptă lipsa de
stoc, suportându-se pierderile de profit, penalizările sau alte cheltuieli neeconomice
ca urmare a nerealizării sau realizării cu întârziere a programelor de fabricaţie, a
contractelor sau comenzilor etc. Întotdeauna, epuizarea stocului înainte de sosirea
unui nou lot de materiale conduce la asemenea cheltuieli suplimentare, care cresc
proporţional cu partea din cererea nesatisfăcută şi cu durata lipsei resursei
respective.
Pe baza acestor "elemente funcţionale" se delimitează "tipul de gestiune" în care se
încadrează forma concretă de manifestare a proceselor de stocare şi se stabilesc condiţiile şi
nivelul economic de formare a stocurilor, modalitatea de urmărire şi control, sistemul de
evidenţă ş.a.
2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor

Studierea concretă a realităţilor din activitatea practică a unităţilor economice
evidenţiază o gamă variată de "tipuri de gestiune" diferenţiate în funcţie de condiţiile în care se
desfăşoară procesele de stocare, de natura şi caracteristicile cererii pentru consum, de natura
resurselor materiale care se aprovizionează, de caracteristicile surselor de furnizare şi a formelor
de asigurare, de condiţiile de transport. Pe baza analizei proceselor de stocare concrete se
constată existenţa unor trăsături generale comune care permit să se definească următoarele
"tipuri de gestiune":
1. Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale, care prevede ca reaprovizionările
pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale din punct de vedere cantitativ. Acest
tip de gestiune, a cărui dinamică se prezintă în figura 2.11, are în vedere şi posibilitatea epuizării
stocului curent şi întârzierii reîntregirii lui în cadrul unor cicluri de aprovizionare, fapt pentru care se
prevede formarea şi utilizarea stocului de siguranţă; dimensiunea acestuia va reprezenta şi
nivelul de alarmă cu rolul de declanşator al acţiunilor de urgentare a reîntregirii stocului
curent.
Figura 2.11
Fiind considerat "tipul clasic de gestiune", el este utilizabil cu eficienţă mare în
cazul întreprinderilor cu un nomenclator constant de fabricaţie şi cu un necesar de
aprovizionat eşalonat uniform în timp, aşa cum este cazul unităţilor constructoare de maşini
sau producătoare de organe de asamblare, de scule şi unelte, unităţi cu tipul de producţie în
masă sau de serie mare. Este tipul de gestiune "ideal", dar mai greu de aplicat datorită
situaţiilor limitate care îndeplinesc condiţiile impuse de natura lui.
2. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale implică reaprovizionarea cu loturi

variabile ca mărime care trebuie estimate la momentele calendaristice "ti", când se are în
vedere desfăşurarea acţiunilor de comandă-reaprovizionare; cantitatea de materiale care a
mai rămas în stoc la momentele ti va fi folosită pentru acoperirea cererii de consum pe
durata de reaprovizionare -τ. Deci, se cunosc cu certitudine momentele calendaristice de
lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare dată aceeaşi. Cantitatea
cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină prin extrapolare, pe bază de calcul
probabilistic. Este un "tip de gestiune" dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei
fenomenului de "lipsă de stoc"; ca urmare, presupune formarea stocului de siguranţă şi
stabilirea unui nivel de alarmă, sau de aprovizionare, de data aceasta, în cadrul stocului
curent, în scopul declanşării la momentul atingerii, a acţiunilor care se impun: urgentarea
aducerii partizii următoare, solicitarea aprobării pentru consumul din stocul de siguranţă etc.
Acest "tip de gestiune" este specific pentru ţesătorii, unităţile de confecţii şi tricotaje, cele
producătoare de mobilă etc., care au un nomenclator relativ constant de fabricaţie, dar care,
ţinând seama de comenzile clienţilor, trebuie să adapteze pe parcurs cererea de materiale în
funcţie de culori, contexturi, linia modei ş.a.; aceasta pentru a putea produce şi constitui loturi
asortate de produse ce urmează a fi livrate. Derularea proceselor de stocare prevăzută de
acest tip de gestiune se prezintă în figura 2.12.
Figura 2.12
3. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale, la care nu se cunosc
momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor, ele trebuind determinate prin extrapolare;
ca şi în cazul tipului de gestiune anterior, problema estimării este dificilă, fiind în funcţie de
modul în care se manifestă cererea în cadrul duratei de aprovizionare (dar pentru care se
poate cunoaşte distribuţia statistică). Reaprovizionările se fac în loturi constante ca nivel,
stabilite la începutul perioadei de gestiune. Prevede formarea şi a stocului de siguranţă al cărui
nivel de formare îl va reprezenta şi pe cel de alarmă. Acest tip de gestiune (dinamica în figura
2.13) este caracteristic întreprinderilor cu un volum mare de producţie nenominalizată sau
prestatoare de servicii, de reparaţii care produc bunuri de larg consum la cerere etc.
Figura 2.13
4. Gestiunea de tip (S,s) sau cu două depozite se caracterizează prin următoarele:
intervalele şi cererile sunt variabile, lotul de aprovizionare (S) este constant, iar lansarea
comenzilor de reaprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul
mişcării stocului curent (prin consumul său), un "nivel de aprovizionare" (Nr=s) prin care se
defineşte de fapt momentul de reaprovizionare. Denumirea de "gestiune tip (S,s)", figura
2.14, exprimă esenţa procesului de lucru, "s" fiind nivelul de reaprovizionare, iar "S"
cantitatea (lotul) de aprovizionat. În afară de acest nivel "s" declanşator al reaprovizionărilor,
se poate stabili şi nivelul de alarmă peste cel al stocului de siguranţă (a cărei constituire se
prevede pentru evitarea lipsei de resurse materiale prin epuizarea eventuală a stocului curent).
Gestiunea de tip (S,s) prezintă interes fiind mai uşor de aplicat datorită asemănării în cea mai
mare măsură cu procesele de stocare reale din unităţile economice. Optimizarea unei gestiuni
de acest gen implică stabilirea celor două niveluri "s" şi "S" în aşa fel încât procesul de
formare-deţinere a stocurilor să se realizeze cu cheltuieli minime.
Figura 2.14
Sistemele de gestiune prezentate sunt cele mai reprezentative pentru că se prestează,

în dimensionarea stocurilor, la formalizări matematice complexe, cu posibilitatea luării în
calcul a numeroşi factori specifici proceselor de stocare.
2.7. Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea

cantităţii economice de comandă-aprovizionare
Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importanţă pentru
îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţilor din diferite sectoare de activitate; de această
acţiune depinde nemijlocit gradul de activizare care se asigură fondurilor materiale şi financiar-
valutare de care se dispune sau care pot fi asigurate, eficienţa în deţinerea stocurilor ş.a. Din
aceste motive, pe plan general, se manifestă o permanentă preocupare, concepându-se noi
sisteme şi modele mai eficiente şi de utilitate practică în gestiunea stocurilor.
Deşi au o structură generală comună, procesele reale de stocare sunt, aşa cum s-a
arătat, variate; ca urmare, în calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu
se poate folosi un model unic. Este, deci, necesară alegerea acelui model care ia în calcul
factorii concreţi de influenţă a mărimii stocurilor pentru fiecare resursă materială, în funcţie
de natura şi caracteristicile de aprovizionare-depozitare-consum. Determinările se fac pentru
fiecare tip de stoc: curent, de siguranţă, pentru transport intern, de condiţionare.
Stocul de producţie (Sp) se stabileşte pe fiecare tip de resursă prin însumarea
elementelor care îl compun, respectiv, a stocului curent (Scr), în curs de transport (Str), de
siguranţă (Ss), de condiţionare (Scd), de transport intern (Stri):
Sp = Scr + Str + Ss + Scd + Stri
Având în vedere "nivelele" semnificative (de maxim, mediu, minim) pe care le
înregistrează stocul curent, în procesul consumului din cadrul acestuia, pe parcursul
intervalului dintre două reîntregiri succesive ale lui, acest tip de stoc va determina o evoluţie
similară şi a celui de producţie care va căpăta prin mişcare aceleaşi nivele. (Vezi
caracterizare stoc curent paragraful 2.2.).
De exemplu, în cazul în care stocul de producţie la o resursă materială "i" are în

componenţă numai stocul curent şi de siguranţă, atunci acesta va fi definit pe nivele astfel:
nivelul maxim (Spmax) :
Sp max = Scr max + Ss

nivelul mediu ( Sp ):
S p = S cr + S s
nivelul minim (Spmin):
Sp min = Scr min + Ss
Semnificativ de reţinut este faptul că determinarea stocului de producţie se face:
în expresie fizică, prin însumarea elementelor care-l compun, calculate în
unităţi naturale (kg, tone, m3 etc.);
în zile, caz în care, pentru componenta exemplificată simplificat, aceasta se
determină cu ajutorul relaţiei:
Spz max = Scrz max + Ssz
şi
S pz min = S sz
În fiecare caz, stocul curent în zile Scrz fiind definit de intervalul între livrările
succesive (calculat ca medie, pe criterii economice - ca interval optim - sau altă
modalitate), iar stocul de siguranţă în zile (Sz) prin rezultatul raportului dintre expresia
fizică a lui şi consumul mediu zilnic sau stabilit cu ajutorul altei metode (aspect care se
evidenţiază ulterior).
Expresia în zile a celorlalte tipuri de stocuri va fi dependentă nemijlocit de: durata
de condiţionare (pentru stocul cu această denumire), timpul de transport intern (pentru
stocul aferent), timpul de iarnă (pentru stocul de iarnă) ş.a.m.d.
Deci, nivelele stocului de producţie sunt condiţionate numai de cele ale stocului
curent; într-un mod asemănător se va interpreta evoluţia pe nivele a stocului de producţie
şi în cazul unei componenţe extinse (cu excepţia constituirii distincte a stocului pentru
transport intern sau a celui de iarnă - cazuri în care mişcarea acestora pe intervalul de
consum va condiţiona şi evoluţia stocului de producţie care le cuprinde). Constanţa
nivelului de formare va fi specifică numai stocului de siguranţă şi de condiţionare).
Însumarea se face după analize prealabile ale necesităţii constituirii distincte a
stocurilor de siguranţă, de condiţionare şi pentru transport intern.
Pentru anumite perioade de sezon, de exemplu de iarnă, stocul de producţie se
formează la nivelul stocului de iarnă (Si), după caz, analizându-se şi necesitatea constituirii
stocului de siguranţă (Ssi) destinat acoperirii cererilor în eventualitatea prelungirii
neprevăzute a perioadei de sezon; deci:
Sp = Si
sau
Sp = Si + Ssi
2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în

condiţii de certitudine şi de risc sau incertitudine
În general, baza de calcul a stocului curent este asigurată de consumul mediu
zilnic (cmz) şi intervalul dintre două aprovizionări succesive (I); formarea acestuia este
determinată de funcţia care îi este specifică - aceea de acoperire a cererilor pentru consum
evidenţiate prin necesarul de consum (Npl) care asigură realizarea programelor de producţie
elaborate pentru perioada de gestiune (θ).
Fiecare element de calcul necesită interpretare în funcţie de mai multe situaţii şi
condiţii. Astfel, consumul mediu zilnic se fundamentează pe seama necesarului pentru
consum (Npl) pe perioada de gestiune luată în calcul (θ):
N pl
cmz =
θ
Când necesarul pentru consum nu se poate estima pe seama elementelor de
calcul şi fundamentare obişnuite (volumul pe structură al producţiei de executat şi
normele de consumuri specifice), atunci consumul mediu zilnic se poate stabili statistic:
∑ cz efi
cmz =
nzi
în care:
czefi = consumurile zilnice efective înregistrate în perioada de gestiune anterioară;
nzi = numărul de zile pentru care consumurile efective au fost luate în calcul, ca fiind
considerate relativ normale.
Intervalul între aprovizionările succesive (I) poate fi determinat după mai multe
metode (în funcţie de baza de calcul), natura acestora fiind transmisă şi asupra elementului
respectiv şi prin acesta asupra stocului curent - aspect care se desprinde din cele ce
urmează.
Aşadar, intervalul între aprovizionările succesive poate fi rezultatul unei baze
statistice de calcul, care vizează perioade trecute, al unei baze asigurate de factori concreţi
de influenţă a dimensiunii acestuia sau stabilit pe criterii economice (folosind modele ale
cercetării operaţionale).
În determinarea stocurilor curente (Scr) se pot folosi metode şi modele diferite în
funcţie de scopul urmărit şi de elementele care se iau în calcul. Între acestea amintim:
metoda statistică, metode de calcul pe baza factorilor concreţi de influenţă (deci,
metode directe), metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de
aprovizionare-stocare.
A. Metoda statistică presupune luarea în considerare a intervalelor efective la care s-au

realizat aprovizionările de la furnizori în perioada anterioară (Iefi) şi a cantităţilor de
materiale efectiv intrate în depozitele unităţii economice consumatoare - qefi. Relaţia de
calcul care se foloseşte pentru stabilirea stocului curent în expresie fizică, după această
metodă, este:
Scrf = cmz
, ×I
în care:
cmz = reprezintă consumul mediu zilnic estimat;
I = intervalul mediu între două livrări (aprovizionări) succesive;

Consumul mediu zilnic estimat se calculează, aşa cum s-a arătat mai sus, prin
raportarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea programului de producţie, Npl, la
perioada de gestiune pentru care acesta se ia în calcul (de regulă, anul, semestrul,
trimestrul):
N pl N pl
cmz = (în general) sau (la nivelul unui an)
θ 360
Intervalul mediu între două livrări succesive ( I ) se stabileşte folosind:

media aritmetică simplă:
∑ I efi
I= (când partizile de materiale intrate qefi au fost egale)
ni
în care ni reprezintă numărul de intervale efective care se iau în calcul;
media aritmetică ponderată:
∑ q efi x I efi
I= (când partizile qefi au fost diferite ca mărime)
∑ q efi
Intervalul mediu între două livrări succesive dă expresia în zile a stocului curent
( Scrz = I ) indiferent de modul de calcul al acestuia: statistic, analitic, prin modele ale
cercetării operaţionale etc.
Este bine ca din calcule să se excludă intervalele efective nesemnificative,
nereprezentative (cele exagerat de mari sau care sunt unice).
B. Metode de calcul direct. Acestea îmbracă forme diferite în funcţie de factorul

care condiţionează nivelul fizic al stocului curent, astfel:
metoda de calcul pe baza "capacităţii de transport" (Ctr), caz în

care stocul curent se stabileşte la nivelul acesteia:
Scrf = C tr
Intervalul mediu între livrări, care determină expresia în zile a stocului curent, se
calculează cu ajutorul relaţiei:
I = Scrf
cmz
metoda de calcul pe baza "cantităţii minime de livrare în condiţii

economice avantajoase" (qml) a cărei mărime defineşte nivelul fizic de formare a stocului
curent:
Scrf = q ml
În acest caz, intervalul mediu între livrări se calculează cu ajutorul relaţiei:

q
I = Scrf sau ml
cmz cmz
metoda de calcul pe baza "intervalului de reluare a producţiei la

producători-furnizori", ip, caz în care stocul curent fizic se determină cu ajutorul relaţiei:
Scrf = cmz × I
în care:
I = i p sau I = k × ip
în care k reprezintă un coeficient de multiplicare a intervalului de reluare a producţiei ip. Acesta

se optimizează printr-un model economico-matematic prezentat la punctul C.6. A doua
situaţie ( I = k x ip ) este specifică utilizatorilor de cantităţi mici pentru care aprovizionarea
la intervale egale cu cele de reluare a producţiei la furnizori ( I = ip ) nu se justifică
economic.
metoda bazată pe "capacitatea depozitului" (D) a cărei dimensiune va
condiţiona nivelul maxim de formare a stocului curent astfel:
S crf = D
Intervalul mediu se va calcula cu ajutorul relaţiei:
I = Scrf
cmz
C. Metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare-
stocare; aici se încadrează modelele economico-matematice care, prin construcţia lor, iau în
calcul uneori şi factori concreţi de influenţă a nivelului de formare a stocurilor, dar în primul
rând, cheltuielile pe care le antrenează procesele de stocare (avându-se în vedere
eventualele elemente specifice acestora). Aceste modele asigură în esenţă stabilirea pe
criterii economice a "loturilor" care se comandă de clienţi furnizorilor (şi pe care le vom
defini în continuare "loturi sau cantităţi economice - optime - de comandă, de
reaprovizionare sau de livrare"). După sosire la consumator aceste loturi trec în stocurile
curente ale unităţii al căror nivel va fi astfel condiţionat de mărimea loturilor respective (aşa
cum reiese din prezentarea tipurilor de gestiune caracterizate mai înainte). În fiecare caz,
după sosire, recepţie şi depozitare, loturile de materiale trec în stoc curent. Făcând
abstracţie de sursele interne de formare a stocului curent, acesta se va dimensiona astfel la
nivelul lotului de materiale comandat şi aprovizionat.
În cele mai frecvente situaţii cantităţile comandate şi livrate de furnizori completează
(reîntregesc) stocul curent, ele fiind mai mici în gestiunile cu cerere variabilă la intervale
egale şi cu două depozite (sau de tip S,s). În fiecare caz însă, optimizarea loturilor de
aprovizionat conduce şi la formarea şi deţinerea unor stocuri economice. Semnificativă este
interpretarea corectă a rezultatelor care se obţin prin modelarea economico-matematică,
înţelegerea clară a conţinutului noţiunilor şi elementelor cu care se operează. Astfel,
"cantitatea economică de comandat" va însemna, în acelaşi timp, "lotul economic de
reaprovizionare sau de livrare"; în unele cazuri această cantitate va defini stocul curent, iar în
altele îl va întregi aşa cum s-a menţionat mai sus.
Dimensionarea stocului curent (Scr) la nivelul lotului economic de comandă-
aprovizionare (n*) - situaţie specifică tipurilor de gestiune cu cerere constantă la
intervale egale şi cu cerere variabilă la intervale neegale - are loc când necesarul de
aprovizionat (Na) este egal cu necesarul de consum (Npl); deci:
S *cr = n *
Această egalitate se înregistrează la resursele consumabile în interiorul perioadei de

gestiune şi pentru care nu se constituie stocuri la începutul şi sfârşitul acesteia.
Când necesarul pentru consum (Npl) este mai mare sau mai mic faţă de necesarul
de aprovizionat (Na) - situaţie specifică resurselor consumabile într-o perioadă mai mare
faţă de cea de gestiune şi pentru care se constituie stocuri la începutul şi sfârşitul
acesteia - atunci:
într-o primă etapă, se stabileşte intervalul optim (I*) aplicând un model al
cercetării operaţionale şi luând în calcul necesarul de aprovizionat (Na);
în a doua etapă, se calculează stocul curent optim (S*cr) cu ajutorul relaţiei
generale prezentate mai înainte, astfel:
S*cr = I* × cmz
în care consumul mediu zilnic (cmz) va avea ca bază de calcul necesarul pentru consum
(Npl).
Având în vedere aceste menţiuni, prezentăm în continuare câteva modele de
determinare a cantităţilor economice de comandat, a loturilor economice de livrare n*
şi a elementelor asociate (frecvenţa optimă - y*, intervalul optim între livrări-
aprovizionări - I*, costul minim aferent - C*) în condiţiile cererii pentru consum constante la
intervale egale, deci, în condiţii de certitudine). Deci, în condiţii de certitudine alegerea
acestora pentru aplicaţiile practice din unităţile economice se va face în raport cu natura
resurselor materiale, cu elementele caracteristice proceselor de asigurare şi stocare a
acestora, cu natura cererii pentru consum, cu factorii concreţi de influenţă a nivelului de
stocare etc. Rezultatele determinărilor, dacă nu se pot aplica identic, pot reprezenta
elemente de referinţă, de orientare, de comparaţie sau puncte de plecare în stabilirea
"opţiunilor" pentru care abaterile de la criteriile strict economice sunt minime.
C.1 Model de calcul al cantităţii economice de comandat, al elementelor asociate,

luând în considerare cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare (sau de
iniţiere a acţiunii respective) Cl şi a celor de stocare Cs. Funcţia economică specifică
este:
pentru un ciclu de aprovizionare sau pentru o comandă:

n
Cc = Cl + I Cs + nxp
2
pentru întreaga perioadă de gestiune:
n
C a = (C l + I Cs )y + Nxp
2
în care frecvenţa livrărilor (reaprovizionărilor) y se calculează cu relaţiile:
N θ
y= sau
n I
Având în vedere relaţia de calcul a lui y, funcţia economică la nivelul întregii perioade
de gestiune θ devine: N n
Ca = Cl + θ Cs + Nxp
n 2
Prin derivarea acesteia în raport cu variabila "n" şi egalarea cu zero rezultă (Nxp este
factor independent de variabila n):
δ Ca N 1
= - 2 Cl + θ Cs = 0
δn n 2
de unde:
2 NC l
n* =
θ Cs
O dată stabilit, lotul economic de reaprovizionare n*, în continuare se calculează
elementele asociate, astfel:
frecvenţa optimă a aprovizionărilor y* pentru perioada de gestiune avută în vedere:
N
y* = *
n
intervalul optim între aprovizionările succesive I*:
θ 360
I* = * sau *
y y
costul minim pe ansamblul perioadei de gestiune C *a :
C*a = 2 N Cl θ Cs + Nxp
în care p reprezintă preţul de cumpărare a resursei materiale.

