CURS 6 STOCURILE DE MĂRFURI

6.1Rolul şi natura economică a stocurilor

6.2Specificul gestiunii stocurilor
6.3Tipologia stocurilor
6.4Factori de influenţă şi corelaţii ale nivelului stocului
6.5Metode şi tehnici reprezentative în managementul stocurilor

Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de piaţă,

o activitate căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită implicaţiilor economico-financiare
importante pe care le determină formarea şi deţinerea lor.
Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi
magaziile organizaţiilor, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp
determinată, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţilor de aprovizionare
şi de desfacere, al activităţii comerciale, în general, care sunt dependente de natura şi
caracteristicile materialelor şi produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-
transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de
bază specific agenţilor economici.
La nivel conceptual, dar susţinută de puternice argumente aduse de practica logistică,
diferenţa dintre depozitare şi stocare se fundamentează pe o abordare prioritar tehnică în primul
caz şi preponderent managerială, economică în al doilea. În timp ce depozitarea se ocupă cu
aspectele fizice, tehnice, spaţiale ale păstrării mărfurilor, stocarea se concentrează pe
coordonatele de performanţă strâns legate de valorile financiare implicate.
În general, scopul formării stocurilor este diferit; la nivelul economiei, guvernul
constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la resursele materiale strategice sau deficitare
pentru a pune la adăpost economia naţională de influenţa unor factori de forţă majoră (seisme,
inundaţii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei).
Agenţii economici îşi constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura
alimentarea continuă a subunităţilor de consum sau servirea clienţilor în vederea desfăşurării
normale a activităţii şi realizării astfel a obiectivelor ce şi le-au propus.
În abordarea problematicii stocurilor se are în vedere răspunsul la mai multe „întrebări”
de mare interes, şi anume:
􀂾 care este nivelul cererilor constante şi cel al cererilor variabile?
􀂾 ce influenţă prezintă cererea asupra nivelului stocurilor de materiale sau produse?
􀂾 ce servicii trebuie asigurate pentru cumpărarea, aducerea şi stocarea materialelor şi
produselor sau pentru livrarea-revânzarea acestora din stocuri?
􀂾 cât de mari trebuie să fie stocurile?
􀂾 se poate accepta fenomenul de epuizare a stocurilor în anumite secvenţe de timp ale perioadei
de gestiune?
􀂾 care este nivelul protecţiei pentru a se preveni fenomenul de lipsă de stoc?
􀂾 ce sistem de conducere - control al stocurilor trebuie adoptat?
􀂾 este bine să se aprovizioneze materialele în loturi mici sau mari cum trebuie ajustate stocurile
când cererile sau vânzările de produse se abat de la previziuni?
􀂾 cum programăm fabricaţia pentru a forma stocuri care să asigure ritmicitate livrărilor către
clienţii constanţi sau vânzării la cumpărătorii întâmplători?
Formarea stocurilor de materiale şi produse asigură condiţii optime pentru desfăşurarea,
după un sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu se poate obţine
utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile consumatorilor în
strictă concordanţă cu pretenţiile pe care le emit, nu se pot desfăşura o serie de operaţii din
sistemele aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli rezonabile. Toate acestea pentru că "stocurile"
îndeplinesc o "funcţie vitală", aceea de "decuplare" şi de "armonizare" a fluxului: "cumpărarea,
aducerea (transportul), recepţia-depozitarea,pregătirea pentru consum - utilizare a materialelor,
trecerea acestora prin fazele de
prelucrare până la magazia de produse finite, expedierea sau livrarea produselor la clienţi, în
magazinele proprii sau ale distribuitorilor specializaţi pentru desface-revânzare". "Funcţia
vitală" a stocurilor nu justifică supradimensionarea lor pentru că stocurile determină imobilizări
de capital antrenat în cumpărarea de materiale sau în produsele finite stocate şi încă nevândute.
În mod obişnuit, un mare concern industrial dispune de stocuri a
căror valoare reprezintă până la 25% din capitalul investit. Deţinerea de stocuri necesită, în
acelaşi timp, spaţii special amenajate şi dotate, cheltuieli de depozitare-păstrare, taxe de
asigurare, dobânzi pentru credite ş.a., amplificând efortul investiţional aferent. La această
situaţie se adaugă efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor
stocate. Sub acest aspect nu ar fi justificată formarea de stocuri; dar, în procesul de furnizare,
aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine influenţa multor situaţii şi factori cu
acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează în mod "obiectiv" necesitatea formării
de stocuri. Astfel, situaţiile de forţă majoră determină, aşa cum s-a arătat mai sus, formarea de
stocuri sub forma rezervei naţionale; periodicitatea producţiei la furnizori sau a transportului
determină formarea de stocuri curente la utilizatori; eventuala apariţie a unor dereglări,
perturbaţii în livrările de la furnizori sau în transport determină formarea de stocuri de siguranţă
la consumatori sau în magazinele de desfacere; întreruperea exploatării sau a transportului ca
urmare a condiţiilor naturale şi de climă sau sezonalitatea producţiei anumitor produse
determină formarea stocurilor sezoniere (de iarnă); necesitatea condiţionării materialelor
înaintea trecerii lor în consum implică constituirea stocurilor de pregătire sau condiţionare (la
resursele la care proprietăţile fizice şi chimice impun acţiunea chiar dacă aceasta s-a realizat la
producător). Sunt şi alte situaţii care generează necesitatea formării de stocuri între care mai
amintim, şi nu în ultimul rând, pe cea care are în vedere minimizarea cheltuielilor de cumpărare,
aducere, depozitare şi administrare a resurselor materiale. Indiferent de situaţie sau de factorul
de influenţă, este necesară efectuarea de analize economice care să determine strategia şi
politica în domeniul formării stocurilor, în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi
internaţională de resurse materiale, de mutaţiile în structura cererilor pentru consum sau în
potenţialul de furnizare a lor.

