Sunteți pe pagina 1din 7

Voi creştinii, vă jeliţi şi ne acuzaţi pentru influenţa evreilor în cultura voastră.

Voi afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul


vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţi şi scopuri care se deosebesc mult de ale
voastre. La aceasta, voi adăugaţi că această situaţie este în pericol pentru
dezvoltarea voastră normală, ea slăbeşte puterea voastră de acţiune şi întunecă
drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost
totdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare absolut neimportant de unde
vine cheia care vă guvernează şi ce credinţă are această minoritate.
Influenţa noastră este însă adevărată şi este mult mai mare şi mai vicleană
decât sunteţi în stare să pricepeţi. Această luptă a voastră contra evreilor, ne
provoacă durere de cap, ne întristează, dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii.
Alergaţi încoace şi încolo şi vorbiţi peste tot, îngroziţi că influenţa evreiască este
pretutindeni.
Acest lucru ne face să ne "tremure" tot corpul. Noi recunoaştem nedreptatea ce
v-am făcut-o silindu-vă să luaţi o tradiţie străină.
"Tremurând", vă pun această întrebare: când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa
voastră, educaţia voastră, morala voastră, sistemul vostru social, administrativ şi
legislativ sunt de la origine croite după modelui iudaic "judisch".
Apoi, scoateţi la iveală detalii şi vorbiţi despre financiarii evrei şi regii evrei ai
cinematografului.
Deodată încetăm să "tremurăm" şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi şi
constatăm că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi
acest lucru este inexplicabil. Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi
de această nelegiuire, care se vede limpede şi pe care orice avocat inteligent sau
judecător poate să o examineze liniştit şi fără enervare.
De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens, când este mult mai
lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale?
De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan ca Protocoalele Sionului, când ne
puteţi confrunta cu Apocalipsul Sf. Ioan?
De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Trotzki, când puteţi să
ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Paul din Tarsus.
Voi ne numiţi revoluţionari instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi
dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fără să
mistificăm lucrurile, că noi suntem cei ce am tras sforile în toate revoluţiile voastre.
Este de necontestat că în revoluţia lui Luther noi am avut un amestec. Este un lucru
dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum este cea
franceză sau americană, noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut aceasta,
însemna să nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele
război mondial şi revoluţia bolşevică, dar şi un copil putea să vadă că lucrurile nu
puteau lua decât o astfel de întorsătură.
Însă toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic, în comparaţie cu
marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca
religia unei mici secte evreieşti, să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin
Reformă noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane
antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi
sociale. Noi am avut câştig de cauză, iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Dimpotrivă, aţi
devenit bogaţi şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia
voastră în lume. Dar răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor
de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui Stat
neiudaic.
Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu
menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna
creştinismului iudaic. Este greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea
religiei voastre şi nu vă întrebaţi "de ce" şi "cum" în legătură cu religia. Istoricii
voştri, cu excepţia câtorva, nu vă povestesc nimic. Cât despre documentele în
cauză care alcătuiesc Biblia voastră, nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu
atenţie.
Noi am făcut o treabă bună. Voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.
Creştinismul, pentru voi, nu este un eveniment obişnuit, istoric, care a reieşit din
mersul timpului, ci împlinirea unei profeţii dumnezeieşti, evreieşti. Creştinismul nu a
distrus, după cum vedeţi, cultura noastră înaltă evreiască şi nici nu a aruncat
omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric.
Creştinismul a fost o mare mişcare revoluţionară, pornită din Palestina,
răspândită prin agitatori evrei, finanţată cu bani evreieşti, răspândită în popor prin
toate mijloacele posibile şi asta într-o epocă când iudaismul şi Roma erau duşmani
de moarte; a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s-a terminat cu prăbuşirea
statului neevreiesc.
Dar voi nu vedeţi nimic din toate acestea, deşi un copil inteligent, care încă nu
este îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor, poate să vă
spună despre ce este vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi într-una despre
comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial.
Nu este de mirare că am luat uşor antisemitismul vostru, atâta timp cât nu
recurgeţi la violenţă. Amintiţi-vă, nimeni altul decât un om de încredere ca Gibbon,
a încercat de mult să vă facă lumină.
