Autohtoni - I Alogeni La Dun-Rea de Jos

MIRCEA NEGRU
AUTOHTONI ŞI ALOGENI
LA DUNĂREA DE JOS ÎN MILENIUL I d. Hr.
Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României
NEGRU, MIRCEA
Autohtoni şi alogeni la Dunărea de Jos în mileniul
I d.Hr. / Mircea Negru – Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006
176 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN (10)973-725-549-6
(13)978-973-725-549-5
902(398.2)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
Redactor: Octavian CHEŢAN

Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE
Ilustraţii: Mircea NEGRU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 30.04.2006; Coli tipar: 11
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O.P. 83
Tel./fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ISTORIE
MIRCEA NEGRU
AUTOHTONI ŞI ALOGENI
LA DUNĂREA DE JOS ÎN
MILENIUL I d. Hr.
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

BUCUREŞTI, 2006
Din momentul în care lupta dintre daci şi
romani s-a hotărât în favoarea acestora din
urmă, civilizaţia romană a unificat sub stea-
gul său tot bazinul fluviului. Romanii au in-
fluenţat şi au fost influenţaţi şi o întreagă
cultură deosebită, romanismul danubian… a
luat naştere.
(Vasile Pârvan, Dacia. Civilizaţiile străvechi
din regiunile carpato-danubiene)
CUPRINS
I. Introducere ……………………………………………………… 9
I.1. Motivaţie ……………………………………………………... 9
I.2. Izvoarele scrise ……………………………………………….. 10
I.3. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina cercetări-
lor arheologice ……………………………………………….. 12
II. Civilizaţia geto-dacilor în perioada clasică …………………... 14
II.1. Contextul istoric în lumina izvoarelor scrise ………………... 14
II.2. Civilizaţia geto-dacilor în perioada clasică ………………….. 15
II.2.1. Habitatul ……………………………………………… 15
II.2.2. Economia ……………………………………………... 19
II.2.3. Viaţa spirituală ………………………………………... 23
II.2.4. Cronologia ……………………………………………. 30
II.3. Alogeni în secolele I î.Hr.-I d.Hr. …………………………… 31
II.3.1. Bastarnii. Cultura Poieneşti-Lukaşevska ……………... 31
Geto-dacii în perioada clasică, în lumina izvoarelor narative
(texte selectate) …………………………………………………… 33
Bibliografie selectivă ……………………………………………... 33
Planşe …………………………………………………………….. 35
III. Geto-dacii din provinciile Imperiului Roman ………………. 40
III.1. Organizarea provinciilor Moesia şi Dacia ………………….. 40
III.2. Populaţia autohtonă în Moesia în secolele I-III d.Hr. ……….. 43
III.2.1. Habitatul ……………………………………………... 43
III.2.2. Viaţa spirituală ………………………………………. 44
III.3. Implementarea civilizaţiei romane în Dacia ………………... 45
III.4. Autohtonii în provincia Dacia ……………………………… 48
III.4.1. Habitatul rural ………………………………………... 50
III.4.2. Viaţa economică ……………………………………... 51
III.4.3. Viaţa spirituală ………………………………………. 52
5
Daco-romanii în lumina izvoarelor narative (texte selectate) …… 53
Planşe …………………………………………………………….. 59
IV. Civilizaţia dacilor liberi în secolele II-IV d.Hr. ……………... 63
IV.1. Geto-dacii din Muntenia. Cultura Militari-Chilia ………….. 63
IV.1.1. Scurtă istorie în lumina izvoarelor scrise ……………. 63
IV.1.2. Habitatul ……………………………………………... 65
IV.1.3. Viaţa economică ……………………………………... 65
IV.1.4. Viaţa spirituală ………………………………………. 67
IV.2. Dacii de la est de Carpaţi …………………………………… 68
IV.2.1. Scurt istoric ………………………………………….. 68
IV.2.2. Habitatul ……………………………………………... 70
IV.3. Dacii de la nord şi nord-est de Carpaţi în secolele I – II d.Hr.
Cultura Lipiţa ………………………………………………. 73
IV.3.1. Scurt istoric ………………………………………….. 73
IV.3.2. Habitatul ……………………………………………... 75
IV.4. Cultura tumulilor carpatici …………………………………. 80
IV.4.1. Habitatul ……………………………………………... 80
IV.5. Cultura Sântana – Arad …………………………………….. 86
IV.5.1. Scurt istoric ………………………………………….. 86
IV.5.2. Habitatul ……………………………………………... 87
IV.5.3. Viaţa economică …………………………………….. 87
Dacii liberi în lumina izvoarelor narative ………………………... 89
Planşe …………………………………………………………….. 92
V. Alogeni la Dunărea de Jos în secolele I-III d.Hr. ……………. 98
V.1. Sarmaţii roxolani ……………………………………………. 98
V.1.1. Scurt istoric …………………………………………… 98
V.1.2. Habitatul şi viaţa cotidiană …………………………… 99
V.1.3. Viaţa spirituală ………………………………………... 99
6
Planşe …………………………………………………………….. 101
VI. Autohtoni şi alogeni în secolul IV d.Hr. ……………………... 102
VI.1. Contextul istoric ……………………………………………. 102
VI.2. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov ……………………… 107
VI.2.1. Din istoria goţilor ……………………………………. 107
VI.2.2. Habitatul ……………………………………………... 110
VI.2.3. Viaţa economică ……………………………………... 111
VI.2.4. Viaţa spirituală ………………………………………. 111
Autohtoni şi alogeni în secolul IV d.Hr. în lumina izvoarelor narative 114
Planşe …………………………………………………………….. 117
VII. Romanitatea dunăreană şi populaţiile alogene în secolele V-VII 119
VII.1. Romanitatea dunăreană ……………………………………. 119
VII.1.1. Introducere ………………………………………….. 119
VII.1.2. Habitatul …………………………………………….. 120
VII.1.3. Viaţa economică ……………………………………. 122
VII.1.4. Viaţa spirituală ……………………………………… 127
VII.1.5. Periodizare şi cronologie …………………………… 129
VII.2. Populaţiile alogene în secolele V-VII ……………………... 130
VII.2.1. Hunii ………………………………………………... 130
VII.2.2. Gepizii ………………………………………………. 131
VII.2.3. Avarii ……………………………………………….. 133
VII.2.4. Slavii ………………………………………………... 134
VII.2.5. Bulgarii ……………………………………………... 138
Autohtoni şi alogeni în secolele V –VII în izvoarele narative ……. 139
Planşe …………………………………………………………….. 143
VIII. Etnogeneza românilor în context sud-est european ………. 150
VIII.1. Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina cercetărilor arheo-
logice şi izvoarelor scrise ………………………………… 150
VIII.2. Cultura Dridu – aspectul arheologic al sintezei româneşti 150
VIII.3. Polemici politice pe teme de istorie veche central şi sud-est
europeană …………………………………………………. 154
VIII.3.1. Etnogeneza românilor în context sud-est european. Între
demers ştiinţific şi ideologii politice ……………….. 154
7
VIII.3.2. Problema germanică ……………………………….. 161
VIII.3.3. Problema slavă ……………………………………... 162
VIII.4. Continuitate şi/sau discontinuitate: opozabile sau complemen-
tare? ………………………………………………………. 163
VIII.5. Continuitate şi romanizare; romanici şi români 164
VIII.5.1. Primele contacte cu civilizaţia romană …………….. 164
VIII.5.2. Continuitatea dacică şi romanizarea în provinciile ro-
mâne dunărene ……………………………………... 165
VIII.5.3. Romanitate, romanici, români ……………………... 168
Bibliografie selectivă ………………………………………………. 170
Abrevieri bibliografice ……………………………………………. 170
Lista localităţilor menţionate în text …………………………….. 172
8
I. INTRODUCERE
I.1. Motivaţie
Istoria regiunii de la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. este conse-
cinţa directă a prezenţei Imperiului Roman, apoi Imperiului Bizantin în
această regiune, şi exprimă relaţiile acestora cu populaţiile autohtone sau
alogene aflate în afara graniţelor lor. Tabloul demografic şi cultural, în
lumina descoperirilor arheologice şi a izvoarelor scrise, permite observa-
rea şi discutarea unor probleme de continuitate şi discontinuitate, tradiţie
şi inovaţie în evoluţia istorică a regiunii.
Izvoarele scrise amintesc cu predilecţie evenimentele politice, mili-
tare şi religioase, fără a oferi, de obicei, informaţii cu privire la realităţile
economice şi etnice cotidiene. Datele arheologice acoperă lacunele izvoa-
relor narative cu prezentarea culturilor materiale şi spirituale, deopotrivă
ale populaţiilor autohtone şi ale celor alogene în acest spaţiu. Prin inter-
mediul rezultatelor cercetărilor arheologice sunt relevate aspecte ale vieţii
cotidiene (habitat şi ocupaţii) şi spirituale (rituri şi ritualuri funerare, ma-
nifestări artistice, religioase şi magice), care suferă transformări majore pe
parcursul primului mileniu al erei creştine. Un vas de lut, o fusaiolă, o se-
ceră, un brăzdar de plug, o talangă pentru animale, o cruce incizată pe un
fragment de vas pot conţine tot atâta informaţie, dacă nu chiar mai multă,
cât o cronică scrisă despre întâmplări care au avut loc la sute şi mii de
kilometri şi, uneori, la zeci sau chiar sute de ani distanţă. Dar lucrul cel
mai important este că ele au existat în realitate, în timp ce sursele scrise –
fără discuţie, extrem de utile – au fost trecute prin filtrul ideilor,
intereselor şi sentimentelor celor ce le-au lăsat posterităţii ori ale celor ce
le-au interpretat. Filtrele acestea ne-au pus în faţă tipare, scheme şi teorii,
eludând subiecţii acestei istorii, oamenii cu viaţa lor de zi cu zi.
Schimbarea mentalităţii, fixate în secolul al XIX-lea, supranumit şi
al naţiunilor, cu ideea de apartenenţă la o civilizaţie creştină comună Spa-
ţiului European, va aduce cu sine dispariţia tentaţiilor de a falsifica istoria
prin scenarii dinainte stabilite sau prin omisiuni. În contextul actualei
9
construcţii europene, revizuirea istoriei sud-estului Europei sine ira et
studio este o provocare fără precedent. Doar analiza critică a izvoarelor
scrise şi publicarea ritmică, competentă şi completă a rezultatelor cercetă-
rilor arheologice pot aduce contribuţii reale la luminarea unor perioade în
care s-au format sau s-au aşezat popoarele ce locuiesc şi azi în partea de
sud-est a Europei.
I.2. Izvoarele scrise

Cu privire la mileniul I d.Hr. la Dunărea de Jos, izvoarele scrise nu
au fost foarte numeroase sau amănunţite. Ele sunt însă punctul de plecare
în orice studiu privind realităţile istorice şi arheologice din această regiu-
ne. Cunoaşterea lor este obligatorie pentru arheologi şi istorici, dar ele nu
trebuie întotdeauna luate ad literam. Motivaţiile sunt simple: autorii lor
aveau sentimente de repulsie faţă de lumea barbară, văzută ca un pericol
pentru romanitate; ei considerau drept demne, nu neapărat în sens pozitiv,
de a fi menţionate doar invaziile barbare care produceau distrugeri şi
panică în lumea romană, apoi bizantină; informaţiile pe care le primeau
erau filtrate de cei care le puneau la dispoziţie etc.
Cu toate aceste inexactităţi, umane până la urmă, izvoarele narative
au un mare merit: redau atmosfera fiecărei epoci la care se referă din
punctul de vedere, cel mai adesea, al autorităţii administrative romane, şi
apoi bizantine. Fără ele orice demers istoric este din start incomplet.
Acestea sunt suficiente motive pentru care izvoarele scrise constituie un
instrument de lucru pentru istoricii care abordează realităţile mileniului I
d.Hr. la Dunărea de Jos.
Scriitorul latin Plinius cel Bătrân a fost un militar de carieră ce şi-a
găsit sfârşitul la comanda flotei romane de la Misenum, în timpul cunos-
cutei erupţii a Vezuviului din anul 79 d.Hr. În Naturalis Historia (Istoria
naturală), el şi-a propus o descriere a lumii naturale, dar a introdus şi in-
formaţii de etnografie şi de istorie a artei. În acest context, Plinius cel
Bătrân menţionează pe geţi, numiţi daci de către romani, ca fiind locuitori
în regiunea Dunării de Jos.
Senator, consul, proconsul al Africii şi guvernator al provinciei
Pannonia, Dio Cassius a fost şi unul din istoricii romani de limbă greacă.
Lucrarea Romaike Istoria (Istoria romană), scrisă de el, cuprinde eveni-
mentele dintre anii 69 î.Hr. şi prima jumătate a secolului al III-lea d.Hr.
Ea este principalul izvor scris, dintre cele păstrate, cu privire la războaiele
dintre daci şi romani din anii 101-102 şi 105-106.
10
Tertulian a fost considerat primul autor creştin, datorită lucrării sale
Adversus Iudaeos (Împotriva iudeilor). El enumeră pe daci printre popoa-
rele care s-au convertit la creştinism încă din secolele II-III d.Hr. Privită
cu rezervă de istorici, afirmaţia sa nu poate fi neglijată. Astfel, prezenţa
unor comunităţi creştine nord-dunărene bine organizate în secolul al
IV-lea, păstorite de episcopul Ulfila, ar fi mai uşor de explicat.
Istoricul latin Ammianus Marcellinus a fost un ofiţer în armata ro-
mană, care a trăit între anii 330 şi 400 d.Hr. În lucrarea Rerum gestarum
libri XXXI (Istoria romană în 31 de cărţi) acesta a descris evenimentele
dintre anii 96-378. Din păcate s-au păstrat doar cărţile XIV-XXXI, care se
referă la perioada 353-378.
Iordanes a fost un got romanizat, care, la mijlocul secolului al
VI-lea, a scris Romana (Faptele romanilor) şi Getica. A doua carte conţi-
ne date importante privind istoria Europei de Sud-Est, respectiv cu privire
la geto-daci, goţi, huni şi gepizi. Confundând pe goţi cu geţi, el a adunat,
din sursele accesibile atunci, informaţii despre istoria ultimilor. Deosebit
de importante sunt pasajele cu privire la domniile regilor geţi Burebista,
Deceneu şi Scorilo. De asemenea, în pasajele lui Iordanes se află inserate
şi informaţii privind reforma religioasă impusă de marele preot Deceneu.
Istoricul got romanizat Eutropius a scris, în anul 369, Breviarum ad
Urbe condita (Scurtă istorie de la întemeierea Romei). Ea cuprinde fapte-
le relevante de la întemeierea Romei până în anul 364, când a murit Io-
vian. Informaţiile sale cu privire la istoria provinciei Dacia au generat
controverse cu privire la continuitatea sau discontinuitatea dacilor, respec-
tiv retragerea sau abandonarea de întreaga populaţie a Daciei romane.
Episcopul Auxentius din Durostorum păstorise, alături de episcopul
Ulfila, pe creştinii de la nordul Dunării de Jos. Între anii 381-387 el a scris
Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae (Scrisoare despre credinţa, viaţa şi
moartea lui Ulfila). Informaţiile sale sunt importante pentru istoria
creştinismului la nordul Dunării de Jos.
Notitia Dignitatum omnium, tam civilium, quam militarium, in
partibus Orientibus (Lista tuturor funcţiilor, atât civile, cât şi militare, în
partea orientală) enumera trupele şi funcţionarii, precum şi locaţia lor.
Redactată, probabil, în primul sfert al secolului al V-lea, lucrarea prezintă
situaţia de după domnia lui Constantin în partea orientală a Imperiului. În
unele pasaje apar enumerate fortificaţii bizantine situate la nordul Dunării
de Jos, cum sunt Dierna, Drobeta şi Sucidava.
Procopius din Caesarea a fost membru al aristocraţiei bizantine şi a
deţinut înalte funcţii, până la cea de praefectus urbi. Dintre scrierile sale
11
amintim lucrările Iper ton Polemon (Despre războaie) şi Peri Ktismaton
(Despre zidiri). Ultima carte cuprinde date valoroase despre topografia şi
toponimia secolului al VI-lea în Imperiul Bizantin, între care Zernes
(Dierna) şi Sukibida (Sucidava), plasate la nordul Dunării de Jos.
Teophilact Simocata a fost un scriitor de limbă greacă, un apropiat
al împăratului Mauricius (582-602). Venirea sa la Constantinopol, în anul
588, i-a asigurat acces la informaţii mai numeroase şi mai corecte pe care
le-a folosit şi în lucrarea Ecclesiastikai Istoria (Istoria bisericească). Ea
are o importanţă deosebită pentru istoria românilor, pentru că menţionea-
ză cuvintele torna, torna fratre, considerate a fi primele dintr-o limbă
neo-latină orientală, limba română.
I.3. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale

în lumina cercetărilor arheologice
Informaţiile obţinute prin cercetările arheologice completează pe
cele cuprinse în izvoarele scrise. Cu ajutorul lor imaginea noastră despre
trecut va trece dincolo de posibilităţile de informare ale autorilor antici şi
de filtrele subiective folosite de aceştia.
Geto-dacii au fost cea mai veche populaţie, dintre cele care în
mileniul I î.Hr. au locuit la Dunărea de Jos, secolele I î.Hr.-I d.Hr.
reprezentând perioada clasică a civilizaţiei lor. În secolele II-IV d.Hr.,
geto-dacii, situaţi în afara graniţelor Imperiului Roman, au creat cultura
Militari-Chilia (Muntenia), cultura carpică (centrul şi sudul Moldovei),
cultura Sântana-Arad (Crişana şi Maramureş), cultura Lipiţa şi cultura
tumulilor carpatici (nordul Moldovei şi Ucraina subcarpatică).
La sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. şi în primele trei sferturi ale
secolului al IV-lea d.Hr., cu prelungiri locale până la începutul secolului
V d.Hr., în Moldova, cea mai mare parte a Munteniei (exceptând partea
de vest) şi sud-estul Transilvaniei s-a dezvoltat aspectul cultural Sântana
de Mureş-Cerneahov, creat de goţi, geto-daci şi sarmaţi.
Începând cu secolul al IV-lea d.Hr. şi până în secolul al VII-lea
d.Hr., în Transilvania a apărut şi evoluat cultura Bratei-Ţaga-Biharea.
În secolele V-VII, în regiunile extracarpatice au apărut culturile
Cireşanu-Ipoteşti-Cândeşti (Muntenia), respectiv Coştişa-Botoşana-
Hansca (Moldova). În aceeaşi perioadă, anumite regiuni din bazinul
inferior al Dunării au fost locuite de huni, gepizi, avari şi slavi. Din
punct de vedere arheologic însă, prezenţa lor este mai discretă decât în
izvoarele scrise.
12
***
Pentru perioada clasică a istoriei geto-dacilor amintim contribuţiile
profesorilor, cercetătorilor şi arheologilor Constantin şi Hadrian
Daicoviciu, Ion Horaţiu Crişan, Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi,
Constantin Preda, Dumitru Berciu, Valeriu Sîrbu, Mircea Babeş şi mulţi
alţii.
Pentru prezentarea populaţiei autohtone din mediul rural al Daciei
romane sunt de referinţă monografiile Necropola daco-romană de la
Locusteni, scrisă de Gheorghe Popilian, Problema continuităţii în Dacia
în lumina arheologiei şi numismaticii, Autohtonii în Dacia, Riturile
funerare la daci şi daco-romani, Soporu de Câmpie. Un cimitir dacic din
epoca romană, având ca autor pe Dumitru Protase.
În domeniul studiului arheologiei dacilor liberi se detaşează cerce-
tătorul Gheorghe Bichir, unul dintre cei mai profesionişti tehnicieni de
săpătură din istoria arheologiei româneşti. Contribuţiile sale la cunoaşte-
rea culturii materiale şi spirituale a geto-dacilor din Muntenia (Geto-dacii
din Muntenia în epoca romană) şi carpilor (Cultura carpică) vor rămâne
de referinţă în istoriografia problemei. Cu privire la dacii liberi de la nord
şi est de Carpaţi, Ion Ioniţă a scris Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi
de la est de Carpaţi, iar Sviaceslav Kotigorosko este autorul lucrării
Ţinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n.
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a fost prezentată în cartea
Necropole din secolul IV e.n. în Muntenia scrisă de Bucur Mitrea şi
Constantin Preda, precum şi în cartea lui Gheorghe Diaconu intitulată
Tîrgşor. Necropola din secolele III-IV e.n.
Cu privire la perioada secolelor V-VII menţionăm activitatea
extrem de laborioasă a profesorului Dan Gh. Teodor, autor a mai multor
monografii de sit, sinteze şi studii privind cercetările arheologice şi istoria
romanităţii nord-dunărene, dintre care amintim Romanitatea carpato-
dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI, respectiv Teritoriul est-carpatic
în secolele V-XI. Pentru spaţiul sud-carpatic, cartea Romanitatea târzie şi
străromânii la sud de Carpaţi, scrisă de Octavian Toropu, este de
referinţă. Acelaşi lucru se poate spune despre monografiile scrise de Ligia
Bârzu şi Eugenia Zaharia cu privire la situl arheologic de la Bratei.
Profesorul Dan Gh. Teodor considera că secolul al VIII-lea repre-
zintă perioada uniformizării civilizaţiei locale nord-dunărene, care sub
aspect arheologic poartă numele de cultura Dridu (sec. VIII-X), iar etnic,
cel de români.
13
II. CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR
ÎN PERIOADA CLASICĂ
II.1. Contextul istoric în lumina izvoarelor scrise

Expansiunea romană în Peninsula Balcanică a început la sfârşitul
secolului al III-lea î.Hr., iar cucerirea acesteia a fost făcută treptat, în
secolele II-I î.Hr. Prima invazie a dacilor în teritoriile romane a avut loc
între anii 109-106 î.Hr., fiind respinsă de Minucius Rufus, guvernatorul
provinciei Macedonia. Între anii 75 şi 73 î.Hr., în fruntea unei armate
romane, guvernatorul Macedoniei a ajuns la Dunăre, dar a renunţat să
treacă la nordul fluviului datorită pădurilor dese care l-au speriat.
Burebista a reuşit la mijlocul secolului I î.Hr. să unifice sau să cuce-
rească teritoriile locuite de geto-daci şi traci dintre Carpaţii Nordici şi
Munţii Haemus, Dunărea mijlocie şi ţărmul vestic al Mării Negre. În ace-
eaşi perioadă cetăţile greceşti au recunoscut autoritatea regelui geto-dac,
pe care inscripţia pusă de oraşul Dionyssopolis în cinstea lui Acornion îl
numea „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia”.
Conflictul dintre Roma şi cel mai puternic regat din bazinul Dunării
era inevitabil. În războiul civil dintre Caesar şi Pompei, geto-dacii l-au
sprijinit pe Pompei. Înfrângerea şi moartea acestuia aducea foarte aproape
un conflict de proporţii între daci şi romani. Însă în anul 44 î. Hr., atât Caesar
cât şi Burebista au fost asasinaţi în urma unor comploturi puse la cale de
adversarii lor politici. Moartea aproape simultană a celor doi conducători a
amânat cu peste un secol războaiele decisive dintre daci şi romani.
Invaziile dacilor în provinciile romane de la sud de Dunăre au con-
tinuat. Informaţiile lui Titus Livius, preluate de Lucius Annaeus Florus în
Bellum Dacicum (Războiul cu dacii, II, 28, 18), fac referire la atacurile
dacilor conduşi de Cotiso, în vremea împăratului Augustus. Acestea au
determinat unele măsuri de asigurare a securităţii Imperiului, prin organi-
zarea unor expediţii militare la nordul fluviului. În anii 10-12 d.Hr., o
armată romană condusă de Aelius Catus a transferat în sudul Dunării un
număr de 50000 de geţi (Strabon, Geografia, VII, 3, 10). O jumătate de
secol mai târziu, acţiunea a fost repetată. Cândva, în perioada 57-67 d.Hr.,
14
din ordinul guvernatorului Moesiei, Aelianus Silvanus, au fost strămutaţi,
în această provincie sud-dunăreană, încă un număr de 100.000 de „trans-
danubieni” (CIL, XIV, 3608). Important de reţinut este faptul că ei erau
aduşi în Imperiu ad praestenda tributa (pentru a plăti impozite),
dimensiunea economică a acţiunii fiind cel puţin la fel de importantă ca şi
cea politico-militară.
Cu toate acestea, în anul 69 dacii au atacat din nou Moesia (Tacitus,
Istoria, III, 46, 2), iar în anul 85 au atacat şi distrus garnizoanele din
fortificaţiile romane de pe malul drept al Dunării, însuşi guvernatorul
Moesiei, Opius Sabinus, fiind ucis în cursul luptelor. Anul următor chiar
împăratul vine pe frontul dunărean. Prima măsură este una administrativă:
împărţirea provinciei Moesia în două provincii, Moesia Superior şi
Moesia Inferior. Potrivit informaţiei lui Dio Cassius (Istoria romană,
LXVII, 7, 1; LXVII, 10, 1), o armată romană condusă de generalul
Cornelius Fuscus este înfrântă de daci în primăvara anului 87, Legio V
Alaudae fiind practic distrusă. Anul următor însă o altă armată romană
condusă de Tetius Iulianus i-a înfrânt pe daci. Pacea fără glorie şi chiar cu
sacrificii financiare a fost celebrată pe frontul dunărean prin încoronarea
simbolică a lui Diegis, fratele lui Decebal, ca rege al dacilor, supus al
Romei. Calitate care costa financiar Imperiul.
Acesta a fost contextul istoric în care s-a dezvoltat civilizaţia geto-
dacică în perioada sa de apogeu din secolele I î.Hr. – I d.Hr.
II.2. Civilizaţia geto-dacilor în perioada clasică

Civilizaţia geto-dacilor în secolul I d.Hr. este greu de deosebit
arheologic de cea din secolul anterior, ele fiind tratate împreună în
stadiul actual al cercetărilor.
II.2.1. Habitatul
Topografia aşezărilor geto-dacice identificate indică o locuire în
toate formele de relief. În zonele de câmpie aşezările erau dispuse de-a
lungul cursurilor de ape, de o parte şi de alta, pe terasele lor. La Căţelu
Nou aşezarea era amplasată pe o colină de formă triunghiulară mărginită
de râul Colentina, la Bragadiru pe un promontoriu deasupra râului Sabar,
iar la Snagov pe o insulă. În zonele montane, aşezările de la Cetăţeni şi
Costeşti erau răsfirate, iar cele de la Feţele Albe şi Sarmizegetusa erau
compacte.
15
Majoritatea aşezărilor geto-dacice din perioada clasică au avut un
caracter deschis, fiind amplasate pe văile cursurilor mai mari sau mai mici
de ape. În acelaşi timp, pe întreg spaţiul locuit de geto-daci au existat şi
aşezări fortificate (dave).
Fortificaţiile folosite în perioada clasică de geto-daci revitalizau pe
cele hallstattiene, fiind amplasate în zone de microrelief protejat natural
sau fortificate cu şanţ, val, palisadă sau zid. Cele mai numeroase fortifica-
ţii aparţin tipului de promontoriu barat. La Popeşti, promontoriul Nucet a
fost separat de terasa înaltă a Argeşului prin două şanţuri şi un val de
pământ. Alte cetăţi realizate prin bararea unor promontorii cu şanţ, val şi
palisadă au fost cele de la Poiana, Brad, Răcătău, Cândeşti, Barboşi, Radu
Vodă, Piscul Crăsani, Bicsad şi Zemplin. La Sighişoara a fost folosit un
zid de piatră legat cu pământ. Fortificaţiile de tip circular erau realizate pe
mameloane proeminente ca la Băniţa, Căpâlna, Costeşti, Sarmizegetusa,
Roşiori, Zemplin şi Zidovar.
În funcţie de elementele de fortificare, cetăţile dacice erau apărate
de un şanţ de apărare (Radovanu, Radu Vodă), şanţ şi palisadă (Barboşi),
şanţ şi val (Brad, Liubcova, Râşnov, Tinosu), val cu palisadă în faţa
căreia era amenajat unul sau mai multe şanţuri adânci (Ocniţa-Buridava,
Răcătău, Poiana-Tecuci, Piscul Crăsani), şanţ, val şi zid de pământ şi
lemn (Liubcova II, Arpaşu II) şi val sau zid de piatră (Sighişoara,
Zemplin, Zidovar).
La Căpâlna, azi valurile măsoară între 6 şi 11 m la bază, respectiv
între 1 şi 1,50 m înălţime, iar diferenţa faţă de baza şanţului era în anti-
chitate de aproximativ 4 m. Deasupra valului se afla o palisadă din bârne.
Zidul, gros de 2,50 m, avea parament dublu, legat cu emplecton şi bârne.
Turnurile erau amplasate la poarta principală şi în interiorul cetăţii. Într-o
tehnică similară au fost construite şi incintele cetăţilor de la Piatra Roşie,
Blidaru şi Costeşti. La Blidaru, mamelonul aflat la 705 m altitudine a fost
nivelat pentru amenajarea interiorului fortificaţiei. În Moldova, la Bâtca
Doamnei, paramentul interior era lucrat mai grosolan, iar emplectonul era
din pietre de stâncă, rare pietre de râu şi lut galben.
Cel mai puternic sistem de fortificaţii este cel din Munţii Orăştiei,
unde în jurul capitalei de la Sarmizegetusa Regia se aflau cetăţile de la
Băniţa, Costeşti şi Blidaru. Incintele acestora erau realizate din piatră,
unele dintre ele având şi turnuri de observaţie. În zona Munţilor Orăştiei,
pe o suprafaţă de peste 200 kmp, au coexistat fortificaţii cu aşezări civile
unde locuirea a depăşit limitele fortificaţiilor (Costeşti, Vârful lui Hulpe,
Sarmizegetusa), fortificaţii (Piatra Roşie, Căpâlna, Ponorâci) şi aşezări
16
civile nefortificate (Feţele Albe, Sub Cununi). Unele aşezări, cum au fost
cele de la Meleia, Tâmpu şi Feţele Albe au fost folosite doar sezonier
pentru păstorit sau extragerea fierului din minereu.
Cetăţile aveau, în general, funcţia de loc de refugiu, aşezările civile
fiind în apropierea lor. Fortificaţiile aveau doar câte o garnizoană, care
nici în timp de război nu puteau asigura protecţia întregii populaţii din
zonă. Ele erau amplasate în puncte strategice, fiind locuite permanent
doar de războinici şi familiile lor. La Popeşti, Barboşi, o parte a aşezării
civile era apărată şi ea de fortificaţie, în timp ce la Arpaşu de Sus,
Râşnov, Zidovar era locuit doar interiorul cetăţii.
Un aspect ce trebuie menţionat este apariţia unor elemente certe de
urbanizare. Sarmizegetusa (azi Grădiştea Muncelului) poate fi considerată
o aşezare protourbană (oppidum). Ea se întindea pe mai mult de 70 de
terase, cuprinzând locuinţe, ateliere de prelucrare a fierului şi bronzului,
magazii, străzi pavate, lucrări de canalizare şi terasare, precum şi incinte
sacre. Amenajări urbanistice au fost constatate şi la alte cetăţi dacice din
Munţii Orăştiei. Canale de drenaj au mai fost observate în interiorul cetă-
ţii de la Căpâlna. Scări din piatră au fost descoperite la Băniţa, Căpâlna,
Costeşti şi Piatra Roşie. La toate cetăţile dacice din această regiune au
fost amenajate terase şi s-au practicat nivelări de teren.
Una din problemele rezolvate a fost aducţiunea apei în aceste
aşezări. La Costeşti, Feţele Albe şi Sarmizegetusa au fost descoperite ape-
ducte din ceramică similare celor pontice. În unele cazuri au fost amena-
jate chiar cisterne pentru depozitarea apei. Cisterna de la Blidaru avea
lungimea de 8,00 m, lăţimea de 6,20 m şi înălţimea estimată la 4 m. La
interior ea a fost tencuită şi chiar a fost refăcută cu un zid şi un strat nou
de tencuială. Sistemul de construcţie prezent în scrierile lui Vitruvius
indică realizarea ei de către un meşter roman. La Costeşti, Piatra Roşie şi
Tilişca, cisternele erau amenajate primitiv, ca nişte gropi în stâncă. Pentru
a se ajunge la sursa de apă, la Costeşti şi Ciolăneştii din Deal au fost
săpate fântâni.
În cadrul aşezărilor geto-dacice deschise sau fortificate au fost des-
coperite atât locuinţe de suprafaţă, cât şi semiîngropate (bordeie). Separa-
rea acestora s-a făcut pe baza amplasării podelei. În cazurile locuinţelor
de suprafaţă aceasta era pe nivelul antic de călcare sau foarte puţin
adâncită, în timp ce bordeiele aveau podeaua adâncită cu 20-50 cm până
la peste 1,50 m în nivelul antic. Locuinţele de suprafaţă erau de obicei
de formă rectangulară ca la Poiana-Tecuci, Răcătău, Slimnic, Pecica,
17
Cuciulata, mai rar romboidale sau trapezoidale ca la Vlădiceasca, ori
rotund-poligonale ca la Sarmizegetusa, Feţele Albe, Rudele şi Meleia.
La Rudele, Tâmpu şi Meleia au fost identificate complexe de
locuire care aveau mai multe camere circulare sau ovale concentrice, şi
uneori câte una rectangulară, eventual cu absidă. O caracteristică a acestor
complexe o constituie cantitatea impresionantă de vase ceramice desco-
perite într-o singură încăpere (până la 300 de vase întregi şi fragmentare
la Meleia). La Feţele Albe, la nord de Sarmizegetusa, ambele încăperi
aveau pereţii din bârne aşezate pe pietre sau stâlpi înfipţi în pământ. Dacă
pridvorul şi prima cameră erau poligonale, camera din mijlocul amena-
jării era rectangulară cu absidă şi servea pentru locuit, dat fiind faptul că
avea o vatră de foc deschisă. Într-o astfel de construcţie, care avea 20 de
laturi, la Sarmizegetusa a fost descoperit un inventar arheologic bogat
constând în vase ceramice, unelte din fier şi un sesterţ de la Traian (102-
103 d.Hr.), precum şi vasul cu faimoasa inscripţie DECEBALVS PER
SCORILO. Se pare că ea era o anexă din lemn a unei locuinţe.
Unele locuinţe aveau mai multe camere şi erau impresionante prin
dimensiunile lor. La Popeşti, Pecica, Cetăţeni şi Piatra Roşie au fost des-
coperite locuinţe considerate drept palate, prin dimensiuni şi faptul că
aveau mai multe camere. Una dintre aceste camere se termina cu o
absidă.
În cadrul fortificaţiilor de la Tilişca, Căpâlna, Costeşti şi Piatra
Roşie au fost descoperite turnuri de apărare amenajate ca locuinţe. La
Căpâlna unul dintre turnuri era pătrat cu latura de 9,50 m şi înălţimea
estimată la 5,50-6,00 m. Partea inferioară era construită din piatră cu mie-
zul în tehnica emplectonului cu bârne, iar partea superioară din cărămizi
legate cu lut. Această tehnică de construcţie este de factură elenistică.
Camera de la parter era pavată cu piatră, iar planşeul era realizat din bâr-
ne. Acoperişul era realizat cu ţigle, cărămizi şi olane importate din lumea
romană.
Bordeiele, fără excepţie cu o singură cameră, erau în majoritatea lor
rectangulare, precum cele de la Poiana-Tecuci, Slimnic, Chirnogi şi
Cernatu, fără a lipsi cele ovale sau poligonale ca la Căţelu Nou, Şercaia,
şi Tânganu. Unele bordeie aveau intrarea cu trepte de coborâre, laviţe de
lut cruţat ce puteau servi ca pat şi podeaua lutuită. Foarte rar în interiorul
lor erau amenajate vetre deschise.
În zonele de câmpie, atât la bordeie, cât şi la locuinţe de suprafaţă,
pereţii erau realizaţi prin lutuire pe un schelet de lemn şi nuiele împletite.
În zonele de deal şi de munte pereţii erau realizaţi din bârne, lemnul fiind
18
frecvent şi mai rezistent la regimul pluvial decât lutul. Acoperişul era
realizat din materiale vegetale aflate în regiunile respective (paie de grâu
şi orz, stuf, papură etc.) sau şipcă de lemn în regiunile cu păduri. În
cazurile unor locuinţe din davele de la Popeşti şi Radovanu, acoperişurile
erau realizate din ţigle.
Printre locuinţe erau amenajate gropi de provizii sau menajere
cilindrice, tronconice sau în formă de clopot. În unele cazuri, datorită
umidităţii ridicate sau pânzei de apă freatică, ca la Răcătău şi Pecica-
Ziridava, pereţii gropilor au fost arşi. O altă soluţie pentru această pro-
blemă a fost depunerea unor chiupuri de mari dimensiuni în gropi special
amenajate pentru păstrarea proviziilor de origine animală (carne, grăsime)
sau vegetală (cereale). Alteori, ca în Munţii Orăştiei (la Sarmizegetusa,
Feţele Albe) erau amenajate hambare la suprafaţa solului. La Popeşti, o
magazie avea nu mai puţin de trei camere, iar la Tilişca două. Menţionăm
şi prezenţa la Căţelu Nou a unei anexe gospodăreşti care avea în interiorul
său două gropi cilindrice separate printr-un prag de lut cruţat.
De asemenea, vetre de foc pătrate, dreptunghiulare sau rotund-
ovale erau dispuse în cadrul aşezărilor, în general, în afara locuinţelor.
Cuptoarele menajere sunt prezenţe rare, iar dintre acestea menţionăm
pe cele de la Popeşti, Tilişca şi Slimnic. Un caz aparte este zona din
jurul clădirii cu absidă de la Popeşti. Astfel, lângă clădirea mare cu
absidă a fost descoperită o bucătărie cu un cuptor menajer de mari
dimensiuni (a cărui vatră avea diametrul de 1,85 m), iar în apropierea
ei un depozit cu 5 chiupuri in situ. Curtea aristocratică incendiată avea
aproximativ 2000 mp.
II.2.2. Economia
Agricultura
Ramura de bază a economiei a fost agricultura. Principalele plante
cultivate erau grâul şi meiul. Astfel, au fost descoperite boabe de grâu la
Popeşti, Sarmizegetusa şi Cetăţeni, orz la Cetăţeni, secară la Sarmizege-
tusa, mei la Popeşti, orzoaică, linte, mac şi muştar la Sarmizegetusa.
Principala unealtă agricolă era plugul din lemn cu tracţiune ani-
mală. Pe scheletul de lemn se ataşau brăzdarul de tip dacic sau roman şi
un cuţit din fier. Brăzdarele de tip dacic au fost descoperite la Bâtca
Doamnei, Poiana-Tecuci, Popeşti, Cetăţeni, Piatra Craivii, iar cuţitele de
plug la Cetăţeni şi Poiana-Tecuci. Alte unelte agricole descoperite au fost
coasele (Poiana-Tecuci, Piatra Craivii, Pecica), sapele (Sarmizegetusa,
19
Căpâlna, Piatra Craivii), secerile (Brad, Poiana-Tecuci, Popeşti, Căţelu
Nou), săpăligile (Popeşti, Vlădiceasca, Tlişca), şi cosoarele (Vlădiceasca,
Sprâncenata, Poiana Tecuci). Numai în dava de la Răcătău, până în anul
1976, au fost descoperite un număr de 10 brăzdare de tip dacic, 9 seceri şi
9 cosoare, ceea ce arată importanţa cultivării plantelor în regiunea extra-
carpatică. Pentru măcinarea cerealelor se foloseau râşniţe plate de tip
dacic sau circulare de tip roman.
Creşterea animalelor
Izvoarele scrise şi cercetările arheologice au evidenţiat creşterea
vitelor, cailor, ovicaprinelor şi porcilor. Stâne care atestă păstoritul au fost
identificate la Meleia, Rudele şi Tâmpu.
Meşteşugurile
Metalurgia
Urmele exploatării minereului de fier din perioada La Tène-ului
clasic geto-dacic au fost în majoritatea cazurilor şterse de lucrările
ulterioare. În mod cert, minereul de fier era exploatat la Cireşu, Doboşeni
şi Şercaia, precum şi în regiunea Munţilor Orăştiei la Dosul Vârtoapelor,
Sub Cununi, Dealu Strâmb şi Tâmpu.
Înainte de introducerea în cuptor, minereul era pisat, spălat, sortat şi
prăjit pentru eliminarea apei şi componenţilor neferoşi. În interiorul
cuptorului alternau câte un rând de minereu cu unul de mangal. Arderea
mangalului producea temperaturi de peste 1000 oC, chiar de 1300-1400 oC.
Lupele obţinute erau destul de spongioase şi conţineau aproximativ 50%
fier, motiv pentru care erau din nou încălzite, pentru a se elimina sterilul
din ele. Pentru scoaterea lor şi a zgurii se dărâmau parţial pereţii
cuptorului. Lupele de metal erau reîncălzite pentru a fi apoi modelate prin
turnare în tipare sau prin batere pentru obţinerea de unelte, ustensile
gospodăreşti sau arme.
Metalurgia fierului este atestată de prezenţa unor cuptoare de redus
minereu de fier la Bragadiru, Chirnogi şi Sarmizegetusa Regia (4
cuptoare). Cuptorul de redus minereu de fier de la Bragadiru avea forma
tronconică, cu pereţii înalţi de 0,50/0,65 m. Vatra ovală, cu diametrul de
0,50 m, era în pantă lină. Ea era acoperită cu un strat de zgură gros de 5
cm. În schimb, cuptorul de redus minereu de fier descoperit în interiorul
atelierului oval de la Şercaia era aproximativ pătrat, cu un horn tronconic
şi o gaură pentru foalele care introduceau aer. O turtă din fier a fost
descoperită in situ.
La Sarmizegetusa Regia şi Costeşti au fost descoperite ateliere de
prelucrare a fierului. Pe terasa VIII de la Sarmizegetusa Regia a fost
20
surprins aproximativ conturul unei amenajări cu pereţi din lemn, care
avea într-un colţ o vatră. În interiorul amenajării au fost descoperite 15
lupe din fier, baroase, ciocane, cleşti, pile, care împreună indică existenţa
unui atelier de prelucrare a fierului.
Un alt atelier cu ustensile asemănătoare şi o vatră de forjă sub care
pământul era ars până la adâncimea de 1 m, a fost descoperit la est de
incinta sacră. În anul 1971, în acest punct, Ioan Glodariu a descoperit o
cantitate de peste 1000 kg de turte din fier.
Metalurgia bronzului şi argintului este atestată de cuptoarele pentru
obţinerea metalelor neferoase de la Sarmizegetusa (4 cuptoare) şi Poiana-
Tecuci, creuzetele de la Poiana şi Cetăţeni, obiectele în curs de prelucrare
de la Poiana-Tecuci. Atelierul de podoabe din bronz de la Pecica a
funcţionat în secolul I d.Hr. În interiorul amenajării de formă rectangulară
au fost descoperite tipare din lut ars, dăltiţe, dornuri şi alte obiecte. Din
bronz se confecţionau vase, catarame, fibule, brăţări, inele şi ace de
undiţe.
Ateliere pentru prelucrarea argintului au fost identificate şi cercetate
la Costeşti, Poiana, Pecica, precum şi în sud-estul Transilvaniei la Tăşad,
Ceheţel, Ghelniţa, Surcea şi Peteni. Metalul era obţinut din topirea unor
obiecte sau monede romane. Obiecte de factură dacică din argint au fost
descoperite la Sâncrăieni (grupate într-un tezaur), Căţelu Nou şi Dealu
Piscului (vase, cupe, brăţări, aplice şi fibule).
Continuarea prelucrării aurului este atestată de prezenţa unor vase
aurite în cadrul tezaurului de la Sâncrăieni, obiecte cu urme de aur la
Surcea, Rudele şi Căţelu Nou, un inel din aur la Pecica. La Sarmizegetusa
a fost descoperit un atelier pentru producerea şi prelucrarea sticlei.
Producţia ceramicii
Producţia ceramicii este atestată de prezenţa cuptoarelor de olar.
Acestea erau compuse din două camere. În camera inferioară, scobită în
stratul castaniu steril arheologic (focarul), se făcea focul cu lemne intro-
duse prin gura de alimentare. Vasele se depuneau în camera superioară,
unde erau arse cu ajutorul aerului fierbinte la temperaturi de la 600° C
până la peste 900° C. Cele două camere erau separate de un grătar din lut
ars perforat pentru a permite pătrunderea aerului fierbinte din camera
inferioară în cea superioară. Acest grătar era susţinut de un perete median
sau un pilon central. Cuptoare de ars vase de tipul cu pilon central au fost
descoperite la Bâtca Doamnei, iar cu perete median la Deva şi Poiana-
Tecuci.
21
În funcţie de tehnica de modelare a formelor de vase, ceramica
geto-dacică a fost tradiţional împărţită în două categorii: modelată cu
mâna şi modelată la roată.
Ceramica dacică modelată cu mâna are drept principale forme de
vase oala, ceaşca dacică, cana cu o toartă, strachina, castronul, capacul
etc. Pasta grosieră sau semifină conţine nisip sau fragmente ceramice
pisate. Principalele elemente de decor sunt brâul în relief alveolat sau
crestat, butonii de diferite forme (rotunzi, dreptunghiulari) linii orizontale
sau în val incizate, simple sau grupate în benzi.
În majoritatea aşezărilor rurale, cum sunt cele de la Şercaia, precum
şi în davele de la Căpâlna, Cetăţeni, Sprâncenata şi altele predomină
ceramica modelată cu mâna. În aşezarea rurală de la Cuciulata vasele
modelate cu mâna reprezintă aproximativ 68% din total, majoritatea lor
fiind de culoare cărămizie.
Ceramica modelată la roată era realizată din pastă nisipoasă (chiu-
puri, oale) sau fină (oale, străchini, castroane, fructiere, căni, capace,
ulcioare). Principalele tehnici de decorare sunt lustruirea şi incizarea.
Ceramica pictată, de influenţă elenistică, cu motive zoomorfe, geometrice
(benzi late de culoare roşie, cercuri) şi vegetale a fost descoperită într-o
serie de fortificaţii (Sarmizegetusa, Ocniţa-Buridava, Brad, Căpâlna etc.)
şi aşezări rurale deschise (Sf. Gheorghe-Bedehaza, Piatra Craivii). În
secolul I d.Hr., la Ocniţa-Buridava, ea este din ce în ce mai rară şi apoi
chiar dispare.
Ceramica de import include forme romane (amfore, vase de tip
terra sigilata, ulcioare, opaiţe) sau greceşti (kantharoi, lenakai etc.).
O specie aparte o constituie imitaţiile de cupe deliene larg răspân-
dite în aşezările din zonele extracarpatice (Căscioarele, Popeşti, Snagov,
Sprâncenata, Brad etc.). Ele sunt decorate cu motive vegetale, geometrice
sau măşti umane. Tipare pentru producerea lor au fost descoperite la
Popeşti, Piscu Crăsani, Bragadiru etc.
Alte meşteşuguri
Tâmplăria era necesară în viaţa cotidiană de la amenajarea de lo-
cuinţe şi anexe gospodăreşti până la carele de transport, suporturi de
unelte şi alte obiecte de uz casnic. Practicarea ei este dovedită de unele
descoperiri arheologice. Topoarele descoperite la Brad, Căpâlna, Piatra
Craivii se foloseau la tăierea copacilor şi prelucrarea primară a lemnului,
în timp ce bardele de la Sarmizegetusa şi Căpâlna se utilizau pentru
obţinerea unor suprafeţe netede. Teslele de la Căpâlna şi Piatra Craivii se
foloseau pentru netezirea suprafeţelor plane şi scobirea lemnului, în timp
22
ce perforarea lui se făcea cu ajutorul sfredelelor descoperite la
Sarmizegetusa şi Bâtca Doamnei.
Cetăţile dacice cu incinte din piatră fasonată stau mărturie existenţei
unor ateliere de prelucrare a pietrei. La Costeşti şi Sarmizegetusa au fost
descoperite topoare masive pentru spargerea şi fasonarea pietrei şi dălţi
pentru despicarea blocurilor şi săparea unor lăcaşuri în acestea. Drumul
antic de la Sarmizegetusa era pavat cu lespezi de piatră locală prelucrată.
Meşteşugurile casnice torsul şi ţesutul sunt evidenţiate de nume-
roasele fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut. Practic nu există
aşezare sau fortificaţie cercetată în care să nu se fi descoperit aceste obi-
ecte care indică o ocupaţie secundară, dar larg răspândită.
Comerţul
Existenţa unui comerţ intern şi extern este dovedită de monedele
romane descoperite în aşezări sau în necropole. În Dacia au fost importate
amfore din lumea greco-romană, vase de tip terra sigillata produse în
atelierele din Aretio, fibule din provinciile romane Pannonia, Gallia şi
Germania, vase de sticlă, oglinzi, brăţări, candelabre din bronz produse în
atelierele Imperiului Roman. La Piatra Roşie şi Piscul Crăsani au fost
descoperite opaiţe cu trei braţe. Tot din bronz au fost lucrate castroanele,
situlae-le şi cănile descoperite la Popeşti, Costeşti şi Cernele.
În secolul I î.Hr., moneda romană înlocuieşte imitaţiile locale de
monede greceşti, ea fiind şi tezaurizată la Cetăţeni. În dava de la Tilişca
au fost descoperite nu mai puţin de 14 ştanţe pentru producerea imitaţiilor
monedelor romane republicane.
Un fenomen aparte îl constituie monedele de aur de tip KOSON.
Emise în anul 42 î.Hr. pentru plata sprijinului armat oferit de daci, ele
înfăţişau doi lictori romani între care se afla un consul. Raritatea lor şi
faptul că sunt din aur au determinat numeroase distrugeri ale siturilor din
Munţii Orăştiei făcute de căutătorii de comori.
II.2.3. Viaţa spirituală