6.2Specificul gestiunii stocurilor

 Gestiunea stocurilor reprezintă totalitatea acţiunilor de stabilire, control şi evaluare a
modului de asigurare a intrărilor necesare continuităţii procesului de producţie, pe de-o parte,
de control şi evaluare a produselor finite existente şi necesare satisfacerii nevoilor clienţilor,
pe de altă parte.
Elementele componente ale gestiunii stocurilor se referă la următoarele categorii:
a) materii prime, materiale, combustibil, piese, subansambluri înainte de a fi
transformate în produse intermediare sau finite;
b) materiale, piese, subansambluri intermediare aflate în prelucrare sau care
aşteaptă transformarea în produse finite (în cadrul organizaţiei cu ajutorul resurselor
proprii sau încredinţate unor terţi);
c) produse finite, prelucrate sau achiziţionate (de pe piaţa internă sau externă) în
vederea vânzării/revânzării
Primele doua categorii sunt controlate de compartimentele de producţie, în timp ce
ultima categorie este în responsabilitatea compartimentelor de desfacere, marketing, logistică
sau în unele cazuri a compartimentelor de producţie (pentru realizarea unor operaţii în
combinaţie cu alte produse) şi administrative.
❑ Gestiunea stocurilor reprezintă o necesitate, o cerinţă a activităţii economice, a
procesului de circulaţie a mărfurilor .
❑ În structura stocurilor se pot regăsi mărfuri non-sezoniere şi mărfuri sezoniere,
produse vandabile, lent sau greu vandabile; mărfuri aflate în diferite stadii ale
ciclului lor de viaţă comerciale; mărfuri destinate transformării în produse/servicii
şi mărfuri necesare clienţilor; mărfuri cerute de modă şi mărfuri demodate.
❑ Motivaţia gestiunii stocurilor şi a existenţei stocurilor se sprijină pe următoarele
argumente:
a) Asigurarea continuităţii activităţii organizaţiei pentru sincronizarea intrărilor
cu ieşirile
b) Prudenţa realizării activităţii ca o reacţie la incertitudinile mediului
(economic, politic, social) dar şi a caracterului aleator al viitorului.
c) Acţiuni speculative ale organizaţiei producătoare sau comerciale care
păstrează sau achiziţionează cantităţi de mărfuri care le-ar putea valorifica
ulterior pentru obţinerea unor câştiguri superioare în limita prevederilor
legale şi fără a se încălca regulile concurenţei loiale.
❑ Gestiunea stocurilor există în majoritatea activităţilor sistemului logistic al
organizaţiei : depozitare, distribuţie, transport.
❑ Opiniile privind utilitatea menţinerii stocurilor sunt contradictorii :
a) perspectiva tradiţională arată că stocurile sunt necesare pentru asigurarea
continuităţii producţiei şi satisfacerii cererii clienţilor;
b) abordarea modernă pune accentul pe reducerea sau înlăturarea stocurilor,
capitalul investit în stocuri ar putea fi folosit profitabil în alte activităţi ale
organizaţiei.
Rolul gestiunii stocurilor constă în:
✓ Îmbunătăţirea serviciului logistic pentru clienţi prin asigurarea
disponibilităţii produselor pentru satisfacerea cererii clienţilor interni sau
externi. Nivelul de servire reflectă capacitatea organizaţiei de a onora cererea
 clienţilor şi definit prin: durata ciclului de performantă (intervalul de timp
dintre lansarea comenzii de client şi primirea mărfii de către acesta); numărul
comenzilor onorate; cantitatea comandată.
✓ Echilibrul relaţiei dintre cerere şi ofertă determinat de decalajul temporal
dintre acestea. Produsele a căror cerere se concentrează într-un interval scurt
de timp fac necesară menţinerea de stocuri de către producători, angrosişti şi
detailişti, în avans fată de perioada de manifestare a cererii. Producţia
sezonieră implică canalelor de distribuţie sau producătorii pentru a satisface
cererea care se manifestă în alte perioade ale anului.
✓ Reducerea costurilor.
✓ Diminuarea incertitudinii prin faptul că prezenţa stocurilor protejează
organizaţia de variaţiile neaşteptate pe termen scurt a ofertei pe piaţă şi a
preţurilor practicate de furnizori.

6.3Tipologia stocurilor

Literatura de specialitate tratează foarte divers criteriile de clasificare a stocurilor de