Dacă Cs se estimează la nivelul întregii perioade de gestiune (an, semestru, trimestru)
atunci relaţia se modifică corespunzător, eliminându-se din calcul elementul θ. Evoluţia
cheltuielilor pe categorii şi totale în raport cu variaţia lotului se prezintă în figura nr. 2.15.
Figura 2.15
Curba cheltuielilor totale Ct înregistrează un minim, nivel care corespunde lotului

optim de livrare n* şi costului economic C*. Analiza cheltuielilor de stocare şi a celor de
lansare evidenţiază, pentru unele cazuri, că în structura lor se încadrează (aşa cum s-a
menţionat şi mai înainte) atât cheltuieli constante (care nu depind de mărimea lotului) cât şi
variabile; pentru cheltuielile de lansare-aprovizionare, constante sunt cele cu comandarea,
iar variabile sunt cele de transport care scad pe măsura creşterii lotului cumpărat şi
transportat.
În acest caz, relaţia de calcul a lotului optim se va completa cu efectul reducerii

cheltuielilor variabile, astfel:
2 N Cl
n* =
Cs - 2a N
Cs - estimat la nivelul perioadei de gestiune θ, în care "a" reprezintă reducerea

cheltuielilor de aprovizionare-stocare ca urmare a creşterii lotului achiziţionat şi stocat.
În acest caz, funcţia economică va avea forma:
n N
C= Cs + Cl - an N + Cs 0 + a o N
2 n
Factorii subliniaţi, fiind independenţi de mărimea lotului, nu influenţează variabila
funcţiei; aceştia exprimă, de fapt, mărimea constantă din cadrul cheltuielilor de achiziţionare-
transport şi stocare.
Sunt situaţii când, la stabilirea lotului economic de aprovizionare, şi prin acesta a
stocului optim, trebuie să se aibă în vedere "capacitatea maximă de depozitare" de care
dispune unitatea sau pe care a închiriat-o. Acest caz se va rezolva în continuare prin
"metoda multiplicatorilor lui Lagrange", relaţiile anterioare fiind valabile doar pentru condiţia:
n≤D
în care "D" reprezintă capacitatea maximă utilă a depozitului prevăzut pentru folosire.
Funcţia lui Lagrange se prezintă astfel:
n N
C= Cs + Cl + λ (n - D)
sau 2 n
n N
C= Cs + Cl - λ (D - n)
2 n
Funcţia de mai sus se transformă, în continuare, astfel:
1 N
C = ( Cs + λ )n + Cl - λD
2 n
Prin derivare şi egalare cu zero se obţine (Cs estimat la nivelul lui θ):
2 N Cl
n* =
Cs + 2 λ
Sensul economic al rezultatului acestei relaţii se prezintă astfel:
când n ≤ D, atunci λ = 0, iar relaţia de calcul a lui "n" nu mai este influenţată de forma ei
prezentată mai înainte;
când n > D deci λ > 0, atunci cheltuielile de stocare Cs cresc cu 2λ care va reprezenta,
într-un fel, evaluarea impusă de "restricţia de echilibru" adică de capacitatea limitată a
depozitului.
Mărimea 2λ poate fi interpretată ca o cotă de cheltuieli suplimentare care trebuie
suportată de unitatea economică pentru folosirea altor spaţii de depozitare. Ca nivel, aceasta
va fi dependentă de partea din lot (stoc) ce depăşeşte capacitatea de depozitare
disponibilă. Luarea în calcul a factorului 2λ va echilibra nivelul lotului de materiale (care
poate fi stocat) cu capacitatea depozitului. Aprecierea corectă a situaţiei necesită stabilirea,

în prima etapă, a lotului n* cu ajutorul relaţiei iniţiale:
2 N Cl 2 N Cl
n* = n* =
Cs θ Cs
sau
Cs - unitare pe zi Cs - unitare pe an
*
Dacă rezultatul respectă corelaţia n ≤ D, atunci nu mai sunt necesare alte interpretări;
dacă n* > D atunci se ia în consideraţie condiţia restrictivă ca n* să fie cel mult egal cu D
(deci, n* = D). În acest caz, mărimea 2λ se poate deduce din relaţia:
2 NCl
n* = D =
Cs + 2λ
Elementul D fiind cunoscut, iar n* cel mult egal cu D, relaţia poate căpăta forma:
2 NCl
D2 =
C s + 2λ
de unde:
2 l
2λ = NC - sau λ = NC2l - Cs
2 Cs
D D 2
Luarea în calcul a cifrei 2 este urmarea faptului că, de regulă, cheltuielile de stocare se
stabilesc în raport cu nivelul mediu al stocului depozitat. În toate aceste variante ale
modelului, variabile necontrolabile (pe care conducerea stocurilor nu le poate controla) sunt:
cererile pentru consum evidenţiate prin necesarul estimat de materiale, care se poate
frecvent modifica în cadrul perioadei de gestiune; taxele şi impozitele de asigurare, efectul
imobilizării fondurilor şi deci costul stocării (în care se includ elementele respective); costul
de lansare a comenzilor. Variabila controlabilă, al cărei nivel formează obiectul optimizării,
este lotul de aprovizionare "n" care trebuie comandat.
Situaţiile prezentate au în vedere un preţ de aprovizionare fix. În frecvente cazuri,
pentru anumite mărimi ale lotului comandat, producătorii sau furnizorii angrosişti acordă
rabaturi comerciale sau bonificaţii. Ca urmare, se impune ca, prin calcule suplimentare, să se
stabilească dacă este economică comandarea resurselor materiale la nivelul loturilor
optime rezultate din aplicarea modelului sau în cantităţile pentru care se acordă rabat
comercial sau bonificaţii. Un exemplu în acest sens se prezintă astfel: necesarul anual
2000 kg; costul de lansare 10 lei/comandă (lot), costul de stocare 0,16 lei/un leu stoc şi pe
an. În funcţie de aceste elemente primare, cantitatea economică de comandat care
rezultă, prin aplicarea modelului matematic iniţial, va fi de 500 kg:
2 × 2000 × 10
n* = = 500 kg
0,16
Presupunem că preţul de vânzare al furnizorului este de 1 leu pe kg. Pentru comenzi în
cantităţi de minimum 1000 kg se acordă un rabat de 0,05 lei pe kg. În prima situaţie,
cheltuielile totale (inclusiv cele de cumpărare) vor fi de 2080 lei:
2000x1 + 4x10 + (500:2)x1x0,16 = 2080 lei
iar, în a doua situaţie, acestea vor fi de 1996 lei:
2000x0,95 + 2x10 + (1000:2)x0,95x0,16 = 1996 lei
Din comparaţie rezultă un câştig net, favorabil situaţiei a doua, de 84 lei; ca urmare a
rabatului comercial de 0,05 lei pe kg. Deci, în exemplul de faţă este mai economică
comandarea în loturi de 1000 kg în raport cu cele de 500 kg. Dacă furnizorul acordă un al
doilea rabat, coborând preţul de vânzare la 0,93 lei pe kg, pentru cantităţi livrabile de 2000
kg, reevaluarea situaţiei noi în raport cu primele două va evidenţia că aceasta va fi mai
economică decât prima şi neeconomică în raport cu a doua. Deci, situaţia optimă va fi pentru
n* = 1000 kg.
În continuare, un exemplu care justifică utilitatea practică a folosirii unor asemenea
modele în stabilirea cantităţilor economice de comandat în raport cu alte modalităţi de
acţiune. Să presupunem că necesarul de materie primă pentru realizarea producţiei anuale
estimate = 20.000 kg; preţul unitar de vânzare-achiziţie = 8 lei/kg; costul unei comenzi (al
unei acţiuni de reaprovizionare - cost lansare comandă) = 8 lei; costul de stocare = 25% faţă
de preţul unitar de cumpărare de 8 lei/kg şi pe an. Costul de stocare se prezintă în raport de
proporţionalitate faţă de preţul de cumpărare şi cuprinde, în exemplul de faţă, următoarele
elemente; 14% dobândă pentru credite; 2% uzură morală pe timpul stocării; 0,25% taxă
asigurări; 0,50% taxe proprietate; 3,75% cheltuieli de depozitare; 4,50% depreciere,
declasare calitativă.
În cheltuielile de lansare s-au avut în vedere cele cu comandarea prin telex, telefax,
telefon sau sub altă formă, cu folosirea unui oficiu intern de informatică care comunică cu
serviciul cumpărări ş.a. În rezolvarea problemei se pot folosi variantele:
a) efectuarea de calcule privind cheltuielile anuale antrenate de comandarea şi

stocarea în cantităţi diferite (stabilite facultativ) a materiei prime şi alegerea celei mai
economice (tabelul 2.1.)
Tabelul 2.1.
Ma- Necesar Cantitatea Număr Stoc Interval Cost Cost *) Cost
teria anual de coman- de mediu între lansare stocare total
primă (N) dat (care comenzi S, reaprovi- coman- Cs, anual
Kg se sto- (reapro- Kg zionări dă lei/kg Ct,
chează) vizionări) I, zile Cl, lei lei
n=Scr, kg y
0 1 2 3=c1:c2 4=c2:2 5=360:c3 6=8xc3 7=c4x2 8=6+7
m1 20000 20000 1 10000 360 8 20000 20008

5000 4 2500 90 32 5000 5032
1000 20 500 18 160 1000 1160
500 40 250 9 320 500 820
400* 50 200 ≈7 400 400 800
300 ≈67 150 ≈5 536 300 836
*) Coloana 7 s-a calculat înmulţind coloana 4 cu preţul unitar de 8 lei şi cu 0,25 la sută
(ponderea de reprezentare a costului de stocare faţă de preţul unitar). Costul de stocare
se calculează faţă de valoarea medie a stocului.
Din tabelul 2.1. reiese că lotul economic de comandat (n*) este cel de 400 kg pentru
care se înregistrează costul anual total cel mai mic (800 lei).
b) aplicarea directă a relaţiei specifice modelului matematic de calcul a

cantităţii economice de comandat, astfel:
2 × 20000 × 8
n* = = 400 kg
0,25 × 8
Pe baza lui n* se calculează, în continuare, elementele asociate:
frecvenţa optimă a reaprovizionărilor y*:
N 20000
y* = * = = 50
n 400
intervalul economic între reaprovizionări (I*):
360 360
I* = * = ≈ 7 zile
y 50
costul minim (C*)
C* = 2N Cl Cs = 2 × 20000 × 8 × 0,25 = 640000 = 800 lei
Prin comparaţie varianta b este mai simplă, mai economică şi necesită timp de
aplicare mult mai mic. Exemplul se bazează pe trei prezumţii:
1. cererea constantă, iar ritmul acesteia constant;
2. timpul necesar pentru lansarea comenzii şi livrarea materialelor de la furnizor sunt
elemente cunoscute şi se menţin constante;
3. intrarea - recepţia materiei prime se realizează fără întreruperi.
Dacă elementele iniţiale luate în calcul se modifică, se procedează la reaşezarea
rezultatelor; de exemplu, dacă scade costul de stocare de la 25% la 16%, faţă de preţul
unitar de cumpărare, cantitatea economică de comandat va fi de 500 kg:
2×20000 × x8
n* = = 500 kg
0,16×8
celelalte elemente asociate modificându-se corespunzător.
Un rol important în asemenea determinări revine nivelului erorii de estimare a
variabilelor funcţiei. O caracteristică pozitivă a modelului prezentat este aceea că nu arată un
grad ridicat de sensibilitate la apariţia de erori în estimarea elementelor (variabilelor) de
calcul. De exemplu, presupunem că necesarul anual nu este de 20000 kg, cât s-a estimat
mai sus, ci 21000 kg; celelalte elemente rămân neschimbate. În acest caz, cantitatea
economică de comandat va fi de aproximativ 410 kg:
2× 21000 ×8
n* = = 410 kg
0 , 25 ×8
Aceasta înseamnă că necesarul de 21000 kg va fi aprovizionat eficient în 51 de

comenzi (reaprovizionări) - 21000 kg : 410 kg/comandă; programul de aprovizionare va
prevede o reaprovizionare cu o cantitate de 500 kg şi 50 a câte 410 kg. Costul anual va fi de
818 lei:
cost lansare comenzi = nr.comenzi x costul/comandă = 51 x 8 = 408 lei.
costul stocării = stocul mediu x costul de stocare pe kg şi pe an = (410:2)x8x0,25 = 410

lei
cost total anual = 408 + 410 = 818 lei
Dacă comandarea se produce pentru cantitatea economică calculată mai înainte
(când necesarul era estimat la 20000 kg) de 400 kg, atunci numărul de aprovizionări
necesare va fi de 53 (21000 : 400 = 52,5 ≈ 53); în 52 reaprovizionări se aduc cantităţi de câte
400, iar în a 53-a o cantitate de 200 kg. În această situaţie costul anual va fi de:
costul comandării = 53x8 = 424 lei
costul de stocare = (400:2)x8x0,25 = 400 lei
costul anual total = 424 + 400 = 824 lei
Prin comparaţie, rezultă, pentru o a doua situaţie, un cost anual total mai mare cu 6 lei
(824 - 818), datorită erorii în estimarea necesarului produsă la început (20000 kg în loc de
21000 kg). Eroarea în estimarea necesarului a fost de 5% (21000 - 20000) : 20000; influenţa
acesteia s-a transmis în dimensionarea cheltuielilor de comandare-stocare cu o abatere de
numai 0,73% apreciabilă ca nesemnificativă. De regulă, eroarea în estimarea costului anual
total nu poate fi mai mare în raport cu procentul de reprezentare a acesteia în aprecierea
nivelului costului de stocare sau al celui de lansare a comenzilor (de comandare).
Aprovizionarea în cantităţi mai mari decât cele economice rezultabile din aplicarea
modelului de optimizare - acţiune care poate fi avută în vedere la proiectarea strategiei în
aprovizionarea - stocarea resurselor materiale - prezintă, după caz, avantaje şi dezavantaje:
Avantaje:
1. cumpărarea la un preţ mai mic pe unitatea de material sau produs (deci, se poate
beneficia de rabat comercial, acordabil de către furnizori pentru comandarea în cantităţi
mari; nivelul se stabileşte de furnizor);
2. reducerea costului total cu comandarea sau lansarea comenzilor (a acţiunilor de
reaprovizionare);
3. diminuarea costului de transport al resurselor comandate.
Dezavantaje:
1. creşterea stocului maxim de materiale depozitabile, ceea ce înseamnă spaţii de
depozitare-păstrare suplimentare;
2. sporirea cheltuielilor cu stocarea, conservarea şi depozitarea, inclusiv a efectului
imobilizării ca atare a resurselor financiar-valutare (stocul mediu fiind mai mare);
3. amplificarea efectului uzurii morale;
4. sporirea procentului deprecierilor şi degradărilor calitative a resurselor materiale
stocate;
5. diminuarea flexibilităţii şi mobilităţii în ajustarea stocurilor în situaţiile care
impun acţiunea în acest sens (ca urmare a mutaţiilor care se produc în vânzarea
produselor şi implicit în fabricaţia acestora).
Pentru stabilirea opţiunii strategice este necesară compararea efectului avantajelor cu
cel al dezavantajelor.
Aşa cum s-a menţionat anterior, rezultatele obţinute prin aplicarea modelului pot
conduce la stabilirea unor loturi de livrare care, prin nivel, nu se corelează, de exemplu, cu
capacitatea mijloacelor de transport posibil a fi utilizate; în aceste condiţii este necesar ca,
prin calcule iterative, să se urmărească variaţia cheltuielilor (∆ Ci), pentru diferitele mărimi ale
lotului mai mari sau mai mici decât cea optimă, folosindu-se relaţia:
∆Ci =C[ n *x (1± K i )] −C*( n*)

în care:
Ki = coeficientul de creştere sau reducere a mărimii lotului de livrare faţă de
nivelul optim al acestuia;
C= costul aferent lotului de livrare mai mare sau mai mic decât cel optim.
Pentru uşurarea muncii lucrătorilor ocupaţi cu gestiunea stocurilor în efectuarea unor
asemenea determinări se pot întocmi tabele ajutătoare, diagrame, grafice (elaborate pe baza
modelului), grupate pe materiale sau sortimente care întrunesc condiţii similare pe linia
cheltuielilor de lansare (comandare) şi a celor de stocare; în tabele se vor menţiona direct
mărimea lotului optim, intervalul optim pentru reaprovizionări, frecvenţa reaprovizionărilor şi
costul minim, elemente stabilite în funcţie de necesarul anual estimat (tabelul 2.2).
Tabelul 2.2.
Materia Necesar Lotul Frecvenţa Intervalul Stocul Cheltuielile
primă anual (N) optim n*) optimă optim între mediu anuale totale
(tone) (tone) (y*) reaprovizionări ( S cr) minime
I* (zile) (tone) (lei)
0 1 2 3 4 5 6
mi 120 34,641 3 120 17,320 64,64
144 37,947 4 90 18,973 77,95
180 42,426 4 90 21,213 82,43
240 48,989 5 72 24,494 98,99
252 50,199 5 72 25,099 100,20
300 54,772 5 72 27,386 104,77
360 60,000 6 60 30,000 120,00
480 69,282 7 51 34,641 139,28
600 77,459 8 45 38,729 157,46
720 84,853 8 45 42,426 164,85
840 91,651 9 40 45,825 181,65
960 97,979 10 36 48,989 197,98
1080 103,929 10 36 51,961 203,92
1280 113,137 11 33 56,568 213,14
Din tabelul 2.2. reiese că, în cazul în care, o unitate economică consumă 600 tone
dintr-un anumit sortiment de laminate, va urmări ca, la contractarea cu furnizorul, să prevadă
8 livrări la intervalul de 45 de zile, în loturi de 75-80 tone, care, în acest caz, corespund unui
vagon de 60 tone şi unuia de 15-20 tone. În această situaţie, stocul mediu optim la
sortimentul respectiv va fi de circa 38 tone, iar stocul curent maxim de 80 tone. În tabele se
pot include, dacă este cazul, şi stocurile de siguranţă utilizând pentru determinarea lor
metode adecvate.
La calculul datelor din tabelul 2.2. s-au avut în vedere cheltuielile de lansare pe lot de
10 lei şi cheltuieli de stocare de 2 lei pe unitate de material din stoc şi pe an. În cazul în care
se iau în calcul şi cheltuielile aferente lipsei de materiale în stoc, tabelele trebuie completate
cu factorul de indisponibilitate respectiv, deschizându-se în acest scop coloane speciale.
Tabelele care se elaborează pot fi completate şi cu coloane din care să rezulte cheltuielile la
o anumită abatere în plus sau în minus. La asemenea determinări şi analize trebuie să se
recurgă şi în cazul aplicării altor modele, ale căror rezultate pot îmbrăca aceleaşi
caracteristici avute în vedere în acest exemplu (ne referim la modelele care urmează ş.a.).
C.2. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare luând în considerare

cheltuielile de lansare, de stocare şi ale celor suplimentare determinate de lipsa de
resurse în stoc. În elaborarea modelului se porneşte de la necesitatea de a dimensiona
"lotul" astfel încât prin nivelul economic stabilit să prevină lipsa de materiale determinată de
eventuala epuizare a stocului curent în cadrul unui ciclu de reaprovizionare. De fapt,
acest model reprezintă o formă îmbunătăţită a celui prezentat anterior, prin luarea în calcul a
"factorului de indisponibilitate" sau "de lipsă de stoc" (ρ) - factor care joacă un rol
important în procesele de stocare cu penalizare. Acest factor se determină cu ajutorul
relaţiei:
Cp
ρ=
Cs + C p
în care Cp reprezintă cheltuielile suplimentare unitare determinate de lipsa de stoc (lei/tonă-

zi);
Relaţiile de calcul al lotului economic, stocului optim S* frecvenţei optime,
intervalului de reaprovizionare optim şi al costului minim sunt, în acest caz,
următoarele:
2N Cl 1 2N Cl 1
n* = x n* = x
θ Cs ρ Cs ρ
Cs → pe zi sau Cs → la nivel de an
*= *× ρ
S n
θ
I* = *
y
C* = 2N Cl Cs θx ρ C* = 2N Cl Cs x ρ
Cs → pe zi Cs → pe an
Prin acest model se poate stabili distinct şi nivelul optim al stocului (S*); diferenţa
dintre n şi S* (n* > S*) are rolul de siguranţă în acoperirea consumului, deci, de evitare a
*
fenomenului de epuizare integrală a stocului de resurse materiale.
C.3. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare, luând în considerare

cheltuielile de lansare a comenzii, de achiziţionare şi cele aferente imobilizării
resurselor în stoc (de exemplu, dobânda care se plăteşte pentru credite solicitate în scopul
cumpărării resurselor stocate, taxe de asigurare, impozite etc.). Funcţia costului total de
aprovizionare - imobilizare C(a-i) se prezintă astfel:
N n k
Ca -i = Nxp + Cl + ×p×
n 2 100
în care:
k/100 = cuantumul dobânzilor aferente creditelor acordate, taxe, impozite ş.a.
p = preţul unitar de cumpărare (achiziţie).
Prin derivarea funcţiei cheltuielilor în raport cu "n" şi egalarea acesteia cu zero, se
calculează apoi succesiv lotul economic, frecvenţa optimă, intervalul optim şi costul
minim cu ajutorul relaţiilor:
δ C(a -i) N pxk
=- Cl + =0
δn n 200
de unde:
200 NC l
n* =
pxk
N
y* =
n*
θ
I* =
y*
NC l pk
C * = Nxp +
50
Dinamica cheltuielilor pe categorii şi totale în raport cu variaţia lotului de livrare "n" se

prezintă în figura 2.16.
Figura 2.16
Aria de aplicare a acestui model este restrânsă la acele materiale de masă cum sunt
minereurile de fier, cele neferoase, cocsul, calcarul şi altele, pentru care cheltuielile de
depozitare-păstrare sunt relativ mici, fiind considerate neglijabile în raport cu cele de
transport sau cu efectul imobilizării în stoc a resurselor ( credite pentru deţinerea de
materiale în stoc, pierderi de producţie din lipsa lor sau producţia suplimentară ce poate fi
obţinută prin activizarea resurselor materiale stocate etc).
C.4. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare, luând în

considerare cheltuielile unitare de transport, convenţional-constante şi variabile. Prin
concepţie, modelul delimitează cheltuielile antrenate de procesul de aprovizionare-stocare
pe categorii distincte în funcţie de natura, ponderea de reprezentare şi dinamica acestora în
raport cu variaţia lotului de reaprovizionare, astfel:
cheltuielile de transport se stabilesc, de regulă, ca o sumă globală pe lot de
transportat şi distanţă de parcurs (Ctrl) ; aceste cheltuieli au o pondere relativ importantă în
totalul cheltuielilor de aprovizionare-stocare. Pe unitate componentă a lotului (Ctru) se
stabilesc cu ajutorul relaţiei:
C
C tru = ntrl
cheltuielile convenţional-constante (Cc) categorie care, în raport cu variaţia lotului, se
menţine la acelaşi nivel. Determinarea acestor cheltuieli pe unitate componentă a lotului care
se depozitează şi pe unitate de timp, Ccu, se face cu ajutorul relaţiilor:
2 C ct
C cu =
sau θ (n + cmz)
N×p×α
Ccu =
50 θ (n + cmz)
în care :
Cct = cheltuielile convenţional-constante totale specifice perioadei de gestiune;
cmz = consumul mediu zilnic de materiale ;
N = necesarul de consum sau de aprovizionat, după caz ;
p = preţul de achiziţie ;
α = procentul de reprezentare a cheltuielilor constante faţă de valoarea
necesarului;
cheltuielile variabile - Cv sunt cele care se modifică proporţional cu variaţia
lotului. La nivel de unitate componentă a lotului (Cvu), cheltuielile variabile se stabilesc
cu ajutorul relaţiei:
Nt × p × β
Cvu =
100 × n
în care :
Nt = numărul de tone-zile aflate în medie în depozit;
β = procentul de reprezentare a cheltuielilor variabile faţă de valoarea
tonelor-zile din depozit.
Numărul de tone-zile (Nt) se calculează cu ajutorul relaţiei:
(n + cmz)
Nt = ×Z
2
în care Z reprezintă numărul de zile pentru care "n" asigură consumul şi se calculează cu
ajutorul relaţiei:
n
Z=
cmz
Pentru stabilirea lotului economic (n*) se însumează cele trei categorii de cheltuieli
unitare; nivelul cel mai mic al cheltuielilor unitare totale evidenţiază lotul economic, astfel:
n* = > Ctu = Ctru + Ccu + Cvu = > min.
Dinamica cheltuielilor pe categorii şi totale în raport cu variaţia lotului de livrare se
Figura 2.17
C.5. Model de calcul al cantităţii economice de comandat, luând în

considerare cheltuielile de lansare şi a celor de stocare aflate în raport de
proporţionalitate cu preţul unitar de achiziţie. Modelul are în vedere situaţiile când
cheltuielile de stocare, în valoare absolută, sunt mai greu de cuantificat (nefiind evidenţiate
distinct în documentaţia de costuri a unităţii); ca urmare, acestea se estimează procentual
faţă de preţul unitar de cumpărare a resursei materiale sau în raport cu valoarea medie a
stocului ( care se calculează cu ajutorul acestui preţ). Funcţia economică a costului specific
proceselor de stocare cu o asemenea caracteristică este :
N n
C a = Nxp + Cl + × p × α
n 2
în care:
p = preţul unitar de cumpărare a resursei materiale;
α = procentul estimat de reprezentare a costului de stocare faţă de p.
Prin derivarea funcţiei în raport cu variabila "n" şi egalarea cu zero, se obţine:
δ Ca N 1
= - Cl + p α = 0
δn n 2
de unde:
2 NC l
n* =
pα
N
y* =
n*
θ
I* = *
y
C* = N × p + 2 NC l pα
Evoluţia cheltuielilor pe elemente şi totale, în raport cu variaţia lotului de livrare, se

Figura 2.18
C.6. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare, luând în

considerare cheltuielile de lansare, de transport şi de stocare. Cheltuielile de lansare
(Cl) fiind date ca o sumă globală pe lot, indiferent de mărimea acestuia, la nivel de an se
stabilesc cu ajutorul relaţiei:
360
Cla = y × Cl = Cl
K × ip
în care k reprezintă coeficientul de multiplicare a intervalului de reluare a producţiei la furnizori -

ip. De fapt, kxip reprezintă intervalul între două reaprovizionări succesive -I.
Cheltuielile de transport pe lot, (Ctl) în condiţiile unei distanţe constante, variază în
funcţie de mărimea lotului, de forma de transport (pe cale ferată, în vagoane complete sau
sub formă de colete, cu autocamioane etc.) şi se calculează, pentru un an, cu ajutorul
relaţiei:
C × 360
C ta = y × C tl = tl
K × ip
Mărimea lotului expediat va influenţa cheltuielile de stocare la fiecare cumpărător în

parte; dacă lotul este mai mare, cresc şi cheltuielile de stocare (prin staţionarea o perioadă
mai lungă de timp a materialelor în depozite).
Cheltuielile totale de stocare pe an (Csa) se determină cu ajutorul relaţiei:
n K × i p × cmz × Csu
Csa = Csu =
2 2
în care Csu reprezintă cheltuielile de stocare unitare pe an.

