Tema 5: Finanţarea mijloacelor fixe

1. Caracteristica generală a mijloacelor fixe.

2. Uzura mijloacelor fixe. Rolul şi destinaţia ei.
3. Metode de calcul a uzurii mijloacelor fixe.
4. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe.

1. Caracteristica generală a mijloacelor fixe

Pentru a desfășura o activitate economică, orice firmă are nevoie de capital, care
reprezintă unul din principalii factori ai activității economice. După rolul acestuia în procesul
de producție deosebim: capital fix(active imobilizate) și capital circulant. De cantitatea, calitatea
și structura acestuia depinde în mare măsură rezultatul activității firmei.
Capitalul fix, ca active, reprezintă acele bunuri și valori care se pot utiliza o perioadă
îndelungată în activitatea întreprinderilor. Acesta nu se consumă la prima utilizare, iar valoarea
sa se recuperează în mod eșalonat, prin includerea în cheltuielile mai multor exerciții financiare,
în funcție de durata de funcționare.
În bilanțul contabil, imobilizările sunt structurate după gradul de lichiditate și arată
capacitatea fiecărui activ de a participa la fiecare circuit economic, pînă la transformarea sa în
bani. Imobilizările sunt activele cu gradul cel mai redus de lichiditate, cu perioadă mare de
recuperare a capitalului. Astfel, conform bilanțului contabil, activele imobilizate cuprind
următoarele elemente: imobilizări necorporale, imobilizări corporale în curs de execuţie,
terenuri, mijloace fixe, resurse minerale, active biologice imobilizate, investiţii financiare pe
termen lung în părţi neafiliate, investiţii financiare pe termen lung în părţi afiliate, investiţii
imobiliare, creanţe pe termen lung, avansuri acordate pe termen lung, alte active imobilizate.
Imobilizările corporale sunt elemente de patrimoniu ce definesc capacitatea tehnică de
producție și comercializare, generînd venituri în concordanță cu obiectul de activitate al agenților
economici.
Conform standardelor de contabilitate, mijloace fixe – reprezintă imobilizări corporale
transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depăşeşte plafonul valoric prevăzut de
legislaţia fiscală sau pragul de semnificaţie stabilit de entitate în politicile contabile.
Mijloacele fixe după conținutul lor cuprind: clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje,
instalaţii de transmisie, mijloace de transport, instrumente, inventar, costuri capitale privind
ameliorarea terenurilor, alte mijloace fixe (investiţii capitale pentru mijloace fixe primite în
leasing operaţional, fonduri de bibliotecă etc.), mijloace fixe primite în leasing financiar;
Activele fixe se consumă şi-şi transmit valoarea asupra produselor şi serviciilor treptat în
perioada mai multor cicluri operaţioanale, păstrîndu-şi forma fizică şi o durată îndelungată de
funcţionare. Înlocuirea activelor fixe, menţinerea lor în stare de funcţionare şi expansiunea lor
reclamă acumularea sistematică de resurse ce capătă forma fondului de amortizare. Înlocuirea şi
expansiunea activelor fixe are loc prin investiţii.
Mijloacele fixe pot fi grupate în dependență de diferite criterii:
1) În dependență de modul de participare la activitatea firmei:
a) mijloace fixe productive – ele participă nemijlocit la procesul de bază (de producție) sau
crează condiții pentru desfășurarea normală a acestora.
b) mijloace fixe neproductive – ele sunt destinate pentru satisfacerea necesităților sociale ale
angajaților firmei (puncte medicale, ospătării, baze de odihne, săli de sport).
2) În dependență de forma natural-substanțială (gradul de uzură, termenul de funcționare
utilă):
a) clădiri, blocuri (imobil), de producere administrative, etc.
b) construcții: sonde de petrol, drumuri construite de firmă, ș.a.
c) instalații de transmiții (rețele electrice, telecomunicații, conducte)
 d) mașini și utilaje: de forță, de lucru (linii tehnologice), tehnica de calcul.
e) mijloacele de transport: auto, feroviar, maritim.
f) inventar de producție și gospodării
3) În dependență de rolul lor la procesul de producție:
a) mijloace fixe active – care participă la procesul de producție, transformînd obiectul muncii în
produs finit.
b) Mijloace fixe pasive – creează condiții pentru realizarea procesului de bază.
4) Din punct de vedere al apartinenţei
a) Proprii;
b) Împrumutate;
Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii, iar mărimea mijloacelor fixe
influenţează rentabilitatea generală a întreprinderii, deoarece activele fixe sunt purtătoare de
cheltuieli de amortizare, de întreţinere, de chirie etc.
Se consideră progresivă structura mijloacelor fixe atunci cînd ponderea mijloacelor
fixe active prevalează.