Arhitectura
După cum arăta Vasile Pârvan, geto-dacii au avut o arhitectură a
lemnului. Din păcate acest material nu s-a putut păstra. Ne-au rămas cel
mult indicii ale acestuia, gropi de stâlpi ori unelte de tâmplărie. La acestea
adăugăm mărturiile păstrate de lucrările anexe (valuri de pământ de
exemplu, bucăţi de lut ars cu amprente de lemn) care erau asociate
lemnului în cadrul fortificaţiilor, respectiv clădirilor.
23
În cadrul arhitecturii civile remarcăm clădirea cu 5 încăperi şi,
probabil, două nivele descoperită la Piatra Roşie. Locuinţele erau de obi-
cei rectangulare, cu o singură încăpere şi podeaua la nivelul antic de căl-
care sau puţin adâncită. Locuinţele rotunde sau poligonale sunt rare, cele
mai cunoscute fiind descoperite în Munţii Orăştiei la Sarmizegetusa,
Pustiosu, Rudele şi Meleia.
Totuşi geto-dacii au construit şi în piatră. Tehnica de construcţie
diferă de la o regiune la alta. Unele cetăţi, cum sunt cele de la
Sarmizegetusa şi Costeşti-Cetăţuie, aveau zidurile de incintă cu faţade din
pietre fasonate. Între acestea se afla emplectonul din pământ şi piatră
legat cu bârne. La Costeşti-Cetăţuie zidul de incintă avea o grosime de 3
m. Unele dintre turnurile cetăţilor de la Costeşti, Blidaru, Căpâlna, Tilişca
şi Piatra Roşie au fost folosite şi ca locuinţe.
Unele vestigii de arhitectură indică prezenţa unor elemente de
urbanism. La Popeşti piaţa centrală era pietruită. La Sarmizegetusa au fost
amenajate terase susţinute cu fundaţii şi ziduri din piatră, pavate străzi
prevăzute cu canale din piatră, scări monumentale din piatră. De aseme-
nea, a fost amenajat un apeduct şi un sistem de filtrare a apei aduse în
cetate. La Costeşti-Blidaru a fost descoperită o cisternă rectangulară cu
pereţii şi acoperişul din piatră tencuită
Arhitectura religioasă este prezentă prin sanctuare. În funcţie de
materialul de construcţie acestea puteau fi integral pe o structură din lemn
(Pecia, Brad, Popeşti etc.) sau cu o structură din piatră şi lemn (Sarmize-
getusa). În funcţie de formă, ele erau patrulatere (Sarmizegetusa, Blidaru,
Piatra Roşie, Bâtca Doamnei) sau circulare (Sarmizegetusa, Pecica, Brad.
O categorie aparte sunt sanctuarele rectangulare cu absidă descoperite la
Popeşti, Cetăţeni, Brad, Piatra Roşie şi Cârlomăneşti.
Arta
Arta figurativă a geto-dacilor din perioada clasică este mai săracă şi
mai stângace decât cea din perioada secolelor IV-III î.Hr. Ea cuprinde
statuete ceramice de animale precum cele de la Cârlomăneşti, Popeşti,
Dumbrava şi Poiana-Tecuci. Acestea pot fi grupate în două categorii sau
stiluri. Primul, numit grupul Cârlomăneşti cuprinde statuete de dimensiu-
ni mari (între 20 şi 30 cm), realizate din mai multe bucăţi, de o manieră
realistă, îngrijită, care se aşezau pe socluri. Al doilea grup cuprinde
statuete de dimensiuni mici (de la 3 la 10 cm), realizate dintr-o bucată,
fără o preocupare privind redarea realistă a detaliilor.
O analiză a tematicii acestor statuete relevă o clară predominare a
animalelor şi păsărilor sălbatice. Mistreţul era figurat la Cârlomăneşti,
24
Tilişca şi Băiceni, păsările la Piatra Roşie, Popeşti, Răcătău şi Sprânce-
nata, iar taurii la Dumbrava. În literatura de specialitate a fost bine docu-
mentat atelierul ceramic de la Cârlomăneşti, în care se produceau aceste
reprezentări.
O altă modalitate de redare a motivelor zoomorfe este prin incizare.
La Căpâlna, pe câteva blocuri de piatră au fost descoperite desene incizate
reprezentând doi cai, un cal sau o căprioară, un cerb şi un unicorn. În
domeniul realizărilor artistice poate fi încadrat şi un scut cu înveliş din
fier, care avea reprezentat în centrul său un taur. Motivele elenistice târzii
datează scutul în secolul I d.Hr. Un scut placat cu fier, descoperit la Piatra
Roşie, era decorat cu un bour.
Statistici recente indică peste 100 statuete antropomorfe sau frag-
mente descoperite. Menţionăm un cap şi două busturi descoperite la
Cârlomăneşti, un cap descoperit la Sucidava, câte un picior de statuetă la
Popeşti şi Ocniţa-Buridava.
Pe lângă manifestările artistice locale originale, au existat şi imitaţii
după produse de import. Un exemplu în acest sens îl constituie
medalionul, descoperit în sanctuarul I de la Sarmizegetusa, având o
reprezentare asemănătoare Dianei de pe o monedă romană republicană
emisă în anul 80 î.Hr.
Rezultate ale unor manifestări artistice pot fi considerate şi vetrele
de foc, rectangulare sau rotunde, cu destinaţie de cult, descoperite la
Bucureşti-Radu Vodă, Vlădiceasca şi Popeşti. Peste un pat de pietriş se
aplica un strat de lipitură, care uneori prezenta elemente de decor linii şi
rozete sau motivul elenistic al talazurilor.
Podoabe şi obiecte de lux
În viaţa cotidiană sau în momente speciale erau folosite o serie de
podoabe şi accesorii de veşminte care, prin destinaţie, formă şi decor, pot
fi considerate ca manifestări ale artelor mărunte.
Colanele cu secţiunea rotundă, patrulateră sau torsionate sunt şi ele
prezente. Dintre acestea menţionăm pe cel de la Bucureşti-Dealul Piscu-
lui, care avea probabil capetele terminate cu protome de şarpe, iar corpul
decorat cu linii incizate. Brăţările erau din bandă sau bară dublă. Unele
dintre ele aveau capetele terminate cu protome de şerpi. Inele şi cercei au
fost descoperite la Poiana (Gorj).
Cele mai frecvente accesorii pentru veşminte şi podoabe erau
fibulele. În funcţie de forma lor acestea erau de tipul cu nodozităţi, cu
corp puternic profilat, cu placă trapezoidală decorată cu o figură feminină.
Foarte numeroase la începutul secolului I d.Hr. erau fibulele de tip lingu-
25
riţă din argint şi bronz. Unele fibule sau coliere aveau lanţuri din verigi
sau împletitură, cum sunt cele de la Şeica Mică şi Fântânele.
Oglinzile din metal alb, discoidale simple (de factură elenistică) sau
cu un şir de perforaţii spre margini şi cu reversul decorat cu cercuri con-
centrice în relief (de factură romană), au fost frecvent descoperite în
cetăţile din regiunea extracarpatică.
O atenţie specială merită şi obiectele din aur. Dintre acestea
menţionăm brăţările cu capete de şerpi de la Toteşti, fibula de la Remetea
Mare, inelul de la Pecica, aplica şi pandantivul de la Popeşti.
Scrierea
Fără a fi o cultură în care scrierea era frecvent folosită, aceste do-
vezi nu lipsesc din perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice. În cadrul
cercetărilor arheologice de la Ocniţa-Buridava, au fost descoperite mai
multe fragmente de inscripţii. În anii 1973 şi 1980, au fost descoperite
fragmente dintr-un chiup ce avea inscripţia basileus Thiamarcus epoiei
(regele Thiamarcus a făcut). Alte fragmente ceramice cu litere latine
localizau Buridava dacică pe teritoriul actual al localităţii Ocniţa-
Buridava.
La Sarmizegetusa a fost descoperit un vas conic cu inscripţia
Decebalus per Scorilo. Interpretarea iniţială a fost Decebal fiul lui
Scorilo, considerându-se că era o greşeală de scriere (per în loc de puer
– copil). Ulterior, pornindu-se de la realitatea că era o ştampilă a unui
olar, s-a acceptat interpretarea mai probabilă Decebal pentru Scorilo, în
care Decebal era un olar.
Religia
Din informaţiile oferite de izvoarele narative antice rezultă că geto-
dacii erau politeişti, dar zeul suprem Zalmoxis îi domina pe ceilalţi. Alte
divinităţi erau Gebeleizes – o divinitate solară şi Bendis – o divinitate cu
atribuţii asemănătoare Dianei-Artemis din pantheonul greco-roman.
În vremea lui Burebista, aşa cum rezultă din scrierile lui Strabon
(Geografia, VII, 3, 9), a avut loc o reformă morală, simbolizată prin
tăierea viţei de vie, şi poate una religioasă. Argumente în acest sens sunt
schimbările de ritual funerar. În locul necropolelor din perioadele
anterioare, în secolele I î.Hr. – I d.Hr. au apărut doar morminte izolate sau
mici grupuri de morminte.
Manifestări de cult
O expresie a unor manifestări de cult, al căror conţinut ne scapă
arheologic, sunt vetrele rituale descoperite la Popeşti sau Bucureşti-Radu
Vodă. De dimensiuni mai mari decât cele obişnuite, de formă rectan-
26
gulară, ele erau decorate cu motive geometrice şi simboluri solare. De
asemenea, în cadrul aşezării de la Popeşti au fost descoperite 6 vetre
suprapuse cu ofrande.
Sacrificiile şi înhumările de animale sunt practici curente în bazinul
carpato-dunărean încă din neolitic, în fiecare epocă. În secolele I î.Hr. – I
d.Hr. aceste practici au fost întâlnite mai ales în aşezări. Animale sacri-
ficate ritual sau înhumate au fost găsite în locuinţe sau sub locuinţe, în
gropi special amenajate în interiorul sau în afara aşezărilor, ori în com-
plexe rituale din afara aşezărilor. Dintre acestea, peste 80% au fost găsite
în gropi special săpate printre locuinţe. În general, într-un asemenea con-
text se afla doar un animal, foarte rar două. Au fost descoperite incinerate
sau nu schelete sau doar oase de câini, cai, ovicaprine, bovine şi porcine.
Menţionăm faptul că, dintre toate animalele prezentate, câinele se deta-
şează prin cca. 93% de schelete găsite întregi. La celelalte procentul este
cuprins între 49 şi 62.
Sanctuare
Pe teritoriul Daciei au fost identificate peste 30 de sanctuare, datate
între secolul al II-lea î.Hr. şi secolul al II-lea d. Hr. Un loc special în
cadrul spiritualităţii geto-dacilor îl va fi avut cu siguranţă centrul religios
de la Sarmizegetusa. În zona sacră, concentrată pe terasele X şi XI, au
fost descoperite şi cercetate un număr de 10 sanctuare, dintre care 8 erau
patrulatere şi 2 erau circulare. La acestea se adaugă un altar circular
pentru sacrificii.
Rituri şi ritualuri funerare
Informaţiile privind riturile şi ritualurile funerare ale geto-dacilor în
secolele I î.Hr. – I d.Hr. sunt extrem de puţine. Se poate susţine că ei
practicau atât incineraţia, cât şi inhumaţia, cu menţiunea că incineraţia
predomina.
Arheologul Valeriu Sîrbu, în lucrarea Credinţe şi practici religioase
şi magice în lumea geto-dacilor, constata trei aspecte esenţiale cu privire
la riturile şi ritualurile funerare ale geto-dacilor în La Tene-ul târziu.
Înhumările în necropole în sens clasic lipsesc, descoperirile de schelete
sau doar oase umane fiind făcute în contexte nefunerare. A continuat să se
practice mormintele tumulare de incineraţie, cu menţiunea că ele
aparţineau totuşi păturii aristocratice sau cu o situaţie economică peste
medie. Mormintele plane de incineraţie apar în secolul I d.Hr. în zonele
de periferie ale arealului locuit de geto-daci, unde nici influenţa
populaţiilor vecine (celţi, sarmaţi, germanici) nu trebuie omisă. Un exem-
plu clar sunt cele de tip Corlate-Padea-Spahii din Oltenia, unde, pe lângă
27
vestigii geto-dacice se găsesc şi prezenţe atribuite celţilor scordici din
perioada 150-50 î.Hr. Un alt exemplu sunt cele 10 morminte de incine-
raţie de la Dumbrava, descoperite într-o zonă de contact cu cultura Lipiţa.
Constatăm, pe de o parte, apariţia unor gropi cu morminte de inhu-
maţie neconvenţionale în cadrul unor aşezări, precum şi a unor câmpuri
de gropi cu posibile sau certe resturi umane incinerate. Explicaţiile necon-
venţionalităţii ritualurilor de înmormântare pare să aibă o legătură directă,
chiar dacă încă greu de decelat, cu schimbările profunde care au avut loc
în cadrul credinţelor religioase ale geto-dacilor. În scrierile sale, Strabon
menţionează reforma religioasă şi morală impusă de marele preot, apoi
rege Deceneu în secolul I î.Hr. (Geografia, VII, 3, 9). Ne putem gândi,
fără să putem însă dovedi, că în perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr., cea
mai mare parte a comunităţilor geto-dacice practicau dispersarea sau
depozitarea în locuri care nu pot fi uşor de identificat arheologic (lacuri,
râuri, peşteri, puţuri) a resturilor de la incinerare (oase umane şi inventar).
Morminte de incineraţie
La Popeşti, Cetăţeni, Tinosu şi Zimnicea au fost descoperite
morminte de incineraţie în tumuli. În aceste necropole, resturile calcinate,
rezultate din arderea pe loc, împreună cu inventarul funerar (obiecte de
port, ofrande şi piese de armament) erau depuse într-o groapă, peste care
apoi era ridicată o movilă.
Morminte de incineraţie în urnă au fost descoperite în Oltenia la
Turburea şi Slatina, în Moldova la Dumbrava, iar în Transilvania la
Bicsadul Oltului, Giurtelec şi Teleac. Morminte de incineraţie în groapă
simplă au fost descoperite la Blandiana, Teleac, Tilişca, Sf. Gheorghe,
Ostrovul Şimian, Turburea, Bucureşti-Lacul Tei, Popeşti, Brad etc. În
cadrul mormintelor de incineraţie au fost descoperite vase ceramice, piese
de armament (căşti, vârfuri de săgeţi şi lănci, umbo), podoabe şi accesorii
pentru veşminte, monede romane etc.
O situaţie neclară a fost constatată la Ocniţa-Buridava. În opinia
profesorului Dumitru Berciu acolo ar fi fost descoperite un număr de 381
de morminte, exclusiv de incineraţie. Majoritatea ar fi fost cu resturile
funerare depuse în groapă simplă, puţine în urne, cu pereţii căptuşiţi sau
direct pe sol. În puţine cazuri arderea s-a făcut pe loc, majoritatea fiind la
ustrinum. Inventarul consta în ceramică de factură locală, monede (majo-
ritatea emise în vremea lui Augustus) şi numeroase importuri romane.
Morminte de inhumaţie
Mormintele de inhumaţie au fost descoperite la marginea sau chiar
în interiorul aşezărilor. Orientarea acestora nu este unitară, observându-se
28
însă o preferinţă pentru direcţia N-S. Au fost înhumaţi atât copii şi adoles-
cenţi la Orlea, Grădiştea, Brad, Piscul Crăsani, Cândeşti şi Sprâncenata,
cât şi adulţi la Orlea, Tilişca, Grădiştea, Brad, Piscul Crăsani, Moigrad.
Morminte de inhumaţie în tumuli au fost descoperite la Popeşti, Cetăţeni
şi Ocniţa-Buridava.
În unele cazuri s-a considerat că ar fi vorba doar de locuri de depo-
zitare a unor cadavre sau jertfe umane. În aceste cazuri, gropile cilindrice
sau tronconice aveau o umplutură (lipitură de pereţi, fragmente de vetre,
oase de animale), care le recomandau pentru gropi menajere. Uneori,
scheletele erau depuse chiar în umplutură şi nu pe fundul acestor gropi,
cum ar fi fost normal. La unii copii înhumaţi la Dulceanca s-a constatat o
poziţie aproape verticală a scheletului. La Cetăţeni, în cadrul mormintelor
tumulare, scheletele erau aşezate în poziţie chircită.
Nu de puţine ori au fost descoperite schelete incomplete, oase
izolate sau fragmente de cranii, care ar putea indica anumite practici fără
legătură cu perioadele precedente. Acestea ar putea fi explicate prin teoria
sacrificiilor umane (cel puţin în unele cazuri de la Orlea şi Sighişoara)
sau/şi prin schimbări fundamentale în ritualul funerar. Astfel, se presupu-
ne că scheletele erau înmormântate în poziţie secundară, după descompu-
nere, expunere şi reînhumare.
Inventarul descoperit consta în ceramică precum şi, catarame din
fier sau bronz, fibule, mărgele, pandantive. Unele morminte aveau pietre
depuse la cap sau la picioare, ofrande de animale (porci, bovine, ovine).
S-a constatat lipsa completă a armelor, iar multe dintre morminte nu
aveau inventar.
La Orlea (judeţul Olt) au fost cercetate 16 gropi cu diametre de
aproximativ 2 m şi adâncimi de la 2,50 la 3,50 m. Dintre acestea un
număr de 6 gropi conţineau şi oase umane. Unul dintre morminte
conţinea 5 schelete de adulţi aruncate unele peste altele, iar sub un strat de
0,20 m era un schelet de adolescentă de 16-17 ani.
În cadrul aşezării deschise de la Grădiştea au fost descoperite patru
gropi care conţineau schelete de copii şi unul de adult. Două dintre
acestea erau special amenajate în scop funerar, alte două fiind reutilizate.
În ultimele două cazuri, scheletele incomplete ar indica fie sacrificii, fie
reînhumări.
29
Analizând problema rarităţii descoperirilor funerare din perioada
clasică a civilizaţiei geto-dacice, Mircea Babeş observa că nu a existat o
schimbare esenţială a depunerii resturilor funerare şi inventarului, ci poate
doar a amplasării şi topografiei necropolelor. De asemenea, se constată
lipsa mormintelor sau, mai exact, extrema lor raritate în faza finală a La
Tene-ului în centrul şi sud-estul Europei, din sudul Bavariei până în
regiunea arcului carpatic.
În perioada precedentă, inhumaţia era ritul predominant la celţii
care în secolele III-II î.Hr. pătrunseseră în Transilvania. Informaţiile
furnizate de Caesar şi Strabon arătau că celţii practicau şi ei sacrificiile
umane, mai ales uciderea prizonierilor de război.
II.2.4. Cronologia
Problema cea mai delicată a arheologiei civilizaţiei geto-dacice este
surprinderea secolului I d.Hr., care în foarte puţine cazuri poate fi dife-
renţiat în mod cert de secolul precedent.
În unele cazuri, prin raportul stratigrafic au fost diferenţiate cons-
trucţii ridicate în secolul I î.Hr., de refacerile şi dezvoltările ulterioare din
secolul următor. La Căpâlna, turnul-locuinţă şi incinta cu val de pământ
au fost datate în perioada lui Burebista, în timp ce ridicarea zidului din
piatră datează din perioada lui Decebal.
Ceramica este materialul arheologic care, cu unele excepţii (terra
sigillata şi unele tipuri de lămpi), continuă aceleaşi forme de-a lungul
secolelor. Totuşi, profesorul Ioan Glodariu a făcut unele observaţii punc-
tuale privind cronologia dacică din perioada clasică. Astfel, în secolul
I î.Hr. s-au menţinut fructierele negre lustruite, dar au apărut vasele arse
oxidant şi chiupurile cenuşii cu buza în trepte. În a doua jumătate a aces-
tui secol apar chiupuri cărămizii cu buza în trepte şi brâul în relief simplu
pe vasele modelate cu mâna. În aşezarea rurală de la Şercaia ceramica
arsă oxidant, fructierele cu piciorul scund şi brâul simplu în relief sunt
indicii care permit datarea în secolul I d.Hr.
În alte situri elementele de încadrare cronologică în secolul I d.Hr.
sunt mai numeroase. Astfel, la Poiana-Tecuci au fost descoperite frag-
mente de terra sigillata, denari republicani de la Augustus, Tiberius şi
Claudius.
Cele mai sigure dovezi de datare în secolul I d.Hr. sunt totuşi mo-
nedele romane imperiale. Ultima emisiune monetară descoperită în dava
de la Popeşti este din timpul lui Augustus, în timp ce în necropola
30
tumulară a aşezării într-unul din mormintele cercetate de Dinu V. Rosetti
a fost găsită o oglindă romană circulară din bronz, care este datată şi ea în
secolele I-II d.Hr.
II.3. Alogeni în secolele I î.Hr.- I d.Hr.

II.3.1. Bastarnii. Cultura Poieneşti-Lukaşevska
Numiţi în limba greacă Bastarnai sau Basternai, iar în latină
Bastarnae sau Basternae, bastarnii au fost o populaţie de neam germanic
care, în jurul anului 200 î.Hr., s-au aşezat în regiunea Dunării de Jos. Ei
formau o comunitate de triburi asupra cărora mai târziu s-a extins numele
de bastarni. Dintre acestea amintim atmonii, sidonii şi peucinii. Uneori
Munţii Carpaţi au fost numiţi după numele lor ca fiind Alpii Bastarnici (în
Tabula Peutingeriana) sau Munţii Peucini (Ptolemeu, Geographia /
Geografia, III, 5, 9).
Autorii antici i-au menţionat ca locuind la răsărit de Carpaţi.
Ptolemeu îi situează dincolo de Dacia, care se întindea până la Siret după
părerea sa. Peucinii au fost şi ei localizaţi pe insula Peuce din Delta
Dunării de către Strabon (Geografia, VII, 3, 15). Spre nord şi vest se
aflau sidonii amplasaţi undeva în regiunea izvoarelor Vistulei şi sud-estul
Slovaciei.
Prima menţiune a unor triburi bastarnice se referă la schirii care
erau aliaţi cu galaţii împotriva Olbiei, la sfârşitul secolului al III-lea şi
începutul secolului al II-lea î.Hr. Numeroasele expediţii din secolul al II-
lea î.Hr. ale bastarnilor în sudul Dunării au fost menţionate de Polybios,
Titus Livius, Plutarch şi Appian. În anul 73 î.Hr. îi găsim ca principalii
aliaţi barbari ai regelui Mithridates al VI-lea Eupator. În batălia decisivă
în care acesta este înfrânt de armatele romane au căzut şi peste 20 000 de
bastarni (Appian, Romaikon Istorion/Istoria romană, XII, 71, 304). În
anul 61 î.Hr., alături de geto-daci, pentru protejarea Histriei, ei înving
armata romană condusă de C. Antonius Hybrida (Dio Cassius, Istoria
romană, XXXVIII, 10, 3).
Tentativa lor de migraţie în sudul Dunării, în anii 29-28 î.Hr., a
fost respinsă de armata romană condusă de Marcus Licinius Crassus,
sprijinit şi de armata regelui get aliat, Rholes. Este momentul în care
încetează acţiunile militare independente ale bastarnilor împotriva
Imperiului Roman.
31
În secolele următoare ei apar menţionaţi ca participând la invazia
costobocilor din anul 170 d.Hr. În vremea împăratului Probus au fost
transferaţi în Imperiu peste 100 000 de bastarni. Ultima dată apar în
izvoarele scrise în anul 295, când aliaţi cu carpii sunt învinşi de armatele
romane conduse de Diocleţian şi Galerius (Eutropius, Scurtă istorie de la
întemeierea Romei, IX, 25).
În privinţa culturii materiale a bastarnilor, sesizată prin rezultatele
cercetărilor arheologice, s-au conturat două orientări principale. Prima
orientare are ca principal liant teoria alogenităţii culturii bastarnilor la
Dunărea de Jos. Astfel, R. Hachmann susţine că, în sudul Branderburgu-
lui, bastarnii au reprezentat grupa lusaciană a culturii Iastorf. În acelaşi
context, D. A. Mačinskij consideră că în bazinul Oderului mijlociu s-a
dezvoltat cultura pomoriană, influenţată la vest de cultura Iastorf, iar la
sud de cea celtică. De la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. aici s-a dezvoltat
cultura Przeworsk, care conţinea elemente pomoriene târzii. Purtătorii
noii culturi au migrat spre est de-a lungul Carpaţilor nordici, până în re-
giunea Moldovei actuale.
Pentru teritoriul actual al României, informaţiile scrise sunt mai
numeroase şi mai elocvente decât rezultatele cercetărilor arheologice,
unde prezenţa lor a fost sesizată sub aspectul culturii Poieneşti-
Lukaşevska. Numele culturii a fost dat de localităţile Poieneşti-Vaslui şi
Lucaşevska (Republica Moldova). În prima localitate a fost descoperit un
cimitir cu morminte de incineraţie, în a doua un cimitir şi o aşezare.
Radu Vulpe şi Mircea Babeş susţineau şi ei că ar fi vorba de o cul-
tură alogenă cu aporturi locale geto-dacice. De cealaltă parte a baricadei
se află Teodor Niculiţă, G. B. Fdorov şi Silvia Teodor, care considerau că
elementul preponderent ar fi cel geto-dacic cu prezenţe alogene.
Potrivit observaţiilor făcute de profesorul Mircea Babeş, cultura
amintită ar fi una germanică eterogenă, în care ceramica germanică pre-
domina. Olăria specifică era fină, lustruită, cu buze faţetate şi torţi în X. În
acelaşi timp existau şi numeroase aşezări în care predomina ceramica
geto-dacică tradiţională. Pe de altă parte, profesorul Ion Niculiţă observa
aceleaşi forme de locuinţe şi sistem de încălzire ca în aşezările getice din
secolele IV-III î.Hr. De asemenea, el a constatat predominarea ceramicii
geto-dacice.
În linii mari, cultura Poieneşti-Lukaşevska a fost încadrată crono-
logic între secolele II şi I î.Hr.
32
Geto-dacii în perioada clasică
în lumina izvoarelor narative (texte selectate)
73. Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceeaşi

veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era consi-
derat de ei şi ca rege şi ca preot şi judecător… şi împărţea poporului
dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca
rege al geţilor, Corillus, care a condus timp de patruzeci de ani popoarele
sale în Dacia.
(Iordanes, Getica)
IV, 12, (24), 78… De acolo înainte sunt gurile Istrului…
IV, 12 (25), 80. … sunt în adevăr triburi de sciţi, totuşi regiunile
apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, când de geţi,
numiţi de romani daci, când de sarmaţi, numiţi de greci sauromaţi, şi
dintre ei de hemaxobi sau de aorşi, când de sciţi degeneraţi şi născuţi
sclavi sau troglodiţi, apoi de alani şi roxolani….
(Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia / Istoria naturală)
I, 10, 4. Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era
dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să
atace… a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între
ei, le-a arătat un lup. Imediat câini s-au aruncat asupra acestuia, uitând
cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi
adus foloase romanilor.
(Frontinus, Stratagemata)
LXVIII, 11, 1. Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian – şi
încă din alte pricini –, Decebal ceru iarăşi pace.
(Dio Cassius, ΡΟΜΑΙΚΗ ΙΣΤΟΡΙΑ / Istoria romană)
Bibliografie selectivă
*** Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964.
*** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970.
*** Istoria românilor. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate, Academia Română.
Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Petrescu-
Dâmboviţa, M., Vulpe, A., (coord.).
*** Strămoşii poporului român. Geto-dacii şi epoca lor, Bucureşti, 1980.
*** Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Bucureşti,
1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, 2000 (C. Preda, coordonator).
33
Babeş, M., Descoperirile funerare şi semnificaţia lor în contextul culturii geto-
dacice clasice, SCIVA, 39, 1, 1988, p. 3-33.
Idem, Le stade actuel des recherches sur la culture geto-dace a son epoque de
development maximum (II av.n.e. – I ap.n.e.), Dacia, NS, XXIII, 1979,
p. 5-19.
Idem, Statuetele geto-dace de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău, SCIVA, 3, 1977,
p. 319-352.
Bârcă, V., Consideraţii privind istoria politică a sarmaţilor locuind la nord-vest
de Marea Neagră în secolul I d.Hr., Acta MP, XXI, 1997, p. 957-979.
Bejan, A., Etnogeneza românilor. Proces istoric european, Timişoara, 2004.
Berciu, D., Buridava dacică, Bucureşti, 1981.
Căpitanu, V., Dava geto-dacică de la Răcătău, jud. Bacău, MCA, XVII,
Bucureşti, 1992, p. 121-139.
Idem, Aşezarea geto-dacă de la Răcătău, Carpica, VIII, 1976, p. 49-121.
Comşa, E, Mormintele de la Orlea, Apulum, X, 1972, p. 65-74.
Crişan, I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1988.
Idem, Ziridava, Arad, 1978.
Idem, Ceramica daco-getică. Cu privire specială la Transilvania, Bucureşti, 1969.
Daicoviciu, C., Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Bucureşti, 1954.
Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972.
Idem, Dacii, Bucureşti, 1968.
Daicoviciu, H., Ferenczi, Şt., Glodariu, I., Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul
Transilvaniei, Bucureşti, 1989.
Dumitraşcu, S., Dacia apuseană, Oradea, 1993.
Glodariu, I., Arhitectura dacilor, Cluj, 1983.
Idem, Aşezări dacice şi daco-romane la Slimnic, Bucureşti, 1981.
Glodariu, I., Costea, F., Aşezarea dacică de la Şercaia, Cumidava, XIII-2, 1983,
p. 9-22.
Glodariu, I. V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti, 1989.
Gostar, N., Cetăţi dacice din Moldova, Sibiu, 1968.
Horedt, K., Aşezarea de la Sf. Gheorghe-Bedehaza, MCA, II, 1954, 19-21.
Kotigoroško, V., Ţinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n.
(Perioadele La Tène şi romană), Bucureşti, 1995.
Moga, V., Aşezarea şi cetatea dacică de la Piatra Craivii (jud. Alba), în Studii
dacice, coord. H. Daicoviciu, Cluj, 1981, p. 103-116.
Morintz, S., Din cele mai vechi timpuri, în Bucureştii de odinioară, Bucureşti,
1959.
Preda, C., Geto-dacii din Bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprîncenata,
Bucureşti, 1986.
Protase, D., Riturile la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1971.
Sanie, S., Din istoria culturii şi civilizaţiei geto-dacice, Iaşi, 1995.
Sîrbu, V., Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-
dacilor, Brăila, 1993.
34
Idem, Rituels et practiques funeraires de geto-daces IIe siecle av. n.e. I-er siecle
d. n.e., Dacia, NS, XXX, 1986, 91-108.
Turcu, M., Cultura materială a geto-dacilor din Câmpia Munteniei, în Studii
dacice, Cluj, 1981, p. 65-86.
Idem, Geto-dacii din Câmpia Munteniei, Bucureşti, 1979.
Vulpe, R., Aşezări getice din Muntenia, Bucureşti, 1966.
Idem, Şantierul arheologic Popeşti, MCA, VIII, 1962, p. 457-460.
Idem, Săpăturile de salvare de la Sîncrăieni, SCIV, 3-4, 1955, p. 559-570.
Vulpe, R., şi colab., Şantierul Poiana, SCIV, III, 1952, p. 191-209.
Vulpe, R., Vulpe, Ec., Les fouilles de Tinosu, Dacia, I, 1924, p. 166-223.
Planşe
Planşa 1. – Descoperiri geto-dacice din epoca clasică

(după C. Preda, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei
vechi a României, II, 1996, p. 180)
35
Planşa 2. – Ceramică geto-dacică lucrată cu mâna şi la roată
(după R. Florescu, I. Miclea, Strămoşii românilor. Vestigii milenare
de cultură şi artă. Geto-dacii, 1980, p. 324; I Daci, p. 485)
36
Planşa 3. – 1, 3, 4-7. Ceramică geto-dacică modelată cu mâna. 2, 8, 9.
Ceramică geto-dacică modelată la roată (după C. Preda, Geto-dacii
din Bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprîncenata, 1986,
pl. XII, XVII, XXVII)
37
Planşa 4. – 1-9. Unelte meşteşugăreşti şi agricole
(după D. Berciu, Buridava dacică, 1981, pl. XXXV)
38
Planşa 5. – 1. Ştanţele monetare de la Tilişca (după I Daci, p. 341).
2. Vasul cu inscripţia DECEBALUS PER SCORILO (după I Daci, p. 537).
39
III. GETO-DACII
DIN PROVINCIILE IMPERIULUI ROMAN
III.1. Organizarea provinciilor Moesia şi Dacia

Teritoriul Dobrogei actuale este adus sub control roman ca urmare
a acţiunilor lui Caius Antonius Hybrida, din anul 68 î.Hr. Dar Burebista a
reuşit să supună în anul 55 î.Hr. cetăţile greceşti de pe malul stâng al
Pontului Euxin, intrând în competiţie cu Imperiul Roman. Deşi cifra de
200 000, avansată de Strabon, pentru armata ce ar fi putut fi mobilizată de
Burebista nu poate fi corectă, ea exprimă o realitate: prin numărul lor
dacii reprezentau unul dintre cei mai temuţi adversari ai Romei în acea
perioadă. Asasinarea aproape simultană a lui Caesar şi Burebista a evitat
o confruntare de amploare între cele două armate.
În anii 29-28 î.Hr., proconsulul Macedoniei Marcus Licinius
Crassus respinge un atac al bastarnilor, apoi atacă şi cucereşte fortăreaţa
regelui get Dapyx, care atacase pe un alt regele get Rholes, aliat al Romei,
pe teritoriul Dobrogei actuale.
În secolul I d.Hr., graniţele administrative ale Imperiului Roman au
atins Dunărea Mijlocie şi de Jos, marcând o schimbare fundamentală
pentru populaţiile din această regiune. Astfel, între anii 9-12 d.Hr. a fost
creată provincia Pannonia, iar în anul 46 d.Hr. provincia Moesia, Dunărea
devenind graniţa nordică a Imperiului. Oraşele greceşti de pe tărmul
vestic al Pontului Euxin au încheiat tratate de alianţă cu Roma.
Incursiunile geto-dacilor şi aliaţilor lor sarmaţi roxolani din a doua
jumătate a secolului I d.Hr. în provinciile Imperiului Roman au fost,
probabil, una din cauzele care au determinat pe împăratul Traian să îşi
propună cucerirea Daciei. În urma celor două războaie dintre daci şi
romani din anii 101-102, respectiv 105-106, cea mai mare parte a Daciei
a fost cucerită. Muntenia şi sudul Moldovei au fost incluse în provincia
Moesia Inferior, iar Oltenia, Banatul şi Transilvania constituiau nou crea-
ta provincie Dacia. Diploma militară emisă la 11 august 106, descoperită
la Porolissum, atestă lăsarea la vatră a unor militari, fapt ce presupune
finalizarea războiului până la acea dată. Se pare că Traian a rămas în
40
Dacia până în anul 107 pentru a superviza personal organizarea noii
provincii.
Războaiele dintre daci şi romani au fost imortalizate pe scenele a
două monumente dintre cele mai reprezentative ale artei si arhitecturii
romane: Columna lui Traian şi Tropaeum Traiani.
Columna lui Traian, considerată o cronică în imagini a războaielor
daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 este un monument realizat după
proiectul arhitectului Apolodor din Damasc şi inaugurată în Forum
Traiani din Roma, la 12 mai 113 d.Hr. Pe soclul rectangular se află fusul
coloanei format din 18 tamburi (17 împodobiţi cu reliefuri), un capitel
doric şi alţi doi tamburi pentru statuia împăratului. Iniţial, pe columnă se
afla statuia de bronz a împăratului Traian, înlocuită în Evul Mediu cu
statuia Sf. Petru. Înălţimea totală a Columnei lui Traian este de 39,83 m,
la care se adaugă înălţimea statuii, azi dispărute. Înconjurată de reliefuri
în spirală ce însumează 200 m, 124 de scene şi peste 2 500 de figuri.
Tropaeum Traiani este un celebru monument funerar ridicat din
ordinul împăratul Traian în 108-109, pentru a evoca victoria asupra da-
cilor şi a aliaţilor lor – bastarnii şi sarmaţii roxolani – în iarna de la
începutul anului 102 d.Hr., în memoria celor peste 3800 de militari
romani căzuţi în luptă. Înălţimea monumentului era de 42,40 m, fiind
egală cu diametrul acestuia. Metopele în număr de 54, din care s-au păs-
trat 48 întregi şi fragmente din alte 5, înfăţişează scene de luptă.
După moartea împăratului Traian, în iarna anului 117-118 d.Hr. au
avut loc atacuri concentrate ale populaţiilor barbare la frontiera de la
Dunărea Mijlocie şi de Jos. Dio Cassius scria că împăratul Hadrian (117-
138), temându-se ca barbarii să nu treacă Dunărea pe podul de la Drobeta
a dat ordin să fie distrusă partea de lemn a podului. Evenimentele au fost
suficient de grave încât să oblige pe noul împărat să renunţe la Muntenia
şi sudul Moldovei, precum şi să acorde sarmaţilor iazigi dreptul de a face
comerţ cu sarmaţii roxolani trecând prin teritoriul provinciei Dacia. În
acelaşi timp, Imperiul îşi impune supremaţia pe litoralul nord-pontic prin
instituirea unor garnizoane la Tyras, Charax (Crimeea), precum şi în
nordul Munţilor Caucaz pe litoralul estic la Apsonus, Petra şi Phasis.
La începutul domniei lui Hadrian, a avut loc o reorganizare a
Daciei. Oltenia şi sud-estul Transilvaniei formau Dacia Inferior, iar
Banatul şi restul Transilvaniei constituiau Dacia Superior. Tot în anul
118 sau mai târziu, în 123, pentru o mai bună apărare a regiunii aurifere,
în partea de nord a provinciei a fost constituită provincia Dacia
41
Porolissensis, după numele castrului roman de la Porolissum, din
apropierea cetăţii dacice cu acelaşi nume.
În timpul domniei lui Antoninus Pius a fost o perioadă de linişte şi
prosperitate, cu excepţia tulburărilor din anul 143, provocate, după cum
ne spune Aelius Aristides, de nebunia geţilor.
În vremea împăratului Marcus Aurelius, probabil în anul 168 d.Hr.,
Dacia Inferior a fost numită Dacia Malvensis (după numele unei cetăţi
dacice care se presupune a fi fost pe teritoriul capitalei Romula – Malva),
iar Dacia Superior a devenit Dacia Apulensis (după numele dacic al
oraşului şi sediului Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum). În timpul
aceluiaşi împărat, provincia a fost afectată de războaiele cu cvazii şi
marcomanii de la Dunărea mijlocie. Un număr de 12 000 de daci ar fi fost
transferaţi în interiorul provinciei.
Perioada împăraţilor Septimius Severus şi până la Severus
Alexander a fost una de prosperitate pentru provincia Dacia. Cele mai
impunătoare edificii din oraşele provinciei provin din acea epocă.
După moartea lui Severus Alexander în anul 235, începe perioada
de criză generală a Imperiului Roman, care a afectat şi Dacia. Atacurile
carpilor şi goţilor au devenit tot mai frecvente şi cu consecinţe tot mai
grave pentru provincia Dacia. Ca urmare a unui atac al carpilor, în anul
245 s-a procedat la fortificarea oraşului Romula – capitala Daciei
Malvensis. Însuşi împăratul Filip Arabul ar fi venit în Dacia pentru a
conduce personal campaniile militare împotriva barbarilor, apoi activită-
ţile de fortificare.
În privinţa abandonării provinciei Dacia, există două orientări.
Unii istorici consideră că Dacia a fost abandonată încă din perioada
domniei lui Gallienus, invocând în acest sens pasaje din scrierile lui
Eutropius (Scurtă istorie de la întemeierea Romei, 9, 8), Rufius Festus
(Breviarium rerum gestarum populi Romani, 8), Sextus Aurelius Victor
(De Caesaribus, 33, 3) şi Iordanes (Romana, 217).
Majoritatea istoricilor consideră că armata şi administraţia au fost
retrase din Dacia abia de către împăratul Aurelian, după cum reiese clar
din pasajele scrise de Eutropius (Scurtă istorie de la întemeierea Romei,
9, 8) şi Iordanes (Romana, 217). Cel mai convingător rămâne pasajul din
Historia Augusta referitor la domnia lui Aurelian: „Văzând că Illyria a
fost devastată, iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra
Dacia transdună-reană, provincia pe care o crease Traian, el a părăsit-o şi
a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos din dânsa le-a
42
aşezat în Moesia şi a numit-o Dacia sa, provincia care acum desparte cele
două Moesii” (Vita Aureliani, 39, 7).
În concluzie, putem afirma că provinciile de la Dunărea de Jos au
fost devastate de invaziile goţilor în perioada domniei lui Gallienus, dar
decizia abandonării definitive a fost luată şi pusă în aplicare abia în timpul
împăratului Aurelian.
Istoria geto-dacilor din Imperiul Roman nu trebuie confundată cu
cea a provinciei Dacia, deoarece ei au fost prezenţi, de asemenea, în pro-
vinciile romane Moesia şi Dacia de la Dunărea Mijlocie şi de Jos. Din
păcate, lacunele datorate publicării rezultatelor cercetărilor în unele situri
din Moesia şi Pannonia ne împiedică să avem o imagine mai aproape de
realitate.
În timp ce dacii liberi au continuat să atace Imperiul Roman, geto-
dacii din provinciile romane par să se integreze tot mai mult noii lumi. Un
nivel de trai superior perioadei preromane ar putea fi o explicaţie simplă,
dar verosimilă pentru această situaţie. Cu atât mai mult cu cât secolul al
II-lea şi prima treime a celui următor au reprezentat apogeul economiei
lumii romane.
III.2. Populaţia autohtonă în Moesia în secolele I-III d.Hr.

În scrierile lor Strabon (Geografia, 7, 3, 2), Cassius Dio (Istoria
romană, LI, 23, 2 -26, 6), Plinius cel Bătrân (Istoria naturală, IV, 11-18,
41), Ovidius (Tristia/Tristele, IV, 10, 109-110) amintesc pe geţi ca
locuitori ai ţinutului dintre Dunăre şi Mare. Unii dintre geţi ar putea să fi
fost transferaţi în urma expediţiilor întreprinse în secolul I d.Hr. de Aelius
Catus şi Plautius Silvanus Aelianus, majoritatea lor erau însă indigeni în
această regiune. Un alt val de transfer din barbaricum în lumea romană a
avut loc în a doua jumătate a secolului al III-lea, când pe lângă sarmaţi şi
goţi, o parte a carpilor au fost aşezaţi pe teritoriul actual al Dobrogei.
Prezenţa traco-geto-dacilor în Moesia Superior şi Moesia Inferior
este mai bine cunoscută pe teritoriul actual al Dobrogei, dar este o
realitate pentru ambele provincii menţionate, care se aflau pe actualele
teritorii ale Serbiei, Bulgariei şi României.
III.2.1. Habitatul
În timp ce populaţia acestor oraşe era grecească, cu o minoritate
romană la Tomis şi Callatis, interiorul Dobrogei era locuit de geţi, sciţi,
43
bastarni, odrisi, bessi şi lai. Pe linia Dunării de Jos au apărut mai întâi
fortificaţii, apoi aşezări civile şi oraşe romane.
Pe teritoriul provinciei Moesia Inferior au fost identificate aşezări
rurale atribuite traco-geto-dacilor la Korbovo în Moesia Superior,
Pavlikeni, Hotniţa, Buceag, Straja, Fântânele, Teliţa în Moesia Inferior. În
aşezarea de la Korbovo, a fost descoperit un bordei, ce avea ca inventar
ceramică dacică şi romană. În cadrul centrelor ceramice de la Pavlikeni şi
Hotniţa de pe actualul teritoriu al Bulgariei, au fost descoperite o şarjă de
oale de factură dacică modelate cu mâna (Pavlikeni), respectiv peste 100
de ceşti dacice într-un cuptor de ars vase (Hotniţa).
Populaţia autohtonă traco-geto-dacică a fost identificată şi în
castrele romane de la Karatas şi Vodeniča din Moesia Superior, respectiv
Barboşi, Novae, Oescus, Troesmis şi Dinogeţia din Moesia Inferior.
III.2.2. Viaţa spirituală
Pătrunderea creştinismului în Dobrogea s-a făcut cu siguranţă încă
din secolele I-II d.Hr. În Pătimirea Sfântului Andrei, păstrată în Sinaxarul
Constantinopolitan, se spune că Apostolul Andrei ar fi răspândit
Evanghelia în „…Bithynia, părţile Pontului Euxin şi Propontidei…
Macedonia, Thracia şi regiunile care se întind până la Dunăre.”
Informaţia este confirmată şi în lucrarea lui Hipolit Romanul Despre cei
douăsprezece Apostoli, Eusebius din Caesarea în Istoria Bisericească şi
Comentariile la geneză ale lui Origene din Alexandria.
În Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni se arată că oricine
crede poate deveni un bun creştin: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu
… nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în
toţi…” Ceea ce înseamnă că sciţii, de fapt locuitorii Scythiei Minor din
acea perioadă, erau între regiunile unde creştinismul prinsese rădăcini, şi
poate însuşi Apostolul Pavel (Paul) fusese unul din misionari.
Prezenţa traco-geto-dacilor pe partea dreaptă a Dunării în epocă
romană este dovedită de ceramica dacică descoperită în cadrul necropo-
lelor de la Paračin, Velesniča şi Viminacium din Moesia Superior, respec-
tiv Drašan, Horia şi Enisala din Moesia Inferior.
În cadrul necropolei de la Enisala, au fost descoperite un număr de
160 de morminte de epocă romană, din care 89,3% erau de incineraţie.
Majoritatea mormintelor de incineraţie aveau resturile depuse în urne în
interiorul unor gropi cilindrice de mici dimensiuni. Inventarul mormin-
telor cuprindea ceramică de factură getică şi romană, recipiente romane
din sticlă, vârfuri de săgeţi, fibule şi mărgele.
44
Mormintele de inhumaţie, în număr de 13, aparţineau unor copii
(11) şi adolescenţi (2). Scheletele erau în poziţie întinsă pe spate, cu
braţele pe lângă corp. Mormântul nr. 41 era dublu. Orientarea predomi-
nantă era N-S. Inventarul acestor morminte cuprindea ceramică getică şi
romană, precum şi un colier.
În secolele I-II d.Hr. au fost datate aşezarea de la Straja şi necropola
de la Horia, în secolele I-III d.Hr. necropola de la Enisala, în secolul
II d.Hr. aşezările de la Buceag şi atelierul ceramic de la Pavlikeni, iar în
secolele II-III d.Hr. atelierul ceramic de la Hotniţa, respectiv aşezările de
la Fântânele şi Teliţa.
III.3. Implementarea civilizaţiei romane în Dacia

Reprezentative pentru gradul de romanizare a populaţiei provinciei
Dacia sunt informaţiile oferite de inscripţii. O statistică din 1975 indica
peste 2200 nume romane (70-75%), circa 420 greco-orientale (16%),
circa 124 illire (4%), circa 74 celtice (3%), 64 traco-dace (sub 3 %), nord-
vest africane, egiptene şi altele (peste 1%). Indiferent de originea etnică
ori credinţele religioase, coloniştii veniţi în Dacia romană aveau în comun
limba latină.
Habitatul
Oraşul a fost motorul lumii romane, liantul între provincii şi Italia,
între etnii şi religii. Imperiul Roman s-a bazat pe o confederaţie de oraşe
care erau de două tipuri: muncipia şi colonia. Locuitorii celor din urmă
aveau drepturi similare celor din Roma, fiind scutiţi de o serie de taxe şi
impozite către statul roman.
Oraşele din provincia Dacia nu au fost impunătoare prin suprafeţe
sau număr de populaţie. Apulum avea aproximativ 20 000 de locuitori, în
timp ce oraşul reşedinţă al procuratorului Daciei Malvensis avea numai
6 000 şi o suprafaţă de 600 000 mp. Ele erau însă mai mari decât oraşele
de pe malul drept al Dunării de la Oescus, Novae ori Nicopolis ad Istrum.
Din punct de vedere al urbanismului, oraşele Daciei respectau regu-
lile oricărui oraş roman. În centrul lor se afla piaţa (forum), clădirile admi-
nistrative, templele, inclusiv cel dedicat cultului imperial. Străzile boltite
spre mijloc aveau canale către margini. Multe dintre clădirile unor persoa-
ne cu un statut economic superior aveau un sistem de încălzire prin podea
şi pereţi.
Aceleaşi elemente de urbanism roman au fost constatate şi în cadrul
canabae-lor (aşezări civile ale castrelor), în vicus-uri şi pagus-uri
45
(aşezări rurale), locuite de o populaţie romanizată sau aflată într-un
evident proces de romanizare. În imediata apropiere a castrelor trăiau
militarii şi familiile lor. Unele dintre ele au evoluat către un stadiu urban,
ajungând la rangul de municipia (Tibiscum) sau chiar de colonia
(Potaissa, Apulum).
Economia
În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, agri-
cultura era o ocupaţie de bază. Studiile pedologice actuale relevă o ferti-
litate ridicată a solurilor din Câmpia Română, situaţie similară perioadei
romane la nordul Dunării de Jos. Argumente în acest sens sunt zecile de
villae rusticae descoperite pe actualul teritoriu al Olteniei, fostul teritoriu
al Daciei Inferior (Malvensis). Menţionăm aici descoperirile de la
Izbiceni, Orlea, Vlădila ori Comani. Prezenţa lor indică organizarea unor
exploatări agricole după modelul fermelor romane. Clădirea centrală a
proprietarului avea anexe, în care locuiau sclavii, şi ateliere
meşteşugăreşti, care produceau pentru uz propriu şi pentru comerţ. De
asemenea, ele aveau anexe pentru animale domestice, furaje pe timpul
iernii, depozite pentru cereale etc. Nu de puţine ori, de jur împrejur aveau
ziduri de incintă puternice, cu fundaţii de pietriş.
Amploarea pe care au cunoscut-o meşteşugurile practicate în oraşe-
le romane au determinat unii istorici să vorbească chiar de o industrie
antică a producţiei ceramice. Atelierele de producţie ceramică erau gru-
pate în adevărate cartiere artizanale la periferiile oraşelor romane. Cup-
toarele de formă tronconică sau rectangulară erau grupate în grupuri de
două-trei pentru o eficienţă mai mare. Se produceau materiale de cons-
trucţii (cărămizi, ţigle, tuburi ceramice), vase ceramice de diferite forme
şi dimensiuni, opaiţe, statuete ale unor divinităţi, jucării etc. În cadrul
cartierului artizanal de nord al Romulei au fost identificate şi cercetate un
număr de 21 de cuptoare de ars vase şi materiale de construcţii (cărămizi,
ţigle, conducte ceramice etc.). Proprietarul acestora şi-a construit o villa
urbana, în mijlocul acestui cartier.
Comerţul
Economia romană a fost una monetară. Masa monetară utilizată pe
teritoriul provinciei Dacia este greu de estimat. Pentru bunurile mai ief-
tine se folosea moneda măruntă din bronz, iar pentru cele mai scumpe
moneda din argint.
Oraşele au fost principalele centre ale comerţului intern şi extern. În
pieţe existau magazine în care se vindeau produse agrare (cereale, fructe,
46
uleiuri, vinuri, sosuri, animale etc.), unelte şi ustensile casnice, veşminte
şi accesorii pentru veşminte, podoabe etc.
Comerţul extern viza aducerea unor vinuri şi uleiuri de măsline din
Orient, vase de tip terra sigillata din Gallia şi Germania, opaiţe şi vase
din bronz din Italia etc. Din Dacia erau exportate îndeosebi produse agro-
alimentare. La acestea se adăugau aurul şi argintul exploatate în regiunea
Munţilor Apuseni.
Religia
În limba latină nu a existat termenul de religie, ci de cultus deorum
care derivă din colere deus, adică atelierul zeului. Sacre erau poarta şi
zidurile templului care protejau divinităţile, dar religiosus era numai mor-
mântul. Obiectul religiei romane era obţinerea pax deorum, o favoare a
zeilor.
Pantheonul roman are la bază pe cel grecesc, preluat din Italia de
Sud, un puternic centru cultural grecesc. În loc de Zeus era Jupiter, iar în
loc de Hera era Juno. Numele roman al lui Poseidon era Neptun, Artemis
devenea Diana, Ares devenea Marte, Hermes devenea Mercur, Afrodita
se numea acum Venus, Athena devenea Minerva, iar Hephaistos
Volcanus. Herakles era Hercules, iar Dionisos (zeul vinului) era reprezen-
tat prin cuplul Liber şi Libera. Zeiţa abundenţei Persephone se pronunţa
în latină Proserpina, iar zeul medicinei, Asclepius, era Aesculapius. Prin-
tre puţinii zei romani amintim spiritele pădurii Faunus (identificat cu Pan,
zeul păşunilor) şi Silvanus. La aceştia s-au adăugat Fortuna (zeiţa oracol)
din oraşele Aretium şi Praeneste.
În Dacia, acestor divinităţi obişnuite ale Pantheonului roman li s-au
alăturat Mithras (Zeul Soarelui Neînvins), vechiul cult local al Cavaleru-
lui Trac (Danubian) şi bineînţeles cultul împăratului.
Majoritatea istoricilor consideră că în provincia Dacia s-au mani-
festat, ca şi în alte părţi ale Imperiului, fenomenele sincretismului (conto-
pirea unor divinităţi cu atribuţii asemănătoare) şi interpretatio romana
(adorarea sub nume romane a unor divinităţi locale). Fenomenul pare
destul de probabil în mediul urban, unde dacii şi-au luat nume romane
pentru a se integra mai uşor social, dar este greu de surprins în mediul
rural.
Riturile şi ritualurile funerare
Cu privire la riturile şi ritualurile funerare, din păcate, cercetările
întreprinse în necropolele marilor oraşe, precum Apulum sau Romula, au
avut un caracter limitat. S-a constatat cu certitudine că se practicau în
mod curent atât incineraţia cu resturile funerare depuse în urne sau în
47
gropi simple, cât şi înhumaţia în gropi simple, sarcofage de cărămizi sau
din piatră.
Din punct de vedere arheologic, colonişti din Pannonia şi Noricum
au fost identificaţi în cadrul necropolelor tumulare de la Caşolţ, Ighiu şi
Calbor. În cadrul acestor necropole s-a practicat exclusiv incineraţia pe
solul antic neamenajat. Resturile erau împrăştiate pe vatră sau depuse
într-o casetă din piatră. Pe vatra funerară au fost depuse vase cu ofrande,
rămase în urma banchetului funerar. Inventarul mormintelor cuprinde
ceramică de factură La Tène, specifică celţilor din Pannonia şi Noricum
(castroane cu trei picioare, vase bitronconice decorate cu inele în relief pe
gât). Au mai fost descoperite mărgele, fibule, inele şi monede romane. Pe
baza materialului arheologic, mai ales a monedelor, necropolele amintite
pot fi datate la începutul secolului al II-lea d.Hr.
Necropola tumulară de la Zlatna, cuprinzând 60 de tumuli, a fost
atribuită coloniştilor din Dalmaţia, aduşi în Dacia pentru exploatarea
minelor de aur. Ritul funerar a fost incineraţia. Arderea s-a făcut la ustri-
num, resturile fiind apoi depuse într-o groapă rectangulară. Inventarul,
relativ sărac, cuprindea ceramică romană şi de tradiţie ilirică. Necropola
de la Zlatna a fost încadrată în secolele II-III d.Hr., între limitele
existenţei provinciei Dacia romană.
În cele 7 necropole recent descoperite la Alburnus Maior (Roşia
Montană) au fost cercetate un număr de peste 1 200 de morminte,
atribuite unor mineri aduşi din Dalmatia pentru exploatarea aurului.
Publicarea lor integrală va aduce o contribuţie importantă la cunoaşterea
riturilor şi ritualurilor funerare folosite de colonişti în Dacia.
III.4. Autohtonii în provincia Dacia