Acum 150 de ani a apărut cartea "Descompunerea şi căderea Imperiului
Roman" care a dat cărţile pe faţă. Gibbon, care nu era un neprofesionist în istorie, na
încercat să explice sfârşitul unei ere, sfârşitul Imperiului Roman, prin căderea
morală a acestuia, n-a susţinut o prostie ca aceasta explicând sfârşitul unui imperiu
prin degradarea credinţei şi a vieţii lui tocmai când se afla la apogeu.
Gibbon a trăit în Londra într-un timp când, ca şi în Roma, moravurile erau
decăzute. Gibbon a fost de rasă ariană şi admirator al culturii păgâne a vestului, un
istoric cu minte şi cu vederi clare. Pentru el nu a fost greu să arate cauza prăbuşirii
culturii antice.
Creştinismul, legea pornită de la Sion şi porunca lui Dumnezeu pornită de la
Ierusalim au fost cauzele, scrie Gibbon, care au pierdut Roma şi unele dintre valorile
culturale ale ei.
Până aici, este totul în regulă. Dar Gibbon n-a dezvoltat problema în
profunzime. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de
apariţia "antisemitismului ştiinţific". El a descris religia ce a venit de la răsărit şi s-a
răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale vestului. Nu se gândea că
acest plan, ce părea că duce la mântuire, ducea la distrugere.
Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără să o împodobesc cu
minuni, profeţii şi magii. Pentru o mai clară expunere, trebuie să mă întorc în trecut.
Totul se poate împărţi în patru acte, punctul culminant fiind actul 3.
Cortina se ridică, suntem în anul 65 î.Ch. Drama se petrece în Iudeea şi Roma.
Iudeea este o ţărişoară mică în estul Mării Mediterane, de 500 de ani nu a fost
altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită această ţărişoară de
războaie, iar locuitorii trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de către vecinii ei puternici.
După lege era independentă, dar se afla în pragul unui război civil. Imperiul Roman,
cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. El era cea
mai mare putere militară, moştenitorul Greciei antice şi centrul civilizaţiei.
Până la această dată, aceste două ţări nu nu venit deloc sau aproape deloc în
contact. Iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei.
A izbucnit o ceartă între doi fraţi, pentru tronul acestei ţări mici. Pompeius, un
general roman aflat tocmai în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să
medieze între aceşti fraţi. Pompeius, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis
pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură
tronul. Intenţia a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles, evreii s-au
opus unui asemenea plan.
Pentru a-i linişti şi pentru a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din
nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui
perceptor născut din neamul Idumiţilor, cu numele Herodes. Evreii nu erau
mulţumiţi şi au creat noi tulburări. Autorităţile din Roma s-au arătat prea puţin
binevoitoare.
Aceste evenimente au fost numai prologul celor ce aveau să urmeze.
Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la împotrivire şi
revoltă deschisă. Stăpânii neevrei au început să introducă în Ierusalim
binecuvântata cultură apuseană: idoli sculptaţi, lupte în arenă, drame greceşti şi
lupte între gladiatori, toate nefiind pe placul evreilor.
Evreul habotnic vedea acestea ca pe un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă
funcţionarii romani responsabili afirmau că acestea sunt pentru amuzamentul şi
consolidarea garnizoanelor neevreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement
sosirii asprilor perceptori romani. Dar, mai ales, doreau un rege din rasa lor regală.
Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia,
credinţă veche la ei. Un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de
jugul străin. Nu puţini au fost aceia care s-au dat drept mîntuitori. În Galileea, un
anume Iudas a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul
acţiona în regiunea Iordanului. Un alt bărbat din nord, care se numea Iisus din
Nazaret, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând activităţi
politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi
lozincă: "Timpul a sosit", şi curând toţi trei au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte.
Cei doi din Galileea au fost crucificaţi. Iisus din Nazaret a fost, la fel ca şi înaintaşii
lui, un instigator politic care voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini.
Există dovezi că el voia să se instaureze cu forţa pe tronul Iudeei independente.
El, sau biografii lui, au pretins că la origine era din familia regelui David. Dar linia lui
după tată este confuză. Acelaşi biograf, care susţinea originea lui după mamă, după
regele David, scrie că Ilisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif nu a fost tatăl
lui. Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea sa politică,
deoarece a folosit popularitatea lui mare şi talentul oratoric pentru o altă cauză.