Ţinând cont de cele trei categorii de cheltuieli, funcţia costului total (Ca) va fi:
C × 360 + C tl × 360 + Csu × K × i p × cmz
Ca = l
K × ip K × ip 2
Pentru a obţine minimul funcţiei economice, se face derivata funcţiei cheltuielilor totale,
determinate de procesul complet de lansare-comandă-aducere (transport)-depozitare, în
raport cu k şi se egalează cu zero, astfel:
δC × 360 Ctl × 360 i p × cmz × Csu

= - Cl 2 - + =0
δK K × ip K 2 × ip 2
Din această relaţie rezultă că nivelul optim al variabilei K* este dat de:
2 × (Cl + C tl) × 360
K* =
i 2p × cmz × Csu
Pe baza coeficientului de multiplicare K*, a intervalului dintre reluarea a două

cicluri de fabricaţie consecutive la furnizor, se calculează în continuare intervalul optim
dintre două reaprovizionări I*; prin această formă de calcul a lui I* se asigură optimizarea
procesului de stocare ţinând seama atât de condiţiile specifice producătorului-furnizor
(ciclicitatea producţiei), cât şi de cele ale cumpărătorului. Stabilind coeficientul de
multiplicare K*, intervalul I* se poate calcula în continuare frecvenţa optimă a
reaprovizionărilor y*, lotul optim - n*, costul minim C*, cu ajutorul relaţiilor:
I* = K * × i p
360 360
y* = * = *
I K × ip
N N × k* × i p
n* = * =
y 360
* × × cmz ×
* = Cl × 360 + Ctl × 360 + K i p Csu
C
K* × i p K* × i p 2
Acest mod de calcul se poate aplica în cazul materialelor şi produselor pentru care
frecvenţa livrărilor este condiţionată în primul rând de ciclicitatea producţiei (de exemplu, în
cazul producţiei diferitelor sortotipodimensiuni de laminate), sau la aprovizionarea prin unităţi
specializate în comercializare. Necesitatea stabilirii coeficientului de multiplicare pe baza
căruia se calculează intervalul între reaprovizionări este determinată de faptul că nu este
întotdeauna economic ca o întreprindere, în calitate de consumator, să se aprovizioneze la
un "interval" egal cu cel de reluare a producţiei la furnizor, în special în cazul resurselor
materiale necesare în cantităţi mici. Deci, este necesar să se stabilească la ce număr de
"cicluri" de fabricaţie este economic să se aprovizioneze, cu un anumit lot, utilizatorul.
Dinamica cheltuielilor pe categorii şi totale în raport cu variaţia lotului "n" se prezintă

în figura 2.19
Figura 2.19
Când cererea este variabilă în timp, pentru optimizarea "stocurilor" la resursele
materiale se pot folosi mai multe modele, din care prezentăm pe C.7 şi C.8.
C.7. Model de stabilire a stocului optim, luând în calcul pierderile C1 generate de

formarea unui stoc mai mare decât cererea pentru consum (figura 2.20a) şi a
cheltuielilor suplimentare (C2) determinate de lipsa de resurse materiale în stoc (figura
2.20b). Costul de stocare se consideră neglijabil, deci nu se în calcul, gestiunea stocului fiind
independentă de timp. În condiţiile cererii variabile este necesară, în primul rând, studierea
frecvenţei de apariţie a acesteia, respectiv stabilirea distribuţiei statistice (a probabilităţii)
a cererii. Se pot înregistra două situaţii care sunt prezentate în figura 2.20 (cazurile a şi b).
Figura 2.20
În situaţia din graficul "a", diferenţa S > r se valorifică, de regulă, la un preţ mai mic
decât cel iniţial avansat înregistrându-se astfel o pierdere unitară C1. În situaţia "b" când S <
r, apar cheltuielile suplimentare C2 care practic înseamnă tot pierderi, întrucât lipsa de
material poate duce la stagnarea procesului de fabricaţie, sau cererea urmează să fie
satisfăcută prin aprovizionări urgente de la furnizori ocazionali sau cu materiale de altă

calitate sau sortotipodimensiune (ceea ce atrage, de regulă, cheltuieli suplimentare). Un
exemplu semnificativ este cel al avioanelor, turbinelor, utilajelor mari şi instalaţiilor complexe,
la care lipsa din stoc a unor piese sau subansamble poate genera pierderi mari prin
nefuncţionare, ceea ce conduce la soluţia de a le procura cu orice preţ evident cu cheltuieli
suplimentare faţă de situaţia în care ar fi fost comandate în termene normale şi stocate în
limite economice.
Ţinând seama de faptul că cererea "r" nu se cunoaşte, apare termenul de
"incertitudine" în procesul de formare-deţinere a stocurilor; în aceste condiţii se stabileşte
probabilitatea cererii, luând în calcul datele statistice referitoare la evoluţia acesteia în
perioade anterioare.
1
Funcţia economică specifică modelului se prezintă astfel:
s 1
C cs = C1 ∑ (S - r)ρ(r) + C 2 ∑ (r - S) ρ(r)
r=0
Pentru stabilirea stocului optim S* se calculează costul aferent fiecărui nivel probabil al
cererii (implicit al stocului); stocul optim S* va fi nivelul pentru care costul aferent este cel mai
mic. O asemenea modalitate de evidenţiere a stocului optim necesită un volum mare de
muncă devenind astfel inoperantă. Această limită metodologică de calcul se elimină prin
apelarea la o variantă simplificată de acţiune care porneşte de la "ipoteza" că funcţia devine
minimă pentru acea valoare a lui S* pentru care se respectă corelaţia:
p ( r ≤ S0 − 1) ≤ ρ ≤ p ( r ≤ S0 )
în care:
p(r) = probabilitatea cererii (distribuţia statistică a acesteia);
p(r≤S) = probabilitatea cumulată a cererii, care se calculează astfel:
p (r≤S) = p(1) + p(2) + p(3) +...+ p(S)
ρ = factorul de indisponibilitate sau de lipsă a resursei materiale în stoc (de penurie) şi se determină cu
ajutorul relaţiei:
C2
ρ =
C1 + C 2
Varianta simplificată de calcul presupune următoarele momente de lucru: identificarea
evoluţiei cererii şi stabilirea distribuţiei statistice a acesteia; stabilirea nivelului cheltuielilor
(pierderilor) C1 şi C2 pentru situaţiile S>r şi S<r; calculul valorii factorului de indisponibilitate
"ρ"; calculul probabilităţii cumulate p (r≤S); compararea valorii factorului de indisponibilitate
cu nivelele probabilităţii cumulate şi stabilirea intervalului de încadrare.
Din comparaţie pot rezulta două variante:
1. valoarea lui ρ egală cu unul din nivelele probabilităţii cumulate caz în care stocul
optim S* este cel de pe linie;
2. valoarea lui ρ încadrabilă între două nivele ale probabilităţii cumulate situaţie care
implică alegerea stocului optim S* în funcţie de raportul în care se află C1 şi C2, astfel:
1
A.Kaufmann: Metode şi modele ale cercetării operaţionale, vol.I, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.193-197
dacă C1 > C2, ca stoc optim se alege limita inferioară a intervalului de încadrare a
lui ρ;
dacă C1 < C2, ca stoc optim se alege limita superioară a intervalului de încadrare a
lui ρ. Aceasta este situaţia cea mai frecventă, consecinţele economice
nefavorabile pe care le generează sunt uneori foarte importante, motiv pentru care
se evită.
După acest moment, urmează aplicarea funcţiei economice şi stabilirea costului minim
aferent stocului optim ales S*. Pentru verificarea corectitudinii opţiunii se aplică funcţia şi
pentru alte nivele ale stocului, de fiecare dată rezultatul va fi mai mare dacă determinările
anterioare au fost corecte.
Pentru exemplificarea concretă a modului de aplicare a modelului să presupunem
următoarele date: C1 = 50 lei; C2 = 20 x C1 = 1000 lei, de unde:
ρ= C2 = 20 C1 = 1000 = 0,952
C1 + C 2 C1 + 20 C2 50 + 1000
Distribuţia statistică a cererii p(r) şi probabilitatea cumulată p(r≤S) este prezentată în

tabelul 2.3.
Tabelul 2.3.
S r p(r) p(r≤S)
0 0 0,900 0,900
}
1 1 0,050 0,950
ρ=0,952
2 2 0,020 0,970
3 3 0,010 0,990
4 4 0,010 0,990
5 5 0,010 1,000
>6 >6 0,000 1,000

Din compararea lui ρ cu p(r≤s) rezultă că acesta se cuprinde între limitele 1 şi 2 adică:
p (r≤1) ≤ ρ ≤ p(r≤2)
respectiv:
0,950 < 0,952 < 0,970
*
Costul neeconomic minim (C s) se înregistrează pentru S0=2, care reprezintă deci
stocul optim, valoarea funcţiei fiind de 152,2 lei, adică:
2 ∞
C (s = 2) = C 1 ∑ (2 - r)p(r) + C 2 ∑ (r - 2)p(r) =
r=0 r=3
= 50[(2 - 0)0,900 + (2 - 1)0,050 + (2 - 2)0,020] + 1000[(3 - 2)0,010 +
+ (4 - 2)0,010 + (5 - 2)0,010 + (6 - 2)0,000] = 152,2 lei
C.8. Model de stabilire a stocului curent optim luând în calcul cheltuielile de sto-
care Cs şi cele determinate de lipsa materialelor în stoc Cp. Acest model este utilizat
pentru cazul în care cererile pentru consum sunt variabile la intervale egale, iar cheltuielile
de stocare a materialelor nu pot fi neglijate; fenomenele care se pot înregistra pe parcursul
perioadei de gestiune sunt cele prezentate în figura 2.20, cazurile a şi b. Caracterul
aleator al cererii este, în cele mai multe cazuri, specific pieselor de schimb şi materialelor
necesare pentru reparaţii accidentale, resurselor materiale destinate producţiei de serie mică
sau unicat, a celei bazate pe fabricaţia la comandă care este dependentă de cererile
probabile ale clienţilor.
Ţinând seama de distribuţia statistică a cererii, funcţia costului total care trebuie
optimizată este:
s ∞ ∞ (r - s ) 2
r s 2 p(r) +
C (s) = Cs ∑ (s - )p(r) + Cs ∑ Cp ∑ p(r)
r =0 2 r = s +1 2r r = s +1 2r
Această funcţie este minimă pentru acea valoare a lui s0 care satisface inegalitatea:
L (s0 - 1) ≤ ρ ≤ L (s0) ,
în care:
Cp
ρ =
iar: Cs + Cp
k ∞ p(r)
L (s) = p(r ≤ s) + (s + ) ∑
2 r = s +1 r
Factorul k reprezintă marja de creştere a cererii pentru consum între două nivele
succesive. Ca şi în cazul modelului anterior, metodologia simplificată de aplicare a
modelului presupune stabilirea mărimii optime a stocului şi nivelului minim al costului,
parcurgând etapele: stabilirea costului de stocare Cs şi a cheltuielilor suplimentare Cp;
determinarea valorii factorului de indisponibilitate ρ ; precizarea probabilităţii cererii şi
calcularea lui L(s); compararea lui ρ cu L(s) şi stabilirea intervalului de încadrare; alegerea
mărimii stocului optim şi determinarea costului minim aferent. Stocul optim este limita
superioară a intervalului de încadrare a lui ρ când Cs<Cp şi invers. Dacă valoarea lui ρ se
suprapune pe unul din nivelele lui L(s), atunci stocul optim este cel de pe linie. Pentru
exemplificare să presupunem următoarea situaţie existentă la o întreprindere: costul
stocării unui articol pe an Cs este de 15000 lei; cheltuielile determinate de lipsa
materialelor în stoc Cp sunt de 15 ori mai mari decât costul stocării, adică 225000 lei.
Distribuţia statistică a cererii, stabilită pe seama datelor privind evoluţia ei în timp şi
calculul probabilităţii cumulate, se prezintă în tabelul 2.4.
Tabelul 2.4
s r p (r) p(r) ∞ p(r) (s + k / 2)x p(r≤s) L(s)
r ∑
r=s+k r
(t) (t) ∞
p(r)
x ∑
r=s+k r
20 20 0,0 0,00000 0,02250 0,56250 0,0 0,56250
30 30 0,1 0,00333 0,01917 0,67095 0,1 0,77095
}
40 40 0,3 0,00750 0,01167 0,52500 0,4 0,92500
ρ
50 50 0,5 0,01000 0,00167 0,09185 0,9 0,99185
60 60 0,1 0,00167 0,00000 0,00000 1,0 1,00000
peste 60 0,0 0,00000 0,00000 0,00000 1,0 1,00000
valoarea factorului de indisponibilitate este:

Cp 15Cs 15
ρ= = = = 0,937
Cs + Cp Cs + 15 Cs 16
factorul k este egal cu 10 tone (10 t - 20 t, 20 t - 30 etc.).
Comparându-se valoarea lui ρ cu nivelele lui L(s), se constată că factorul de penurie se
cuprinde între:
0,92400 < 0,93700 < 0,99185
Întrucât cheltuielile de penurie sunt cu mult mai mari decât cheltuielile de stocare se va
opta pentru acea valoare a lui s pentru care se evită epuizarea stocului, cu excepţia cazului
când valoarea lui se suprapune (este egală) peste una din valorile lui Ls. Costul minim în
acest exemplu este de 408000 lei:
20 30 40
C(50) = 15000[(50 - )0,0 + (50 + )0,1 + (50 - )0,3 +
2 2 2
50 2 50
+ (50 - )0,5] + 15000[( 50 )0,1 + ( )0,0] +
2 2x60 2x70
(60 - 50 ) 2 (70 - 50 ) 2
+ 225000[ x0,1 + x0,0] =
2x60 2x70
= 15000(3,5 + 9 + 12,5) + 15000(2,08) + 225000(0,008) =
= 575000 + 31200 + 1800 = 408000 lei

După cum rezultă din calculele de mai sus, formarea şi menţinerea unui stoc de 50
tone necesită cheltuieli în valoare de 408000 lei; oricare alt nivel al stocului va implica
cheltuieli de stocare suplimentare devenind astfel neeconomic.
În cazul în care, cererea pentru consum este variabilă şi se pune problema stabilirii, la
momentele calendaristice (ti), a "cantităţii economice de comandat" (n*) - situaţie
încadrabilă în tipul de gestiune cu cerere variabilă la intervale egale de timp - atunci
calculul se va face cu ajutorul relaţiei 2):
2N( C l + C pt )
în care: n* =
Cs
N = cererea (necesarul) anuală pentru consum;
Cl = costul de lansare a unei comenzi;
Cs = costul stocării pe unitate din stoc şi pe an;
Cpt = costul de penurie total care se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
∞
Cpt = Cp ∑ (r - s)p(r)
r=s+1
în care Cp reprezintă costul de penurie unitar.

Situaţia are în vedere evitarea apariţiei fenomenului de penurie prin comandarea unei
cantităţi suficiente, considerate economice prin elementele luate în calcul. Relaţia de calcul a
lui Cpt este aplicabilă şi pentru determinarea elementului C2 din modelul C.7.
Toate modelele prezentate au în vedere desfăşurarea proceselor de stocare în condiţii
de certitudine sau incertitudine. Mutaţiile frecvente în structura şi dimensiunea cererilor
pentru consum exprimă faptul că ceea ce, la un moment dat, pare certitudine, în următorul
poate deveni incertitudine. Aceasta ca urmare a caracterului profund dinamic al proceselor
de consum şi, prin corelaţie, a celor de aprovizionare. Pentru situaţiile de incertitudine, şi mai
puţin pentru cele de certitudine, se pune problema formării de stocuri de siguranţă (de
rezervă) al căror nivel poate fi dimensionat folosind mai multe metode (vezi 2.7.3.)
2.7.2. Stabilirea pragului (nivelului) de comandă-reaprovizionare
Un rol important în emiterea comenzilor sau iniţierea acţiunilor de reaprovizionare

revine timpilor de transport şi duratei de reaprovizionare (τ). Teoretic, ideal ar fi ca
durata de aprovizionare, cu deosebire timpul de transport (inclusiv cel de efectuare a
operaţiunilor de primire-recepţie-depozitare) să fie zero, deci intrările să se producă
instantaneu; practic, acest lucru nu este posibil. Ca urmare, în calculele de optimizare timpii
de transport, respectiv durata de reaprovizionare, trebuie să fie luaţi în considerare.
Pentru exemplul de mai înainte, în care necesarul era de 20000 kg, presupunem că timpul
de transport pentru un lot comandat este de 3 zile. Aceasta înseamnă că unitatea economică
va trebui să lanseze comanda cu 3 zile înainte de epuizarea stocului curent; deci, pe
perioada celor 3 zile vor coexista stocul în curs de transport cu partea din stocul curent
destinată acoperirii cererii pentru consum pe intervalul de timp până la sosirea şi recepţia
lotului comandat care va reîntregi acest stoc (figura 2.21 - a şi b); în acest caz, se pune
problema stabilirii pragului (nivelului) de comandă la care se declanşează acţiunea de
reaprovizionare. Altfel spus, trebuie predeterminat "nivelul de alarmă" sau de
2
H.Koontz, C.O'Donnell, N.Weiheich, Management, ediţia a 8-a, Mc.Grow-Hill Book Company, New York,
1984.
reaprovizionare din cadrul stocului curent care, o dată atins, în procesul de consum al
acestuia, să declanşeze emiterea comenzii şi aducerea următorului lot de materiale care să
reîntregească stocul respectiv. Acest "punct de comandă" sau de "reaprovizionare" (nc)
se stabileşte în funcţie de raportul în care se află durata de comandă-reaprovizionare τ cu
intervalul între două aprovizionări succesive I. În anumite situaţii τ < I; în acest caz,
nivelul de comandă-aprovizionare se evaluează cu ajutorul relaţiei:
n c = τ × cmz
în care:
τ = timpul de comandă, aducere-transport, primire-recepţie, în zile;
cmz = consumul mediu zilnic, în unităţi/zi.
Pentru exemplul menţionat, consumul mediu zilnic este de circa 56 kg (20000 kg :
360 zile), care, în altă interpretare, înseamnă "ritmul mediu al consumului" în expresie
fizică. Timpul de reaprovizionare τ fiind de 3 zile, atunci punctul de comandă (nc) va fi de
168 kg (56 kg/zi x 3 zile). Deci, pe parcursul consumului din stocul curent, când se atinge
nivelul de 168 kg (din cele 400 kg cât era stocul curent la momentul reîntregirii anterioare -
nivel corespunzător cantităţii economice de comandat) se declanşează acţiunea de
comandă-reaprovizionare (figura 2.21, a,b)
Figura 2.21 (a,b)

