Introducere

Pentru a-și atinge obiectivul, întreprinderea trebuie să dispun de o structură productivă

și de active circulante.
Activele circulante, la modul general, sunt alcătuite din stocuri, valori realizabile pe
termen scurt și valori disponibile. Criteriul de deosebire între activele circulante și activele fixe
este un criteriu de durată.
Activele circulante sunt o parte a activului economic care se caracterizează prin
transformarea permanentă a formelor funcționale, prin consumarea lor, de obicei, într-un singur
ciclu de exploatare și transmiterea valorii integrale asupra producției în care se încorporează. În
structura activelor circulante întră elemente cum sunt: materii prime și materiale, combustibil,
producție neterminată, semi-
fabricate, produse finite, clienți, mijloace bănești etc. Se asimilează activelor circulante obiectele
de inventar de mică valoare și scurtă durată, echipamentul, îmbrăcămintea și materialele de
protecție și alte elemente, care prezintă unele deosebiri din punct de vedere al duratei și modului
de transmitere a valorii față de celelalte active circulante. Structura concretă a activelor
circulante variază de la o întreprindere la alta, în funcție de specificul și obiectul procesului de
producție și de nomenclatorul produselor finite.
Scopul oricarei întreprinderi constă în utilizarea cît mai eficientă a activelor, în
accelerarea rotației acestora.
În condițiile unei economii de piață, profitabilitatea și lichiditatea reprezintă două
probleme principale ale managementului. Lichiditatea unei întreprinderi în mare parte depinde
de activele lichide curente (pe termen scurt) care reprezintă activele financiare ce rezultă în urma
operațiilor bănești, de investire a banilor și de creditare. Activele lichide curente au o utilitate
mare datorită faptului că sunt de obicei disponibile în termen scurt pentru achitarea datoriilor pe
termen scurt.
În condițiile actuale, managerii de toate rangurile trebuie să cunoască tehnicile de
utilizare a disponibilităților bănești ale întreprinderii pentru maximizarea profitului concomitent
cu mentinerea lichidității întreprinderii. Această cerință privește activele lichide curente ale
întreprinderii ca și activele productive precum terenurile, clădirile și echipamentele de producție.

3
 Capitolul I: . Aspecte Generale
În cadrul activităţii economice cel mai important loc este ocupat de societăţile productive acestea
fiind elementele din circuitul economic care creează cu adevărat valoare economică. Elementul
de susţinere a întregii activităţi de producţie este reprezentat de activele circulante materiale,
acestea fiind baza întregului proces de producţie. De aceea se consideră foarte importantă
abordarea profundă a noţiunilor privind informaţia contabilă legată de aceste active, în speţă de
totalitatea stocurilor.
Activele circulante sunt definite ca fiind „acea parte din patrimoniu ce-şi schimbă permanent
forma, regăsindu-se ca stocuri, disponibilităţi băneşti şi drepturi faţă de terţi”
Obiectivul contabilităţii ca stiinţă a fost legat de constituirea, gestionarea şi utilizarea
eficienta a patrimoniului, fiind disciplina care pune la dispozitia conducerii firmei atât date cât şi
informatii operative privind starea şi gestionarea patrimoniului.
Elementele patrimoniale care fac parte din activele circulante prezintă urmatoarele
caracteristici:
 Participă la un singur ciclu economic
 Işi recuperează valoarea printr-o singură participare
 Işi modifica în permanent forma
 Se află într-o continuă mişcare valorică
 Rămân în unitate pe o perioadă mai mică de un an.
În patrimoniul unei societăţi un rol important îl au activele circulante materiale din cadrul carora
fac parte şi stocurile, adica acele materiale deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării
normale a activităţii, în curs de producţie în vederea vânzării în aceleaşi condiţii ca mai sus sau
sub forma de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de
producţie sau pentru prestarea de servicii.
Această importanţă este dată de faptul că o unitate de producţie nu poate funcţiona fără
existenta stocurilor. În structura economică a întreprinderii, activele circulante joacă rolul de
obiect asupra căruia se realizează acţiunea de prelucrare şi transformare specifică unităţii în
cauză. Stocurile de mijloace circulante înglobează materii prime şi materiale aflate în diferite
faze ale prelucrării.
Valoarea adusă din afara unităţii sub formă de materii prime, materiale, combustibili se
completează cu cea conservată prin procesele de transformare, devenind active circulante de
tipul producţiei neterminate, produselor finite şi semifabricatelor destinate vânzării.
Dacă societate, are ca obiect principal de activitate producţia, aceasta trebuie să deţină
suficiente stocuri (materii prime, materiale, etc.) astfel încât procesul de producţie să aibă

4
continuitate. Totodată trebuie avut în vedere ca structura şi mărimea stocurilor să fie stabilită cât
mai raţional, pentru a nu genera lipsuri dintr-o anumita materie primă sau din contra, să existe
supra stocuri din alte materii prime. Lipsa stocurilor de materii prime poate duce la întreruperea
activităţii de producţie şi automat sunt influenţate negativ veniturile firmei cu repercusiuni
directe asupra profitului.
În cazul în care există o aprovizionare în exces cu materii prime şi alte materiale se poate
ajunge la un blocaj financiar ca urmare a obligativităţii achitării către furnizori a valorilor
imobilizate în stocurile procurate şi care nu sunt folosite imediat în procesul de producţie. Pe de
alta parte, aceste stocuri aprovizionate în exces se pot degrada sau altera ca urmare a depozitării
necorespunzatoare sau ca urmare a influenţelor factorilor de mediu, mai ales în industria
alimentara.
De asemenea, stocurile de produse finite obţinute joacă un rol important în activitatea
unei firme. În procesul de fabricatie al produselor finite firma trebuie să ţină cont de cererea şi
oferta de pe piaţă. Dacă firma produce mai mult decât se cere pe piaţă, acest fapt are o influenţă
negativă deoarece, pentru a obţine o anumită cantitate de produse, indiferent dacă se vând sau
nu, se consumă materii prime, forţă de muncă, utilităţi, etc., consumuri care genereaza costuri.
Dacă mărfurile obţinute nu se vând, costurile de producţie nu sunt acoperite şi se obţine pierdere.
Aşadar, odată cu vânzarea produselor finite, elementele de active circulante nu dispar,
valoarea lor transformându-se în creanţe, până la încasarea contravalorii sub formă de bani. Prin
urmare, în conceptul de active circulante se includ, pe lângă stocurile de bunuri materiale,
mijloacele în decontare (creanţele), precum şi disponibilităţile băneşti din casă sau de la bancă.
La fel ca şi mijloacele fixe, activele circulante intră în structura de producţie, în urma
unui proces de consum. În procesul de producţie, elementele de active circulante îşi transferă o
mare parte din valoare (potenţialul economic) conservată anterior în produs, iar altă parte se
pierde prin risipă, degradare, rebuturi, furt etc.
Toate societăţile comerciale funcţionează potrivit unui mecanism identic: ele încep prin a
cumpăra materii prime şi materiale pe care le transforma în produse finite, pentru ca la sfârşit să
vândă aceste produse. Acest ciclu de cumpărare, transformare şi vânzare este cunoscut sub
denumirea de ciclu de exploatare. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare urmăreşte
asigurarea echilibrului financiar dintre nevoia de finanţare a activelor circulante şi sursele
mobilizate în acest scop. Finanţarea ciclului de exploatare se realizează din următoarele surse:
 surse proprii
 surse atrase
 surse împrumutate

5
 În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicităţii vânzărilor, este necesară
înnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor. Astfel, apare o nevoie permanentă de capital. În
acest context, se pune problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor
permanente. Această sursă este fondul de rulment.
Ministerul Finanţelor Publice a emis Ordinul nr.1752/2005 care arată că „un activ se
clasifică ca activ circulant atunci când:
a) este achiziţionat un produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se
aşteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
b) este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
c) este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este
restricţionată”.
I.1. Structura activelor circulante
Structura internă a activelor circulante depinde de profilul unităţii, de tehnologia de fabricaţie, de
organizarea generală a întreprinderii, precum şi de progresul tehnic din economie. Volumul total
al activelor circulante este dependent de cantitatea de produse comandate, de capacitatea de
schimb, consumul specific pe unitatea de produs, precum şi de timpul de imobilizare în toate
fazele activităţii economice.
În mod concret, activele circulante înglobează valoarea cedată de celelalte elemente ale
structurii interne a întreprinderii: personal, active fixe, informaţie, mediu. Prin urmare, activele
circulante dobândesc o importanţă deosebită în structura internă a întreprinderii.
În cadrul procesului complex de relansare şi dinamizare a economiei româneşti, un rol
important îl ocupă problematica stocurilor. În condiţiile unei economii de piaţă, asigurarea
resurselor materiale necesare şi gestiunea corespunzătoare a acestora trebuie să corespundă
sistemelor de valori bazate pe concurenţă, competiţie şi abilitatea de identificare şi fructificare a
oportunutăţilor. În prezent, satisfacerea cererii pieţei în condiţii de profitabilitate a devenit o
condiţie de existenţă a fiecărei firme. Aceasta presupune participarea tuturor subsistemelor unei
întreprinderi, inclusiv a celui de asigurare a resurselor materiale necesare creşterii
competitivităţii pe piaţă.
Unităţile economice trebuie să aibă în vedere condiţiile economice interne şi
internaţionale de abordare a problemelor specifice proceselor de cumpărare, a celor de formare a
stocurilor şi de desfacere a producţiei. Pentru ca activitatea economică dintr-o unitate
patrimonială să genereze profit este necesar ca, încă din faza de aprovizionare materială, să fie
puse în aplicare toate modalităţile care permit obţinerea lui. Astfel, orice reducere de preţ,
obţinută prin negociere, creează premise pentru realizare de profit.

6
 Formarea stocurilor de materiale şi produse la nivelul agenţilor economici are rolul de a
asigura condiţiile optime pentru desfaşurarea activităţii. Stocurile contribuie la alimentarea
continuă a subunităţilor de consum şi servirea clienţilor în vederea realizării obiectivelor pe care
şi le-a propus fiecare unitate economică.
Activele circulante se clasifică după mai multe criterii:
 din punctul de vedere al structurii lor avem;
- stocuri; - investiţii pe termen scurt;
- creanţe; - casa şi conturi la bănci.

 după sursele de finanţare distingem:

- fonduri proprii şi asimilate; - fonduri împrumutate.

 după fazele procesului de amplasare întâlnim:

- active circulante în sfera aprovizionării; - active circulante în sfera comercializării;
- active circulante în sfera producţiei; - active circulante libere, (disponibilităţi).

 după forma în care apar, activele circulante se clasifică în:

- active circulante sub formă materială; - active circulante sub formă bănească.

I.2. Activele circulante de natura stocurilor

Stocurile reprezintă, materiale, lucrări şi servicii destinate să fie consumate la prima lor
utilizare, să fie vândute în situaţia când au starea de marfă sau produse rezultate din prelucrare,
precum şi producţia în curs de execuţie.
Stocurile pot fi:
 Bunuri achiziţionate în scopul revânzării ( marfa cumpărată de un comerciant cu
amănuntul şi destinată revânzării) sau orice altă achiziţie având acest scop;
 Bunuri finite sau în curs de execuţie fabricate de întreprindere;
 Materii prime, materiale, utilităţi ce urmează a fi folosite în procesul de producţie;
Din punct de vedere al destinaţiei lor, stocurile au următoarea structură:
- materii prime, materiale consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar
- produse finite şi producţia în curs de execuţie
- mărfuri, ambalaje şi alte active deţinute pentru a fi vândute
- animalele şi păsări inclusiv coloniile de albine

7
Stocurile de materii prime şi materiale consumabile sunt bunuri care participă direct sau indirect
la procesul de fabricaţie şi care se regăsesc parţial sau total la realizarea produsului finit.
Materialele de natura obiectelor de inventar, reprezintă:
 bunuri care nu îndeplinesc în mod cumulativ condiţiile pentru a putea fi incluse în
categoria imobolizărilor corporale.

 echipamente de lucru, de protecţie şi îmbrăcăminte specială impuse salariaţilor de

normele de protecţie a muncii
 scule, dispozitive de verificare, aparate de măsură şi control
Stocurile de produse cuprind:
- semifabricate care sunt bunuri care au parcurs toate fazele procesului de fabricaţie dintr-o
secţie şi urmează a fi preluate în altă secţie, sau se livrează terţilor ca atare
- produse finite, adică bunuri care au parcurs toate fazele procesului de fabricaţie şi pot fi
livrate terţilor
- produse reziduale ca: deşeuri, rebuturi, materiale recuperabile
Producţia în curs de execuţie conţine:
 produse care nu au parcurs toate fazele procesului tehnologic şi care urmează în
continuare celelalte faze, ele nu pot fi livrate ca atare
 produse terminate dar care nu au fost supuse procesului de recepţie
 lucrările şi serviciile în curs de execuţie
Pentru a determina producţia în curs de execuţie la sfârşitul de lună există doua metode:
metoda directa (sau contabilă) ori metoda indirectă.
Stocurile de mărfuri – mărfurile sunt bunuri achiziţionate din afara unităţii pentru a fi vândute în
aceeaşi stare, fără a se executa vreo operaţie de prelucrare suplimentară.
Stocurile de ambalaje – ambalajele sunt bunuri cu ajutorul cărora se asigură păstrarea şi protecţia
mărfurilor pe timpul transportului şi descărcărilor. Ambalajele se clasifică astfel:
 ambalaje care circulă pe principiul cumpărării-vânzării
 ambalaje cumpărate şi utilizate în procesul de producţie
 ambalaje cumpărate şi livrate odată cu bunurile, facturate distinct sau incluse în preţ
 ambalaje obţinute din producţie proprie, care ulterior se vând cu marfa
Stocurile de animale şi păsări cuprind:
- animale tinere ce urmează a fi trecute la animale de muncă
- animale la îngăşat care urmează a fi vândute sau sacrificate
- colonii de albine

8
 I.3. Activele circulante de natura creanţelor
Activitatea oricărei întreprinderi genereaza un sistem complex şi variat de relaţii
economice şi juridice cu cumparatorii de produse şi mărfuri livrate, beneficiarii de servicii
prestate, personalul angajat, bugetul de stat privind plata impozitelor şi taxelor, alte persoane
juridice şi fizice.
Creanţele – reprezintă drepturi juridice ale intreprinderii ca creditor de a primi la scadenţa
stabilită de contractele întocmite, cambiile primite sau de alte documente o sumă de bani, bunuri
materiale ori alte valori de la persoane juridice sau fizice numite debitori.
Creanţele întreprinderii se înregistreaza în contabilitate la valoarea nominală. Creanţele în
valută străină se reflectă în rapoartele financiare în valuta naţională, prin aplicarea cursului de
schimb valutar la data întocmirii documentelor justificative, la finele perioadei de gestiune (data
întocmirii Bilantului contabil) şi la data achitării acestora.
În funcţie de provenienţa sau conţinutul economic deosebim:
 Creanţele comerciale reprezintă acea parte a creanţelor care apare în cazul când
momentul transmiterii către cumpărător a drepturilor de proprietate asupra produselor,
mărfurilor şi alte active livrate, precum şi cel al prestării de servicii nu coincide cu
momentul achitării acestora. Evidenţa analitica a creanţelor pe termen scurt aferente
facturilor comerciale se ţine pe fiecare debitor, pe termene de formare şi de achitare ale
acestora.
 Creanţele bugetului faţă de întreprindere apar ca urmare a diferentelor dintre sumele
calculate şi achitate la bugetul impozitelor şi taxelor. Situaţiile de apariţie a creanţelor
sunt în dependenţă de specificul operaţiunilor economice şi tipul impozitului.
 Creanţele personalului reprezintă datorii ale angajaţilor faţă de întreprindere şi pot fi:
- Acordarea avansurilor spre decontare (titularilor de avans);
- Procurarea de către angajaţi a mărfurilor cu achitare în rate;
- Recuperarea de către gestionari a daunei materiale cauzate;
- Altor datorii (privind pensiile alimentare şi alte titluri executorii);
 Creanţele privind veniturile calculate reprezintă sume datorate întreprinderii aferente
veniturilor care sunt determinate în baza contractelor încheiate sau legislatiei în vigoare.
Veniturile calculate ale întreprinderii cuprind:
- venituri privind arenda;
- venituri privind dobânzile şi redevenţele calculate;
- veniturile privind dividendele calculate;
- alte venituri.

9
 I.4. Investiţiile pe termen scurt
Investiţiile pe termen scurt reprezintă acele valori mobiliare, transmisibile şi negociabile
care fac obiectul tranzacţiilor financiare şi sunt investiţii financiare temporare efectuate de
unitatea patrimonială şi sunt reprezentate de acţiunile proprii răscumparate, obligaţiunile emise şi
răscumparate, obligaţiunile achiziţionate şi de alte investiţii financiare pe termen scurt
achiziţionate de unitatea patrimonială, în vederea realizarii unui profit într-un termen scurt.
Aceste titluri de valaloare sunt achiziţionate în vederea realizării unui câstig pe termen
scurt care, prin natura sa, este imediat realizabil şi pe care întreprinderea nu are intenţia să-l
conserve o perioadî mai mare de un an.
Hârtiile de valoare pe termen scurt (efectele de comert, bonurile de tezaur, certificatele de
deposit, etc) sunt emise şi negociate în cadrul pieţei monetare şi aduc venituri sub forma
dobanzilor.
I.5. Disponibilităţile băneşti
Disponibilităţile băneşti ale agentului economic reprezintă toate mijloacele băneşti aflate
în posesia acestuia , la un moment dat.
Mijloacele băneşti ale agentului economic apar în ultima fază a ciclului de exploatare ,
adică în urma încasării contravalorii produselor sau mărfurilor vândute, a lucrărilor executate sau
a serviciilor prestate . Între încasări şi plăţi trebuie să existe un echilibru permanent. Partea din
mijloacele băneşti făcută disponibilă în urma încasărilor şi plăţilor reprezintă trezoreria agentului
economic .
Formele pe care le îmbracă disponibilităţile băneşti ale agentului economic sunt :
 disponibilităţi băneşti aflate în casierie – casa ;
 disponibil la bancă în lei şi devize ;
 alte disponibilităţi băneşti ( carnete CEC , chitanţe de achitat , etc. ) .

10
 Capitolul II. Gestiunea Activelor Curente
II.1.Stocuri şi gestiunea lor
Între ritmicitatea producţiei, a vînzării mărfurilor şi ritmicitatea aprovizionării unităţilor
este necesar să existe o permanentă sincronizare.
Aprovizionarea cu materii prime şi materiale are un caracter intermitent din cauza
volumului şi diversităţii resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii întreprinderii,
răspîndirii teritoriale a furnizorilor, în timp ce procesul de producţie are un caracter continuu.
Astfel, asigurarea concordanţei între aprovizionare şi producţie se realizează prin constituirea în
întreprindere a stocurilor de mărime şi asortiment determinat la nivelul capacităţii de prelucrare
şi al cererii pe piaţă.
Stocurile – active circulante materiale destinate utilizării în procesul de producţie,
fabricate în cadrul acestui proces sau cumpărate în vederea revînzării.
Stocurile de mărfuri şi materiale cuprind categoriile de bunuri economice aflate la
dispoziţia întreprinderii şi destinate:
 Pentru a fi consumate la prima lor utilizare;
 Pentru a fi înregistrate ca producţie în curs de execuţie;
 Pentru a fi vîndute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de
producţie.
Spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate la întreprindere, stocurile se
caracterizează prin faptul că se consumă la prima lor utilizare în procesul de producţie şi trebuie
înlocuite cu exemplare noi. În cadrul ciclului de exploatare stocurile îşi schimbă atît forma, cît şi
conţinutul lor material.
Într-o întreprindere, stocurile se regrupează în trei categorii de bunuri:
1. materii prime;
2. producţie neterminată;
3. produse finite.
Iar într-o întreprindere comercială stocurile sunt constituite din mărfuri.
Nivelul stocurilor de materii prime depinde de:
 previziunile producţiei întreprinderii;
 posibilităţile de aprovizionare şi fiabilitatea ţărilor producătoare (atunci cînd e
vorba de produse precum petrolul sau alte produse importate);
 de preţul materiei prime.
Nivelul stocului de producţie neterminată depinde de durata proceselor de producţie, iar
nivelul stocului de produse finite depinde de coordonarea între producţie şi vînzări.

11
 Obiectivul unei bune gestionări a stocurilor este de a minimiza costurile ce rezultă din
deţinerea de stocuri.
Modelul clasic de gestionare a stocurilor are drept scop determinarea cantităţii pentru
fiecare din comenzi, ţinînd cont de:
 costuri fixe de trimitere şi recepţia comenzii;
 cifra de afaceri;
 costul de imobilizare a stocurilor.
Stocurile implică două categorii de costuri:
1. costuri de depozitare – care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul
staţionării resurselor materiale în stoc şi anume:
 de stocaj;  de depreciere;
 de asigurare;  de deteriorare;
 costul capitalului imobilizat, care trebuie de asemenea luat în consideraţie deoarece dacă
capitalurile nu erau imobilizate în stocuri, ele ar fi putut fi investite în alte active mai
productive;
2. costuri de aprovizionare – livrare – acestea sunt costurile de reaprovizionare şi livrare, fiind
numite şi de comandă. Ele sunt egale cu produsul dintre suma fiecărei comenzi şi costul unitar
al comenzii.
Există unele cheltuieli care sunt determinate de aprovizionare sau de mărimea comenzii
de producţie şi alte cheltuieli care cresc o dată cu nivelul stocului. Primele costuri duc la
aprovizionări masive şi loturi mari în producţie în scopul reducerii la un nivel acceptabil a
costurilor unitare de emitere a comenzii şi a costurilor de pregătire. A doua categorie de
cheltuieli duce la loturi mici, în scopul menţinerii costului stocurilor la nivele acceptabile.
Principalele probleme care se pun în faţa agenţilor economici sunt “cînd?” şi “cu cît?”
trebuie să se aprovizioneze o întreprindere astfel încît costul să fie cît mai mic, iar producţia să se
desfăşoare în condiţii bune. Opţiunile pentru constituirea şi mărimea stocurilor sunt influenţate
de raspunsul la întrebarea “ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult
sau mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp?”
Teoria matematică a stocurilor permite stabilirea momentului şi volumului aprovizionării
astfel încît politica urmarită să fie optimă. Ea utilizează modele matematice pentru determinarea
regulilor de gestiune optimă a materiilor prime, materialelor şi produselor finite, cu scopul
minimizării cheltuielilor de aprovizionare-stocare în condiţiile în care să se asigure realizarea
continuă, eficientă a procesului de producţie.
Gestiunea stocurilor poate fi privită în doua accepţiuni:

12
 a) în sens restrîns, de evidenţă propriu-zisă, în care se urmareşte mişcarea materiilor prime,
materialelor ( intrările, ieşirile, stocul iniţial, stocul final );
b) în sens larg, de modelare şi optimizare a proceselor de stocare prin luarea în considerare a
costurilor implicate de existenţa stocurilor în întreprinderi.
Gestionarea eficientă a stocurilor depinde de:
1. Relaţii directe şi de durată cu furnizorii;
2. Stabilirea şi urmărirea graficilor de aprovizionare;
3. Lichidarea întîrzierilor în aprovizionare;
4. Reducerea cheltuielilor de transport;
5. Reducerea blocării de monedă în stocuri inutile;
6. Îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi gestionare a resurselor;
7. Reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării.
II.2.Surse de finanţare a activelor curente
În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicităţii vînzărilor, este necesară
înnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor. Astfel, apare o nevoie permanentă de capital. În
acest context, se pune problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor
permanente. Pentru cunoaşterea situaţiei patrimoniale la un moment dat, cea mai simplă expresie
este redată de Activul Net Contabil (ANC) – care reflectă mărimea patrimoniului format numai
pe seama surselor proprii şi nu este împovărat cu datorii:
ANC  TOTAL  ACTIV  DATOTII  TOTALE  CAPITAL  PROPRIU
Partea din surse financiare ce asigură finanţarea permanentă a activelor curente reprezintă
fondul de rulment – care se formează din capitaluri proprii şi din împrumuturi pe termen mediu
şi lung. Fondul de rulment se determină în două variante:
1. Capital permanent – Active imobilizate;
2. Active curente – Resuse de trezorerie.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în active
curente, iar a doua metodă caracterizează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe termen
scurt privind nevoile şi resursele de finanţare.
Fondul de rulment poate fi:
1. fond de rulment brut sau total, care desemnează toate elementele de active curente posibile a
fi transferate în bani într-un termen mai mic de un an. El se compune din stocuri diverse,
creanţe – clienţi, avansuri acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă şi în cont;
FRB  TOTAL  ACTIVE  CURENTE
2. fondul de rulment net (FRN) sau permanent, reprezintă o parte din capitalul permanent care
finanţează activele curente. El se calculează prin două metode:
13
 a) FRN  C p  ATL , unde Cp- capital permanent; ATL – active imobilizate;
b) FRN  AC  DTS , unde AC – active curente; DTS – datorii pe termen scurt.
3. fondul de rulment propriu - reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele
imobilizate şi arată autonomia de care dispune o întreprindere în finanţarea investiţiilor în
active curente, calculîndu-se după relaţia:
FRP  CP  ATL , unde CP – capital propriu.
4. fondul de rulment străin – reprezintă datoriile la termen şi se calculează după relaţiile:
a) FRS  C p  CP ;
b) FRS  FRN  FRP .
În condiţii normale, fondul de rulment trebuie sa acopere NFR. O altă sursă de finanţare este
necesarul fondului de rulment (NFR).
Nevoia de fond de rulment se determina ca o diferenta intre activele de exploatare ce
reprezinta imobilizarea capitalurilor banesti in diferitele categorii de stocuri, creante si decontari
neincheiate cu bugetul statului si pasivele de exploatare ce reprezinta datorii ale intreprinderii
amanate, in mod obiectiv, la plata. Fiecariu element de activ ii este asociat un grad de lichiditate
si fiecariu element de pasiv ii este asociat un grad de exigibilitate. Asigurarea echilibrului
financiar presupune realizarea concordantei intre lichiditatea activului si exigibilitatea pasivului.
In realitate, verificarea globala a acestei concordante este greu de controlat, datorita faptului ca
modificarile de echilibru sunt continue, datoriile, si creantele intreprinderii transformandu-se
permanent. De aceea, in practica, se procedeaza la compararea elemtelor bilantiere al caror grad
de lichiditate sau de exigibilitate este mai scazut. Se considera ca activele imobilizate a caror
durata de existenta in intreprindere este mai mare (de un an) si care au un grad de lichiditate
scazut. Se considera ca activele imobilizate a caror durata de existenta in intreprindere este mai
mare (de un an) si care au un grad de lichiditate scazut trebuie sa fie finantate din resurse stabile,
pe termen lung, care au, deci, un grad de exigibilitate redus.
Necesarul fondului de rulment la rîndul său se calculează după relaţia:
NFR  AC  (exclusiv  MB )  DTS unde MB – mijloace băneşti.
Următoarea sursă de finanţare a activelor curente sunt creditele pe termen scurt, care
sunt formate din:
1. credite furnizor – care apar atunci cînd furnizorii acceptă să nu fie plătiţi odată cu
livrarea mărfurilor;
2. credite bancare pe termen scurt – este acordat pînă la 12 luni, şi în acest caz
banca va lua drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate a
întreprinderii;
14
 3. datorii faţă de diverşi creanţieri, care reprezintă sumele datorate şi neplătite, şi
cuprind:
 salarii datorate personalului;
 impozite datorate bugetului statului;
 sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei
sociale;
 dividende de plătit asociaţiilor şi organizaţiilor.
II.3.Rotaţia activelor curente
Trecerea continuă a fondurilor băneşti dintr-o formă în alta, dintr-un proces economic în
altul sub aspectul componenţei materiale defineşte caracterul de rotaţie sau circulaţie a acestora.
Reînnoirea activelor circulante pe seama cifrei de afaceri reprezintă durata de rotaţie a
acestora. Cuantificarea duratei de rotaţie a activelor circulante poate fi exprimată prin
intermediulunor mărimi concrete, funadamentate fie pe date de planificar financiară, fie pe baza
datelor efective preluate din bilanţul contabil.
Într-o anume durată de timp, ca urmare a operaţiunilor economico-financiare, pe seama
cifrei de afaceri – în cea mai mare proporţie – se reînnoiesc elementele de activ şi, totodată, se
achită datoriile scadente.
Durata de timp sau viteza de rotaţie necesară reînnoirii activelor circulante respectiv
plăţii datoriilor scadente reprezintă durata de rotaţie a capitalurilor pe seama cifrei de afaceri, şi
este exprimat sub forma:
 Numărului de rotaţii;
 Durata unei rotaţii în zile (viteza de rotaţie în zile).
I. Numărul de rotaţii a capitalurilor plasate în active este dat de raportul:
CA
NR  ,
S AC
unde NR – număr de rotaţii a AC; CA – cifra de afaceri; S AC - soldul mediu al AC din
perioada de referinţă (care poate fi calculat cu ajutorul mediei aritmetice simple sau
ponderate);
 Cu media aritmetică simplă:
AC1  AC2  AC3  AC4
S AC  ,
4
unde AC1,2,3,4 – soldurile AC trimestriale; 4 – numărul trimestrelor.
 Cu media aritmetică ponderată:

15
 Si I S f IV
 AC2  AC3  AC4 
S AC  2 2 ,
4
unde SiI/2 – soldurile de la începutul anului în proporţie de ½; SfIV/2 – stocul de la sfîrşitul
anului în proporţie de ½; AC2,3,4 – sldurile AC la începutul trimestrelor II, III şi IV.
Această rată exprimă – global – cîte cicluri complete parcurg activele circulante, într-o
perioadă de timp (într-o lună, trimestru, an), pentru a se obţine cifra de afaceri (scontată sau
realizată).
II.Durata în zile a unei rotaţii evidenţiază numărul de zile în care se înfăptuieşte o rotaţie
completă a capitalurilor plasate în active circulante.
Pot fi utilizate următoarele relaţii pentru determinarea acestui indicator:
T
Dzr  ,
NR
unde Dzr – durata în zile a unei rotaţii; T – timpul exprimat în 90 zile (pentru trimestru) sau în
360 de zile; NR – număr de rotaţii în perioada considerată.
S AC
sau: Dzr  *T ,
CA
unde S AC - soldul mediu al AC din cadrul trimestruui sau anului; CA – cifra de afaceripe
trimestru sau pe an; Tnumăr de zile din trimestru (90) sau pe an (360).

16
 Concluzie:
Pentru a activa în orice ramură a economiei, conducătorul din cadrul acesteia trebuie să
dispună de o informație economică detailată și veridică. Informația necesară pentru desfăsșurarea
activității eficiente este oglindită în evidența contabilaă, care prin metodele sale științifice
reflectă situația creată în ansamblu, precum și aspectele cele mai însemnate.
Conducerea, pe de o parte, are nevoie de informații depline și la timp pentru a lua decizii,
precum și pentru evaluarea rezultatelor lor. Pe de altă parte, întreprinderea trebuie să furnizeze
datele necesare persoanelor care au efectuat investiții sau au de gând să facă investiții. În afară de
aceasta, întreprinderea este datoare să raporteze statului privind alocarea impozitelor, taxelor etc.
Scopul oricarei întreprinderi constă în utilizarea cît mai eficientă a activelor, în
accelerarea rotației acestora.
Formarea patrimoniului necesar pentru desfășurarea activității economico-financiară a
întreprinderii se efectuează pe seama diferitelor surse de finanțare.

17
 Bibliografie:
1. Brezeanu P., „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura A.S.E., Bucureşti, 2002
2. Brezeanu P., „Diagnostic financiar: instrumente de analiză financiară.”, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
3. Vintilă Georgeta, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti,
2000
4. Ciornîi Nicolae, „Economia firmelor contemporane”, Editura Prut Internaţional,
Chişină, 2003
5. „Analiza statistică a activităţii economice şi gestiunii finaciare a întreprinderii”,
Bucureşti, 2001
6. Luigi Popescu, Mircea Perpelea, Sorin Visinescu, “Gestiune si decizii financiare la
intreprinderi”, Editura Conphys, 2005

18