2. Uzura mijloacelor fixe. Rolul şi destinaţia ei.

Din momentul în care s-a produs şi mai ales în procesul de folosire mijloacele fixe se
uzează. Uzura mijloacelor fixe este pierderea parțială sau totală a proprietății de consum și a
valorii mijloacelor fixe în procesul exploatării sub influența factorilor naturali, progresului
tehnico-științific și creșterii productivității muncii în ramurile în care se produc. Expresia
valorică a uzurii este reprezentată prin fondul de amortizare.
Principalele trăsături ale uzurii sunt: 1) nu toate activele pe termen lung se uzează (excepţie
fac: fondurile bibliotecare, valori muzeale şi de artă, active în curs de execuţie); 2) este rezultatul
acţiunii factorilor climaterici şi a intensităţii utilizării (uzura fizică); 3) poate fi şi un rezultat al
dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific (uzura morală).
Scopurile uzurii sunt: a) de a recupera banii investiţi; b) de a avea bani pentru reproducerea
mijloacelor fixe; c) de a include în costuri o parte din valoarea mijloacelor fixe.
Noțiunea de uzură(amortizare) poate fi abordată din trei aspecte: a) contabil, b) economic și
c) financiar.
Sub aspect contabil, uzura reprezintă o depreciere ireversibilă datorată utilizării, timpului
și schimbărilor tehnice pe care le suferă cea mai mare parte a imobilizărilor. Întreprinderile vor
calcula, înregistra la cheltuieli și recupera uzura capitalului imobilizat în active corporale și
necorporale, în scopul refacerii acestuia.
Uzura se poate manifesta prin uzura fizică și uzura morală.
Uzura fizică reprezintă baza materială a pierderii valorii mijloacele fixe fiind determinată
de întrebuinţare, de acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului. Ca efect al uzurii
fizice mijloacele fixe se supun unui regim de întreţinere şi reparaţii care aduc cheltuieli, iar în
unele cazuri sunt scoase din folosinţă, înlocuindu-se cu altele noi.
Uzura morală are loc cînd mijloacele fixe se demodează din punct de vedere tehnologic şi
apar altele mai perfecţionate, mai bine adaptate la condițiile de lucru și chiar mai ieftine. Din
acest motiv se poate renunța la unele mijloace fixe și cumpăra altele noi, avînd caracteristici
tehnico-funcționale superioare. Totodată, progresul tehnic are impact și asupra scurtării vieții
unor produse, fapt care necesită stabilirea unei durate de funcționare mai mici, în calculul
amortizării. Pentru atenuarea pierderilor provocate de uzura morală se recomandă a se introduce
mecanisme sau metode adecvate de amortizare (accelerată).
Uzura fizică şi morală reprezintă baza fondului de amortizare. Faptul că mijloacele fixe
sunt supuse unui proces continuu de uzură şi că ele influenţează nivelul profitului face necesară
utilizarea lor la întreaga capacitate.
Utilizarea completă a mijloacelor fixe reclamă acţiuni ca:
 intensificarea exploatării raţionale;
 întreţinerea şi reparaţii în condiţii optime;
 modernizarea mijloacelor fixe;
 încărcarea completă a capacităţilor şi spaţiilor productive;
 respectarea disciplinei tehnologice;
 folosirea mai activă a uzurii ca pîrghie de influenţare a îmbunătăţirii activităţii.
Din punct de vedere economic, uzura este un proces capabil să repartizeze costul unei investiții
asupra exercițiilor financiare în care este utilizată imobilizarea respectivă. Conform abordării
economice, accentul nu cade pe valoarea imobilizărilor din bilanț, ci pe costurile de producție
care vor crește datorită cheltuielilor privind amortizarea. Astfel, amortizarea devine un element
al costurilor și se referă la o parte însemnată a cheltuielilor cu munca trecută, ce se va recupera
cu ocazia vînzării și încasării contravalorii produselor. Ponderea amortizării variază de la un