Stocul total pe perioada celor 3 zile este de 568 kg compus din 400 kg în curs de transport
şi 168 kg la începutul celor 3 zile ale duratei de reaprovizionare; pe parcursul scurgerii acestei
durate τ, stocul total se micşorează în ultimele 2 zile la 512 kg, iar în ultima zi la 456 kg (în cazul de
faţă s-a considerat că stocul în curs de transport aparţine cumpărătorului care a achitat anticipat
contravaloarea resurselor de la furnizor).
Sunt situaţii când durata de reaprovizionare (de la comandă, livrare de la furnizor până la
sosirea lotului, inclusiv recepţia acestuia) este mai mare decât intervalul între două
reaprovizionări succesive, sau două reîntregiri succesive ale stocului curent. Aceasta
înseamnă că stocul curent dimensionat la nivelul cantităţii economice de comandat de 400 kg va
fi mărit cu partea care acoperă consumul pe diferenţa de timp între cel de comandă-aducere şi cel
de consum a cantităţii economice de comandat n* (deci, a stocului curent). Pentru stabilirea
cantităţii suplimentare (ns), relaţia de mai sus se completează astfel:
ns = τ x cmz - n* sau ns = (τ - I) cmz
Numărul de zile pentru care lotul optim n* de 400 kg acoperă consumul este de circa 7;
presupunând că timpul de reaprovizionare este de 12 zile, atunci ns va fi de 272 kg:
ns = 12z x 56 kg/zi - 400 kg = 672 - 400 = 272 kg
Deci, în noua situaţie stocul curent va fi dimensionat pentru primul ciclu de aprovizionare la
672 kg (incluzând atât cantitatea economică de comandat n* de 400 kg, cât şi pe cea
suplimentară ns de 272 kg). Cantitatea de 272 kg va acoperi cererea pentru consum pe diferenţa
de timp dintre τ - I*, în care I* reprezintă intervalul optim între reaprovizionări corespunzător lui n*
de 400 kg. Aceasta înseamnă că stocul curent din primul ciclu de aprovizionare de 672 kg va
acoperi cererea pe 12 zile, iar pentru ciclurile următoare, acesta va fi dimensionat, de fiecare dată,
numai la 400 kg; declanşarea acţiunii de comandare se va produce la diferenţa de timp τ - I*
înaintea sosirii lotului următor, aşa cum rezultă şi din figura 2.22; de altfel pentru primul ciclu de
aprovizionare cantitatea suplimentară ns de asigurat se poate calcula direct cu ajutorul relaţiei:
ns = (τ - I*) cmz
Figura 2.22
În cazul constituirii şi a stocului de siguranţă, este necesară includerea acestuia în
calculul nivelului de comandă-reaprovizionare; ca urmare, relaţia de calcul se va completa
astfel:
pentru situaţia τ < I* :
nc = τ x cmz + Ss
pentru situaţia τ > I*:
ns = (τ - I*) x cmz + Ss
În sfârşit, sunt şi situaţii în care τ = I*, caz în care nivelul de comandă nc se stabileşte
la limita lotului economic de aprovizionare (cantităţii economice de comandă-
aprovizionare) n*, deci nc = n*; situaţia va presupune ca, la momentul sosirii de la furnizor,
recepţiei şi trecerii în stoc a unui lot n* , să se declanşeze acţiunea de comandă-
aprovizionare a lotului următor; evoluţia procesului de comandă-aprovizionare-stocare-
consum se prezintă, pentru situaţia τ = I*, în figura 2.23.
Figura 2.23
2.7.3. Metode de calcul al stocurilor de siguranţă
Stocul de siguranţă (de securitate sau de rezervă) joacă un rol important în

asigurarea continuităţii proceselor productive, a activităţii generale a întreprinderii, dar el
constituie în acelaşi timp şi o imobilizare anuală suplimentară a unor resurse materiale şi
financiare. Datorită acestui fapt, este necesar să se acorde o atenţie deosebită la adoptarea
deciziei de constituire şi la alegerea modelelor de determinare a nivelului acestui stoc, în
sensul aplicării celor eficiente şi de utilitate practică.
În dimensionarea stocului de siguranţă, metodele şi modelele de interes mai larg
sunt:
a. Metoda "abaterii (devierii) medii" în contextul căreia datele de calcul se
preiau din perioade anterioare celei de plan (definindu-i astfel caracterul statistic).
Determinarea stocului de siguranţă, după această metodă. se realizează cu ajutorul
relaţiei:
Ss = cmz × D
în care D reprezintă "abaterea" sau "devierea medie" care se calculează folosind
media aritmetică simplă sau ponderată, după caz. Se iau în calcul devierile (abaterile)
"pozitive" - D *efi ale intervalelor efective între aprovizionările înregistrate în perioada de
bază (anterioară celei de plan) - Iefi, faţă de intervalul mediu I , care se stabilesc cu ajutorul
relaţiei:
D*efi = Iefi - I
Devierile pozitive, Defi semnifică întârzieri în sosirea loturilor de materiale de la

furnizor, situaţie faţă de care se asigură protecţie pe seama stocului de siguranţă;
abaterile cu minus înseamnă sosirea cu anticipaţie a loturilor programate, situaţie care
favorizează suprastocarea.
Folosind media aritmetică simplă, devierea medie D se determină cu relaţia:
∑D*efi (când partizile de materiale intrate în depozit au fost

D=
egale) n
în care n reprezintă numărul de devieri luate în calcul.
Când partizile de materiale intrate în depozitele unităţii economice Qefi au fost diferite,
se foloseşte media aritmetică ponderată, astfel:
∑ D*efi x Q*efi
D=
∑ Q*efi
Alături de abaterile (devierile) pozitive se iau în calcul numai cantităţile
corespondente. Limitele metodei constau în faptul că extrapolează pentru perioade viitoare
abateri în livrările efective înregistrate în perioade anterioare - abateri care pot fi de natură
subiectivă. Ori se ştie că preocupările factorilor de conducere ale unităţilor economice
pentru activităţile de aprovizionare-desfacere au în vedere respectarea ritmurilor programate,
evitarea întârzierilor care pot conduce la penalizări etc.
b. Metoda bazată pe timpul (durata) de reaprovizionare, acesta reprezentând timpul
total ce se scurge din momentul emiterii comenzii pentru o nouă partidă de materiale de
până la sosirea acesteia, inclusiv timpul pentru primire-recepţie; prin această metodă,
determinarea stocului de siguranţă se face cu ajutorul relaţiei:
Ss = cmz x τ
Timpul total de comandă-reaprovizionare se calculează prin însumarea categoriilor
de timpi care-l compun:
τ = Tc + Tfl + Ttr + Toc + Tpr
în care:
Tc = timpul de emitere a comenzii şi transmiterea acesteia la furnizori;
Tfl = timpul de formare a lotului la furnizor şi de expediere a lui;
Ttr = timpul de transport;
Toc = timpul necesar efectuării unor operaţiuni comerciale pe durata
transportului (transvazări etc.);
Tpr = timpul de primire-recepţie a lotului de transport.
Aceasta este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de "metoda de
calcul direct" şi poate fi utilizată mai uşor în cazul materialelor care se asigură din surse
curente, urmărindu-se reducerea la minimum a timpului total de comandă-
reaprovizionare prin:
aprovizionarea de la cei mai apropiaţi furnizori (dacă prezintă condiţii
avantajoase la livrare-vânzare);
transmiterea comenzilor prin cel mai operativ sistem utilizabil cu eficienţă în

practică, agreat şi onorat de furnizori (fax, telex, telefon etc.);
folosirea în transportul materialelor a unor mijloace eficiente cu viteză de
circulaţie mare, utilizată în limitele normale;
mecanizarea complexă şi automatizarea operaţiilor de încărcare-descărcare,
manipulare, transvazare, alte operaţii comerciale care se fac, după caz, chiar pe
timpul transportului (de exemplu, în terminale) sau la livrarea, respectiv, primirea-
recepţia loturilor;
pregătirea anticipată a spaţiilor de primire-recepţie şi dotarea acestora cu
utilaje, dispozitive, instalaţii moderne, cu randament sporit;
constituirea anticipată a formaţiilor de lucru în structura profesională impusă
de natura operaţiilor de efectuat ş.a.
c. Metoda abaterii medii pătratice, care presupune calculul stocului de siguranţă
Ss = K × σ′ × cmz
în care:
σ ′ = abaterea medie pătratică (în zile) a producţiei lunare*;
K = coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare (se preia din tabele
ale funcţiei normale de tip Gauss-Laplace).
Abaterea medie pătratică în expresie fizică (σ) se stabileşte în funcţie de producţia
lunară (qi) şi nivelul mediu pe lună al acesteia ( q ) cu ajutorul relaţiei:
∑ (q i - q ) 2
σ= (cantitate pe lunã)
n
în care "n" reprezintă numărul de luni pentru care producţia se ia în calcul.
Pe baza lui σ şi a producţiei medii zilnice ( qz ) se determină abaterea medie pătratică
în zile (σ') astfel:
σ
σ′ =
qz
Producţia medie zilnică qz se calculează cu ajutorul relaţiei:
q
qz = l
zi
iar producţia medie lunară ql :
∑ qi
ql =
n
*
În interpretare, abaterea medie pătratică a producţiei conduce de fapt la modificarea cererii de
consum pentru acoperirea căreia, în cazurile de creştere peste anumite limite, este necesară folosirea stocului
de siguranţă.
în care zi reprezintă numărul de zile lucrătoare pe lună, iar "n" numărul de luni pentru care
producţia s-a luat în calcul.
Potenţialul de livrare exprimă gradul de satisfacere de către furnizor a unei
comenzi de materiale emise de un client. Acest potenţial se mai numeşte grad de
servire sau nivel de serviciu şi se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
Q l (cantitate livratã efectiv)
Z=
Q c (cantitate a ce trebuia livratã conform comenzii)
Intervalul de manifestare a potenţialului de livrare este de la 0 la 1. Când Z = 0 se
înregistrează lipsa materialului în stoc, fără posibilitatea eficientă de acoperire. Dacă Z=1
înseamnă că avem de-a face cu un serviciu de livrare perfect din partea furnizorilor. Relaţia
de determinare a potenţialului de livrare se mai poate exprima şi sub alte forme ca, de
pildă:
- (numãrul unitãþilor, buc.lipsã)
Z = Nc Nl
sau: Nc (numãrul unitãþilor, buc.comandate)
- (numãrul de zile cu lipsã în stoc)
Z = N tz N zl
N tz (numãru l total de zile lucrãtoare)
Coeficientul de indisponibilitate sau de penurie este dat în cazul acesta de relaţiile:
ρ = N l sau N zl
Nc N tz
Pentru a stabili mai uşor nivelul de serviciu cel mai adecvat, este necesar ca
articolele care fac obiectul aprovizionării-depozitării să fie grupate în funcţie de importanţa lor
pentru procesul de producţie în trei categorii: vitale, importante şi obişnuite. Când un
produs se fabrică din mai multe materii prime care intră simultan în consum, potenţialul de
livrare se calculează în funcţie de necesitatea prezenţei în acelaşi moment în depozit a
tuturor materiilor prime care participă la obţinerea lui. Să presupunem un produs care se
fabrică din 8 materiale sau repere şi pentru care gradul de servire este cel din tabelul 2.5.
Tabelul 2.5.
Materialul Nr. de săptămâni în Potenţialul de livrare Nr. curent al săptămânii

care a lipsit din stoc când a lipsit din stoc
(reperul) (grad de servire)
1 3 94,3 11, 12, 13
2 1 98,1 52
3 2 96,2 30, 35
4 0 100 ......
5 1 98,1 42
6 4 92,4 23, 24, 35, 46
7 0 100 ......
8 1 98,1 19
Din datele prezentate în tabel rezultă că cel mai mic grad de servire (potenţial de
livrare) a fost de 92,4%.De asemenea, se constată că, în cursul anului, în 11 săptămâni a
lipsit cel puţin un reper; din această cauză gradul de servire a fost de 78,8%:
41
Z= × 100 = 78,8%
52
d. Metoda IMPACT (Inventory Management Program and Control Techniques)
este considerată un model eficient de stabilire previzională pe termen relativ scurt (de
exemplu, o săptămână) a necesităţilor de materiale şi a stocului de siguranţă adaptat la
condiţiile tehnicii moderne de calcul. Prin această metodă, stocul de siguranţă se stabileşte
Ss = K x MAD
în care:
MAD (Mean Absolute Deviation) = abaterea absolută de la medie a cererilor pentru
consum;
K = coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului.
Abaterea absolută de la medie (MAD) se calculează în funcţie de cererile lunare
efective pentru consum (ri) şi media acestora ( r ), cu ajutorul relaţiei:
∑ | ri - r |
MAD =
n care cererea s-a luat în calcul.
în care "n" reprezintă numărul de luni pentru
Cererea medie ( r ) se determină cu ajutorul relaţiei:

∑ ri
r=
n
MAD se determină ca valoare medie a abaterilor absolute pozitive de la cererea
medie, aşa cum rezultă din modul.
În legătură cu cererile de consum pe secvenţele perioadei de gestiune care se iau
în calcul şi coeficientul de siguranţă prezentat ca factor de acoperire, sunt importante de
reţinut următoarele interpretări. Cererile pentru consum aferente secvenţelor luate în calcul
(de exemplu, lunile anului anterior celui pentru care se face determinarea - minimum 11
pentru reprezentativitatea rezultatelor) sunt de regulă cunoscute; ca urmare, oscilaţiile
(dispersia) acestora vor fi de asemenea cunoscute. Cererile pentru subperioadele anului
următor sunt probabile, consumul de materii prime fiind, deci, o variabilă întâmplătoare.
Aceasta presupune ca, pentru acoperirea unui eventual consum care ar depăşi necesităţile
prestabilite, să se constituie un stoc de siguranţă. Dacă, la un moment dat, stocul curent
se epuizează, se trece la consumul din stocul de siguranţă şi se declanşează o nouă
reaprovizionare pentru reîntregirea stocului curent sau a stocului total de producţie
(curent şi de siguranţă). Dar, pentru reaprovizionare trebuie să se aibă în vedere şi timpul
necesar comandării şi aducerii lotului de materiale stabilit; aceasta înseamnă că acţiunea se
va declanşa la momentul calendaristic "ti" de la care, până la sosirea partizii comandate,
acoperirea cererilor se va face din partea de stoc curent prevăzută în acest scop (aşa cum s-
a arătat şi mai înainte). Când necesităţile, care sunt probabile, cresc peste limita preconizată
se va apela la stocul de siguranţă. Situaţia se încadrează în contextul programării
aprovizionărilor şi stocurilor în condiţii de "incertitudine".
Evitarea lipsei de resurse în stoc, care ar conduce la neacoperirea cererilor
(necesarului) pentru consum la un moment dat, ar însemna formarea unui stoc de rezervă
mare; opţiunea ar antrena cheltuieli de stocare suplimentare nejustificabile economic. Din

aceste considerente, în practică, calculul stocului de siguranţă trebuie să se bazeze pe o
anumită probabilitate dinainte stabilită, în sensul ca, necesităţile pe fiecare subperioadă să
nu depăşească şi potenţialul stocului de siguranţă. Această probabilitate poartă denumirea
de "grad de încredere". Mărimea acestuia variază, de regulă, între 95-99 la sută.
Probabilitatea apariţiei evenimentului contrar poartă denumirea de "grad de risc"; în situaţia
de faţă este 0,05-0,01 la sută. Gradul de risc exprimă probabilitatea ca stocul de siguranţă
să fie insuficient când necesarul creşte peste o limită neprevăzută. În cazul probabilităţii de
apariţie a fenomenului de risc (Prisc) de 0,05%, coeficientul de siguranţă "K" va fi de 1,64,
iar pentru Prisc de 0,01/K => 2,33 (din tabelele funcţiei normale de tip Gauss-Laplace).
Coeficientul de risc β se poate stabili în funcţie de cheltuielile de stocare Cs şi cele
aferente lipsei de stoc Cp, pornind de la relaţiile:
n
C = Cs + Na Cl + Cs [Ss - ( N I - n)], daca Ss > NI - n
şi 2 n
n
C = Cs + Na Cl + Cp [( N I - n) - Ss], daca Ss < N I - n
în care: 2 n
NI = necesarul între două aprovizionări succesive (al cărui nivel este variabil); dacă "I" este
de 30 de zile, atunci necesarul este dimensionat pentru o lună;
n = lotul comandat pentru aprovizionare şi care după sosire ia forma stocului curent;
Ss > (NI - n) = stoc de siguranţă excedentar, care amplifică nejustificat cheltuielile de stocare;
Ss < (NI - n) = stocul de siguranţă nu acoperă necesarul suplimentar pentru consum, situaţie
care generează cheltuieli suplimentare specifice penuriei de resurse materiale.
Coeficientul de risc β se calculează cu relaţia:
β= Cs
Cs + C p
Ca urmare, coeficientul de încredere α va fi egal cu 1-β sau:
α =1- β =1- Cs = C p
Cs + C p Cs + C p
Cs
În practică se apreciază că raportul se poate admite a fi de 1/4 până la 1/3.
Cs + C p
Mărimea optimă a stocului de siguranţă se poate stabili prin intermediul coeficientului de
risc β, a necesarului pentru consum maxim şi minim specific intervalului dintre două
aprovizionări succesive, cu ajutorul relaţiei:
1
Ss = ( × β)( N I max - N I min )
2
Aşadar, stocul de siguranţă, ca mărime, depinde de coeficientul de risc dinainte
stabilit (cu cât riscul este mai mic cu atât stocul de siguranţă este mai mare şi invers).
Dependenţa stocului de siguranţă se manifestă şi faţă de dispersia (oscilaţia) necesităţilor
de consum maxim (NImax) şi minim (NImin) de pe intervalul "I".
Modelele şi metodele prezentate selectiv la paragrafele 2.7.1 şi 2.7.2 sunt rezultatul
cercetărilor operaţionale care au căpătat o amploare deosebită datorită efectelor economice
favorabile pe care le determină operaţionalizarea lor. Se apreciază că cercetările
operaţionale au fost orientate, în istoria lor, preponderent spre problemele legate de
dimensionarea şi controlul stocurilor în raport cu celelalte domenii. Esenţa sistemului de
relaţii specific modelelor şi metodelor de dimensionare şi de control al stocurilor, cărora li se
atribuie denumirea de "cutie neagră", se poate exprima sintetic prin figura 2.24.
Figura 2.24
Sistemul de programare-control al stocurilor - SPCS
2.8. Gestiunea diferenţiată a stocurilor după

sistemul ABC; efecte economice
Problemele de gestiune a stocurilor implică utilizarea unui volum deosebit de mare de

informaţii, atât în planificarea, cât şi în urmărirea realizării proceselor de stocare; aceasta
pentru că, în unităţile economice, se foloseşte un număr important de sortotipodimensiuni de
materiale, pentru o gamă largă de produse şi destinaţii de utilizare, iar sursele de
aprovizionare sunt, de regulă, foarte diferite. În aceste condiţii, practica a confirmat o serie
de sisteme de gestiune diferenţiată a stocurilor, în funcţie de importanţa economică a fiecărui
material, care s-au dovedit deosebit de eficiente şi de utile. Criteriile de departajare a
resurselor materiale necesare unei unităţi economice sunt multiple: frecvenţa livrărilor;
valoarea individuală şi totală a resurselor materiale aflate în stoc; importanţa materialului
pentru activitatea de producţie a unităţii economice; sursa de asigurare (din import sau din
intern); forma de aprovizionare; ciclul de fabricaţie ş.a.
Un sistem de gestiune diferenţiată care prezintă interes practic este "sistemul ABC";
acesta grupează materialele care se aprovizionează şi se stochează de fiecare unitate
economică în trei grupe (zone). Criteriul de grupare care se foloseşte frecvent este cel care
se referă la "valoarea stocului mediu la diferitele materiale"; se apreciază că acest
criteriu răspunde cel mai bine scopului urmărit de fiecare întreprindere, fiindcă are în vedere
formarea unor stocuri cât mai mici de resurse materiale şi implicit a unui capital
circulant mai redus; se asigură pe această cale o viteză de rotaţie mai accelerată, ceea ce
înseamnă activizarea unei părţi mai mari din resursele materiale şi financiare de care
dispune sau şi le asigură unitatea economică.
Analizele efectuate în diferite unităţi arată că ponderea cea mai mare din valoarea
totală a stocurilor este deţinută de un număr relativ mic de materiale, care influenţează
direct atât realizarea producţiei cât şi volumul capitalului circulant. Aceste materiale sunt cele
care intră în mod obişnuit în prelucrare pentru a fi transformate în produse finite, şi care
trebuie cuprinse în prima grupă de importanţă - A. Urmează a doua grupă de importanţă
(B) care cuprinde un număr ceva mai mare de materiale, dar cu o valoare totală sensibil mai
redusă, care participă în mai mică măsură la dimensionarea volumului total al capitalului
circulant. În sfârşit, din nomenclatorul de materiale al întreprinderilor se detaşează a treia
grupă valorică, cu un număr foarte mare de materiale utilizante în cantităţi foarte mici şi
care influenţează foarte puţin volumul total al capitalului circulant. Orientativ, sfera de
cuprindere, din punct de vedere al ponderii numerice şi valorice, se prezintă în tabelul 2.6.
Tabelul 2.6
Grupa (Zona) de Ponderea numerică în totalul Ponderea valorică în totalul

importanţă sortimentelor de materiale nomenclatorului de
utilizate (%) aprovizionat (%)
A 10 70
B 20 20
C 70 10
Gruparea materialelor, în funcţie de criteriile arătate, se poate prezenta şi sub forma

graficului de evoluţie a curbei valorilor cumulate (figura 2.25).
Figura 2.25
Datorită importanţei diferenţiate a resurselor materiale în procesul de fabricaţie şi a
influenţei asupra capitalului circulant, sistemul de gestiune a stocurilor pentru fiecare
grupă se va aborda diferit, atât pe linia metodologiei de dimensionare a acestora, cât şi pe
linia conducerii şi desfăşurării proceselor de stocare.
Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor de materiale, diferenţiată pe categorii,
presupune parcurgerea mai multor etape de lucru:
1. Elaborarea nomenclatorului pe grupe şi sortimente de materiale care urmează

a fi aprovizionate şi stocate în depozitele întreprinderii; în acest sens, se întocmeşte o
listă centralizatoare în care se cuprind toate materialele, începând cu cele care au valoarea
individuală cea mai mare şi terminând cu cele a căror valoare este foarte mică; totodată, se
calculează şi valoarea cumulată pentru a se determina mai uşor, pe grupe de materiale,

ponderea lor în total valoare (vezi tabelul 2.7)
Tabelul 2.7
Nr. Valoarea Valoarea Ponderea

individuală a cumulată cumulată în
crt. Denumirea mate-rialului (mii total valoare (%)
materialului lei) (mii lei)
1. Ţevi construcţii 28168 28168 39,6