Textul lui Eutropius din Scurtă istorie de la întemeierea Romei
(VIII, 6, 1) „Dacia în urma războaielor cu Decebal a fost golită de
bărbaţi” (Dacia enim diuturno bello Decibali viris erat exhausta) a stat la
baza ideii că dacii ar fi fost exterminaţi în urma războaielor din 101-102,
105-106. Greşeala a plecat de la traducerea incorectă a termenului de viris
(bărbaţi) prin oameni, care în limba latină este de fapt hominibus.
Celebru a rămas şi textul aceluiaşi Eutropius care arăta că „în Dacia au
fost aduse mulţimi nesfârşite de oameni din toată lumea romană” (victa
Dacia, ex toto orbe romano infinitas eo copias hominum). El a fost inter-
pretat de unii istorici ca fiind o dovadă indirectă a exterminării dacilor în
cursul celor două războaie daco-romane.
48
Cercetările arheologice, toponimia, hidronimia, antroponimele,
numismatica sunt tot atâtea argumente care susţin continuitatea dacilor
după organizarea provinciei Dacia. Pe de altă parte, nu există nici un
teritoriu cucerit de romani din care populaţia locală să fi fost exterminată
sau transferată în totalitate ori în cea mai mare parte. Dimpotrivă, fiscul
roman avea nevoie de cât mai mulţi contribuabili, iar coloniştii aduşi în
Dacia trebuiau să pună bazele unei economii romane prospere şi să
implementeze civilizaţia romană
Mai multe scene de pe Columna lui Traian indică supunerea unor
grupuri de daci în faţa împăratului şi armatei romane. Menţionăm aici
scenele XXVII-XXVIII în care oameni de rând (comati) vin să ceară pace
împăratului; scena XXXVII arată un număr mare de daci, oameni simpli
dar şi tarabostes, femei, copii şi bărbaţi de toate vârstele, care se supun
împăratului, ce le arată clemenţă. În scena XLVI doi comati cer îndurare
lui Traian, iar în scena LII o delegaţie de daci duce tratative. În scena LXI
un nobil dac îngenunchează în faţa împăratului, iar în scena LXI alţi doi
comati sărută mâna împăratului. Scena LXXVI arată revenirea populaţiei
dacice la aşezările lor după încheierea ultimului război dintre daci şi
romani din 105-106.
În privinţa recrutărilor în unităţile de nationes ale armatei romane,
dacii nu au făcut excepţie. 15 unităţi militare staţionate din Britannia
până în nordul Africii purtau nume de dacorum: Cohors II Aurelia
Dacorum, Cohors Augusta Dacorum în Pannonia; Cohors Gemina
Dacorum Militaria în Moesia; Ala I Ulpia Dacorum în Macedonia;
Cohors I Aelia Dacorum în Britannia şi Cohors I Ulpia Dacorum în
Siria. După satisfacerea stagiului militar de 25 de ani, la sfârşitul căruia
erau deja romanizaţi, ei primeau pământ, cetăţenia romană şi îşi puteau
întemeia familii.
Inscripţiile descoperite pe teritoriul fostei provincii Dacia cuprind
antroponime traco-geto-dacice precum Bitus, Blasa, Brisanus, Denzi,
Dizo, Drebias, Duda, Mucapuis, Mucatra, Mucatius, Mucianus, Prisosta,
Soia etc. Ele au fost găsite în inscripţii descoperite în 37 de oraşe, 20 de
castre şi 9 aşezări rurale. Unii locuitori poartă nume roman şi nume de
familie dacic: Valeria Dula, Aurelius Duda, Aurelius Denzi.
Aceste nume sunt însă greu de atribuit unor localnici sau unor
colonişti traci veniţi din sudul Dunării. Totuşi, unele antroponime din ins-
cripţii descoperite la Drobeta (Iulius Daciscus), Germisara (Decebalus),
Napoca (P. Aelius Dacianus) sau Brâncoveneşti (Zetzi) par să fi aparţinut
unor autohtoni daci.
49
Majoritatea dacilor care urcaseră treptele ierarhiei sociale preferau,
probabil, nume romane. Ei erau civili peregrini (oameni liberi fără
cetăţenie romană), ori militari cu grade inferioare. Astfel, poate să se fi
întâmplat măcar cu unii dintre cei 120 de Ulpii, a peste 250 de Aelii şi a
peste 300 de Aurelii. Aceştia au fost peregrini care au primit cetăţenia
romană în timpul domniilor lui Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus
Aurelius sau Caracalla. În schimb, în alte provincii ale Imperiului Roman,
persoane purtând nume romane îşi precizează originea dacică prin
expresiile natione Dacus ori natus (oriundus) Dacia.
Prezenţa geto-dacilor în provincia romană este argumentată şi prin
revoltele despre care există informaţii scrise. O primă revoltă a dacilor
pare să fi avut loc la sfârşitul domniei lui Traian (117-118), când atacurile
sarmaţilor şi indigenilor au fost atât de puternice, încât doar prietenii l-au
convins pe Hadrian să nu abandoneze provincia abia cucerită.
În timpul împăratului Antoninus Pius, probabil în 143, a avut loc o
puternică revoltă în Dacia, care l-a determinat pe istoricul Aelius
Aristides să vorbească de războaiele provocate de nebunia geţilor. În anii
156-157 şi apoi în timpul războaielor marcomanice din timpul
împăratului Marcus Aurelius au avut loc puternice atacuri ale dacilor
liberi de la nord şi vest de provincia Dacia. Ele vor fi mai dese şi mai
puternice începând cu domnia lui Maximinus Thrax, apoi Gordianus III,
Filip Arabul şi Gallienus.
III.4.1. Habitatul rural
Aşezările populaţiei autohtone din provincia Dacia se aflau pe
întregul teritoriu al provinciei, în centrul provinciei (Slimnic, Noşlac),
pe văile largi ale râurilor (Lechinţa de Mureş, Obreja), cât şi la periferii
(Mugeni, Simoneşti). Suprafeţele lor variau între 1-3 ha şi 6-8 ha. Cea
mai întinsă dintre cele identificate până în prezent pare a fi cea de la
Micoşlaca, cu o suprafaţă de aproximativ 20 ha. Prezenţa populaţiei
autohtone este susţinută de ceramica descoperită şi în cadrul fermelor
romane de la Aiud, Răhău, Cinciş, Mănerău şi Chinteni. Sporadic
ceramica dacică modelată cu mâna a apărut şi în unele oraşe romane ale
provinciei.
Cu privire la începuturile stăpânirii romane în Dacia, menţionăm
faptul că unele aşezări rurale, cum sunt cele de la Simoneşti, Slimnic
şi Cernatu, au continuat să fie locuite fără întrerupere din perioada
preromană.
50
Ca şi în perioada preromană, aşezările cuprindeau atât locuinţe de
suprafaţă, cât şi locuinţe semi-adâncite (bordeie). Locuinţele de suprafaţă
erau majoritar rectangulare cu colţurile rotunjite şi podeaua la nivelul
solului antic. Locuinţele sunt prezenţe rare, exceptând aşezarea de la
Mugeni, unde reprezentau cca. 1/3 din totalul locuinţelor cercetate. Bor-
deiele erau de formă rectangulară cu colţurile rotunjite şi rareori rotund-
ovale (ca la Obreja). Ambele tipuri de locuinţe erau construite cu pereţi
lutuiţi pe o structură din lemn şi nuiele. Acoperişul în două sau patru ape
era realizat cu paie, trestie sau şipcă pe o structură din lemn. În interiorul
locuinţelor se aflau vetre rotund-ovale sau cuptoare în formă de potcoavă,
realizate prin scobire în pământ cruţat. Acestea aveau carcasa din lut şi
pietre de râu sau gresii.
Gropile de provizii în formă de sac, bol, cilindrice sau tronconice
erau de 2-3 ori mai numeroase decât locuinţele unei aşezări. Ele se aflau
în interiorul locuinţelor, dar mai ales în afara lor.
Unele din aşezările rurale ale populaţiei autohtone din Dacia roma-
nă continuă din epoca preromană în secolele II-III d.Hr. (Slimnic, Şura
Mică, Cernaţu, Roşia, Guşteriţa etc.), dar majoritatea au fost datate în
secolele II-III d.Hr. (Boarta, Locusteni, Noşlac, Ocna Sibiului etc.). În
secolele II-IV d.Hr. au fost datate aşezările de la Obreja şi Şura Mică, iar
în secolele III-IV d.Hr. cele de la Archiud şi Mugeni.
III.4.2. Viaţa economică
Principala ramură a economiei era agricultura. Cultivarea pământu-
lui este relevată de fiarele de plug de la Obreja şi Dedrad, râşniţele de tip
roman de la Obreja şi Noşlac, cea de tip dacic de la Lechinţa de Mureş,
secerile de la Obreja, coasele de la Lechinţa de Mureş şi Obreja. La
Lechinţa de Mureş, Dedrad şi Obreja au fost descoperite chiar depozite de
unelte agricole.
Producţia ceramicii de tradiţie locală este atestată de cuptoarele de
olar descoperite în cadrul aşezărilor rurale autohtone de la Grădinari şi
Slimnic, precum şi de continuarea formelor dacice preromane. Ceramica
de factură dacică reprezenta aproximativ 10-15% în aşezarea de la Obreja
şi cca. 45% în cea de la Noşlac. Principalele forme ale ceramicii autoh-
tone din pastă modelată cu mâna sunt ceaşca tronconică (opaiţ), oalele de
diferite forme decorate cu motive specifice epocii preromane (brâuri
alveolate, butoni rotunzi sau dreptunghiulari, alveole, linii orizontale sau
în val incizate etc.). Vasele de tradiţie locală modelate la roată sunt foarte
rare, principalele forme fiind chiupul, oala, fructiera şi cana.
51
Populaţia locală a folosit ceramica romană de bucătărie din pastă
zgrunţuroasă, respectiv pentru servitul mesei din pastă fină. Principalele
forme de vase sunt oalele, străchinile, capacele, tăvile etc. La Boarta au
fost găsite şi fragmente de vase romane de import de tip terra sigillata.
Meşteşugurile casnice (torsul şi ţesutul) sunt relevate de numeroa-
sele descoperiri de fusaiole pentru tors şi greutăţi din lut pentru războiul
de ţesut.
Prezenţa monedelor romane din bronz şi argint indică un comerţ cu
lumea urbană. În unele situaţii, au fost constatate şi fenomene de tezauri-
zare a unor monede de argint la Ruşi, respectiv brăţări, colane, lanţuri din
argint şi monede la Vârtopu şi Aţel. Cu toate acestea, descoperirile arheo-
logice nu permit observarea unor indicii ale diferenţierilor sociale.
III.4.3. Viaţa spirituală
Inscripţiile şi artele plastice oferă numeroase date cu privire la
divinităţile romane şi orientale în Dacia (Jupiter, Apollon, Liber Pater,
Silvanus Domesticus, Nemesis, Mithras), dar nici o informaţie cu privire
la credinţele ori divinităţile autohtonilor geto-daci.
Viaţa spirituală, atât cât poate fi ea surprinsă arheologic, pare să fi
păstrat din tradiţiile perioadei preromane, cel puţin în domeniul funerar.
Pe teritoriul provinciei Dacia au fost cercetate un număr de peste
900 de morminte ce pot fi atribuite autohtonilor. Cele mai importante
necropole au fost cele de la Locusteni (290 de morminte), Obreja (243
morminte) şi Soporu de Câmpie (190 de morminte). Din cercetările de
până acum, nici o necropolă din epoca preromană nu a continuat în
secolele II-III d.Hr.
Riturile de înmormântare utilizate au fost incineraţia şi inhumaţia,
cu menţiunea că primul rit amintit predomina clar, inhumaţia fiind doar o
excepţie. În majoritatea covârşitoare, decedatul a fost ars la ustrinum, iar
oasele au fost depuse în urne umplute, în proporţie de 2/4 sau 3/4 cu frag-
mente de oase calcinate. Mormintele de incineraţie în gropi simple cilin-
drice sau alungite sunt prezenţe rare.
Mormintele de inhumaţie reprezintă 3 % la Obreja, 11 % la Soporu
de Câmpie şi 25,8% la Locusteni. În majoritatea cazurilor au fost înhu-
maţi copii, şi rareori adulţi. Aceştia erau depuşi în gropi rectangulare cu
colţurile rotunjite. Scheletele întinse pe spate, cu picioarele întinse şi mâi-
nile pe lângă corp, erau acoperite cu pietre, sau aveau pietre doar la cap şi
la picioare, ori partea superioară era acoperită cu o jumătate de vas, ca la
52
Locusteni. La Locusteni, 60% din mormintele de inhumaţie aveau orien-
tarea N-S, în timp ce la Soporu de Câmpie, ele evitau orientarea N-S.
Inventarul a fost în general modest, dar s-a constatat o frecvenţă
mai mare a lui în cadrul mormintelor de incineraţie. Acesta consta în vase
ceramice de tradiţie locală sau de factură romană, inele, cercei, fibule,
oglinzi romane, pandantivi, monede etc. În cadrul necropolei de la
Locusteni numai 29% dintre mormintele de inhumaţie aveau inventar
funerar, constând mai ales în vase cu ofrande şi oase de animale.
Daco-romanii în lumina izvoarelor narative (texte selectate)

VIII.6, 1. După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius
Hadrianus. 2… el a rechemat armatele din Asiria … A încercat să facă
acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu
cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani;
deoarece Traian, după cucerirea Daciei, aduse o mulţime foarte mare de
oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi
cultivarea ogoarelor; căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma
lungului război al lui Decebal (Defuncto Traiano, Aelius Hadrianus
creatus est princeps…. Et de Assyria… revocavit exercitus… Idem de
Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani
Barbaris traderentur, propterea quod Traianus, victa Dacia, ex toto orbe
Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes
colendas; Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta).
(Eutropius, Breviarum ad Urbe condita /
Scurtă istorie de la întemeierea Romei)
Hadrian, 6, 6. Aflând de răscoala sarmaţilor şi a roxolanilor… a
plecat în Moesia, după ce şi-a trimis înainte armatele… 6, 8. După ce a
încheiat pace cu regele roxolanilor, care se plângea de micşorarea subven-
ţiilor băneşti. 7, 3. El a venit la Roma, după ce i-a încredinţat Dacia lui
Turbo, care a primit şi titlul de prefect al Egiptului, ca să se bucure de mai
multă autoritate…
Antoninus Pius, 5, 4. Cele mai multe războaie le-a purtat prin legaţii
săi. Căci… pe germani şi pe daci şi multe neamuri, ca şi pe iudeii care s-
au răsculat, el i-a zdrobit prin guvernatori şi legaţi.
Aurelianus, 30, 4. Deci după pacificarea Orientului, Aurelian s-a
întors victorios în Europa şi aici a sfărâmat trupele carpilor şi fiindcă
senatul i-a dat lui în lipsă titlul de Carpicus…
53
Aurelianus, 39, 7. Văzând că Illyria a fost devastată, iar Moesia
pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provin-
cia pe care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali.
Populaţiile pe care le-a scos din dânsa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o
Dacia sa, provincia care acum desparte cele două Moesii. (cum vastatum
Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam Transdanuviana
Daciam a traiano, constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit,
desperans eam posse retineri, abductosque ex ea populos in Moesia
conlocavit appelavitque suam Daciam quae nunc duas Moesia dividit.)
(Scriptores Historiae Augusta / Istoria Augusta)
217. După aceasta, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre,
care au o întindere de un milion de paşi, i-a prefăcut în provincie Traian,
în timpul domniei sale... Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei
sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în
Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia a întemeiat Dacia Mediterranea şi
Dacia Ripensis...
(Iordanes, Romana / Faptele romanilor)
Cap. 7. Căci în cine altul au crezut toate neamurile decât în
Christos? … Parţii şi mezii… diferite neamuri din provinciile Galiei şi
regiunile britanilor… şi cele ale sarmaţilor, dacilor, germanilor, sciţilor…
În toate aceste locuri … şi stăpâneşte numele lui Christos care a venit.
(Tertulian, Adversus Iudaeo / Împotriva iudeilor)
Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie
romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta era de jur împrejur
un milion de paşi, dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută,
iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat a doua Dacie
în regiunea Moesiei şi Dardaniei . . .”
(Rufius Festus, Breviarium rerum gestarum populi Romani / Scurtă
istorie a faptelor poporului roman, VIII, 2)
Împreună cu fiul său Salonius, căruia îi dăduse titlul de Caesar, el
(Gallienus) a adus statul roman aproape de marginea prăpastiei, astfel
încât goţii care înaintaseră nestingheriţi prin Thracia au ocupat
Macedonia, Achaia şi ţinuturile învecinate cu Asia [...] şi fiind pierdute
teritoriile de dincolo de Dunăre pe care le câştigase Traian (et amissa
trans Istrum, quae Traianus quaesierat).
(Sextus Aurelius Victor, De Caesaribus /
Despre împăraţi, 33, 3)
54
*** Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română.
Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Protase, D.,
Suceveanu, A., (coord).
1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, Bucureşti, 2000 (coord.
ştiinţific C. Preda).
Babeş M., Necropola daco-romană de la Enisala, SCIVA, 22, 1971, 1, 19-45.
Bârzu, L., S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi
tradiţie istorică, Bucureşti, 1991.
Baumann V., Aşezări rurale antice în zona gurilor Dunării. Contribuţii arheo-
logice la cunoaşterea habitatului rural (sec. I-IV p. Chr.), Tulcea, 1995.
Benea, D., Quelques observations sur la cèramique de l'aglomeration daco-
romaine de Freidorf-Timişoara, în Études sur la ceramique romaine et
daco-romaine de la Dacie et Mésie Inférieure, Timişoara, 1997, 55-76.
Eadem, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 1996.
Eadem, Römische Töpferwörksteten im Tibiscum, SIB, 11, 1985, 11-21.
Eadem, Atelierele ceramice de la Tibiscum (Contribuţii la istoria atelierelor
ceramice din sud-vestul Daciei), Potaissa, 3, 1982, 22-39.
Burton, G., Government and the Provinces, în The Roman World, London and
New York, vol. 1., p. 423-436.
Chirilă, E., Gudea, N., Lucăcel, V., Pop P., Das Römerlager von Buciumi, Cluj,
1972.
Chirilă, E., Gudea, N., Şantierul arheologic Bologa, judeţul Cluj (1967), Materiale,
9, 1970, 115-120.
Daicoviciu, C., Dăinuirea populaţiei dacice, în Din istoria Transilvaniei,
Bucureşti, 1961.
Idem, La Transylvanie dans l'antiquite, Bucureşti, 1945.
Idem, Problema continuităţii în Dacia romană, Cluj, 1940.
Idem, Neue Mittelungen aus Dacien, Dacia, VII-VIII, 1937-1940, 299-336.
Idem, Problema continuităţii în Dacia, AISC, III, 1936-1940, 200-270.
Damian, P., Geto-dacii în configuraţia demografică a Daciei romane,
http://www.mnir.ro/publicat/damian, Bucureşti, 2002.
Ferguson, J., Classical Religions, în The Roman World, London, 1987, p. 749-
760.
Fabritius, K., Bericht über die Auffindung und öffnung eines Dakischen Grabes,
AVSL, 5, 3, 1862, 287-313.
Ferenczi, Al., Dare de seamă asupra săpăturilor arheologice de la Cristeşti,
ACMIT, II, 1926-1928, 216-217.
55
Floca, O., Pagus Miciensis, Sargetia, 5, 1968, 49-58.
Idem, Sisteme de înmormântare în Dacia Superioară romană, Sargetia, II, 1938,
1-116.
Floca, O., Valea, M., Villa rustica şi necropola daco-romană de la Cinciş,
ActaMN, II, 1965, 163-193.
Florescu, Gr., Castrul roman de la Răcari, AO, 1930, 373-395.
Gherghe, P., Dovezi ale continuităţii dacice în aşezarea romană de la Săcelu
(jud. Gorj), AO, SN, 4, 1985, 47-52.
Glodariu, I., Aşezări dacice şi daco-romane la Slimnic, Bucureşti, 1981.
Idem, Cercetări arheologice la Dedrad, Apulum, 13, 1975, 227-243.
Gudea, N., Das Römergrenzenkastell von Bologa-Rescvlvm/Castrul roman de la
Bologa-Rescvlvm, Zalău, 1997.
Idem, Castrul roman de la Buciumi/Das Römergrenzenkastell von Buciumi,
Zalău, 1997.
Idem, Porolissum. Vama romană, Cluj-Napoca, 1996.
Idem, Porolissum – Un complex arheologic daco-roman la marginea de nord a
Imperiului Roman, ActaMP, XIII, 1989.
Idem, Castrul roman de la Inlănceni. Încercare de monografie, ActaMP, 3, 1979,
149-273.
Idem, Gornea. Aşezarea din epoca romană şi romană tîrzie, Reşiţa, 1977.
Gudea, N., Moţu, I., Despre ceramica provincială modelată cu mîna din castre.
Observaţii arheologice cu specială privire la Dacia Porolissensis,
ActaMP, 12, 1988, 229-250.
Gudea, N., Pop, I., Castrul roman de la Rîşnov-Cumidava. Contribuţii la cerce-
tarea limesului de sud-est al Daciei romane, Braşov, 1971.
Hoddinott, R. F., Bulgaria in Antiquity, London, 1975.
Kenner, F., Beiträge zu einer Chronik der archäeologischen Funde in der
österreichischer Monarchie (1856-1858), AOG, 1860, XXIV, 2, 225-424.
Lupu, N., Aşezarea daco-romană de la Roşia (Judeţul Sibiu), ActaMN, 5, 1968,
445-450.
Macrea, M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1968.
Idem, Les Daces à l’epoque romaine à la lumière des recentes fouilles
archèologiques, Dacia, NS, 1, 1957, 205-220.
Macrea, M., Gudea, N., Moţu, I., Castrul roman de la Mehadia, Bucureşti, 1993.
Macrea, M., Russu, M., Der Dakische Friedhof von Porolissum und das Problem
der dakischen Bestattungsbräuche in oder Spätlatenezeit, Dacia, NS,
1960, 201-230.
Manning, W. H., Industrial Growth, The Roman World, London and New York,
vol. 2, p. 586-595.
Mănucu-Adameşteanu, M., Necropola daco-romană de la Enisala, com.
Sarichioi, jud.
56
Maxfield, V., Mainland. Europe, The Roman World, London and New York, vol.
1, p. 138-193.
Mitrofan, I., Aşezări ale populaţiei autohtone în Dacia superioară, ActaMN, 9,
1972, 141-162.
Idem, Aşezarea daco-romană de la Noşlac (Aiud). Rezultatele săpăturilor din
anii 1963-1964, Sesiunea ştiinţifică a muzeelor de istorie, Bucureşti, 1,
440-453.
Idem, Villae rusticae în Dacia Superioară, ActaMN, 10, 1973, 127-150.
Negru, M., The Native Pottery of Roman Dacia, British Archaeological Reports,
IS 1097, Oxford, 2003.
Negru, M., Some considerations regarding the native wheel-made pottery from
Roman Dacia, RCRF Acta, 36, 2000, 235-240.
Idem, An introduction to the study of native hand-made pottery from Roman
Dacia, RCRF Acta, 35, Abingdon, 1997, 97-106.
Idem, An introduction to the study of native pottery from South-Carpathian
Roman Dacia, The Thracian World at the crossroads of civilivilisations,
II, Bucureşti, 1998, 630-643.
Idem, Consideraţii privind ceştile dacice modelate cu mâna descoperite în Dacia
romană, AO, SN, 13, 1998, 27-45.
Ohcearov, D., Trako-rimski nekropol Tărgovişte, Arheologia, 7, 1965, 1, 34-37.
Pârvan, V., Dacia, Bucureşti, 1928.
Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995, p. 13-41.
Idem, L'organisation de la Dacie sous Traian et Hadrien, Dacia, NS, 29, 1-2,
1985, 45-55.
Idem, Contribuţii privind organizarea administrativă a Daciei romane, RI, 32, 2,
1979, 359-376.
Idem, Întinderea provinciei Dacia Inferior, SCIV, 22, 3, 1971, 411-423.
Piso, I., Certains aspects de l'organisation de la Dacie romaine, RRH, 6, 1973,
999-1015.
Popilian, G., Les centres de production céramique d`Oltenie, în Ètudes sur la
céramique romaine et daco-romaine de la Dacie et Mésie Inférieure,
Timişoara, 1997, 7-20.
Idem, Unitatea culturală din provinciile romane Dacia şi Moesia, Drobeta, 7,
1996, 59-74.
Idem, Necropola daco-romană de la Locusteni, Craiova, 1980.
Idem, Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976.
Idem, Traditions autochtones dans la céramique provinciale romaine de la Dacie
Méridionale, Thraco-Dacica, I, 1976, 279-286.
Idem, Gropşani – Monografie arheologică, Bucureşti 1998, 43-95.
Poulter, A., Towns and villages, The Roman World, London and New York, vol.
2., p. 388-395.
Protase, D., Autohtonii în Dacia, Bucureşti, 1980.
57
Idem, Soporu de Câmpie. Un cimitir dacic din epoca romană, Bucureşti, 1976.
Idem, Aşezarea şi cimitirul daco-roman de la Obreja (Transilvania), ActaMN, 8,
1971, 135-160.
Protase, D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1968.
Idem, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii,
Bucureşti, 1966.
Protase, D., Zrinyi, A., Castrul roman şi aşezarea civilă de la Brâncoveneşti (jud.
Mureş). Săpăturile din anii 1970-1987, Târgu Mureş, 1994.
Protase, G., Marinescu, G., 1981 Cercetările arheologice din castrul roman de la
Ilişua (Judeţul Bistriţa-Năsăud), Materiale 15, 1981, 289-291.
Rees, S., Agriculture and horticulture, în The Roman World, London and New
York, vol. 2., 1987, p. 481-498.
Rusu, M., Castrul roman de la Gilău, Stcom Caransebeş, 1979, 153-192.
Scorpan, C., La continuité de la population et des traditions gètes les conditions
de la romanization de la Scythie Minor, Pontica, VI, 1973, 137-151.
Soultov, B, Centres antiques de poteries en Mésie Inférieure, Actes du II-e
Congrès International de Thracologie, Bucureşti, 1980, 2, 379-388.
Ştefan, Gh., Le camp romain de Drajna de Sus, Dacia, XI-XII, 1945-1947, 115-
144.
Idem, Nouvelles dècouvertes dans le "castellum” romain de Barboşi, Dacia, V-
VI, 1935-1936, 341-349.
Suceveanu, A., Viaţa economică în Dobrogea romană (secolele I-III e.n.),
Bucureşti, 1977.
Suceveanu, A., Barnea, A., La Dobroudja romaine, Bucureşti, 1991
Székely, Z., Ceramica dacică din castrul roman de la Olteni, Cumidava, 15-19,
1990-1994, 18-20
Idem, Date referitoare la cucerirea sud-estului Transilvaniei de către romani şi
persistenţa elementului dacic, Cumidava, IV, 1970, 49-55.
Teodor, D. Gh., Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al
XIV-lea, Iaşi, 1991.
Tudor, D., Oltenia romană, Bucureşti, ed. A IV-a, 1978.
Idem, Sucidava, Bucureşti, 1974.
Idem, Centrul militar roman de la Buridava, SMMIM, 1, 1968, 17-29.
Tudor, D., Poenaru-Bordea, Gh, Vlădescu, C., Rezultatele primelor două campa-
nii de săpături arheologice în castrul de la Bivolari-Arutela, SMMIM,
2-3, 1969, 1970, 8-46.
Vlădescu, C. M., Complexul de fortificaţii de la Bumbeşti şi rolul lor în
răspîndirea romanităţii, Litua, 3, 1986, 132-137.
Winkler, J., Vasiliev, V., Chiţu, L., Borda, A., Villa rustica de la Aiud. Câteva
observaţii privind villae-le rusticae din Dacia Superior, Sargetia, V,
1968, 59-86.
58
Planşe
Planşa 6. – Harta provinciei Dacia (după M. Macrea, N. Gudea, I. Moţu,

Praetorium. Castrul şi aşezarea romană de la Mehadia, 1993, fig. 1).
59
Planşa 7. – 1-4. Aspecte din cadrul necropolei de la Soporu de Câmpie
(după D. Protase, Soporu de Câmpie. Un cimitir dacic din epoca romană, 1976,
pl. 4: 1-4). 5-6. Morminte din necropola de la Locusteni (după G. Popilian,
Necropola daco-romană de la Locusteni, 1976, pl. XLVIII: 3, 6).
60
Planşa 8. – Ceramică romană descoperită în necropola de la Locusteni
(după G. Popilian, Necropola daco-romană de la Locusteni, 1976, pl. L).
61
Planşa 9. – 1-4. Ceramică dacică modelată cu mâna. 5-9. Ceramică
dacică modelată la roată (după M. Negru, The Native Pottery
of Roman Dacia, 2003, pl. 16, 21).
62
IV. CIVILIZAŢIA DACILOR LIBERI
ÎN SECOLELE II-IV D.HR.
Expresia folosită adesea cucerirea Daciei de către romani este doar

pe jumătate corectă, pentru că mai puţin de jumătate din teritoriul locuit
de geto-daci în secolul I d.Hr. a făcut parte din provincia Dacia. De jur
împrejurul graniţelor Daciei romane, geto-dacii au continuat să locuiască.
Ei aveau numele triburilor locale: carpi, costoboci şi daci mari.
Geto-dacii din afara graniţelor Imperiului Roman au fost creatorii
unor culturi arheologice care au elemente fundamentale comune de origi-
ne preromană, dar şi elemente care indică diferenţe regionale datorate
impactului civilizaţiei romane al unor populaţii alogene vecine cu care au
convieţuit în anumite perioade (sarmaţi şi goţi).
Culturile arheologice atribuite geto-dacilor au fost denumite după
numele primelor sau celor mai importante situri arheologice cercetate
(Militari-Chilia, Lipiţa şi Sântana-Arad), numele tribului dacic identificat
(cultura carpică), sau anumite elemente de rit funerar ce fac diferenţa
(cultura tumulilor carpatici).
IV.1. Geto-dacii din Muntenia. Cultura Militari-Chilia

IV.1.1. Scurtă istorie în lumina izvoarelor scrise
Istoria controlului roman în Muntenia, poate chiar a unei prezenţe
efective după cum consideră unii istorici, începe în secolul I d.Hr. Politica
spaţiului de siguranţă la Dunărea de Jos a fost aplicată prin expediţiile
întreprinse de Sextus Aelius Catus (în anii 10-12 d.Hr.) şi Plautius
Silvanus (în perioada 57-67 d.Hr.). Cel puţin prima, dacă nu şi a doua
acţiune ar fi vizat Muntenia. Rezultatele lor au fost transferul locuitorilor
unor comunităţi locale la sudul Dunării, respectiv dezafectarea davelor
getice nord-dunărene. Ca urmare a primei acţiuni ar fi încetat utilizarea
davelor de la Tinosul, Sprâncenata şi Popeşti.
Primul război daco-roman s-a încheiat cu ocuparea Munteniei şi
instalarea unor unităţi militare romane din legiunea a XI-a Claudia, a V-a
63
Macedonica şi I Italica în fortificaţiile construite în regiunea subacar-
patică la Drajna de Sus, Mălăeşti, Filipeştii de Pădure şi Rucăr.
Imediat după moartea lui Traian, în iarna anului 117-118 au avut
loc puternice atacuri ale sarmaţilor roxolani, şi probabil o revoltă a popu-
laţiei getice din Muntenia. În urma acestor evenimente, Muntenia a fost
abandonată, trupele romane din dealurile subcarpatice fiind retrase în
Moesia Inferior. Deşi informaţiile scrise nu menţionează, după abandona-
rea Munteniei la începutul domniei lui Hadrian, se pare că Imperiul
Roman a controlat politic şi militar continuu această regiune cu ajutorul
trupelor din provinciile Dacia Malvensis şi Moesia Inferior. Această reali-
tate geopolitică este evidenţiată de prezenţa unei puternice influenţe a ci-
vilizaţiei romane în această regiune.
În timpul lui Antonius Pius sau cel mai târziu în vremea împăratului
Septimius Severus, vestul Munteniei a fost integrat din nou administrativ
Imperiului Roman, de data aceasta Daciei Malvensis. Cel puţin zona de
câmpie a fost delimitată printr-un val care avea în punctele strategice ridi-
cate castre şi turnuri de observaţie menite a asigura apărarea noii graniţe
romane. Acesta a fost numită de istorici limes trasnalutanus.
Atacul carpilor aliaţi cu goţii şi sarmaţii din anul 238 d.Hr. a marcat
începutul dezintegrării controlului roman la nordul Dunării de Jos,
provincia Moesia fiind puternic afectată. În anul 245, carpii au atacat din
nou Dacia, în mod special Dacia Malvensis. În urma acestui atac Romula
a fost fortificată, iar limesul transalutan a fost abandonat. Totuşi, venirea
împăratului Filip Arabul a dus la restabilirea situaţiei la noile graniţe ale
Daciei Malvensis pe râul Olt, şi chiar s-a ajuns la o înţelegere cu ataca-
torii.
Transferurile de populaţie din secolul I d.Hr., l-au determinat pe
arheologul maghiar Andras Alföldi să considere că locul geţilor transfe-
raţi a fost luat de sarmaţii roxolani în Muntenia. O expansiune a sarma-
ţilor în Muntenia a avut loc, însă aşa cu arată descoperirile arheologice, ea
s-a limitat la Bărăgan şi malul Dunării din estul şi sud-estul Munteniei.
Deşi pătrunderile au putut începe în secolul I d.Hr., totuşi cea mai mare
parte a descoperirilor sarmatice din estul şi sud-estul Munteniei datează
din secolele II-III, probabil criza de la sfârşitul domniei lui Traian permi-
ţând aşezarea lor în această regiune.
Cercetările arheologice întreprinse, mai ales începând cu anii ‘50 ai
secolului XX, au evidenţiat însă faptul că, în cea mai mare parte a sa,
Muntenia a continuat să fie locuită de geto-daci în secolele I-III d.Hr.
Coincidenţa a făcut, ca în acelaşi an 1958 să fie făcute primele cercetări
64
arheologice în aşezarea de la Bucureşti-Militari Câmpul Boja (întreprinse
de Vlad Zirra), respectiv în necropola de la Chilia (efectuate de Sebastian
Morintz). Cele două situri arheologice au dat numele culturii Militari-
Chilia, atribuită geto-dacilor din Muntenia din secolul al II-lea până la
începutul secolului al IV d.Hr.
IV.1.2. Habitatul
În anul 1984, cercetătorul Gheorghe Bichir identifica peste 120 de
aşezări rurale deschise ale geto-dacilor din Muntenia în epoca romană,
atribuite culturii Militari-Chilia. Cu siguranţă încă multe sunt inedite sau
nedescoperite. Menţionăm şi faptul că, în partea de nord-est a Munteniei
au fost identificate aşezări care pot fi atribuite carpilor, care aparţin fazei
târzii a acestei culturi (Gura Nişcovului, Gruiu Dării, Izvoul Rece şi
Bălteni).
Aşezările de tip Militari-Chilia erau rurale deschise. Ele se aflau în
toate formele de relief, de-a lungul cursurilor de ape, de la câmpie până
în, zona subcarpatică, cu excepţia unor cursuri de ape din estul şi sud-
estul Munteniei ocupate de sarmaţii roxolani, respectiv partea de nord-est
ocu-pată de carpi. Cele mai investigate aşezări sunt cele de la Mătăsaru şi
Militari-Câmpul Boja. În aşezarea de la Mătăsaru au fost cercetate un
număr de 52 de locuinţe (40 de bordeie şi 12 locuinţe de suprafaţă) şi
peste 200 de gropi de provizii, iar în cea de la Militari – Câmpul Boja un
număr de 30 de locuinţe şi 60 de gropi de provizii.
În cadrul aşezărilor predominau bordeiele care erau de 3-4 ori mai
numeroase decât locuinţele de suprafaţă. Bordeiele erau de formă rectan-
gulară sau rotund-ovală. Unele aveau în interior trepte, în timp ce vetrele
de foc erau prezenţe rare. În cadrul locuinţelor de suprafaţă rectangulare
însă vetrele de foc erau obişnuite.
Vetrele rotund-ovale sau rectangulare erau construite direct pe lutul
galben sau pe un pat de pietre de râu. În unele locuinţe au fost descoperite
cuptoare menajere din lut şi pietre de râu sau pleavă.
Gropile de provizii identificate printre locuinţe şi uneori în
interiorul acestora, aveau forma cilindrică, tronconică sau de sac.
IV.1.3. Viaţa economică
Populaţie sedentară, geto-dacii din Muntenia aveau drept principale
ocupaţii agricultura şi meşteşugurile. Cultivarea pământului a fost eviden-
ţiată de descoperirea unor unelte agricole: un brăzdar şi unui cuţit de plug
la Bucureşti-Lacul Tei, numeroase seceri la Bucureşti-Militari Câmpul
65
Boja şi Mătăsaru, o săpăligă la Coloneşti-Mărunţei şi râşniţe la Bucureşti-
Militari Câmpul Boja şi Mătăsaru. De asemenea, au fost des-coperite
boabe de grâu la Mătăsaru şi Scorniceşti, mei şi cânepă la Mătăsaru.
Oasele de animale domestice descoperite în cadrul aşezărilor cercetate
indică următoare ordine: vitele, porcinele, ovicaprinele şi caii. Existenţa
unor păsări domestice a fost semnalată în aşezările de la Mătăsaru, Udeni
şi Coloneşti-Mărunţei, unde au fost descoperite coji de ouă şi oase.
Descoperirile arheologice atestă practicarea unor meşteşuguri cum
sunt olăritul, prelucrarea fierului, bronzului, osului, torsul, ţesutul etc.
Cuptoare de olar de tipul cu perete median au fost descoperite la
Mătăsaru şi Coloneşti-Mărunţei, iar cu pilon central la Militari-Câmpul
Boja şi Bucureşti-Străuleşti.
O statistică efectuată de Gheorghe Bichir arată că, în cadrul culturii
Militari-Chilia, din totalul formelor identificate, 85-90% este ceramică da
producţie locală şi 10-15% ceramică romană de import (amfore, străchini,
opaiţe). Ceramica dacică modelată cu mâna reprezintă în medie cca. 40%
în faza a doua a culturii Militari-Chilia, mai puţină decât în faza anteri-
oară. Principalele forme de vase sunt ceaşca dacică, capacul şi oala.
Ceramica locală modelată la roată aparţine speciei pentru servitul mesei
în proporţie de 65% (oale, ulcioare, amfore, vase de provizii, căni, stră-
chini), şi 35% aparţine speciei zgrunţuroase romane de bucătărie (oale,
castroane, capace). În proporţie de 98% ceramica modelată la roată este
de culoare cenuşie, iar numai 2% este de culoare cărămiziu-gălbuie.
Metalurgia fierului este atestată prin fragmente de zgură din fier
descoperite la Mătăsaru, Scorniceşti şi Coloneşti-Mărunţei. În cadrul aşe-
zării de la Bucureşti-Militari Câmpul Boja a fost descoperit un atelier de
prelucrare a bronzului, în interiorul căruia au fost găsite numeroase creu-
zete cu urme de bronz, deşeuri de tablă din bronz, sârme şi vârfuri din
bronz în curs de prelucrare etc. În aşezarea amintită au mai fost descope-
rite oglinzi şi fragmente de tipare pentru oglinzi din bronz de tip sarmatic.
Prelucrarea lemnului este atestată de dălţile pentru lemn, burghiele
şi topoarele descoperite în cadrul aşezării de la Mătăsaru. Conform anali-
zelor din această aşezare se folosea lemnul de stejar, ulm, salcie şi prun.
Meşteşugurile casnice, torsul, ţesutul şi împletitul sunt evidenţiate de
fusaiolele, greutăţile şi undrele descoperite.
O analiză a oaselor de animale vânate descoperite în aşezarea de la
Mătăsaru indică în ordine iepurele, mistreţul şi căpriorul.
Alte obiecte descoperite sunt fragmente de vase din sticlă sau
bronz, cuţite din fier, chei, ace, foarfece, topoare, catarame, fibule, oglinzi
66
cu tamga, piepteni din os, mărgele, brăţări, piese de harnaşament, instru-
mente medicale, arme (vârfuri de lănci şi săgeţi).
Comerţul cu lumea romană este atestat de numerose monede
roma-ne din argint sau bronz descoperite în cadrul aşezărilor. În Munte-
nia au fost descoperite 21 de tezaure monetare romane, iar monede
izolate în 121 puncte. Monede romane din bronz sau argint au fost
descoperite izolat în cursul cercetărilor arheologice dintr-o serie de
aşezări, cum sunt cele de la Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Bucureşti-
Căţelu Nou, Bucureşti-Străuleşti, Mătăsaru etc. Menţionăm, de
asemenea, şi cele peste 20 de tezaure ce conţin monede romane emise
între secolul I d.Hr. şi IV d.Hr.
Circulaţia monetară din această regiune seamănă cu cea a
provinciilor romane periferice, moneda romană fiind folosită mai ales în
comerţ şi mai puţin ca stipendii.
IV.1.4. Viaţa spirituală

Informaţiile scrise privind credinţele religioase ale geto-dacilor din
Muntenia în secolele II-IV lipsesc cu desăvârşire. Putem doar presupune
că indigenii au continuat să îşi păstreze credinţele din perioada anterioară,
dar este doar o presupunere logică.
Dovezile privind utilizarea scrierii în limba latină sunt rare, dar
totuşi oferă informaţii cu privire la influenţele civilizaţiei romane. În
aşezarea de la Socetu a fost descoperită o farfurie care avea inscripţionaţe
în pasta moale dinaintea arderii cuvintele AURELI(V)S SILVAN(V)S FECIT
PATAELAM BONAM (Aurelius Silvanus a făcut farfurie bună). Ea a fost
atribuită unui meşter olar local care făcea reclamă produselor sale şi care
era înţeles de cumpărători. Menţionăm şi faptul că Socetu se află la vest
de limesul transalutan, în imediata sa apropiere. Fragmente de vase cu
litere incizate au fost descoperite şi la Mătăsaru. Acestea conţin caracte-
rele NVS şi RAT.
Înhumările de câini au fost o practică întâlnită la geto-daci şi în
perioada preromană. Ele au continuat şi în secolele II-III d.Hr. la
Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Udeni şi Mătăsaru.
Necropolele atribuite geto-dacilor din această regiune sunt puţine,
raportate la numărul relativ mare de situri arheologice identificate (peste
120). Cele mai importante necropole au fost identificate şi cercetate la
Chilia (95 de morminte) şi Mătăsaru (16 morminte cercetate). La acestea
67
se adaugă unele descoperiri izolate de la Bucureşti-Măgurele, Lipia-
Maidan, Budeşti şi Vasilaţi.
Singurul rit documentat până în prezent de cercetările arheologice
în necropolele amintite este cel de incineraţie. Inventarul mormintelor de
incineraţie de tipul cu urnă sau în groapă este sărac. Ceramica modelată
cu mâna este prezentă prin vase decorate cu brâuri alveolate folosite ca
urne şi ceşti dacice. Ceramica modelată la roată cuprinde forme mai
variate (oale, străchini, capace, căniţe). Rareori au fost descoperite lame
de cuţit, fibule, catarame, fusaiole, cercei şi monede.
***
Muntenia întreagă a fost sub stăpânire romană doar între anii 101-
102 şi 117-118. Partea sa de vest a fost inclusă de la mijlocul sau sfârşitul
secolului secolului al II-lea între graniţele Daciei Malvensis. Cerce-tările
arheologice din ultimele decenii au arătat însă faptul că fenomenul
romanizării vieţii materiale a fost similar la est şi la vest de limesul trans-
alutan. În secolele II-III, romanizarea acestei regiuni s-a făcut simultan cu
cea a Daciei romane şi Moesiei Inferior care o înconjurau din trei părţi.
Cultura Militari-Chilia a fost o continuare firească a vieţii materiale
şi spirituale a geto-dacilor din Muntenia în secolele II-IV, cu influenţele
romane evidente şi în condiţiile expansiunii sarmatice şi carpice, bine
documentate arheologic. Ea a fost încadrată cronologic între secolul al II-
lea d.Hr. şi începutul secolului al IV-lea d.Hr.
IV.2. Dacii de la est de Carpaţi