resurse materiale si de produse finite, totuşi, majoritatea opiniilor pertinente propun cele mai
importante criterii de clasificare astfel:
a) După destinaţia lor, stocurile se împart in:
• stocuri pentru consum final (stocuri de produse finite);
• stocuri care mai intra intr-un nou proces de productie (stocuri pentru consum
intermediar) sau comercial (stocuri pentru revânzare).
b) După locul de constituire, stocurile pot fi:
• stocuri la unitatile producatoare;
• stocuri la unitatile consumatoare;
• stocuri la unitatile de comert cu ridicata;
• stocuri la unitatile de comert cu amanuntul;
• stocuri la consumatorii individuali;
• stocuri la consumatorii colectivi;
• stocuri la rezerva de stat;
• stocuri aflate in timpul transportului sau in curs de aprovizionare.
c) După perioada pentru care se formează si in functie de utilizarea lor pentru producţie
sau vânzare, stocurile se împart in următoarele grupe:
• stocuri curente;
• stocuri de rezerva;
• stocuri sezoniere;
• stocuri in pregătire (de conditionare).
d) După funcţiile lor in managementul logistic, stocurile de resurse materiale sau produse
finite pot fi:
• stocul initial;
• stocul final;
 • stocul mediu;
• stocul preliminat;
• stocul maxim-normat;
• stocul minim-normat.
e) După ritmul de mişcare, stocurile pot fi:
• stocuri cu miscare rapida (de preferat a se intalni in cele mai dese cazuri);
• stocuri cu miscare lenta;
• stocuri făra miscare;
• stocuri strategice (stocuri de rezerva, stocuri sezoniere etc.).
f) După modul de calcul si de fundamentare, pot fi:
• stocuri cu fundamentare stiintifica;
• stocuri fără fundamentare stiintifica,
g) După participarea la procesul de circulaţie a mărfurilor:
• stoc activ (cantitatea de marfă atrasă consumată care asigură continuitatea
producţiei şi a desfacerii)
• stoc pasiv (cantitatea rămasă care devine activă în următorul proces sau ciclu
economic).
Stocurile de producţie se exprimă în diferite mărimi şi unităţi de evaluare fizică şi
valorică, în funcţie de necesitatea corelării lor cu alţi indicatori.
O primă formă de exprimare este în "unităţi naturale" (tone, kg, buc., m.p., m.c., etc.) şi
serveşte la estimarea fizică a potenţialului de producţie, de lucrări sau servicii, care se poate
realiza din cantitatea stocată la o resursă definită. Pe aceeaşi bază, se asigură determinarea
necesarului de spaţii pentru depozitare, a necesarului de mobilier sau de alte utilaje, dispozitive,
instalaţii pentru dotare, a necesarului de forţă de muncă din depozite. Stocurile fizice stau la
baza evaluării resurselor materiale stocate şi evidenţierii astfel a fondurilor financiare şi valutare
care au servit la cumpărarea lor.
A doua formă de exprimare este cea "valorică" (în lei, mii lei, mil.lei) prin care se asigură
evaluarea resurselor financiare şi valutare antrenate de formarea stocurilor de producţie şi, prin
aceasta, stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca şi a dobânzilor care trebuie plătite.
Exprimarea valorică permite, totodată, stabilirea, prin însumare, a "stocurilor totale", indiferent
de tipul resursei materiale, determinarea capitalului circulant aferent materiilor prime şi
materialelor, a vitezei de rotaţie, a volumului de credite necesar, a cheltuielilor de stocare al
căror nivel se calculează în raport cu valoarea medie a stocului de producţie. Expresia valorică
este rezultatul produsului dintre stocul de producţie fizic, pentru fiecare tip de resursă materială,
şi preţul de aprovizionare aferent (calculat prin însumarea preţului de cumpărare cu cheltuielile
necesare aducerii materialelor în unitatea economică şi pe care aceasta le suportă direct).
A treia formă de exprimare este cea "în zile" prin care se evidenţiază perioada de timp
pentru care stocul fizic constituit acoperă cererea pentru consum. În funcţie de exprimarea în
zile se stabilesc momentele calendaristice de declanşare a acţiunilor de reaprovizionare pe
parcursul anului de plan.

6.4Factori de influenţă şi corelaţii ale nivelului stocului

 Asupra mărimii şi dinamicii stocurilor influenţează o serie de factori: economici,
tehnici, politici, geografici etc. Cunoaşterea şi aprecierea acestor factori de către gestiunea
stocurilor prezintă importanţă pentru asigurarea performanţei organizaţiei.
Cei mai importanţi factorii de influenţă sunt următorii :
Volumul, structura vânzărilor şi gradul de complexitate sortimental al ofertei de mărfuri:
▪ relaţia este direct proporţională;
▪ prezintă importanţă în faza de dezvoltare a ciclului de viaţă a produsului;
▪ creşterea stocurilor în celelalte faze din ciclul de viaţă a produsului reprezintă o
situaţie defavorabilă pentru organizaţie ca vânzare a creşterii costurilor.
Frecvenţa cererii:
▪ relaţia este, în general, direct proporţională;
▪ existenţa mărfurilor în stoc variază în funcţie de tipul cererii (curentă, periodică,
rară).
Altfel, nivelul stocurilor variază de la o zi sau câteva zile în cazul mărfurilor cu cerere
curentă, până la săptămâni sau luni în cazul mărfurilor cu cerere mai rară sau ocazională.
Nivelul resurselor materiale şi financiare ale organizaţiei:
▪ relaţia e direct proporţională;
▪ depinde de capacităţile de producţie, mărimea depozitelor şi a magazinelor de
desfacere;
▪ mărimea resurselor financiare condiţionează atât dimensiunea stocurilor cât şi
numărul intervalelor de aprovizionare.
Distanţa dintre furnizor şi producător:
▪ determină limita minimă a stocului şi intervalele de aprovizionare;
▪ concentrarea şi specializarea producătorilor acţionează asupra creşterii distanţelor
prin identificarea unor noi furnizori şi condiţionează astfel, mărimea stocurilor.