2. Tablă mijlocie şi 12130 40298 56,7
groasă
3. Armături industriale 6664 46962 66,1
din oţel
...
...
...
i. Sârmă trasă din oţel 79 70882 99,7
...
n. Plumb 7 71070 100
TOTAL 71070 71070 100
2. Analiza şi gruparea structurii materiale din nomenclator pe cele trei zone de

importanţă, în funcţie de criteriile alese; analiza structurii materiale şi efectuarea grupării
trebuie să aibă în vedere îmbinarea mai multor criterii (din cele menţionate mai sus), în
funcţie de o anumită ordine de prioritate şi de implicaţiile economice pe care le determină. Se
va analiza în ce măsură criteriile respective condiţionează nivelul de formare a stocurilor şi
sistemul de conducere a proceselor de stocare viitoare. O grupare eficientă necesită
desfăşurarea acţiunii în mai multe iteraţii.
3. Stabilirea politicii (a metodelor şi modelelor economico-matematice) pentru
dimensionarea stocurilor pe zone de importanţă şi în cadrul acestora pe tipuri
concrete de materiale; în acest sens, se vor studia cu exigenţă factorii care influenţează
nivelul stocurilor, caracterul şi modul de influenţă, puterea de acţiune, posibilitatea de control
şi dirijare a acţiunii lor ş.a. Această etapă joacă un rol deosebit în asigurarea viabilităţii
sistemului, fapt pentru care trebuie să se manifeste maximă atenţie şi mult discernământ în
studierea condiţiilor concrete în care vor avea loc procesele de stocare; totodată, în această
etapă se vor face opţiuni, în primul rând, cu privire la tipurile de stoc care, în mod real,
trebuie să se formeze (curent, de siguranţă ş.a.).
În legătură cu opţiunile metodologice ce trebuie efectuate precizăm că:
a) În cazul zonei A de importanţă atenţia va fi orientată către modele economico-
matematice exigente, care vor avea în vedere elemente (factori) concrete (şi) ce
condiţionează nivelul stocurilor şi care asigură constituirea lor la dimensiuni cât mai
mici, determinând accelerarea la maximum a vitezei de rotaţie a capitalului circulant;
b) Pentru zona B se pot aplica două strategii:
stabilirea de modele distincte cu un grad de exigenţă mediu pentru

dimensionarea stocurilor de materiale din această grupă;
folosirea metodelor alese pentru zona A la materialele care, ca pondere
valorică, tind către aceasta şi a modelelor precizate pentru grupa C la
materialele ce tind ca valoare către zona respectivă;
c) Pentru materialele din zona C se pot folosi modele mai puţin exigente, chiar cu
pronunţat caracter statistic şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune
hotărâtoare în dimensionarea stocurilor (cheltuielile de transport, sursa de
provenienţă etc.).
4. Dimensionarea stocurilor pe elemente şi total; această etapă se concretizează în
aplicarea efectivă a modelelor alese pentru dimensionarea stocurilor pe tipurile stabilite
pentru formare; rezultatele acţiunii constituie baza de calcul al volumului estimat al capitalului
circulant şi al vitezei de rotaţie a acestuia.
5. Stabilirea politicii de conducere, coordonare, urmărire şi control al procesului
de formare şi consum al stocurilor (a derulării proceselor de stocare). În acest sens, se va
avea în vedere acelaşi principiu al tratării diferenţiate a resurselor materiale în funcţie de
zona de importanţă în care se cuprind.
Viabilitatea unui anumit sistem de gestiune a stocurilor este determinată, în
general, de felul în care acesta răspunde unor cerinţe de bază, cum ar fi: gradul
ridicat de utilitate practică; adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice
de calcul; supleţe şi operativitate în derularea şi adaptarea proceselor de
stocare; arie de cuprindere mare; deplină concordanţă cu fenomenele reale ale
procesului de formare a stocurilor; reducerea la minimum a imobilizărilor de
resurse materiale în stocuri şi accelerarea astfel a vitezei de rotaţie a capitalului
circulant al unităţilor economice; cheltuieli de conducere, organizare şi
desfăşurare a proceselor de stocare cât mai mici.
Analizat din acest punct de vedere, sistemul ABC răspunde în mare măsură acestor
cerinţe. Efectele economice generate de aplicarea sistemului de gestiune ABC în
concepţia prezentată sunt multiple; ele se transmit asupra principalilor indicatori folosiţi în
aprecierea activităţii economico-productive şi financiare a întreprinderilor. De regulă,
"obiectivul principal" al conducerii proceselor de stocare constă în formarea unor
stocuri de materiale cât mai mici, dar care să asigure alimentarea ritmică a
consumului şi să antreneze un cost minim cu achiziţionarea, aducerea şi stocarea
acestora. Îndeplinirea unui asemenea obiectiv este condiţionată de mai mulţi factori, între
care o importanţă deosebită prezintă politica frecvenţională adoptată; pe această linie,
sistemul ABC prevede ca, la materialele din zona A, care prin valoarea mare în consum
influenţează hotărâtor volumul capitalului circulant şi, deci, viteza de rotaţie a acestuia, să se
accelereze frecvenţa livrărilor în raport cu celelalte zone şi în special cu zona C.
Pentru a evidenţia influenţa politicii frecvenţionale a livrărilor (reaprovizionărilor) asupra
eficienţei cu care se desfăşoară procesele de stocare, prezentăm în continuare următorul
exemplu. Datele privind numărul de materiale de aprovizionat, repartizarea lor pe zone de
importanţă, ca şi frecvenţa livrărilor (reaprovizionărilor), în situaţia iniţială, se prezintă în
tabelul 2.8; estimativ, costul unei reaprovizionări este în medie de circa 2700 lei, indiferent
de materialul aprovizionat, iar cheltuielile cu depozitarea şi păstrarea materialelor în stoc de
circa 15% faţă de valoarea stocului mediu de producţie.
Tabelul 2.8
Necesar de Număr de reaprovizionări

Număr aprovizionat
Zona % % Pe articol şi Pe total
materiale
(mii lei) an articole şi an
A 50 10 49000 70 6 300
B 100 20 14000 20 12 1200
C 350 70 7000 10 4 1400
TOTAL 500 100 70000 100 x 2900
Pornind de la această situaţie iniţială (tabelul 2.8) şi ţinând cont de amplitudinea

influenţei fiecărei grupe (exprimată prin valoarea necesarului) asupra volumului
capitalului circulant, ne propunem o nouă strategie în stabilirea frecvenţei
reaprovizionărilor, numărul acestora pe zone urmând a fi cel corespunzător datelor din
tabelul 2.9.
Tabelul 2.9
Număr aprovizionări
Număr
Zona
materiale anual şi pe total
pe an şi articol
articole
A 50 12 600
B 100 12 1200
C 350 2 700
TOTAL 500 x 2500

Modificarea frecvenţei livrărilor (în concepţia prevăzută) determină o serie de efecte
economice favorabile între care amintim:
a. reducerea stocului curent maxim şi mediu cu 2333,7 mii lei şi respectiv 1166,7
mii lei (tabelul 2.10)
Tabelul 2.10
Stocul curent valoric în situaţia (mii lei)
Modificări (±) la stocul
iniţială nouă curent
Zona
maxim mediu maxim mediu Maxim mediu
A 8167 4083,5 4083,5 2041,7 -4083,7 -2041,7
B 1167 583,5 1167 583,5 0 0
C 1750 875 3500 1750 +1750 +875
TOTAL 11084 5542 8750,5 4375,2 -2333,7 -1166,7

Reducerea stocului maxim determină în continuare efecte favorabile economice

concretizate în reducerea necesarului de suprafaţă de depozitare, de mijloace de
transport şi pentru depozitare (rafturi, rastele, stelaje etc.), a necesarului de forţă de
muncă şi a fondului de salarii aferent, a necesarului de fonduri financiar-valutare
pentru acoperirea contravalorii partizilor de materiale achiziţionate la un moment dat.
Reducerea stocului mediu de producţie ca urmare a diminuării celui maxim asigură: pe
de-o parte, reducerea cheltuielilor de depozitare-păstrare a materialelor (în cazul de faţă
cu 175000 lei, tabelul 2.12); pe de altă parte, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului
circulant, care în situaţia exemplului s-ar concretiza în scăderea numărului de zile ale unei
rotaţii de la 28,45 la 22,5 şi creşterea numărului de rotaţii de la 12,62 la 16,0 rotaţii/an
(tabelul 2.11).
Tabelul 2.11
Viteza de rotaţie în
Varianta
zile* nr.rotaţii/an
Iniţială 28,45 12,62
Nouă 22,5 16,0

b. reducerea cheltuielilor de aprovizionare cu 1080000 lei (400 număr de
reaprovizionări care nu se mai efectuează x 2700 lei pe o reaprovizionare) şi a cheltuielilor
de depozitare-păstrare cu 175000 lei (1166,7 lei reducerea stocului mediu x 15% - cât
reprezintă procentul acestor cheltuieli faţă de valoarea stocului mediu, tabelul 2.12).
Tabelul 2.12
Situaţia Economii (-)

Indicatorul
iniţială nouă (lei)
Număr de reaprovizionări totale 2900 2500 -400
Cheltuieli de aprovizionare (1) 7830000 6750000 -1080000
Cheltuieli de depozitare-
831000 656000 -175000
păstrare (2)
TOTAL ECONOMII (1+2) * * -1255000
Reducerea cheltuielilor de aprovizionare, ca şi a celor de depozitare-păstrare va

determina diminuarea în mod corespunzător a cheltuielilor de producţie şi creşterea pe
această cale a eficienţei activităţii de aprovizionare-stocare, a activităţii generale a
întreprinderii.
*
Viteza de rotaţie în zile a fost calculată în funcţie de stocul mediu şi necesarul anual exprimat valoric,
considerând facultativ că acesta trece integral în consum în decursul anului.
2.9. Metode de urmărire şi control al dinamicii stocurilor

Gestiunea economică a stocurilor nu se limitează numai la dimensionarea acestora,
la determinarea mărimii şi structurii lor; aceasta cuprinde şi tehnicile şi instrumentele de
conducere a proceselor de stocare, de urmărire a dinamicii stocurilor efective, în raport cu
limitele estimate, astfel încât să se cunoască permanent situaţia reală şi să se intervină
preventiv şi operativ pentru menţinerea lor la nivelul stabilit. De aceea, o dată stabilite
tipurile şi limitele de constituire a stocurilor de producţie, se impune în continuare
cunoaşterea existenţei şi mişcării lor în depozitele întreprinderilor deţinătoare. În acest scop,
se pot folosi mai multe metode, care au rolul de a preveni fie epuizarea stocurilor, fenomen
care conduce la întreruperea alimentării consumului, fie suprastocarea sau formarea
stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare (şi deci imobilizarea iraţională pe perioade
lungi a unor resurse materiale şi financiare). Între acestea amintim:
1.Metoda minim-maxim care prevede ca urmărirea existenţei şi mişcării stocurilor
efective în depozitele întreprinderilor să se realizeze cu aceeaşi exigenţă pentru toate
materialele, indiferent de importanţa acestora în procesul de producţie. Metoda constă în
desfăşurarea acţiunii de urmărire a evoluţiei stocurilor efective pe parcursul a trei etape,
respectiv:
a. Stabilirea limitelor economice maxime şi minime ale stocurilor de
producţie pe elemente componente (curent, de siguranţă), înscrierea în
fişele de magazie şi urmărirea de către gestionar a evoluţiei lor pe
parcurs astfel încât, la atingerea nivelelor de alarmă sau de
aprovizionare, să se declanşeze acţiuni operative pentru menţinerea
acestora între nivelele estimate. Apare, deci, necesară introducerea în
cadrul limitelor maximă şi minimă ale stocului estimat, a unor "nivele de
alarmă, de aprovizionare" declanşatoare pentru acţiuni care se impun, în
funcţie de caz. Urmărirea stocurilor în raport cu limitele stabilite anticipat se
poate face prin controlul sistematic direct al fişelor de magazie sau prin
elaborarea de grafice comune în care se fac înregistrări permanente.
În figura 2.26 se arată evoluţia mişcării stocului efectiv faţă de limitele minime şi
maxime estimate pe criterii economice sau nu (dar considerate normale).
Figura 2.26
b. Semnalizarea de către gestionar a compartimentului de aprovizionare

asupra situaţiei stocurilor la un moment dat (în cazul când limitele de
alarmă sau de aprovizionare sunt atinse sau depăşite);
c. Stabilirea de către compartimentul de aprovizionare a măsurilor menite
să asigure prevenirea situaţiilor nefavorabile care se întrevăd.
Metoda este utilă însă greu de aplicat la unităţile economice cu o nomenclatură largă
de materiale, în special datorită volumului mare de muncă şi implicit al operativităţii relativ
reduse în activitatea de urmărire a stocurilor; ea poate fi folosită însă prin introducerea şi
aplicarea sistemelor informatice, care utilizează mijloace moderne de calcul electronic cu
ajutorul cărora se poate cunoaşte operativ evoluţia stocurilor pe tot parcursul perioadei
(oricât de largă este nomenclatura materială care trebuie aprovizionată-depozitată).
2. Sistemul ABC, potrivit căruia, pentru activitatea de urmărire şi control se aplică
acelaşi principiu al "tratării diferenţiate" care stă şi la baza dimensionării stocurilor; astfel,
stocurile din zona de importanţă A vor fi urmărite zilnic, la câteva zile (de exemplu,
săptămânal sau de mai multe ori pe săptămână, lună) manifestându-se maximă exigenţă în
aprecierea stadiului în care se află procesul de stocare, nivelul stocului, tendinţele care se
întrevăd pentru consum în raport cu ritmul şi volumul intrărilor de materiale. Pentru stocurile
de materiale care sunt cuprinse în a doua grupă de importanţă, procesul de urmărire şi
control urmează a se desfăşura la intervale mai mari de timp (de două-trei ori pe lună sau o
dată pe lună); se are în vedere faptul că o parte din materialele care sunt repartizate în zona
B prezintă caracteristici apropiate de cele din prima grupă de importanţă (A), fapt pentru care
urmărirea şi controlul dinamicii stocurilor se pot realiza după o politică relativ asemănătoare.
Stocurile materiale repartizate în grupa a treia de importanţă pot fi controlate la
intervale mai mari de timp, respectiv trimestrial sau cu prilejul efectuării operaţiilor de intrare
sau ieşire (eliberare a unor cantităţi de materiale pentru consum). Această tehnică de
urmărire şi control este în concordanţă cu natura, rolul şi importanţa materialelor în
desfăşurarea activităţii de producţie, cu dimensiunea influenţei stocurilor specifice asupra
volumului capitalului circulant al unităţii economice. ªi acest sistem de urmărire şi control
presupune să fie cunoscută baza de raportare (de comparaţie), a stadiului şi tendinţelor
proceselor efective de stocare şi care trebuie să se asigure în aceeaşi concepţie prezentată
la metoda minim-maxim etapa a.
2.10. Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu mişcare

lentă şi fără mişcare - stocuri neeconomice
Pe parcursul derulării aprovizionării, fie în contextul contractelor economice anterior

încheiate, fie în raport cu alte condiţii şi modalităţi de desfăşurare prestabilite, evoluţia
stocurilor înregistrează variaţii diferite ca mărime; oscilaţiile sunt determinate de ritmul
intrărilor şi ieşirilor de materiale în şi din stoc, de mărimea şi structura în care acţiunile
respective se realizează. Aceasta face ca, în unele momente sau perioade de timp, mai
scurte sau mai lungi, stocurile efective să se situeze la nivele mai mari decât cele
economice predeterminate, să se epuizeze sau să se menţină la aceeaşi dimensiune în
mod nejustificat. Toate aceste "stări de fapt" se apreciază, în general, ca negative,
dăunătoare pentru situaţia financiară a unităţii sau pentru desfăşurarea normală a activităţii
specifice. Fiecare situaţie de acest fel necesită analize concrete care să ateste natura
fenomenului, cauza care-l determină, implicaţiile economice pe care le generează ( şi care
nu întotdeauna sunt negative).
Un prim "fenomen negativ" care se poate înregistra se referă la lipsa de stoc în

cazul anumitor resurse materiale şi întârzierea reîntregirii acestuia. Situaţia implică, după
caz, stabilirea unor decizii de genul:
impulsionarea furnizorilor, parteneri iniţiali de relaţii de vânzare-cumpărare,
pentru livrarea la termenul prestabilit sau cu anticipaţie a loturilor de resurse
materiale comandate, contractate sau solicitate;
reconstituirea urgentă a stocului, indiferent de efortul necesar şi sursa de
provenienţă;
aprobarea consumului din stocul de siguranţă, dacă este format;
apelarea unor resurse substituente (înlocuitoare);
acceptarea lipsei de stoc prin renunţarea sau reprogramarea fabricaţiei
produselor aflate sub incidenţa acţiunii ş.a.;
În general, "lipsa de resurse" în stoc determină efecte economice negative
importante, uneori greu de suportat şi, ca urmare, de regulă, se evită.
Un al doilea fenomen constă în suprastocare, adică în formarea de stocuri mai
mari decât nivelul prestabilit. Nivelul estimat anticipat poate sau nu să fie precizat pe
criterii economice; situaţia este în funcţie de exigenţa impusă dimensionării stocurilor, de
strategia adoptată în formarea stocurilor, aflată în strictă corelaţie cu natura şi caracterul
resursei materiale, cu sursa de provenienţă a acesteia. De exemplu, la unele resurse
limitate, cu caracter deficitar, care se asigură prin import şi se află sub incidenţa frecventelor
fluctuaţii ale preţurilor de vânzare-cumpărare (cu tendinţe de creştere), provin din zone în
care se manifestă instabilitate politico-economică, se poate opta pentru strategia formării
unor stocuri mai mari (decât cele care ar rezulta pe baza criteriilor economice de la
momentul determinărilor) şi care sunt consumabile într-o perioadă chiar mai lungă de un an;
asemenea stocuri apar ca justificabile. La resursele care nu intră într-o asemenea situaţie,
pot fi asigurate ritmic, în cantităţile dorite, stocurile se vor forma la nivelul limitelor economice
predeterminate.
Aşadar, pentru ultimul caz, cantităţile de resurse materiale acumulate peste limita
admisă sunt neeconomice, reprezentând imobilizări suplimentare de materiale şi
implicit de fonduri financiare şi valutare antrenate la cumpărare şi pentru stocare;
aceste imobilizări se pot înregistra pe o perioadă de timp scurtă sau mai lungă în funcţie de
volumul şi ritmul eliberărilor de resurse din stoc pentru consumul propriu al unităţii sau prin
vânzare-valorificare la terţi cumpărători-utilizatori. Pe parcursul perioadei de gestiune, în
depozitele unităţii economice se pot identifica stocuri la unele resurse materiale care nu mai
sunt necesare consumului propriu; aceste stocuri se definesc obişnuit stocuri fără
mişcare. Asemenea stocuri reprezintă, ca şi suprastocările peste limitele admise,
imobilizări suplimentare de resurse materiale şi financiar-valutare total fără justificare
economică, reprezentând un adevărat balast pentru situaţia financiară a unităţii. De
asemenea, sunt şi stocuri care, deşi sunt formate şi se menţin la nivelele estimate,
consumul din cadrul acestora se înregistrează în cadrul perioadei de gestiune prevăzute, sau
peste, dar într-un "ritm lent", în cantităţi mici la intervale relativ mari; asemenea stocuri
se interpretează ca fiind cu mişcare lentă. Pentru acest din urmă caz trebuie delimitată
situaţia resurselor materiale destinate efectuării intervenţiilor tehnice accidentale asupra
maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor în general, pentru care formarea şi deţinerea stocurilor
pe întreaga perioadă de gestiune luată în calcul se justifică economic. Mai sus ne referim
numai la resursele care sunt necesare în anumite momente, în anumite cantităţi, dar se
aduc în depozitele unităţii mult mai devreme (neasigurându-se corelaţia dintre ritmul,
termenele şi momentele de aprovizionare-stocare cu cele de consum).
Toate "cele trei categorii de stocuri" - peste limita stabilită, cu mişcare lentă sau
fără mişcare - se apreciază ca fiind neraţionale, neeconomice pentru că antrenează
nejustificat un efort material şi financiar-valutar suplimentar, diminuând astfel posibilităţile
unităţii deţinătoare de a folosi cu eficienţă economică sporită resursele băneşti şi de alt ordin
de care dispune. Efectul negativ al formării unor asemenea stocuri se amplifică dacă avem
în vedere că deţinerea lor necesită spaţii şi dotări suplimentare pentru depozitare-păstrare,
plata de dobânzi pentru credite folosite la cumpărarea resurselor imobilizate astfel, taxe de
asigurare sporite, uzură morală accentuată ş.a. La acestea se adaugă firesc "efectul
imobilizării" ca atare a resurselor care, disponibilizate fiind, ar contribui la: extinderea şi
modernizarea capacităţilor de producţie existente, realizarea unor obiective productive
noi, disponibilizarea unor spaţii de depozitare şi folosirea lor în scopuri productive ş.a.
Cauzele care determină formarea unor asemenea stocuri, ca şi lipsa de stoc uneori,
sunt în cea mai mare parte de ordin subiectiv, dependente sau nu de unitatea la care se
constituie. Între acestea amintim pe cele cu frecvenţă mai mare de apariţie, respectiv:
supradimensionarea necesarului de resurse materiale ca urmare a folosirii
în calculele de fundamentare a unor norme de consum specific şi indici de
consum mai mari, care au fost stabiliţi pe baze statistice sau în neconcordanţă cu
factorii şi condiţiile concrete care influenţează consumul de materiale;
specificarea şi comandarea materialelor în formate, dimensiuni,
compoziţii, calităţi diferite de cele necesare în mod real în procesul de
producţie;
livrarea de către furnizori a unor materiale în sortimente, dimensiuni,
formate, calităţi diferite de cele prevăzute în comenzile clienţilor, în contractele
încheiate cu aceştia;
cumpărarea (achiziţionarea) de către agentul de aprovizionare a unor
materiale care nu concordă cantitativ şi structural cu cerinţele de consum
ale unităţii pe care o reprezintă;
modificarea pe parcursul perioadei de gestiune a planului şi programelor
de producţie din punct de vedere cantitativ, structural şi ca termene
calendaristice de execuţie fără adaptarea corespunzătoare, în timp util, a
documentaţiei de aprovizionare;
livrarea de către furnizor a materialelor comandate, contractate la alte
termene decât cele iniţial stabilite cu partenerii săi;
depozitarea şi conservarea în condiţii necorespunzătoare a resurselor
materiale, situaţie care determină degradarea, pierderea unor proprietăţi fizico-
chimice indispensabile pentru fabricarea calitativă a produselor pentru care au
fost aprovizionate. Situaţia va conduce la blocarea unor asemenea resurse în
stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă (consumul fiind în continuare posibil,
dar pe alte destinaţii şi în cantităţi mici);
încetarea fabricaţiei unor produse comandate sau contractate pentru care
s-au făcut renunţări sau rezilieri de contracte din partea anumitor clienţi, sau
ignorarea unor comenzi iniţial luate în calcul, de către producător;
necorelarea ritmurilor şi momentelor de aducere a resurselor materiale în
depozitele unităţii economice cu cele la care acestea sunt programate pentru
trecere în consum;
schimbarea profilului de activitate, restrângerea structurii de fabricaţie

pe parcursul anului fără corelarea acţiunii, în timp util, cu sectorul de
aprovizionare ş.a.
Pentru perioada în care s-au format şi sunt deţinute, stocurile peste limitele stabilite,
cele cu mişcare lentă sau fără mişcare se consideră nejustificate economic şi ca urmare
acestea trebuie valorificate operativ, pe mai multe căi, şi anume:
folosirea resurselor materiale devenite disponibile chiar în cadrul unităţii
deţinătoare, dar pe alte destinaţii de consum decât cele iniţiale şi dacă se justifică
economic în raport cu alte posibilităţi de valorificare;
desfăşurarea unei ample acţiuni de informare a potenţialilor clienţi de pe piaţa
internă şi internaţională asupra resurselor materiale şi produselor disponibile
pentru vânzare, folosind în acest sens toate mijloacele posibile care se justifică
economic;
apelarea unor unităţi specializate în comercializarea de produse, din ţară sau
de pe plan internaţional;
apelarea unor instituţii specializate în studiul pieţei interne şi internaţionale, a
unor agenţi comerciali cu experienţă şi sferă de acţiune mare;
participarea la "bursele de resurse materiale şi produse", la târguri şi expoziţii
interne şi internaţionale ş.a.
Când resursa materială sau produsul, prin natura lor, nu-şi mai găsesc utilizare în
forma în care se prezintă, atunci se apelează la valorificarea prin recuperarea substanţei
materiale în sine şi recircularea acesteia, sens în care vor fi apelate şi eventuale unităţi
specializate în comercializarea de materiale şi produse refolosibile.
În concluzie, orice acţiune care se iniţiază în legătură cu stocurile disponibile (cele
peste limita admisă, cu mişcare lentă sau fără mişcare) trebuie să fie precedată de analize
care să-i fundamenteze scopul economic; pe această bază se va alege varianta de
acţiune cea mai eficientă.
Întrebări
1. Definiţi noţiunea de stoc.