IV.2.1. Scurt istoric
Numele cel mai frecvent sub care sunt cunoscuţi dacii de la est de
Carpaţi în izvoarele scrise este cel de carpi. Originea numelui lor a fost
legat de Munţii Carpaţi amintiţi de Ptolemeu (Geografia, III, 5, 1; 6; 8,1),
dar şi Herodot (Istorii, IV, 49) amintea râul Carpis ca afluent al Dunării.
Potrivit cercetătorului Gheorghe Bichir numele lor ar putea deriva din
Carpates (munte) sau rădăcina indoeuropeană Kar (a lăuda). În schimb,
Vasile Pârvan considera că Munţii Carpaţi au luat numele de la carpi.
Oricare ar fi originea numelui, cu certitudine ei erau o populaţie dacică ce
a locuit în regiunea dintre Carpaţi şi Nistru între secolul II şi începutul
secolului IV d.Hr.
În mod concret ei au fost atestaţi probabil prima dată sub numele
de carpidai, care locuiau lângă Istru, alături de sciţi, în scrierile lui
68
Pseudo-Scymnos (sec. II î.Hr.), care relua informaţiile lui Ephoros (sec.
IV î.Hr.). Ulterior Ptolemeu (Geografia, III, 5, 10) îi aminteşte pe
carpianoi, ca locuind între peucini şi bastarni. Originea lor dacică este
clar stabilită prin textul lui Zosimos, care îi numea carpodaci (Istorie
contemporană IV, 34, 6).
Dintre geto-dacii perioadei de după formarea provinciei romane
Dacia, carpii au fost cei mai hotărâţi adversari ai Imperiului Roman. În
repetate rânduri, în secolele III-IV d.Hr. (214, 238, 242, 245-247, 272,
295-297, 302.304, 306-311, 313-318), singuri sau în alianţă cu sarmaţii şi
apoi cu goţii, ei au atacat provinciile romane de la Dunărea de Jos.
În anul 238 incursiunea lor a vizat Dacia şi Moesia Inferior. O
inscripţie descoperită în Dobrogea ne oferă informaţii despre un cetăţean
întors din captivitatea barbarilor. În expediţia lor ei au avut ca aliaţi goţii,
nou veniţi în regiunea Dunării de Jos. Petrus Patricius (Istorii, 8) ne
informează ca Tullius Menophillus, guvernatorul Moesiei Inferior, a plătit
doar goţilor subsidii, încercând să dezbine alianţa acestora cu carpii. În
cele din urmă, ei s-au retras fără a primi subsidii cum solicitaseră, pe
motiv că sunt mai puternici decât goţii. În anul 242 carpii au atacat din
nou Moesia Inferior în coaliţie cu goţii, iar după plecarea unor garnizoane
în campania orientală a împăratului Gordianus III, ei au atacat Dacia
Malvensis, distrugând fortificaţiile de pe limesul transalutan, pătrunzând
şi în Dacia Superior până la Apulum, unde o inscripţie aminteşte despre
un locuitor eliberat din captivitatea carpilor. În urma acestui atac s-ar fi
refugiat la sudul Dunării şi mama viitorului împărat Galerius (Lactantius,
De mortibus persecutorum / Despre persecutarea morţilor, IX, 2).
Noul împărat Filip Arabul a fost obligat să vină în Dacia pentru a
restabili situaţia încă din al doilea an al domniei sale. Zosimos ne spune
că armata carpilor a fost pusă pe fugă şi s-a retras într-un loc fortificat,
poate acelaşi castellum carporum, amintit de o inscripţie descoperită în
Pannonia la Intercisa de unde au atacat din nou fără succes armata
romană. Apoi ei ar fi căzut la pace, iar împăratul s-a retras. După
întoarcerea sa la Roma, împăratul şi fiul său au primit titlurile triumfale
de Carpicus şi o monedă cu legenda Victoria Carpica a fost emisă în anul
248. Despre amploarea şi gravitatea situaţiei stau deopotrivă mărturie
numeroasele efective romane aduse în regiune: Legio XXII Primigenia
din Germania Superior, Legio VII Claudia din Moesia Superior, posibil şi
Legio Adiutrix I şi Legio II Adiutrix din Pannonia şi Legio II Italica din
Noricum.
69
În anii următori ei sunt amintiţi ca participanţi activi ai coaliţiilor
antiromane conduse de goţi. Abia în 268 ei au întreprins o expediţie în
Dobrogea unde au fost învinşi (Historia Augusta, Vita Aureliani, 30, 4).
Dar au fost înfrânţi şi o parte dintre ei au fost colonizaţi în regiunea
amintită.
Eusebius din Cesareea precizează că în anul 295 carpi şi bastarni au
fost transferaţi în Imperiu, iar în edictul din anul 311 împăratul Galeriu îşi
lua titlul de Carpicus Maximus pentru a şasea oară, ceea ce indică
repetate războaie cu carpii.
În anul 381 armatele romane din timpul împăratului Theodosius
i-au învins pe carpi şi pe schiri (Zosimos, Istorie contemporană, IV, 34).
IV.2.2. Habitatul
Aşezările dacilor liberi de la est de Carpaţi au fost identificate în
toate formele de relief, de-a lungul râurilor, în zone cu terenuri favorabile
practicării agriculturii din centrul şi sudul Moldovei. Ele erau deschise şi
conţineau atât locuinţe de suprafaţă, cât şi bordeie, gropi de provizii sau
de cult, cuptoare de ars vase.
Locuinţele de suprafaţă de formă rectangulară aveau podeaua
uneori lutuită, ca la Piatra Neamţ-Lutărie şi Şcheia-Suceava. În interior se
aflau vetre de foc de formă rotundă sau ovală. Bordeiele rectangulare, ro-
tund-ovale sau trapezoidale nu aveau vetre în interior. Cele rotund-ovale
erau mai rezistente la vânt.
Gropile de provizii avea forma cilindrică, tronconică sau de butoi.
Doar în mod excepţional la Ţifeşti, pereţii acestora erau arşi. La Poiana-
Dulceşti şi Butnăreşti au fost descoperite gropi diforme, din care se
presupune că s-a scos lutul folosit în cadrul unor ateliere ceramice.
În cadrul aşezărilor au fost descoperite dovezi ale practicării agri-
culturii şi unor meşteşuguri. Cultivarea pământului este dovedită de boa-
bele de grâu, fragmentele de la o ţesătură de cânepă, secerile cu spin,
râşniţele de tip dacic şi roman descoperite la Poiana-Dulceşti.
Principalele animale domestice evidenţiate arheologic sunt vitele,
porcii, ovicaprinele şi caii. De asemenea, există dovezi privind creşterea
păsărilor. Oase de păsări şi coji de ouă au fost găsite în cursul săpăturilor
arheologice de la Poiana-Dulceşti. Pe lângă acestea au fost descoperite şi
oasele unor animale sălbatice vânate cum sunt căpriorul, mistreţul şi
iepurele, iar la Poiana-Dulceşti au fost descoperite şi oase de peşte.
70
Printre locuinţe au fost descoperite cuptoare de ars vase. Ele erau
de tipul cu două camere, având grătarul susţinut de un perete median la
Butnăreşti, Poiana-Dulceşti, Poieneşti, respectiv un pilon central la
Dărmăneşti-Piatra Neamţ şi Butnăreşti. La Butnăreşti cuptoarele de ars
vase de lut erau dispuse în baterii de câte două, fapt ce asigura
posibilitatea unor şarje simultane.
În cadrul ceramicii cca. 40% era modelată cu mâna, 55 % la roată şi
5 % erau vase romane de import (în special amfore). Ceramica modelată
cu mâna are ca principale forme oala, vasul de provizii, ceaşca dacică şi
capacul. Principalul element de decor este brâul alveolat sau segmentele
alveolate dispuse oblic ori vertical. Ceramica modelată la roată din pastă
fină de culoare cenuşie sau cărămizie are ca forme vasul de provizii, vasul
amforoidal, oala, ulciorul, cana, capacul şi fructiera. Principala tehnică de
decor este lustruirea cu linii în zig-zag sau linii concentrice, precum şi
incizarea unor linii în zig-zag sau benzi de linii paralele.
Metalurgia fierului este atestată prin fragmentele de zgură din fier
descoperite la Poiana-Dulceşti şi Butnăreşti. Deşi nu s-au identificat
urmele unui cuptor de redus minereu de fier, în aşezarea de la Poiana-
Dulceşti au fost găsite 9,2 kg de zgură de fier, ceea ce atestă în mod cert
practicarea acestui meşteşug.
Prelucrarea lemnului poate fi presupusă pe baza burghielor şi dăl-
ţilor pentru lemn, grupate în unele locuinţe care trebuie să fi fost adevă-
rate ateliere de tâmplărie.
Torsul şi ţesutul sunt atestate de numeroasele fusaiole şi greutăţi
pentru războiul de ţesut descoperite în cadrul aşezărilor acestei culturi.
Argumente privind utilizarea războiului vertical de şesut sunt şi frag-
mentele de ţesătură din lână descoperită la Butnăreşti, cel din fibre de
cânepă de la Poiana Dulceşti, respectiv de in de la Oboroceni.
În Moldova au fost descoperite 53 de tezaure care aveau în total
10 542 de monede romane. După ultima monedă emisă, sunt 6 categorii de
tezaure: Hadrian-Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Commodus, Septimius
Severus, Caracalla, Elagabal şi Severus Alexander. Cele mai puţine
tezaure au ca ultimă monedă Hadrian, numărul lor creşte până la
Septimius Severus, apoi scade. Ion Ioniţă a ajuns la concluzia că majori-
tatea tezaurelor provin din stipendii. Acestea se grupează în zona Siretului
mijlociu, bazinul inferior al Bistriţei, şi în apropiere pe malul stâng al
Siretului.
71
Printre locuinţe au fost descoperite unele gropi cu destinaţie de cult.
Acestea aveau forma cilindrică şi conţineau schelete de câini sau de
iepuri. Gropile anterior purificate prin ardere mai conţineau cenuşă, căr-
bune şi ceramică.
În cele peste 50 de necropole identificate au fost cercetate peste
1500 de morminte. Cea mai mare necropolă identificată până în prezent
pare a fi cea de la Văleni, cu 606 morminte. Necropolele descoperite sunt
birituale, cu menţiunea că predomina clar incineraţia. În cadrul mormin-
telor de incineraţie majoritatea erau de tipul cu urnă, cu sau fără capac.
Urnele erau depuse în gropi mici cilindrice. Mormintele de incineraţie în
groapă cuprindeau mai puţine oase calcinate decât cele cu urnă şi aveau
un inventar funerar mai sărac.
Mormintele de inhumaţie au apărut în necropolele de la Poienneşti,
Moldoveni-Gabăra, Văleni-Boteşti şi Săbăoani. Scheletele descoperite la
Văleni-Boteşti şi Săbăoani aparţineau unor copii, în timp ce la Moldoveni
Gabăra şi Poieneşti au fost descoperite schelete de adulţi şi copii. Poziţiile
observate erau întins pe spate cu mâinile pe lângă corp sau puse pe
abdomen, respectiv în poziţie chircită sau pe o parte.
În cadrul necropolelor au fost descoperite vase ceramice modelate
cu mâna (oale, ceşti dacice) sau la roată (oale, castroane, fructiere şi ca-
pace), accesorii pentru veşminte (fibule, cercei circulari, perle butoiaş şi
pandantivi lucraţi în tehnica filigranului), cuţite şi monede. În cadrul ce-
lui mai bogat mormânt din mediul carpic, descoperit la Pădureni şi atri-
buit unei femei, a fost descoperit un fragment de ţesătură cu fire de aur.
Această ţesătură este, foarte probabil, un import.
***
Prezenţa carpilor a fost semnalată în Scythia Minor la Caraibil,
Horia, Raşova, Niculiţel şi Dinogeţia. În mod greşit, unii specialişti au
atribuit carpilor unele descoperiri făcute pe teritoriul Daciei romane la
Govora, Fărcaşele, Soporu de Câmpie şi Locusteni. De fapt, acestea
aparţin populaţiei dacice autohtone.
Cultura atribuită carpilor a fost încadrată cronologic între primele
decenii ale secolului al II-lea d.Hr. şi începutul secolului al IV-lea d.Hr.
72
IV.3. Dacii de la nord şi nord-est de Carpaţi
în secolele I-II d.Hr. Cultura Lipiţa
În secolele I-IV d.Hr., la nord şi nord-est de arcul carpatic, arheo-
logic au fost surprinse culturile Lipiţa, Przeworsk şi cultura tumulilor
carpatici. Creatorii majoritari a culturilor Lipiţa şi tumulilor carpaticii sunt
geto-dacii, la care s-au alăturat elementele germanice din aria culturii
Przeworsk.
Costobocii – cel mai nordic trib dacic – sunt consideraţi creatorii
culturii Lipiţa, numită astfel după necropola descoperită în a doua jumă-
tate a secolului al XIX-lea în regiunea de la nord-est de Carpaţi. Aria
acestei culturi nu este compactă, ci împărţită în enclave ale geto-dacilor
situate pe cursul mijlociu al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv
pe cursul superior al Nistrului şi în zona izvoarelor Bugului. Mai nou se
consideră că aria de răspândire a acestei culturi ar fi cuprinsă din nordul
Bucovinei şi până la Lvov, respectiv până în Zakarpat şi chiar până în
sud-estul Slovaciei. Astfel se confirmă expresia de costoboci transmon-
tani folosită de Ptolemeu (Geografia, III, 5, 9).
În anul 170 d.Hr., costobocii au invadat şi devastat Moesia Inferior,
Thracia, Macedonia, ajungând până în Grecia. În expediţia lor, ei au
devas-tat oraşe şi au ucis militari şi civili care li s-au opus. Astfel, în
Moesia Inferior, la Adamclisi un cetăţean de origine getică, Daizus
Comozoi, cât şi unul din decurionii oraşului pe nume Lucius Fufidius
Lucianus au fost ucişi de costoboci, aşa cum menţionează epitafele lor
(CIL, III, 14214). La Elateea, în Grecia, Mnesibulos – un învingător la
Jocurile Olimpice a căzut şi el eroic în lupta cu costobocii, după cum scria
Pausanias în Perihghesis the Ellados (Descrierea Greciei, X, 34, 5). În
Orationes (XII, 2) Aelius Aristides scria că în cursul expediţiei lor
costobocii ar fi incendiat sanctuarul de la Eleusis. În cele din urmă, aşa
cum rezultă dintr-o inscripţie descoperită la Roma (CIL, VI, 31856), ei au
fost respinşi de o armată romană pusă sub comanda lui Iulius Vechilius
Gratus Iulianus proc(urator) aug(usti) et prae(positus) vexillationis per
Achaiam et Macedoniam adversus Castabocas.
Ca răspuns la această situaţie, în perioada guvernatorului Daciei
Sextus Aelius Clemens (170-172), cu acordul sau chiar la îndemnul auto-
rităţilor romane, hasdingii au învins pe costoboci, au ocupat teritoriile
locuite de aceştia. Informaţii cu privire la aceste evenimente au fost cu-
prinse de Cassius Dio în Istoria romană, (LXXI, 11, 1, 3, 4, 5; 12, 1-3).
73
Dintr-o inscripţie descoperită la Roma aflăm că Ziais, fiica lui
Tiatus, soţia lui Pieborus rex Coisstobocensis, moare la Roma, iar nepoţii
ei, Nataporus şi Drilgisa, îi pun un epitaf (CIL, VI, 1801). Probabil, cei
trei fuseseră luaţi ostatici în urma evenimentelor din anul 170, ca măsură
de a preîntâmpina un nou atac costoboc în provinciile Imperiului Roman.
Primele cercetări în necropola eponimă de la Lipiţa au fost între-
prinse în anul 1869 de către I. Kopernicki. Au urmat apoi cercetările din
necropolele de la Kolokonin (1935), Bolotnoe (1953) şi Cizikov (1955).
Definirea culturii Lipiţa a fost făcută de M. I. Smisko în perioada dintre
cele două conflagraţii mondiale din secolul XX.
Cu privire la evoluţia etnoculturală a regiunii de-a lungul timpului
s-au conturat mai multe opinii. P. Jurečko considera că dacii au apărut în
Slovacia în La Tène C, unde au locuit împreună cu celţii. Ei ar fi fost îm-
pinşi de expansiunea bastarnilor, creatorii culturii Poieneşti-Lukaševska.
La rândul său A. Točik credea că dacii ar fi pătruns în această regiune pe
la 100 î.Hr., constituind împreună cu celţii din zonă aşa-numitul orizont
celto-dacic.
Cu privire la originea culturii Lipiţa au fost formulate două ipoteze
principale. T. Kolnik susţinea că ea s-ar fi format în Slovacia din ori-
zontul celto-dacic, sub presiunea strămutărilor în urma cuceririi unei părţi
a Daciei de către romani la începutul secolului II d.Hr. Pe de altă parte P.
Jurečko şi M. Lamiovà-Schmiedlovà considerau că originea acestei cultu-
rii ar trebui plasată undeva în regiunea Nistrului Superior. Un alt arheolog
ucrainian, Vjaceslav Kotigorosko, consideră că în aria acestei culturi nu
pot fi incluse unele regiuni din Zakarpatia şi sud-estul Slovaciei. Principa-
lul argument în acest sens ar fi existenţa unor morminte tumulare în ne-
cropola de la Zemplin, fapt în discordanţă cu mormintele plane din aria
culturii Lipiţa. De asemenea în perioada clasică a culturii geto-dacilor, la
Popeşti-Novaci şi în alte situri arheologice au fost descoperite morminte
tumulare de incineraţie.
Caracterul dacic al culturii Lipiţa derivă din manifestările de viaţă
materială şi spirituală de certă tradiţie locală (ceramica modelată cu mâna
sau la roată, rituri şi ritualuri funerare). În faza târzie a culturii, mai ales în
aria sa vestică au fost identificate elemente ale culturii Przeworsk, expres-
sia în plan cultural a invaziei regiunii de către populaţiile germanice ale
hasdingilor şi lacringilor. Izolat, cum este cazul de la Ostriveţ, au fost
descoperite şi morminte ale sarmaţilor în drum spre Pannonia.
74
IV.3.2. Habitatul
Aria culturii Lipiţa reprezintă o excepţie prin faptul că este singurul
teritoriu locuit de geto-daci unde au continuat să fie folosite fortificaţii,
după războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106. Aceste fortifi-
caţii au fost amenajate atât pentru rezistenţa în faţa eventualelor expediţii
militare romane dinspre provincia Dacia, cât şi în faţa invaziilor triburilor
germanice ale hasdingilor şi lacringilor.
Dintre aşezările fortificate cele mai importante au fost la Malaja
Kopanja (identificată cu antica Setidava) în Ucraina, respectiv Zemplin
(identificată cu Susudava), în sud-estul Slovaciei de azi.
Fortificaţia de la Malaja Kopanja, avea o suprafaţă de 5 ha. Ampla-
sată pe malul râului Tisa, ea avea o poziţie strategică şi o largă vizibilitate.
Pe trei părţi cetatea avea pante abrupte, incinta fiind apărată de trei valuri
de pământ ce aveau la baza lor un miez de pietre.
La Zemplin aşezarea fortificată daco-celtică suprapunea un oppidum
celtic care fusese distrus. Aşezarea se afla pe un promontoriu mărginit din
trei părţi de râul Bodrog. De formă ovală, cu diametrele de 240 m şi
respectiv 150 m, ea era apărată de un val de pământ lat de până la 30 m şi
înalt de 10 m, care avea deasupra sa o palisadă. Din loc în loc erau lăsate
locuri de trecere, care se blocau în caz de necesitate cu porţi din lemn
masiv.
La Solotvina, în apropierea unei saline, a fost construită o mică
fortificaţie rectangulară cu laturile de 60 m, respectiv 64 m. Pantele
abrupte îi asigurau o poziţie naturală fortificată, care era asigurată la est
de un şanţ lung de 60 m, lat de 5 m şi un val de pământ.
Totuşi, majoritatea aşezărilor rurale atribuite costobocilor erau
deschise, precum cele de la Remezehcy, Nezvisko şi Majdanek (Ucraina).
Cercetările arheologice întreprinse până în prezent indică predominarea
bordeielor rectangulare sau rotund-ovale, în faţa locuinţelor de suprafaţă
rectangulare. O excepţie o constituie aşezarea de la Remezehcy, unde au
fost descoperite 20 de locuinţe de suprafaţă. Locuinţele de suprafaţă au
putut fi aproximativ identificate, deoarece singurele indicii sunt dărâmă-
turile de chirpic, cu urme de nuiele.
Locuinţele aveau infrastructura de lemn susţinută de stâlpi înfipţi în
pământ, spre deosebire de bordeie la care, deoarece nu s-au descoperit
gropile acestor stâlpi, se presupune că aveau la baza pereţilor tălpi de bârne.
În unele cazuri au fost descoperite construcţii de suprafaţă sau
adâncite, care datorită faptului că nu aveau vetre de foc au fost considerate
75
a fi anexele locuinţelor. Ele aveau pereţii din lemn sau chirpic, suprafeţe
mici de numai 5 mp până la 10 mp şi un inventar arheologic sărac. Acest
ultim amănunt este un argument în plus pentru funcţionalitatea lor
amintită mai sus. La Malaja Kopanja au fost descoperite 58 de astfel de
anexe. Utilitatea lor trebuie să fi fost diversă, de la păstrarea alimentelor şi
uneltelor agricole, la folosirea lor pentru măcinatul cerealelor, ori chiar
pentru locuit vara.
Vetrele de foc folosite pentru prepararea hranei şi încălzire erau de
forme rotunde sau ovale, fiind dispuse pe lângă pereţi. În cadrul locuin-
ţelor de suprafaţă ele aveau alături câte o gropiţă pentru strângerea cenu-
şei. Vetre de foc au fost descoperite şi în afara locuinţelor. Ele se foloseau
se pare în perioada verii.
Materialul arheologic descoperit în cadrul aşezărilor este reprezen-
tat de ceramica dacică modelată cu mâna sau la roată, dălţi, fibule din
bronz, piepteni din os, cârlige de undiţe, brăţări din fier, bronz şi argint.
Dintre importurile romane menţionăm fragmentele de vase din bronz şi
sticlă. Monedele emise de împăraţi romani, de la Traian la Commodus,
indică existenţa comerţului cu lumea romană.
Agricultura
Agricultura a fost ramura de bază a economiei. Deşi, cea mai mare
parte a regiunii nu era favorabilă cultivării pământului, brăzdarele de
plug, secerile şi coasele indică această ocupaţie. Cu privire la cantitatea de
cereale prelucrate stau mărturie cele peste 100 de râşniţe de tip roman sau
dacic descoperite la Malaja Kopanja. Pentru a se obţine o făină fină erau
necesare însă mai multe râşniri succesive. Cosoarele cu lama lungă ar-
cuită indică practicarea viticulturii şi pomiculturii.
Creşterea animalelor domestice era o ocupaţie firească. Descoperi-
rile de oase de animale, precum şi foarfecele pentru tunsul oilor sunt
argumente în acest sens.
Meşteşugurile
În cadrul aşezării de la Malaja Kopanja, cercetările arheologice au
evidenţiat amplasarea grupată a atelierelor meşteşugăreşti, o practică
obişnuită în lumea romană, la dacii liberi şi la alte populaţii. Această prac-
tică poate fi pusă pe seama necesităţii protejării aşezării în caz de incen-
diu, fiind şi o expresie a separării ocupaţiilor meşteşugăreşti de cele co-
tidiene.
76
Vasele şi obiectele din ceramică necesare în viaţa cotidiană în acti-
vităţi casnice (pentru păstrarea proviziilor, în bucătărie, la servitul mesei,
la tors sau ţesut) erau produse în cadrul fiecărei aşezări, dar existau pro-
babil şi ateliere specializate, care îşi comercializau produsele pe arii mai
întinse.
În aria culturii Lipiţa au fost descoperite cuptoare de ars vase cu o
singură cameră la Podvinogradovo şi Blažice, respectiv cu două camere şi
grătarul ce le separa susţinut de un perete median la Prešov şi Zemplin.
Ceramica descoperită aparţine tehnologic celor două mari categorii:
cu mâna, respectiv la roată. În cadrul aşezărilor, ceramica modelată cu
mâna reprezintă aproximativ 60-90% din total.
Dintre formele de vase modelate cu mâna, cele mai frecvente vase
pentru bucătărie sunt oalele cu corp bombat, tronconic sau butoiaş, cănile
şi ceştile dacice, capacele tronconice. Principalele elemente de decor au
fost brâuri orizontale în relief, verticale, ghirlande crestate sau ciupite.
Pasta acestor vase cuprinde lut cu fragmente ceramice pisate şi nisip, care
le mărea rezistenţa la foc şi împiedicau fisurarea sau comprimarea lor. În
general aceste vase aveau culorile cafenie, brun-roşcată sau gălbuie.
Ceramica modelată la roata rapidă din pastă fină, cenuşie şi rareori
negricioasă sau castanie lustruită este reprezentată de străchini, oale şi
căni. Un aspect singular pentru secolele II-III d.Hr. îl constituie supravie-
ţuirea ceramicii dacice pictate. Unele fragmente de vase descoperite în
aşezările fortificate de la Malaja Kopanja şi Zemplin aveau suprafaţa
exterioară acoperită cu substanţă albă sau roşcată, rareori negricioasă, pe
care erau trasate benzi de culoare cafenie.
Metalurgia şi prelucrarea fierului
Descoperirile arheologice evidenţiază o activitate susţinută în do-
meniul metalurgiei şi prelucrării fierului. În unele situri arheologice au
apărut chiar concentrări ale unor cuptoare de redus minereu.
Astfel, la Djakovo, pe o suprafaţă de 1072 mp, au fost descoperite
99 de cuptoare pentru reducerea minereului din fier, grupate în 6 platfor-
me, cu 7 până la 23 de cuptoare fiecare. Cuptoarele de formă cilindrică,
cu diametre cuprinse între 0,40 şi 0,60 m, erau scobite în nivelul antic
până la adâncimea de 0,10-0,14 m. Partea superioară ridicată din lut la
suprafaţa solului se distrugea după fiecare şarjă pentru a se recupera
lentilele de metal. Marginile gropii erau arse. Aerul era suflat în cuptor cu
ajutorul unor foale, printr-un tub care trecea prin perete. În aceeaşi
aşezare a fost descoperită o groapă rectangulară cu un volum de 10 mc,
77
care se presupune că era utilizată pentru obţinerea cărbunelui necesar
pentru alimentarea cuptoarelor. În aceasta se obţineau aproximativ 110 kg
de cărbune din cca. 600-700 kg de lemn.
Un cuptor de redus minereu de fier descoperit la Malaja Kopanja
diferă de cele prezentate mai sus. Vatra sa ovală avea dimensiunile de
1,5 m, respectiv 1 m în diametru, fiind mărginită de pietre mari. Cuptorul
se afla în interiorul unei construcţii cu pereţi de chirpic pe stâlpi din lemn.
Podeaua sa era acoperită cu cărbune şi zgură de fier. În colţul de sud-est
al atelierului au fost descoperite cleşti de fierar, cinci dălţi, cuie, creuzete,
5 cuţite şi fragmente de vase din ceramică.
Ateliere de redus minereu din fier au fost mai fost descoperite la
Remezehcy, Lipiţa şi Vodnyky. Prezenţa acestora indică existenţa mine-
reului de fier în regiune, precum şi o mai veche tradiţie locală în acest
meşteşug care presupunea cunoştinţe tehnice avansate.
În aşezarea de la Malaja Kopanja a fost descoperit ateliere de
pentru producerea de accesorii vestimentare şi podoabe din metal şi sticlă.
În aceste complexe au fost găsite fragmente de creuzete cu urme de
cupru, bronz, argint sau sticlă. Un atelier de sticlă a funcţionat într-o
construcţie de formă rectangulară cu podeaua adâncită în nivelul antic. În
partea centrală era un cuptor cu vatra adâncită, construit din bolovani de
râu şi lespezi din piatră. Pe o platformă rectangulară de lângă peretele
vestic au fost găsite 25 de creuzete întregi, altele fragmentare, picături de
sticlă, pastă de sticlă şi o mărgea policromă din sticlă.
Prelucrarea lemnului
Lemnul era necesar în viaţa cotidiană de la infrastructura pentru lo-
cuinţe, la confecţionarea plugurilor ori cozilor de unelte şi chiar a unor
recipiente de lemn. Ni s-au păstrat doar partea de fier a topoarelor, dălţile
masive pentru lemn, răzuitoare, cuie, crampoane şi scoabe pentru
îmbinarea locuinţelor.
Torsul, ţesutul, împletitul
Torsul, ţesutul şi împletitul erau ocupaţii casnice care se practicau
în toate aşezările cercetate. Dovezi în acest sens sunt fusaiolele şi
greutăţile pentru războiul de ţesut.

Caracterul dacic al costobocilor este relevat şi de manifestările vie-
ţii religioase. Menţionăm aici sanctuarul circular cu stâlpi de lemn desco-
perit la Dolinean, respectiv construcţiile rectangulare cu absidă cercetate
78
la Malaja Kopanja. Perimetrul construcţiilor era delimitat prin şănţuleţe
de temelie puţin adâncite în nivelul antic de călcare. Unul dintre edificii
avea două camere, altul avea două vetre în interiorul său.
O altă descoperire cu caracter de cult a fost făcută la Zemplin. Pe o
suprafaţă de 10 m lungime şi 5 m lăţime a fost surprinsă o concentrare
foarte mare de materiale arheologice, vase sparte ritual, oase de animale,
11 vârfuri de lănci, 16 cuţite, cosoare şi monede. Se pare că acesta ar fi
fost un loc de cult regional.
Necropolele erau în general plane şi birituale. În cadrul lor predo-
mină incineraţia în proporţie de cca. 60% la Goeva Gora, respectiv 89,5%
la Lipiţa Gorna. În cadrul necropolei plane de la Lipiţa Gorna au fost
descoperite 60 de morminte de incineraţie şi 7 de inhumaţie. Resturile
incinerate erau depuse în general în urne acoperite (cu o strachina, un
ciob sau o piatră). Alteori, oasele calcinate erau depuse adunate într-o
grămăjoară sau împrăştiate în gropi cilindrice sau ovale. Cantitatea de
oase calcinate depuse în morminte variază de la câteva la peste 3 kg.
Mormintele de inhumaţie cuprindeau schelete în poziţie întinsă pe spate
sau chircită, orientate cu capul spre N, NV sau NE. Uneori au fost
practicate înhumări în tumuli din epoca bronzului, ca la Kolokonin.
Majoritatea scheletelor descoperite aparţineau unor copii.
În cadrul necropolei de la Zemplin, au fost descoperite 177 mor-
minte dispuse în tumuli sau plane, dintre care 71 pot fi atribuite cu certitu-
dine dacilor. Majoritatea mormintelor plane de incineraţie atribuite da-
cilor sunt în gropi, fără a lipsi cele de tipul cu urnă. Deşi inventarul lor
este sărac, vasele dacice modelate cu mâna indică clar apartenenţa etno-
culturală.
Inventarul funerar cuprinde vase ceramice dacice şi germanice,
arme ale populaţiilor germanice (umbouri de scuturi, săbii şi vârfuri de
lănci arse şi îndoite), fibule, catarame, fusaiole, inele din bronz. Majorita-
tea formelor de vase ceramice sunt dacice.
Ceramica dacică modelată cu mâna reprezenta aproximativ 33,3%
la Grinev şi 46% la Lipiţa Gorna. Principalele forme erau oalele decorate
cu brâuri alveolate, proeminenţe sau motivul brăduţului, fructierele şi
ceştile dacice. În repertoriul vaselor modelate la roată amintim străchinile,
fructierele, vasele bitronconice decorate în tehnica lustruirii.
În contextul descoperirilor trebuie menţionate şi obiectele specifice
culturii Przeworsk. Ceramica germanică este minoritară, fiind prezentă
mai ales prin vasele de tip urnă. În unele morminte au fost descoperite şi
piese de armament ofensiv (săbii, vârfuri de suliţe, vârfuri de lănci arse
79
îndoite) şi defensiv (umbouri şi mânere din fier pentru scuturi) care pot fi
atribuite cert populaţiilor germanice.
Dintre produsele de factură romană menţionăm amfore, terra sigi-
llata, fibule, catarame, chei, vase din bronz, brăzdare de plug şi monede
emise mai ales în perioada începând cu Traian până la cea a domniei lui
Commodus.
Cultura Lipiţa a fost datată în secolele I-II d.Hr., ea încheindu-se,
după unele opinii, brusc după invazia costobocilor din anul 170 d.Hr. în
Imperiul Roman. Conform altor specialişti, o parte dintre ei s-au retras în
mediul carpic, dar cealaltă parte a rămas putând fi identificată cultural
până la sfârşitul secolului II d.Hr. sau chiar începutul secolului următor.
IV.4. Cultura tumulilor carpatici

Aria de răspândire a cuprins în linii generale o regiunea de la nord şi
nord-est de Carpaţi, respectiv Galiţia, Ucraina Subcarpatică, Maramureş şi
Bucovina.
IV.4.1. Habitatul
Primele descoperiri atribuite acestei culturi au fost făcute în anul
1892 la Ključarki. Cele peste 150 de aşezări rurale deschise identificate
sunt dispuse de-a lungul cursurilor de apă. Ele au 2-3 ha, rareori peste 10
ha, şi în mod excepţional peste 20 ha la Palodi-Komarovčy. De obicei
erau izolate sau în grupuri de 2 până la 6 aşezări dispuse la distanţe de la
0,5 km la 3 km una de alta.
În cadrul acestor aşezări au fost descoperite locuinţe de suprafaţă şi
locuinţe semiadâncite în pământ (bordeie). Locuinţele de suprafaţă erau
puţine şi aveau formă rectangulară la Sebastovce şi Peder. Pereţii erau
realizaţi pe o structură de stâlpi de lemn, nuiele împletite şi lut. Acope-
rişul era probabil în două ape. În interiorul lor se găseau de obicei vetre
deschise de foc, de formă rotundă sau ovală, unele fiind căptuşite cu
pietre la Mesteacăn.
O atenţie deosebită merită locuinţele de suprafaţă care nu aveau ins-
talaţii de foc în interiorul lor. Prin forma şi materialele arheologice desco-
perite în interiorul lor, în primul rând vasele ceramice, acestea au analogii
în cadrul culturii Przeworsk.
Locuinţele semiadâncite aveau podeaua cu 0,20-0,40 m sub nivelul
antic de călcare. Pereţii erau susţinuţi pe stâlpi de lemn sau pe tălpi din
bârne. Locuinţele din prima categorie descoperite la Sebastovce şi Pèder
80
nu aveau instalaţii de foc, dar aveau materiale arheologice de tip
Przeworsk. Cele din a doua categorie, descoperite la Palodi-Komarovčy
şi Bogdanovče, aveau pereţii din bârne, vetre de foc şi cuptoare.
Deseori, în apropierea lor se aflau anexe, majoritatea rectangulare
cu dimensiuni de 5 m lungime şi 3 m lăţime (Palodi-Komarovce). Aces-
tea aveau în interiorul lor gropi de provizii cu diametre de 2,60-2,80 m şi
adâncimi între 0,90 m şi 1,40 m. În ele au fost descoperite oase de ani-
male şi fragmente de vase ceramice.
Alte anexe cu planuri neregulate ar putea fi definite ca în formă de
paletă (Palodi-Komarovce) sau litera L. În ele au fost surprinse gropi de
stâlpi de care susţineau acoperişul, precum şi fragmente de lipitură arsă.
Gropile de provizii au fost puţine, datorită nivelului ridicat al apei
în această regiune. Ele erau cilindrice şi aveau pereţii lutuiţi şi arşi. Unele
aveau şi trepte de coborâre. În umplutura lor au fost găsite resturi mena-
jere, pietre, lipitură arsă. În schimb, au fost descoperite fragmente prove-
nind de la vase de provizii.
Printre locuinţe au fost descoperite vetre de foc de formă rectan-
gulară, amplasate în grupuri sau în şiruri. Ele erau în grupuri de la zece la
câteva zeci. Se pare că au fost folosite la prepararea hranei, în mai multe
perioade de timp.
La Luzanska şi Pèder au fost descoperite şi fântâni cilindrice. Ele
aveau diametre de 1,60 m până la 2,20 m şi adâncimi de 4,00-4,50 m.
Marginile erau protejate cu împletituri sau bârne pentru a nu se prăbuşi.
La Malye Ratkovce fântâna era rectangulară în partea superioară şi
sferică în partea inferioară. În partea superioară ea era placată cu 12
scânduri de stejar.

Agricultura
În zona Tisei Superioare au fost identificate dovezi privind cultiva-
rea a două specii de grâu (Triticum spelta şi Triticum dicoccum), secară,
ovăz, orz, mei, linte, muştar, după cum rezultă din analizele ceramicii şi
lipiturilor de lut descoperite.
Pentru arături se foloseau plugurile cu brăzdar din fier. La recoltare
se foloseau secerile, iar pentru măcinare râşniţele rotative. Conform unor
estimări, o persoană putea râşni zilnic până la 15 kg de boabe.
Regiunea subcarpatică era favorabilă şi cultivării viţei de vie, aflân-
du-se la graniţa nordică a arealului acestei culturi. La Malaja Kopanja au
81
fost descoperite cuţite care erau folosite la lucrările pe plantaţiile de viţă
de vie. Săpăligile descoperite indică şi ele practicarea grădinăritului.
În cadrul aşezărilor şi în morminte au fost descoperite oase de bo-
vine, ovicaprine, cabaline, porcine, dar şi câini şi păsări. Numeroasele
coase descoperite în cadrul aşezărilor indică o activitate de asigurare a
hranei animalelor pe timpul iernii din vegetaţie locală cosită. Clopoţeii
din bronz descoperiţi erau agăţaţi la gâtul vitelor şi oilor.
Complementare erau resursele de peşte oferite de râuri şi animalele
vânate, precum căpriorul, mistreţul şi iepurele.
Meşteşugurile
În cadrul aşezărilor de la Mihailovka şi Hliboka au fost descoperite
fragmente de zgură de fier, iar la Hliboka şi Medžany au fost descoperite
cuptoare pentru reducerea minereului de fier. Dar cea mai importantă
aşezare cu activitate în domeniul metalurgiei fierului, identificată până în
prezent, este cea de la Vovčeanskoe. În această aşezare au fost cercetate
un număr de 8 cuptoare adâncite uşor în sol şi o groapă plină pe jumătate
cu cărbuni, obţinuţi prin tratarea lemnului. Aceşti cărbuni erau absolut
necesari pentru obţinerea temperaturilor înalte şi constante de durată,
necesare pentru extragerea fierului din minereu. În jurul acestor cuptoare
au fost descoperite 9 grămezi de zgură, fiecare cu greutate de la câteva
sute de grame până la 2-3 kg.
În bazinul Tisei superioare au fost descoperite peste 180 de cuptoa-
re de olar. La Beregsurany au fost descoperite 52 de cuptoare de ars vase,
iar Blazice-Bogdanovce un număr de 22 de cuptoare. Unele erau izolate,
altele erau grupate câte 2-3 în jurul unei gropi de deservire.
Cuptoare cu o singură cameră au fost descoperite la Blažice-
Bogdanovče. Cele cu două camere de ardere aparţin tipurilor cu pilon
central la Beregsurany şi Luzanska, cu perete median la Blažice-
Bogdanovče, sau nu au nici un fel de suport la Prešov III. Cuptoarele cu o
singură cameră au originea în regiunea nord-carpatică, în timp ce celelalte
au apărut odată cu venirea celţilor şi sunt specifice celei mai mari părţi ale
continentului european în perioada romană târzie.
În faza timpurie a culturii predomină ceramica dacică şi romană,
ponderea celei germanice crescând în faza târzie. În cadrul aşezărilor
ceramica modelată cu mâna predomină în proporţie de peste 60%, în timp
ce în necropole predomină ceramica modelată la roată.
Ceramica dacică modelată cu mâna liberă are ca principale forme
de vase oala, fructiera şi strachina. Oalele descoperite erau decorate cu
brâuri alveolate, o incizie în val pe umăr, alveole sau crestături pe buze,
82
proeminenţe cilindrice sau ovale. Ceramica de tip Przeworsk este prezen-
tă prin vase bitronconice, bombate sau ovoidale decorate cu unghia sau
degetul. Pasta lor conţinea pleavă sau alte materiale vegetale, spre deose-
bire de cea a vaselor de factură dacică, ce cuprindea fragmente ceramice
pisate, la care rareori se adăuga nisip.
Ceramica modelată la roată era din pastă fină sau nisipoasă. Cera-
mica din pastă fină cuprindea vase pentru servitul mesei (oale, străchini,
ulcioare şi căni). Ele erau decorate cu caneluri, împunsături cu pieptenul
sau motive stampate (figuri geometrice, rozete, steluţe etc.).
În cadrul ceramicii modelate la roată se observă o influenţă romană
în privinţa formelor şi tehnicii. Menţionăm în primul rând apariţia vaselor
de bucătărie din pastă zgrunţuroasă, care imită pe cea romană provin-
cială. Oalele, capacele şi străchinile aveau la exterior un slip negricios şi
erau decorate cu linii orizontale incizate.
Nu lipsesc nici importurile romane, cele mai frecvente fiind amfo-
rele. Ceramica de tip Przeworsk este prezentă mai ales prin vasele-urne
specifice modelate la roată din pastă de culoare neagră, lustruite la
exterior.
Comerţul
În istoria relaţiilor cu Imperiul Roman au existat perioade de con-
flict, dar majoritatea timpului relaţiile au fost paşnice. Vecinătatea Impe-
riului oferea accesul la piaţă imensă a provinciilor. Schimburile comer-
ciale se făceau în locuri bine delimitate, de obicei în canabae-le castrelor
romane. Importanţa comerţului cu lumea romană este reliefată şi de
solicitarea populaţiilor barbare din regiunea Tisei şi Dunării mijlocii, ca
să li se permită în continuare accesul pe această piaţă, după încheierea
războaielor marcomanice.
Sursele scrise indică structura obişnuită a importurilor barbare în
lumea romană. Astfel, romanii cumpărau grâu, cai, vite, oi (Dio Cassius,
Istoria romană 71, 11, 2; 16, 1-2), sclavi, piei de animale, smoală, aramă
şi ceară (Strabon, Geografia, IV, 6, 10; V, 1, 8).
Comerţul populaţiilor de la nord de arcul carpatic a fost iniţial
orientat predominant spre provincia Dacia, apoi după abandonarea ei în
anul 271, el a fost orientat spre provincia Pannonia. Argumente în acest
sens sunt obiectele produse în cadrul atelierelor panonice din Brigetio şi
Aquincum, descoperite frecvent în cursul cercetărilor din aria culturii
tumulilor carpatici. Importurile romane au atins apogeul în secolul III
d.Hr., şi s-au redus treptat de la mijlocul secolului IV d.Hr.
83
Dintre obiectele de import din metal amintim un ulcior şi o stre-
curătoare din bronz descoperite la Cejkov, străchinile şi cupa de bronz de
la Kisvarda, precum şi trepiedul de bronz de la Ostrovany. Tot la
Ostrovany au fost descoperite cupe, fibule şi o brăţară de aur, iar la
Cejkov o verigă, o brăţară şi aplice din acelaşi metal. Aceste obiecte preţi-
oase din cele două necropole indică clar o diferenţiere socială. În atelie-
rele italice au fost confecţionate, foarte probabil, cupele sferice cu decor
în dungi descoperite la Ostrovany, pahare decorate cu şerpi de la Soloncy
şi un balsamariu de la Kosice.
Existenţa acestui comerţ cu lumea romană este argumentată în
primul rând de monedele din bronz descoperite în regiunea nord-
carpatică, la care se adaugă tezaurele de monede romane de la
Vinogradovo, Brestovo şi Nove Mesto şi lingourile de aur de la Brestovo.
Ultima monedă a tezaurului de la Brestovo este o emisiune din timpul
împăratului Valens (364-378).
Unele descoperiri arheologice din aria culturii tumulilor carpatici
indică, indirect desigur, existenţa unor practici magice. Dintre acestea
amintim o statuetă antropomorfă şi un bust miniatural de bărbat, care se
înscriu în continuarea tradiţiilor preromane. Ele sunt considerate ca
obiecte cu puteri apotropaice, care aveau rolul de a proteja pe deţinători
de întâmplări rele.
Singurul rit funerar atestat în cele peste 20 de necropole identificate
a fost incineraţia. Cele mai reprezentative necropole sunt cele de la
Hliboka (86 de tumuli), Iza I (80 de tumuli), Pererosli (67 de tumuli),
Branişte (34 de tumuli).
La Iza I tumulii erau dispuşi în grupe de 6-8 până la 25-28. Incine-
rarea se făcea pe loc, la temperaturi de peste 960°C, judecând după unele
fragmente de sticlă şi aur topite. Dovezi în acest sens sunt resturile de
ruguri, sol ars la roşu deasupra cărora se afla un strat de lemn ars
amesteca cu oase umane calcinate şi fragmente ceramice arse secundar.
Mormintele erau probabil colective. Descoperirea a două până la
patru urne, care erau depuse în fiecare tumul, ar indica existenţa unor
morminte familiale. Decedatul era depus pe rug îmbrăcat, dovezi în acest
sens fiind fibulele şi cataramele, mărgelele, pandantivele şi brăţările
trecute prin foc, descoperite în morminte. Resturile incinerate erau strânse
de pe rug, depuse în urne, gropi simple sau direct pe suprafaţa solului.
84
Urnele erau umplute în proporţie de 1/3 până la maximum 3/4. Deasupra
se ridicau din pământ tumuli, a căror înălţime nu trece azi de 0,40 m.
Grija faţă de cel decedat rezultă din prezenţa unor obiecte care erau
considerate necesare defunctului în noua viaţă. Ca ofrande erau depuse
împreună cu resturile umane incinerate sau alături de ele, oase de ovica-
prine, porcine, cabaline, câini şi păsări. Unele bunuri personale erau dis-
truse odată cu cel decedat (fibule, catarame etc.) sau distruse ritual (vase
ceramice sparte, arme îndoite şi arse). Conform unor credinţe, acestea ca
şi defunctul ar fi avut o influenţă malefică asupra celor vii.
În cadrul mormintelor a fost descoperită ceramică modelată cu
mâna sau la roată de factură dacică, romană sau Przeworsk. De asemenea,
au mai fost găsite elemente Przeworsk, precum săbii, vârfuri de suliţe,
umbouri de scuturi etc. Ca importuri romane au fost descoperite amfore,
vase de tip terra sigillata, pahare de sticlă la Komarovo. La Liskovo, o
monedă de aur, emisă în timpul împăratului Maximinus Thrax (235-238),
servea ca medalion.
În aşezarea de la Solončy-Uzgorod (Ucraina) a fost descoperită o
platformă rectangulară neacoperită. Ea avea o lungime de 22,80 m şi o
lăţime de 16,50 m. De jur împrejurul ei a fost amenajat un şanţ larg de la
1,40 m la 2,40 m şi adânc de 0,75 m. Ea conţinea un strat de fragmente
ceramice, oase umane arse, fibule, mărgele etc. Menţionăm faptul că
peste 94% din ceramica descoperită aparţine unor vase modelate la roată.
Acest complex arheologic, unde au fost arşi pe rug 150-170 de indivizi,
se consideră a fi fost un loc pentru sacrificii sau, mai plauzibil, un
ustrinum (rug).
Cultura tumulilor carpatici îşi încheie evoluţia la finele secolului IV
d.Hr., în condiţiile invaziei hunilor (Ammianus Marcellinus, Istoria
romană în 31 de cărţi, XXXI, 12-16). Printre consecinţele acestei invazii
ar fi şi îngroparea tezaurelor de la Brestovo şi Kristovany, ale căror ultime
monede au fost emise în timpul împăratului Valens. Menţionăm şi
moneda de la Constantius II (337-340) descoperită în cadrul necropolei
de la Kalnik.
Cronologic cultura tumulilor carpatici poate fi datată în secolele III-
IV d.Hr., fiind ultima expresie culturală a populaţiei de origine dacică în
regiunea Carpaţilor Nordici. La sfârşitul secolului II d.Hr., în regiunea
Tisei Superioare au pătruns vandalii hasdingi, creatorii culturii
Przeworsk. În scurtă perioadă ei au fost asimilaţi. Descoperirile de la
Bratovo au fost datate la începutul secolului III d.Hr. prin fragmentele de
vase de tip terra sigillata produse în Westerndorf, cele de la Palodi-
85
Komarovce între 230 şi 270, Ostrovany la sfârşitul secolului III d.Hr., iar
Cejkov în secolul IV d.Hr.
Consideraţii privind creatorii culturii tumulilor carpatici
În general, istoricii români au atribuit această cultură unor triburi
dacice de nord-est, hasdingilor şi lacringilor de neam germanic. O situaţie
specială s-a constatat la istoricul ucrainean I. M. Smisko. Înainte de al
doilea război mondial acesta a considerat că dacii ar fi fost creatorii
acestei culturi, dar după intrarea regiunii Zakarpat în cadrul Uniunii
Sovietice şi-a reconsiderat poziţia, atribuind această cultură slavilor.
Dintre istoricii români o poziţie particulară au avut-o Vasile Mihăilescu-
Bîrliba şi Ion Ioniţă, care au considerat la un moment dat că ea ar fi
aparţinut unor populaţii germanice, fapt infirmat de descoperirile
arheologice mai vechi sau mai noi care indică o prezenţă majoritară a
dacilor în cadrul acestei culturi.
IV.5. Cultura Sântana-Arad

În perioada războaielor dintre daci şi romani din 101-102 şi 105-
106, dacii de la vest de Carpaţi nu au fost afectaţi de acţiunile armatei
romane şi ulterior ei nu au fost cuprinşi în interiorul graniţelor Imperiului
Roman.
Izvoarele scrise nu au fost întotdeauna clare cu privire la regiunile
unde s-au petrecut evenimentele în care dacii au fost implicaţi. Cu toate
acestea, cu un grad de probabilitate, istorici au identificat unele informaţii
cu privire la dacii liberi de la vest şi nord de provincia Dacia. Polyainos în
lucrarea Strategemata (Stratageme), dedicată lui Marcus Aurelius şi fiul
său Lucius Verrus (scrisă în anul 162), trecea printre învinşii Romei şi pe
geţi. În vremea războaielor marcomanice, Eusebius din Caesarea trecea
printre inamicii Romei şi pe daci, pe lângă, germani, marcomani, cvazi şi
sarmaţi. La aceleaşi evenimente se referă o inscripţie de la Termessus
(Lycia-Pamphilia) unde Marcus Aurelius era numit Armeniacus
Parthicus Medicus Dacicus Germanicus.
Cassius Dio (Istoria romană LXXI, 3, 3) relatează că, în anul 180
d.Hr., Vettius Sabinianus Iulius Hospes – guvernatorul celor trei Dacii
între anii 180 şi 182 – a învins pe dacii de la vest şi nord-vest de
provincie, strămutând în interiorul Daciei romane un număr de 12 000 de
dintre aceştia.
86
O inscripţie de pe un sarcofag descoperit în anul 1943 la Brigetio
(Pannonia Inferior) era pusă de M. Ulpius Celerinus sal(ariarius)
leg(ionis) I Ad(iutricis) p(iae) f(idelis), interprex Dacorum, probabil de
neam dacic. Sarcofagul a fost datat între 211 şi 222 d.Hr. Prezenţa unui
interprex dacorum în cadrul Legiunii I Adiutrix, staţionată la Brigetio în
Pannonia, indica şi ea existenţa unor puternice comunităţi dacice la răsărit
de Dunăre, spre bazinul carpatic.
Creatorii culturii Sântana-Arad sunt consideraţi a fi dacii care
locuiau la vest şi nord-vest de graniţele provinciei Dacia. Aria sa
cuprinde regiunea dintre Tisa superioară şi Mureşul inferior, de-a lungul
graniţelor provinciei Dacia. Dacii au convieţuit cu sarmaţii iazigi în
câmpia dintre Dunăre şi Tisa, respectiv cu populaţiile germanice (buri,
vandali, hasdingi şi cvazi) în regiunea de la cotul Someşului şi din sud-
estul Slovaciei de azi.
Numele culturii a fost dat de situl arheologic de la Sântana-Arad,
unde au fost identificate şi cercetate o aşezare şi o necropolă. Cercetările
au fost iniţiate de Egon Dörner în anii 1951 şi 1954. Au urmat apoi alte
cercetări importante întreprinse de Ion Horaţiu Crişan în aşezarea de la
Arad-Cicir, respectiv de Sever Dumitraşcu şi Tiberiu Bader în aşezarea şi
necropola de la Medieşu Aurit.
IV.5.2. Habitatul
În aria culturii Sântana-Arad, numai pe teritoriul actual al judeţului
Arad au fost identificate un număr de 112 puncte cu vestigii dacice din
secolele II-IV d.Hr., iar între Dunăre şi Tisa dacii au mai putut fi surprinşi
în alte 60 de aşezări, împreună cu sarmaţii iazigi. Acestea erau nefortifi-
cate şi se aflau în apropierea cursurilor de ape. Locuinţe de suprafaţă au
fost descoperite la Călineşti şi Cociuba Mare, iar bordeie la Cicir-Arad şi
Sântana-Arad. În spaţiile dintre locuinţe, gropile de provizii şi menajere,
de formă tronconică sau în formă de sac, conţineau oase de animale,
fragmente de vase ceramice şi pietre de râu.