El începuse să predice în mod primitiv şi populist socialismul şi pacifismul.
Această schimbare în program i-a adus ura claselor alese şi bogate, a preoţilor
şi patrioţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi.
După moartea sa, apostolii s-au unit într-o ascociaţie comunistă. O predică pe
care a ţinut-o odată conducătorul lor, pe un deal, a devenit pentru ei cadrul
atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care ei şi-au croit programul vieţii. A fost o
ideologie valabilă mai ales pentru nişte oameni subjugaţi. Ea promitea, în schimbul
suferinţelor lor pe acest pământ, fericire dincolo de mormânt. Ea făcea din nevoi şi
neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă în viitor li s-a spus să nu-şi facă griji
pentru ziua de mâine.
Cei ce erau supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare, erau învăţaţi să nu
răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi, li
se arăta demnitatea sărăciei şi a muncii. Cel slab, cel dispreţuit, cel dezmoştenit, cel
călcat în picioare, urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi cel iubit de Dumnezeu.
Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Ea nu a fost
nici prima, nici ultima. Iudeea a fost, ca şi America modernă, un teren propice
pentru forme religioase curioase. "Ebionimii", cerşetorii, cum se intitulau ei, au privit
credinţa lor nu ca pe o nouă religie. Ei au fost născuţi evrei şi au rămas evrei.
Învăţătura meşterului lor era mai mult de natură social-filozofică, o formă etică
a vieţii, o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce
evreii nu au luat credinţa lui Iisus şi nu l-au acceptat pe el. Răspunsul este că la
început, numai evreii au fost adepţii lui. Nu este de mirare că întregul popor evreu
nu s-a alăturat Ebionimilor (primii creştini palestinieni).
Putem compara cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor
sau altor secte. În timpuri normale, nimeni nu ar fi băgat în seamă această
adunătură de zdrenţăroşi. Ei erau sclavi şi lucrători şi atitudinea lor era influenţată
de purtarea claselor sus-puse. Dar într-o luptă ce se duce cu o putere străină în
propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. A fost o credinţă a
dezamăgirii, a resemnării. Era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie, în
război, subminată.
Mântuirea sufletului celor veşnici, a întinde şi cealaltă parte a obrazului,
această invitaţie la a face concesii sau: "iubeşte-ţi propriul duşman", aveau
caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria
duşmanului.
Astfel, nu este de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea
Ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în
închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi. S-a crezut că această sectă a dispărut cu
desăvârşire.
Cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură.
Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul din Tarsus (Paul), care avea o
educaţie bazată pe cultura greacă. El dispreţuia această nouă învăţătură,
considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu
influenţeze cauza naţională. El făcuse multe călătorii şi cunoştea mai multe limbi,
era omul potrivit de a porni contra acestei doctrine pacifist-sociale şi de a uni
comunităţile evreieşti atât de risipite.
Vârfurile autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în
urmărirea şi persecuţia Ebionimilor.
Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc, spre a aresta o grupă din
această sectă, i-a venit o idee. În descrierea minunată a apostolilor este descrisă
această întâmplare ca o viziune pe care a avut-o Paul. El a văzut clar cât de mici
erau şansele de izbândă pentru Iudeea minusculă într-un conflict armat cu cea mai
puternică forţă militară din vremea aceea. În al doilea rând, ceea ce era mai
important, el a văzut clar că această nouă doctrină a vagabonzilor, pe care el o
combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului.
Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme
periculoase. Răspândite în legiunile romane, le puteau submina caracterul
bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul ar putea triumfa.
Cu un cuvânt, putem afirma că Paul a fost probabil primul om care a intuit
posibilităţile de a purta un război prin propagandă.
El a sosit la Damasc şi spre marea uimire a celor pe care îi persecutase, a
anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor
frăţească. Întors în Ierusalim a expus planul său întelepţilor Sionului. După dezbateri
şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. În rândul căpeteniilor Ebionimilor
a întâmpinât o mare împotrivire. Ei au fost foarte bănuitori în ceea ce priveşte
intenţiile, metodele şi obiceiurile preluate spre a răspândi această nouă învăţătură,
precum şi teama că mor pe jumătate convertiţi, vor face iluzorie exactitatea noii
credinţe.