2. Care sunt întrebările de mare interes al căror răspuns este strict necesar abordării
problematicii specifice stocurilor?
3. Care este funcţia vitală a stocurilor?
4. Nominalizaţi situaţiile şi factorii care condiţionează obiectiv formarea de stocuri.
5. Precizaţi structura, conţinutul şi nivelul de calcul al efortului total de stocare.
6. Care sunt elementele componente (tipurile de stoc) ale stocului de resurse materiale
pentru producţie?
7. Cum se definesc şi prin ce trăsături se caracterizează fiecare tip de stoc component al
celui de producţie?
8. Reprezentaţi grafic dinamica fiecărui tip de stoc.
9. În ce fel de unităţi se exprimă stocul de producţie?
10. La ce serveşte exprimarea în unităţi fizice sau valorice a stocului de producţie?
11. Care şi de ce natură sunt corelaţiile stocului de producţie?
12. Nominalizaţi şi caracterizaţi succint factorii de influenţă a nivelului de formare a
stocurilor de materiale pentru producţie.
13. Care sunt întrebările al căror răspuns se are în vedere la conturarea strategiei în
domeniul stocurilor şi stabilirea politicii de acţiune pentru formarea, deţinerea şi
utilizarea lor?
14. Care sunt obiectivele de urmărit în conducerea proceselor de stocare?
15. Prin ce modalităţi de acţiune se asigură îndeplinirea obiectivelor specifice
proceselor de stocare?
16. Nominalizaţi elementele funcţionale de caracterizare a proceselor de stocare.
17. Care sunt şi prin ce se caracterizează tipurile de gestiune a stocurilor?
18. Reprezentaţi grafic fiecare tip de gestiune.
19. Cum se calculează stocul de producţie fizic şi în zile, pe nivelele specifice de
formare?
20. Care sunt categoriile de metode de calcul a stocului curent?
21. De cine este dat stocul curent în zile?
22. Cum se determină stocul curent (fizic şi în zile) şi elementele care constituie bază de
calcul după metoda statistică?
23. Care sunt metodele de calcul a cantităţii economice de comandă – aprovizionare şi
cum se aplică efectiv acestea în funcţie de specificitate?
24. Cum se face corecţia lotului optim în cazul în care nivelul acestuia depăşeşte
capacitatea de depozitare sau nu este concordant capacităţii mijloacelor de
transport?
25. Care sunt şi cum devin operaţionale metodele de calcul a stocului optim pentru
condiţii de incertitudine?
26. Ce reprezintă şi cum se determină pragul (nivelul) de comandă-aprovizionare (în

funcţie de raportul între durata de comandă – aprovizionare şi intervalul mediu
dintre aprovizionările succesive)?
27. Cum se calculează stocul de siguranţă folosind metoda abaterii medii pătratice?
28. Definiţi potenţialul de livrare şi arătaţi modul de calcul inclusiv pentru situaţia de
participare simultană a mai multor resurse materiale la obţinerea unui produs.
29. Care sunt etapele aplicării sistemului ABC de abordare diferenţiată a stocurilor de
materiale pentru producţie?
30. Care sunt efectele economice favorabile determinate de aplicarea sistemului ABC
în gestiunea stocurilor şi cum se calculează acestea?
31. Care sunt cerinţele a căror respectare asigură viabilitatea unui sistem de gestiune a
stocurilor?
32. Caracterizaţi metodele de urmărire-control al dinamicii stocurilor efective în raport
cu limitele estimate (considerate normale sau economice)?
33. Definiţi suprastocarea, stocul cu mişcare lentă şi fără mişcare.
34. Ce decizii trebuie luate în cazul manifestării fenomenului de lipsă de resurse în
stoc?
35. Care pot fi cauzele pentru lipsa de stoc, suprastocare, formarea stocurilor cu
mişcare lentă sau fără mişcare?
36. Care sunt căile de valorificare a stocurilor considerate neeconomice?
Teste grilă
1. Stocul de producţie cuprinde:
a) stocul curent, de siguranţă, de condiţionare, în curs de fabricaţie, de iarnă;
b) stocul curent, în curs de transport, speculativ, de condiţionare, pentru transport
intern, de iarnă;
c) stocul curent, în curs de transport, de siguranţă, de desfacere, pentru transport
intern, de iarnă;
d) stocul curent, în curs de transport, de siguranţă, de condiţionare, de livrare, pentru
transport intern;
e) stocul curent, în curs de transport, de siguranţă, de condiţionare, de iarnă, pentru
transport intern.
Precizaţi combinaţia integral adevărată.
2. Stocul curent asigură;

a) alimentarea cererilor de consum pe timpul condiţionării materialelor;
b) alimentarea cererilor de consum pe timpul deplasării materialelor de la furnizor la
consumator;
c) alimentarea cererilor de consum pe timpul deplasării resurselor de la depozitul
central la subunităţile de consum ale întreprinderii;
d) alimentarea cererilor pentru consum pe intervalul dintre două aprovizionări
succesive;
e) alimentarea cererilor de consum pe perioada de întrerupere a livrărilor de la
furnizor.
Precizaţi textul considerat integral adevărat.
3. Ca indicator important, folosibil în aprecierea activităţii economice a întreprinderii,

stocul de producţie intră în corelaţie cu:
a) capitalul social, venitul unităţii economice, viteza de rotaţie, costurile de producţie,
volumul şi structura producţiei, normele de consum, durata de comandă-aprovizionare;
b) capitalul social, venitul unităţii economice, viteza de rotaţie, durata de comandă-
aprovizionare, volumul şi structura producţiei, normele de consum;
c) capitalul social, venitul unităţii economice, viteza de rotaţie, costurile de producţie,
indicatori ai planului de aprovizionare, normele de consum;
d) capitalul social, venitul unităţii economice, viteza de rotaţie, profitul, costurile de
producţie, cantitatea minimă livrabilă în condiţii economice avantajoase, volumul şi structura
producţiei;
e) capitalul social, venitul unităţii economice, viteza de rotaţie, profitul, costurile de
producţie, proprietăţile fizico-chimice ale resurselor, volumul şi structura producţiei.
4. Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în deplasarea fizică a resurselor

materiale de la sursa de furnizare la destinatar poate condiţiona nivelul:
a) stocului de siguranţă;
b) stocului de iarnă;
c) stocului de condiţionare;
d) stocului curent;
e) stocului de conjunctură.
Precizaţi tipul de stoc care răspunde corect întrebării.
5. Factorii care influenţează nivelul de formare a stocului de producţie sunt:

a) durata estimată a sezonului de iarnă, durata de comandă-aprovizionare,
periodicitatea fabricaţiei la producători, amplasamentul stocurilor, volumul şi structura
producţiei, viteza de rotaţie a capitalului circulant;
b) durata estimată a sezonului de iarnă, durata de comandă-
aprovizionare, periodicitatea fabricaţiei la producători, amplasamentul
stocurilor, viteza de rotaţie a capitalului circulant, capacitatea de
depozitare;
c) durata estimată a sezonului de iarnă, durata de comandă-
aprovizionare, periodicitatea fabricaţiei la producători, amplasamentul
stocurilor, capacitatea de depozitare, durata estimată a sezonului de
iarnă, proprietăţile fizico-chimice ale resurselor materiale;
d) durata estimată a sezonului de iarnă, periodicitatea fabricaţiei la
producători, amplasamentul stocurilor, volumul şi structura producţiei,
costul de producţie, proprietăţile fizico-chimice ale resurselor materiale;
e) durata de comandă-aprovizionare, durata estimată a sezonului de
iarnă, nivelul veniturilor, proprietăţile fizico-chimice ale resurselor,
capacitatea de depozitare, durata de condiţionare-pregătire.
Precizaţi combinaţia considerată integral adevărată.
6. În conturarea strategiei în domeniul stocurilor şi stabilirea politicii de acţiune

pentru formarea, deţinerea şi utilizarea lor, se are în vedere răspunsul la întrebările:
a) ce trebuie aprovizionat şi stocat? în ce cantitate? când trebuie emisă comanda de
aprovizionare? ce volum de producţie trebuie fabricat? ce efort financiar-valutar va fi antrenat
de o modalitate sau alta de acţiune?
b) ce trebuie aprovizionat şi stocat? în ce cantitate? când trebuie emisă comanda de
aprovizionare? ce volum de producţie trebuie fabricat? care sunt consecinţele politicii
adoptate de conducerea proceselor de stocare asupra eficienţei activităţii economice a
unităţii?
c) ce trebuie aprovizionat şi stocat? în ce cantitate? ce efort financiar-valutar va fi
antrenat de o modalitate sau alta de acţiune? care sunt consecinţele politicii adoptate de
conducerea proceselor de stocare asupra eficienţei activităţii economice a unităţii? ce volum

de producţie trebuie fabricat?
d) ce trebuie aprovizionat şi stocat? în ce cantitate? când trebuie emisă comanda de
aprovizionare? ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de acţiune?
care sunt consecinţele politicii adoptate de conducerea proceselor de stocare asupra
eficienţei activităţii economice a unităţii?
e) ce trebuie aprovizionat şi stocat? în ce cantitate? când trebuie emisă comanda de
aprovizionare? care sunt condiţiile de primire-recepţie a resurselor sosite de la furnizor? Ce
efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de acţiune?
7. Obiectivele în conducerea proceselor de stocare sunt:

a) menţinerea stocurilor efective în limitele estimate, păstrarea integrităţii
caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe timpul stocării, prevenirea lipsei de resursă în
stoc, menţinerea unor legăturii permanente cu furnizorii;
b) formarea unor stocuri minime necesare, menţinerea stocurilor efective în limitele
estimate, folosirea unor metode exigente în dimensionarea stocurilor, valorificarea operativă
a stocurilor devenite disponibile;
c) prevenirea lipsei de stoc, prevenirea suprastocării, păstrarea integrităţii proprietăţilor
fizico-chimice ale resurselor materiale pe timpul stocării, urmărirea sistematică a livrărilor
programate pentru prevenirea întârzierilor;
d) satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum în strictă
corelaţie cu politica adoptată de conducerea firmei, prevenirea suprastocării şi a lipsei de
stoc, menţinerea stocurilor efective în limitele estimate, formarea unor stocuri minime;
e) menţinerea unei legături permanente cu furnizorii, valorificarea operativă a stocurilor
disponibile, aplicarea unor modele exigente în dimensionarea stocurilor, asigurarea unor
condiţii raţionale de depozitare.
Precizaţi combinaţia considerată integral adevărată.
8. Modalităţile de acţiune care asigură îndeplinirea obiectivelor specifice conducerii

proceselor de stocare sunt:
a) aplicarea unor metode şi tehnici eficiente şi de utilitate practică în urmărirea
dinamicii stocurilor efective în raport cu limitele estimate, valorificarea operativă a stocurilor
devenite disponibile, menţinerea stocurilor efective în limitele estimate;
b) folosirea unui sistem informaţional cuprinzător care să evidenţieze în orice moment
starea proceselor de stocare, menţinerea unor legături permanente cu furnizorii, aplicarea
unor metode eficiente şi de utilitate practică în urmărirea dinamicii stocurilor efective în raport
cu limitele estimate;
c) prevenirea lipsei de stoc, păstrarea integrităţii calitative a resurselor pe timpul
stocării, menţinerea unor legături permanente cu furnizorii;
d) folosirea unor modele economico-matematice adecvate scopului urmărit, aplicarea
unor metode şi tehnici eficiente în controlul evoluţiei stocurilor efective, satisfacerea pe
seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum în strictă corelaţie cu politica adoptată
de conducerea firmei;
e) păstrarea integrităţii fizico-chimice a resurselor pe timpul stocării, menţinerea

stocurilor efective în limitele estimate, formarea unor stocuri minime.
9. Elementele funcţionale care asigură caracterizarea proceselor de stocare şi

contribuie la dimensionarea stocurilor sunt:
a) cererea pentru consum, necesarul de aprovizionat, lotul de livrare, perioada de
gestiune, volumul producţiei;
b) cererea pentru consum, norma de consum, necesarul pentru îndeplinirea
programului de producţie, lotul de livrare, intervalul între două aprovizionări succesive;
c) cererea pentru consum, necesarul de aprovizionat, necesarul pentru îndeplinirea
programului de producţie, momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare,
perioada de gestiune, costul de lansare a comenzii de aprovizionare;
d) necesarul de aprovizionat, lotul de livrare, costul de lansare a comenzii, costul
suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, perioada de gestiune, costul de producţie;
e) cererea pentru consum, lotul de livrare, necesarul de aprovizionat, intervalul între
două aprovizionări succesive, costul stocării, volumul producţiei.
10. Aprovizionarea în cantităţi mai mari prezintă următoarele dezavantaje:

a) creşterea stocului maxim de materiale depozitate;
b) sporirea cheltuielilor cu stocarea, inclusiv a efectului imobilizării ca atare a
resurselor financiare;
c) reducerea costului total cu comandarea sau lansarea comenzilor;
d) amplificarea efectului uzurii morale;
e) diminuarea flexibilităţii şi mobilităţii stocurilor în situaţiile care impun acţiunea în
acest sens.
Precizaţi textul considerat neadevărat.
11. Aprovizionarea în cantităţi mai mici prezintă următoarele avantaje:

a) formarea unor stocuri mai mici şi accelerarea astfel a vitezei de rotaţie a activelor
circulante aferente resurselor materiale;
b) reducerea cheltuielilor cu depozitarea;
c) creşterea cheltuielilor cu lansarea comenzilor de aprovizionare;
d) reducerea efectului uzurii morale;
e) evitarea degradărilor calitative prin stocarea pe durate mai scurte de timp.
12. Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenţează nivelul stocului:

a) de siguranţă;
b) de condiţionare;
c) pentru transport intern;
d) de iarnă;
e) curent.
Precizaţi tipul de stoc care răspunde corect la întrebare.
13. Tipului de "gestiune cu două depozite" îi sunt specifice următoarele

caracteristici:
a) aprovizionarea cu loturi de aceeaşi mărime, al cărui nivel se extrapolează la
momentele calendaristice de comandă, nivelul de alarmă stabilindu-se la limita stocului de
siguranţă;
b) aprovizionarea în loturi de mărimi diferite, predeterminate la momentele
calendaristice de comandă, nivelul de alarmă stabilindu-se la limita stocului de siguranţă;
c) aprovizionarea în loturi de mărimi diferite, predeterminate la momentele
calendaristice de comandă care nu se cunosc dinainte (aspect care reprezintă elementul de
dificultate), nivelul de alarmă stabilindu-se la limita stocului de siguranţă, deci în cadrul
stocului curent;
d) aprovizionarea cu loturi de aceeaşi mărime, declanşarea comenzii de aprovizionare
se realizează când se atinge nivelul de reaprovizionare, nivelul de alarmă se stabileşte peste
limita stocului de siguranţă, deci în cadrul stocului curent, intervalul între aprovizionări este
neegal;
e) aprovizionarea cu loturi de aceeaşi mărime, a căror comandă de aducere se
declanşează la momentul atingerii nivelului de reaprovizionare, nivelul de alarmă fiind stabilit
la limita de formare a stocului de siguranţă.
14. Reducerea la minimum a timpului de comandă-aprovizionare se asigură prin:

a) aprovizionarea de la cei mai apropiaţi furnizori;
b) transmiterea comenzilor prin cel mai operativ sistem agregat de furnizori;
c) pregătirea spaţiilor de primire-recepţie la sosirea lotului de materiale de la furnizori;
d) mecanizarea complexă şi automatizarea operaţiilor de încărcare-descărcare,
manipulare;
e) folosirea în transportul materialelor a unor mijloace cu viteză de circulaţie mare.
15. Cerinţele de bază, care prin respectare, asigură viabilitatea unui sistem de
gestiune a stocurilor sunt:
a) grad ridicat de utilitate practică, adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de
calcul, operativitate în derularea proceselor de stocare, arie de cuprindere mare, reducerea
la minimum a imobilizărilor de materiale în stocuri;
b) grad ridicat de utilitate practică, adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de

calcul, arie de cuprindere mică, reducerea la minimum a imobilizărilor de resurse materiale în
stocuri, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant;
c) grad ridicat de utilitate practică, adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de
calcul, supleţe în aplicare, operativitate în derularea proceselor de stocare, deplină
concordanţă cu fenomenele reale specifice proceselor de stocare;
d) adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de calcul, operativitate în derularea
proceselor de stocare, deplină concordanţă cu fenomenele reale ale proceselor de stocare,
reducerea la minim a imobilizărilor de materiale în stocuri, accelerarea vitezei de rotaţie a
capitalului circulant;
e) adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de calcul, operativitate în derularea
proceselor de stocare, deplină concordanţă cu fenomenele reale, arie de cuprindere mare,
supleţe în aplicare.
16. Înregistrarea fenomenului de lipsă de resursă materială în stoc implică stabilirea

unor decizii de genul:
a) impulsionarea furnizorilor pentru respectarea termenelor de livrare prestabilite, sau
livrarea cu anticipaţie a resurselor;
b) reconstituirea urgentă a stocului indiferent de efortul necesar şi sursa de provenienţă
a materialelor;
c) aprobarea consumului din stocul de siguranţă;
d) formarea de stocuri anticipate;
e) acceptarea lipsei de stoc.
17. Cauzele care conduc la formarea de stocuri neeconomice:

a) supradimensionarea necesarului;
b) livrarea materialelor de către furnizor la alte termene faţă de cele stabilite iniţial;
c) depozitarea şi conservarea în condiţii corespunzătoare a resurselor materiale;
d) necorelarea ritmurilor şi momentelor de aducere a materialelor cu cele de consum
a acestora;
e) schimbarea profilului de activitate.
18. Căile de valorificare a stocurilor devenite disponibile sunt:

a) folosirea materialelor din asemenea stocuri chiar în unitatea deţinătoare pe alte
destinaţii de consum, dacă se justifică economic;
b) apelarea, pentru valorificare, la unităţi specializate în comercializarea de materiale
şi produse;
c) comercializarea prin burse de mărfuri;
d) menţinerea în stoc pentru folosirea probabilă în perioade următoare;

e) valorificarea prin recuperarea cel puţin a substanţei utile din produsele care nu-şi
găsesc întrebuinţare în forma iniţială.
19. Datele privind intrările efective de materiale înregistrate în anul de bază sunt
precizate în tabelul următor:
Materia primă Data intrării în depozit Cantitatea efectiv intrată (tone)

15.01 800
24.02 500
05.04 300
24.06 200
Intervalul efectiv înregistrat până la 15.01 a fost de 30 de zile;
Necesarul pentru consum este de 3600 tone.
În aceste condiţii:
Stocul de producţie maxim fizic Stocul de producţie minim în zile
este de : este de:
a) 400 to 40
b) 800 to 20
c) 600 to 30
d) 400 to 20
e) 800 to 40
20. Se dau elementele:

- necesarul de aprovizionat este de1500 tone pe an;
- cheltuielile de stocare este de 0,90 lei/tonă/zi;
- cheltuielile de lansare a comenzii de aprovizionare este de 607,50 lei pe lot;
- preţul unitar de aprovizionare a resursei materiale este de 100 lei pe tonă.
Pe această bază:
Lotul economic este de: Intervalul optim este Costul minim este de:
de:
a) 150 tone 36 zile 150.000 lei
b) 50 tone 12 zile 174.300 lei
c) 75 tone 18 zile 174.300 lei
d) 75 tone 18 zile 151.280 lei
e) 100 tone 24 zile 151.280 lei

- necesarul de aprovizionat este de 900 tone;
- preţul de cumpărare (negociat) este de 400 lei/tonă;

- costul stocării este de 20% faţă de preţul de cumpărare:
- costul lansării unei comenzi de aprovizionare este de 250 lei.
Pe această bază:
de:
a) 65 tone 30 zile 366.000 lei
c) 75 tone 15 zile 300.000 lei
d) 65 tone 30 zile 366.000 lei
e) 85 tone 15 zile 300.000 lei
22. Se dau datele:

- necesarul este de 3600 tone;
- costul stocării este de 46,08 lei pe tonă şi pe an:
- costul de lansare este de 400 lei pe o comandă de aprovizionare;
- costul de transport este de 500 lei/lot;
- intervalul de reluare a producţiei la furnizor este de 30 de zile.
În acest context::
de:
a) 345 tone 37,5 zile 17.280 lei
c) 375 tone 37,5 zile 8.640 lei
d) 375 tone 37,5 zile 17.280 lei
e) 345 tone 42 zile 18.870 lei
23. Se cunosc următoarele date:

- pierderile (C1) determinate de s>r sunt de 400.000 lei;
- cheltuielile suplimentare (C2) generate de s<r sunt de 2.000.000 lei;
- distribuţia statistică a cererii se prezintă în tabelul următor:
Cererea (tone) 0 10 20 30 40 >50
Distribuţia statistică 0,0 0,2 0,4 0,3 0,1 0,0

- producţia de realizat este de 36.000 buc;
- norma de consum este de 20 kg/buc;
- datele privind evoluţia cererilor pentru consum pe 10 luni se prezintă în tabelul
următor:
Luna 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Cererea (tone) 50 80 40 100 30 20 150 70 10 50
- potenţialul de livrare al furnizorilor este de 80%, căruia îi corespunde un
coeficient de siguranţă de 1,24.
Pe această bază:
Stocul de siguranţă fizic este de : Stocul de siguranţă în zile este
de:
a) 36.980 kg 18,49 zile
b) 39.680 kg 19,84 zile
c) 32.000 kg 16,00 zile
d) 39.680 kg 39,68 zile
e) 36.980 kg 19,84 zile
25. Se cunosc elementele:

- necesarul pentru consum este de 900.000 kg;
- producţia medie lunară este de 7.500 buc;
- abaterea medie pătratică a producţiei lunare este de 1.875 buc;
- numărul de zile lucrătoare pe lună este de 20;
- coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este
de 1,24.
Pe această bază:
Stocul de producţie maxim fizic Stocul de producţie minim în zile
este de : este de:
a) 23.250 kg 6,2
b) 12.500 kg 5
c) 15.500 kg 6,2
d) 16.125 kg 6,45
e) 15.500 kg 5
26. Se dau datele:

- numărul de materiale care compun nomenclatorul de aprovizionat este de 500;
- necesarul valoric pe ansamblul resurselor este de 6 milioane lei;
- numărul de aprovizionări pe articol în varianta iniţială este de 4, indiferent de
zona de importanţă din care face parte resursa materială;
- în noua situaţie numărul de aprovizionări pe articol şi an va fi de 12 pentru zona
A, de 6 pentru zona B şi de 2 pentru zona C;
- costul unei reaprovizionări este în medie 150.000 uv;
- costul de depozitare-stocare este de 20% faţă de valoarea medie a stocului.
Pe această bază:
Economia la cheltuielile cu Economia la cheltuielile de
reaprovizionarea este de : depozitare-stocare este de:
a) 15.000 uv 85.000 uv
b) 15.000 uv 75.000 uv
c) 10.000 uv 75.000 uv
d) 15.150 uv 85.000 uv
e) 15.300 uv 75.000 uv

- necesarul de aprovizionat – 10.000 tone;
- preţul de achiziţie al materiei prime este de 20.000 lei/tonă;
- cheltuielile de lansare sunt de 800.000 lei pentru o comandă;
- pentru cumpărarea şi stocarea resursei întreprinderea apelează la credit pentru care
plăteşte o dobândă de 80% pe an.
În aceste condiţii:
Lotul este de: Intervalul optim este Costul minim este de:
de:
a) 1000 tone 36 zile 216.000.000 lei
b) 2000 tone 72 zile 200.000.000 lei
c) 500 tone 18 zile 261.000.000 lei
d) 2000 tone 72 zile 261.000.000 lei
e) 1000 tone 10 zile 216.000.000 lei
Aplicaţii practice rezolvate
1. Pentru elaborarea programului şi bugetului de aprovizionare cu tablă inox pentru o

întreprindere producătoare de utilaje destinate industriei alimentare, se au în vedere
următoarele date:
- necesarul de aprovizionat (Na) = 1000 to/an;
- cheltuieli de stocare (Csz) = 0,085 uv/to-zi;
- cheltuielile de lansare (C1) = 153 uv/lot;
- preţul unitar de achiziţie (p) = 300 uv/to.
Rezolvare
- funcţia costului anual de aprovizionare-stocare (Ca) aplicabilă în acest caz este

următoarea: Na n
Ca = C1 + θCs + N a × p
n 2
- lotul optim de comandă aprovizionare (n*):
2 N a C1 2 × 1000 × 153
n* = = = 100 tone
θC s 360 × 0,085
- frecvenţa optimă a aprovizionărilor (y*):
Na 1000
y* = = = 10 aprovizionari / an
n * 100
- intervalul optim între aprovizionările sucesive (I*):
θ 360
I* = = = 36 zile
y * 10
- costul optim al aprovizionărilor pe întregul an (Ca*):
C*a = 2 N a C1θC s + N a × p
= 2 × 1000 × 153 × 360 × 0,085 + 1000 × 300 = 303060 uv
2. Necesarul de aprovizionat cu profile laminate la o întreprindere specializată în

construcţii metalice este de 1000 tone pe an; cheltuielile de stocare sunt de 25 uv pe tonă şi
an, iar cheltuielile de lansare a unei comenzi de aprovizionare de 180 uv. Preţul de achiziţie
al resursei materiale este de 500 uv pentru o tonă.
Pe baza acestor elemente se cere să se calculeze cantitatea economică de
comandă-aprovizionare şi elemente asociate.
Rezolvare
- cantitatea economică de comandă-aprovizionare (n*):

2 N a C1 2 × 1000 × 180
n* = = = 120 to
Cs 25
- frecvenţa optimă a aprovizionărilor (y*):
N a 1000
y* = = = 8,33 aprovizionari / an
n * 120
Frecvenţa aprovizionărilor trebuie să fie întotdeauna un număr întreg, deci avem două
variante:
- prima variantă în care se iau în calcul opt aprovizionări pe an, din care pentru
şapte aprovizionări comenzile se emit la nivelul optim, iar în a opta se prevede
aducerea diferenţei de cantitate care a mai rămas din necesarul de aprovizionat;
- a doua variantă are în vedere derularea a nouă aprovizionări pe an, din care în opt
dintre acestea comenzile se stabilesc la nivelul cantităţii economice de comandă-
aprovizionare, iar în a noua se prevede aducerea cantităţii care a mai rămas pentru
completarea necesarului stabilit iniţial.
Alegerea variantei economice presupune compararea costurilor totale pe care le
antrenează fiecare situaţie şi al căror nivel se calculează astfel:
- cheltuielile de lansare anuale (Cla):
C la = C1 × y
- cheltuieli de stocare anuale (Csa):
C sa =
n
(y − 1) × I × C sz + N − n (y − 1) × I × C sz
2 2
în care Csz reprezintă cheltuielile de stocare zilnice, care se determină cu

ajutorul relaţiei: C
C = sa sz
θ
- cheltuielile de aprovizionare-stocare anuale - Ca (exclusiv costul cumpărării):

C a = C la + C sa
Determinările concrete ale acestor categorii de cheltuieli sunt
efectuate în tabelul 1.
Categoria Varianta cu:
de
8 aprovizionări 9 aprovizionări
cheltuieli
Cla 8 x 180 = 1440 uv/an 9 x 180 = 1620 uv/an
120 120
(8 − 1) × 45 × 0,069 + (9 − 1) × 40 × 0,069 +
2 2
Csa 1000 − 120 (8 − 1) 1000 − 120 (9 − 1)
× 45 × 0 ,069 × 40 × 0,069
2 2
= 15552 ,5 uv / an = 1380 uv / an
Ca 1440 + 1552,5 = 2992,5 uv/an 1620 + 1380 = 3000 uv/an
Din datele cuprinse în tabelul 1 reiese că varianta întâi este mai economică; ca
urmare:
- frecvenţa optimă a reaprovizionărilor este:
y* = 8 aprovizionări pe an
- intervalul optim între aprovizionările sucesive (I*):
θ 360
I* = = = 45 zile
y* 8
- costul optim al aprovizionărilor pe an (Ca*):
C*a = 2N a C1Cs + N a × p = 2 × 1000 × 180 × 25 + 1000 × 500 = 502992,5 uv / an
3. O firmă producătoare de biciclete stabileşte un necesar anual de 1080 tone ţeavă

galvanizată, fără a prevede formarea stocului la sfârşit de perioadă de gestiune. Cheltuielile
de stocare anuale sunt de 40 uv pe tonă, cele de lansare 160 uv pe lot, iar cele de
transport 177,5 uv pe lot. Intervalul de reluare a producţiei la furnizor este de 30 zile.
Să se determine lotul optim şi elementele asociate.
Rezolvare
- Funcţia costului avută în vedere de aplicaţie este următoarea:

360 360 k × i p × cmz
C a = C1 × + C tr × + Cs ×
k × ip k × ip 2
în care:
ip = intervalul de reluare a producţiei la furnizor;
k = coeficientul de multiplicare a intervalului de reluare a producţiei la furnizor ip;
cmz = consumul mediu zilnic;
Cl = cheltuielile de lansare-formare a unui lot de livrare;
Ctr = cheltuielile de transport a unui lot.
În acest condiţii:
- consumul mediu zilnic este de 3 tone pe zi:
N pl 1080
cmz = = = 3 to / zi
360 360
în care Npl reprezintă necesarul anual pentru consum.
- coeficientul optim de multiplicare a intervalului de reluare a producţiei la

furnizor este de 1,5:
2(C1 + C tr )360 2(160 + 177,5)360
K* = = = 1,5
cmz × i 2p × Cs 3 × 900 × 40
- intervalul optim între aprovizionările succesive este de 45 zile:
I* = K* x ip = 1,5 x 30 = 45 zile
- frecvenţa optimă este de 8 reaprovizionări pe an:

θ 360
y* = = = 8 aprovizionari / an
I * 45
- cantitatea economică (lotul optim) de comandă-aprovizionare este de 135 de
tone:
N a 1080
n* = = = 135tone
y* 8
- - costul optim al aprovizionării este de 5400 uv pe an:

360 360 k * ×i p × cmz
C* = C1 × + C tr × + Cs ×
k * ×i p k * ×i p 2
360 360 1,5 × 30 × 3

C*a = 160 × + 177,5 × + 40 × = 5400 uv / an
1,5 × 30 1,5 × 30 2
4. O întreprindere specializată în depanarea de aparatură electronică şi

electrocasnică îşi propune formarea unui stoc optim pentru componenta „microprocesorului
AC-1110”. În acest sens, se are în vedere că pierderile (C1) generate de formarea unui stoc
mai mare decât cererea pentru consum sunt de 100 uv, iar cheltuielile suplimentare (C2)
determinate de o eventuală lipsă a componentei din stoc sunt de 2000 uv; cheltuielile de
stocare sunt considerate neglijabile.
Distribuţia statistică (probabilitatea de apariţie) a cererii se prezintă în tabelul 3.
Tabelul 3
Cererea pentru consum (r) 2 4 6 8 10 ≥12
Probabilitatea de apariţie a
0,000 0,850 0,100 0,030 0,020 0,000
cererii p(r)
Rezolvare
Funcţia costului avută în vedere de aplicaţie este următoarea:

s ∞
C s = C1 ∑ (s − r )p (r ) + C 2 ∑ ( r − s)p (r )
r =0 r = s +1
Funcţia devine minimă pentru acea valoare a lui ρ pentru care se respectă corelaţia:
p(r≤s0-1) ≤ ρ ≤ p(r≤s0)
în care ρ este factorul de indisponibilitate, de penurie sau de lipsă de resursă în stoc şi

se calculează cu ajutorul relaţiei:
C2 2000
ρ= = = 0,952
C1 + C2 100 + 2000
iar p(r ≤ s) reprezintă probabilitatea cumulată a cererii pentru consum şi este calculată în
tabelul 4.
Tabelul 4
s R p(r) p(r≤s)
2 2 0,000 0,000
4 4 0,850 0,850
6 6 0,100 0,950
ρ = 0,952
8 8 0,030 0,980
10 10 0,020 1,000
≥12 ≥12 0,000 1,000
Comparând valoarea lui ρ (de 0,952) cu nivelele probabilităţii cumulate se constată
că acest factor se încadrează între 0,950 şi 0,980 care corespund nivelelor de şase şi opt
unităţi de stoc.
Întrucât cheltuielile de penurie (C2) sunt mai mari decât cele de suprastocare (C1),
ca stoc optim se alege nivelul maxim de încadrare a lui ρ, respectiv de 8 bucăţi, costul
minim aferent fiind de 440 uv;
C(8) = 100[(8-2) x 0,000 + (8-4) x 0,850 + (8-6) x 0,100 + (8-8) x 0,030] + 2000 [(10-8) x 0,020
+ (12-8) x 0,000] = 440 uv
5. O firmă specializată în fabricaţia de dulciuri şi produse de cofetărie-patiserie şi-a

planificat un necesar anual de consum de 14400 Kg cacao. Analiza datelor privind intrările
calendaristice şi cantitative de produs (cacao) în depozitul unităţii se prezintă în tabelul 5.
Tabelul 5
Momentul calendaristic al
10.1
intrărilor de resursă în 25.01 03.03 15.04 04.07 31.08 24.11
0
depozitul unităţii
Cantitatea efectiv intrată -
1500 2000 500 3000 1000 2500 1500
Qefi (kg)
Intervalul de până la 25.01 a fost de 27 zile.

În baza datelor din tabelul 5, se cere să se calculeze stocul curent şi stocul de
siguranţă pentru următorul an de activitate. Totodată, se va preciza şi stocul de producţie
pe nivele semnificative de formare şi modalităţi de exprimare, inclusiv reprezentarea
grafică de dinamică specifică.
Rezolvare
a) Relaţia generală de calcul a stocului curent (Scr) este următoarea:

S cr = I × cmz
în care I reprezintă intervalul mediu între două intrări succesive, normale de resursă
materială în depozitul unităţii, care se determină cu ajutorul relaţiei:
n
∑ Q efi I efi
I = i =1
n
∑ Q efi
i =1
în care:
Qefi = cantităţile efectiv intrate în depozitul unităţii în anul de bază (kg);
Iefi = intervalele efective dintre două aprovizionări succesive, normale înregistrate în anul de
bază;
cmz = consumul mediu zilnic, care se calculează cu ajutorul relaţiei:
N pl
cmz =
360
în care Npl reprezintă necesarul pentru consum, în cazul de faţă 14400 kg pe an.
Stocul curent fizic şi în zile s-a calculat în cadrul tabelului 6.

Tabelul 6
Scr
Data intrării în Qefi Iefi Qefi x I cmz Zile
Fizic
depozit a resursei - kg - - zile - Iefi - zile - - kg/zi - (Scrz
(kg)
)
25.01 1500 27 40500
03.03 2000 37 74000
15.04 500 43 21500 601500 14400 50x4
04.07 3000 80 240000
12000 360 0
31.08 1000 58 58000
10.10 2500 40 100000
24.11 1500 45 67500
TOTAL 12000 X 601500 50 40 2000 50
1500 × 27 + 2000 × 37 + 500 × 43 + 3000 × 80 + 1000 × 58 + 2500 × 40 + 1500 × 45

I= = 50 zile
1500 + 2000 + 500 + 3000 + 1000 + 2500 + 1500
14400
cmz = = 40 kg / zi
360
Scr = 50 zile x 40 kg/zi = 2000 kg
Scrz = I = 50 zile
b) Pentru determinarea stocului de siguranţă (Ss) se utilizează metoda abaterii
medii, relaţia specifică de calcul fiind următoarea:
Ss = ∆ × cmz
în care ∆ reprezintă abaterea medie a intervalelor efective între intrările calendaristice

înregistrate în anul de bază (Iefi) faţă de intervalul mediu ( I ) al acestora, se calculează cu
ajutorul relaţiei:
n
∑ ∆∗efi × Q ∗efi
∆ = i =1
n
∑ Q ∗efi
i =1
în care ∆∗efi reprezintă abaterile efective ale intervalelor efective Iefi de la intervalul mediu
( I ), care se stabilesc cu ajutorul relaţiei:

∆∗efi = I ef − I
Asteriscul (*) semnifică faptul că în calcul se iau numai abaterile pozitive ale
intervalelor efective Iefi de la intervalul mediu ( I ) şi cantităţile efective (Qefi)
corespunzătoare lor.
Stocul de siguranţă fizic şi în zile s-a calculat în tabelul 7.
Tabelul 7
∆ ∗ ∗ Ss
Data
∆ x
intrării în Qefi Iefi Qefi x I efi
(zile
efi
∆ cmz
depozit a (kg) (zile) Iefi (zile) Q *
(zile) kg/zi fizic zile
resursei ) efi
25.01 1500 27 40500 50 - -

03.03 2000 37 74000 50 - -
15.04 500 43 21500 50 - -
50 98000
04.07 3000* 80 240000 30 90000
4000
31.08 1000* 58 58000 50 8 8000
10.10 2500 40 100000 50 - -
24.11 1500 45 67500 50 - -
TOTAL 12000 X 601500 50 - 98000 40 980 24,5
30 × 3000 + 8 × 1000
∆ = = 24 , 5 zile
3000 + 1000
Ss = 24,5 × 40 = 980 kg
Ssz = ∆ = 24,5 zile
Cunoscând, astfel, stocurile curent şi de siguranţă în expresie fizică şi în zile, în

continuare se poate preciza stocul de producţie (vezi tabelul 8) pe nivele de formare şi
modalităţi de exprimare în funcţie de natura şi dinamica specifică celor două componente.
În acest sens, se folosesc următoarele relaţii:
- pentru exprimarea în unităţi fizice a stocului de producţie (Sp) pe nivelele maxim,
mediu şi minim:
Sp max = Scr max + Ss
S p = S cr + Ss
Spmin = Ss
- pentru exprimarea în zile a stocului de producţie (Spz) pe nivelele maxim şi

minim:
S pz max = S crz + Ssz
Spzmin = Ssz
Tabelul 8
Tip stoc Stocul curent Stocul de siguranţă Stocul de producţie
Nivele fizic în zile fizic în zile fizic în zile
Maxim 2000 50 980 4,5 2980 54,5
Mediu 1000 - 980 4,5 1980 -
Minim 0 0 980 4,5 980 4,5
Reprezentarea grafică de dinamică a stocului de producţie estimat pe total şi

componente, în funcţie de evoluţia specifică a acestora în perioada de gestiune, se prezintă în
figura 1.
Cantitate Nivel maxim – Spmax
Nivel mediu
Stoc curent
S cr Sp
Scrmin
Nivel minim - Spmin
Ss Stoc de Spmin
i ţă
I I zile
I = intervalul mediu între două livrări succesive de la furnizor (între două reaprovizionări
de la furnizor, între două reîntregiri ale stocului curent);
Ss = Stocul de siguranţă
Figura 1.
6. În vederea stabilirii pentru resursa materială m1 a stocului de producţie pe total şi

elemente componente, pe nivele de formare şi modalităţi de exprimare, o unitate
economică dispune de următoarele date:
- aprovizionarea se face la două săptămâni - interval stabilit prin negociere cu furnizorul
resursei;
- în anul de bază producţia lunară a unităţii (în bucăţi) a evoluat conform datelor din
tabelul 9.
Tabelul 9
Luna 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Producţia
200 250 325 375 400 500 100 150 250 450 300
lunară(qli)
- numărul de zile lucrătoare dintr-o lună (zl) a fost în medie de 21 de zile;

- necesarul de consum (Npl) aferent producţiei de executat în perioada de gestiune
următoare este de 1080 tone pe an;
- coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului (k) este
1,25.
Rezolvare
Sistemul de relaţii specific metodelor de calcul prevăzute pentru aplicare şi rezolvările

concrete sunt următoarele:
- pentru stocul de producţie în expresie fizică:
- maxim:
S p max = Scr max + Ss = 42 to + 30 to = 72 to
- mediu:
S p = S cr + S s = 21 to + 30 to = 51 to
- minim:
S p min = S s = 30 to
- pentru stocul de producţie în zile:

- maxim:
S pz max = S crz + S pz = 14 + 10 = 24 zile
- minim:
S pz min = S sz = 10 zile
- pentru stocul curent fizic:
- maxim:
Scr max = I × cmz = 14 zile × 3 to / zi = 42 to
N pl 1080
cmz = = = 3 to / zi
360 360
- mediu:
S cr = S cr max : 2 = 42 to : 2 = 21 to
- minim:
S cr min = 0
- pentru stocul curent în zile:
S crz = I = 14 zile
- pentru stocul de siguranţă fizic:
S s = σ '× cmz × k = 8 × 3 × 1, 25 = 30 tone
- pentru stocul de siguranţă în zile:
S sz = S s : cmz = σ '× k = 10 zile
în care σ ' reprezintă abaterea medie pătratică a producţiei lunare exprimată în zile, care
se calculează cu ajutorul relaţiei:
σ 120
σ' = = = 8 zile
q mz 15
în care:
qmz = producţia medie zilnică;
σ = abaterea medie pătratică a producţiei lunare exprimată în unităţi fizice, care se
calculează cu ajutorul relaţiei de mai jos, aplicată în tabelul 10 în care mai sunt şi alte
determinări necesare rezolvării cazului de faţă:
n
∑ (q li − q l ) 2
σ= i =1 ≈ 120 buc.
n
în care:
qli = producţia lunii „i”;
n = numărul de luni pentru care producţia a fost luată în calcul;
q 1 = producţia medie lunară, care se calculează cu ajutorul relaţiei:
n
∑ q li
3300
q l = i =1 = = 300 buc.
n 11
Producţia medie zilnică (ritmul mediu zilnic al producţiei – qmz) se calculează cu
ajutorul relaţiei:
q 300
q mz = l = ≈ 15 buc / zi
zl 21
Tabelul 10
2 Ss
q li − q l (q li − q l )
σ q mz
n q li ql zl σ1 cmz k fizic zile
I 200 -100 10000

II 250 -50 2500
III 325 25 625
IV 375 75 5625
V 400 3300 100 10000 156250
120
VI 500 11 200 40000 11
5
VII 100 -200 40000
VIII 150 -150 22500
IX 250 -50 2500
X 450 150 22500
XI 300 0 0
TOTAL 3300 300 X 156250 ≈120 21 ≈15 8 3 1,25 30 10
7. Cererile de consum de ciment înregistrate pe 11 luni din anul de bază la o

întreprindere producătoare de prefabricate din beton sunt precizate în tabelul 11.
Tabelul 11
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI
Cererea (ri) 40 10
50 100 250 600 900 1200 1500 2000 600
-to- 0 0
Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului (k)
este 1,60.
Pe această bază se cere stocul de siguranţă fizic şi în zile pentru anul de plan
următor pentru care necesarul de consum a fost estimat la 10080 tone.
Rezolvare
Pentru determinarea stocului de siguranţă în expresie fizică (Ss) se foloseşte

metoda IMPACT, relaţia de calcul specifică fiind următoarea:
Ss = MAD × k
în care MAD reprezintă abaterea absolută de la medie a cererilor lunare de consum (ri):
n
∑ ri − r
MAD = i =1
n
în care:
n = numărul de luni pentru care cererea a fost luată în calcul;
r = cererea medie de consum care se calculează cu ajutorul relaţiei:
r=
∑ ri
n
Determinările s-au efectuat în cadrul tabelului 12.
Tabelul 12
Ss
n ri r ri − r MAD K
fizic zile
I 50 650
II 100 600
III 250 450
IV 600 100 Sfizic
V 900 200 =
7700 5600 cmz
509x1,60
VI 1200 500 814,4
11 11 =814,4 = 29
VII 1500 800 28
VIII 2000 1300
IX 600 100
X 400 300
XI 100 600
TOTAL 7700 700 5600 509 1,60 814,4 29
8. O întreprindere specializată în producerea de ambalaje din material lemnos pentru

legume şi fructe şi-a amplasat o secţie de producţie într-o zonă legumicolă. Această secţie
utilizează anual 450m3 cherestea de brad. Prin calcule economico-matematice s-a stabilit un
interval optim între două aprovizionări succesive este de 7 zile; durata de comandă-
aprovizionare este de 12 zile. În acest context, se cere stabilirea nivelului fizic de
comandă-aprovizionare şi reprezentarea grafică de dinamică a procesului de
comandă-aprovizionare pentru situaţia definită.
Rezolvare
Suntem în situaţia în care durata de comandă aprovizionare (τ) este mai mare
decât intervalul optim între două aprovizionări succesive (I*); deci practic ritmul
intrărilor de resursă în depozitul întreprinderii este mai alert deât cel al comenzilor de
realizare al lor.
Pentru a rezolva situaţia, pentru primul ciclu de aprovizionare se stabileşte un
nivel suplimentar (ns), sens în care se foloseşte relaţia:
n = ( τ − I) × cmz *
s
*
Datorită condiţiilor de furnizare care au în vedere respectarea strictă a intervalului de livrare, la resursa exemplificată
nu se constituie stoc de siguranţă.
N pl 450
cmz = = = 1,25 m 3 / zi
360 360
n s = (12 − 7 ) × 1,25 = 6,25 m 3
Din ciclul doi de aprovizionare intrările de resursă se succed la intervalul (I) egal cu
7 zile; comanda va fi emisă de fiecare dată cu 12 zile înainte de intrarea programată, iar
stocul curent va avea nivelul de 8,75 m3:
S cr = I × cmz = 7 × 1, 25 = 8,75 m 3
În primul ciclu de aprovizionare va fi adus un volum de cherestea egal cu stocul
curent de 8,75 m3 plus nivelul suplimentar (ns) prestabilit la 6,25 m3, deci o cantitate de 15
m3.
Evoluţia procesului de comandă-aprovizionare pentru situaţia τ > I se prezintă în
figura 2.
Cantităţi
15
Scr
6,25
ns 5 12 14 19 26
0
I=τ=12 I=7 I=7 zil
τ=12
τ=12
Figura 2.
9. Nomenclatorul de materiale necesare unei întreprinderi producătoare de maşini

unelte cuprinde 7820 poziţii. Necesarul de aprovizionat pe ansamblul resurselor în expresie
valorică este de 5.000.000 uv. Obişnuit întreprinderera se aproviziona o dată pe trimestru cu
fiecare material necesar indiferent de natura acestuia, sursa de provenienţă, destinaţia de
folosire etc. Începând cu noul an de plan, întreprinderea îşi propune aplicarea sistemului
ABC de gestiune diferenţiată a stocurilor, în contextul căruia are în vedere să se
aprovizioneze de 12 ori pe an pentru materialele care se cuprind, după principiul “valoare în
consum”, în zona A de importanţă, de 6 ori pe an pentru materialele din zona B şi de 2 ori
pe an pentru materialele din zona C – de importanţă.
În aceste condiţii, se cere evidenţierea efectelor economice favorabile ale noii
politici frecvenţiale a aprovizionărilor specifice sistemului ABC de gestiune diferenţiată a
stocurilor, cunoscând nivelul cheltuielilor de stocare care reprezintă 20% faţă de valoarea
stocului mediu şi cheltuielile de lansare a unei comenzi de aprovizionare care sunt de
180 uv.
Rezolvarea s-a efectuat în cadrul tabelului 13.