sector la altul și chiar de la o întreprindere la alta.
Sub aspect financiar, amortizarea permite degajarea resurselor financiare necesare înlocuirii
imobilizărilor, atunci cînd acestea devin inutilizabile, oferind agentului economic posibilitatea de
a-și menține patrimoniul prin reînoirea imobilizărilor. Din punct de vedere financiar, amortizarea
reprezintă un fond, adică o sumă de bani ce se detașează din valoarea activelor fixe și care
permite întreprinderii:
a) menţinerea constantă a mijloacelor fixe, atunci cînd a utilizat resurse financiare proprii
pentru obţinerea mijloacelor fixe;
b) rambursarea la timp a creditelor, atunci cînd a utilizat resurse financiare împrumutate
pentru procurarea mijloacelor fixe.
Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:
1) ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra
producţiei;
2) ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;
3) ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe
şi finanţarea înlocuirii acestora.
Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea mijloacelor fixe constituindu-se fondul
de amortizare. El este destinat reparaţiei şi înlocuirii mijloacelor fixe. Pentru ca fondul de
amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se constituie este necesar să se evalueze
corect mijloacele fixe, iar normele de amortizare să reflecte atât uzura fizică cât şi cea morală, iar
volumul său să asigure reparaţia şi înlocuirea mijloacelor fixe.
Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încît să facă din amortizare o adevărată
pîrghie financiară care să răspundă mai multor cerinţe şi anume:
 stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
 recuperarea valorii a.f. într-o perioadă de timp corespunzătoare, ţinînd cont de uzura fizică şi
morală;
 impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a mijloacelor fixe;
 stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă;
 respectarea principiilor de fiscalitate.
Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resursele de finanţare pentru reînoirea
mijloacelor fixe, fapt ce se realizează prin prelevarea din rezultatele globale a unei părţi
corespunzătoare. Pentru stabilirea fondului de amortizare este necesar să se cunoască normele de
uzură care sunt exprimate în %, au un caracter mediu şi pot fi stabilite pe fiecare fel de grupe
omogene, pe categorii mari şi pe total mijloacele fixe.
Stabilirea normelor de amortizare trebuie să ţină seama de crearea bazei financiare, pentru
înlocuirea activelor fixe într-un număr corespunzător de ani ce se realizează prin luarea în
considerare a uzurii fizice şi morale.
Avînd în vedere că amortizarea face obiectul încorporării în prețul de cost al produsului sau
serviciului vîndut, prezintă un interes alegerea duratei de amortizare și a ritmului acesteia. Durata
amortizării unui bun trebuie pusă în corelație cu evoluția tehnologică în domeniu și cu politica de
investiții concurențială. Alegerea unei durate scurte de amortizare înseamnă încorporarea în
costuri a unor cheltuieli mai mari decît cele necesare amortizării, și implicit, încărcarea cu niște
costuri inutile care ar dăuna competitivității întreprinderii. Invers, alegerea unei durate lungi de
amortizare înseamnă a nu dispune în timp de totalitatea potențialului financiar reconstituit,
pentru a profita de evoluțiile tehnice capabile să amortizeze productivitatea muncii.
Amortizarea reprezintă un instrument eficient pentru calcularea deprecierii, corectarea
efectelor inflației și reprezintă un instrument de politică economică, beneficiind de regulile
fiscale ceea ce permite dezvoltarea potențialului tehnic al întreprinderii.