Până la urmă însă, Paul i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel
mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Paul, convertitor al păgânilor. Aşa
a început să se împrăştie peste ţările păgâne din vest o nouă religie orientală.
Din nefericire, câmpul de acţiune al lui Paul s-a dovedit foarte propice. Această
dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat mai repede mai mulţi adepţi decât
s-a sperat şi s-a dorit. Planul său, să nu uităm, a fost urzit numai pentru apărare. În
intenţia lui nu a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi
descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane
au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii
imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în
învăţătura bine croită a lui Paul mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a
învăţătorului lor crucificat.
Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea
comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre
Palestina şi altele dinspre Roma. În loc să se amelioreze atitudinea autorităţilor
imperiale, acestea au devenit şi mai rigide în hotărârile lor.
Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi
spadă şi, după un asediu înverşunat de patru ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70
d.Ch.).
Cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile
Romei. Ei ne povestesc că Nero a dat ordin lui Vespasian şi fiului său Titus să
distrugă Palestina şi creştinismul.
Pentru romani, creştinismul nu a însemnat nimic altceva decât iudaism militant,
o părere care nu diferă mult de realitate.
În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost total
distrusă şi a rămas până astăzi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge usor.
Programul lui Paul s-a realizat în întregime după căderea Ierusalimului. Cum am
mai spus, tactica lui a avut ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moses
cu Faraonii. El a pornit la acţiune prudent şi ezitant, ferindu-se să-şi enerveze
adversarul puternic.
Paul a fost hotărât să ascută noua sa armă sub nasul lui Nero şi să-l facă să
simtă ascuţimea ei, dar nu a avut curajul să o folosească cu toată forţa. Acum, când
răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Paul a renunţat la orice
scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze
Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul şi să o radă de pe hartă aşa cum a
fost ras Ierusalimul. Dacă scrierile lui Paul nu vor reuşi să vă dea un tablou complet
asupra activităţii lui, atunci doresc să vă atrag atenţia asupra tovarăşului său mai
sincer şi mai obiectiv, Ioan.
În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca
prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii
camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, putea să-şi permită
să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui "Apocalipsa lui Ioan", este o descriere
exactă a celor întâmplate şi adevărata faţă a lucrurilor. Roma, numită cu fantezie
Babilon, este descrisă, în limba lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi
oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele celor sfinţi (creştini şi
evrei), opresoare a "popoarelor, naţiunilor şi limbilor" şi - pentru a nu lăsa vreun
dubiu asupra identităţii ei - ca "oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui
pământ". Un înger strigă triumfător: "Babilonul cel mare a căzut, a căzut!"
Apoi urmează descrierea unei distrugeri, un tablou al orgiei. Comerţul şi
industria, precum şi navigaţia, au fost blocate. Arta şi muzica, ca şi "vocea mirilor şi
mireselor", au amuţit. Întunericul şi jalea acoperă totul, ca un giulgiu. Cuceritorii
creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: "Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi
voi sfinţilor apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!"
Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu
este atât de reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia sa cu o viziune
minunată a noului, adică reclădirea Ierusalimului. Nu este, vă rog frumos, o alegorie
fantastică, ci o realitate, Ierusalimul adevărat, capitala unui regat mare ce cuprinde
"cele 12 seminţii ale Israelului".
Desigur, nici o civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În
anul 200, străduinţele lui Paul şi Ioan, precum şi ale urmaşilor acestora au făcut
progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul
a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa precum Paul a prezis, morala şi
disciplina se degradaseră complet, astfel încât, din ce în ce mai mult, legiunile
împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a întregii
culturi vestice, fiind în continuă decădere, nu au mai putut face faţă năvălirilor
barbare.

În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi a


declarat creştinismul ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această
boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat, încă o
dată, să o stăpânească prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile nu au
mai fost de nici un folos.
Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, total
găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Paul.
Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în
lumea vestică. Cel puţin, aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta
un exemplu de conspiraţie subversivă evreiască demn de crezare.