Sezonalitatea producţiei:
▪ condiţionează mărimea stocurilor şi rapiditatea aprovizionării;
▪ determină menţinerea stocurilor pe intervale de timp mari (uneori chiar de un an)

Importanta stocurilor este relevată şi de faptul că ele fac parte dintr-un sistem complex
de indicatori si dintr-o serie de corelaţii de determinare si fundamentare, de condiţionare si
cauzalitate; acesti indicatori intră în componenţa tabloului de bord logistic şi sunt utilizati în
deciziile manageriale.
Dintre principalele corelatii mentionam:
Corelaţia dintre stocuri si norma de consum, aceasta este data de insasi relatia de calcul a
stocului curent:
Sc=Cz*Iz, in care:
Sc=stocul curent
Cz=consumul mediu zilnic
Iz=intervalul intre doua aprovizionari
Cz=Q*Nc-norma de consum pe unitatea de produs
Q=cantitatea de produse obtinute zilnic.
Corelaţia intre stocuri si programele de vânzare, de producţie şi de aprovizionare:
 Stocurile trebuie să asigure continuitatea procesului de producţie sau tehnologic, dar
volumul lor depinde şi de condiţiile de aprovizionare. Oricum, suntem sub imperativul unei
planificări foarte bune a activităţii logistice.
Corelaţia dintre stocuri si cheltuielile de producţie
Deoarece cheltuielile de stocare compun costul total de productie, este interesant a se
sesiza ponderea pe care acestea o au in totalul costului de productie, la nivel agregat sau pe
articole, cu ajutorul relatiei:
Ch S
K%= —— x 100
Ch P
Raţionalizarea costurilor de stocare contribuie atât la rationalizarea cheltuielilor totale
la nivel de unitate agroalimentara sau industrie alimentara, cat si la reducerea costului unitar de
productie cu efecte benefice atat pentru unitatea economica cat si pentru cumparator.
Legătura intre stocuri şi viteza de rotaţie a capitalului circulant.
Stocurile reprezintă una din componentele principale ale capitalului circulant, ceea ce
inseamna ca accelerarea vitezei de rotatie a acestora contribuie la cresterea vitezei de rotatie a
capitalului circulant si a profiturilor.
Corelaţia dintre stocuri şi veniturile firmei
Stocurile se află în interdependenţă cu veniturile, cifra de afaceri a unei firme – indicator
ce exprimă dimesiunea activităţii trebuind mereu urmărită ca un factor atât cauză cât şi efect a
valorii stocului. O situatie economica financiara favorabila este caracterizata printr-un “raport
continuu descrescator” intre volumul de stocuri de resurse materiale si veniturile firmelor;
aceasta inseamna ca, de la o etapa la alta, se aloca o parte mai mica din venituri pentru formarea
stocurilor de productie si o parte mai mare pentru fondurile destinate dezvoltarii unitatii,
extinderii activitatii productive sau comerciale a acesteia si sporirii, astfel, a cifrei de afaceri.
Indicatorii utilizaţi în acest caz sunt:
Viteza de rotaţie a stocului este dată de raportul între cifra de afaceri şi valoarea medie a stocului
(sau stocul la un moment dat), conform formulei Nrs= CA/Sm, arătând numărul de rotaţii dintr-
o perioadă de gestiune (ex. 1 an).
Durata unei rotaţii se exprimă în zile şi se calculează astfel: Drs=360/Nrs, fiind un indicator
deosebit de util în politica de aprovizionare, de depozitare şi de vânzare, contribuind totodată
la previzionarea fluxului de numerar.

Efortul financiar de stocare

Principalele dileme decizionale care se pun în faţa agenţilor economici se referă la:
stabilirea tipurilor de stocuri care trebuie constituite şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip
sau altul de "stoc", pentru o mărime sau alta sunt influenţate decisiv de răspunsul la întrebarea:
"ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau mai puţin, pentru
perioade mai lungi sau mai scurte de timp"? Răspunsul constă în stabilirea unui "nivel optim"
(tratat în subcapitolul următor) care asigură un echilibru al efectelor negative şi pozitive
specifice unei situaţii sau alteia.
Pentru aceasta este necesară, în primul rând, cuantificarea
"efortului de stocare" (Es) pe care îl face firma. Practic, acesta se compune din:
􀂾 Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru deţinerea stocurilor de materiale;
􀂾 Efortul indirect (Eids) determinat de mărimea imoilizării financiare efectuate pentru
cumpărarea şi stocarea unor cantităţi de materiale sau produse pe o anumită perioadă de timp.
În cadrul efortului direct, principalele elemente care determină mărimea acestuia sunt:
􀂾 cheltuielile salariale ale muncitorilor şi ale personalului administrativ din depozite (Cs);
􀂾 cheltuielile pentru energie electrică, combustibili, lubrifianţi, abur etc., destinate desfăşurării
proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);
􀂾 cheltuielile cu amortismentele mijloacelor fixe ale depozitelor (construcţii, utilaje,
mecanisme şi alte mijloace de inventar) (Ca);
􀂾 cheltuielile pentru întreţinerea - repararea echipamentelor (Cr);
􀂾 cheltuielile pentru iluminat, încălzit şi pentru climatizarea unor spaţii de depozitare (Ci);
􀂾 cheltuielile pentru materialele auxiliare, de întreţinere necesare activităţii depozitului (Cma);
􀂾 cheltuielile determinate de pierderile prin perisabilităţile sau scăzămintele admise (Cp).
În concluzie, mărimea totală a efortului direct de stocare este dată de relaţia:
Eds = Cs + Ct + Ca + Cr + Ci + Cma + Cp

Rezultatul aplicării relaţiei se exprimă în unităţi monetare pentru o perioadă definită -

an, trimestru, lună, etc. Menţionăm că, în condiţiile în care activitatea de menţinere a stocurilor
într-un depozit are un caracter de continuitate, fără mari variaţii ale volumelor şi respectiv
valorii materialelor depozitate, se poate accepta ideea că efortul direct de stocare este
aproximativ constant pe unitatea de valoare stocată; în consecinţă, se poate determina un
coeficient de calcul (k) care arată cât reprezintă cheltuielile aferente efortului direct de stocare
în raport cu valoarea medie a materialelor stocate într-o perioadă (Sm). În acest context efortul
direct de stocare (Eds) se calculează cu ajutorul relaţiei:

Eds = k x Sm

Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitării finanţării pentru achiziţionarea şi
stocarea materialelor care se pot înregistra în ipoteza nestocării şi folosirii fondurilor financiar-
valutare, astfel disponibilizate, la dezvoltarea capacităţilor de producţie, efectuarea unor noi
investiţii, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea producţiei şi a activităţii comerciale în funcţie
de obiectivele firmei. Efortul indirect de stocare, Eids, se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

Eids = (Sm + Eds) x r,

în care r reprezintă rata de eficienţă pe care afacerea si-o propune, şi care în condiţii economice
normale (exceptând situaţii speciale, de criză) trebuie să fie superioară ratei dobânzii bancare.
Efortul total "Es" trebuie amortizat prin efectele favorabile determinate de constituirea
stocurilor. În consecinţă, o politică eficientă în acest domeniu este cea care asigură formarea
unor
stocuri minim necesare, care, prin nivel şi structură, asigură continuitate în alimentarea
consumului (continuu sau variabil) în condiţiile unui efort (cost) minim de stocare. Stocurile,
dimensionate pe criterii economice, reprezintă un factor de competitivitate în managementul
organizaţiei.
6.5Metode şi tehnici reprezentative în managementul stocurilor

Reprezentarea grafică „dinţi de fierăstrău” (Beckart)

Graficul următor este foarte utilizat pentru urmărirea evoluţiei în timp a volumului
stocurilor, utilitatea lui fiind dată de sugestivitatea grafică şi de caracterul de flexibilitate, fiind
adaptabil unor numeroase tipuri de gestiune a stocurilor (ritmicitate diferită a consumului,
intervale de aprovizionare diferite).

Fig. 6.5 Model de grafic al evoluţiei stocurilor

PC = punct de comandă, DR = durata de reaprovizionare,

RS = ruptura de stoc.

A şi B reprezintă situaţii în care a avut loc întârzierea realimentării stocului, primul caz
fiind rezolvat prin utilizarea stocului de siguranţă, al doilea presupunând o ruptură de stoc.
Acestea pot fi cauzate de:
• Accelerarea scurgerii stocului (creşterea subită a cererii);
• Greşeli de comandă (nerespectarea punctului de comandă sau transmiterea întârziată);
• Întârzierea aprovizionării (nerespectarea DR din cauza furnizorului, transportatorului
sau accidente).
Separaţia reperelor din stoc după metoda ABC

Această metodă presupune urmărirea diferenţiată a stocurilor în funcţie de ponderea

deţinută pe diferitele grupe de materiale in totalul stocurilor, cantitativ şi valoric. Ea porneste
de la constatarea ca cea mai mare parte din valoarea stocurilor este reprezentată de un număr
foarte restrâns de repere, dar care au un rol “cheie” in procesul economic.
Metoda este o adaptare a cercetărilor statistice în domeniul problemelor de concentrare
a distribuţiei unor variabile ( diagrama Pareto, graficul de concentrare Ginni). Aceste cercetări
au determinat apariţia aşa-numitei legi 20/80, care corespunde unui principiu natural, potrivit
căruia puţine cauze generează majoritatea efectelor, transferat în domeniul economic în formula
majoritatea rezultatelor se obţin doar cu o mică parte din eforturi.
Metoda “ABC” presupune gruparea materialelor ce se constituie in stoc in trei grupe:
A, B si C. Aceasta grupare se face pe baza ponderii pe care o are valoarea stocului fiecărui reper
in valoarea totală a stocurilor comparativ cu structura cantitativă sau numerică a stocurilor,
folosind un algoritm relativ simplu (ex. în partea aplicativă).

Fig. 6.5 Graficul utilizat în metoda ABC

Astfel, rolul metodei este de a oferi o separate pertinentă a următoarele trei grupe de
repere:
a) “A” cuprinde între 10 şi 20% din numărul total de repere, care deţin o pondere de 70-
80% din valoarea totală a stocurilor (stocuri esenţiale);
b) “B” cuprinde aproximativ 20% din numărul total de repere, care deţin o pondere de
circa 20% din valoarea totală a stocurilor (stocuri importante);
c) “C” cuprinde restul reperelor, între 60 şi 70% din numărul total de repere, care deţin o
pondere de aproximativ 10% din valoarea totală (stocuri relativ importante);
Se impune o precizare, şi anume că situaţiile specifice din organizaţii şi arta managerială
a responsabililor de stocuri pot determina decizii diferite referitoare la clasificarea reperelor.
Aplicarea diferenţierii “ABC” determină câteva recomandări pentru managementul
stocurilor:
În cazul zonei A atenţia va fi orientată către modele economico-matematice exigente, care vor
avea în vedere elemente concrete ce condiţionează nivelul stocurilor şi care asigură constituirea
lor la dimensiuni cât mai mici, determinând accelerarea la maximum a vitezei de rotaţie a
capitalului;
Pentru zona B se pot aplica două strategii:
• stabilirea de modele distincte cu un grad de exigenţă mediu pentru dimensionarea
stocurilor de materiale din această grupă;
• folosirea metodelor alese pentru zona A, respectiv C în funcţie de importanţa reperelor.
Pentru materialele din zona C se pot folosi modele mai puţin exigente, de obicei în condiţii de
păstrare a unor stocuri de siguranţă, efortul de optimizare fiind adesea nejustificat.
Efectele economice generate de aplicarea sistemului de gestiune ABC sunt multiple, ele
se transmit asupra principalilor indicatori folosiţi în aprecierea activităţii economico-productive
şi financiare a întreprinderilor cu condiţia de a fi completate cu abordări profesioniste în
managementul logistic.
Dimensionarea stocului optim (cantitatea optimă sau economică de comandă) – Modelul
Wilson

Metoda foloseşte optimizarea matematică a costurilor aferente stocului şi presupune

cunoaşterea cu certitudine sau estimarea unor variabile dintre care se distinge dimensiunea
cererii. Ipotezele de lucru în această metodă sunt:
• consumul este relativ regulat, previzibil;
• furnizorul acceptă condiţiile cumpărătorului;
• preţul de achiziţie şi cheltuielile de comandă sunt cunoscute.
Calculele financiare pleacă de la identificarea celor două categorii de costuri implicate în
gestiunea stocurilor:
• costul de aprovizionare (sau aferent comenzilor transmise furnizorilor, exceptând preţul
de achiziţie);
• costul deţinerii stocurilor (asimilat efortului de stocare),
la care se pot adăuga şi alte elemente evaluate, cel mai frecvent întâlnite fiind costul rupturii de
stoc şi nivelul minim al profitului previzionat.

Fig. 6.5 Graficul de reprezentare a costului aferent stocului

Funcţia matematică a costului total are formula:

CT = Ca + Cs = ( c x C/Qo ) + ( Q/2 x p x r ) ,

unde:
Ca – costul de aprovizionare,
Cs – costul deţinerii stocului,
c – costul unitar de transmitere şi obţinere a unei comenzi, C – cantitate estimată ca reprezentând
cererea,
Qo – cantitatea optimă de comandat,
p – preţul de achiziţie,
r – rata costului unitar de stocare, eventual o rată de rentabilitate prezumată (exprimare sun
formă de coeficient, ex. 0,1 sau 10%).

Costul total minim se obţine în punctul Q optim, obţinut prin anularea primei derivate a
funcţiei prezentate anterior, formula de calcul fiind următoarea:

Pe baza cantităţii optime calculate se obţin restul indicatorilor importanţi în managementul

stocurilor:
• viteza de rotaţie, exprimată prin cadenţa aprovizionării, respectiv numărul de cicluri de
comandă: N = C/Q optim;
• costurile de stocare (CT, Ca, Cs).

Deşi este un model static, el reprezintă un punct de plecare temeinic în abordări mai
complexe, putând fi completat cu elemente de probabilitate şi de simulare matematică. Ştiinţa
şi talentul managerial permit adaptarea acestui model şi utilizarea lui în negocierile cu furnizorii
(criteriile preţ, discount-uri, transport, servicii suplimentare, alte avantaje) şi în alte aspecte ale
managementului logistic.