1. Atena Si Sparta. Cele mai importante cetati ale Greciei Antice.

Pe cât de celebre, pe
atât de diferite. Sicanându-se în permanenta una pe cealalta. Ele nu s-au putut întelege
nici macar în momente de mare primejdie, spartanii lasându-i pe atenieni cu ochii în
soare în fata sutelor de mii de persi ai lui Darius, pretextând nu stiu ce interdictie de la
zei. Rivalitatea mocnita dintre bogata Atena si militarizata Sparta a erupt în timpul
razboiului peloponesiac, care a aruncat întreaga Grecie în haos. O rivalitate de pe urma
careia nimeni nu a avut de câstigat.

2. Romulus Si Remus. Doi frati gemeni care au întemeiat un oras spre care se spunea ca
duc toate drumurile. Fratii ca fratii se mai si cearta; numai ca acestia doi, dupa ce s-au
alaptat amândoi de la aceeasi... lupoaica, au îndurat împreuna viata grea de pastor si au
luptat umar la umar ca sa-si repuna bunicul în drepturi, au ajuns rivali de moarte din
cauza unui... nume. Si pentru ca Romulus avea avantajul binecuvântarii divine, nimeni n-
a avut nimic de zis când i-a crapat capul lui Remus, pentru a da numele sau cetatii si a
deveni primul rege al Romei.

3. Diadohii. Alexandru cel Mare a pus bazele unei imense împaratii. Pe care a lasat-o cu
limba de moarte "celui mai bun". Si cum toti generalii lui aveau pretentia ca îndeplinesc
cerinta marelui Macedon, au început sa se omoare între ei, pentru a pune mâna pe
mostenire. În vreo douazeci de ani, s-a ales praful de Imperiul Macedonean, pentru ca
dupa înca atâtia ani (281 î.H.), sa-si dea obstescul sfârsit, dar în ton cu ceilalti, asasinat,
ultimul diadoh, Seleucos. Cei mai câstigati au fost Ptolemeu, care s-a ales cu Egiptul si
Seleucos, care a pus bazele unui puternic stat în Orientul Apropiat si Mijlociu.

4. York Si Lancaster. Rivalitatea dintre cele doua familii engleze, care doreau sa ocupe
tronul, a degenerat într-un razboi civil de toata frumusetea, la scurt timp dupa terminarea
ostilitatilor cu Franta. "Razboiul celor doua roze" (trandafir rosu - Lancaster, trandafir alb
- York), reprezinta reflectarea fidela a zicalei "când doi se cearta, al treilea câstiga",
pentru ca de pe urma conflictului a profitat Henric de Richmond, care avea sa devina rege
în 1485, sub numele de Henric al VII-lea, punând astfel bazele dinastiei Tudorilor.

5. Creştinii. Lumea crestina a fost dominata de certuri si rivalitati. La început, s-a dat
"lupta" pentru stabilirea "naturii" lui Hristos, fiind necesare patru consilii ecumenice si
mai multe campanii de condamnare a "ereticilor" ariani, monofiziti si nestorieni, pentru a
impune varianta oficila. Dupa împartirea Imperiului Roman, rivalitatea s-a dezvoltat între
papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol. Pentru ca nici unul nu recunostea
superioritatea celuilalt, situatia s-a "rezolvat" în anul 1054, când, dupa ce cei doi prelati s-
au afurisit si excomunicat reciproc, fapt ce avea sa consemneze împartirea oficiala a lumii
crestine.

6. Englezi Si francezi. În anul 1066, Wilhelm de Normandia cucerea Anglia. Fiind nobil
francez, stapânind (el si urmasii lui) teritorii în Hexagon, era prin urmare vasal al regelui
Frantei. Adica, ditamai regele, care avea posesiuni în Franta, mai însemnate chiar decât
regele, sa fie vasal! De necrezut si, mai ales, de neacceptat! Dar nici suveranul de la Paris
nu putea tolera ca un supus al sau sa-i dea cu tifla. Asa ca razboaiele franco-engleze au
devenit ceva obisnuit în Evul Mediu. Unul dintre ele l-au întins pe durata a 116 ani, ca la
sfârsit nici nu mai stiau de ce au început. Învingatori la "puncte" într-un final au fost
francezii, dar o victorie foarte chinuita si foarte costisitoare. Si pentru ca erau experti în
conflicte lungi, natiunile despartite de Canalul Mânecii s-au mai angrenat într-un "razboi
de sapte ani", prin secolul XVIII, care avea ca substrat o alta rivalitate, cea pentru colonii
si în urma caruia Franta a ramas fara Canada. Desigur, nu trebuie sa uitam razboaiele
napoleoniene, cu "blocada continentala", cu Bonaparte, cu Nelson, cu Wellington, cu
Waterloo sau cu Sfânta Elena. În fiecare vom regasi un sâmbure al rivalitatii celor doua
popoare. Rivalitate care, cel putin la nivel politic, avea sa se transforme
la începutul secolului XX într-o alianta trainica.