Ocupaţia de bază a dacilor de la vest de provincia Dacia a fost agri-
cultura. Dovezi privind cultivarea pământului sunt cuţitele de plug şi
brăzdarele de fier de tip roman, secerile şi râşniţele. Oasele de animale
descoperite în aşezările cercetate indică următoarea ordine: vitele,
porcinele, ovicapri-nele şi cabalinele.
87
Ca şi la ceilalţi daci liberi, producerea ceramicii era unul din meş-
teşugurile principale. Cuptoare de ars vase de tipul cu perete median au
fost descoperite la Medieşu Aurit (13 cuptoare), Lazuri (7 cuptoare) şi
Dorolţ (2 cuptoare), iar cu pilon central la Zalău-Valea Mâţei şi Panic. O
prezenţă singulară este cuptorul cu trei camere descoperit la Arad-Ceala.
Spre deosebire de cele de mai sus, acesta avea o cameră intermediară
între focar şi camera de ardere a vaselor.
Ceramica modelată cu mâna reprezintă 30-40% din totalul vaselor
la Cicir-Arad, respectiv 20-30% la Ceala-Arad. Ceramica de factură da-
cică predomină clar, fără a lipsi forme ale ceramicii romane şi germanice.
Ceramica de tradiţie dacică modelată cu mâna cuprinde oale decorate cu
brâuri alveolate şi ceşti dacice cu o toartă. Ceramica romană este repre-
zentată de vase de tip terra sigillata, oale, castroane şi căni.
Comerţul cu locuitorii provinciei Dacia s-a făcut prin puncte
autorizate, precum cele de la Porolissum şi Căşei. În 12 aşezări au fost
descoperite fragmente de terra sigillata (Arad-Cicir, Pecica, Şimand,
Sântana-Arad, Şimleul Silvaniei, Medieşu Aurit etc.). La Moroda şi
Medieşu Aurit au fost descoperite fragmente de pahare de sticlă, iar fibule
romane din bronz la Arad-Ceala şi Medieşu Aurit.
În Crişana situaţia este similară cu cea din Muntenia, respectiv mo-
neda romană a pătruns mai ales pe calea comerţului. Dintre cele 7 teza-
ure monetare descoperite până în anul 1993, cele mai mari au fost desco-
perite la Covăsint-Arad (peste 500 de piese) şi Teceu (peste 1100 de mo-
nede). În general primele monede sunt emisiuni din secolul I d.Hr., iar
ultimele sunt de la sfârşitul secolului al II-lea. La acestea se adăugă încă
37 de descoperiri de monede izolate emise între secolul I şi mijlocul
secolului al III-lea d.Hr.

Manifestările religioase reprezintă un aspect mai puţin cunoscut.
Totuşi, la Panic, arheologul Alexandru Matei a identificat un sanctuar
patrulater cu stâlpi din lemn, care poate fi datat în secolele II-III d.Hr. La
Zalău-Valea Mâţei au fost descoperite gropi de cult ce conţineau un porc
şi trei iepuri.
În aria culturii Sântana-Arad au fost descoperite puţine necropole.
Cea mai mare necropolă identificată, până în prezent, este cea de la
Medieşu Aurit (74 de morminte). Alte grupuri mici de morminte au fost
descoperite la Sântana-Arad şi Salonta. Singurul rit funerar practicat a
88
fost incineraţia. Oasele umane calcinate erau depuse într-o urnă, aşezată
apoi într-o groapă cilindrică de mici dimensiuni. Pe lângă vasele ceramice
modelate cu mâna sau la roată, folosite ca urne ori vase secundare, au mai
fost descoperite fibule din bronz şi fier, catarame, mărgele, cercei din
argint, pandantivi de tip căldăruşă, vârfuri de lănci şi suliţe.
În teritoriile locuite de dacii de la vest de provincia romană Dacia
au apărut şi unele urme de convieţuire cu populaţiile vecine germanice,
respectiv cu sarmaţii iazigi. În zona Careiului au fost descoperite unele
morminte sarmatice iar după anul 375 d.Hr. şi unele morminte
germanice de tip Przeworsk. Specifice acestei ultime culturi sunt
umbourile de scut descoperite întâmplător la Boineşti şi într-un
mormânt de la Medieşu Aurit, vârfurile de lance din bronz şi fier
descoperite în necropola de la Medieşu Aurit, precum şi pintenii din fier
descoperiţi la Medieşu Aurit, Boineşti şi Apa.
În regiunea de câmpie din partea vestică a Crişanei au fost desco-
perite morminte sarmatice din secolele III şi IV la Dorobanţ, Arad-
Micălaca, Şeitin, Tărian, Arad-Gai şi altele. Încadrarea cronologică şi
culturală s-a făcut pe baza ceramicii cenuşii modelate la roată şi fibulelor
specifice sarmaţilor, ca şi pe baza ritului şi ritualului funerar al mormin-
telor sarmatice de inhumaţie.
Cultura Sântana-Arad a fost datată, în linii generale, între secolele
II-IV d.Hr. În partea de nord ea încetează la începutul secolului IV d.Hr.,
iar în partea sudică continuă tot secolul IV d.Hr. Astfel, aşezările de la
Arad-Cicir, Medieşu Aurit, Sântana-Arad şi Călineşti au fost datate în
secolele II-IV d.Hr., iar în secolul IV d.Hr. cele de la Arad-Ceala şi Râpa.
Necropolele de la Medieşu Aurit şi Sântana-Arad au fost datate în
secolele II-III d.Hr., iar cea de la Salonta în secolul III d.Hr.
Dacii liberi în lumina izvoarelor narative

8. Carpii îi invidiau pe goţi pentru că primeau în fiecare an un tribut
de la romani... Ei au trimis o solie la Iuliu Menophilus (guvernatorul
Moesiei între 239-241) şi i-au cerut cu îngânfare bani... „De ce primesc
goţii de la voi atât de mulţi bani, iar noi nu primim”... Ei adăugară: „Să ne
socotească şi pe noi în numărul celor care vin cu rugăminţi şi să ne dea şi
nouă la fel, deoarece noi suntem mai vrednici decât goţii”.
(Petrus Patricius, ІΣΤΟΡΙΑΙ / Istoria)
89
IV, 34. Theodosius (pe la 381 d.Hr.) respinse pe schiri şi carpodaci,
amestecaţi cu huni, şi învingându-i în luptă îi sili să treacă Istrul şi să se
întoarcă la locurile lor.
(Zosimos, ΙΣΤΟΡΙΑ ΝΕΑ / Istorie contemporană)
299. Negreşit atunci (sub Diocleţian) a fost învins neamul carpilor
şi a fost trecut pe teritoriu roman.
(Iordanes, Romana / Faptele romanilor)
Bichir, Gh. Dacii liberi din nordul Daciei, în Spaţiul est-carpatic în mileniul
întunecat, Iaşi, 1997, p. 17-34.
Idem, Dacii liberi din nordul Daciei, Thraco-Dacica, XVII, 1-2, 1996, p. 191-201.
Idem, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Bucureşti, 1984.
Idem, Gh., Continuitatea şi romanizarea populaţiei geto-dace în lumina
cercetărilor de la Stolniceni-Rm.Vîlcea, Studii vîlcene, 6, 1983, 9-13.
Idem, Cultura carpică, Bucureşti, 1973.
Čigilik, M., Naselenija verhn’ogo Podnistrov’ja perših stolit’našoi eri, Kiiv,
1975.
Dolinescu-Ferche, S., Aşezări din secolele III şi VI e.n. în sud-vestul Munteniei.
Cercetările de la Dulceanca, Bucureşti, 1974.
Dumitraşcu, S., Dacia apuseană (Teritoriul dacilor liberi din vestul şi nord-
vestul României în vremea Daciei romane), Oradea, 1993.
Idem, Descoperiri şi cercetări arheologice din anul 1988 de la Sînnicolau Mare,
judeţul Bihor, Crisia, XX, 1990, p. 100-101.
Idem, Les Daces libres de Crişana, Actes du II-e Congrés International de
Thracologie, Bucarest, II, 1980, p. 351-357.
Idem, Descoperiri arheologice dacice de epocă romană la Biharea, Ziridava, XI,
Arad, 1973, p. 195-205.
Idem, Omnis Barbaria, ActaMP, XXI, 1997, p. 335-366.
Hügel. P., Barbu, M., Câmpia Aradului în secolele II-IV d.Hr., ActaMP, XXI,
1997, p. 565-596.
90
Ignat, M., Spaţiul nord-est carpatic în secolele I-III d.Hr., în Spaţiul est-carpatic
în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 35-43.
Ioniţă, I., Dacii liberi la graniţa nord-estică a provinciei Dacia, ActaMP, XXI,
1997, p. 889-905.
Idem, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982.
Istvànovitz, E., Câteva observaţii în legătură cu determinarea etnică a populaţiei
din regiunea Tisei Superioares şi a evoluţiei ei cronologice, Acta MP,
XXI, 1997, p. 725-742.
Kotigorosko, V., Ţinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n.,
Bucureşti, 1995.
Kulcsar, V., Contribuţii la relaţiile germano-sarmatice din nordul Ungariei, Acta
MP, XXI, 1997, p. 711-724.
Lamiova-Schmiedlova, M., Dacii pe teritoriul Slovaciei de astăzi, ActaMP, XXI,
1997, p. 755-771.
Matei, A., Cuptoarele pentru ars ceramică cenuşie ştampilată descoperite la
Zalău, ActaMP, XXI, 1997, 335-366.
Negru, M., Descoperiri arheologice din secolele III şi V la Bucureşti-Militari
"Câmpul Boja", Bucureşti – Materiale de Istorie şi Muzeografie, 16,
2002, p. 47-56.
Idem, Descoperiri arheologice la Bucureşti-Militari "Câmpul Boja", Bucureşti –
Materiale de Istorie şi Muzeografie, 14, 2000, p. 46-55.
Idem, Descoperiri arheologice la Bucureşti-Militari "Câmpul Boja", Bucureşti –
Idem, Raport preliminar privind cercetările arheologice de la Militari-Câmpul
Boja (1996), Cercetări în aria nord-tracă, 2, 1997, p. 408-420.
Negru, M., Schuster, C. F., Moise, D., Militari-Câmpul Boja. Un sit arheologic
pe teritoriul Bucureştilor, Bucureşti, 2000, p. 47-152.
Nemeti, J., Gindele, R., Contribuţii la istoricul zonei Careiului în secolele II-IV
d.Hr., ActaMP, XXI, 1997, p. 631-703.
Opreanu, C., Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998.
Idem, Neamurile barbare de la frontierele Daciei romane şi relaţiile lor politico-
diplomatice cu Imperiul, EN, IV, 1994, p. 193-220.
Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995.
Poll, I., Negru, M., Studiu de compoziţie asupra ceramicii din secolul al III-lea
d.Hr. descoperită la Bucureşti-Militari "Câmpul Boja", Bucureşti –
Šmisko, M., Karpatski kurgani peršoi polovini I tisjatčotlittia našoi eri, Kiiv,
1960.
Idem, Kultury wczesnego okresu epoki Cesarstwa rzymskiego w malopolske
wsckodniej, Lvov, 1932.
Turcu, M., Descoperiri arheologice la Militari-Câmpul Boja, CAB, IV, 1992, p.
226-235.
91
Idem, Cercetări arheologice la Militari-Câmpul Boja, MCA, I, Bucureşti, 1992,
p. 145-148.
Idem, Cercetări arheologice la Militari-Câmpul Boja, CAB, III, 1981, p. 226-235.
Idem, Sondajul de la Militari-Câmpul Boja, MCA, 1980, p. 121-123.
Idem, Lancuzov, V., Cercetări de salvare la Militari-Câmpul Boja (Campania
1978), MCA, 1979, p. 77-78.
Vakulenko, L. V., Pamiatki pidgiria ja Ukrainskih Karpat peršoi polovini I
tisjatčotlittia n.e., Kiiv, 1977.
Zgâbea, M., Fibulele din secolele III şi VI e.n. descoperite în săpăturile de la
Militari, CAB, 1, 1963, p. 373-384.
Zirra, V., Cazimir, Gh., Unele rezultate ale săpăturilor arheologice de pe
Câmpul Boja din Cartierul Militari, CAB, 1, 1963, p. 49-71.
Planşe
Planşa 10. – Harta provinciei Dacia şi teritoriilor locuite de dacii liberi

în secolele II-III d.Hr. (după Gh. Bichir, în Enciclopedia arheologiei
şi istoriei vechi a României, II, 1996).
92
Planşa 11. – 1. Locuinţă şi groapă menajeră descoperite la Bucureşti-Militari
(după M. Negru)
93
Planşa 12. – 1, 3, 5. Locuinţe; 2, 4, 6. Gropi de provizii. 7-8 Cuptor de olar (după
Gh. Bichir, Cultura carpică, 1973, pl. XXXII).
94
Planşa 13. – Ceramică descoperită în mediul carpic
(după Gh. Bichir, Cultura carpică, 1973, pl. CXI).
95
Planşa 14. – 1. Cuptoare de redus minereu de fier descoperite
la Vovceanskoe; 2. Ceramică descoperită în aşezările dacilor liberi
din regiunea Tisei Superioare (după V. Kotigorosko, Tinuturile
Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n., 1995, fig. 129 şi 113).
96
Planşa 15. – Cuptoare de olar descoperite la Arad-Ceala (după D. Benea,
Dacia sud-vestică în secolele III-IV, 1996, pl. III) şi Medieşu Aurit
(S. Dumitraşcu, Dacia apuseană, 1993, fig. 28).
97
V. ALOGENI LA DUNĂREA DE JOS
ÎN SECOLELE I-III d.Hr.
V.1. Sarmaţii roxolani

V.1.1. Scurt istoric
Sarmaţii, care apar în izvoarele scrise ca Sauromatai (Herodot,
Istorii, IV, 119), Sarmatai (Flavius Iosephus, Bellum Iudaicum / Războiul
cu iudeii, VII, 4, 3) sau Sarmatae, erau o populaţie de origine iraniană,
înrudită cu sciţii. Cele mai cunoscute triburi sarmatice au fost roxolanii,
iazigii şi alanii. Patria lor de origine a fost undeva în regiunea Volga-Ural,
de unde au migrat apoi spre vest. Astfel, dacă în secolul al V-lea î.Hr. ei
se aflau la est de fluviul Don, în teritoriul numit Sauromatia (Herodot,
Istorii, IV, 21), în secolele III-II î.Hr. erau între Don şi Nipru, iar în
secolele II-I î.Hr. deja dominau stepele nord-pontice.
Migrarea către bazinul carpato-dunărean s-a făcut pe două direcţii:
sarmaţii roxolani au migrat pe direcţia stepa Buceagului – râul Bârlad
către sud-estul Munteniei, în timp ce sarmaţii iazigi s-au îndreptat prin
Carpaţii Nordici către Câmpia Tisei. Sarmaţii roxolani au pătruns în
secolul I î.Hr. în sudul Moldovei dintre Nistru şi Carpaţi, iar la mijlocul
aceluiaşi secol, sarmaţii iazigi s-au aşezat între Dunăre şi Tisa.
Prezenţa sarmaţilor roxolani la Dunărea de Jos este semnalată de
Cassius Dio, care îi aminteşte jefuind Moesia împreună cu dacii (Istoria
romană, LV, 30, 4). La rândul său, Florus ne dă informaţii despre campa-
nia lui Cornelius Lentulus împotriva sarmaţilor de la nordul Dunării
(Bellum Thracium / Războiul cu tracii, II, 29). În sfârşit, Ovidius se vedea
exilat într-un ţinut aspru printre sarmaţi şi geţi (Tristia/Tristele III, 3, 5-6),
pe care îi aminteşte chiar în jurul Tomisului. De asemenea, el susţine că
pe sarmaţi i-a cunoscut cu arma în mână (Pontica / Ponticele, II, 2, 95).
Unii istorici consideră că aşezarea sarmaţilor roxolani în estul şi
sud-estul Munteniei a fost favorizată şi de acţiunea lui Plautius Aelianus
Silvanus, care, la mijlocul secolului I d.Hr., transferase în sudul Dunării
un număr de peste 100 000 de transdanubieni.
În repetate rânduri (iernile anilor 67-68, 68-69, 69-70, 101-102,
117-118 d.Hr.), singuri sau în alianţă cu dacii, sarmaţii au invadat sau
ameninţat teritoriile romane. Pentru a obţine linişte la frontiera Dunării de
98
Jos, Traian le-a acordat subvenţii, iar Hadrian a încheiat pacea cu regele
roxolanilor.
Alanii reprezintă ultimul val sarmatic, care a ajuns în zona Dunării
de Jos în secolul IV d.Hr., aducându-şi aportul la geneza culturii Sântana
de Mureş-Cerneahov.
În Muntenia, vestigiile sarmatice se grupează în zonele din apropie-
rea Dunării şi cursurile inferioare ale râurilor Călmăţui, Buzău, Argeş şi
Moştiştea, unde datează începând cu a doua jumătate a secolului I d.Hr.,
dar majoritatea aparţin secolelor II-III d.Hr.
V.1.2. Habitatul şi viaţa cotidiană
Cercetările arheologice sistematice sau de salvare nu au identificat
încă aşezări ale sarmaţilor roxolani. Singura explicaţie plauzibilă ar fi cea
potrivit căreia fiind o populaţie nomadă nu construia locuinţe de durată, ci
locuiau în corturi (Strabon, Geografia, VII, 307; Pomponius Mella, De
Chorographia / Descrierea Pământului, III, 4, 34, 35), ale căror urme nu
mai pot fi surprinse arheologic.
Pe Tropaeum Traiani, luptătorii sarmaţi apar îmbrăcaţi din cap până
pe picioare cu o armură de solzi metalici. Aceasta era cavaleria grea, de-
numită şi catafractari. Această armură era folosită încă din timpul incur-
siunilor lor în Moesia din secolul I d.Hr. Fiind o investiţie utilă, dar ex-
trem de costisitoare, ea era transmisă de la o generaţie la alta fiind purtată
de pătura războinică mai înstărită a sarmaţilor, care şi-o puteau permite
(Tacitus, Historiae / Istorii, I, 79, 3).
În secolele II-III, sarmaţii roxolani au folosit masiv cămăşile de
zale, coifurile ovoidale şi scuturile de fier. Principala lor armă ofensivă
era spada scurtă, dreaptă, cu antene la capătul mânerului.
V.1.3. Viaţa spirituală
Sarmaţii au folosit exclusiv ritul inhumaţiei în morminte, majorita-
tea plane, concentrate în grupuri mici, de cel mult câteva zeci. Uneori
s-au practicat înmormântări în forme de relief înalte naturale (dune de
nisip) sau ca morminte secundare în tell-uri şi tumuli (Măgura Jilavei,
Largu, Smeieni, Histria).
Aceste morminte sunt orientate predominant N-S în Moldova şi
Muntenia, respectiv S-N în Banat. Scheletele descoperite se aflau în
poziţie întinsă, cu un braţ îndoit depus pe piept ori abdomen (Pogoreşti şi
Truşeşti), respectiv în poziţie chircită (Olteniţa-Coada Malului, Târguşor).
Unele schelete aparţinând sarmaţilor roxolani aveau craniile deformate
99
(Largu, Olteniţa, Poieneşti), ceea ce constituia o dovadă de frumuseţe,
potrivit cutumelor lor.
Majoritatea mormintelor sunt simple, fără a lipsi şi cele duble
(Ştefăneşti) sau triple (Histria, soţ, soţie, copil). Gropile aveau forma rec-
tangulară cu colţurile rotunjite, rareori pătrată. Uneori ele aveau trepte la
interior şi erau purificate cu ajutorul focului.
Foarte puţine morminte evidenţiază un statut social deosebit prin
amenajarea de tumuli (Vităneşti) sau un inventar funerar bogat. Majori-
tatea cuprindeau vase ceramice lucrate cu mâna (oale, vase tronconice) sau
la roată (străchine, amfore, căni), depuse lângă craniu sau la picioare. Au
mai fost descoperite mărgele purtate ca şirag sau cusute pe haine şi centuri,
fibule găsite în jurul umerilor sau pieptului, clopoţei purtaţi la gât, cuţite.
Cercetările arheologice au evidenţiat prezenţa în mormintele sarma-
tice a ceramicii dacice de culoare cenuşie modelată la roată, precum şi po-
doabe sarmatice (mărgele, clopoţei), toaletă (oglinzi cu tamga) în aşeză-
rile dacilor liberi din zona extracarpatică. Importurile din lumea romană
în mediul sarmatic sunt puţine. Ele constau în ceramică, vase de sticlă şi
bronz, mărgele de sticlă.
La finele secolului al III-lea d.Hr. şi în secolul IV d.Hr., sarmaţii din
Muntenia au fost incluşi, ca şi geto-dacii, în cadrul culturii Sântana de
Mureş-Cerneahov. Argumente în acest sens sunt mormintele sarmatice
din necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de la Spanţov, Oinac,
Drăgăneşti-Olt, Alexandru Odobescu şi altele.
1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, Bucureşti, 2000 (coord. ştiinţific
C. Preda).
Gheorghe Bichir, Les Sarmates au Bas Danube, Dacia, NS, 21, 1977, 1-2, p. 167-
197.
Bârcă, V., Consideraţii privind istoria politică a sarmaţilor locuind la nord-vest
de Marea Neagră în secolul I d.Hr., ActaMP, XXI, 1997, p. 957-979.
Idem, Echipamentul şi armamentul defensiv sarmatic, ActaMP, XXI, 1997, p.
921-934.
Grosu, V. I., Hronologia pamiatniko sarmatskoi kulturî. Dnestrovsko-prutskovo
mejdurecjia, Kisinev, 1990.
100
Planşe
Planşa 16. – Materiale arheologice descoperite în morminte sarmatice

din Republica Moldova (după V. I. Grosu, Hronologia pamiatniko
sarmatskoi kulturî. Dnestrovsko-prutskovo mejdurecjia, 1990, pl. VII).
101
VI. AUTOHTONI ŞI ALOGENI ÎN SECOLUL IV d.Hr.
VI.1. Contextul istoric

Romani, daco-romani şi goţi la Dunărea de Jos
În timpul domniei lui Aurelian (271-275), Dacia a fost abandonată.
Armata, administraţia şi o parte a populaţiei urbane s-au retras la sud de
Dunăre. Legio V Macedonica a fost retrasă la Oescus, iar Legio XIII
Gemina la Ratiaria.
Împăratul Diocleţian a înfăptuit prima reorganizare administrativă a
Imperiului Roman, după criza profundă politică şi militară de la mijlocul
secolului al III-lea d.Hr. În urma reformei administrative, Imperiul a fost
împărţit în 101 provincii grupate în 12 dioceze. În regiunea Dunării de Jos
au fost înfiinţate dioceza Moesia, ce cuprindea provinciile Moesia
Superior şi Dacia, respectiv dioceza Thracia, care cuprindea Moesia
Inferior şi Scythia.
Constantin cel Mare a crescut numărul provinciilor la 117 şi al
diocezelor la 14. În acelaşi timp el a reunit diocezele în patru prefecturi.
În timp ce Moesia Prima, Dacia Mediterranea şi Dacia Ripenses făceau
parte din prefectura Illyricum, Moesia Secunda şi Scythia Minor făceau
parte din prefectura Oriens.
Moesia Prima avea graniţa la Dunăre de la Singidunum la Porţile
de Fier. În acelaşi timp, unităţi din Legio VII Claudia staţionau la nord de
Dunăre în micile fortificaţii de la Pojejena, Palanka, Gornea şi Şviniţa.
În continuare, limesul dunărean aparţinea provinciei Dacia
Ripensis, de la Dierna până la gura de vărsare a râului Utus (Vit).
Importanţa strategică a vadurilor dunărene a impus menţinerea celor două
legiuni la Oescus şi Ratiaria. De asemenea, mici fortificaţii de tip
cvadriburgium au fost menţinute la nordul Dunării la Dierna, Drobeta,
Ostrovul Banului. La Sucidava fortificaţia bizantină era de dimensiuni
mai mari, ea fiind legată de Oescus printr-un pod ridicat în vremea lui
Constantin cel Mare.
102
Cu privire la situaţia de la Hinova avem mai multe date. Castrul a
fost ocupat de ripenses sau limitanei. Ei erau un fel de soldaţi-coloni care
îşi apărau pământul scutit de impozite (agri limitanei), dacă acceptă să
presteze paza limesului. Cele mai importante ocupaţii ale lor au fost cul-
tivarea pământului şi creşterea animalelor, dar de asemenea erau meşte-
şugari ocupându-se cu prelucrarea fierului, bronzului şi producţia mate-
rialelor ceramice. Ei cultivau grâul, meiul, secara, iar dintre legume,
mazărea şi măzărichea. Dintre pomii fructiferi, prunii sunt cei mai frec-
venţi. Cele mai numeroase oase de animale domestice provin de la vite
mari, cai, porci, oi şi capre. Vârsta medie a vitelor sacrificate a fost de 1-2
ani, în timp ce a oilor a fost de 4-5 ani. De asemenea, au fost descoperite
oase de păsări. Dintre animalele sălbatice identificate menţionăm cerbul,
mistreţul şi căprioara. Pescuitul a fost şi el bine documentat prin oasele
descoperite. Fierul, bronzul şi plumbul erau prelucrate pentru a se obţine
unelte agricole, arme şi ustensile casnice.
Moesia Secunda (fosta Moesia Inferior) avea limesul pe Dunăre, de
la Utus până la râul Altinum (Oltina). Teritoriul său era apărat de legiu-
nile I Italica şi XI Claudia. În perioada luptelor cu goţii a fost refăcută
fortificaţia de la Durostorum, dar şi la nordul Dunării a fost ridicată
fortificaţia numită Daphne în Notitia Dignitatum. În provincia Scythia
staţionau la Troesmis-Legio I Iovia Scythica, iar la Noviodunum-Legio II
Herculia.
Revenirea Imperiului Roman şi reintegrarea unor teritorii de la nor-
dul Dunării de Jos este certă, dar la nivelul detaliilor mai sunt multe lacune
datorate stadiului cercetărilor. Întrebarea care se pune este dacă avem de a
face doar cu o prezenţă militară sau şi cu o prezenţă administrativă a
Imperiului Roman. Prezenţa militară romană în această regiune este deja
certă arheologic, deşi amploarea ei este încă incomplet cunoscută.
În unele perioade, graniţele Imperiului Roman au inclus şi teritorii
de la nordul Dunării în Banat, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei. Este
posibil ca şi în perioada domniei lui Aurelian să fi fost menţinute trupe
romane în fortificaţiile de la Pojejena de Sus, Gornea, Mehadia, Orşova,
Drobeta şi Sucidava. La Pojejena şi Gornea au fost descoperite cărămizi
cu ştampile ale Legio VII Claudia, la Hinova şi Sucidava ale Legio V
Macedonica, iar la Desa, Drobeta, Dierna şi Mehadia ale Legio XIII
Gemina.
Provinciile sud-dunărene cu capetele lor de pod au rămas un factor
de control politic şi militar, dar şi o punte comercială şi spirituală către
romanitatea de la nordul fluviului.
103
Cu siguranţă însă, Brazda lui Novac de Nord reprezintă o graniţă a
Imperiului Roman în secolul al IV-lea d.Hr. Acest val de pământ a fost
construit începând de la Hinova, în apropierea Drobetei, trece prin
mijlocul Olteniei şi Munteniei şi se termină la Pietroasele, unde se pare că
a fost construită o fortificaţie romano-bizantină în secolul al IV-lea d.Hr.
Podul construit în vremea lui Constantin cel Mare între Oescus şi
Sucidava, ca şi stâlpul miliar descoperit la Sucidava, care indica refacerea
drumului către Romula, sunt şi ele argumente în acest sens. Podul dintre
fortificaţiile romane Oescus şi Sucidava avea aproximativ 2437 m
lungime, fiind unul dintre cele mai lungi ale Europei antice. Un medalion
de aur emis cu acest prilej avea pe avers podul reprezentat prin trei bolţi
din blocuri de piatră cioplite regulat, iar pe revers avea bustul împăratului
cu numele său, inscripţia SALVS REI(PUBLICAE) şi DANUBIUS în exergă.
Podul a fost construit din piatră numai în regiunea propriu-zisă a albiei cu
apă a fluviului, restul fiind probabil din lemn. Pentru construirea pilonilor
din piatră, apele Dunării au fost probabil deviate pe braţele împotmolite
ale malului românesc şi bulgăresc. Podul a fost folosit numai în secolul al
IV-lea, cauzele abandonării lui fiind de factură naturală (curenţii puternici
ai apelor, căderea unor piloni), mai degrabă decât antropică.
De asemenea, sunt indicii privind integrarea în Imperiul Roman a
interfluviului dintre Siret şi Nistru, unde se constată refacerea fortifica-
ţiilor romane de la Barboşi, Aliobrix şi Tyras. În faţa repetatelor invazii
ale goţilor, controlul militar al gurilor Dunării şi litoralului dintre Dunăre
şi Nistru era esenţial pentru securitatea Imperiului Roman.
Creştinismul s-a implementat puternic în Dobrogea (Scythia
Minor). Un argument în acest sens este cripta martirilor creştini de la
Niculiţel (Zoticos, Attalos, Camasis şi Filippos). De asemenea, menţio-
năm că încă din secolul al IV-lea la Tosmis îşi avea reşedinţa un episcop.
Populaţia autohtonă pe teritoriul fostei provincii Dacia după anul 275
Nu se cunosc relaţiile garnizoanelor şi/sau administraţiei romane
apoi bizantine cu populaţia locală de la nordul Dunării de Jos. Lipsa
informaţiilor la nivelul inscripţiilor ar putea fi explicată prin faptul că,
după abandonarea provinciei, viaţa urbană în Dacia a decăzut şi niciodată
ea nu a revenit. Daco-romanii de pe teritoriul fostei provincii, dacii din
Muntenia şi sudul Moldovei au trăit în mediul rural, unde scrierea nu era
o prezenţă obişnuită ca în oraşe.
Cercetările arheologice mai vechi sau recente evidenţiază o conti-
nuare a vieţii populaţiei autohtone pe teritoriul fostei provincii romane
104
Dacia. Indicii în acest sens au fost descoperite atât în fostele oraşe şi
castre romane, cât şi în mediul rural.
În fosta capitală a provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, se
estimează că populaţia a scăzut de la aproximativ 20000 la 5000 de lo-
cuitori. Aria de locuire s-a restrâns considerabil; amfiteatrul a fost trans-
format într-o mică fortificaţie prin blocarea intrărilor; basilica vestică a
forului a fost împărţită în două de un zid, în una din încăperi amenajându-
se o vatră; în dărâmăturile unui zid dintre două foste edificii romane a fost
găsită o crux monogramatica (cruce cu monogramă) datată în prima
jumătate a secolului al IV-lea d.Hr.
La Napoca, pe teritoriul fostului oraş a apărut o aşezare post-
romană, în care au fost identificate şi două cuptoare de ars vase. La
Apulum au fost descoperite 38 de morminte, cu sarcofage din cărămizi
refolosite, cu monede de la Diocleţian la Constans.
La Tibiscum au fost refăcute zidurile unor edificii, iar la Porolissum
au continuat să funcţioneze ateliere de producţie a ceramicii şi prelucrare
a bronzului.
Urme de locuire din secolul al IV-lea au fost descoperite şi pe
teritoriile fostelor fortificaţii romane şi ale aşezărilor lor rurale la Gilău,
Bologa, Răcari şi Slăveni. În mediul rural, urme de locuire postromană au
fost identificate în villae-le rusticae de la Cipău şi Răhău. În aşezarea
rurală de la Cristeşti un atelier ceramic a continuat să funcţioneze în
secolul al IV-lea.
Cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului al XX-lea
au evidenţiat faptul că populaţia autohtonă a rămas în mediul rural să
practice agricultura, dar şi olăritul ori meşteşugurile casnice. Comerţul cu
lumea romană a continuat, dar au apărut şi semnele unei economii
naturale.
În Banat au fost descoperite aşezări rurale cu caracter agro-păsto-
resc, precum şi aşezări cu o viaţă economică complexă, care, pe lângă
cele două ocupaţii ce asigurau subzistenţa, aveau şi ateliere de reducere şi
prelucrarea a fierului ori de ars vase, care erau grupate în adevărate car-
tiere meşteşugăreşti. Aceste aşezări au continuat să fie locuite pe întreaga
durată a secolelor III-IV. Inventarul lor cuprinde ceramică de tradiţie
dacică şi romană, obiecte de metal produse local sau importate din
Imperiul Roman.
La Fizeş au fost descoperite cuptoare de redus minereu de fier, de
un tip evoluat care permiteau folosirea lor pentru mai multe şarje. Cu
ajutorul mangalului se obţineau temperaturi constante de peste 1000ºC.
105
Focul se înteţea cu ajutorul unor foale care introduceau aer. Turta de fier
ovală avea diametrul mare de 25-30 cm şi cântărea peste 20 kg. Datarea
sa în secolul al IV-lea a fost asigurată de fragmentele de vase ceramice de
tradiţie locală asociate cuptoarelor. Alte trei cuptoare din aceeaşi epocă au
fost descoperite la Şoşdea. Spre deosebire de cele de la Fizeş, recuperarea
lupelor de fier se făcea prin demolarea unei părţi a pereţilor.
La Dierna a fost descoperit un atelier ceramic datat în secolele III-
IV. În cadrul acestuia se produceau opaiţe similare celor de la Sucidava şi
Drobeta.
Circulaţia monedei romane a fost observată atât în fostele oraşe şi
fortificaţii romane, cât şi în aşezările rurale. În secolul al IV-lea, statisti-
cile indică o predominare clară a monedei de bronz în raport cu cea din
argint în aceste situri, locuite de o populaţie indigenă care o folosea
pentru schimburi comerciale. Tezaurele monetare, cu ultimele monede
din secolul al IV-lea descoperite pe teritoriul Banatului, par să fi aparţinut
unor comunităţi şi nu unor persoane, aşa cum probabil ne-am obişnuit.
Dintre aceste tezaure, menţionăm pe cel de peste 3000 de monede de
cupru descoperite la Vršac (Iugoslavia) în anul 1882, respectiv pe cel
găsit la Tifun (România) în 1883, care cântărea nu mai puţin de 7 kg de
monede. Alte tezaure cu 2000 până la 3000 de monede au fost desco-
perite la Orşova (2 tezaure) şi Biled. Două tezaure conţinând peste 5000
de monede din bronz, majoritatea din deceniile 4-7 ale secolului al IV-lea,
au fost descoperite la Moldova Nouă.
Răspândirea creştinismului la nordul Dunării de Jos este, de ase-
menea, susţinut de construirea în secolul al IV-lea a unei basilici la
Slăveni, precum şi a unui edificiu creştin pe ruinele unui vechi templu
păgân la Porolissum. De asemenea, se presupune existenţa unor chorepis-
copi şi episcopi itineranţi care trecea la nordul Dunării pentru a propaga
creştinismul. La creştinarea acestor comunităţi nord-dunărene au mai
contribuit şi valurile de creştini sud-dunăreni refugiaţi din calea persecu-
ţiilor din secolul al IV-lea.
Creştinismul a fost liantul care a legat populaţia daco-romană din
secolul al IV-lea şi apoi romanică din secolele V-VII cu Imperiul Roman,
apoi Bizantin. Rolul creştinismului în romanizarea dacilor liberi este încă
insuficient cunoscut. Dar trebuie să fi fost unul major, dacă nu chiar
determinant. Faptul că aproape întreaga terminologie a creştinismului în
limba română provine din limba latină, inclusiv în teritoriile locuite de
dacii liberi, poate fi un argument. Termeni fundamentali sunt de origine
latină: biserică (basilica), Dumnezeu (Dominus Deus), cruce (crux), a
106
boteza (baptizare), creştin (christianus), înger (angelus), rugăciune
(rogationem). De asemenea şi unele sărbători creştine importante au
nume de origine latină: Rusaliile (Rosalia), Floriile (Floralia), Paştele
(Paschae) etc.
În ritul funerar se observă practicarea inhumaţiei cu orientarea
creştină de la vest la est la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum. La
Dierna au fost descoperite două tăbliţe gnostice în care erau invocaţi Isus
Christos, respectiv Dumnezeu. La Tibiscum a fost descopeerit un capac
ce avea incizat pe buton semnul crucii.
Continuitatea populaţiei latinofone la nordul Dunării şi creştinarea
ei este susţinută de o serie de obiecte cu inscripţii. O descoperire de o
importanţă aparte este candelabrul creştin din bronz descoperit la
Biertan, care poartă inscripţia EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI (Eu
Zenovius am pus acest dar). O altă descoperire este o fibulă de la Micia,
care a fost transformată în inel, purta inscripţia QUARTINE VIVAS (Să
trăieşti Quartine!).
Cel mai lung text în limba latină de după abandonarea Daciei, datat
între anii 294-300, a fost descoperit în castellum-ul roman de la Gornea.
Cu ajutorul unui stilus, pe 11 rânduri au fost scrise cuvintele unui militar
care se referă la o sclavă Baria, care îi fusese luată cu forţa lui Sterius de
către primicer. Acesta încearcă să îl convingă pe primicer să îi redea pe
Baria, pentru că îi va da o altă sclavă sau o va convinge pe Bessa, care îl
părăsise, să se întoarcă la el. Cel mai important este faptul că la nordul
Dunării în mediul militar se vorbea o limbă latină corectă şi chiar se
scriau texte.
Descoperirile de la Cipău-Gârle indică, după părerea unor istorici, o
dovadă a pătrunderii dacilor liberi de la est de Carpaţi pe teritoriul fostei
provincii Dacia. Fenomene similare trebuie să se fi petrecut şi în alte
regiuni ale fostei provincii care era înconjurată din trei părţi de dacii
liberi.
VI.2. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov

VI.2.1. Din istoria goţilor
Spaţiul de origine al goţilor este Scandinavia şi zona Vistulei infe-
rioare, unde se aflau în secolele I î.Hr. – I d.Hr. Apoi ei au coborât pe
cursurile Vistulei şi Bugului spre sud, în regiunea dintre Nistru şi Don (a
doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr. şi prima jumătate a celui
următor), primul râu fiind graniţa dintre vizigoţi (la vest) şi ostrogoţi (la
107
est). La sfârşitul secolului al III-lea d.Hr., primii şi-au impus dominaţia
politico-militară în Moldova, estul Transilvaniei şi Muntenia.
Atacurile iniţiate în alianţă cu carpii în anul 238 d.Hr., au fost apoi
conduse de goţi. Ele au crescut în intensitate în timpul împăraţilor Decius
şi Galienus. Pe câmpul de bătălie de la Abrittus (Razgrad), în anul 251
d.Hr., împăratul Decius şi fiul său au căzut în luptă. În urma atacului din
anul 263 d.Hr., criza a fost atât de profundă, încât s-a mers până la a se
afirma că Dacia ar fi fost abandonată de către Galienus. De la mijlocul
secolului al III-lea d.Hr., era clar că Imperiul Roman cedase controlul
Munteniei goţilor.
În timpul împăratului Aurelian, provincia Dacia a fost părăsită
pentru a se putea face faţă presiunii extraordinar de puternice făcută de
goţi şi aliaţii lor asupra provinciei Moesia Inferior. Izvoarele scrise atestă
şi faptul că Aurelian a învins pe goţi, alani şi roxolani, fapte pentru care ar
fi primit un triumf.
Atacurile goţilor au continuat şi în perioada următoare, până în
timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337). În timpul acestuia,
după ce au fost alungaţi din Imperiu, se pare că a fost încheiată pacea. În
deceniile următoare, aşezaţi în apropierea graniţei dunărene a Imperiului,
goţii au ajuns chiar să apere provinciile sud-dunărene ale acestuia de alţi
năvălitori.
În regiunile de la sud şi est de Carpaţi a existat un control militar
sau poate chiar unul administrativ asupra Câmpiei Române de la Drobeta
până în sudul Moldovei, după victoriile din 332 ale lui Constantin cel
Mare împotriva goţilor. În urma încheierii tratatului (foedus), goţii
federaţi, aşezaţi la sud de Brazda lui Novac de Nord, aveau obligaţia de a
apăra Imperiul de invaziile altor triburi germanice. Abia în timpul împăra-
tului Valens, Imperiul Roman a renunţat la teritoriile sale nord-dunărene.
Cu privire la situaţia politico-militară de la Dunărea de Jos în vre-
mea lui Constantin cel Mare, Iulian Apostatul susţine că împăratul clama
faptul că reluarea teritoriile pe care le dobândise Traian era poate mai
valoroasă decât cucerirea lor. Urmarea firească a înfrângerii şi alungării
carpilor şi goţilor din Imperiu este construirea unui pod între Sucidava şi
Oescus – unde staţiona Legio V Macedonia. În anul 332, armatele ro-
mane au ajutat pe sarmaţii argaraganţi din Banatul actual împotriva
vizigoţilor. În urma victoriei romane, vizigoţii devin federaţi, primesc
subsidii şi dreptul de comerţ în fortificaţiile de pe Dunăre.
În anul 334, limiganti (consideraţi de Eugen Chirilă o populaţie ro-
manică, iar de Constantin C. Petolescu daci, celţi şi pannoni) s-au răz-
108
vrătit împotriva sarmaţilor argaraganţi, care au trecut masiv în Imperiu.
După mai bine de un deceniu, după ce au fost învinşi de armatele romane
ale lui Constantius II, ei s-au întors în Banat.
În anul 364, vizigoţii lui Athanarich susţin ca împărat pe Procopius.
Trei ani mai târziu, armatele conduse de împăratul Valens trec Dunărea
pe un pod de vase ce avea la capătul nordic fortificaţia de la Daphne.
După câţiva ani, pacea a fost încheiată de împăratul Valens şi regele
vizigot Athanarich.
Ca urmare a invaziei hunilor, în anul 376, cea mai mare parte a
goţilor trec în sudul Dunării, cu acceptul împăratului. În anul 378 însă,
revolta lor împotriva unor abuzuri ale administraţiei romane avea să se
încheie cu înfrângerea armatei romane şi uciderea împăratului Valens în
bătălia de la Adrianopole.
După înfrângerea din anul 375 d.Hr. în faţa hunilor, ameninţaţi de
iminenta invazie a acestora, cea mai mare parte a goţilor, în frunte cu
căpeteniile lor, solicită şi primesc dreptul de a se refugia în Imperiul
Roman, la sudul Dunării. Singurul grup care a rămas, condus de regele
Athanarich, s-a retras temporar în Caucaland (undeva în zona Buzăului).
În cele din urmă, şi el a trecut în Imperiu. Acestui grup, şi chiar regelui
său, îi este atribuit faimosul tezaur Cloşca cu pui de aur, descoperit
întâmplător în anul 1837 la Pietroasele. În secolele V-VI garnizoane de
goţi încă erau în solda Imperiului Bizantin.
Cultura numită după localităţile eponime Sântana de Mureş
(România) şi Cerneahov (Ucraina) a fost eterogenă şi poate fi atribuită
vizigoţilor, geto-dacilor, sarmaţilor şi altor populaţii, la care se adaugă şi
influenţa culturală romană. Primele cercetări au fost întreprinse de V. V.
Hvoiko în cadrul necropolei de la Cerneahov, un sat de lângă Kiev, unde,
la sfârşitul secolului XIX, au fost descoperite 253 de mormin-te atribuite
acestei culturi. Aspectul vestic de pe teritoriul României a fost numit şi
Sântana de Mureş-Cerneahov după localitatea în care, în anul 1913,
Kovàcs Istvàn a întreprins primele cercetări.
În acest context istoric, caracterul multietnic al culturii Sântana de
Mureş-Cerneahov este firesc. Aria sa a cuprins spaţiul dintre bazinul
Doneţului şi Transilvania, din Volhînia (Polonia) şi până în nordul Mării
Negre şi Dunărea de Jos. Spre deosebire de perioada anterioară, când
geto-dacii şi sarmaţii şi-au păstrat identitatea lor culturală, cu unele mici
împrumuturi reciproce, noua cultură se impune prin trăsături comune
celor trei componente etnice principale, deşi izolat mai apar încă semnele
lor distinctive.
109
VI.2.2. Habitatul
Secolul al IV-lea d.Hr. marchează o evidentă creştere demografică
în zonele extracarpatice. Astfel, au fost identificate prin cercetări arheolo-
gice sistematice, sondaje şi cercetări de suprafaţă peste 200 de aşezări în
Muntenia şi peste 300 în Moldova.
Aşezările rurale deschise erau de-a lungul cursurilor de ape, pe te-
rasele joase, de obicei pe pantele sudice. În cadrul lor au fost descoperite
bordeie şi locuinţe de suprafaţă de formă rectangulară, în general.
Locuinţele de suprafaţă descoperite la Botoşani, Gavadineşti şi
Truşeşti erau de formă rectangulară, aveau suprafeţe medii între 8 şi 13
mp, dar sunt şi excepţii care ajung până la 45-50 mp. Intrarea era se pare
pe latura sudică, mai puţin expusă capriciilor vremii. Pereţii erau realizaţi
în sistemul paiantă. În interior erau amenajate uneori mici gropi rotunde,
considerate a fi fost folosite ca scaune. În partea centrală sau de nord, la
Botoşani, au fost descoperite vetre de formă oval-rotundă sau rectangu-
lară. Ele erau construite pe un pat de pietre de râu sau fragmente cera-
mice.
Bordeiele erau de formă rectangulară la Alexandria, Largu şi
Poieneşti, respectiv ovală la Bălteni şi Ionăşeni. Majoritatea erau orientate
N-S. Pereţii erau realizaţi în sistemul paiantă. Podeaua era bătătorită sau
lipită cu lut şi nisip. Uneori erau amenajate laviţe sau gropi de provizii în
interior. De obicei, ele aveau vetre în partea de nord sau centrală. În unele
dintre ele, ca la Alexandria, era amenajat un cuptor menajer. Acesta era
rectangular, scobit într-un bloc de lut cruţat, cu partea superioară cons-
truită cu lut şi pietre de râu. În interiorul lor erau puşi vălătuci conici sau
piramidali pentru menţinerea căldurii necesare pe timpul iernii.
Materialul arheologic descoperit în cadrul aşezărilor cercetate
consta mai ales în vase ceramice modelate la roată din pastă fină sau
zgrunţuroasă şi vase modelate cu mâna în maniere specifice geto-dacilor
şi sarmaţilor. Alte obiecte descoperite sunt paharele de sticlă, fibulele cu
piciorul întors pe dedesubt sau cu semidisc, catarame, piepteni de os,
mărgele, pandantive de tip căldăruşă, monede etc.
La Glăvăneştii Vechi şi la Crângaşi au fost descoperite monede
romane emise în vremea împăraţilor Antoninus Pius, respectiv
Valentianian I. În primul caz, evident moneda de secol II a fost refolosită
mult mai târziu faţă de data emiterii.
110
VI.2.3. Viaţa economică
Ocupaţiile creatorilor culturii Sântana de Mureş-Cerneahov au tră-
săturile unei populaţii sedentare. Pe primul loc se afla agricultura, urmată
de meşteşugurile producerii ceramicii, prelucrării metalelor, osului, torsul
şi ţesutul.
Cultivarea pământului este dovedită de numeroase unelte desco-
perite (brăzdare, râşniţe, seceri). Creşterea animalelor este confirmată de
oasele de animale domestice descoperite în aşezări sau morminte. Au fost
preferate bovinele, cabalinele şi porcinele. Dintre animalele sălbatice au
fost vânate mai ales mistreţii, cerbii şi căprioarele.
Dintre meşteşuguri, cel mai bine atestat este olăritul. Cuptoare de
olar cu perete median au fost descoperite la Bucureşti-Crângaşi, Truşeşti,
Botoşani, iar cu pilon central la Truşeşti şi Glăvăneştii Vechi. Menţionăm
că în timp ce la Truşeşti camera de ardere era ovală, la Glăvăneştii Vechi
era rectangulară.
Ceramica modelată cu mâna reprezintă un procent redus. Din pastă
grosolană au fost modelate oale în manieră dacică, decorate cu butoni sau
brâuri alveolate, sarmatică decorate cu crestături pe buză sau globulare de
tradiţie Przeworsk. De asemenea au fost descoperite numeroase ceşti
dacice.
Ceramica modelată la roată este din pastă fină de culoare cenuşie,
rareori gălbuie lustruită. Deşi se observă şi prezenţa unor forme de vase
de tradiţie locală, majoritatea cupelor, paharelor, oalelor, cănilor şi stră-
chinilor diferă, indicând noua cultură. Ceramica nordică este de culoare
negricioasă fiind decorată cu motive ştampilate. Principalele forme sunt
cupele şi paharele.
De asemenea, au fost prelucrate metale, precum fierul, bronzul şi
argintul, acestea din urmă pentru obţinerea unor obiecte de port şi podoabe.
Prelucrarea osului este atestată de atelierul descoperit la Bârlad-
Valea Seacă. Pieptenii de os cu mâner semicircular sunt frecvenţi.
Meşteşugurile casnice au fost şi ele atestate prin descoperirea a
numeroase fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.
Comerţul cu lumea romană este evidenţiat de importurile romane
(amfore, pahare din sticlă, brăzdare de plug de tip roman, monede etc.).
VI.2.4. Viaţa spirituală
După aşezarea pe malul stâng al Dunării inferioare, istoria goţilor şi
populaţiilor locale a fost în strânsă legătură cu cea a Imperiului Roman.
Fenomenul influenţei romane dincolo de graniţele Imperiului a continuat
111
în această perioadă sub toate aspectele, inclusiv în domeniul vieţii spiri-
tuale.
Episcopul Teofil al Goţiei a fost un predecesor al episcopului
Ulfila, în primul sfert al secolului al IV-lea. El a predicat la nordul
Dunării, în Muntenia şi sudul Moldovei dominate de goţi. Având în
vedere că în acea perioadă doar o mică parte a goţilor erau convertiţi la
creştinism, probabil populaţia dacică locală era cea păstorită de episcop.
În Historia adversum paganos (Istoria împotriva păgânilor, VII,
33, 19), Orosius ne aduce la cunoştinţă că „goţii au trimis soli la
împăratul Valens să li se trimită episcopi de la care să înveţe principiile
credinţei creştine. Împăratul Valens… a trimis pe propagatorii credinţei
lui Arias. Iar goţii au păstrat elementele primei credinţe, pe care au primit-
o la început.” Textul confirmă o creştinare mai târzie a goţilor, confir-
mând indirect faptul că anterior lor populaţia locală începuse să se con-
vertească la creştinism.
Tentativele de expansiune a creştinismului în spaţiul dominat de
goţi, prin activitatea unor misionari precum Ulfila şi Sava Gotul, reflectă
şi un oarecare interes al populaţiilor nord-dunărene pentru noua religie. În
nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei se consideră a fi fost o episcopie
în care ar fi predicat Ulfila (336/341-348), Teofil, Goddas şi Unarius.
Foarte important este faptul că Auxentius din Durostorum menţionează că
Ulfila predica în limbile greacă, latină şi gotică. Unii istorici consideră, pe
bună dreptate, că el ar fi predicat populaţiei romanice nord dunărene în
limba latină.
În anul 341, Ulfila a fost numit de Eusebius de Nikomedia (epis-
copul de Constantinopol) drept episcop „al tuturor creştinilor de pe pă-
mântul gotic”. Aceştia erau in majoritate prizonieri sau urmaşii prizonie-
rilor romani. El a păstorit comunităţile creştine deja existente. În anul 348,
căpetenia vizigotă Aoric a trecut la o represiune împotriva creştinilor,
alungând pe Ulfila şi datorită ruperii relaţiilor bune cu Imperiul Roman.
Epiphanie din Salamina (Contra tuturor ereziilor, 70, 1.1; 14, 5;
15,2) scria că episcopul Audios şi discipolii săi au fost exilaţi din
Mesopotamia în Sciţia. El adăuga „…pe când Audios se afla acum de o
bucată de vreme în Scythia… şi pătrunsese adânc acolo în interiorul ţării
goţilor, i-a instruit pe mulţi dintre goţi în lucrurile credinţei. Tot el a
întemeiat în aceeaşi ţară a goţilor şi mânăstiri, în sânul cărora a înflorit
regula călugărească, deprinderea de a trăi în fericire şi o asceză deosebit
de severă.” Teritoriul la care se referă Epiphanie este undeva în regiunea
extracarpatică în estul şi nord-estul Munteniei sau sudul Moldovei. În
112
Munţii Buzăului şi Vrancei au fost descoperite unele peşteri transformate
în chilii sau lăcaşuri de cult creştin, care aveau incizate elemente creştine
datând din secolele IV-V (cruci, simboluri creştine, inscripţii etc.).
O a doua persecuţie a fost în vremea lui Athanarich (369-372),
într-un alt moment de conflict cu Imperiul. Creştinii nord-dunăreni au
supravieţuit deci primei persecuţii, cel puţin. În anul 372, Sf. Sava
devine martir, fiind înecat în râul Buzău. În anul 376 când trec în
Imperiu, vizigoţii erau încă majoritari păgâni. Abia între 382-395, în
Moesia, ei se convertesc masiv la creştinism.
Caracteristica necropolelor din secolul al IV-lea o reprezintă biri-
tualismul şi tendinţa clară de creştere a procentului inhumaţiei în defa-
voarea incineraţiei. Incineraţia a fost singurul rit practicat de geto-daci în
perioada anterioară în Muntenia, în timp ce în mediul carpic inhumaţia a
apărut sporadic (mai ales la copii şi adolescenţi). În schimb, goţii şi sar-
maţii practicau deja inhumaţia în secolul al III-lea d.Hr.
Necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov cuprind un număr
mare de morminte plane de inhumaţie sau incineraţie. Inhumaţia predo-
mină în mod clar, ea reprezentând între 60% în necropola de la Târgşor şi
77% la Independenţa. Singura necropolă în care predomină incineraţia în
proporţie de peste 87% este cea de la Olteni.
Majoritatea scheletelor din mormintele de inhumaţie, fără excepţie
plane, erau depuse în poziţie întinsă. Au mai fost descoperite schelete în
poziţia întins pe spate cu o mână pe abdomen sau torace sau la bărbie ori
frunte. Unele schelete erau în poziţie chircită. La Spanţov au fost desco-
perite şi cenotafe, morminte simbolice, fără oase umane.
Gropile erau de obicei rectangulare simple. Uneori ele aveau nişe
sau praguri pentru ofrande. În unele cazuri au fost observate urme de
sicrie din lemn. Orientarea lor predominantă a fost N-S, fără să lipsească
şi cea E-V.
Aproximativ 30% dintre mormintele de inhumaţie nu aveau inven-
tar. Celelalte aveau obiectele de inventar funerar destul de variate. Ele
constă în ceramică din pastă modelată la roată (de regulă 3-4 vase), acce-
sorii de veşminte (câte două fibule grupate de obicei pe umeri sau piept,
catarame provenite de la centură sau încălţăminte).
Majoritatea vaselor ceramice (peste 50%) erau din pastă fină de
culoare cenuşie. Principalele forme erau străchinile, castroanele, cupele,
oalele şi cănile. Ceramica neagră de tradiţie germanică este rară. Cera-
mica cenuşie zgrunţuroasă este reprezentată de oale, străchini şi căni.
Tradiţia locală este prezentă prin ceramica modelată cu mâna liberă care
113
are ca principale forme oala şi ceaşca dacică. Ceramica romană de import
este prezentă mai ales prin amfore.
Cele mai frecvente podoabe sunt mărgelele (coliere sau prinse pe
îmbrăcăminte) şi pandantivii din metal sau os. Caracteristici sunt şi piep-
tenii din os aşezaţi de obicei lângă craniu. Rareori au fost găsite pahare
din sticlă, monede sau oase de animale sacrificate.
Mormintele de incineraţie erau de mai multe tipuri: în urne cu sau
fără capac, în gropi simple sau în urne şi în gropi. Oasele umane incinerate
erau depuse în urne, în urne şi în jurul lor sau direct în groapă acoperite cu
vase sau fragmente de vase ceramice. Inventarul lor este mai sărac şi cu-
prinde ceramică, piese de armament (umbo de scut, vârfuri de lănci sau
topoare de luptă), obiecte de port, podoabe, obiecte de uz casnic, arse
uneori secundar.
Sfârşitul acestei culturi a fost plasat, în general, în ultimul sfert al
secolului al IV-lea d.Hr., odată cu năvălirea hunilor, care i-au învins pe
goţi şi au preluat controlul politic al zonelor stăpânite anterior de aceştia.
În realitate, în unele regiuni din Muntenia şi Moldova, enclave ale acestei
culturi au supravieţuit până la începutul secolului al V-lea d.Hr.
Autohtoni şi alogeni în secolul IV d.Hr.

în lumina izvoarelor narative
IX, 8, 2. Dacia, pe care Traian o alipise Imperiului dincolo de
Dunăre, a fost pierdută. Grecia, Macedonia, Pontul, Asia au fost devastate
de goţi.
(Dacia, quae ultra danubium fuerat adiecta, amissa est. Graecia,
Macedonia, Pontus, Asia vastat per Gothos.)
IX,15, 1. Deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate, şi nu mai
spera să o mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease
Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din
oraşele Daciei, i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel, provincia
Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei.
(Provinciam Daciam, quam Traianus ultra Danubium fecerat,
intermisit, vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam posse retineri:
abductosque Romanos ex urbibus et agris Daciae, in media Moesia
collocavit; et est in dextra Danubio in mare fluenti, cum antea fuerit in
laeva)
(Eutropius, Breviarum ad Urbe condita /
Scurtă istorie de la întemeierea Romei)
114
41, 13. Iar între timp neamurile goţilor şi ale sarmaţilor au fost
strivite… 18. Peste Dunăre s-a făcut un pod; în multe locuri au fost ridi-
cate în mod adecvat castre şi castele militare.
(Aurelius Victor, De Caesaribus / Despre Cezari)
Descrierea Pontului Euxin şi a populaţiilor învecinate
XXII, 8, 42. Iar în spaţiul de mijloc al arcului, care are rotunjime
impunătoare… se află alanii europeni, costobocii şi numeroase triburi
scitice răsfirate până în ţinuturi îndepărtate…
(Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri XXXI /
Istoria romană în 31 de cărţi)
Originea lui Maximinus
XXVIII, 1, 5. Tatăl său (al lui Maximinus) era arhivar în cancelaria
garnizoanei şi se trăgea din urmaşii carpilor, pe care Diocleţian, văzându-i
stârniţi din locurile lor vechi, îi strămutase în Pannonia.
După aceasta i se dădu cuvântul lui Constantin…. „Iată de ce valo-
rez, a spus el, mai mult decât aceştia; decât Alexandru Macedon, pentru
că am luptat cu romanii şi cu neamurile germane şi scitice, nu cu barbarii
din Asia”… „prin faptele săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai pre-
sus decât Traian; şi sunt fără îndoială egalul lui prin reluarea ţinuturilor pe
care el le dobândise mai înainte, dacă nu cumva valorează mai mult să
recâştigi un lucru decât să-l câştigi”.
(Flavius Claudius Iulianus, Caisares / Cezari)
25. … prin adesea pomenitul (Ulfila), Dumnezeu a scăpat din
pământul barbar pe cei care mărturiseau pe sfântul său fiu, unul născut, i-
a făcut să treacă Dunărea şi să-i slujească în munţi, după pilda sfinţilor.
(Auxentius din Dorostorum, Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae /
Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila)
Goţii trec Istrul în Thracia
XXXI, 4, 1. Aşadar, avându-l şef pe Alavivus, goţii au ocupat
malurile Dunării şi au trimis soli la Valens, cerându-i cu umilinţă să fie
primiţi în Imperiu, făgăduindu-i că vor trăi în pace şi vor da la nevoie
ajutoare.
115
313. Neamul hunilor năvălind asupra goţilor pe unii dintre aceştia îi
supun, iar pe alţii îi fugăresc. Aceştia venind în teritoriul roman sunt
primiţi fără a depune armele. Datorită lăcomiei generalului Maximus sunt
chinuiţi de foame şi constrânşi să se răscoale. După ce i-au învins pe
romani într-o luptă, se răspândesc în Tracii.
(Iordanes, Romana /
Faptele romanilor)
Benea, D., Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 1996.
Davidescu, M., Cetatea romană de la Hinova, Bucureşti, 1989.
Macrea, M., De la Burebista la Dacia postromană. Repere pentru o permanenţă
istorică, Cluj-Napoca, 1978.
Mărgărit-Tătulea, C., Romula-Malva, Bucureşti, 1994.
Mărghitan, L., Banatul în lumina arheologiei, vol. II, Timişoara, 1980.
Mitrea, M., Preda, C., Necropole din Muntenia în secolul IV e.n., Bucureşti,
1966.
C. Opreanu, Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania,
EN, V, 1995, 227-254.
Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, Bucureşti, 1963.
Teodor, D. Gh., Creştinismul la est de Carpaţi, de la origini până în secolul al
XIV-lea, Iaşi, 1991.
Tudor, D., Sucidava, Craiova, 1974.
Zugravu, N., Istoria romanităţii nord-dunărene (sec. II-VIII). Contribuţii la
etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p. 131-156.
116
Planşe
Planşa 17. – Materiale arheologice din necropola de tip Sântana de

Mureş – Cerneahov de la Bârlad-Valea Seacă (după R. Harhoiu,
în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, I, 1994, fig. 47).
117
Planşa 18. – Fibule din tezaurul Cloşca cu pui de aur descoperit
la Pietroasele (după R. Florescu, I. Miclea, Daco-Romanii, 1980, p. 805).
118
VII.ROMANITATEA DUNĂREANĂ
ŞI POPULAŢIILE ALOGENE ÎN SECOLELE V-VII
VII.1. Romanitatea dunăreană

VII.1.1. Introducere
Anul 375 este unul de referinţă pentru istoria Europei. Spulberarea
coaliţiei ostrogoto-alane de către huni a produs prima aşezare în masă a
unei populaţii barbare în Imperiul Roman. Împăratul Theodosius I a accep-
tat aşezarea vizigoţilor ca federaţi în provinciile de la sud de Dunăre.
Hunii au migrat prin trecătorile Carpaţilor nordici către Câmpia
Pannoniei, unde au stabilit centrul unui adevărat imperiu. Prima jumătate
a secolului al V-lea a fost marcată de dominaţia lor în Europa Centrală şi
de Sud-Est. Relaţiile acestora cu Imperiul Roman nu au fost permanent
conflictuale, perioadele de pace alternând cu invaziile devastatoare în
teritoriile balcanice sau vestice ale lumii romane.
După dispariţia supremaţiei hunilor în a doua jumătate a secolului
al V-lea, s-a instaurat un calm relativ, care a permis consolidarea prezen-
ţei şi influenţei bizantine în regiunea Dunării de Jos. Gepizii, care au pre-
luat dominaţia bazinului carpatic au avut şi ei centrul de putere în regiu-
nea Tisei. Aşezarea gepizilor în Transilvania după înfrângere hunilor la
Nedao în anul 453, s-a făcut sub forma unor enclave în jurul garnizoa-
nelor militare şi nu au schimbat în mod efectiv componenţa demografică
şi culturală majoritar autohtonă.
Restaurarea dominaţiei Imperiului Bizantin în regiunea Dunării de
Jos s-a manifestat în vremea împăratului Marcian (450-457) şi mai ales a
lui Iustinian (527-565). Au fost refortificate cetăţile de la Lederata,
Sucidava şi Daphne, după cele scrise de Procopius din Caesarea.
În Novela XI scrisă de Iustinian către arhiepiscopul din Iustiniana
Prima, la 14 aprilie 535, se menţionează faptul că cetatea Recidiva de la
nordul Dunării era deja restaurată. Numeroase monede emise în vremea
lui Iustinian, descoperite la Sucidava, confirmă refacerea acestei cetăţi în
vremea sa. În ultimii ani ai secolului al VI-lea, cetăţuia de la Sucidava a
fost definitiv distrusă de invaziile avaro-slave, care au lichidat şi alte
fortificaţii bizantine de pe limesul dunărean.
119
Deplasarea slavilor către Europa de Sud-Est s-a făcut în perioada
supremaţiei avarilor începută în anul 567. La sfârşitul secolului VI s-au
intensificat luptele dintre slavi şi bizantini. În anul 602, răscoala trupelor
bizantine dunărene conduse de Phocas a dus la prăbuşirea limesului dună-
rean, permiţând mutarea masivă a slavilor de la nord la sud de Dunăre,
unde au dislocat comunităţi romanice.
În general, se consideră că de la mijlocul secolului al V-lea se poate
vorbi de culturile antice târzii sau pre-medievale romanice. Cercetările
arheologice din ultima jumătate de secol au precizat existenţa în spaţiul
carpato-nistro-dunărean a unor culturi arheologice cu o puternică compo-
nentă romanică şi unele prezenţe alogene (gepide, avare, slave) încă
insuficient cunoscute şi delimitate.
Pe teritoriile locuite anterior de daco-romani şi dacii liberi, parţial
ocupate apoi de cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, în secolele V-VII,
s-au dezvoltat trei culturi regionale similare datorate aceluiaşi substrat
cultural şi influenţei romane şi apoi bizantine. Culturile Costişa-
Botoşana-Hansca între Carpaţii Orientali şi Nistru, Cireşanu-Ipoteşti-
Cândeşti între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, Bratei-Ţaga-Biharea în
interiorul arcului carpatic sunt atribuite populaţiei romanice. Ele au tră-
sături esenţiale comune: tipurile de aşezări, locuinţe şi mai ales ceramica
extrem de asemănătoare, fapt ce permite o tratare integrată.
VII.1.2. Habitatul
Pe teritoriul actual al României se estimează prezenţa a aproximativ
500 de aşezări, dintre care peste 250 în zona extracapatică până la Nistru,
în Dobrogea cca. 100, iar în Transilvania aproximativ 90.
Printre puţinele aşezări fortificate sunt cele de la Selişte şi
Pohorniceni din Republica Moldova de azi. La Selişte, botul unui
promontoriu era înconjurat de pârâul Vatici. Incinta de 200 m lungime şi
100 m lăţime era apărată la vest cu un val şi un şanţ care tăia promon-
toriul, iar în rest avea o palisadă de pământ, iar la exteriorul ei erau două
rânduri de stâlpi din lemn. La Pohorniceni, fortificaţia rectangulară avea
un gard de stâlpi de lemn îngropaţi într-un mic şanţ.
Aşezările rurale deschise erau răspândite în toate formele de relief,
cu menţiunea că a fost constatată a densitate mai mare de locuire în zo-
nele de câmpie. Ele lipsesc sau sunt foarte rare în zona marilor lacuri din
sudul Basarabiei. În restul teritoriului dintre Prut şi Nistru s-a constatat
dispunerea acestor aşezări în grupuri de câte 2-4 la 1,5-3 km una de alta.
120
Suprafeţele lor variază între 2-3 şi 10 ha. Aşezarea de la Hansca
avea lungimea de 1100 m şi lăţimea de 300 m, iar cea de la Dănceni avea
600 m lungime şi 300 m lăţime. Cele mai intense cercetări au fost între-
prinse în aşezările de la Costişa, Botoşana, Dulceanca, Budureasca şi
Militari-Câmpul Boja. În funcţie de organizarea internă a aşezărilor s-a
observat o predilecţie pentru tipul dispunerii în cuiburi de locuinţe, cum
s-a constatat la Hansca şi la Raşcov. În funcţie de amplasarea locuinţelor,
aşezările erau compacte, în cuiburi sau răsfirate sau de-a lungul unui fir
de apă.
Bordeiele (sau semibordeiele, după alte opinii), de obicei, cu groapa
de formă rectangulară. Suprafaţa lor era cuprinsă între 11 mp şi 17 mp.
Intrarea în bordeie se făcea printr-un gang adâncit sau prin intermediul
unei scări din lemn. Ea se afla în partea opusă cuptorului sau vetrei de
foc.
Pereţii, din lemn şi nuiele împletite lutuite, erau ridicaţi pe stâlpi de
lemn ale căror gropi au fost amenajate la interior sau pe tălpi de lemn care
nu au lăsat urme. Îmbinarea lor s-a făcut cu piroane şi scoabe din fier sau
cu piroane din lemn. Podeaua orizontală era realizată din lut bătătorit.
Uneori în interiorul bordeielor au fost descoperite laviţe de pământ. Aco-
perişul, în două sau patru ape, era realizat din materiale vegetale, crengi
sau brazde de pământ cu iarbă, care asigurau stabilitatea sa şi împiedicau
pătrunderea apei în interiorul locuinţei.
Într-unul din colţurile locuinţei, de obicei de nord-est sau nord-vest,
în faţa intrării era un cuptor de bucătărie. Ca urmare a răcirii accentuate a
climei, el avea şi rolul de încălzire a locuinţei. Acesta putea fi realizat
într-un bloc de lut cruţat sau scobit în perete, respectiv din pietre de râu
sau gresii prinse între ele cu pământ. Multe dintre ele aveau în jurul lor
vălătuci în formă de trunchi de con sau piramidă, care se foloseau ca
suporţi la vatră şi pentru a înmagazina cât mai multă căldură.
Cuptoarele scobite într-un bloc de lut cruţat aveau, în general,
forma unei potcoave la bază, iar partea superioară era uneori întărită cu
pietre de calcar. Cuptoarele de piatră de formă patrulateră aveau pereţii
din pietre plate, iar deasupra lor boltă de pietre, care uneori lipsea. Unele
dintre aceste cuptoare aveau hornuri din pietre de râu şi lut, care puteau fi
acoperite cu o lespede pentru a se putea păstra căldura în interiorul locu-
inţei. Mai rar cuptoare cu plan rotund erau scobite în peretele bordeiului,
în exteriorul gropii. Ele erau folosite mai ales pentru coptul pâinii şi
fierberea hranei, deoarece păstrau o mare cantitate din căldura obţinută de
la foc.
121
O lungă perioadă istoriografia sovietică a atribuit o origine slavă
cuptoarelor de bucătărie din secolele V-VII din zona extracarpatică. Des-
coperirile unor cuptoare similare în cadrul aşezărilor de tip Sântana de
Mureş – Cerneahov de la Teremţî şi Rescov, datate la sfârşitul secolului
IV d.Hr. şi începutul secolului V d.Hr. au lăsat fără suport ştiinţific aceas-
tă teorie.
Vetrele deschise au fost prezenţe rare, dintre care menţionăm pe
cele de la Hansca şi Codân. Ele erau realizate printr-o lipitură cu lut ce
conţinea pleavă de cereale, fulgi de păsări sau plante.
Deşi mai rare, locuinţele de suprafaţă nu lipseau din aşezări,
precum cele de la Suceava-Şipot, Hansca-Chişinău sau Dulceanca-
Teleorman. Ca şi bordeiele, ele erau construite dintr-un schelet de lemn
şi nuiele împletite, apoi lutuite.
Un rol important în cadrul aşezărilor îl jucau dependinţele gospo-
dăreşti, adesea neglijate sau neprecizate. Acestea erau similare ca formă
bordeielor, cu menţiunea că nu aveau instalaţii de foc, iar unele aveau în
interior gropi de provizii.
Gropile de provizii sunt relativ rare printre locuinţe la sud de
Carpaţi. În unele aşezări din Basarabia s-a constatat gruparea lor la peri-
ferie. Astfel, la Dănceni, în sectorul estic au fost identificate un număr de
93 de gropi dispuse pe câteva rânduri paralele, ocupând o suprafaţă de 90
m lăţime şi 30 m lăţime. În aşezările de la Hansca, Hucea şi Codân
gropile de provizii au fost practicate în interiorul cuiburilor de locuinţe.
În unele cazuri au fost descoperite cuptoare de bucătărie şi vetre în
afara locuinţelor (Militari-Câmpul Boja, Soc, Dănceni, Hansca). Cu sigu-
ranţă, ele nu erau în aer liber, fiind protejate de o structură de lemn şi
vegetale.
În secolele V-VII, în toate formele de relief s-au constituit aşa-
numitele Romanii populare. Ele au fost înregistrate ca toponime sub for-
ma unor ţări, codrii, câmpuri sau cobiliţe, unele traversând Evul Mediu
până azi. Aceste structuri de organizare economică, socială, politică şi
militară au avut la bază obştile săteşti. Ele au reuşit să asimileze popu-
laţiile alogene, al căror grad de integrare social-politică era mai primitiv.
VII.1.3. Viaţa economică

Principalele ocupaţii ale creatorilor acestor culturi erau: agricultura
şi meşteşugurile, metalurgia şi prelucrarea metalelor (fier, bronz, argint),
producţia ceramicii, torsul şi ţesutul.
122
Agricultura
În spaţiul dintre locuinţe au fost descoperite gropi de provizii, în
formă de sac sau cilindrice, unele săpate în trepte. În aşezările cercetate au
fost descoperite unelte agricole (brăzdare, seceri, coase, cosoare, săpăligi,
râşniţe etc.). La Botoşana şi Dodeşti au fost găsite resturi carbonizate de
mei şi grâu.
Creşterea animalelor domestice era o ocupaţie de bază a populaţiei
din secolele V-VII. În aşezarea de la Cucorăni au fost descoperite oase de
miel. În cadrul aşezării de la Ţaga au fost descoperite oase de ovicaprine,
porcine şi bovine.
Meşteşugurile
Metalurgia şi prelucrarea fierului
Exploatarea fierului se făcea din mine de adâncime, fie din oxizii de
fier aflaţi în malurile râurilor şi lacurilor. Pentru obţinerea fierului au fost
folosite cuptoarele de la Şirna-Prahova, Botoşana-Suceava, Fizeş-Caraş
Severin etc. Cuptoarele tronconice de la Fizeş aveau în partea inferioară o
deschizătură pentru scurgerea metalului. În jurul lor a fost găsită o mare
cantitate de resturi de zgură de fier, cărbuni, lupe de fier, tuburi din lut ars
de la capătul foalelor pentru întreţinerea focului. Într-un astfel de cuptor
temperaturile oscilau între 800° C şi 1000° C. La aceste temperaturi fierul
se separa din minereu, dar nu se topea decât la 1535°C. Chiar cu introdu-
cerea unor pietre de calcar ca fondanţi pentru coborârea temperaturii, se
obţinea doar 40-50% fier, motiv pentru care se proceda la o reîncălzire a
metalului obţinut.
Cuptoarele descoperite la Şirna nu aveau canale speciale pentru
scurgerea fierului, motiv pentru care ele erau folosite doar la o singură
şarjă, apoi erau construite altele. Ateliere pentru prelucrarea fierului au
fost descoperite la Botoşana, Hansca, Şirna, Dulceanca etc.
Metalurgia şi prelucrarea bronzului, argintului şi aurului
Ateliere pentru producerea de podoabe, cruciuliţe-pandantive din
bronz, au fost descoperite în cadrul a numeroase aşezări. Argumente în
acest sens sunt creuzetele întregi sau fragmentare găsite la Bucureşti, pre-
cum şi tiparele pentru turnarea obiectelor menţionate.
Turnarea se făcea în tipare din piatră sau gresii locale, cum este
cazul celor descoperite la Bucureşti. Turnarea în tipare de lut s-a făcut la
Felnac-Arad şi Bucureşti. În aceste cazuri, dimensiunile obiectului obţinut
erau mai mici decât ale modelului iniţial datorită reducerii dimensiunilor
tiparului prin uscare şi ardere. O altă consecinţă era estomparea detaliilor
decorului.
123
Metoda cerii pierdute oferea o calitate mai bună a elementelor de
decor. Obiectul de turnat se modela mai întâi în ceară cu toate detaliile
decorului, apoi se introducea într-un tipar de lut. După turnare metalul
înlocuia complet ceara, inclusiv detaliile de decor. După răcire, tiparul din
lut era spart şi rezulta obiectul turnat. Tipare pentru cruciuliţe, aplice şi
pandantive au fost descoperite la Bucureşti, Botoşana, Davideni, Traian,
Olteni etc.
O altă tehnică folosită pentru realizarea unor obiecte din metal era
cea a presării. În acest scop se foloseau matriţe din metal, piatră şi chiar
lemn, în care erau presate cu ponsoane foiţe mai subţiri sau mai groase de
metal, până se obţinea forma dorită a unui obiect.
În sfârşit, o tehnică mai elaborată era cea a filigranului. Ea consta în
decorarea prin lipirea la cald a unui fir de metal, asociat în general cu
granule obţinute prin topire.
În aşezarea de la Costeşti (Moldova) au fost descoperite foiţe de aur
şi argint presate, apoi lipite şi decorate cu fire şi granule de metal.
O problemă importantă este cine erau aceşti meşteri care modelau
metalul. În cea mai mare parte a lor erau localnici, dar au fost identificate
şi numeroase cazuri în care, ţinând seama de calitatea similară a pieselor
bizantine, s-a presupus o prezenţă a unor meşteri ambulanţi bizantini. La
Bernasovska au fost descoperite creuzete, linguri de turnat, aplici, catara-
me, pandantive şi o fibulă digitată produse în atelierul unui meşter ambu-
lant bizantin stabilit pe teritoriul localităţii amintite. Alţi presupuşi meşteri
bizantini stabiliţi la nordul Dunării au fost identificaţi după inventarul
unor morminte descoperite la Felnac-Arad şi Bandul de Câmpie-Mureş.
O ocupaţie de bază era producţia ceramicii. Lutul se găsea pretutin-
deni, dar calitatea lui diferea de la o regiune la alta. El se extrăgea din
loess-ul fin gălbui, care în regiunea Bucureşti se găseşte la adâncimea de
aproximativ 1,50 m. După ce era amestecat cu degresanţi (nisip, prun-
dişuri sau fragmente ceramice pisate) pentru a creşte rezistenţa la tempe-
raturi înalte, era modelat cu mâna sau la roata lentă ori rapidă.
Cuptoarele de ars vase cu reverberaţie erau cilindrice sau tronco-
nice. Grătarul era susţinut de un pilon central sau perete median. Au fost
şi cuptoare de mici dimensiuni, care nu aveau nevoie de un suport pentru
grătar. Se presupune că unele cuptoare cu o singură cameră, asemănătoare
celor menajere, ar fi putut şi ele fi folosite pentru arderea vaselor de lut.
Gura de ardere era alimentată cu lemn dintr-o groapă, care se afla în
comunicare cu cuptoarele printr-un canal.
124
Vasele din aceste cuptoare erau aşezate unul peste altul, cu spaţii
între ele, pe un grătar cu perforaţii radiale sau în şiruri pentru pătrunderea
aerului fierbinte, cu care erau ele arse. Unele cuptoare, cum au fost cele
de la Botoşani-Dealul Cărămidăriei şi Iaşi-Nicolina au fost golite de vase
înainte de abandonare, în timp ce la Fântânele-Vaslui a fost descoperit un
cuptor cu o întreagă şarjă rebutată în interiorul său.
Din punct de vedere tehnic, vasele erau modelate cu mâna, la roata
lentă sau la roata rapidă. Vasele din prima categorie (oale de diferite for-
me, tăviţe, castroane, vase miniaturale) erau modelate dintr-o pastă gro-
sieră sau semigrosieră ce conţinea fragmente de lut ars pisat, nisip şi pie-
tricele. Arderea era oxidantă, majoritatea covârşitoare a vaselor având
culoarea cărămizie cu diferite nuanţe. La Dănceni au fost cercetate un
număr de 4 cuptoare, în jurul cărora au fost găsite rebuturi de vase cera-
mice, indiciu cert cu privire la existenţa unor ateliere de olărie.
Motivele de decor erau rare şi constau în alveole pe buză, linii
simple orizontale sau în val, cruciuliţe sau steaua cu coadă, ca simboluri
creştine. Ceramica modelată la roata lentă este asemănătoare ca forme,
pastă şi decor, fiind uneori greu de distins ca tehnică. Vasele modelate la
roată au fost realizate din pastă fină de culoare cenuşie sau cărămizie, din
pastă nisipoasă de culoare cărămizie sau zgrunţuroasă de culoare cenuşie
sau cărămizie.
Migraţia slavilor şi ruperea legăturilor cu Imperiul Bizantin au făcut
ca, în secolul al VI-lea, în unele aşezări, procentul ceramicii modelate cu
mâna să ajungă chiar la peste 50% din total.
Prelucrarea lemnului şi pietrei
Din păcate, lemnul nu s-a putut păstra. Totuşi există suficiente do-
vezi pentru a considera că meşteşugul acesta era unul major, fiind răspân-
dit în absolut toate aşezările. Motivaţia este extrem de simplă, ţinând sea-
ma că fiecare locuinţă avea o infrastructură din lemn evidenţiată prin gro-
pile de stâlpi, bucăţile de lemn carbonizat, piroane, scoabe, barde, dălţi,
securi, rindele, burghie şi alte unelte.
Piatra era necesară pentru fundaţiile unor locuinţe, precum şi în
cuptoarele meşteşugarilor. Din piatră se mai realizau râşniţe, cute de
ascuţit, fusaiole, precum şi tipare monovalve sau bivalve.
Prelucrarea osului şi cornului
Din os se realizau patine din tibii de bovine descoperite în nume-
roase aşezări, unele având perforaţii pentru prinderea de încălţăminte,
toate fiind însă lustruite ca urmare a finisării în realizarea lor, dar şi a
125
utilizării. Din oase de păsări sau ovicaprinae au fost realizate fluiere. Tot
din oase de animale au fost realizate străpungătoare şi cruciuliţe.
Din coarne de cerb sau căprior au fost realizaţi piepteni cu unul sau
două rânduri de dinţi. Ei erau decoraţi cu motive geometrice, florale sau
zoomorfe. La Biharea, Moreşti şi Celei au fost descoperite chiar ateliere
specializate în producţia de piepteni.
Torsul, ţesutul
Torsul şi ţesutul erau meşteşuguri străvechi practicate de populaţiile
agrare. Torsul se făcea cu ajutorul fusului sau furcii din lemn, care nu s-a
păstrat. S-au păstrat însă foarte multe de mici greutăţi de lut, greutăţi
pentru aceste furci, numite de arheologi fusaiole. Ele erau cilindrice, tron-
conice, sferice, bitronconice sau plate, toate având o perforaţie prin care
se trecea firul de lână sau de fibre vegetale.
În aşezările de la Moreşti şi Botoşana au fost descoperite ateliere de
ţesătorie. Războaiele de ţesut erau verticale, iar firele de urzeală erau în-
tinse cu greutăţi piramidale, tronconice sau conice din lut ars. În unele
aşezări (Dodeşti, Noşlac, Celei) au fost descoperite chiar fragmente de
ţesătură.
Comerţul
Comerţul, în prima jumătate a secolului al V-lea, a fost puternic
afectat de invaziile hunilor, care au vizat şi distrus principalele capete de
pod bizantine la nordul Dunării de Jos (Drobeta, Dierna, Sucidava).
Importurile bizantine au fost descoperite în întreaga regiune extra-
carpatică: amfore, fibule digitate cu piciorul în formă de liră, cercei, pan-
dantivi stelaţi sau în formă de ciorchine, brăţări şi inele din aur, argint sau
bronz, medalioane, cruciuliţe etc. S-a constatat prezenţa monedei bizan-
tine în nordul Dunării şi a tezaurelor monetare de la Hotin-Hotin,
Movileni-Galaţi, Gropeni-Brăila.
O analiză competentă provine pentru spaţiul dintre Carpaţi şi
Nistru. Nici o emisiune monetară dintre anii 402-408 nu a fost desco-
perită până în prezent. În urma unui raid, care a avut loc între anii 424 şi
427, Sucidava a fost abandonată, tăindu-se astfel o importantă legătură cu
Imperiul Roman. Emisiunile monetare dintre anii 498 şi 578 cuprind
monede din bronz şi doar câteva din aur.
Între anii 545 şi 565 s-a înregistrat un declin al circulaţiei monedei
romane la nordul Dunării de Jos, datorită intensificării expediţiilor de jaf
ale slavilor, ce au produs o criză monetară în Imperiul Bizantin. O scurtă
perioadă de redresare a circulaţiei monedei bizantine a fost constatată în
vremea împăratului Iustin II. Dar, emisiunile monetare de după 575-578
126
sunt doar sporadice, după stabilirea masivă a slavilor în sudul Dunării.
Între anii 626-685 monedele bizantine din argint şi bronz au revenit la
nordul Dunării de Jos ca urmare şi a migraţiei triburilor protobulgare. Ele
sunt prezente mai ales în cadrul unor tezaure cum este cel de la Obârşeni-
Vaslui, lipsa monedelor izolate indicând criza economică şi politico-
militară în care se afla în acea perioadă Imperiul Bizantin.
VII.1.4. Viaţa spirituală
Propagarea creştinismului la sudul şi la nordul Dunării de Jos a
continuat şi în secolele V-VII. Astfel, episcopul Teotim (390-407) din
Tomis era numit de huni zeul romanilor, cu referire la populaţia romanică
dunăreană. Basilica de la Tomis funcţiona în secolele V-VI. Pe teritoriul
actual al Dobrogei au fost descoperite peste 200 de inscripţii şi simboluri
creştine. Acestea erau pe stele funerare sau sarcofage din secolele IV-VII
de la Tomis, Callatis, Lazu etc., opaiţe, geme, vase ceramice.
La începutul secolului al VI-lea, în Notitia Episcopatum (Lista
episcopatelor) sunt menţionate episcopii din Dobrogea, la Troesmis,
Aegyssus şi Halmyris, care, prin poziţia lor geografică, îşi puteau extinde
autoritatea şi peste Dunăre. Autoritatea bisericii creştine la nordul Dunării
a fost consolidată în vremea lui Iustinian, când se consideră că Imperiul s-
a extins efectiv la nordul Dunării până la graniţele din timpul împăratului
Constantin. Acestea se aflau, probabil, sub autoritatea Episcopiei
Iustiniana Prima din vestul Peninsulei Balcanice. Situaţia pare să fi
continuat până în secolul al VII-lea.
În secolul VI la Sucidava a fost ridicată o basilică, expresie a
răspândirii creştinismului în aşezare şi în teritoriile din jur. Mormintele cu
orientare creştină, inscripţiile cu expresia Ηριστόν Μαριία Γεννά (Maria a
născut pe Isus), prescurtările MΘ (Maica Domnului), ΔX (Robul lui
Hristos), Θβ (Binecuvântează, Doamne) şi altele arată o comunitate
creştină.
Lipsa informaţiilor privind misionarismul creştin la nordul Dunării
de Jos în secolele V-VII şi termenii creştini de bază de origine latină sunt
indicii clare că populaţia romanică se creştinase în veacurile anterioare.
Desigur, comunităţile creştine romanice nord-dunărene nu puteau avea o
organizare administrativă de tipul episcopiilor din sudul Dunării, dar ele
menţineau legătura spirituală cu acestea.
Dovezile materiale ale vieţii creştine nord-dunărene sunt mai sub-
stanţiale în regiunile limitrofe capetelor romane de pod, unde şi viaţa
127
religioasă avea un caracter organizat pe modelul bisericii orientale. Amin-
tim, drept argumente în acest sens, în primul rând basilicile creştine cu o
singură navă descoperite la Drobeta şi Sucidava. Comunităţi creştine sunt
atestate de descoperiri arheologice (opaiţe cu semnul şi geme ale crucii
sau alte simboluri creştine) la Sucidava, Romula şi Slăveni.
Deşi în Muntenia şi Moldova nu au fost identificate (încă) edificii
de cult creştin, exceptându-le desigur pe cele de la Drobeta, Sucidava şi
Slăveni legate de autoritatea efectivă a Imperiului bizantin, dovezile
privind existenţa unei populaţii creştine sunt extrem de numeroase. Aces-
tea sunt simbolul crucii incizat uneori pe unele vase ceramice modelate cu
mâna (ca la Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Dulceanca, Poian, Botoşana
etc.) şi opaiţe. Într-o aşezare rurală de la Bucureşti-Străuleşti a fost
descoperit un tipar din piatră folosit pentru producerea unor cruciuliţe de
metal. La Botoşana a fost descoperită o fusaiolă decorată cu peşti, iar la
Davideni o cruciuliţă din bronz.
Informaţiile furnizate de descoperirile arheologice, deşi puţine,
indică utilizarea ambelor rituri de înmormântare: incineraţia şi inhumaţia.
Grupuri mici de 3-4 morminte de inhumaţie au fost descoperite la
Râureni-Vâlcea, Secuieni şi Săbăoani-Neamţ. Scheletele orientate E-V
(Dănceni, Selişte) sau la est (Selişte) erau întinse pe spate cu mâinile pe
piept sau pe lângă corp. La Hansca şi Raşcov au fost descoperite cranii
înhumate. Inventarul era relativ bogat în unele cazuri. Astfel într-un
mormânt de la Dănceni au fost descoperite două fibule, o brăţară, mărgele
din sticlă şi un vas de ceramică
Mormintele de incineraţie aveau resturile arse depuse direct în
gropi mici şi acoperite cu pământ. Dintre acestea amintim pe cea de la
Lozna-Străteni, Dănceni şi Selişte. Majoritatea fragmentelor de vase
ceramice erau modelate cu mâna liberă un inel de bronz a fost descoperit
la Selişte.
Morminte tumulare de incineraţie au mai fost descoperite la Balta
Verde şi Ostrovul Mare (sec. VII). Urnele erau depuse în casete din piatră
sau cărămizi. În apropierea celor trei morminte de la Ostrovul Mare a fost
găsită o vatră ovală cu diametrul maxim de 3,30 m, care a servit pentru
banchetul funerar (oase de vită, păsări, peşte). Acestea aparţin totuşi
populaţiei romanice şi au bune analogii în sudul Dunării la Korbovo,
conturând un aspect cultural local în regiunea Porţilor de Fier şi Valea
Timocului.
128
VII.1.5. Periodizare şi cronologie
Cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul României şi în veci-
nătatea sa au identificat cele trei grupuri culturale prezentate mai sus. În
cadrul acestor grupuri culturale, pe lângă elementele comune definitorii,
au fost observate diferenţe regionale, mai ales cu privire la fazele acestor
culturi.
Prima fază a culturii Costişa-Botoşana-Hansca are drept principale
caracteristici: ceramica modelată la roată de tradiţie romană la Sântana de
Mureş-Cerneahov şi fibulele de tipul cu piciorul întors pe dedesubt de
tradiţie locală şi romană. Acestei faze datate între mijlocul secolului V şi
mijlocul secolului VI, îi aparţin aşezări precum Costişa III, Hansca I şi
Botoşana I.
A doua fază a acestei culturi caracterizată printr-o evidentă sporire a
ceramicii modelate cu mâna şi o creştere a vestigiilor slave a fost dată în a
doua jumătate a secolului VI. Acestei faze îi sunt atribuite aşezările de la
Raşcov III, Suceava-Şipot şi Botoşana II.
În ultima fază a acestei culturi, surprinsă în aşezările de la Suceava-
Şipot, Dodeşti, Izvoare Bahna, ceramica modelată cu mâna a crescut, iar
cea modelată cu roata aproape că lipseşte. Fenomenul este atribuit
prezenţei masive a slavilor la sfârşitul secolului VI şi în primul deceniu al
secolului VII, în zona Moldovei. Această fază continuă şi cuprinde prima
jumătate a secolului VII.
O evoluţie similară a cunoscut şi cultura Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel.
Prima fază, numită Cireşanu, datată prima jumătate a secolului V, a fost
surprinsă în cadrul siturilor arheologice de la Cireşanu, Budureasca şi
Militari-Câmpul Boja. Caracteristică acestei prime faze este ceramica
predominant modelată la roată din pastă nisipoasă roşcată, asociată uneori
cu ceramică zgrunţuroasă cenuşie sau fină de culoare cenuşie. Prima
categorie este de influenţă bizantină, iar ultimele două sunt prelungiri ale
tradiţiilor locale.
În faza a doua, alături de ceramica modelată la roată este prezentă şi
cea modelată cu mâna, reprezentată fiind prin oale, castroane şi tipsii
(tigăi) mai ales. Uneori, sunt imitate formele ceramicii modelate la roată,
şi nu de puţine ori folosesc pastă identică, nisipoasă de culoare cărămizie.
Cele mai importante situri din această fază sunt cele de la Ipoteşti,
Gropşani şi Budureasca şi Târgşor.
Faza a treia, datată în a doua jumătate a secolului VI, indică o creş-
tere a ceramicii modelate cu mâna, de origine dacică sau slavă, care
129
ajunge să predomine în proporţie de peste 60%. Nu lipseşte nici ceramica
modelată la roată prezentă prin oale, capace şi boluri. Acestei faze îi
aparţin aşezările de la Dulceanca I şi II, Şirna şi Străuleşti.
Faza ultima a culturii a fost datată între sfârşitul secolului al VI-lea
şi primele decenii ale secolului următor şi, izolat, până la mijlocul acestui
secol. Aşezările de la Ciurel şi Dulceanca III-IV sunt reprezentative
pentru această fază. Ceramica modelată cu mâna de factură autohtonă şi
slavă predomină. În acelaşi timp s-a observat o neglijenţă a preparării
pastei pentru vasele ceramice, precum şi în amenajarea locuinţelor şi
construirea cuptoarelor menajere.
Aşezarea de la Bratei are două faze. Prima a fost datată în secolul
IV, până în primele decenii ale secolului VI sau poate chiar mijlocul
secolului VI. În această perioadă nu a fost descoperită ceramică de factură
slavă, ci doar ceramică de tradiţie romană modelată la roată rapidă.
A doua fază a acestei culturi marchează prezenţa slavilor alături de
populaţia autohtonă romanică predominanţă. Ceramica slavă este minori-
tară faţă de cea de tradiţie dacică sau romană. Ceramica zgrunţuroasă
cenuşie de tradiţie romană cunoaşte o evoluţie prin creşterea procentului
de nisip în locul pietricelelor.
VII.2. Populaţiile alogene în secolele V-VII

În secolele V-VII, regiunea de la nord de Dunărea de Jos a conti-
nuat să fie un coridor natural pentru migraţia unor populaţii dinspre ste-
pele nordice ale Mării Negre, către Europa Centrală şi de Sud-Est. Aces-
tea au dominat pe rând teritoriile din vecinătatea graniţelor Imperiului
Bizantin, dar cu excepţia slavilor, prezenţa lor pe actualul teritoriu al
României a fost cel mult sub formă de enclave regionale.
Înfrângerea ostrogoţilor de către huni, în anul 375, a marcat o etapă
nouă, dramatică în migraţia popoarelor de la sfârşitul antichităţii şi
începutul Evului Mediu.
VII.2.1. Hunii
Etimologic apar în scrierile de limbă greacă drept hounoi. Hunii
sunt o populaţie asiatică de neam mongolo-turcic, care se pare că au avut
patria de origine în Asia Centrală şi Estică, dacă luăm în considerare
unele surse chineze din timpul dinastiei Han. De la frontiera nordică a
Chinei ei au migrat în Mongolia şi Transbaikalia, unde au locuit între
mijlocul secolului I d.Hr. şi prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr.
130
Apariţia hunilor în Europa de est a marcat primul val al marii
migraţii a populaţiilor turcice, care au ajuns, în final, până la coasta
Atlanticului şi în Africa de Nord. Pe la mijlocul secolului al IV-lea, ei s-
au deplasat spre vest, trecând Donul. În anul 375 d.Hr. ei au distrus
regatul ostrogoţilor şi alanilor. În anul 376, ei trec graniţa de pe Nistru cu
vizigoţii lui Athanarich. Aceştia ridică aşa-numitul val al lui Athanarich
dintre Valea Siretului şi Valea Prutului. Între anul 375 şi anul 454, între
Don şi Pannonia, a apărut un Imperiu hunic, care a influenţat istoria
întregului continent.
În anul 451, confederaţia huno-germanică condusă de Attila a in-
vadat Gallia. În bătălia de la Campus Mauriacus victoria a fost obţinută
însă de alianţa romano-germanică condusă de Aetius. Moartea lui Attila
în 453 şi lupta pentru putere a urmaşilor săi a favorizat răzvrătirea popu-
laţiilor germanice supuse, care i-au înfrânt decisiv pe huni în bătălia de la
Nedao (454). O parte a hunilor a rămas în Pannonia cu acceptul autorită-
ţilor romane, o altă parte s-a retras în nordul Mării Negre unde s-a ames-
tecat cu triburile bulgarilor.
Prezenţa efectivă a acestora în bazinul Dunării de Jos a fost spo-
radică. Ea a fost sesizată mai ales prin mormintele descoperite izolat.
Hunii au folosit exclusiv inhumaţia ca rit funerar. Deosebit de bogate în
inventar sunt mormintele căpeteniilor acestora, care aveau depuse alături
armele, calul, veşmintele de paradă şi podoabe de aur încrustate cu pietre
preţioase. Un astfel de mormânt a fost descoperit la Conceşti. Lor le-au
mai fost atribuite mormintele izolate de la Gherăseni şi Bălteni, tezaurele
de la Dulceanca şi Coşoveni, cazanele de la Desa, Ioneşti şi Hotărani.
Aceste cazane cilindrice din bronz aveau baza rotunjită susţinută de un
picior scund. Pe corp ele aveau nervuri, mânerele şi buza fiind decorate
cu protuberanţe în formă de ciuperci.
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a continuat în unele regiuni
extracarpatice în primele două-trei decenii ale secolului V d.Hr. Desco-
peririle arheologice de la Botoşani, Botoşana-Suceava, Costişa-Mănoaia,
(România), Kodîn, Raşcov şi Dănceni (Republica Moldova) sunt puse pe
seama unor grupuri de ostrogoţi aflate în subordinea hunilor.
VII.2.2. Gepizii
Etimologic numele ar veni de la indoeuropeanul gepento, care ar
însemna leneş, sau giban cu sensul a da. În izvoarele scrise de limbă
latină apar sub forma Gepidi, iar în cele greceşti Γήπάίδες (Gepaides).
131
Gepizii, populaţie de origine germanică înrudită cu goţii, se aflau în
a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr. la est de vărsarea Vistulei în
Marea Baltică. Se presupune că pe la mijlocul secolului al III-lea d.Hr., ei
s-au deplasat către sud-sud-est, o parte, alţii au rămas în regiunea Balticii.
Se pare că ei s-au confruntat cu goţii, au fost înfrânţi, aşezându-se în cele
din urmă la nord de Dacia, în regiunea Carpaţilor Păduroşi.
După venirea hunilor în Pannonia, gepizii acceptă supremaţia
acestora. În anul 441, conduşi de regele Ardaric au participat la expediţia
condusă de huni în Balcani, iar zece ani mai târziu la marea invazie
hunică în Gallia. După înfrângere suferită de alianţa condusă de huni la
Câmpiile Catalaunice, gepizii au intrat în confederaţia care a învins pe
huni la Nedao (454), punând capăt dominaţiei hunice în Europa.
Ca urmare al rolului conducător avut în alianţa împotriva hunilor, ei
au ocupat teritoriile acestora din Câmpia Tisei, încheind un tratat de
alianţă cu împăratul Marcianus. După plecarea ostrogoţilor în Italia, ei
ocupă şi teritoriile acestora din Transilvania, centrul de putere rămânând
însă în regiunea Tisei.
În perioada următoare, gepizii au avut relaţii clientelare cu Imperiul
Bizantin. Apoi ocupă Sirmium, unde regele lor îşi mută chiar reşedinţa. În
anul 567, dominaţia lor a fost definitiv înlăturată de o coaliţie a longobar-
zilor şi avarilor, ultimii preluând controlul asupra regiunilor dominate de
gepizi. Astfel se încheia perioada de independenţă în acţiuni, începută
după destrămarea dominaţiei hunilor.
În anul 568 o parte a gepizilor îi urmează pe longobarzi în invazia
lor în Italia, o altă parte se aşează în Transilvania, acceptând dominaţia
avarilor. La sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui următor, ei au
luat parte la expediţiile avarilor împotriva Imperiului Bizantin
Iordanes menţiona aşezarea gepizilor pe teritoriul fostei Dacii
(Getica, XII, 98). El localizează chiar regiunea intracarpatică în care s-au
stabilit aceştia. La rândul său, Procopius din Caesarea menţiona şi el
aşezarea gepizilor pe teritoriul fostei Dacii.
Cercetările arheologice atestă o aşezarea masivă a acestora în regiu-
nea Tisei şi la sud de Dunăre, în jurul oraşului Sirmium, şi doar sporadică
în bazinul carpatic. Prezenţa gepizilor pe teritoriul actual al României este
atestată de paftale de tip gepidic de la Cipău şi Fundătura în Transilvania,
aşezările de la Cipău şi Porumbenii Mici, mormintele cu un bogat inven-
tar de piese din argint de la Oradea şi Socodor în Crişana, tezaurul de
obiecte din aur de la Someşeni şi mai ales cele trei morminte princiare de
la Apahida. Prezenţa lor în podişul transilvan viza controlul drumurilor
strategice ale sării şi păşunatului.
132
Gepizii practicau ritul inhumaţiei, având mormintele orientate V-E,
dispuse în şiruri în cadrul necropolelor. Mormintele aparţinând unor fe-
mei cuprindeau mărgele, fibule digitate, brăţări din bronz şi argint, inele,
catarame cu cap de vultur, cercei cu buton poliedric. Mormintele aparţi-
nând bărbaţilor cuprindeau spade, vârfuri de lănci şi săgeţi, scuturi etc.
La Apahida au fost descoperite trei morminte princiare izolate cu
un inventar funerar extrem de bogat. Primul a fost descoperit în anul
1889, al doilea în anul 1968 şi al treilea în anul 1978. Mormintele au fost
datate în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr.
Mormântul nr. 1 avea defunctul într-un sicriu de lemn cu orientarea
V-E. Inventarul său funerar cuprindea două căni de argint fusiforme cu
patru feţe decorate cu scene bachice, patru benzi şi plăcuţe de aur ale unui
recipient de lemn, o fibulă de aur cu capetele resortului asemănătoare
bulbilor de ceapă, un inel de aur ce avea pe chatonul oval incizate o cruce
şi inscripţia OMHARUS, unul cu inscripţia OMAPOC şi unul cu chatonul
decorat cu patru cruciuliţe, trei catarame şi 5 pandantivi din aur. Mormân-
tul a fost atribuit unui rege gepid OMHARUS care era aliatul Imperiului
Bizantin, după cum indică piese bizantine descoperite.
Mormântul nr. 2 era tot de inhumaţie cu orientarea V-E. Inventarul
funerar personal mai conţinea o serie de obiecte din aur: o cataramă cu
placă poligonală, limbi de curea, piese de harnaşament şi plăci de aur
decorate în stil policrom. De asemenea, au mai fost găsite un cuţit cu
mânerul acoperit cu o tablă de aur canelată, o spadă, fragmente de teacă şi
probabil un mâner de lance din fier. Mormântul a fost atribuit unui
aristocrat gepid. Dintr-un al treilea mormânt se presupune că ar proveni o
cataramă de aur poligonală decorată în stil policrom, descoperită întâm-
plător pe teritoriul aceleaşi localităţi.
În secolul al IV-lea şi în prima parte a celui următor nu sunt sufi-
ciente argumente pentru răspândirea creştinismului arian la germanicii
aşezaţi în Transilvania. Abia în a doua jumătate a secolului al V-lea avem
dovada creştinării lui Omharus. În secolul VI d.Hr., pro-babil ei s-au
contopit cu populaţiile locale, fiind greu de distins sub aspect cultural în
cadrul necropolelor de la Bratei, Band, Noşlac etc.
VII.2.3. Avarii
Avarii au fost o populaţie nomadă de origine turcică. Au fost numiţi
de scriitorii de limbă greacă Avaroi şi Avares de cei de limbă latină.
La sfârşitul secolului IV d.Hr., ei au preluat de la huni controlul
asupra Asiei Centrale, iar în a doua jumătate a secolului al VI-lea d.Hr.
133
erau instalaţi în nordul Mării Negre. În anul 558 au atins linia Dunării
Inferioare. Cererea lor de a primi pământ în interiorul Imperiului Bizantin
a fost respinsă, dar au fost încurajaţi a se aşeza în Pannonia.
În anul 567, aliaţi cu longobarzii au înfrânt pe gepizi şi au ocupat
teritoriile dominate de aceştia în Câmpia Tisei. Conduşi de kaganul
Baian, au întreprins o serie de expediţii împotriva Imperiului Bizantin, iar
în 578 un atac împotriva slavilor stabiliţi undeva pe actualul teritoriu al
Munteniei.
Singuri sau aliaţi cu slavii, la finele secolului VI şi începutul celui
următor au atacat în numeroase rânduri Imperiul Bizantin, între anii 591-
602. În anul 626, aliaţi cu slavii, au asediat Constatinopole, dar au fost
înfrânţi. În a doua jumătate a secolului al VII-lea supremaţia lor politico-
militară în nordul Peninsulei Balcanice a fost întreruptă de aşezarea
slavilor la sudul Dunării şi formarea propriilor state. După un reviriment
în decursul secolului al VIII-lea, ei au fost definitiv învinşi în campaniile
conduse de Carol cel Mare.
Populaţie nomadă, avarii au preferat să locuiască în Pannonia, re-
giune favorabilă creşterii cailor şi turmelor de animale. Caracterul nomad
a făcut, ca şi în alte cazuri, să fie cunoscuţi mai mult prin necropole, decât
prin aşezări.
Pe teritoriul actual al României ei au fost identificaţi în Banat,
Crişana şi Transilvania. În Banat şi Crişana au fost descoperite atât mor-
minte avare cu inventar modest (Adoni, Valea lui Mihai, Ghenci), cât şi
mormintele cu inventare bogate ale unui bijutier la Felnac, respectiv al
unui călăreţ la Sâmpetru German.
În Transilvania, prezenţa avarilor trebuie să fi fost mai rară. Totuşi,
pe valea Mureşului mijlociu au fost descoperite morminte avare ce pot fi
datate în secolele VII-VIII, şi tot acestora le-au fost atribuite unele tipare
pentru podoabe (Dumbrăveni şi Corund), respectiv tezaure monetare
(Firtuş şi Vădaş).
Caracteristice avarilor sunt unele piese de centură, ornamentele cu
grifoni sau motive în formă de vrej, vârfuri de lănci şi săbii.
Dominaţia lor în regiunea carpato-dunăreană s-a încheiat la sfârşitul
secolului VIII d.Hr. De la începutul secolului al IX-lea ei nu mai pot fi
sesizaţi arheologic.
VII.2.4. Slavii
Primele triburi ale slavilor care au migrat la nordul Dunării de Jos
au fost anţii şi sclavinii. Referitor la anţi, Iordanes descrie luptele regelui
134
ostrogot Vinitanius în regiunea Niprului Inferior, locuită de anţi, la sfâr-
şitul secolului al IV-lea, ori începutul secolului următor. După o iniţială
înfrângere, regele ostrogot a obţinut apoi victoria împotriva anţilor. Ca să
fie un exemplu pentru viitor, el a răstignit pe regele anţilor Boz, împreună
cu fii săi şi 70 dintre membrii aristocraţiei slave.
Nico Županič crede că iniţial ei au fost un amestec între slavii
indoeuropeni şi anţii iafetiţi din regiunea Caucazului. G. Vernadski face
trimitere la acei An-Tsai din analele chineze ale secolului al II-lea d.Hr.,
apoi la unele texte orientale care menţionează pe As sau Ias. Gh.
Brătianu, ca şi V.V. Sedov, indicau o origine iraniană pentru anţi. Ultimul
sublinia ideea unei sinteze slavo-alane în cadrul culturii Cerneahov. O. N.
Trubačov şi F. P. Falin considerau la rândul lor că anţii ar fi un termen
iranian.
În alianţa anţilor condusă de alani au intrat şi sclavinii, care după
anul 500 au început deplasarea de la nord la sud.
Pe la mijlocul secolului VI d.Hr., Iordanes menţiona triburile slave
ale sclavinilor şi anţilor la nord de izvoarele Vistulei (Iordanes, Getica,
34, 35). Procopius din Caesarea menţiona un mare atac al anţilor la sud de
Dunăre la începutul domniei lui Iustinian (Războiul cu goţii, III, 40, 5). În
acelaşi timp, pe la începutul secolului al VII-lea, Teophilact Simocata
menţiona pe anţi ca aliaţi ai bizantinilor împotriva avarilor (Istorie
bizantină, VIII, 5, 13).
Fără a exclude posibilitatea infiltrării unor grupuri izolate în prima
jumătate a secolului VI, pătrunderea masivă a slavilor la est de Carpaţi a
avut loc mai ales în a doua jumătate a acestui secol. Atunci au avut loc şi
numeroase atacuri ale slavilor şi aliaţilor lor la Dunărea de Jos împotriva
Imperiului Bizantin.
Între anii 545-550 expediţiile slavilor s-au intensificat, iar în anul
580 a avut loc o mare invazie în sudul Dunării. În anul 602, în condiţiile
răscoalei trupelor bizantine de pe limesul dunărean, slavii au trecut în
sudul Dunării şi s-au aşezat în Peninsula Balcanică. Acest lucru este sesi-
zabil şi arheologic, sub aspectul scăderii numerice a obiectivelor ce atestă
prezenţa slavilor la nordul Dunării de Jos, în prima jumătate a secolului
VII d.Hr.
În zona Carpaţilor Păduroşi, la izvoarele Prutului şi Nistrului în
secolele VI-VII s-a dezvoltat un orizont dens de aşezări slave. Acesta este
grupul Jitomir-Korciak, caracterizat prin vase de lut ars ce au ca degre-
sant fragmente ceramice pisate. În secolele VI-VII, în cadrul culturii
Penkovka a apărut decorul cu alveole pe buzele vaselor.
135
Pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice se consideră că pre-
zenţa slavă pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei şi Iugoslaviei
poate fi sesizată începând cu a doua jumătate a secolului VI, mai exact cu
perioada 568-570.
Descoperirile slave de pe teritoriul actual al României, datate în
secolele VI-VII, se concentrează în regiunea extracarpatică. Astfel, în
Moldova dintre Carpaţi şi Nistru au fost descoperite vestigii slave într-o
serie de localităţi precum Raşcov-Hotin, Socol-Cernăuţi, Hansca-Chişinău,
Suceava-Şipot, Dodeşti-Vaslui etc., în Muntenia, la Şirna, Dulceanca,
Băleni-Români etc. Acestea nu lipsesc nici în regiunea intracarpatică la
Cernatu, Poieni, Crăciuneşti-Maramureş etc. În aceste puncte au fost
identificate atât forme ceramice specifice culturii Praga-Korceak creată
de anţi, cât şi grupului cultural Penkovka atribuit sclavinilor. Această ulti-
mă cultură a avut pe lângă componenta majoră slavă şi tradiţiile cerneho-
viene şi elemente culturale care pot fi încă atribuite alanilor de neam
sarmatic.
Pătrunderea slavilor la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al
VI-lea a fost sesizată prin distrugerile provocate în multe din aşezările
populaţiei romanice locale. Aceştia se aşezau însă de obicei în apropierea
aşezărilor populaţiei autohtone. În unele zone s-au format enclave numite
sclavinii. Vestigiile slave predomină în unele situri cum sunt cele de la
Suceava-Şipot şi Raşcov, în timp ce în cadrul siturilor de la Dulceanca şi
Militari-Câmpul Boja predomină cele ale populaţiei romanice autohtone.
După trecerea masivă a slavilor în sudul Dunării s-a produs o uniformi-
zare a culturilor arheologice, care rareori mai cuprind elemente slave ar-
haice.
Prima fază a migraţiei slave a fost surprinsă la Cernat, în
Transilvania, unde au apărut vase de factură slavă arhaică, respectiv la
Suceava-Şipot în Moldova. La începutul secolului al VII-lea are loc a
doua fază a migraţiei slave, care îşi are punctul de pornire undeva în zona
Niprului (faza veche a culturii Hlincea I-Luka-Raikviecka). Acestei faze
îi aparţin aşezările de la Crăciuneşti (Maramureş) datată în secolul VII,
respectiv la Copa pe Tisa, datată în secolele VII-VIII. În aşezarea de la
Crăciuneşti ceramica grosolană cu fragmente ceramice pisate decorată cu
alveole pe buză predomină în proporţie de peste 95%, iar cea roşiatică
nisipoasă la roata rapidă numai 1-2%.
Slavii de pe teritoriul României locuiau în aşezări rurale deschise,
de-a lungul cursurilor de ape. Locuinţele, de obicei, semiadâncite de for-
mă rectangulară, aveau într-un colţ un cuptor menajer. Majoritatea
136
materialului arheologic este reprezentat de vase ceramice (oale modelate
în special cu mâna, având diferite forme) şi de tăviţe sau tipsii.
Practicarea unei agriculturi primitive este sugerată de plugul de
lemn cu brăzdar din fier, seceri şi coase, râşniţe de mână etc. Torsul şi
ţesutul sunt şi ele susţinute de nenumăratele fusaiole şi greutăţi de război
de ţesut. Alte obiecte atribuite slavilor sunt unele tipuri de cuţite, verigi,
amnare, fibule digitate de tip niprovian, săgeţi cu trei muchii şi podoabe
(pandantive, aplice de tâmplă, mărgele din sticlă, cercei etc.).
Până la creştinarea lor în secolele IX-X, slavii adorau un zeu al
fulgerului şi tunetului, alături de care se aflau alte divinităţi ale turmelor,
recoltelor şi secerişului, spirite ale casei, vetrei, pădurilor etc.
Ritul predominant folosit de slavii de pe teritoriul României, până
în secolele IX-X, a fost incineraţia. Unele cimitire, cum sunt cele de la
Sărata Monteoru (1526 de morminte de incineraţie) şi Ocna Sibiului (135
de morminte), pot fi atribuite cert slavilor. Alte descoperiri precum cele
de la Nalbant-Tulcea, Selişte-Orhei, Cândeşti-Vaslui etc., nu pot fi atri-
buite cu certitudine slavilor. În cadrul cimitirului de la Sărata-Monteoru,
cel mai adesea resturile incinerate, inclusiv piesele de inventar, erau de-
puse în gropi mici cilindrice, acoperite apoi cu pământ. Speranţa medie de
viaţă stabilită pe baza necropolelor slave cercetate pe teritoriul
Transilvaniei era de 32,4 ani.
În necropola de la Ocna Sibiului, datată în secolul al IX-lea, au
fost descoperite 11 morminte de inhumaţie (11,1%), iar restul de 124 de
incineraţie (88,9%). Mormintele de incineraţie erau de mai multe tipuri:
cu resturile incinerate depuse într-o urnă, în groapă simplă, respectiv în
urnă şi, simbolic jurul ei. Mormintele de inhumaţie aparţin unor copii şi
femei.
Inventarul lor conţine obiecte din fier (cuţite, vârfuri de săgeţi în
formă de frunză de salcie), bronz (cercei din sârmă subţire), sticlă (măr-
gele sferice, cilindrice, tubulare sau în formă de melcişori), os (piepteni
decoraţi cu motive florale sau cerculeţe incizate) şi vase ceramice.
Ceramica modelată cu mâna la Ocna Sibiului, prezentă prin câteva
baze de vase, reprezintă numai 1,2% din total. Vasele lucrată la roata len-
tă reprezintă cca. 65%, iar cele la roata rapidă 33,8%. Oalele de diferite
tipuri sunt modelate din pastă argiloasă ce conţine nisip, mică şi rare
pietricele, iar, excepţional, fragmente ceramice pisate sau chiar scoici.
Cele mai frecvente forme sunt oalele cu corp ovoidal sau bombat. Predo-
mină vasele de culoare brun-negricioasă care reprezintă aproximativ două
treimi, restul fiind de culoare brună-cărămizie sau cărămizie. Peste 60%
137
din vase au fost decorate pe partea superioară. Princi-palele motive sunt
canelurile simple sau în benzi drepte ori ondulate; striurile de 2-6 linii
orizontale şi benzile de 2-6 linii în val.
Aşa cum se poate observa şi dintr-o sumară descriere, ceramica
folosită de slavii din acest cimitir are puternice trăsături comune cu cele
ale culturii Dridu, datorat substratului local şi tradiţiei romano-bizantine
în regiunea Dunării de Jos.
Inventarul funerar modest aparţine unei populaţii sărace, nediferen-
ţiată social. În cadrul mormintelor au fost descoperite oase de păsări de
curte, porci, bovine, ovicaprine, cai şi câini. Ocupaţiile acestei comunităţi
au fost agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea metalelor, olăritul şi
exploatarea sării.
Necropola de la Ocna Sibiului a fost atribuită slavilor pe baza ritu-
rilor şi ritualurilor funerare, precum şi ceramicii. În sprijinul acestei inter-
pretări vin şi datele antropologice rezultate din analiza a 95 de morminte.
Acestea indică caractere morfologice est-baltice la scheletele de femei
provenind din mormintele duble de incineraţie. Informaţiile literare con-
firmate de cercetările arheologice indică, la slavi, obiceiul sacrificării
soţiei la moartea bărbatului.
În necropola de la Sărata Monteoru, care avea 1526 de morminte în
total, doar un sfert dintre ele aveau inventar. O primă observaţie se poate
face cu privire la originea slavă certă a ceramicii modelate cu mâna, dar şi
asupra ceramicii modelate la roată de tip Ciurel. În funcţie de numărul
mormintelor descoperite raportate la perioada folosirii necropolei, se
consideră că aşezarea de la Sărata Monteoru a avut aproximativ 700 de
locuitori permanent, fiind una dintre aşezările mari ale acestei perioade.
În general, putem vorbi de o predominare a incineraţiei în secolul al
VIII-lea atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Un fenomen interesant este
suprapunerea mormintelor de incineraţie de cele de inhumaţie în marile
necropole de la Izvoru, Sultana şi Obârşia. Majoritatea acestora din urmă
aveau orientare E-V, deci aparţineau unor populaţii creştine.
VII.2.5. Bulgarii
Bulgarii au fost denumiţi de izvoarele în limba latină Bulgari şi de
cele de limbă greacă Boulgaroi. Ei au fost o populaţie asiatică de neam
turcic. Prima informaţie scrisă despre ei menţionează ajutorul dat bizan-
tinilor împotriva ostrogoţilor în anul 480. În ultimul deceniu al secolului
al V-lea şi primii ani ai secolului următor au jefuit în repetate rânduri
limesul dunărean la Imperiului Bizantin.
138
După moartea hanului Kubrat, confederaţia bulgară s-a destrămat.
Un grup a rămas în nordul Mării Negre sub dominaţie chazară, altul con-
dus de hanul Asparuh a trecut prin sudul Moldovei către sudul Dunării.
Pentru o scurtă perioadă de timp bulgarii s-au oprit în teritoriul numit
Onglos. În anul 680, încercarea armatelor bizantine conduse de împăratul
Constantin al IV-lea Pogonatul de a-i izgoni din acest teritoriu situat
undeva la nord de Dunărea de Jos a eşuat. După victoria repurtată, bul-
garii s-au aşezat în sudul Dunării de Jos, în regiunea de nord-est a actualei
Bulgarii, dislocând unele triburi slave aşezate acolo anterior, unde au
întemeiat propriul stat, cu capitala la Pliska.
Confruntările cu bizantinii au continuat întreg secolul VIII, înche-
indu-se cu victoria bulgarilor. În perioada hanului Krum (802-814), statul
lor a devenit o putere militară de temut în Europa. După ce în anul 809 au
ocupat Serdica (Sofia), în 813 asediază şi capturează Adrianopole. În anul
864 hanul Boris se creştinează sub numele creştin de Mihail. Spre sfâr-
şitul secolului al IX-lea ei sunt asimilaţi de slavii sudici în mijlocul cărora
trăiau. Numele lor a rămas poporului bulgar.
Autohtoni şi alogeni în secolele V-VII în izvoarele narative

XXIV, 111. Hunii subjugară, biruindu-i în mai multe lupte, şi pe
alani, care nu erau mai prejos decât ei în bătălii, dar, neasemenea cu ei în
moravuri şi în felul lor de viaţă.
(Iordanes, Getica)
74. Înţeleg Dacia cea veche pe care o ocupă acum popoarele
gepizilor. Această ţară situată dincolo de Dunăre în faţa Moesiei, este
înconjurată de o cunună de munţi...
(Iordanes, Getica)
III, 33, 8. Gepizii stăpâneau aproape toate cetăţile Daciei
(Procopius din Caesarea, ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΩΛΕΜΩΝ
/ Despre războaie)
VIII, 5, 13 .... hanul (avarilor) l-a trimis pe Apsili cu oşti să
nimicească neamul anţilor, care era întâmplător aliatul romanilor
(Teophilact Simocata, ΙΣΤOΡΙΑΙ, Istorii)
139
III, 40, 5. Când Iustinian a primit domnia (527 d.Hr.), anţii, care
sălăşuiesc foarte aproape de sclavini, trecură râul Istru cu oaste mare pe
pământul romanilor...
(Procopius din Caesarea, ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΩΛΕΜΩΝ
/ Despre războaie)
II, 15. ... unul dintre animalele de povară şi-a scuturat sarcina de pe
el. Se întâmplase însă ca stăpânul său să meargă înainte. Dar cei care
veneau în urmă şi vedeau animalul de povară târând în dezordine sarcina
după el, strigară la stăpân să se întoarcă şi să îndrepte povara pe animal.
Ei bine, acest lucru a fost pricina tulburării liniştei în oştire şi a făcut să
înceapă fuga înapoi; căci mulţimea auzea glasul şi cele spuse erau luate
greşit drept un semnal care părea că era pentru fugă, ca şi cum duşmanii
s-ar fi ivit în apropiere de ei mai repede decât orice închipuire. S-a produs
o foarte mare învălmăşeală în armată şi mult zgomot; fiecare striga să se
întoarne şi se îndemna unul pe altul în limba băştinaşă să se întoarcă
înapoi, grăind cu foarte mare tulburare torna, torna frate „întoarce-te,
întoarce-te”, ca şi cum li s-ar fi ivit o neaşteptată luptă în toiul nopţii.
(Teophilact Simocata, ІΣΤΟΡΙΑΙ / Istoria)
XIV, 4, 3. Prima regiune a Europei este Sciţia inferioară, care începe
de la mlaştina meotică şi se întinde între Dunăre şi Oceanul nordic până în
Germania; acestei ţări i se zice barbară, din cauza neamurilor barbare de
care este locuită. Prima parte a ei este Alania, care ajunge până la lacurile
Meotice. După aceasta Dacia, unde este şi Goţia, apoi Germania…
(Isidor din Sevilla, Etymologiarum libri XXI /
Etimologii în XXI de cărţi)
XLII, 12. …sub ordinele onorabilului comandant al Daciei Ripensis
se află: 16. Detaşamentul de cavalerie al dalmaţilor divitensi la Drobeta…
22. Trupe auxiliare: 23. Detaşamentul de infanterie al miliarensilor la
Transalba (localitate în Dacia nord-dunăreană). 24. Detaşamentul întâi
infanterie al dacilor la Drobeta… 28. Detaşamentul al doilea de infanterie
al dacilor la castelul Zanes. 29. Prefectul unităţii de cercetaşi la
Transdierna. 30. De asemenea, legiunile... 35. Prefectul legiunii a
treisprezecea Gemina la Transdrobeta… 37. Prefectul legiunii a cincea
Macedonica la Sucidava…
(Notitia Dignitatum omnium, tam civilium, quam militarium, in
partibus Orientibus / Lista tuturor funcţiilor, atât a celor civile, cât şi a
celor militare în părţile răsăritene ale Imperiului)
140
22. Neamurile acestea sclavinii şi anţii…. 23. Cred că este un
singur Dumnezeu, făuritorul fulgerului şi singurul stăpân al tuturor
lucrurilor, şi îi jertfesc boi şi animale de tot felul… 24. Ei mai cinstesc şi
râuri, nimfe şi alte zeităţi şi jertfesc tuturor acestora, iar cu prilejul
jertfelor fac prorociri. Locuiesc în colibe jalnice, mult răzleţiţi unii de alţii
şi mereu se mută dintr-un loc în altul…
(Procopius din Caesarea,
ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΩΛΕΜΩΝ / Despre războaie)
IV, 5, 2. Căutând să oprească trecerea Dunării de către barbarii care
locuiau de cealaltă parte, împăraţii romani au acoperit tot ţărmul acestui
fluviu cu fortificaţii, nu numai pe dreapta fluviului, ci au zidit pe alocuri şi
în partea opusă orăşele întărite şi cetăţi. Dar aceste întărituri nu fuseseră
făcute în aşa fel încât să reziste vreunui atac, ci numai ca să nu rămână
ţărmul fluviului fără apărători; pentru că barbarii de prin acele părţi nu
ştiau să ia cu asalt ziduri.
IV, 5, 6. Mai târziu însă, când Attila năvăli cu oaste multă, el
dărâmă aceste întărituri de pământ, fără nici o greutate…
IV, 5, 7. Însă împăratul Iustinian a zidit din nou întăriturile
dărâmate, nu cum fuseseră înainte, ci cu mult mai puternice; şi pe foarte
multe le-a dres şi le-a înnoit chiar el.
IV, 5, 8. În felul acesta a redat complet Imperiului Roman siguranţa
pe care o pierduse.
(Procopius din Caesarea, ΠΕΡΙ ΚΤΙΣΜΑΤΩΝ /
Despre zidiri)
*** Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 1, Chişinău, 1988, p. 210-215.
141
Butnaru, V., Descoperiri monetare în spaţiul carpato-nistrean în secolele IV-VII,
în Spaţiul est-carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 59-66.
Dolinescu-Ferche, S., Aşezări din secolele III şi VI e.n. în sud-vestul Munteniei.
Cercetările de la Dulceanca, Bucureşti, 1974.
Dumitraşcu, S., O locuinţă-atelier de lucrat piepteni (sec. VI e.n.) descoperită la
Biharea, Crisia, XV, 1985, p. 61-96.
Idem, Descoperiri arheologice din secolele V-VI e.n. de la Biharea, Ziridava, X,
Arad, 1978, p. 81-101.
Mărgărit Tătulea, C., Romula – Malva, Bucureşti, 1994.
Olteanu, Şt., Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri
demo-economice şi social-politice, Bucureşti, 1997.
Postică, Gh., Unele consideraţii privind interpretarea etnică a monumentelor
arheologice medievale timpurii din nordul Bucovinei, în Spaţiul est-
carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 117-124.
Idem, Monumentele arheologice din sec. V-VII în spaţiul pruto-nistrean, Thraco–
Dacica, XVII, 1-2, 1996, 207-215.
Teodor, D., Gh., Regiunile carpato-nistriene în secolele V-X, în Spaţiul est-
carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 80-116.
Idem, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr., Iaşi, 1996.
Idem, Slavii la nordul Dunării de Jos în secolele VI-VII d.Hr., Arheologia
Moldovei, 17, 1994, p. 223-251.
Idem, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi,
1991.
Idem, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI, Iaşi, 1981.
Idem, Teritoriul est carpatic în secolele V-XI, Iaşi, 1978.
Teodor, E. S., Ceramica din Muntenia, de la sfârşitul veacului al V-lea până
la mijlocul veacului al VII-lea, http://www.mnir.ro/publicat/TTW/
index_est.html, Bucureşti, 2001.
Toropu, O., Romanitatea târzie şi străromânii la sud de Carpaţi, Craiova, 1978.
Tudor, D., Sucidava, Craiova, 1974.
etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p. 157-180.
142
Planşe
Planşa 19. – Hartă cu situri arheologice datate între secolele IV şi VII

(după D. Gh. Teodor, în Istoria românilor. II. Daco-romani,
romanici, alogeni, 2001).
143
Planşa 20. – Locuinţă din secolele VI-VII descoperită la Bucureşti-Militari.
Detaliu al cuptorului menajer (după M. Negru).
144
Planşa 21. – 1. Reconstituirea unui atelier de reducere a minereului de fier
(după D. Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele
IV-XI d.Hr., fig. 1). 2. Reconstituirea unor războaie verticale de ţesut
(după D. Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele
IV-XI d.Hr, fig. 2).
145
Planşa 22. – Materiale arheologice atribuite populaţiei romanice
din Muntenia în secolele V-VII (după Enciclopedia arheologiei
şi istoriei vechi a României, II, 1996).
146
Planşa 23. – Obiecte cu inscripţii creştine descoperite la Biertan
şi Micia (după M. Macrea, De la Burebista la Dacia postromană,
1978, fig. 14a şi 15).
147
Planşa 24. – Obiecte descoperite în cadrul mormintelor princiare gepidice
de la Apahida (după R. Harhoiu, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei
vechi a României, I, 1994, fig. 21 ).
148
Planşa 25. – Ceramica slavă din secolele VI-VII, descoperită pe teritoriul
României (după D. Gh. Teodor, în Istoria românilor. II. Daco-romani,
romanici, alogeni, 2001, fig. 114).
149
VIII. ETNOGENEZA ROMÂNILOR
ÎN CONTEXT SUD-EST EUROPEAN
VIII.1. Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina

cercetărilor arheologice şi izvoarelor scrise
Izvoarele scrise oferă informaţii valoroase despre modul de viaţă şi
ocupaţiile geto-dacilor de epocă preromană, iar în context politico-militar
menţionează triburile dacice ale carpilor, costobocilor şi dacilor mari.
Cele mai numeroase informaţii scrise se referă însă la conflictele popula-
ţiilor alogene cu Imperiul Roman, apoi cu Imperiul Bizantin. O cronică a
conflictelor mai importante se poate contura, dar trebuie să fim conştienţi
că o istorie a mileniului I d.Hr. pe baza izvoarelor scrise ar avea multe
lacune, mai ales cu privire la viaţa cotidiană şi cea spirituală.
Cercetările arheologice completează datele oferite de izvoarele
scrise, acolo unde acestea există, şi aduc informaţii inedite privind relaţia
dintre elementele etnic şi cultural. Pe de o parte, s-a observat o conservare
a tradiţiilor geto-dacice până în secolul IV d.Hr., pe de alta, împrumuturi
între geto-daci şi sarmaţii roxolani, precum şi importuri romane în întrea-
ga regiune. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, care potrivit informa-
ţiilor izvoarelor scrise ar putea fi atribuită doar goţilor, conţine evidente
elemente culturale dacice şi sarmatice, la care se adaugă o puternică
influenţă romană evidenţiată de ceramica de bucătărie.
După o perioadă de tranziţie, în doua jumătate a secolului al V-lea
d.Hr. au avut loc schimbări majore în cadrul vieţii materiale şi spirituale.
Culturile arheologice din această perioadă mai păstrează o tradiţie geto-
dacică în cadrul ceramicii modelate cu mâna, dar se manifestă puternic o
influenţă romano-bizantină, la care se adaugă, începând cu a doua jumă-
tate a secolului al VI-lea prezenţa elementelor culturii materiale a slavilor.
VIII.2. Cultura Dridu – aspectul arheologic

al sintezei româneşti
Evoluţiile culturale din secolele V-VII s-au concretizat în crearea
unei noi entităţi etno-culturale, care, din punct de vedere arheologic,
150
poartă numele de cultura Dridu. În secolele VIII-XI, în cadrul acestei
culturi îi găsim alături pe români şi pe slavii sud-dunăreni.
Habitatul
Majoritatea celor peste 2000 de aşezări identificate sunt rurale
deschise. Dintre acestea, în peste 250 au fost întreprinse sondaje sau cer-
cetări arheologice sistematice. Ele se află pe terasele înalte ale cursurilor
de ape din zona de câmpie, în luminişurile unor păduri, în zona de podiş
şi subcarpatică. În funcţie de dispunerea locuinţelor, acestea erau disper-
sate sau adunate.
Unele aşezări erau fortificate cu valuri de pământ şi şanţuri de
apărare (Moreşti, Dăbâca, Alcedar şi Calfa). La interior, ele aveau
drumuri de rond pentru strajă. Alte fortificaţii aveau palisade incendiate
intenţionat, pentru a se obţine un val de pământ puternic ars (Moigrad,
Dăbâca). În mod excepţional, cetăţile de la Slon şi Moldoveneşti – Cluj
aveau faţadele zidurilor din blocuri de piatră fasonate, realizate în tehnică
bizantină.
În general, în cadrul aşezărilor predomină bordeiele rectangulare
sau trapezoidale. În interiorul lor, de-a lungul pereţilor au fost identificate
gropile stâlpilor care susţineau un acoperiş în două ape. Acesta era
realizat din stuf sau paie şi fixat cu pietre de râu sau lespezi de piatră. Într-
unul din colţuri se afla un cuptor realizat în lut cruţat sau din lespezi de
piatră.
Inventarul aşezărilor rurale deschise este relativ modest. El cuprin-
de pe lângă vase şi obiecte din ceramică, unelte din fier, podoabe (pan-
dantivi, aplici, cercei, brăţări, catarame etc.). În schimb, în cadrul aşeză-
rilor fortificate de la Dăbâca, Moldoveneşti şi Biharea, inventarul este mai
bogat. Pe lângă ceramică şi unelte din fier au fost descoperiţi pinteni din
fier placaţi cu foiţe de aur, cercei din aur, pandantivi din argint şi
cruciuliţe de tip bizantin din bronz etc.
Viaţa economică
Ocupaţia principală a fost agricultura. Dovezi ale cultivării plan-
telor sunt depozitele de unelte agricole descoperite la Bârlogu (aproxi-
mativ 400 de kg) şi peste 60 de unelte la Dragosloveni. Acestea aparţi-
neau probabil comunităţilor respective. Seminţe carbonizate de cereale au
fost descoperite în gropile de provizii. Uneori erau amenajate hambare în
pământ, căptuşite cu nuiele împletite lipite cu lut (Garvăn-Dinogeţia,
Bucov). Seceri au fost descoperite la Murgeni şi Dodeşti, fragmente de
râşniţe la Remetea Mare, Timişoara-Fratelia. În aşezările de la Şabo şi
151
Bogatoe, din sudul actualei Republici Moldova, în componenţa lipiturilor
din lut au fost descoperite boabe de mei, grâu, orz, secară şi ovăz.
Pomicultura, viticultura şi legumicultura au fost atestate de desco-
perirea unor sâmburi de fructe, seminţe şi cosoare (Dumeştii Vechi şi
Coşna). Descoperirile arheologice au dovedit şi cultivarea plantelor tex-
tile, inul şi cânepa.
Creşterea animalelor ocupa locul secund în cadrul agriculturii.
Principalele animale domestice crescute în aşezările de la Bratei,
Radovanu, Şirna, Bucov, Dridu, Remetea Mare, Timişoara-Fratelia sunt
bovinele, ovicaprinele şi porcinele. La Dinogeţia-Garvăn au fost desco-
perite şi oase de păsări.
În aşezările de la Etulia, Şabo şi Nagorno, din Republica Moldova,
au fost descoperite şi oase de animale sălbatice: cerb, căprioară, mistreţ,
iepure şi vulpe. Pescuitul în râuri şi lacuri este atestat de cârligele de
undiţe, harpoanele din os şi greutăţile pentru plasele de pescuit
descoperite la Păcuiul lui Soare şi Dinogeţia-Garvăn.
Au fost obţinute şi prelucrate metale, precum fierul, arama, plum-
bul, aurul şi argintul. Sarea era transportată din Transilvania până în
Balcani şi Câmpia Tisei. Cuptoare de redus minereu, ori zgură de fier au
fost descoperite la Şirna, Dăbâca, Biharea şi Dulceanca, iar ateliere de
prelucrare a fierului la Străuleşti, Lacul Tei, Şirna, Biharea şi Botoşana. În
aceste ateliere au fost descoperite cleşti, nicovale, dălţi şi dornuri pentru
confecţionarea de unelte. Din fier se obţineau unelte agricole (brăzdare de
plug, seceri, coase, cosoare etc.), obiecte gospodăreşti (topoare, cuţite,
amnare etc.), piese de harnaşament şi arme (vârfuri de suliţe, vârfuri de
lănci, vârfuri de săgeţi).
Un alt meşteşug larg răspândit a fost olăritul, ocupaţie atribuită
exclusiv femeilor. Arderea vaselor de lut se realiza în cuptoare cu o sin-
gură cameră sau cu două camere, despărţite de un grătar perforat realizat
din lut. Astfel de cuptoare au fost descoperite la Fundeni, Străuleşti,
Băleni-Dâmboviţa şi Sighişoara-Sibiu.
Ceramica modelată cu mâna, reprezentând cca. 10-15% din total,
cuprindea oale, tăvi portative, fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.
Ceramica modelată la roată reprezenta cca. 85-90%. Cea mai răspândită
era categoria ceramicii nisipoase de culoare cărămizie, care cuprindea
oale decorate cu striuri (linii orizontale incizate) pe o mare parte a
corpului, sau benzi de linii în val alternând cu benzi de linii orizontale
152
incizate, dispuse pe partea superioară şi mijlocie a corpului vasului. Unele
dintre aceste vase purtau pe fund o marcă a olarului. Vase similare, dar de
culoare brună-negricioasă, au fost descoperite în Transilvania la Ţaga,
unde au fost datate în secolul VIII. Ceramica de tradiţie romană modelată
la roata rapidă ia locul progresiv, în secolele VIII-IX, celei slave, relevând
şi asimilarea acestora.
Viaţa spirituală
Dovezile existenţei unei populaţii creştine de o parte şi de alta a
Dunării de Jos sunt extrem de numeroase. Unele obiecte din ceramică sau
metal (cruciuliţe, medalioane, aplici) şi alte materiale poartă inscripţii
creştine ştampilate, incizate ori cu vopsea. Acestea provin mai ales din
mediul urban precum Garvăn-Dinogeţia, Capidava. Ele sunt semne, litere
în limba greacă sau cu caractere chirilice, unele indicând nume de
persoane. Astfel, la Capidava un vas poartă inscripţia PETRE cu caractere
greceşti, presupus olar din localitate. O ştampilă de bronz de la Păcuiul lui
Soare poartă incizat numele Gheorghe. Dar cele mai numeroase sunt
cruciuliţele şi alte obiecte cu inscripţii creştine descoperite la Dinogeţia-
Garvăn
Cel mai cunoscut monument paleocreştin din Dobrogea este însă
complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar. Dintre numeroasele ins-
cripţii în limba slavonă, amintim aici pe cea tradusă: Doamne, ajută robul
Tău Iosif. Alteori, apar numele unor lideri locali. Astfel, la Sânnicolau
Mare pe un vas din aur au fost înscrise numele jupanilor Voilă şi Vataul,
iar la Mircea Vodă, pe un bloc din piatră, numele jupanului Dimitrie.
Până în prezent, au fost identificate şi cercetate cca. 100 de necro-
pole, de inhumaţie, birituale şi tumulare de incineraţie. Dacă în necropo-
lele de la Izvoru şi Sultana mormintele creştine de inhumaţie predomină
în proporţie de 75-80%, în cele de la Platoneşti, Bratei şi Ocna Sibiului
predomină incineraţia în proporţie de 80-90%.
Cele mai mari necropole cercetate sunt cele de la Platoneşti (534 de
morminte cercetate), Izvoru (peste 500 de morminte) şi Păuleasca (252
morminte). Cele mai numeroase morminte din cadrul necropolelor
cercetate au fost cele de inhumaţie orientate E-V, ceea ce indică religia
creştină a decedaţilor. În mod obişnuit, inventarul acestora consta în vase
ceramice, accesorii pentru veşminte (catarame, butoni, aplice), podoabe
(cercei, inele, mărgele din sticlă, coliere).
153
VIII.3. Polemici politice pe teme de istorie veche
central şi sud-est europeană
Configuraţia actuală a Europei indică trei mari familii de popoare
europene: neolatine, germanice şi slave. În timp ce primele două au rădă-
cini străvechi care merg până în preistorie, ultima familie cuprinde
popoare tinere a căror istorie începe la sfârşitul antichităţii şi începutul
Evului Mediu.
Ideile iluminismului, revoluţia din 1848 şi apoi primul război mon-
dial au avut un rol major în evoluţia istoriografiei europene, inclusiv în
evoluţia ideilor cu privire la istoria veche a continentului. Crearea şi
afirmarea identităţilor naţionale au pus faţă în faţă dreptul forţei cu
dreptul la autodeterminare al fiecărei naţiuni. În acest context, ambele
tabere au apelat la dreptul istoric, pe care au încercat să îl prezinte ca liber
arbitru.
VIII.3.1. Etnogeneza românilor în context sud-est european.
Între demers ştiinţific şi ideologii politice
Etnogeneza românilor este parte a istoriei Europei, ea trebuie anali-
zată în contextul transformărilor etno-culturale de la sfârşitul antichităţii.
Informaţiile cu privire la originea şi identitatea românilor ca popor neo-
latin au apărut încă de la primele călătorii ale unor călători străini, dar şi
în scrierile unor cronicari şi învăţaţi din rândurile popoarelor vecine.
În Evul Mediu, elitele politice şi structurile statale nu aveau nevoie
de argumente de natură istorică pentru a-şi legitima existenţa. Răspân-
direa ideilor iluminismului şi apoi ale revoluţiei franceze privind dreptu-
rile naturale, istorice, libertatea şi egalitatea oamenilor indiferent de statu-
tul lor economic sau social au constituit preludiul secolului al XIX-lea,
numit şi al naţionalităţilor.
În Transilvania, uniunea acceptată de o parte a bisericii ortodoxe cu
cea a Romei, a permis activitatea lui Inochentie Micu în direcţia recu-
noaşterii drepturilor naţionale ale românilor ardeleni. Răscoala condusă
de Horea, Cloşca şi Crişan a fost şi ea o expresie clară a existenţei
conştiinţei vechimii românilor în Ardeal, şi folosirii acestui argument
fundamental în lupta pentru eliberarea din iobăgie.
a. Începuturile. Teoria originii pur latine a românilor
Teoria descendenţei din coloniştii romani aduşi în Dacia este cea
mai veche cu privire la originea românilor. Încă de la mijlocul secolului al
XV-lea, italianul Pogio Braciolini îi considera pe români urmaşii
154
coloniştilor romani. La rândul său, Enea Silvio Piccolomini (1405-1464)
credea că românii sunt un popor de origine romană.
În a doua jumătate a aceluiaşi secol al XV-lea, Antonio Bonfini,
cronicarul regelui Ungariei, Matei Corvin, credea că românii erau urmaşii
coloniştilor romani şi legiunilor romane care supravieţuiseră migraţiilor
barbare. Latinitatea românilor din Transilvania a mai fost susţinută în
scrierile lor de către Johannes Lebel şi generalul Gian Battista Castaldo,
comandant al trupelor austriece în Transilvania.
În cronica sa din anul 1575, Gaspar Heltai îi numea románusok pe
românii ardeleni, termen sugestiv pentru originea lor latină, iar Martin
Opitz, profesor la Academia de la Alba Iulia, îi considera urmaşi ai
romanilor.
Valentin Frank von Frankenstein şi Johannes Tröster scriau în
secolul al XVII-lea că românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei şi sunt urmaşii romanilor. Tot descendenţi ai romanilor erau
consideraţi în lucrarea lui Laurentius Topeltinus, în 1667, intitulată
Origines et ocasus Transilvanorum. Dar poate cea mai categorică opinie
aparţine istoricului maghiar Andreas Huszti, care, la 1740, arăta că „nici o
naţiune nu are o limbă atât de apropiată de cea veche romană ca naţiunea
valahilor, ceea ce este un semn sigur …. că ei sunt în Transilvania urmaşii
vechilor colonii romane”.
Unirea unei părţi a Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma a
permis, ca în anul 1744, episcopul unit Inochenţie Micu să ceară pentru
românii ardeleni drepturi colective, invocând faptul că sunt cel mai vechi
popor din provincie, originea sa fiind pusă pe vremea împăratului Traian,
ei fiind descendenţi din „coloniile romanilor”.
În secolul al XVIII-lea, membrii Şcolii Ardelene au susţinut ori-
ginea pur latină a românilor. În anul 1791, prin memoriul intitulat suges-
tiv Supplex Libellus Valachorum, reprezentaţii Şcolii Ardelene (Gheorghe
Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Molnar-Piurariu, Iosif Meheşi,
Ion Budai-Deleanu şi alţii) cereau, în numele naţiunii române din Ardeal,
egalitatea cu celelalte naţiuni privilegiate ale provinciei, precum şi dreptu-
ri politice. Acestea le fuseseră luate în urma răscoalei de la Bobâlna, prin
înţelegerea Unio trium nationum (1437), care admitea ca naţiuni recunos-
cute pe maghiari, saşi şi secui, iar ca religii recepte catolicismul, luthera-
nismul, calvinismul şi unitarianismul. În viziunea reprezentanţilor Şcolii
Ardelene, românii erau urmaşi ai coloniştilor romani aduşi în Dacia, în
timpul lui Traian. Ei susţineau că naţiunea română este cea mai veche în
Transilvania, unde maghiarii au găsit-o şi denumit-o ca vlahi.
155
Trimis împăratului Leopold al II-lea, apoi principelui Francisc,
memoriul a ajuns la cancelarul aulic al Transilvaniei, Samuil Teleki.
Acesta recunoştea faptul că românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, dar adăuga faptul că ei au acceptat prin război supremaţia
ungurilor. Respingerea memoriului a dus la redactarea unui nou Supplex
în anul următor. În acesta se arăta că românii nu sunt veniţi, ci sunt cei
mai vechi locuitori ai provinciei şi reprezentau două treimi din populaţia
principatului.
În anii următori, Samuil Micu şi Petru Maior au răspuns notelor
critice ale lui Joseph Carol Eder. Acesta era un discipol al lui Sulzer şi
publicase 59 de note critice la Supplexul din 1792. Samuil Micu a scris
Responsum ad crisim Josephi Caroli Eder şi apoi o sinteză de istorie a
românilor. Petru Maior arăta că, după spusele lui Eutropius, Hadrian a
fost sfătuit de prieteni să nu părăsească Dacia, pentru a nu lăsa în mâinile
barbarilor o mulţime de romani. El se întreba, dacă Hadrian nu a putut
strămuta la mai puţin de două decenii cetăţenii romani la sudul Dunării,
cum ar fi reuşit Aurelian, după o perioadă mult mai lungă de timp,
strămuta o populaţie mai numeroasă.
b. Teoriile imigraţioniste
Pre-roeslerienii
Primul teoretician al discontinuităţii locuirii pe teritoriul Daciei este
cronicarul maghiar Ştefan Szamosközy. În lucrarea sa Anaelecta lapidum
vetustorum et nonnullorum in Dacia antiquitatum, apărută în anul 1593,
el încă mai susţinea că românii din Transilvania erau urmaşii coloniştilor
romani în Dacia. Mai târziu însă, a ajuns la concluzia că toţi coloniştii
romani ar fi fost mutaţi în vremea împăratului Gallienus la sud de Dunăre.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Martin Szentiványi
recunoştea originea romană doar pentru românii din Moldova şi Ţara
Românească, în timp ce românii din Transilvania ar fi venit de peste
Carpaţi. Era o primă formulare a teoriei imigraţioniste.
Franz Ioseph Sulzer a fost primul autor al unei lucrări care susţinea
că românii nu sunt urmaşii coloniştilor romani din Dacia. În opinia lui,
exprimată în Geschihte des transalpinischen Daciens, ei s-ar fi format în
Moesia sau Thracia, de unde au migrat la nordul Dunării ca urmare a
represiunilor împăratului bizantin Isac al II-lea Anghelos. O altă dată
propusă de el ar fi perioada imediat următoare invaziei tătarilor din 1241,
care ar fi depopulat Ungaria şi Transilvania, permiţând migrarea
românilor în interiorul arcului carpatic.
156
Printre argumentele invocate de Sulzer enumerăm: faptul că în
limba română nu există nici o urmă a limbilor popoarelor migratoare
germanice; influenţa slavă ar fi avut loc la sud de Dunăre, românii ar fi
fost lipsiţi de drepturi fiindcă s-ar fi aşezat în Transilvania după venirea
ungurilor; şi, în sfârşit, creştinismul de rit ortodox ar fi un semn clar al
originii sud-dunărene şi, nu în ultimul rând, tăcerea izvoarelor scrise.
Unul dintre reprezentanţii mai cunoscuţi ai teoriei imigraţioniste a
fost I. Chr. Engel. El susţinea că Aurelian ar fi mutat populaţia romană la
sudul Dunării, unde ar fi fost apoi sub influenţă slavă. Extinderea
stăpânirii bulgare la nordul Dunării între 811-813 ar fi permis ca mulţi
romanici să se aşeze acolo în secolul IX, ca urmare a deportărilor forţate
dispuse de hanul bulgar Krum. El se baza pe o informaţie din izvoarele
scrise bizantine care menţionau o mutare a unui număr de 10 000 de
rhomei din jurul Adrianopolelui la nordul Dunării. Astfel, erau conside-
rate adevărate informaţiile notarului anonim al regelui Bela al IV-lea al
Ungariei. Ceea ce deja era o fisură în interiorul tezei imigraţioniste.
Teoria roesleriană şi evoluţiile sale
Teoria roesleriană a fost fundamentată în lucrarea lui Robert
Roesler intitulată Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren
Geshichte Rumäniens, apărută în anul 1871. Ideea centrală a cărţii era că
populaţia romană ar fi părăsit Dacia sau ar fi fost asimilată de migratori.
Abia la sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea
poporul român ar fi trecut la nordul Dunării. Printre argumentele lui în
favoarea originii sud-dunărene a românilor notăm: cuvintele slave din
vocabularul limbii române şi folosirea limbii slavone în biserica ortodoxă
română.
Teoria roesleriană a fost completată şi dezvoltată în secolul XX.
Prima contribuţie substanţială a fost cea a lui János Székely. El considera
că românii ar fi trecut la nordul Dunării în timpul împăratului Isac
Anghelos, iar în Transilvania ar fi pătruns începând cu secolul al XII-lea.
Istoricul bulgar P. Muftaciev credea că după abandonarea Daciei,
doar o populaţie puţin numeroasă ar fi supravieţuit retrasă în munţi. În
acelaşi timp, el a rezolvat problema prezenţei populaţiei romanice în
sudul Dunării, prin nimicirea ei de către invaziile germanice din secolul al
IV-lea. El consideră că populaţia romanică ar fi supravieţuit doar în
locurile inaccesibile din munţii de la nordul şi sudul Dunării.
În anul 1937, cunoscutul istoric Ferdinand Lot considera poporul
român un miracol şi o enigmă istorică. Premisele de la care pornea el erau
dispariţia civilizaţiei romane la nordul Dunării, liturghia slavă şi, mai ales,
157
tăcerea izvoarelor scrise. Acestea, nu ar fi făcut nici o referire la o popu-
laţie romanică între secolele IV şi XI la nordul Dunării de Jos. Trebuie să
menţionăm, totuşi, că după lucrarea de răspuns scrisă în acelaşi an de
istoricul Gheorghe Brătianu, el a recunoscut că datele pe care le-a invocat
nu pot susţine concluzia imigrării românilor, ce nu pot fi decât autohtoni
la Dunărea de Jos.
La mijlocul secolului XX, arheologul maghiar A. Alföldi susţinea
că toţi dacii ar fi fost exterminaţi, iar în urma retragerii aureliene populaţia
romanică ar fi dispărut cu totul de la nordul Dunării.
Principalele idei ale teoriei imigraţioniste sunt următoarele: dacii ar
fi fost exterminaţi în cursul războaielor cu romanii din 101-102 şi 105-
106; perioada de 165 de ani de stăpânire romană în Dacia ar fi fost prea
scurtă pentru romanizare; toată populaţia provinciei traiane ar fi fost
retrasă de Gallienus sau Aurelianus; poporul român s-ar fi format în sudul
Dunării; lipsa izvoarelor despre români până în secolul al XIII-lea la
nordul Dunării de Jos; românii din Transilvania ar fi un popor de păstori
care migrau etc. Incoerenţa lor pleacă, în mod sugestiv, chiar de la data
migrării românilor la nordul Dunării. Aceasta este considerată sfârşitul
secolului V la Miklosich, începutul secolului al IX-lea la Engel, secolele
XII-XIII la Sulzer, XVI la Karacsony sau chiar XVIII la Iancsó Benedek.
Teoria admigrării
Istoricul Dimitrie Onciul este cel care a pus bazele teoriei admi-
grării. El considera că o bună parte a populaţiei romanizate a rămas la
nordul Dunării după retragerea trupelor şi administraţiei romane, dar în
secolele VII-IX, ca urmare a aşezării slavilor la sudul Dunării, a avut loc
o migraţie masivă a românilor sud-dunăreni la nord de fluviu.
Un adept parţial al teoriei roesleriene a fost şi Alexandru Philipide.
El considera că a avut loc o retragere masivă a populaţiei romane în sudul
Dunării, iar cei rămaşi pe loc s-ar fi contopit cu migratorii sau ar fi
supravieţuit până în secolul al VII-lea când a început migraţia românilor
din sudul Dunării.
c. Teoria continuităţii dacice şi daco-romane
Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil îi numea pe românii nord-
dunăreni daci, iar pe cei sud-dunăreni vlahi. Distincţia arată o cunoaştere
a realităţii contemporane autorului, precum şi a istoriei acestei regiuni.
Cronicarul Miron Costin, care susţinea că românii sunt urmaşii
romanilor ce au continuat să trăiască în Transilvania, şi că sensul
migraţiei a fost dinspre Transilvania spre Moldova şi Ţara Românească,
invocând în acest sens descălecările lui Negru Vodă şi Dragoş Vodă.
158
Stolnicul Constantin Cantacuzino a făcut, printre altele, o observaţie de
bun simţ şi anume că nicăieri nu există urme că populaţia Daciei romane
ar fi fost mutată în întregime.
I. Thumann afirma, în anul 1774, că românii sunt descendenţii
dacilor care „sub stăpânirea romană au primit limba şi obiceiurile romane
şi… s-au numit romani. Nu se poate admite ca împăratul Aurelian să fi
strămutat peste Dunăre pe toţi locuitorii Daciei…” De asemenea, el
susţine că în timpul marilor migraţii ei s-ar fi retras în munţi, iar ungurii i-
ar fi găsit în Transilvania şi Ungaria la venirea lor acolo.
Adepţii teoriei continuităţii dacice apoi daco-romane susţin că dacii
au continuat să trăiască atât în provincia Dacia, cât şi în afara acesteia.
După abandonarea acestei provincii daco-romanii au rămas pe loc, retrase
fiind doar administraţia, armata şi o parte a populaţiei care depindea de
structurile statului roman.
Răscoala condusă de Horea în toamna anului 1784 a fost un prilej
pentru reafirmarea drepturilor istorice ale românilor ardeleni. Astfel, într-
un memoriu al ţăranilor din comitatul Hunedoarei se afirma: „… Noi
suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi, ce e mai
important, suntem şi mai demult în această ţară decât voi, căci suntem
rămăşiţele încă ale vechilor daci.”
Doar câţiva ani mai târziu, în anul 1787, Eduard Gibbon, unul din
marii istorici ai Imperiului Roman, considera la rândul său că după
abandonarea Daciei de către Imperiul Roman, populaţia locală ar fi rămas
pe loc convieţuind cu populaţiile migratoare.
Julius Jung arăta că teritoriile Daciei ocupate de romani au fost
romanizate, dovezi în acest sens fiind inscripţiile şi alte izvoare scrise
antice. El afirma în mod explicit faptul că românii sunt urmaşii dacilor
romanizaţi din Dacia. Şi tot el a fost primul care a observat perpetuarea
unor toponime şi hidronime dacice în epoca romană şi până în perioada
sa.
Opiniile marilor istorici germani Leopold Ranke şi Theodore
Mommsen în favoarea continuităţii românilor pe teritoriul fostei provincii
Dacia, aduceau girul istoriografiei germane şi europene din secolul al
XIX-lea într-o problemă atât de disputată.
Contribuţia lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu la teoria continuităţii
constă în ideea că în limba română cuvintele de origine albaneză s-ar
datora substratului traco-ilir.
159
Cunoscutul istoric Carl Patsch sublinia şi el continuarea legăturilor
economice dintre romanitatea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană şi
propagarea creştinismului în limba latină la nordul fluviului.
Ideile lui Aurelian Sacerdoţeanu au pus bazele unui adevărat model
de argumentare pentru adepţii teoriei continuităţii. El considera că dacii
au fost romanizaţi, iar continuitatea populaţiei nord-dunărene este sufi-
cient argumentată prin limbă, religie, toponimia preromană şi romanică,
izvoare scrise. În concepţia sa, în secolul al VII-lea de o parte şi de alta a
Dunării ar fi existat o adevărată Romanie.
La cartea istoricului francez Ferdinand Lot, Les Invasions barbares
et le peuplement de l’Europe, apărută în 1937, Gheorghe Brătianu a
răspuns, nu cu o recenzie cum îşi propusese, ci cu o altă carte, apărută în
acelaşi an, numită Une énigme et un miracle historique: le peuple
romain. După ce prezenta opiniile lui Ferdinand Lot şi teoria imigrării, în
capitolele următoare Gheorghe Brătianu arăta că populaţia a rămas în
majoritate pe loc, iar controlul militar romano-bizantin la nordul Dunării
s-a făcut prin cetăţile menţinute, adevărate capete de pod peste fluviu. Pe
lângă datele oferite de toponimie, el aduce în sprijinul teoriei continuităţii
şi puţinele date arheologice, care începuseră totuşi să apară ca urmare a
cercetărilor incipiente.
O idee extrem de sugestivă privind românii ardeleni a fost emisă de
David Prodan, care arăta că aceştia mai mult emigrau, decât migrau în
Evul Mediu.
Apariţia în anul 1940 a cărţii Problema continuităţii în Dacia
romană, scrisă de Constantin Daicoviciu, a fost o analiză bazată pe
rezultatele unor cercetări arheologice, care nu mai puteau fi contestate cu
uşurinţa cu care erau negate cele de logică istorică. El accentuează pre-
zenţa romanităţii la nordul Dunării prin date arheologice după abando-
narea provinciei Dacia, precum şi prin faptul că nicăieri nu există infor-
maţii epigrafice privind o strămutare a populaţiei Daciei romane în sudul
Dunării.
În anul 1963 a văzut lumina tiparului cartea scrisă de Constantin
Daicoviciu, E. Petrovici şi Gheorghe Ştefan intitulată La formation du
people romain et de sa langue. Cu argumente istorice, arheologice,
lingvistice şi de toponimiei ei au afirmat că poporul român s-a format de
ambele părţi ale Dunării de Jos.
Zece ani mai târziu apărea cartea lui Constantin C. Giurescu
intitulată Formarea poporului român. Autorul ei introducea etnogeneza
160
românilor în contextul mai larg al etnogenezei popoarelor neolatine
europene, cu care existau similitudini evidenţiate ştiinţific.
Dar progresele cele mai importante din a doua jumătate a secolului
al XX-lea au fost în domeniul arheologiei. Acestea au fost sintetizate de
Dumitru Protase în două volume de referinţă: Dovezile epigrafice, numis-
matice şi arheologice al continuităţii dacice (1966), respectiv Autohtonii
în Dacia (1980). Pentru secolele IV-X sub aspectul arheologiei sunt
remarcabile lucrările scrise de Dan Gh. Teodor şi Octavian Toropu.
Acestea, şi altele, au însemnat începuturile iluminării secolelor întunecate
prin intermediul reconstituirii vieţii cotidiene.
Istoricii sovietici au admis în majoritatea lor covârşitoare (V. D.
Koroliuk, E. A. Rikman, S. A. Tokarev, N. N. Cebocsarov) că slavii care
s-au aşezat pe teritoriul carpato-danubian au găsit la venirea lor o
populaţie romanizată.
d. Teoria celor două popoare romanice
Istoriografia sovietică admitea formarea unui popor voloh la nordul
Dunării, dar considera că din acesta s-ar fi format poporul român, iar la
est de Carpaţi poporul moldovenesc. Acesta ar fi avut un substrat romanic
care ar fi fost dominat însă de adstratul slav.
e. Alte teorii
C. C. Diculescu, în lucrarea sa Die Gepiden (Leipzig-Halle, 1922),
considera că gepizii ar fi avut o contribuţie substanţială la etnogeneza
românilor.
VIII.3.2. Problema germanică
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a fost o lungă perioadă un
subiect fierbinte pentru istoriografiile Europei de sud-est, dar şi pentru
arheologii şi istoricii germani.
Cu privire la apartenenţa etnică au existat păreri contradictorii de-a
lungul timpului. Iniţial V. V. Hvoiko, apoi între anii 1948 şi 1958 M. I.
Smisko, B. Râbakov şi A. Sîmonovici au susţinut că era o cultură pur
slavă. În anul 1956 Joachim Werner o considera o cultură gotică pură, în
timp ce, în acelaşi an, M. I. Artamanov credea că ar fi fost o cultură gotică
sub influenţă romană, asimilând şi populaţiile locale. La sfârşitul dece-
niului 6 al secolului XX, M. Tihanova, B. Fedorov, V. Kropotkin, pe de o
parte, Radu Vulpe, Gheorghe Diaconu, Ion Mitrea şi Constantin Preda, de
altă parte, au adus contribuţii care defineau această cultură ca una
eterogenă. Ea era prezentată o creaţie a populaţiilor germanice asociate cu
161
sciţii şi sarmaţii în nordul Mării Negre, cu geto-dacii între Dunăre şi
Nistru, cu slavii în Volhînia şi regiunea Niprului Mijlociu.
În limba română nu s-au păstrat termeni germanici, deşi aproape
trei sferturi de veac populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice a
convieţuit cu goţii.
VIII.3.3. Problema slavă

Slavii sunt ultimul mare val de populaţii migratoare care afectează
Europa la sfârşitul antichităţii şi începutul Evului Mediu. Migraţia lor
către centrul şi sud-estul Europei a produs dislocări ale populaţiilor locale
şi au izolat romanitatea dunăreană de cea din sudul şi vestul Europei.
În privinţa originii civilizaţiei slavilor, de-a lungul timpului s-au
conturat două orientări generale. Prima, având ca adepţi, printre alţii, pe
P. Tretiakov, V. Danilenko, J. Werner şi K. Godlowski, consideră că
slavii s-ar fi format în secolele II-V, în bazinul Niprului Superior.
Cealaltă orientare, reprezentată prin I. Rusanova şi V. Sedov, consideră ca
patrie de origine a slavilor între secolele II î.Hr. (!) şi V d.Hr. bazinele
Vistulei şi Oderului, pe baza culturii Przeworsk.
În afara celor două orientări generale, există şi unele ipoteze şi pă-
reri privind unele aspecte regionale. În anul 1969, Boris Timoščiuk
considera Bucovina un teritoriu slav. În anul 1970, în lucrarea Monumen-
tele arheologice din regiunea Cernăuţi, el considera toate aşezările
medievale timpurii din regiunea Cernăuţi ca fiind slave. Mergând pe
aceeaşi linie, el a mai scris Slavii din Bucovina de nord în secolele V-IX,
apărută în anul 1976.
În anii 70, Boris Timoščiuk şi Irina Rusanova atribuiau aşezările de
la Kodîn, din secolele V-VIII, în totalitate slavilor, negând orice existenţă
a unei populaţii romanice. Boris Timoščiuk şi P. Rusanova, referindu-se
la descoperirile de la Kodîn, au afirmat chiar că „tradiţiile locale demons-
trează că între cultura de tip Praga (slavă – n.a.) şi cultura tumulilor
carpatici există o legătură directă”. Conform acestei logici, cultura slavă
veche ar fi o continuare a civilizaţiei dacice (!).
Mergând mai departe, V. Baran considera chiar că Bucovina ar fi
fost patria de geneză a slavilor. În acelaşi timp, în mod contradictoriu, el
constata că „aşezările de pe Nistrul Superior şi de Mijloc se deosebesc
vădit de monumentele din Volhînia de Răsărit şi Polonia, dar sunt de
nedespărţit de antichităţile de tip Praga de la sud de Carpaţi, de la
Dunărea de Mijloc şi Superioară, împreună cu care constituie o mare
162
grupă teritorială”. Nu întâmplător, această grupă teritorială cuprinde
populaţia predominant romanică ce a creat culturile arheologice Costişa-
Botoşana-Hansca, Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti, respectiv Bratei-Ţaga.
Utilizarea incineraţiei de către triburile slave înainte de creştinare
constituie criteriul de bază în diferenţierea cimitirelor lor de cele ale
romanicilor, care practicau inhumaţia în formele specifice creştinismului.
VIII.4. Continuitate şi/sau discontinuitate:

opozabile sau complementare?
Polemica cu substrat politic pe tema continuităţii sau discontinuită-
ţii la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. a divizat istoriografia ţărilor din
această regiune, deschizând discuţii fără sfârşit. În acelaşi timp, creşterea
în amploare a cercetărilor arheologice a lăsat fără argumente multe dintre
teoriile care păreau a avea o puternică fundamentare.
Cele două fenomene ale continuităţii şi discontinuităţii sunt com-
plementare. Tiparul potrivit căruia venirea unei noi populaţii înseamnă
automat dislocarea bruscă şi totală a celei locale trebuie abandonat.
Exemplul cel mai elocvent este cultura Sântana de Mureş-Cerneahov,
unde alături de goţi, prin vestigii arheologice incontestabile, sunt prezenţi
geto-dacii şi sarmaţii. Mai mult, în ultimele decenii sunt tot mai multe
indicii pentru o prelungire a culturii Militari-Chilia sau carpice în unele
regiuni, după începuturile culturii Sântana de Mureş-Cerneahov, precum
şi o prelungire a ultimei până în secolul al V-lea d.Hr.
În acelaşi timp, istoric şi arheologic se constată o izolare progresivă
a romanităţii orientale dunărene. Într-o primă etapă, romanitatea din
Pannonia este dislocată de huni şi apoi de populaţii germanice aşezate în
Câmpia Pannoniei (gepizi, avari). Probabil, această populaţie s-a repliat
către est şi sud unde exista o masă romanică compactă. Într-o a doua
etapă, după prăbuşirea limesului dunărean bizantin în anul 602, slavii
aşezaţi în sudul Dunării au dislocat sau asimilat cea mai mare parte a
populaţiei romanice din această regiune.
Poporul român este urmaşul celei mai mari insule de romanitate
orientală. Aceasta s-a concentrat şi compactat înglobând elementele
romanice venite în secolele V-VII dinspre Pannonia, dar şi din regiunile
sud-dunărene ocupate de slavi. Centrul de formare al poporului român a
fost la nordul Dunării, dar aria sa a cuprins şi regiuni de pe malul drept al
fluviului.
163
Istoria mileniului I d.Hr. la Dunărea de Jos este o parte a istoriei
Europei, nu doar din punct de vedere geografic, ci şi prin impactul asupra
istoriei continentului. Coexistenţa unor fenomene de continuitate, dis-
continuitate şi inovare, datorate mai întâi impactului, apoi sintezelor din-
tre civilizaţiile antice locale şi cele alogene au dus la naşterea civilizaţiilor
Europei medievale.
VIII.5. Continuitate şi romanizare; romanici şi români

VIII.5.1. Primele contacte cu civilizaţia romană
Contactul cu lumea romană nu s-a produs brusc în timpul războa-
ielor din 101-102 şi 105-106. Legiunile romane staţionau pe Dunărea
Mijlocie şi de Jos de aproximativ un secol, iar alianţa lui Burebista cu
Pompei la mijlocul secolului I î.Hr. a fost la un pas de declanşarea unui
război de proporţii de către Caesar împotriva dacilor.
Dar contactele între daci şi romani nu trebuie vizualizate doar în
termeni politici şi militari. Oricât de tentantă este istoria militară şi poli-
tică, în acea perioadă, ca şi azi de altfel, civilizaţiile comunicau prin
comerţ, urmat în timp de schimburi culturale.
Înaintea influenţelor romane, în teritoriile locuite de geto-daci au
pătruns elemente de civilizaţie greacă şi apoi elenistică. Amforele ştampi-
late şi obiectele de toaletă (dintre care menţionăm oglinzile din bronz) au
fost găsite, deloc întâmplător, în centrele administrative şi politice ale
Daciei preromane numite uneori dave. Menţionăm aici fie şi numai pe
cele de la Popeşti, Piscul Crăsani, Poiana, Bâtca Doamnei, Pecica,
Arpaşul de Sus sau Căpâlna. Ele erau pieţe de desfacere care garantau
eficienţa comercianţilor ce aduceau produse de import.
Faptul că în dava de la Grădiştea aproximativ 10% din totalul
ceramicii era de factură elenistică, precum şi explozia imitaţiilor getice
după monedele greceşti şi macedonene indică cel puţin dorinţa de a intra
într-un circuit economic prosper. Mai mult, descoperirea unor inscripţii în
limba greacă la Ocniţa-Buridava, Piscul Crăsani, Căpâlna ori Piatra
Craivii arată şi interesul populaţiei locale pentru elemente de cultură şi
civilizaţie elenistică.
Contactele comerciale între Italia şi nordul Dunării de Jos sunt puse
mai ales pe seama expansiunii marelui centru economic de la Aquileea.
Geto-dacii importau vase ceramice sau din metal (bronz sau argint),
podoabe şi obiecte de toaletă. Moneda romană republicană înlocuieşte pe
164
cea elenistică, precum şi pe cea dacică. Mai mult, din Transilvania, până
în sudul Moldovei, sunt imitate nu mai puţin de 70 de tipuri de denari
romani. Numărul monedelor romane descoperite pe teritoriul locuit de
geto-daci este de peste două ori mai mare decât cel al monedelor greceşti
şi elenistice. Ştanţele cu care se băteau în secolul I î.Hr. monede romane
din argint la Tilişca (lângă Sibiu) sunt identice cu cele folosite în
republica romană.
În primul rând, constatăm importuri destinate aristocraţiei locale.
Menţionăm aici fragmentele de cămăşi din zale descoperite la Popeşti,
Cugir sau Cetăţeni, căţelul de vatră din bronz de la Ocniţa, candelabrele
din bronz de la piscul Crăsani şi Tinosu. Nu mai puţin importantă este
constatare potrivit căreia în necropola getică de la Ocniţa s-ar fi depus în
morminte câte o monedă, aşa-numitul obol al lui Charon, caracteristic
lumii romane. În acelaşi timp importurile şi imitaţiile unor produse
romane apar şi în aşezări geto-dacice de mai mică importanţă economică,
politică ori militară, precum cele de la Sprâncenata, Cătunu şi Grădiştea.
VIII.5.2. Continuitatea dacică şi romanizarea
în provinciile romane dunărene
Preluarea unor antoponime romane de către daci, a început probabil
cu elitele acestora, dornice de a-şi păstra măcar parţial statutele economic
şi social, dacă pe cele politice şi militare nu mai aveau posibilitatea.
Tradiţiile preromane s-au conservat, cum era şi firesc, în primul
rând în mediul rural al provinciei. Cel mai elocvent argument în acest
sens este continuarea producerii şi folosirii ceramicii dacice modelate cu
mâna, care, în afara contextului de epocă romană, este aproape imposibil
de diferenţiat de cea din secolele I î.Hr. – I d.Hr. Dar, şi aici, ceramica
romană provincială modelată la roată predomină, înlocuind aproape total
ceramica dacică modelată la roată. Ceramica romană descoperită în
aşezările de la Locusteni şi Slimnic, a fost produsă chiar în aceste aşezări,
după cum demonstrează cuptoarele de olari şi materialul ceramic
descoperit.
Ceramica de tradiţie dacică a fost descoperită nu doar în mediul
rural, ci şi în aşezările civile ale castrelor, villae rusticae şi mai rar în
oraşe (Romula, Apulum, Tibiscum).
În privinţa păstrării hidronimelor, menţionăm faptul că 33 de nume
de râuri mari ale Daciei au fost transmise în epocă romană (Alutus, Crisis,
Samus, Tibiscus, Marisus). De asemenea, numele unor oraşe precum
165
Apulum, Potaissa, Sarmizegetusa, Tibiscum, Dierna, Drobeta, Sucidava,
Durostorum, Dinogetia, Capidava şi altele sunt, la origine, dacice.
Primele recrutări de trupe din rândul dacilor (Ala I Ulpia Dacorum,
Cohors I Ulpia Dacorum) au avut loc chiar în timpul domniei lui Traian.
Fenomenul a continuat sub succesorii săi. În Britannia, o stelă funerară a
unui militar pe nume Decibalus al Cohors I Aelia Dacorum avea repre-
zentată şi tradiţionala sica dacică.
În mod involuntar, poate, unii istorici, chiar români printre ei, au
redus problema continuităţii geto-dacilor aflaţi sub stăpânire romană la
cei din provincia Dacia. O explicaţie simplă ar putea fi teama de a nu
oferi argumente susţinătorilor teoriei imigraţioniste, dacă în studiile lor ar
viza şi romanitatea sud-dunăreană. Totuşi, unii dintre ei, plecând de la
realităţile politice ale secolului al XIX-lea, au introdus în analiza lor şi
teritoriul actual al Dobrogei.
De-a lungul istoriei, Dunărea a fost mai mult o graniţă politico-
militară şi nu una între civilizaţii. Ea a devenit o graniţă pentru prima dată
militară odată cu apariţia legiunilor şi trupelor auxiliare romane în această
regiune.
Factorii romanizării în Dacia au fost colonizarea masivă a unor po-
pulaţii romanizate, staţionarea trupelor romane, implementarea vieţii ro-
mane urbane, a economiei romane monetare, a arhitecturii şi artei roma-
ne, a divinităţilor pantheonului roman şi a limbii latine.
Romanizarea Daciei trebuie să fi început cu elitele sale politice şi
economice. Pe de o parte, acestea îşi pierd independenţa politică şi
militară, argument în acest sens fiind dispariţia aşezărilor fortificate şi a
fortificaţiilor dacice după primul război daco-roman din 101-102 în zona
extracarpatică (Bâtca Doamnei, Răcătău, Poiana), apoi în 105-106 în
Dacia intracarpatică (Tilişca, Arpaşul de Sus, Sarmizegetusa).
În locul aşezărilor fortificate, după cucerirea unei părţi a Daciei de
către romani apar oraşele romane. Aşa cum arăta retorul Aelius Aristides
la câteva decenii de la războaiele daco-romane, Imperiul Roman devenise
o federaţie de cetăţi libere sub autoritatea împăratului. De asemenea,
Aulius Gellius considera oraşele Imperiului drept effigies parvae
simulacraque populi Romani. Perioada de maximă întemeiere a oraşelor
romane de ambele ranguri, municipia şi colonia, a fost în vremea domniei
lui Traian (98-117 d.Hr.).
În timp ce fortificaţiile dacice căutau spaţii înguste apărate natural,
topografia oraşelor romane indică o preocupare pentru spaţii largi care să
asigure eventuala expansiune teritorială a aşezărilor. Drumurile romane
166
construite urmau cu stricteţe văile marilor râuri. De-a lungul lor, pe lângă
oraşe se aflau vici şi pagi ori villae rustice, fortificaţii şi aşezările lor
civile. Principalul nod rutier al Daciei era Apulum. Un rol însemnat mai
jucau Drobeta – la capătul nordic al podului lui Apolodor peste Dunăre.
Drumurile către Dacia intracarpatică porneau de la Drobeta, prin Dierna
şi Tibiscum, până la Apulum, unde ajungea şi drumul de pe valea Oltului,
ce pornea de la Sucidava, trecea prin Romula, Acidava şi Stolniceni-
Buridava. De la Apulum, principalul drum roman era către Potaissa,
Napoca şi Porolissum. În afara acestor trasee rutiere erau multe altele de
mai mică importanţă, care străbăteau provincia în toate direcţiile.
Urbanismul Daciei este similar celui din lumea romană. În centrul
oraşului se aflau forum-ul (piaţa), curia, basilica, străzile principale
decumanus şi cardo, secundare (decumani şi cardines). În toate marile
oraşe ale Daciei au existat adevărate cartiere de locuinţe, legate prin
străzi, adesea dispuse în grilă, reţele de aducţiune a apei şi de canalizare.
Oraşul mai cuprindea fântâni publice, temple, teatre, amfiteatre etc. Unele
edificii aveau coloane decorate cu capiteluri sau chiar mozaicuri, cum a
fost cazul la Ulpia Traiana, Apulum şi Romula.
Comerţul cu produse romane provinciale sau de import a permis
pătrunderea produselor romane în cele mai izolate aşezări rurale, locuite
de o populaţie al cărei nivel economic era foarte scăzut în comparaţie cu
oraşele ori aşezările civile ale castrelor. Romula-Malva a fost o
importantă piaţă de desfacere pentru ulei şi vin, mărturie în acest sens
fiind numeroasele amfore întregi sau fragmentare descoperite în acest fost
oraş roman.
Viaţa spirituală
În mediul dacic au dispărut mormintele tumulare ale aristocraţiei,
precum şi sanctuarele dacice, cu câteva excepţii. Dar, dacă partea
credinţelor organizată la nivel public nu s-a mai manifestat, credinţele şi
superstiţiile populare au continuat probabil.
O observaţie generală privind credinţele religioase în Imperiul
Roman, a fost fenomenul sincretismului religios din Hispania până în
Thracia şi Africa de Nord. Unii istorici consideră că Silvanus şi Diana,
care cunoşteau o adorare extrem de largă în Dacia, ar ascunde şi divinităţi
locale. Un alt aspect, mai clar este descoperirea unor plăcuţe reprezentând
Cavalerul Trac. Aproximativ 2/3 dintre ele provin din Dacia (Romula,
Apulum, Potaissa, Tibiscum), restul din Moesia Inferior, şi numai 4 din
Dalmatia.
167
Viaţa religioasă a provinciei poartă şi ea marca romanităţii cu
adaosurile specifice populaţiilor venite din provinciile orientale. Cultul
împăratului avea asigurat un loc central, exprimând loialitatea administra-
ţiei provinciale în primul rând faţă de împărat.
În mediul urban mai ales, dar şi în apropierea aşezărilor civile ale
castrelor, ale vilae-lor rusticae, riturile şi ritualurile romane au fost
folosite în cadrul necropolelor. Mormintele puteau fi simple de incineraţie
în groapă ori în urnă, dar şi de inhumaţie. Sarcofagele de cărămidă sau
piatră cu inscripţii în limba latină descoperite la Romula, Apulum şi în
apropierea altor oraşe romane, respectă tradiţiile romane în domeniu.
VIII.5.3. Romanitate, romanici, români
Istoria romanităţii orientale începe odată cu apariţia provinciei Dacia,
continuă cu evoluţia către o populaţie romanică şi apoi a românilor.
Abandonarea Daciei a lăsat o populaţie romanizată în afara
Imperiului Roman. În mod curios, poate doar logic, goţii nu au pătruns pe
teritoriul fostei provincii romane, decât foarte târziu în secolul IV şi doar
în estul Transilvaniei şi vestul Munteniei. În restul fostei provincii au fost
poate raiduri, dar nu există urme ale aşezării lor.
Ceea ce nu este lipsit de importanţă sunt capetele de pod păstrate de
Imperiu la nordul Dunării de Jos. Chiar dacă aveau rol defensiv sau doar
de pază a liniei Dunării, cele 20 de capete de pod indică prezenţa efectivă
a imperiului la nordul fluviului, interesul pe care îl aveau împăraţii roma-
ni, apoi bizantini, pentru asigurarea frontierei dunărene. În acest scop au
fost întreprinse, ori de câte ori a fost posibil, expediţii de pedepsire împo-
triva goţilor la nord de Dunăre. În urma unei victorii importante în anul
332 d.Hr., goţii aşezaţi în Muntenia şi Moldova încheie pace cu Imperiul
Bizantin. Prin foedus-ul încheiat ei se obligau să apere graniţele Imperiu-
lui de alţi năvălitori, de fapt tot din cadrul populaţiilor germanice. Se pare
că teritoriul acestor goţi federaţi era delimitat de valul de pământ numit
Brazda lui Novac de Nord, care delimita pe la nord Câmpia Română.
În fond, aceste acţiuni sunt doar o continuare a acţiunilor iniţiate
încă de Aelius Catus şi Plautius Aelianus în secolul I d.Hr. la nordul
Dunării de Jos. Controlul militar roman s-a exercitat din castrele de pe
limes alutanus (apoi transalutanus) şi cel danubian în secolele II-III. O
politică similară a fost aplicată şi la alte graniţe sensibile ale Imperiului
Roman. Astfel, în Historia Augusta (Vita Probii, 13), se relatează despre
acţiunea de recuperare a provinciilor romane Gallia şi Germania, dar şi de
168
formare a unei zone tampon în faţa limesului prin metode de forţă
militară sau prin relaţii clientelare, acolo unde era posibil.
Pentru perioada din jurul anilor 300, în Dobrogea şi pe teritoriul
fostei provincii Dacia au fost descoperite 94, respectiv 456 de aşezări şi
necropole, în Muntenia au fost identificate peste 100, în Moldova peste
400, iar în Crişana şi Maramureş peste 100. Aceste date sunt similare
celor, epoca stăpânirii romane la nordul Dunării de Jos, indicând o
continuare de locuire de aceeaşi intensitate a regiunii de la Dunărea de
Jos, după retragerea administraţiei romane din Dacia.
Prima observaţie privind habitatul de după retragerea trupelor şi
administraţiei romane din Dacia se remarcă o restrângere considerabilă a
vieţii urbane, paralel cu continuarea vieţii populaţiei locale romanizate în
mediul rural. Restrângerea vieţii urbane în Dacia indică faptul că pe lângă
armata şi administraţia romană, o parte a populaţiei urbane ale cărei
interese majore erau legate de autoritatea romană, s-a retras şi ea în sudul
Dunării.
În Dobrogea situaţia a fost complet diferită. Acest teritoriu a fost
sub directă administrare romană, apoi bizantină, din anul 46 d.Hr. până în
secolul al VII-lea. În secolele IV-VI, la Histria, Tropaeum Traiani şi
Dinogeţia se constată o susţinută activitate de construcţie bazată pe o
economie prosperă, la adăpostul oferit de trupele bizantine de pe linia
Dunării.
În timpul împăratului Iustinian, la mijlocul secolului al VI-lea,
autoritatea romană efectivă a revenit în unele regiuni de la nordul Dunării
de Jos. Fortificaţiile nord-dunărene au fost refăcute, iar controlul bizantin
s-a reinstalat în regiunile din apropierea acestora.
În secolele IV-VI se constată o evoluţie a romanităţii dunărene, care
a înglobat şi unele influenţe ale populaţiilor migratoare cu care a intrat în
contact. Romanizarea populaţiei din afara graniţelor fostei provincii
Dacia este încă puţin cunoscută. Cu toate acestea, indicii în acest sens
există. Ele indică menţinerea de către Imperiul Bizantin a unor capete de
pod la nordul Dunării, chiar revenirea efectivă a acestuia în perioada lui
Constantin şi apoi Iustinian. Amprenta bizantină este atât de puternică
încât unii istorici au numit-o o cultură romano-bizantină.
La graniţa dintre secolele VI şi VII şi în secolul al VII-lea se
constată un regres în domeniul vieţii materiale datorat aportului unor
grupuri de slavi care s-au aşezat în regiune. În acelaşi timp, trecerea în
masă a slavilor în sudul Dunării după căderea limesului dunărean în 602,
a permis populaţiei locale să asimilize resturile noilor veniţi şi să dezvolte
169
o cultură materială şi spirituală din ce în ce mai uniformă. Începând cu
secolul VIII, cultura Dridu este expresia acestei uniformizări a culturii
materiale şi spirituale a populaţiei predominant româneşti de la Dunărea
de Jos.
Bârzu, L., Brezeanu, S., Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi
Bârzu, Ligia, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe
teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979.
Branga, Urbanismul Daciei romane, Timişoara, 1980.
Brătianu, Gh. I., O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1988
(reeditare).
Fisher, I., Latina dunăreană, Bucureşti, 1985.
Protase, D., Autohtonii în Dacia, Cluj, 1980.
Russu, Ioan I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi
componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981.
Stoicescu, N., Hurdubeţiu, I., Continuitatea daco-romanilor în istoriografia
română şi străină, Bucureşti, 1984.
Teodor, D. Gh., Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI
e.n., Iaşi, 1981.
Vârlan, C., Cultura materială şi ocupaţiile populaţiilor locale din Basarabia în
secolele VIII-XI, în Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din
Moldova, 3, Chişinău, 2002, p. 30-38.
etnogeneza românilor, Iaşi, 1994.
Abrevieri bibliografice
ACMIT – Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia pentru
Transilvania, Cluj, 1-4, 1926-1938.
ActaMN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca.
ActaMP – Acta Musei Porolissensis, Zalău.
Aluta – Aluta. Muzeul de Istorie Sf. Gheorghe.
AISC – Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj, 1-5, 1928-1949.
AnBan – Analele Banatului, Timişoara.
AO (SN) – Arhivele Olteniei, Craiova, 1-19, 1920-1939; Serie Nouă, 1,
1981şi următoarele.
Apulum – Apulum. Buletinul Muzeului regional Alba Iulia.
170
Banatica – Banatica. Muzeul judeţean de Istorie Reşita.
Crisia – Crisia. Buletinul Muzeului "Ţării Crişurilor", Oradea.
Carpica – Carpica. Muzeul judeţean Bacău.
CA – Cercetări arheologice. Muzeul Naţional de Istorie a României,
Bucureşti.
CAB – Cercetări arheologice în Bucureşti. Muzeul de Istorie (şi Artă) al
Oraşului Bucureşti.
Cronica – Cronica cercetărilor arheologice, Bucureşti.
Cumidava – Cumidava. Buletinul Muzeului de Istorie Braşov.
Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie,
Bucureşti, 1-12, 1924-1948.
Dacia, NS – Dacia. Revue d'archéologie et histoire ancienne, Nouvelle
série, Bucureşti, 1, 1957 şi următoarele.
Drobeta – Drobeta. Muzeul Regiunii Porţile de Fier, Turnu Severin.
Ephemeris Napocensis – Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca.
FI – File de istorie. Muzeul judeţean de Istorie Bistriţa-Năsăud.
IDR – Inscripţiile Daciei romane, Bucureşti, I, 1975.
Litua – Litua. Muzeul judeţean de Istorie Gorj.
Marisia – Marisia. Muzeul judeţean de Istorie Mureş.
Materiale – Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti.
MemAnt – Memoria Antiquitatis. Muzeul judeţean de Istorie Piatra Neamţ.
OlteniaStCom – Oltenia. Studii şi comunicări, Craiova.
Peuce – Peuce. Studii şi comunicări. Muzeul judeţean (Institutul de Studii
Eco-Muzeale) Tulcea.
Pontice (a) – Pontice (a). Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa.
Potaissa – Potaissa. Studii şi comunicări, Turda.
RCRFActa – Rei Cretariae Romanae Fautores Acta, Abingdon.
RESEE – Revue de l’Etudes Sud-Est Europene, Bucureşti.
RI – Revista istorică, Bucureşti.
RevMuz – Revista muzeelor, Bucureşti.
RRH – Revue romaine d'histoire, Bucureşti.
RevŞtiinţifică – Revista Ştiinţifică, Bucureşti.
Sargetia – Sargetia. Buletinul Muzeului judeţean Hunedoara.
SlovArch – Slovenska Archeologia, Bratislava.
SCIV (A) – Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti.
StComCaransebeş – Studii şi comunicări de istorie, Caransebeş.
SIB – Studii de Istorie a Banatului, Timişoara.
SMMIM – Studii şi materiale de muzeografie şi Istorie militară, Bucureşti.
Thraco-Dacica – Thraco-Dacica. Institutul Român de Tracologie, Bucureşti.
Tibiscum – Tibiscum. Revista Muzeului judeţean de Istorie Timiş,
Timişoara.
171
Lista localităţilor menţionate în text
Abrevieri
j. – judeţ
neid. – neidentificată arheologic
reg. – regiune
Rep. – Republica
Abrittus, Bulgaria Biled, j. Timiş
Acidava, Enoşeşti-Piatra Olt, j. Olt Blandiana, j. Alba
Aegissus, Tulcea, j. Tulcea Blazice, Slovacia
Aiud, j. Alba Blidaru, Hunedoara
Alcedar, Rep. Moldova Boarta, j. Sibiu
Alexandria, j. Teleorman Bogatoe, Ucraina
Alexandru Odobescu, j. Călăraşi Bogdanovce, j. Cluj
Aliobrix, Ucraina Boineşti, j. Satu Mare
Apa, j. Satu Mare Bologa, j. Cluj
Apahida, j. Cluj Bolotnoe, Ucraina
Apsonus, reg. Caucaz) Botoşana, j. Suceava
Apulum-Alba Iulia, j. Alba Botoşani, j. Botoşani
Aquileea, Italia Botoşani-Dealul Cărămidăriei, j.
Arad-Ceala, j. Arad Botoşani
Arad-Cicir, j. Arad Brad, j. Bacău
Arad-Gai, j. Arad Bragadiru, j. Ilfov
Arad-Micălaca, j. Arad Brâncoveneşti, j. Mureş
Archiud, j. Bistriţa-Năsăud Bratei, j. Sibiu
Arpaşu de Sus, j. Sibiu Bratovo, Bulgaria
Aţel, j. Sibiu Brigetio, Ungaria
Băleni-Români, j. Dâmboviţa Buceag, j. Tulcea
Băiceni, j. Botoşani Bucov, j. Prahova
Balta Verde, j. Dolj Budeşti, j. Călăraşi
Bălteni, j. Dâmboviţa Budureasca, j. Prahova
Bandul de Câmpie-Mureş, j. Mureş Ocniţa-Buridava, j. Vâlcea
Băniţa, j. Hunedoara Stolniceni-Buridava, j. Vâlcea
Barboşi, j. Galaţi Butnăreşti, j. Neamţ
Bârlad-Valea Seacă, j. Vaslui Calbor, j. Braşov
Bârlogu, j. Vâlcea Calfa, Rep. Moldova
Basarabi-Murtfatlar, j. Constanţa Călineşti, j. Maramureş
Beregsurany, Ungaria Callatis-Mangalia, j. Constanţa
Bernasovska, Ucraina Cândeşti, j. Buzău
Bicsad, j. Covasna Cândeşti-Vaslui, j. Vaslui
Bicsadul Oltului, j. Covasna Căpâlna, j. Alba
Biertan, j. Sibiu Caraibil, j. Tulcea
Biharea, j. Bihor Cârlomăneşti, j. Buzău
172
Căscioarele, j. Giurgiu Dăbâca, j. Cluj
Căşei, j. Cluj Dănceni, Rep. Moldova
Caşolţ, j. Sibiu Daphne, neid., pe malul stâng al
Căţelu Nou, Bucureşti Dunării
Ceheţel, j. Harghita Dărmăneşti, j. Neamţ
Cejkov, Slovacia Davideni, j. Neamţ
Celei, Olt Dealu Strâmb, j. Hunedoara
Cernatu, j. Braşov Dedrad, j. Mureş
Cerneahov, Ucraina Desa, j. Dolj
Cernele, j. Dolj Deva, j. Hunedoara
Cetăţeni, j. Argeş Dierna, Orşova, j. Mehedinţi
Charax (Crimeea), Ucraina Dinogetia, Garvăn, j. Tulcea
Chilia, j. Olt Djakovo, Bulgaria
Chinteni, j. Cluj Doboşeni, j. Covasna
Chirnogi, j. Călăraşi Dodeşti, j. Vaslui
Cinciş, j. Hunedoara Dorobanţ, j. Iaşi
Ciolăneştii din Deal, j. Teleorman Dorolţ, j. Satu Mare
Cipău, j. Mureş Dosul Vârtoapelor, j. Alba
Cireşanu, j. Prahova Drăgăneşti-Olt, j. Olt
Cireşu, j. Mehedinţi Drajna de Sus, j. Prahova
Cuciulata, j. Braşov Drasan, Serbia
Cizikov, Ucraina Dridu, j. Ialomiţa
Cluj-Mănăştur, j. Cluj Drobeta-Turnu Severin, j. Mehedinţi
Cociuba Mare, j. Bihor Dulceanca, j. Teleorman
Codân, Rep. Moldova Dumbrava, j. Iaşi
Coloneşti-Mărunţei, j. Olt Dumbrăveni, j. Sibiu
Comani, j. Olt Dumeştii Vechi, j. Iaşi
Conceşti, j. Botoşani Durostorum, Ostrov, j. Călăraşi
Copa, j. Alba Enisala, j. Tulcea
Corlate, j. Dolj Etulia, Rep. Moldova
Corund, j. Harghita Fântânele, j. Constanţa
Coşna, j. Suceava Fântânele-Vaslui, j. Vaslui
Coşoveni, j. Dolj Fărcaşele, j. Olt
Costeşti, j. Hunedoara Felnac, j. Arad
Costeşti-Cetăţuie, j. Hunedoara Feţele Albe, J. Hunedoara
Costeşti-Moldova, Rep. Moldova Filipeştii de Pădure, j. Prahova
Costişa, j. Suceava Fizeş, j. Caraş Severin
Costişa-Mănoaia, j. Suceava Fundătura, j. Cluj
Covăsint, j. Arad Fundeni, Bucureşti
Crăciuneşti, j. Maramureş Gavadineşti, j. Argeş
Crângaşi, Bucureşti Germisara, j. Caraş Severin
Crăsani, j. Ialomiţa Ghelniţa, j. Covasna
Cristeşti, j. Mureş Ghenci, j. satu Mare
Cucorăni, j. Botoşani Gherăseni, j. Buzău
173
Gilău, j. Cluj Lechinţa de Mureş, j. Mureş
Giurtelec, j. Sălaj Lederata, Serbia
Glăvăneştii Vechi, j. Bacău Lipia-Maidan, j. Ilfov
Gornea, j. Caraş Severin Lipiţa, Ucraina
Govora, j. Vâlcea Liskovo, Ucraina
Grădinari, j. Caraş Severin Liubcova, Ucraina
Grădiştea, j. Brăila Locusteni, j. Dolj
Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, Lozna-Străteni, j. Botoşani
j. Hunedoara Lucaşevska, Ucraina
Gropeni, j. Brăila Luzanska, Ucraina
Gropşani, j. Dolj Măgura Jilavei, j. Ilfov
Gruiu Dării, j. Gorj Măgurele, j. Ilfov
Gura Nişcovului, j. Buzău Majdanek, Polonia
Guşteriţa, j. Sibiu Mălăeşti, j. Prahova
Halmyris, Murighiol, j. Tulcea Malaja Kopanja, Ucraina
Hansca, Rep. Moldova Malye Ratkovce, Ucraina
Hinova, j. Mehedinţi Mănerău, j. Hunedoara
Histria, j. Constanţa Mătăsaru, j. Dâmboviţa
Horea, j. Constanţa Medieşu Aurit, j. Satu Mare
Hotărani, j. Olt Mehadia, j. Caraş Severin
Hotin, Ucraina Meleia, j. Hunedoara
Hotniţa, Bulgaria Mesteacăn, j. Hunedoara
Hucea, Rep. Moldova Micia, Veţel, j. Hunedoara
Iaşi-Nicolina, j. Iaşi Micoşlaca, j. Alba
Ighiu, j. Alba Militari, Bucureşti
Ionăşeni, j. Botoşani Mircea Vodă, Constanţa
Ioneşti, j. Vâlcea Moigrad, j. Sălaj
Ipoteşti, j. Olt Moldova Nouă, j. Caraş Severin
Izbiceni, j. Olt Moldoveneşti, j. Cluj
Izvoare-Bahna, j. Neamţ Moldoveni-Gabăra, j. Neamţ
Izvoru, j. Călăraşi Moreşti, j. Mureş
Izvorul Rece, j. Dolj Moroda, j. Arad
Jitomir, Ucraina Movileni, j. Galaţi
Kalnik, Ucraina Mugeni, j. Hunedoara
Karatas, Serbia Nagorno, Rep. Moldova
Kljucarski, Ucraina Nalbant, j. Tulcea
Kodîn, Rep. Moldova Napoca, Cluj, j. Cluj
Kolokonin, Ucraina Nezvisko, Ucraina
Komarovo, Ucraina Nicopolis ad Istrum, Bulgaria
Korbovo, Serbia Niculiţel, j. Tulcea
Korciak, Ucraina Noşlac, j. Alba
Largu, j. Buzău Novae, Bulgaria
Lazu, j. Constanţa Noviodunum, Isaccea, j. Tulcea
Lazuri, j. satu Mare Obârşeni, j. Vaslui
174
Obârşia, j. Hunedoara Poieni, j. Sălaj
Obreja, j. Alba Pojejena, j. carş Severin
Obroceni, j. Iaşi Ponorâci, j. Hunedoara
Ocna Sibiului, j. Sibiu Popeşti, j. Giurgiu
Ocniţa-Buridava, j. Vâlcea Porolissum, Moigrad, j. Sălaj
Oescus, Bulgaria Porumbenii Mici, j. Harghita
Oinac, j. Giurgiu Potaissa, Turda, j. Cluj
Olteni, j. Teleorman Korceak, Ucraina
Olteniţa-Coada Malului, j. Călăraşi Presov, Ucraina
Oradea, j. Bihor Przeworsk, Polonia
Orlea, j. Olt Pustiosu, j. Hunedoara
Orşova, j. Mehedinţi Răcari, j. Dolj
Ostriveţ, Ucraina Răcătău, j. Bacău
Ostrovany, Slovacia Radu Vodă, Bucureşti
Ostrovu Mare, j. Mehedinţi Răhău, j. Alba
Ostrovul Banului, j. Mehedinţi Râpa, j. Gorj
Ostrovul Şimian, j. Mehedinţi Râşnov, j. Braşov
Păcuiul lui Soare, j. Călăraşi Raşova, j. Constanţa
Padea, j. Dolj Ratiaria, Bulgaria
Pădureni, j. Bacău Râureni, j. Vâlcea
Palanka, Rep. Moldova Recidiva, Bulgaria
Palodi-Komarovcy, Ucraina Remetea Mare, j. Timiş
Panic, j. Sălaj Remezehcy, Ucraina
Paracin, Serbia Romula, Reşca, j. Olt
Păuleasca, j. Teleorman Roşia, j. Sibiu
Pavlikeni, Bulgaria Roşiori de Vede, j. Teleorman
Pecica, j. Arad Rudele, j. Hunedoara
Peder, Ucraina Ruşi, j. Sibiu
Penkovka, Ucraina Săbăoani, j. Neamţ
Peteni, j. Covasna Şabo, Rep. Moldova
Petra, reg. Caucaz Salonta, j. Bihor
Phasis, reg. Caucaz Sânpetru German, j. Arad
Piatra Craivii, j. Hunedoara Sâncrăieni, j. Harghita
Piatra Neamţ-Lutărie, j. Neamţ Sânnicolau Mare, j. Timiş
Piatra Roşie, j. Hunedoara Sântana de Mureş, j. Mureş
Pietroasele, j. Buzău Sântana-Arad, j. Arad
Platoneşti, j. Ialomiţa Sărata-Monteoru, j. Buzău
Podvinogradovo, Ucraina Sarmizegetusa, Grădiştea Muncelului,
Pogoreşti, j. Botoşani j. Hunedoara
Pohorniceni, Rep. Moldova Săvârşin, j. Arad
Poian, j. Covasna Şcheia-Suceava, j. Suceava
Poiana-Tecuci, j. Vaslui Scorniceşti, j. Olt
Poiana-Dulceşti, j. Neamţ Sebastovce, Ucraina
Poieneşti, j. Vaslui Secuieni, j. Bacău
175
Şeica Mică, j. Sibiu Tărian, j. Bihor
Şeitin, j. Arad Tăşad, j. Bihor
Selişte-Orhei, Rep. Moldova Teceu, j. Maramureş
Şercaia, j. Braşov Tei, Bucureşti
Sf. Gheorghe, j. Covasna Teleac, j. Alba
Sf. Gheorghe-Bedehaza, j. Covasna Teliţa, j. Tulcea
Sighişoara, j. Mureş Teremţî, Ucraina
Şimand, j. Arad Tibiscum, Jupa, j. Caraş Severin
Şimleul Silvaniei, j. Sălaj Ţifeşti, j. Iaşi
Simoneşti, j. Harghita Tifun, j. Caraş Severin
Sirmium, Sremska Mitrovica, Serbia Tilişca, j. Sibiu
Şirna, j. Prahova Timişoara-Fratelia, j. Timiş
Slatina, j. Olt Tinosu, j. Prahova
Slăveni, j. Olt Tomis, Constanţa, j. Constanţa
Slimnic, j. Sibiu Traian, j. Teleorman
Smeieni, j. Buzău Troesmis, Igliţa, j. Tulcea
Snagov, j. Ilfov Tropaeum Traiani, Adamclisi,
Soc, Rep. Moldova j. Constanţa
Socetu, j. Teleorman Truşeşti, j. Botoşani
Socodor, j. Arad Turburea, j. Gorj
Sokodol-Cernăuţi, Ucraina Tyras, Ucraina
Soloncy-Ujgorod, Ucraina Udeni, j. Teleorman
Solotvina, Ucraina Vădaş, j. Mureş
Someşeni, j. Cluj Valea lui Mihai, j. Bihor
Soporu de Câmpie, j. Cluj Văleni, j. Vaslui
Spahii, j. Gorj Vârful lui Hulpe, j. Hunedoara
Spanţov, j. Călăraşi Vârtopu, j. Gorj
Sprâncenata, j. Olt Vasilaţi, j. Călăraşi
Ştefăneşti, j. Ialomiţa Velesnica, Serbia
Straja, j. Constanţa Viminacium, Serbia
Străuleşti, Bucureşti Vităneşti, j. Teleorman
Sub Cununi, j. Hunedoara Vlădiceasca, j. Ilfov
Suceava-Şipot, j. Suceava Vlădila, j. Olt
Sucidava, Celei, j. Olt Vodenica, Ucraina
Sultana, j. Călăraşi Vodnyky, Ucraina
Şura Mică, j. Sibiu Volhînia, Ucraina
Surcea, j. Covasna Vovceanskoe, Ucraina
Şviniţa, j. Caraş Severin Vrsac, Serbia
Ţaga, j. Cluj Westerndorf, Germania
Tâmpu, j. Hunedoara Zalău-Valea Mâţei, j. Sălaj
Tânganu, j. Ilfov Zemplin, Slovacia
Târgşor, j. Prahova Zlatna, j. Alba
176

Autohtoni - I Alogeni La Dun-Rea de Jos

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Autohtoni - I Alogeni La Dun-Rea de Jos

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIRCEA NEGRU

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Octavian CHEŢAN

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

I.2. Izvoarele scrise

I.3. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale

II.1. Contextul istoric în lumina izvoarelor scrise

II.2. Civilizaţia geto-dacilor în perioada clasică

II.2.3. Viaţa spirituală

II.3. Alogeni în secolele I î.Hr.- I d.Hr.

73. Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceeaşi

Planşa 1. – Descoperiri geto-dacice din epoca clasică

III.1. Organizarea provinciilor Moesia şi Dacia

III.2. Populaţia autohtonă în Moesia în secolele I-III d.Hr.

III.3. Implementarea civilizaţiei romane în Dacia

III.4. Autohtonii în provincia Dacia

Daco-romanii în lumina izvoarelor narative (texte selectate)

Planşa 6. – Harta provinciei Dacia (după M. Macrea, N. Gudea, I. Moţu,

Expresia folosită adesea cucerirea Daciei de către romani este doar

IV.1. Geto-dacii din Muntenia. Cultura Militari-Chilia

IV.1.4. Viaţa spirituală

IV.2. Dacii de la est de Carpaţi

IV.3.4. Viaţa spirituală

IV.4. Cultura tumulilor carpatici

IV.4.2. Viaţa economică

IV.5. Cultura Sântana-Arad

IV.5.3. Viaţa economică

IV.5.4. Viaţa spirituală

Dacii liberi în lumina izvoarelor narative

Planşa 10. – Harta provinciei Dacia şi teritoriilor locuite de dacii liberi

V.1. Sarmaţii roxolani

Planşa 16. – Materiale arheologice descoperite în morminte sarmatice

VI.1. Contextul istoric

VI.2. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov

Autohtoni şi alogeni în secolul IV d.Hr.

Planşa 17. – Materiale arheologice din necropola de tip Sântana de

VII.1. Romanitatea dunăreană

VII.1.3. Viaţa economică

VII.2. Populaţiile alogene în secolele V-VII

Autohtoni şi alogeni în secolele V-VII în izvoarele narative

Planşa 19. – Hartă cu situri arheologice datate între secolele IV şi VII

VIII.1. Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina

VIII.2. Cultura Dridu – aspectul arheologic

VIII.3.3. Problema slavă

VIII.4. Continuitate şi/sau discontinuitate:

VIII.5. Continuitate şi romanizare; romanici şi români

S-ar putea să vă placă și