3. Metode de calcul a uzurii mijloacelor fixe.

În vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să se cunoască

fondul de amortizare care se va include în costuri şi va fi folosit pentru înlocuirea mijloacelor
fixe. De stabilirea corectă a fondului de amortizare depinde caracterul realist al programului
costurilor de producţie şi a bugetului de venituri şi cheltuieli precum şi a celui de investiţii.
Există următoarele elemente care se iau în considerare pentru calcularea uzurii mijloacelor
fixe:
1. Cost de intrare – costuri de procurare sau creare a obiectului de evidenţă şi costurile
direct atribuibile pentru a-l aduce în locul şi în starea necesară pentru folosirea după destinaţie.
2. Durată de utilizare a unei imobilizări este:
a) perioada de timp pe parcursul căreia entitatea aşteaptă să obţină beneficii economice din
utilizarea imobilizării; sau
b) cantitatea unităţilor de produse, lucrări, servicii sau de alte unităţi similare pe care
entitatea preconizează să le obţină din utilizarea imobilizării.
3. Valoare reziduală – valoarea estimată (preconizată) a unei imobilizări amortizabile, care
entitatea prevede să o obţină la expirarea duratei de utilizare a acesteia.
4. Valoare amortizabilă – costul de intrare sau costul corectat, diminuat cu valoarea
reziduală estimată.
Amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidenţă amortizabil pornind de la
valoarea amortizabilă a obiectului şi durata de utilizare a acestuia.
Durata de utilizare şi valoarea reziduală a fiecărui obiect se determină de către entitate în
mod independent la data transmiterii obiectului în utilizare.
La calcularea amortizării unei imobilizări pot fi aplicate următoarele metode: metoda
liniară, metoda unităţilor de producţie, metoda de diminuare a soldului.
Metoda liniară prevede repartizarea uniformă a valorii amortizabile pe parcursul duratei de
utilizare a obiectului. Suma amortizării pentru fiecare perioadă de gestiune se calculează ca
raport dintre valoarea amortizabilă a obiectului şi numărul perioadelor (anilor, lunilor, zilelor) în
cadrul duratei de utilizare a obiectului. Norma amortizării este constantă pe toată durata de
utilizare şi se calculează ca raportul dintre 100% şi durata de utilizare (în ani, luni, zile). După
expirarea duratei de utilizare valoarea contabilă a obiectului este egală cu valoarea reziduală.
Exemplu: La o entitate valoarea de intrare a strungului constituie 60000 lei, valoarea reziduală
a acestuia - 3000 lei, durata de utilizare - 5 ani.
În baza datelor din exemplu, norma amortizării anuale constituie 20% (100% : 5 ani), iar suma
amortizării anuale - 11400 lei [(60000 lei - 3000 lei) × 0,20)]. Respectiv, suma lunară a
amortizării este egală cu 950 lei (11400 lei : 12 luni).
Metoda unităţilor de producţie prevede calcularea amortizării ca produsul mărimii amortizării
pe unitate de produs (servicii) şi a volumului de produse fabricate (servicii prestate) în perioada
de gestiune. Mărimea amortizării pe unitate de produs (servicii) se calculează ca raportul dintre
valoarea amortizabilă şi numărul de unităţi de produse (servicii).
 Exemplu:. Conform estimărilor entităţii, cu ajutorul strungului din exemplul precedent pe
parcursul duratei de utilizare pot fi fabricate 500000 de piese. Efectiv în primul an de exploatare
au fost fabricate 65000 piese, în cel de-al doilea - 120000, în cel de-al treilea - 140000, în al
patrulea - 120000, în al cincilea an - 55000 piese.
În baza datelor din exemplu, amortizarea calculată pentru o piesă este egală cu 0,114 lei (57000
lei : 500000 piese). Rezultatele calculelor sînt prezentate în tabelul 1.
Calcularea amortizării strungului conform metodei unităţilor de producţie (în lei)