Viteza de rotaţie se calculează pe ansamblul resurselor, deci la nivelul necesarului
total, cu ajutorul relaţiilor:
Sv
vrz = × 360
Nv
în care:
vrz = viteza de rotaţie în zile;
S v = stoc mediu exprimat valoric;
Nv = necesarul de consum exprimat valoric;
360
vnr =
vrz
în care vnr reprezintă viteza în număr de rotaţii pe an.
Tabelul 13
Nr. Nr.aprovizionări Viteza de rotaţie
Număr Necesar
Zona
materiale valoric
aprovizionări
pe articol şi pe an
pe total
articole şi pe an
Stoc maxim Svmax (mii uv)
Stoc mediu Sv (mii uv) în zile în nr.rotaţii
mii
% fizic % i p i p ± i p ± I p ± i p ± i P ±
uv
10=4 12=11- 13=10 14=11 15=
0 1 2 3 4 5 6 7=2x5 8=2x6 9=8-7 11=4/6
/5 10 x1/2 x1/2 14-13
A 10 782 70 3500 4 12 3128 9384 6256 875 291,66 -583,34 437,5 145,83 -291,67
B 20 1564 20 1000 4 6 6256 9384 3128 250 166,66 -83,34 125 83,33 -41,67
C 70 5474 10 500 4 2 21896 10948 -10948 125 250 125 62,5 125 62,5
Total 100 7820 100 5000 X X 31280 29716 -1564 1250 708,32 -541,68 625 354,16 -270,84 45 25 -20 8 14,4 6,4
Notă:
i = situaţie iniţială
p = noua situaţie propusă
Sintetic, consecinţele economice favorabile ale aplicării sistemului ABC de
gestiune diferenţiată a stocurilor se concretizează în:
- economii la cheltuielile de lansare a comenzilor de reaprovizionare în valoare de
281520 uv (180 uv/comandă x 1564 comenzi mai puţin de efectuat, vezi coloana 9);
- economii la cheltuielile cu stocarea resurselor materiale în valoare de 54168 uv
(20% x 270,84 mii uv);
- simplificarea procesului de aprovizionare prin reducerera numărului de
aprovizionări (deci, de relaţii-legături cu furnizorii) de la 31280 la 29716, deci cu 1564;
- diminuarea efortului financiar antrenat la achiziţionarea de resurse materiale cu
541680 uv, implicit reducerea dobânzilor şi a altor speze bancare în cazul apelării
la credite pentru cumpărarea şi stocare resurselor materiale;
- diminuarea stocului maxim cu 541680 uv, implicit şi sub aspect fizic ceea ce
înseamnă, în acelaşi timp, reducerea spaţiilor pentru depozitarea resurselor
materiale, a necesarului de utilaje de transport, de mobilier pentru dotarea
depozitului, a personalului antrenat la desfăşurarea activităţii din cadrul
depozitelor de aprovizionare – consecinţă care se transmite şi asupra fondului de
salarii aferent care se va diminua;
- creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant aferent materiilor prime şi
materialelor de la 8 rotaţii pe an la 14,4, deci cu 6,4 rotaţii, durata unei rotaţii
reducându-se de la 45 zile la 25 zile, deci cu 20 de zile – ceea ce înseamnă o mai
eficientă utilizare a capitalului de care dispune întreprinderea sau pe care şi-l asigură
în perioada de gestiune definită.
Consecinţele economice favorabile concrete sunt mai extinse şi acestea se transmit
în final asupra rezultatelor financiare ale unităţii; de exemplu, dacă avem în vedere
disponibilizarea de spaţii de depozitare, prin reducerea stocului fizic de resurse materiale,
acestea pot fi închiriate unor factori intereaţi sau amenajate ca spaţii de producţie – situaţii
care contribuie, prin încasarea de chirii sau obţinerea de producţie suplimentară, cu vânzare
previzibilă, la creşterea veniturilor, implicit la majorarea profitului, ceea ce înseamnă
sporirea ratei rentabilităţii activităţii generale a unităţii în cauză.
Capitolul 2 Gestiunea economicã a stocurilor
Aplicaţii practice de rezolvat
- Necesarul pentru consum = 400.000 kg;
- Materia primă se asigură la 15 zile;
- Abaterea medie pătratică (în zile) a producţiei lunare = 7 zile;
- Durata de comandă aprovizionare = 20 de zile;
- Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului =
1,34.
Pe această bază se cere:
a) stocul de producţie maxim, mediu, minim, fizic şi în zile;
b) nivelul de comandă;
c) reprezentări grafice de dinamică.
2. - Necesarul pentru consum este de 1400 tone;

- Datele privind intrările de resurse în depozitul întreprinderii şi cantităţile efectiv
intrate se prezintă în tabelul 1:
Tabelul 1
Resursa Data intrării în depozit Cantitatea efectiv intrată (tone)
20.01 40
10.03 15
05.05 25
m1
15.07 30
20.09 10
10.11 20
- Intervalul efectiv între ultima intrare de până la 20.01 a fost de 45 de zile;
- Durata de comandă aprovizionare este de 20 de zile.
Se cere:
a) stocul de producţie fizic şi în zile, maxim, mediu, minim;
b) nivelul de comandă aprovizionare;
c) reprezentări grafice de dinamică.
3. Necesarul pentru consum = 500.000 kg;

Intervalul optim între aprovizionările succesive este de 20 de zile;
Durata de comandă aprovizionare este de 25 de zile.
Se cere:
a) stocul de producţie mediu fizic;
b) stocul de siguranţă în zile;
c) nivelul de comandă;
d) reprezentări grafice de dinamică.
4. Necesarul de consum = 2000 tone;

- Costul de lansare a unei comenzi de aprovizionare este de 250 u.v.;
- Costul de stocare este de 20% faţă de valoarea medie a stocului;
- Preţul de aprovizionare al resursei materiale este de 100 u.v. pe tonă;
- Abaterea medie pătratică a producţiei lunare este de 250 unităţi;
- Producţia medie lunară este de 3500 unităţi;
- Unitatea de producţie lucrează 22 de zile pe lună;
- Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este
de 1,30;
- Durata de comandă aprovizionare este de 25 de zile.
Se cere:
a) lotul economic de aprovizionare şi elementele asociate;
b) stocul de producţie pe nivele de formare şi modalităţi de exprimare;
5. Necesarul pentru consum este de 2150 tone;

- Costul de stocare este de 6 u.v. pe tonă şi an;
- Costul de lansare unei comenzi de aprovizionare este de 280 u.v.;
- Costul de penurie este de 250 u.v.;
- Devierea (abaterea) medie a intervalelor efective între aprovizionări faţă de
media lor este de 7 zile;
- Durata de comandă aprovizionare este de 15 zile.
Se cere:
a) lotul economic de aprovizionare şi elementele asociate;
b) stocul de producţie maxim, mediu, minim, fizic şi în zile;
6. O fabrică de confecţii se aprovizionează anual cu 1 milion metri liniari de stofă la

un preţ de 40 uv pe metru liniar. Costul lansării unei comenzi de aprovizionare este de
140,62 uv. Pentru stocarea unui balot de stofă (50 ml) se cheltuie zilnic 0,25 uv.
Pe baza datelor de mai sus, să se calculeze cantitatea economică de comandă-
aprovizionare, elementele asociate (componente esenţiale ale programului de
aprovizionare al unei întreprinderi) şi să se reprezinte grafic dinamica cheltuielilor pe
categorii şi toate, ca şi a procesului de aprovizionare-stocare.
7. O firmă specializată în transporturi auto consumă 25.200 tone motorină. Costul

stocării unei tone de motorină este de 71,21 uv pe an, cel de lansare al unei comenzi de
aprovizionare de 180 uv; costul suplimentar generat de lipsa motorinei din stoc este de 60
de ori mai mare decât cel de stocare.
Să se determine lotul optim, elementele asociate şi să se precizeze mărimea
stocului de siguranţă pentru situaţia dată. Se vor realiza şi reprezentările grafice de
dinamică.
8. O fabrică de plicuri se aprovizionează anual cu 500.000 kg hârtie la un preţ de

vânzare al furnizorului de 100 uv pe tonă. Stocarea costă 44% faţă de preţul de achiziţie al
resursei materiale, iar costul lansării unei comenzi de aprovizionare este de 110 uv.
Furnizorul de hârtie oferă o reducere de preţ de 1% pentru o comandă de 100 de
tone şi de 2% pentru livrarea unui lot de 150 tone.
Pe baza acestor date, să se precizeze lotul de livrare şi elementele asociate
corespunzătoare variantei economice de aprovizionare.
9. O firmă specializată în construirea de case de vacanţă şi cabane din material

lemnos se aprovizionează anual cu 1080 m3 de cherestea la un preţ de 180 uv/m3.
Lansarea unei comenzi de aprovizionare costă 66 uv, iar cuantumul imobilizărilor anuale
este de 22% faţă de valoarea stocului mediu.
Să se determine elementele care servesc la programul optim de aprovizionare cu
cherestea.
10. O firmă de decoraţiuni interioare estimează un necesar de aprovizionat anual

cu tablă de aluminiu de 720 de tone, cantitate pe care o consumă în întregime. Costul
lansării unei comenzi de aprovizionare este de 150 uv, iar cel al transportului unui lot de
250 uv. Costul stocării este de 50 uv pe tonă şi an. Intervalul de reluare a producţiei la
furnizor este de 20 de zile.
Din analiza datelor înregistrate în perioada de gestiune curentă rezultă că nu este
eficient ca firma să se aprovizioneze cu tablă de aluminiu la un interval egal cu cel de
reluare a producţiei la furnizor. Ca urmare, se cere, pe baza datelor de mai sus, să se
calculeze elementele care conduc la elaborarea unui program optim de aprovizionare.
11. Să se determine lotul optim şi elementele asociate cunoscând următoarele

date:
- necesarul anual este de 108 tone;
- preţul materiei prime este de 120 uv pe tonă;
- cheltuielile convenţional constante reprezintă 2,70% din valoarea necesarului;
- cheltuielile variabile reprezintă 0,0041% din valoarea tonelor-zile aflate în medie
în depozit;
- cheltuielile de transport pe lot sunt precizate în tabelul 2:
Tabelul 2
Lotul
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 108
(tone)
Cheltuieli
20,3 60,0 80,0 99,5 118,2 136,5 153,6 171,0 189,0
transport 40,30 204,12
5 9 0 0 0 0 0 0 0
(uv)
Se va face şi reprezentarea grafică de dinamică a cheltuielilor antrenate de
procesul de aprovizionare-stocare în raport cu variaţia lotului.
12. O întreprindere specializată în montarea de antene receptoare pentru televiziune,

inclusiv pentru satelit îşi propune formarea unui stoc pentru filtrul XJ 1000. Costul stocării
este teoretic considerat neglijabil; în schimb, pierderile din suprastocare sunt de 100 uv pe
unitatea de produs depozitat. Cheltuielile de penurie sunt de 40 de ori mai mari decât
pierderile determinate de suprastocare. Probabilitatea de apariţie (distribuţia statistică) a
cererii de consum – stabilită pe baza datelor statistice din perioade anterioare – se prezintă
în tabelul 3.
Tabelul 3
Cererea 5 10 15 20 25 ≥30
Probabilitatea 0,000 0,800 0,050 0,125 0,025 0,000
Pe această bază să se stabilească stocul optim şi costul minim aferent; se va face
şi reprezentarea grafică a situaţiilor avute în vedere de aplicaţie.
13. Într-o ţesătorie de stofe din lână, costul stocării piesei de schimb RT 420, de la
războaiele de şesut, este de 60 uv pe an; în cazul apariţiei unei defecţiuni, lipsa din stoc a
acestei piese de schimb generează cheltuieli suplimentare de 90 ori mai mari decât cele
de stocare.
Probabilitatea de apariţie a cererii de consum la acest tip de piesă (stabilită pe
baza datelor statistice privind evoluţia cererii efective înregistrată în perioade anterioare) se
prezintă în tabelul 4.
Tabelul 4
Cererea 0 10 20 30 40 50 ≥60
Probabilitatea 0,00 0,70 0,20 0,07 0,01 0,02 0,00
În acest context se pune problema determinării stocului optim şi a costului minim
aferent. Se vor reprezenta grafic situaţiile specifice cazului de faţă.
14. O firmă producătoare de articole din cauciuc se aprovizionează anual cu 1560

tone de cauciuc la un preţ de 150 uv pe toneă. Costul lansării unei comenzi de
aprovizionare este de 280,80 uv, iar costul stocării unei tone de cauciuc este de 0,40 uv pe
zi. Durata de comandă-aprovizionare este de 17 zile.
Pe această bază, să se calculeze elementele (lotul de comandă-aprovizionare,
frecvenţa livrărilor, intervalul de aprovizionare, costul, nivelul de comandă) care
servesc la elaborarea programului optim de aprovizionare şi constituirea stocului de
producţie pe nivelele specifice. Se va face şi reprezentarea grafică de dinamică a
procesului de comandă-aprovizionare, ca şi a cheltuielilor pe categorii şi totale în
raport cu variaţia lotului de livrare (aprovizionare).
15. Să se determine stocul de producţie pe total şi pe elemente componente, pe

nivele de formare şi modalităţi de exprimare cunoscând următoarele date:
- necesarul de consum este de 1800 de tone;

- preţul de achiziţie al resursei materiale este de 130 uv pe tonă;
- intrările calendaristice şi cantitative de resursă materială în depozitul unităţii
consumatoare, înregistrate în anul anterior, sunt prezentate în tabelul 5.
Tabelul 5
Data
13.01 28.02 02.04 15.06 30.07 30.09 05.12
intrării
Cantitatea
250 300 500 600 100 400 650
(tone)
Intervalul înregsitrat până la 13.01 a fost de 30 de zile.
Se va face şi reprezentarea grafică de dinamică a stocului de producţie pe
componente şi nivele de formare.
16. Să se fundamenteze stocul de producţie pe total şi pe elemente componente,

pe nivele de formare şi modalităţi de exprimare la o întreprindere specializată în
fabricarea cabinelor pentru tractoare, pentru materia primă cornier, cunoscând următoarele
date:
- necesarul anual pentru consum este de 2160 tone pe an;
- aprovizionarea de la furnizor se face lunar;
- producţiile lunare, la unitatea consumatoare de cornier, înregistrate în anul de
bază se prezintă în tabelul 6.
Tabelul 6
Luna 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Producţia
100 400 250 350 200 450 400 325 525 650 600 550
(buc)
Urmare a unui program de investiţii concretizat în achiziţionarea, montajul şi punerea
în funcţiune a unei linii de fabricaţie noi, ca şi în modernizarea celor existente, pentru noul an
întreprinderea şi-a planificat o creştere a necesarului de consum de făină cu 25%. Materia
primă se aprovizionează la două săptămâni, durata de comandă-aprovizionare fiind de 5
zile. Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este
1,30.
Pe această bază, se cere estimarea stocului de producţie pe total şi componente,
pe nivele de formare şi modalităţi de exprimare, cu precizarea nivelului fizic declanşator
al acţiunii de comandă-aprovizionare. Se va face şi reprezentarea grafică de dinamică
specifică.
18. Necesarul de aprovizionat cu cacao al unei întreprinderi producătoare de

ciocolată şi dulciuri este de 720 de tone la un preţ de 220 uv pe tonă. Cheltuielile anuale de
stocare sunt de 88 uv pe tonă, iar cele de lansare a unei comenzi de aprovizionare de
200 uv. Din momentul emiterii comenzii până la recepţionarea lotului de marfă se
înregistrează 5 zile.
În acest context, se cere stabilirea elementelor care servesc la elaborarea
programului de aprovizionare, determinarea stocului de producţie pe total şi pe
elemente componente, pe nivele de formare şi modalităţile de exprimare, şi precizarea
nivelului de comandă fizic. Se vor face şi reprezentările grafice de dinamică a cheltuielilor
şi a procesului de aprovizionare-stocare.
19. O fabrică de mobilă utilizează anual 1800 m3 cherestea fag, cantitate pe care o
aprovizionează în întregime. Costul lansării unei comenzi de aprovizionare este de 90 uv,
iar cel al stocării unui metru cub de cherestea de 32,40 uv pe an. Cheresteaua, pentru a
putea fi introdusă în fabricaţie, suferă un proces de condiţionare care durează 2
săptămâni. Abaterea absolută de la medie a cererii lunare de consum este de 20 m3, iar
coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este 1,75.
Se cere calculul elementelor care servesc la elaborarea programului optim de
aprovizionare, cu precizarea stocului de producţie maxim, mediu, minim, fizic şi în zile.
Se va reprezenta grafic dinamica stocului de producşie pe total şi componente.
20. Nomenclatorul de materiale al unei întreprinderi producătoare de jucării cuprinde

5860 poziţii. Necesarul de consum pe ansamblul resurselor materiale, exprimat valoric,
este de 400.000.000 uv. În mod obişnuit, întreprinderea se aprovizionează odată la 2 luni cu
toate resursele materiale, indiferent de natura acestora, rolul lor în activitatea economică,
influenţa asupra capitalului circulant. Costul lansării unei comenzi de aprovizionare este
de 150 uv, iar cel al stocării de 15% faţă de valoarea stocului mediu.
Ritmul general al aprovizionărilor, precizat mai sus, se consideră neeconomic,
necesitând pentru derulare un efort investiţional prea mare. Ca urmare, se recomandă
aplicarea sistemului ABC de abordare diferenţiată a stocurilor care implică îmbunătăţirea
strategiei în frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) după principiul selectivităţii în funcţie
de valoarea atrasă de fiecare resursă în stoc.
Determinaţi concret şi sintetizaţi efectele economice ale noii strategii în aprovizionare
pe care o propuneţi în raport cu ritmul iniţial.

Cap 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul aprovizionării

Capitolul 2. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR

2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor

Gestiunea economică a stocurilor

2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor

Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de

care sunt răspunsurile la aceste întrebări în cazul producţiei continue sau

cheltuielile cu salariile muncitorilor şi ale personalului administrativ din depozite, inclusiv

Eids ≡ (a x Spv + Spv) ei

2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie

Pentru desfăşurarea normală a activităţii, unităţile economice din industrie, construcţii

Stoc curent minim (Scrmin)

τ =durata de comandă aprovizionare

Figura 2.2 (a,b)

"Stocul în curs de transport" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se

Includerea stocului în curs de transport în cel de producţie al consumatorului

"Stocul de siguranţă" reprezintă cantitatea de materiale acumulată în

Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse

sau la sosirea de la sursele de furnizare a partizilor contractate (deci cu procesul de

Alături de aceste "tipuri de stocuri" destinate asigurării continuităţii activităţii lor,

2.3. Modalităţi de exprimare a stocurilor

2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului

"modelarea economico-matematică" a factorilor trebuie să elimine influenţele generatoare

procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cât mai mici. În consecinţă,

2.5. Obiective în conducerea proceselor de stocare;

Pe această bază, se stabilesc "obiectivele" de urmărit în conducerea proceselor de

prevenirea fenomenelor de lipsă de resurse materiale în stoc şi de

Figura 2.9 (a, b) - cerere constantă

Figura 2.10 (a, b) - cerere variabilă

b. Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în

perioada de gestiune (θ) care, de obicei, se consideră a fi de un an

durata de comandă-aprovizionare (τ) reprezintă timpul care se scurge din

cantităţilor fizice achiziţionate -, furnizorii acordă rabaturi comerciale sau

2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor

2. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale implică reaprovizionarea cu loturi

Sistemele de gestiune prezentate sunt cele mai reprezentative pentru că se prestează,

2.7. Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea

De exemplu, în cazul în care stocul de producţie la o resursă materială "i" are în

Sp max = Scr max + Ss

2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în

A. Metoda statistică presupune luarea în considerare a intervalelor efective la care s-au

I = intervalul mediu între două livrări (aprovizionări) succesive;

Intervalul mediu între două livrări succesive ( I ) se stabileşte folosind:

B. Metode de calcul direct. Acestea îmbracă forme diferite în funcţie de factorul

metoda de calcul pe baza "capacităţii de transport" (Ctr), caz în

metoda de calcul pe baza "cantităţii minime de livrare în condiţii

În acest caz, intervalul mediu între livrări se calculează cu ajutorul relaţiei:

metoda de calcul pe baza "intervalului de reluare a producţiei la

în care k reprezintă un coeficient de multiplicare a intervalului de reluare a producţiei ip. Acesta

Această egalitate se înregistrează la resursele consumabile în interiorul perioadei de

C.1 Model de calcul al cantităţii economice de comandat, al elementelor asociate,

pentru un ciclu de aprovizionare sau pentru o comandă:

costul minim pe ansamblul perioadei de gestiune C *a :

în care p reprezintă preţul de cumpărare a resursei materiale.

Curba cheltuielilor totale Ct înregistrează un minim, nivel care corespunde lotului

În acest caz, relaţia de calcul a lotului optim se va completa cu efectul reducerii

Cs - estimat la nivelul perioadei de gestiune θ, în care "a" reprezintă reducerea

poate fi stocat) cu capacitatea depozitului. Aprecierea corectă a situaţiei necesită stabilirea,

a) efectuarea de calcule privind cheltuielile anuale antrenate de comandarea şi

0 1 2 3=c1:c2 4=c2:2 5=360:c3 6=8xc3 7=c4x2 8=6+7

m1 20000 20000 1 10000 360 8 20000 20008

b) aplicarea directă a relaţiei specifice modelului matematic de calcul a

costul minim (C*)

∆Ci =C[ n x (1± K i )] −C( n*)