7. Matei Basarab Si Vasile Lupu. Doi domnitori ramasi în istorie mai ales pentru
realizarile de ordin cultural înregistrate în Tara Româneasca si Moldova în timpul lor.
Dar si doi mari rivali. Pentru ca în buna traditie româneasca au încercat (mai ales Vasile
Lupu) sa-si vina de hac unul altuia. Domnitorul moldav a cautat sa-l înlature pe Matei
Basarab, pe mai multe cai, fie pârându-l la Stanbul si chiar obtinând domnia Tarii
Românesti pentru sine, fie atacând Valahia, dar fiind învins la Ojogeni, Nenisori si Finta.
La un moment dat, se parea ca s-au împacat, dovada fiind lacasurile de cult ridicate de
fiecare în tara celuilalt. O împacare mincinoasa, facuta probabil cu scopul de a-si umili
rivalul prin frumusetea si maretia bisericii ctitorite.

8. Sovietici Si americani. O rivalitate de data mai recenta, consumata sub auspiciile

"Razboiului Rece". Derulata pe plan politic, militar, dar si tehnologic sau cultural.
Blocheza sovieticii Berlinul, americanii fac pod aerian pâna la deblocare; trimit sovieticii
pe Laika în spatiu, trimit si yankeii pe Armstrong pe Luna; instaleaza unii baze militare în
Occident, ceilalti construiesc zidul Berlinului; unii fac NATO, altii Pactul de la Varsovia;
este razboi în Coreea, Vietnam, Afganistan - hop si americanii cu sovieticii; vin baietii
"Unchiului Sam" în Europa, se duc si cei ai "tovarasului Ivan" în Cuba; fac unii o bomba
nucleara, ceilalti fac doua... Din fericire, toate acestea sunt acum de domeniul trecutului.

9. Papii Si împaratii germani. Cel care a dezgropat securea acestui conflict a fost papa
Nicolae al II-lea (858 - 867), care profitând de slabiciunea puterii imperiale, a proclamat
suprematia autoritatii ecleziastice asupra celei laice. Numai ca împaratii germani nu se
împaca cu situatia si intervin în forta, chiar destituind, cum este cazul lui Henric al III-lea,
mai multi papi (Grigore VI, Silvestru III si Benedict IX). Apogeul este atins în timpul
asa-numitei "lupta pentru investitura". Henric al IV-lea si papa Grigore al VII-lea, se
"dueleaza" în depuneri, excomunicari si anatemizari, câstig de cauza având în cele din
urma suveranul pontif, care îl obliga pe împarat sa-si cerseasca iertarea, pe care i-o
acorda, dupa ce-l tine în zapada vreo doua zile în fata palatului de la Canossa (1077). O
asemenea umilinta nu poate fi însa uitata, Henric revenind cu forte proaspete în Italia si
alungându-l pe papa Grigore. Rivalitatea papa-împarat va continua pâna la mijlocul
secolului XIV (alte "perechi" împarat - papa fiind formate din Henric V - Pascal II,
Frederic Barbarossa - Alexandru III, Otto IV - Inocentiu III, Frederic II - Grigore IX),
când principii germani declara la Dieta de la Rhens ca suveranul german poate fi ales fara
aprobarea papei.
10 Brâncoveanu Si Cantemir. O alta nefericita rivalitate pe plaiurile mioritice. A început
Brâncoveanu, care nemultumit de atitudinea filo-austriaca a lui Constantin Cantemir se
hotaraste sa-l "curete" pe acesta. Mai întâi prin metoda traditionala a pârâtului la Poarta,
plus niste pungi cu galbeni. Apoi prin organizarea unui complot, în care au fost angrenati
fratii Costin, Velicico si mult mai celebrul Miron. Complot esuat, complotistii scurtati de
cap. Constantin Cantemir nu ramâne dator, si organizeaza la rândul lui conspiratie anti-
Brâcoveanu, din care fac parte multi demnitari ai domnului de la Bucuresti, care scapa
numai dupa ce îi baga marelui vizir în buzunar 1.000 de pungi de galbeni! Dar si
conjuratii, decoperiti, au luat-o pe coaja rau de tot! Dar lucrurile nu s-au oprit aici. La
moartea lui Constantin Cantemir, Brâncoveanu actiona pentru a împiedica venirea la tron
a lui Dimitrie, fiul defunctului, sustinându-l pe Constantin Duca, care de altfel si obtine
domnia, dar si mâna fetei domnului muntean. Nu este deci de mirare, ca în "Istoria
Ieroglifica", Brâncoveanu este facut "cu ou si cu otet", de cel a carui ascensiune o
stopase, domnitorul Dimitrie Cantemir.