Perioada Costul Mărimea Cantitatea Amortizarea Amortizarea Valoarea

de amortizării pieselor anuală acumulată contabilă
intrare pe unitate de fabricate,
produs unităţi

1 2 3 4 5=3×4 6 7=2-6

1 60000 0,114 65000 7410 7410 52590

2 60000 0,114 120000 13680 21090 38910

3 60000 0,114 140000 15960 37050 22950

4 60000 0,114 120000 13680 50730 9270

5 60000 0,114 55000 6270 57000 3000

După fabricarea a 500000 de piese, indiferent dacă acest rezultat a fost obţinut într-o perioadă
mai scurtă sau mai lungă decît 5 ani, amortizarea strungului nu se mai calculează.
Metoda de diminuare a soldului se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a amortizării
care poate fi majorată conform politicilor contabile a entităţii nu mai mult decît de două ori în
comparaţie cu norma prevăzută conform metodei liniare. Calcularea amortizării în baza metodei
de diminuare a soldului se efectuează în felul următor:
1) pentru prima perioadă de gestiune norma majorată a amortizării se aplică faţă de costul de
intrare a obiectului;
2) pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei) norma majorată a amortizării se aplică faţă
de valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente;
3) pentru ultima perioadă de gestiune suma amortizării se determină ca diferenţa dintre valoarea
contabilă a obiectului la finele perioadei precedente şi valoarea sa reziduală.
Exemplu: Utilizînd datele din exemplul 3, să presupunem că entitatea aplică metoda de
diminuare a soldului cu majorarea normei amortizării strungului de 2 ori.
În baza datelor din exemplu, norma majorată a amortizării constituie 40% (20% × 2). Rezultatele
calculării amortizării prin metoda de diminuare a soldului sînt prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2 Calcularea amortizării strungului conform metodei de diminuare a soldului(în lei)

Peri Costul Norma Baza de Amortizarea Amortizarea Valoarea

oada de amortizării, calculare a anuală acumulată contabilă
intrare % amortizării

1 2 3 4 5 = [(3 × 4) : 100]* 6 7=2-6

1 60000 40 60000 24000 24000 36000

2 60000 40 36000 14400 38400 21600

3 60000 40 21600 8640 47040 12960

4 60000 40 12960 5184 52224 7776

5 60000 40 7776 - 3000 = 4776 57000 3000

Entitatea alege de sine stătător metodele de amortizare şi le specifică în politicile
contabile. Metodele alese trebuie să reflecte modelul (schema) obţinerii beneficiilor economice
din utilizarea imobilizărilor de către entitate.
În conformitate cu politicile contabile entitatea calculează amortizarea unei imobilizări,
începînd cu data transmiterii în utilizare sau cu prima zi a lunii care urmează după luna
transmiterii în utilizare. Respectiv, calcularea amortizării obiectului încetează: 1) la data expirării
duratei de utilizare şi/sau ieşirii obiectului; sau 2) începînd cu prima zi a lunii care urmează după
luna expirării duratei de utilizare şi/sau ieşirii obiectului.
Asigurarea eficienţei şi viabilităţii financiare a întreprinderii presupune existenţa unui
potenţial tehnic corespunzător ca volum, structură, calitate, care să ofere întreprinderii
posibilitatea realizării unei producţii competitive atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă.
Pentru a exprima eficienţa utilizării mijloacelor fixe se propun trei grupe de indicatori:
- indicatori de structură;
- indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe;
- randamentul mijloacelor fixe.

4. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe

Sursele de finanţare ale mijloacelor fixe:
1. mijloace proprii şi anume:
- sursele din fondul statutar/social cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează pentru
procurarea mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se întrebuinţează acumulările
ce sunt formate la întreprinderi în procesul de producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume:
- credite bancare
- credite ale altor creditori care se furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe.
3. mijlloace atrase, adică mijloace primite de la vînzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la
membrii colectivului, etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine