MINISTERUL CULTURII

MUZEUL NAŢIONAL BRUKENTHAL

BIBLIOTECA BRVKENTHAL

LXIX

Gheorghe Vasile NATEA

LOCUINŢE ARISTOCRATICE ÎN DACIA

SEC I Î. CHR. - I D. CHR.

Editura Muzeului Naţional Brukenthal

Sibiu
2016
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NATEA, GHEORGHE
Locuinţe aristocratice în Dacia sec. I î. Chr. - I d. Chr. / Natea Gheorghe Vasile;
ed.: prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca. - Sibiu : Editura Muzeului Naţional Brukenthal, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-93765-7-7

I. Luca, Sabin Adrian (ed.)

902(498)

Editura Muzeului Naţional Brukenthal

Orice corespondenţă referitoare la această publicaţie va fi adresată autorului Gheorghe Vasile

Natea. Tel: 004.0296.217691 Fax: 004.0269.211545 email: gheorghenatea@gmail.com
Părinţilor mei
 CUPRINS

Cuvânt înainte ………………………………………………………………….. 7

Prefaţă ………………………………………………………………… 8
Capitolul I. Istoricul cercetărilor privind locuinţele aristocratice din Dacia,
sec. I î. Chr. - I d. Chr………………………………………….. 9
A. Antichitatea ………………………………………………… 9
B. Începuturile (1803 - 1804) …………………………………. 9
C. Perioada romantică (1806 – 1921) …………………………. 11
D. Perioada pozitivistă (1921 – 1950) ………………………… 12
E. Perioada 1950 – 2000 ……………………………………… 12
F. Perioada post 2000 …………………………………………. 16
Capitolul II. Regatul Dac …………………………………………………… 17
Capitolul III. Aristocraţia dacică …………………………………………….. 21
A. Consideraţii generale ………………………………………. 21
B. Aristocraţia dacică reflectată în izvoarele scrise antice ……. 22
C. Moduri de manifestare ale aristocraţiei dacice, reflectate în
descoperirile arheologice ……………………………………… 23
Capitolul IV. Locuinţe aristocratice în lumea dacică ………………………... 28
A. Repertoriul turnurilor locuinţă 28
B. Repertoriul locuinţelor cu absidă, circulare şi patrulatere …. 46
Capitolul V. Centre de putere în Dacia ……………………………………... 59
A. Centre de putere din Muntenia …………………………….. 60
A. 1. Centrul de la Popeşti …………………………………….. 60
B. Centre de putere din Oltenia ……………………………….. 64
B. 1. Centrul de la Ocniţa ……………………………………... 64
C. Centre de putere din Moldova ……………………………... 69
C. 1. Centrul de la Brad ……………………………………….. 69
D. Centre de putere din Banat ………………………………… 71
D. 1. Centrul de la Divici ……………………………………… 71
E. Centre de putere din sudul Transilvaniei …………………... 74
E. 1. Centrul de la Miercurea Sibiului IV ……………………... 75
E. 2. Centrul de la Tilişca ……………………………………... 96
E. 3. Centrul de la Căpâlna ……………………………………. 114
E. 4. Centrul de la Cugir ………………………………………. 119
E. 5. Centrul de la Piatra Craivii ………………………………. 121
E. 6. Centrul de la Băniţa ……………………………………… 124
F. Centre de putere din estul Transilvaniei ……………………. 125

5
 F. 1. Centrul de putere de la Racoşul de Jos …………………... 125
F. 2. Centrul de la Covasna …………………………………… 129
F. 3. Centrele de la Jigodin ……………………………………. 130
G. Centrele de putere din nord-vestul Transilvaniei ………….. 132
G. 1. Centrul de la Şimleul Silvaniei-Observator ……………... 132
G. 2. Centrul de la Şimleul Silvaniei-Cetate ………………….. 132
H. Centre de putere în sud - vestul Transilvaniei ……………... 134
H. 1. Centrul de putere de la Hunedoara ……………………… 134
I. Centrul de putere din zona Munţilor Orăştiei ………………. 139
I. 1. Grupul Costeşti …………………………………………… 140
I. 1. a. Centrul de la Costeşti-Cetăţuie ………………………… 140
I. 1. b. Centrul de la Costeşti-Blidaru …………………………. 142
I. 2. Grupul Sarmizegetusa Regia ……………………………... 143
I. 3. Grupul Luncani – Piatra Roşie …………………………… 151
Capitolul VI. Concluzii ………………………………………………………. 153
Abrevieri
bibliografice ………………………………………………………………… 157
Bibliografie ………………………………………………………………... 159
Hărţi ………………………………………………………………… 172
Grafice …………………………………………………………………. 175
Planuri …………………………………………………………………. 178
Planşe …………………………………………………………………. 200
Fotografi …………………………………………………………………. 265

6
 Cuvânt înainte

Lucrarea domnului Gheorghe Natea se dorește a fi mai mult un semnal de alarmă cu privire
la civilizația dacică și, mai ales, modul de studiere al acesteia. Dacă peste o sută de ani eforturile
cercetătorilor s-au axat, mai mult, pe cercetarea cetăților – mai spectaculoase și dătătoare de satisfacții
mari în ceea ce privește materialele arheologice descoperite – în ultimii ani – și sub impulsul dat de
marile lucrări de investiții – s-a început și cercetarea locurilor joase, considerate mult mai puțin
importante pentru daci, în viziunea anterioară. Astfel că s-au descoperit așezări, locuri de cult altfel
decât cele considerate clasice, structuri de arhitectură deosebite, tot ceea ce ne ajută să recompunem –
cu alți ochi – această civilizație, consolatoare pentru ideea de popor român.
Propunătorul lucrării ne aduce informații atât despre cercetările mai vechi, dar, mai ales,
despre cele mai noi într-o zonă străjuită de una dintre importantele cetăți dacice, cea de la Tilișca. Spre
surprinderea noastră toată zona este încărcată de resturi arheologice ale civilizației dacice și a celei
anterioare, celtice. Locuiri, câmpuri rituale transmițând mesaje diverse, cimitire, înmormântări izolate,
tezaure monetare in situ, depozite de unelte din fier și multe altele. Imaginea acestei civilizații este
mult mai viguroasă și rolul și locul dacilor în istorie este cimentat.
Pentru domnul coleg Gheorghe Natea, lucrarea aceasta este un simbol al începutului.
Cercetarea civilizației dacice va dura o viață pentru domnia sa și eforturile deja depuse vor trebui
amplificate prin crearea unei echipe de specialiști. Mai mult, descoperirile vor trebui să fie găzduite,
așa cum se cuvine, în depozitele Muzeului Național Brukenthal, iar popularizarea – științifică sau nu –
a acestora trebuie să consolideze imaginea unei civilizații care a stat la baza formării poporului român.

prof.univ.dr. Sabin Adrian LUCA

7
 Prefaţă

Perioada dacică, din secolele I î. d. Chr. – I d. Chr., a constituit, în decursul timpului, o

preocupare constantă a cercetărtorilor care se ocupă cu această epocă. Cu toate acestea, complexitatea
care o implică tema noastră, face ca despre ea să avem informaţii destul de sumare şi problematica sa
să fie departe de a fi rezolvată, majoritatea cercetătorilor rezumându-se doar la prezentarea
cercetărilor.
Cu toate acestea, alegerea unei astfel de teme a restrâns cadrul cercetării, atât din punct de
vedere spaţial, cât şi temporal. În acelaşi timp, însă, a impus o cercetare mai minuţioasă, limitată şi ea
din păcate, de numărul mic al săpăturilor sistematice, lucru care se reflectă şi în calitatea şi cantitatea
informaţiei cuprinse în această lucrare. Am considerat însă că amânarea scrierii unei astfel de sinteze
până la apariţia unor noi date clare, ar îngreuna şi mai mult înţelegerea problematicii locuinţelor
aristocratice de pe teritoriu Daciei, prin acumularea unui volum din ce în ce mai mare de informaţii,
provenite din noile cercetări, dar si prin pierderea informaţiilor şi în special a materialelor din
cercetările mai vechi.
Cercetările sistematice sau de salvare (atâtea câte au fost), efectuate în arealul suspus atenţiei
noastre, au demonstrat prezenţa locuinţelor aristocratice, atât în cetăţile situate pe înălţimi, cât şi în
fortificaţiile situate în apropierea cursurilor de apă principale, cât şi în apropierea unor căi de
comunicare importante, folosite în acea vreme.
De-a lungul timpului au acordat atenţie problematicii studiate de noi o serie de specialişti de
prestigiu: C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, I. H. Crişan, I. Glodariu, D. Antonescu, R. Vulpe, Al. Vulpe,
D. Berciu, M. Gumă, D. Popa, F. Costea, G. Florea, G. Gheorghiu, cu ajutorul cărora, am ajuns la o
înţelegere mai apropiată de adevăr a fenomenelor care au avut loc în spaţiul şi timpul care face
obiectul atenţiei noastre.
Chiar dacă lucrarea de faţă reprezintă stadiul actual al cercetărilor privind locuinţele
aristocratice din Dacia sec. I î. d. Chr – I d. Chr., cu destule lacune, având în vedere, totuşi, numărul
mic al cercetărilor şi insuficienţa informaţiilor, de aici cu eventualele erori de interpretare pe care ni le
asumăm, sperăm ca ea să contribuie la o înţelegere mai bună a temei respective.
În final trebuie să mulţumim în primul rând prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca, conducătorul
ştiinţific al acestei lucrări, care ne-a sprijinit în permanenţă în demersul nostru, încă de pe vremea când
eram student (participând pe şantierele arheologice coordonate de dânsul), dar şi după ce am devenit
doctorand, prin discuţii, sfaturi şi observaţii constructive.
De asemenea, un gând bun şi mulţumirile noastre se îndreaptă către profesorii noştri de la
Facultatea de Istorie din Sibiu: prof. univ. dr. Gheorghe Lazarovici (pe şantierele arheologice ale
căruia am participat), conf. univ. dr. Dumitru Popa (alături de care am cercetat turnul locuinţă I de la
Tilişca şi care m-a familiarizat cu problematica acestei perioade). În demersul nostru am fost sprijiniţi
şi de: dr. Iosif Vasile Ferencz (Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva), dr. Cristian Roman
(Consiliul Judeţean Hunedoara), dr. Ion Tuţulescu (Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu”
Vâlcea), dr. Gabriel Tiberiu Rustoiu (Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia), Adrian Georgescu
(Muzeul Naţional Brukenthal), dr. Dragoş Diaconescu (Muzeul Naţional al Banatului).
Nu putem omite nici micile neplăceri produse de colegii de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi
Romane Deva şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca. Neplăceri provenite prin
nepunerea la dispoziţia noastră a materialelor arheologice şi a informaţiilor provenite de pe şantierele
arheologice din Munţii Orăştiei, din campaniile efectuate între anii 1950 – 1980.
Nu în ultimul rând, doresc să mulţumesc familiei, în special părinţilor, ce a fost mereu alături
de mine, fără de ajutorul căreia nu a-şi fi putut să duc la îndeplinire acest demers.

Gheorghe Vasile NATEA

8
 Capitolul I.
Istoricul cercetărilor privind locuinţele aristocratice din Dacia,
sec. I î. Chr. - I d. Chr.

Până în acest moment, subiectul nu a fost abordat direct de nici un cercetător, însă o serie de
lucrări au atins şi problematica locuinţelor aristocratice în Dacia. Cele mai numeroase contribuţii s-au
limitat la a descrie astfel de clădiri, din perspectivă arheologică.
Privind în ansamblu scrisul istoric cu privire la tema lucrării noastre, putem identifica mai
multe etape:

A. Antichitatea
B. Începuturile (1803 - 1804)
C. Perioada romantică (1806 - 1921)
D. Perioada pozitivistă (1921 - 1950)
E. Perioada 1950 - 2000
F. Perioada nouă (2000 - prezent)

A. Antichitatea

Unul dintre cele mai importante izvoare antice cu privire la arhitectura dacică dintre secolele I
î. Chr. - I d. Chr., este Columna Traiană. În ceea ce priveşte veridicitatea reprezentărilor, au existat şi
mai există controverse. Unii cercetători au considerat scenele de pe Columnă ca fiind o reprezentare
fidelă a realităţii din Dacia acelor vremuri (Cichorius, Reinach, Davies, Antonescu, Christescu), în
timp ce alţii (Lehmann-Hartleben, Strong) o consideră o operă artistică, care nu prezintă realitatea
acelor vremuri (Antonescu 1984, p. 190-191).
În scenele prezentate pe columnă se pot observa mai multe tipuri de locuinţe: turnuri, locuinţe
circulare, locuinţe patrulatere. Turnurile-locuinţă sunt prezentate în număr destul de mare şi se pot
observa două tipuri, după modul cum sunt amplasate: interioare zidului de incintă, în scenele XXII,
LXXXII, CXIX-CXXII, CXXIV-CXXVI, LXIII şi angajate zidului de incintă, în scenele CII, CXIX,
CXIII-CXVI, XIV. De plan patrulater, acestea erau construite din piatră, lemn şi cărămidă, iar
învelitoarea era executată din scânduri, şindrilă sau ţiglă. Locuinţele circulare, cu mai multe niveluri,
aveau aspect de turn (scenele CXIX, CXIX-CXXII), însă, cele mai frecvente erau locuinţele
patrulatere, pătrate sau dreptunghiulare, construite din lemn, piatră sau cărămidă (Antonescu 1984, p.
205-208).
C. Daicoviciu şi H. Daicoviciu consideră că nu putem fi siguri că turnurile şi construcţiile
rotunde sunt redate fidel realităţii din acele vremuri, deşi au fost descoperite şi în săpături arheologice
(Daicoviciu şi Daicoviciu 1966, p. 18).

B. Începuturile (1803 - 1804)

Primele cercetări arheologice importante legate de civilizaţia dacică au avut loc în Munţii
Orăştiei între anii 1803-1804 şi au fost efectuate de către autorităţile austriece cu scopul de a-i
împiedica pe iobagii din zonă să mai caute comori. În raportul din 4 iulie 1803, redactat de
procuratorul imperial Paul Török - prin care se informa Tezaurariatul Transilvaniei despre tezaurul
monetar găsit pe muntele Muncel - sunt menţionate şi ruinele de la Grădişte, apreciate ca fiind de
origine latină; consideraţia se baza pe inscripţia PER SCORILO, scrisă cu litere latine invers,

9
descoperită printre ruine, pe un fragment de „cărămidă” (Jakó 1968, p. 434) - de fapt un fragment de
vas.
În urma acestui raport, Tezaurariatul a luat măsuri şi a dispus, la 7 iulie, să trimită pe
supraveghetorul de mină Bernard Aigler, împreună cu zece muncitori, să înceapă săpături pentru a
vedea originea ruinelor şi să facă desene la cele mai importante piese descoperite. El va fi controlat din
două în două săptămâni de Iosif Bodoki, inspectorul hutei fiscului din Sibişel, care la rândul său
trebuia să întocmească un raport. Aigler a fost condus de Török la ruinele de la Grădişte la 18 iulie
1803 (Jakó 1966, p. 111).
Aigler a început săpăturile la 21 iulie, dar totul a decurs destul de anevoios din cauza ploilor,
până la 31 iulie săpând doar gropi mici, plasate la întâmplare, în care, conform raportului de la 1-5
august 1803, a descoperit doar fragmente ceramice, bucăţi mici de fier, zgură, aramă şi o boltă de
cărămidă, la adâncimea de aproximativ 1,5 m. În urma acestor observaţii a propus schimbarea planului
de abordare a ruinelor, începând să sape secţiuni încrucişate în apropierea ruinelor clădirilor care se
mai vedeau (Jakó 1968, p. 437-438).
În 6 august 1803, Iosif Bodoki a întocmit un raport în legătură cu deplasarea făcută la
Grădiştea Muncelului - pentru a controla lucrările de cercetare aflate în curs - către Administraţia
domeniului fiscal Hunedoara. În raport atrăgea atenţia asupra stâlpilor de granit cilindrici din afara
zidurilor cetăţii, asupra canalului din piatră cioplită de scurgere a apei şi asupra ţevilor de lut ars. De
asemenea, menţiona că deşi nu s-a găsit nici o urmă de minerit, sub ruinele cetăţii s-ar putea afla o
topitorie, iar dacă lucrările vor continua, să li se asigure muncitorilor o cazare şi o alimentaţie
corespunzătoare (Jakó 1968, p. 438-439).
Tot în jurul datei de 6 august 1803 şi Bernard Aigler întocmea un raport despre cercetările
efectuate până la momentul respectiv (Jakó 1968, p. 439-441). În acest raport descria că la aproximativ
91,5 m în exteriorul cetăţii, pe panta stângă a muntelui, pe un platou mic, a găsit şapte sau opt
adâncituri săpate în pământ, în care se găseau blocuri de piatră cioplite şi stâlpi cilindrici de granit, pe
care le consideră drept cuptoare pentru topit; tot în legătură cu mineritul pune şi apeductele. În urma
cercetărilor efectuate în cetate a descoperit ruinele unei clădiri despre care afirmă că este depozit
metalurgic, precum şi două pietre de dimensiuni mari, perforate în mijloc, care semănau cu pietrele de
moară şi pe care le consideră folosite tot în prelucrarea metalului. În fine, mai aminteşte o clădire de la
marginea unui platou mic situat mai sus; pietrele folosite la construcţia acesteia, vizibile pe panta
abruptă, erau asemănătoare cu cele din zidul cetăţii, amintind totodată şi de marea vană spartă din
granit bine şlefuit. În încheierea raportului considera că cercetările trebuie continuate în cetate - unde
presupunea că ar trebui să fi existat şi o monetărie - şi nu pe pantele dealului, unde au fost descoperite
numai fragmente ceramice care ar fi putut fi aruncate de căutătorii de comori/ţărani, ca să ducă în
eroare autorităţile.
În jurul datei de 16 august 1803, Aigler întocmeşte un nou raport cu privire la cercetările din
perioada 1-15 august 1803 (Jakó 1968, p. 442-443). Conform acestuia, în perioada 1-5 august a fost
cercetată clădirea de pe panta sudică de sub cetate (lungă de aproximativ 3,6 m şi lată de 2,5 m), în
interiorul căreia au fost descoperite numeroase vase ceramice, ţevi, câteva bucăţi de sticlă albastră,
cărbune, un strat gros de zgură şi blocuri de gresie împrăştiate. Între 6-16 august cercetările s-au mutat
în interiorul cetăţii, unde s-a deschis o secţiune pe direcţia N-S, de 9 metri, tăiată de alte două,
paralele, de 1,8 m, care mergeau spre V; aici au fost descoperite bucăţi de cărbune, zgură, câteva
piroane şi o lentilă de fier destul de mare şi foarte grea. Această lupă îi întărea ideea că aici s-ar afla o
aşezare minieră/metalurgică dispărută.
La 26 august 1803 apare raportul lui Paul Török cu privire la sistemul de fortificaţii din jurul
Grădiştii Muncelului, la mersul anchetei referitoare la tezaurul găsit şi la măsurile necesare în vederea
continuării cercetărilor (Jakó 1971, p. 440-448). Menţionează că ruinele de la Grădişte nu sunt
singurele de acest fel din zonă şi că peste tot în regiune se găsesc astfel de vestigii, pe care le şi
prezintă. În cetatea de la Grădişte îi reţin atenţia terasele artificiale - pe care le compară cu adevărate
grădini suspendate - susţinând că pe ele s-a dezvoltat oraşul; de asemenea, consideră că stâlpii rotunzi
provin de la porţile de intrare în oraş şi mai observă că întreaga piatră prelucrată nu este din zonă, fiind
adusă din altă parte. În continuare, prezintă cetatea de la Feţele Albe, cu trei terase late de aproximativ
3 m, cu terasa superioară pe care se mai păstrează urme de ziduri. Pe una din pietrele fasonate observă
două litere latine „C” opuse una alteia, iar pe altele, semne în formă de ciorchine de strugure. De aici
ajunge pe valea Anineşului, unde a găsit fragmente de ţigle şi de cărămizi. Apoi merge mai departe,

10
ajungând în punctul La Cununi, unde descoperă mai multe pietre cioplite şi fragmente de cărămidă.
Continuându-şi drumul, ajunge la Luncani, unde găseşte fragmente de ţiglă, cărămidă şi de fier ruginit,
iar la fortificaţia de la Piatra Roşie, care avea o singură intrare, dinspre E - şi care era înconjurată de
cinci ori de o terasă - un zid din piatră obişnuită legată cu var. Datorită materialului găsit aici (ţigle,
cărămizi), a formei pietrelor cioplite şi a dimensiunilor acestora, consideră că fortificaţia este
construită deodată cu cea de la Grădişte. Pe vârful Grădiştea Luncanilor a observat un şanţ care
înconjura un teren în formă de trapez, de aproximativ 2,3 ha, despre care localnicii spuneau că era
locul în care se ţinea târg în vremurile de demult. Mai era pomenit şi muntele Puru, învecinat cu Jiul şi
cu Muntenia, situat la aproximativ 6,5 km de vârful Grădiştea Luncanilor, unde a observat un şanţ
asemănător, despre care localnicii spuneau acelaşi lucru. Török nu-şi continuase drumul mai jos, dar
aflase de la localnici că în pădurile învecinate satelor din aval se aflau în mai multe locuri pietre
cioplite, ţigle şi fragmente de cărămizi asemănătoare cu cele de la Piatra Roşie.
Conform observaţiilor făcute pe teren, Paul Török ajungea la concluzia că ruinele de la
Grădişte făceau parte dintr-un sistem bine gândit de apărare a văii Apei Oraşului şi a Streiului, ba chiar
şi a bazinului Haţeg. Fortificaţia de la Feţele Albe o apăra pe cea de la Grădişte şi controla drumul ce
ducea pe lângă Apa Oraşului, de deasupra Luncanilor, iar fortificaţia de la Piatra Roşie supraveghea
valea Streiului şi pârâul Boşorod, de aici putându-se observa zona până la Deva. În acelaşi timp,
autorul raportului considera că ruinele Grădiştei aparţineau unui oraş de romani bogaţi în comori
greceşti.
În urma acestui raport, autorităţile au decis că lucrările trebuie să continue; astfel, începând
din primăvara anului 1804, este trimis Iosif Molitor, ca responsabil cu săpăturile. Acesta a început
cercetările împreună cu 14 mineri, în 5 mai 1804. Dar, neajungându-se la nici un rezultat în ceea ce
privea găsirea comorii, a hotărât încheierea cercetării şi continuarea căutării acesteia cu ajutorul
căutătorilor de comori din zonă, cărora le-a acordat autorizaţii de săpătură şi pe care îi supraveghea. În
acest an Iosif Molitor a trimis mai multe rapoarte de informare asupra activităţii depuse la Grădişte
(Jakó 1972, p. 587-602), iar în 29 octombrie a trimis autorităţilor o listă cu piesele descoperite şi lăsate
la faţa locului (Jakó 1973, p. 620-621).
În urma unei vizite la Grădişte, maiorul de geniu Mihail Péchy a întocmit o dare de seamă (26
iunie 1805) către forurile militare superioare, în care considera că ruinele aparţin unui oraş pe care îl
compara cu oraşul antic Apulum, considerând că s-ar putea identifica cu Acquae (Jakó 1973, p. 634-
635).
În fine, la 26 mai 1806, Paul Török îi relata lui Gheorghe Anarca, secretarul Societăţii
Transilvănene pentru Cultivarea Limbii Maghiare, care se ocupa şi cu adunarea şi publicarea
izvoarelor istorice, despre săpăturile de la Grădiştea Muncelului, trimiţându-i şi câteva piese. În acele
rânduri îi împărtăşea şi părerea sa, după care cetăţile din Munţii Orăştiei erau de provenienţă dacică
(Jakó 1973, p. 636-637).

C. Perioada romantică (1806 – 1921)

După cele întâmplate între anii 1803-1806, abia din anul 1838 se poate vorbi că s-a redeschis
interesul pentru ruinele din Munţii Orăştiei, odată cu vizita lui Johann Michael Ackner, pasionat
cercetător de topografie arheologică. În urma acestei vizite, Ackner declara că ruinele de la Grădiştea
Muncelului nu sunt de origine romană; el şi-a dat seama că tehnica de construcţie a zidurilor era
asemănătoare cu tehnica de construcţie grecească, ceea ce făcea posibilă o datare mai precisă
(Wollmann 1982, p. 86).
În 1847, Ackner revine în Munţii Orăştiei însoţit de A. Fodor şi de J.F. Neigebaur. În această
vizită a identificat siturile de la Meleia, Şesul Plopilor, Vârtoape, Sub Cununi, Culmea Anineşului, a
văzut blocurile fasonate de la Băniţa (Wollmann 1982, p. 91) şi a revăzut monumentele de la
Grădiştea, spunând despre marele sanctuar circular că este un „Circus” (Wollmann 1982, p. 98).
În anul 1910 Gábor Finály face o periegheză de trei zile în Munţii Orăştiei, cu scop
informativ, din însărcinarea Consiliului Monumentelor. În urma cercetărilor, a descoperirilor
numismatice şi a afirmaţiilor istoricilor anteriori, acesta era sigur că aici se găseau vestigiile cetăţilor
dacice, căzute pradă campaniilor împăratului Traian (Finály 1916, p. 39).

11
 În urma vizitei făcute la Piatra Roşie, a observat următoarele:
- în sud, la 120 m de partea estică, se găseşte un bastion cu o adâncitură în interior şi cu un diametru de
3,12 x 3,12 m;
- la nord de terase, la o distanţă de 80 m de latura estică, se găseşte al doilea bastion, cu dimensiunile
interioare de 4,52 x 5 m;
- în partea de nord-est se află al treilea bastion.
Concluzia autorului era că aceste bastioane de formă pătrată pot fi văzute pe Columna lui
Traian şi că ele au fost construite de un popor şi de un rege bogat şi puternic (Finály 1916, p. 41-42).

D. Perioada pozitivistă (1921 – 1950)

În această perioadă cercetările din Munţii Orăştiei au fost conduse de oameni de ştiinţă
specializaţi în istorie antică, de la secţia de arheologie a Institutului de Antichităţi clasice al
Universităţii din Cluj şi de la secţia pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice.
În vara anului 1921 D. M. Teodorescu, plecând de la Orăştie în sus, pe valea Apei Oraşului,
din dreptul satului Costeşti, împarte aceste aşezări în trei grupuri distincte: Grupul Costeşti, cel mai
dinspre nord; Grupul Grădiştea Muncelului, spre sud-est; Grupul Luncani, spre vest. Toate formează
un triunghi, care închide partea superioară a văilor (Teodorescu 1923, p. 7).
Grupul Costeşti este format din cetatea de pe Dealul Cetăţuie, Dealul Blidaru şi zona apropiată
acestora. Zidurile acestor cetăţi sunt construite din piatră nisipoasă, tăiată, aşezată una peste alta, fără
nici un fel de liant între ele. O particularitate a lor este aceea că unele prezintă în partea superioară un
jgheab transversal pe mijloc, adânc şi lat de 15-20 cm. Pe drumul ce duce de la Cetăţuie la Blidaru, în
locul numit Curmătură, acolo unde drumul face o cotitură în unghi drept, există urmele unui turn
rotund, construit din lut amestecat cu paie şi bătut pe o împletitură de nuiele, care s-a transformat într-
un fel de cărămidă în urma incendiului ce a distrus turnul (Teodorescu 1923, p. 8-11).
Forma rotundă a turnului o dau resturile de cărămidă sfărâmată ce sunt împrăştiate în jurul
construcţiei, aşa cum afirmă autorul; însă, în urma cercetărilor ulterioare, s-a demonstrat că este vorba
despre un turn patrulater.
Grupul Grădiştea Muncelului, cel mai important şi cel mai puternic, se strânge în jurul
Dealului Godeanu. Cetatea situată pe vârful acestui deal are formă ovală şi este formată dintr-un zid
puternic, cu lăţimea de 3,5 m, construit din piatră nisipoasă, dar mai bine lucrată ca cea de la cetăţile
de la Costeşti. La bază are o talpă din blocuri cu lungimi care variază între 0,5-1 m şi o înălţime medie
de circa 0,5 m. Talpa este mai lată decât zidul care este aşezat pe mijlocul ei, formându-se astfel o
treaptă de o parte şi de alta a zidului (Teodorescu 1923, p. 13-16).
Grupul Luncanilor se grupează în jurul cetăţii de pe dealul Piatra Roşie, al cărui platou este
înconjurat de un zid ce îi urmăreşte conturul, flancat în interior, din loc în loc, cu turnuri pătrate
construite din piatră fasonată şi care prezintă aceleaşi jgheaburi ca şi la cetăţile de la Costeşti şi
Grădişte (Teodorescu 1923, p. 21-22).
În vara anului 1926 D. M. Teodorescu începe cercetarea cetăţii de la Costeşti - Cetăţuie, care
durează până în anul 1929. În urma cercetării face următoarele observaţii: turnurile sunt în număr de
trei, două pe terasa superioară, (1, 2) şi unul în exteriorul incintei, care apără drumul; turnurile sunt
construite din blocuri de piatră la bază, iar în partea superioară din cărămidă uscată la soare,
amestecată cu pleavă; podeaua turnului 1 constă dintr-o lipitură de lut cenuşiu, foarte bine întins şi
lustruit - lipitura se poate observa şi în exteriorul turnului, la intrare, putând fi o prispă a turnului. Ea
se observă şi mai bine la turnul 2, unde este construită din piatră (Teodorescu 1929, p. 272-277).

E. Perioada 1950 - 2000

Această perioadă se caracterizează printr-o creştere a interesului pentru studierea civilizaţiei

dacice, cercetările extinzându-se pe o scară largă în toate zonele Daciei preromane.
Cercetările la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei au fost conduse mai întâi de către Constantin
Daicoviciu, între anii 1949-1972; apoi între anii 1973-1984 de către Hadrian Daicoviciu, iar din anul

12
1985 până în anul 2008 de către Ioan Glodariu. Lor li s-au adăugat de-a lungul timpului alţi
cercetători, ca membri în colectivul de cercetare, numărul acestora variind de la an la an.
Primele săpături au fost efectuate în cetatea de la Piatra Roşie, în vara anului 1949, având ca
obiectiv dezvelirea întregii cetăţi. În urma acestor cercetări, au fost descoperite cinci turnuri interioare,
câte unul în capătul de sud şi de vest; iar trei pe latura de est, câte unul în capete şi unul între acestea.
Zidurile erau construite din blocuri de calcar în întregime, groase de trei metri, iar învelitoarea era din
şindrilă sau scândură (Daicoviciu et alii 1950a, p. 143). Aceste turnuri n-au fost folosite la locuit, ci
doar la apărarea cetăţii. În sprijinul acestor afirmaţii vin obiectele puţine descoperite în interiorul şi în
imediata apropiere a lor, precum şi dimensiunile destul de reduse (Daicoviciu 1954, p. 49).
Trei turnuri au fost descoperite de-a lungul drumului ce urca spre cetate. Unul, turnul C, era
amplasat acolo unde drumul începea să urce, pe terasa V, iar celelalte două, turnurile A şi B, de o parte
şi de alta drumului, pe terasa IV, într-un loc de unde se putea supraveghea întreg drumul. Aceste
turnuri au fost construite având la bază blocuri de calcar şi în partea superioară cărămidă, cu
învelitoare din ţiglă de factură grecească (Daicoviciu et alii 1950a, p. 145-146). Despre ele, autorul
cercetărilor susţine că erau locuinţe permanente, datorită mulţimii obiectelor descoperite în interiorul
lor (Daicoviciu 1954, p. 69).
O altă locuinţă a fost descoperită în partea de sud a platoului superior, între zidurile de incintă
- este vorba despre o locuinţă din lemn cu temelie din calcar oolitic, înconjurată din trei părţi de un
pridvor cu latura nordică uşor absidală (Daicoviciu 1954, p. 50-54).
În colţul de nord-vest al incintei mari, pe terasa I, a fost descoperită o altă locuinţă cu două
încăperi, una din ele având o latură absidală. Locuinţa era construită din lemn aşezat pe o temelie din
calcar oolitic (Daicoviciu 1954, p. 64).
În anul 1950 cercetările au vizat cetatea de la Grădiştea Muncelului, unde în apropierea
sanctuarelor au fost descoperite două turnuri de piatră, pătrate, unul la nord, situat pe terasa cu
sanctuare (terasa X), iar altul la sud, pe o terasă mai jos - terasa XII (Daicoviciu et alii 1951, p. 121).
În anul 1951 cercetările au vizat din nou cetatea de la Grădiştea Muncelului, unde au fost
săpate cele două turnuri identificate în anul 1950. S-a constatat că turnul de pe terasa XII era
patrulater, cu laturile interioare de 4,77 m X 4,75 m X 4,10 m X 4,75 m, iar grosimea zidurilor de 1,70
m (Daicoviciu et alii 1952, p. 291-292). Turnul de pe terasa X era tot de formă patrulateră, cu
lungimea laturilor în interior de 6,80 m şi grosimea zidurilor de 3,20 m (Daicoviciu et alii 1952, p.
296).
În anul 1952 au continuat cercetările la Grădiştea Muncelului, pe terasa VIII; în partea de est a
fost descoperită o locuinţă (L1) rectangulară cu două pridvoare, construite pe blocuri de piatră. Atât în
ea, cât şi în jurul ei, au fost descoperite mai multe fragmente ceramice pictate. (Daicoviciu et alii 1953,
p. 465-457). De altfel, alte două locuinţe (D şi F) în care au fost descoperite fragmente ceramice
pictate s-au găsit pe o terasă (OP), numită „Terasa cu oale pictate” (Daicoviciu et alii 1953, p. 482-
483).
În anul 1953, alături de continuarea săpăturilor de la Grădiştea Muncelului, s-au efectuat
cercetări şi la cetatea de la Costeşti de pe Dealul Blidaru.
La Sarmizegetusa, pe terasa aflată la vest de cisternă, s-a descoperit un turn cu laturile
exterioare de 8 X 8 m şi s-au continuat lucrările la locuinţa ce părea să aparţină clasei sociale înstărite,
în care s-au găsit multe fragmente de vase, pictate şi comune (Daicoviciu et alii 1954, p. 152)
La Costeşti-Blidaru, în cetatea I, a fost descoperit un turn-locuinţă cu o singură încăpere, în
care se intra printr-o deschidere ce avea un prag; în interiorul şi în jurul lui s-au găsit puţine materiale
arheologice: fragmente de ţigle, de olane, iar lângă intrare câteva ţinte de fier şi o verigă cu scoabă.
Grosimea zidurilor era de 1,90-2 m; pe câteva dintre blocuri este incizată litera U (Daicoviciu et alii
1954, p. 128). În acelaşi an au fost cercetate pe Dealul Blidaru încă cinci turnuri/bastioane, părţi
componente ale sistemului defensiv (Daicoviciu et alii 1954, p. 130).
În anul următor, (1954), cercetările au continuat la Sarmizegetusa, respectiv la Blidaru şi în
împrejurimi.
La Sarmizegetusa, în centrul terasei II, s-a descoperit o locuinţă rotundă de dimensiuni mari;
fiind construită din bârne, nu a putut primi forma unui cilindru, ci a unui poligon cu 20 de laturi,
fiecare latură având lungimea de 2 m (Daicoviciu et alii 1955, p. 196-197). Aproximativ în centrul
locuinţei s-au găsit numeroase fragmente dintr-un vas de lut de culoare roşiatică, cu buza mult
îngroşată. Vasul, de forma unei pâlnii mari, avea înălţimea de 0,70 m, diametrul gurii de 1,25 m,

13
grosimea buzei de 0,05 m, iar cea a pereţilor cuprinsă între 0,015-0,03 m. Sub buză erau aplicate patru
ştampile în relief, la o distanţă de 0,45 m una de cealaltă, alcătuite din două părţi: pe prima se putea
citi DECEBALVS, iar pe cealaltă PER SCORILO. Ceramica era autohtonă, cu forme evolutive târzii,
de bună calitate. Pe vatra locuinţei a mai fost descoperit un sesterţ de la Traian, emis în anul 101-102.
Pe lângă acestea, s-au descoperit pile, dălţi pentru scobit în lemn, două topoare, dornuri, cuţite, seceri,
obiecte din bronz - un clopoţel şi două verigi (Daicoviciu et alii 1955, p. 201-202).
Pe terasa OP 2 a fost dezvelită o locuinţă de formă rectangulară cu laturile de 8 X 4 m,
construită din bârne de lemn lipite cu lut, bârnele fiind aşezate pe lespezi de piatră şi de rocă
vulcanică. Pe latura sa de NV, dar în afara ei, s-au descoperit trei gropi de stâlp, la o distanţă de 3,50 m
una de alta, care puteau proveni de la un pridvor lateral. Fragmentele ceramice descoperite în această
clădire sunt foarte bogate şi de bună calitate, iar ceramica pictată, foarte numeroasă, reprezenta figuri
de animale, flori, forme geometrice (Daicoviciu et alii 1955, p. 211-212).
La cetatea de pe dealul Blidaru s-au continuat cercetările la turnul VI, în urma cărora a rezultat
faptul că au existat trei momente de locuire (refacere a podelei); întrucât nu s-au găsit fragmente de
ţigle, sau de olane, înseamnă că era acoperit cu şindrilă. În interior s-au descoperit trei chiupuri
(Daicoviciu et alii 1955, p. 223).
La sud de dealul Cetăţii de la Costeşti se află Cetăţuia înaltă; după cercetările efectuate s-a
ajuns la concluzia că pe ea a existat un turn cu plan patrulater şi laturi de 6,50, eventual chiar de 7 m
(Daicoviciu et alii 1955, p. 228).
În punctul numit Muchia Chiştoarei a existat un turn din care s-a păstrat foarte puţin; acesta
era construit din blocuri de talie mică - dimensiunile s-au putut lua după umplutura de piatră de stâncă
- şi avea laturile de cca 13 X 11 m. În interior şi exterior s-au găsit numeroase fragmente de vase
lucrate la roată şi cu mâna. Coborând panta spre V, către Grădina Făieragului, pe o terasă largă numită
Moara Mătănii, s-a trasat o secţiune, descoperindu-se şi aici un turn din piatră. Mai jos de terasa IV
există mai multe terase, pe una din ele găsindu-se un turn cu blocuri de calcar (Daicoviciu et alii 1955,
p. 228).
În vara anului 1955 s-au efectuat cercetări pe dealul Blidaru, dar şi pe terasele de pe dealul
Grădişte. Astfel, pe terasa IV a fost dezvelită o locuinţă dreptunghiulară cu două încăperi, care se pare
că a aparţinut unui fruntaş al statului dac. Pe terasa a V-a se găsea o locuinţă circulară, în interiorul
căreia s-a descoperit o trusă medicală. Locuinţa nu a fost cercetată în întregime în anul respectiv
(Daicoviciu et alii 1957, p. 256-263).
În anul următor, (1956), aceasta a fost cercetată integral; s-a constatat că era construită din
stâlpi înfipţi în pământ la distanţe de un metru, legaţi între ei cu nuiele împletite şi lipite cu lut
(Daicoviciu et alii 1959, p. 392-395).
În campania din anul 1959, au fost efectuate cercetări la cetatea de pe Dealul Blidaru. Atunci a
fost golit jumătate din turnul IV - cu această ocazie s-au observat trei niveluri de umplere şi o singură
fază de construcţie (Daicoviciu et alii 1962, p. 465).
În vara anului 1964 cercetările s-au desfăşurat în două puncte: Poiana Perţii şi Poiana
Chiştioacei.
În Poiana Perţii, săpăturile au avut ca obiectiv turnul semnalat de mai mult timp şi conturat în
vara anului 1953. Acesta avea formă dreptunghiulară, cu zidul construit din blocuri de calcar şi
intrarea, cu treaptă, pe partea de nord-est. Zidul turnului era construit din şase rânduri de blocuri, peste
care s-au aşezat lespezi de piatră locală, ultimele două fiind aşezate într-un şanţ de fundaţie; partea
superioară era executată din lemn. În umplutura turnului s-au descoperit puţine materiale arheologice
(bucăţi mici de cărbune sau fragmente ceramice sporadice) şi nu s-au găsit ţigle, sau olane.
Săpăturile efectuate la Poiana Chiştioacei au demonstrat existenţa unui turn rotund, ale cărui
blocuri au fost scoase de localnici cu mult timp înainte (Daicoviciu et alii 1973, p. 74).
Între anii 1965-1968 s-au făcut cercetări la Feţele Albe, în punctul numit Şesul cu Brânză. În
cursul anului 1965 s-a descoperit pe terasa I o locuinţă, în care au fost găsite fragmentele ceramice ale
unui capac pictat (Daicoviciu şi Glodariu 1966, p. 488). În anii următori s-a dovedit că această locuinţă
este de formă circulară, având un diametrul de 15 m (Daicoviciu şi Glodariu 1969, p. 467).
În toată această perioadă au fost publicate o serie de lucrări de sinteză referitoare la arhitectura
dacilor - fortificaţii şi locuinţe aristocrate: Daicoviciu şi Ferenczi 1951; Macrea et alii 1966;
Daicoviciu 1968; 1972; Crişan 1975; Mackendrik 1978; Glodariu 1983; Antonescu 1984; Glodariu et
alii 1988; Daicoviciu et alii 1989.

14
 La Tilişca, primul sondaj arheologic a fost executat în vara anului 1959 de către profesorul
Gheorghe Ruga. În timpul acestuia s-a descoperit o porţiune din zidul turnului-locuinţă, mai exact din
interiorul zidului sudic. În cel mai înalt punct a fost identificat turnul-locuinţă nr. 2 (Lupu, 1962, p.
477). Turnul-locuinţă I este pătrat, cu latura exterioară de 10,60 m, cea interioară de 6,35 m şi
grosimea zidului de 2,12 m, zidul de cărămidă ocupând întreaga lăţime, de 2,12 m. Turnul II era
construit din piatră fasonată de calcar cochilifer, de formă paralelipipedică şi din cărămidă (Lupu,
1970, p. 233). Cele două turnuri-locuinţă de la Tilişca sunt prezentate (şi) în lucrarea Cetăţi dacice din
sudul Transilvaniei (Lupu 1966, p. 34-45).
O lucrare de sinteză în care sunt prezentate descoperirile de la Tilişca este monografia sitului
(Lupu, 1989).
La Căpâlna turnul-locuinţă este pătrat, cu laturi care măsoară la exterior 9,50 m şi la interior
6,04 m, grosimea zidurilor fiind de 1,73 m. Acestea erau construite în partea inferioară din blocuri de
calcar, iar în cea superioară din cărămidă. Pe unul dintre blocurile paramentului exterior al zidului de
NV se afla incizată sigla C, reprezentând fie un sigma grecesc, fie litera latină C (Glodariu şi Moga,
1989, p. 35-38). O altă lucrare în care este publicat acest turn-locuinţă este Cetăţi dacice din sudul
Transilvaniei (Macrea şi Berciu 1966, p.12-15).
În cetatea de la Băniţa primele cercetări arheologice sistematice s-au desfăşurat între anii
1960-1961. Terasa a doua era înconjurată de un zid gros de 1,40 m, de formă dreptunghiulară, cu
laturile de 22 m X 17 m. În centrul acestei incinte s-a dezvelit o locuinţă de formă dreptunghiulară, cu
temelie din blocuri de piatră fasonată, peste care erau aşezate orizontal bârne de lemn. Pereţii erau
lipiţi cu lut, vatra era executată din pământ bătut de culoare roşie-gălbuie, iar acoperişul era probabil
din şindrilă. Datorită poziţiei centrale, dimensiunilor şi atenţiei acordate construcţiei, se presupune că a
aparţinut conducătorului cetăţii (Floca 1966, p. 28).
În satul Ardeu din judeţul Hunedoara a fost identificată o cetate dacică, pe un mamelon situat
în partea de nord-vest. Aici au fost descoperite urmele unei construcţii de mari dimensiuni (distanţa
între cele două ziduri paralele fiind de 8 m), iar la poalele mamelonului s-au găsit aglomerări de
materiale arheologice (piatră, lipitură arsă, numeroase urme de arsură, ceramică, obiecte din metal),
provenite, cel mai probabil, de la un turn-locuinţă (Glodariu 1983, p. 150).
Pe acropola Cetăţii I de la Ocniţa (judeţul Vâlcea), a fost descoperită o clădire de formă
patrulateră cu patru camere, pe care autorul cercetărilor o consideră de cult (sanctuar), bazându-se pe
faptul că suprapune un sanctuar mai vechi (Berciu, 1981, p. 62-64). Despre aceiaşi construcţie, Dinu
Antonescu consideră că este vorba despre o locuinţă-palat, comparând-o cu locuinţa de pe platoul
cetăţii de la Piatra Roşie. El susţine această ipoteză bazându-se pe faptul că toate sanctuarele dacice
sunt orientate NV-SE, iar clădirea în discuţie nu respectă aceste coordonate; de asemenea îi lipseşte
încăperea absidată, care reprezenta un spaţiu religios (Antonescu 1984, p. 24).
În aşezarea fortificată de la Popeşti (judeţul Giurgiu) a fost descoperit un adevărat „palat”
aristocrat, ale cărui curţi ocupau o suprafaţă de peste 2.000 m2. Datat la sfârşitul secolului II î. Chr.-
începutul secolului I î. Chr., el cuprindea o construcţie absidală (socotită sacră), o locuinţă, o bucătărie
cu cuptor rotund, o cămară în care au fost găsite cinci chiupuri, legate între ele prin coridoare (Vulpe
1966, p. 31-33). Acelaşi complex este prezentat şi în lucrările Dacia de la Burebista la cucerirea
romană (Daicoviciu 1972, p. 164) şi Geto-dacii din Câmpia Munteniei (Turcu 1979, p. 85).
Locuinţa din cadrul acestui complex este menţionată în Introducere în arhitectura dacilor
(Antonescu 1984, p. 26-27).
În fortificaţia de pe Dealul Bâtca Doamnei, situat la aproximativ 4 km vest de Piatra Neamţ, a
fost descoperit un turn-locuinţă, un „bastion” amplasat în colţul de sud-est al fortificaţiei, pe terasa I-
sud. Cu toate că a fost deranjat de fortificaţia medievală, s-a putut observa totuşi modul de construcţie
- piatră la bază, cu partea superioară din cărămidă nearsă - şi dimensiunile: laturi de aproximativ 9 m
X 9 m (Gostar 1969, p. 15).
Pe platoul cetăţii a fost descoperită o locuinţă de dimensiuni mari, ce pare să fi avut mai multe
încăperi dacă ţinem cont de anumite şiruri de pietre care ţin o anumită direcţie; de asemenea, dacă
avem în vedere amplasarea şi dimensiunile ei, este probabil să fi aparţinut conducătorului (Gostar
1969, p. 18).

15
F. Perioada post 2000

În lucrarea Dacii din estul Transilvaniei este menţionată o construcţie situată pe platoul
superior de la Mereşti (jud. Harghita), despre care se consideră că ar fi o locuinţă sau un turn de veghe;
deşi conturul său nu a putut fi sesizat în întregime, dimensiunile aproximate sunt de 3 m X 4 m (Crişan
2000, p. 54); despre aceeaşi, Florea Costea afirmă că este turn-locuinţă (Costea 2002, p. 36, 58).
În lucrarea Dacii din sud-estul Transilvaniei. Înaintea şi în timpul stăpânirii romane, sunt
amintite mai multe locuinţe din mai multe fortificaţii, care par să fi aparţinut conducătorilor
respectivelor cetăţi. La Racoş-Tipia Ormenişului, în punctul La Tău, sunt menţionate două locuinţe,
dintre care una pare să fi aparţinut conducătorului militar, iar cealaltă unui preot. Tot aici se mai află o
locuinţă dreptunghiulară cu două încăperi, înconjurată de un cerc din piatră fasonată cu diametrul de
douăzeci de metri (despre care autorii cercetărilor susţin că a fost distrusă în prima jumătate a
secolului I î. Chr. şi că ar fi aparţinut unei familii înstărite din această aşezare (Costea 2002, p. 40, 57-
60), două turnuri cu laturile de 5 m X 6 m ce pot fi turnuri-locuinţă, precum şi o altă locuinţă, circular-
ovală, cu două încăperi concentrice şi diametrul exterior de aproximativ 9 metri. Încăperea interioară
avea o absidă spre N-NV (Costea 2002, p. 36-37).
O altă locuinţă a fost descoperită la Copăcel; aceasta, de plan dreptunghiular, avea cel puţin
două încăperi, cea dinspre S-SE fiind mai mare; nu este exclus ca încăperea mică să fi avut o absidă
spre N-NV, deoarece acest perete lipseşte (Costea 2002, p. 57). Tot aici s-au mai găsit două locuinţe,
ambele amplasate intramuros - una era situată în capătul de sud-est, asemănătoare cu cea de pe platoul
de la Piatra Roşie (locuinţa conducătorului militar), cealaltă fiind situată în partea opusă, lângă
sanctuarul cu baze de coloane din tuf vulcanic. Aceasta din urmă, de plan dreptunghiular, avea la bază
o fundaţie din bolovani de calcar, lespezi de ofiolit şi tuf vulcanic şi se pare că ar fi fost locuinţa
preoţilor locali. Acelaşi studiu aminteşte şi turnurile locuinţă de la Braşov - Pietrele lui Solomon,
Breaza, Mereşti, Râşnov (Costea 2002, p. 57-58).
În repertoriul arheologic al judeţului Braşov este amintit turnul-locuinţă de la Braşov - Pietrele
lui Solomon, despre care se spune că a fost distrus - din el s-a păstrat doar fundaţia paramentului
exterior, din blocuri de calcar bine fasonate, nelipite cu mortar între ele (Costea 1996, p. 71-72; 2004,
p. 92).
Un alt turn pare să fi existat la Breaza, distrus însă de aşezarea medievală timpurie de aici. Cu
ocazia cercetărilor efectuate la cetatea medievală, s-au descoperit blocuri de calcar fasonate şi
fragmente de ţiglă ce aparţin epocii dacice şi care pot proveni de la o asemenea construcţie (Costea
2004, p. 94-95). Un alt turn-locuinţă se pare că a fost identificat la Râşnov, dar şi acesta a fost distrus,
odată cu construcţia cetăţii medievale. În zidurile cetăţii medievale au fost descoperite blocuri de
calcar şi blocuri din gresie cenuşie (Costea 2004, p. 118).
În raportul şantierului arheologic de la Covasna - Cetatea Zânelor (campania 2003), publicat
în Cronica Cercetărilor Arheologice (CCA), este prezentat un bastion, cu posibil rol (şi) de turn-
locuinţă descoperit pe terasa II (Crişan et alii 2005, p. 83).

16
 Capitolul II.
Regatul Dac

Întinderea Regatului Dac

Termenul de geto-dac este o convenţie folosită în scopul denumirii generice a populaţiei ce

ocupa spaţiul carpato-danubiano-pontic, populaţie asemănătoare din punct de vedere cultural, spiritual
şi lingvistic. Astfel, noţiunea de „limba geto-dacică” a fost utilizată pentru prima dată de către Gr.
Tocilescu, care, referindu-se la limba vorbită de populaţia respectivă, îşi intitula un capitol dintr-o
lucrare publicată în anul 1880 „GLOSSARIU GETO-DACICU” (Tocilescu 1880, p. 562). În acelaşi
timp însă, Tocilescu îi deosebeşte pe geţi de daci, pe care îi consideră ca fiind două entităţi istorice
diferite (Tocilescu 1880, p. 509-510).
Un studiu dedicat acestui subiect a fost făcut de Alexandru Vulpe, care ne prezintă istoricul
acestui termen (Vulpe 1998, p. 2-10), respectiv pe cei care au introdus noţiunea de „geto-dac”. Este
menţionat în acest sens Vasile Pârvan, care foloseşte când termenul de „geto-dac” (Pârvan 1926, p.
167), când cel de „daco-get” (Pârvan 1926, p. 661), ceea ce dovedeşte că el folosea terminologia
respectivă după caz, în contexte diferite, ca sinonime pentru noţiunea de „trac nordic” şi în niciun caz
pentru a defini o unitate etnică, lingvistică sau istorică absolută a acestor populaţii, viziune împărtăşită
de majoritatea cercetătorilor. Cu toate acestea, s-a ajuns şi la exagerări, mai cu seamă prin anii ’70-’80,
când, la solicitările politice ale acelor vremuri, s-a încercat sublinierea legăturilor de rudenie - în
special a celor din plan material, spiritual sau lingvistic, încercându-se chiar evidenţierea unei istorii
comune, fără însă a se opera analize critice temeinice a acestor perspective - dintre triburile ce populau
spaţiul carpato-dunărean. Sugestiv în acest context este cercetătorul clujean C. Daicoviciu care, într-o
lucrare de popularizare (Steaua-Cluj 18, 1967, 9, p. 97-98), scria despre o confirmare „fără echivoc” în
mărturiile istoricilor şi geografilor antici a „identităţii” dintre limba geţilor şi cea a dacilor (Vulpe
1998, p. 3).
Geto-dacii, parte a marii familii a popoarelor de origine indo-europeană, au locuit în regiunile
carpato-danubiene şi pontice - în care au reuşit să se impună - până la cucerirea romană;
individualizaţi din marea masă a tracilor în cursul secolului VII - VI î. Chr., geto-dacii au constituit, pe
tot parcursul existenţei lor, o cultură materială şi spirituală proprie. Denumirea de geţi, folosită cu
predilecţie de scriitorii greci pentru a-i desemna pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării de Jos,
de la Munţii Carpaţi până la Marea Neagră şi Munţii Balcani - dealtfel, contactul acestora cu lumea
greacă a făcut posibilă şi consemnarea de către istoricul grec Herodot a primelor ştiri despre geţi încă
din sec. VI î. Chr., mai exact anul 514 î. Chr. (Iliescu et alii 1964, p. 47-51) - apare alături de cea de
daci, preferată de autorii latini pentru locuitorii din regiunile centrale şi de vest ale spaţiului carpato-
dunărean, care o extind apoi şi la populaţia din zona extracarpatică, geţii din izvoarele greceşti.
Numele de dac este atestat pentru prima oară la mijlocul sec. I î. Chr., la Caesar, în lucrarea De bello
Gallico, (Iliescu et alii 1964, p. 179).
Dio Cassius îi numeşte daci, aşa cum îi numesc romanii şi cum îşi spun şi ei, cu toate că ştie
că grecii îi numesc geţi (Iliescu et alii 1964, p. 683).
În a doua jumătate a secolului II şi la începutul secolului I î. Chr., geto-dacii constituiau deja o
societate evoluată, atât pe planul organizării social-politice, cât şi pe cel al dezvoltării culturii
materiale şi spirituale. În această perioadă ei reuşiseră să se organizeze în câteva mari uniuni de triburi
şi să creeze o cultură materială dezvoltată pe întreg teritoriul ocupat de ei. Deşi societatea nu cunoştea
încă diviziunea în clase sociale, existau totuşi pături sociale diferenţiate. Izvoarele scrise menţionează
pătura nobililor, cunoscuţi sub numele de tarabostes sau pileati, din care se alegeau regii şi preoţii şi o
alta, a oamenilor de rând, liberi, numiţi comati sau capillati.
Geto-dacii au locuit un teritoriu foarte vast, care se întindea de la munţii Balcani la Carpaţii
Nordici şi de la Marea Neagră şi Nistru (Tyras) până la Câmpia Tisei, în anumite perioade chiar până
la Dunărea de Mijloc, precum notează autorul antic Strabon, în lucrarea sa Geographia (Iliescu et alii
1964, p.216-253).
În pragul secolului I î. Chr., în spaţiul carpato-danubiano-pontic se creaseră condiţiile necesare
unificării tuturor triburilor, condiţii pe care a ştiut să le folosească din plin Burebista. În ceea ce
priveşte regatul dac condus de Burebista, ne este foarte greu să-i stabilim limitele exacte, deoarece
informaţiile istoricilor antici ne ajută să stabilim doar în linii mari limitele acestui stat. În completarea

17
şi confirmarea acestor informaţii vin descoperirile arheologice întâmplătoare, dar mai ales cele din
cercetări arheologice sistematice.
Din sursele scrise reiese că Burebista ajunsese să se impună ca o mare personalitate în acest
spaţiu încă din jurul anilor 80 î. Chr. Opera esenţială realizată de acesta rezidă, desigur, în unificarea
tuturor triburilor şi în ridicarea Daciei la nivelul celor mai de seamă regate ale lumii antice. „Ajungând
în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin
exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un « imperiu »
puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte a populaţiilor vecine”, scrie istoricul grec Strabon
(Iliescu et alii 1964, p.216-253).
În câţiva ani, de la 60 î. Chr. la 48 î. Chr., Burebista a întemeiat, cu sabia în mână, un mare
regat, ce se întindea spre vest până la Dunărea de mijloc, spre nord-vest până la Morava, în partea de
nord până la Carpaţii Păduroşi, spre est până la Olbia, cuprinzând Dobrogea în întregime, iar în sud
ajungea până la Haemus (Daicoviciu 1972, p. 72); aceste afirmaţii sunt confirmate prin descoperiri
arheologice şi de harta Daciei întocmită după Comentariile lui Agrippa din anul 12 î. Chr.
În această măreaţă operă, Burebista a fost ajutat îndeaproape de marele preot Deceneu, care i-a
sfătuit pe supuşi să-şi taie viţa de vie şi să trăiască fără vin (Iliescu, et alii, p. 239). De la Iordannes
aflăm că acesta ar fi primit de la Burebista, „o putere aproape regală” (Mihăescu et alii 1970, p. 417).
În legătură cu cele două mari personalităţi menţionate anterior, Alexandru Vulpe consideră că
Burebista ar fi fost de origine getică (convingere bazată pe spusele lui Strabo, cum că acesta ar fi
„bărbat get” - Geographia,VII, 3, 11); despre originea lui Deceneu susţine ipoteza apartenenţei la o
altă grupare politică, cu o importanţă cvasiegală celei a lui Burebista. Ştiind faptul că Burebista a
acţionat în nord-vestul Daciei, se poate aprecia că Deceneu ar fi fost o căpetenie a dacilor şi că cele
două formaţiuni politice - cea condusă de Burebista şi cea condusă de Deceneu - ar fi fost cele mai
importante din acele vremuri, în jurul lor formându-se Regatul Dac (Vulpe 1998, p. 5).
Puternicul curent spiritual declanşat de Deceneu, care venea să se adauge unităţii culturale, a
contribuit în mare măsură la unificarea dacilor, Burebista reuşind să devină regele tuturor dacilor din
regiunile intra- şi extracarpatice, în jurul anului 70 î. Chr. După această dată are loc consolidarea
unităţii economice şi politice a regatului nou creat. Spre anul 60 î. Chr., Burebista reuşeşte să-i învingă
pe boii conduşi de Critasiros şi pe taurisci şi să-şi întindă puterea spre vest până la Dunărea de mijloc,
Carpaţii Apuseni şi râul Marus (March), înglobând în graniţele regatului său pe toţi dacii de la vest de
Tisa (Macrea 1978, p. 49).
Regele dac se îndreaptă apoi (55 î. Chr.) spre Pontul Euxin, unde reuşeşte să includă în
graniţele regatului său toate oraşele greceşti, de la Olbia, la gura Bugului, până la Apollonia. Ocuparea
oraşelor greceşti nu s-a făcut într-o singură campanie şi pe aceeaşi cale; astfel, dacă unele au acceptat
suveranitatea lui Burebista (Dionysopolis şi poate Tomis, despre care însă nu avem date concrete),
altele, precum Olbia, Histria sau Mesambria, au încercat să-i opună rezistenţă, ceea ce a avut ca
urmare distrugerea totală sau parţială a acestor aşezări (Pippidi şi Berciu 1965, p. 283).
În urma acestor evenimente Burebista devine, aşa cum îl numeşte decretul din Dionysopolis
emis în cinstea lui Acornion „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste Thracia,
stăpân al ţinuturilor din stânga şi din dreapta Dunării”, ajungând, după spusele lui Strabon „să fie
temut şi de romani”. Astfel, Dacia devenea cea mai mare putere din sud-estul Europei (Daicoviciu
1972, p. 57-88).
Prin Acornion din Dionysopolis marele rege dac a intrat în legătură cu Pompeius, căruia i-a
oferit sprijin militar în lupta acestuia cu Caesar; în urma victoriei repurtate de ultimul asupra celui
dintâi, se pune la cale planul unei mari expediţii romane împotriva lui Burebista, proiect care însă a
căzut odată cu asasinarea lui Caesar în anul 44 î. Chr. În jurul aceleiaşi date dispare de pe scena
politică şi Burebista, la rândul lui asasinat (Strabon spune că „a pierit din pricina unei răscoale mai
înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui”) în urma unui complot de curte (Iliescu et
alii 1964, p. 239).
Dispariţia lui Burebista a avut drept consecinţă imediată dezmembrarea regatului făurit de el;
tot Strabon povesteşte că „urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe
părţi”, după câte se pare la început în patru, iar în vremea lui Augustus în cinci (Iliescu et alii 1964, p.
239). O asemenea dezmembrare nu a însemnat însă şi desfiinţarea automată a regatului dac; izvoarele
istorice şi datele arheologice confirmă că nucleul principal al acestuia, cu centrul în Dacia
intracarpatică, a persistat şi s-a consolidat treptat, până la cucerirea romană a Daciei.

18
 Din analiza sursei istorice oferite de Iordannes, reiese că lui Burebista i-au succedat la tron
apropiatul său colaborator, Deceneu, după care puterea i-a revenit lui Comosicus, rege şi mare preot
totodată. Apoi, timp de 40 de ani, regatul dac a fost condus de regele Coryllus, (probabil acelaşi cu
Scorylo). Seria acestei liste se încheie cu Diurpaneus, identic se pare cu Duras (Mihăescu et alii 1970,
p. 417-419), care i-a cedat tronul lui Decebal.
Istoria teritoriului extracarpatic după moartea lui Burebista se leagă strâns de istoria Romei în
Balcani şi la Dunărea de Jos. Plutarh, în lucrarea sa Vieţile paralele, vorbeşte despre regele dac
Dicomes, care a oferit sprijin militar lui Marcus Antonius în lupta acestuia cu Augustus, în schimbul
unor stipendii (Iliescu et alii 1964, p. 461). În sud-vest domnea în aceiaşi perioadă regele Cotiso
(lucru cunoscut din izvoarele care menţionează că în timpul disputelor pentru putere de la Roma,
dintre Augustus şi Marcus Antonius, „dacii care trăiesc nedezlipiţi de munţi, de acolo, sub conducerea
regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiească ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea îngheţată
de ger îşi unea malurile”), iar în regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră izvoarele scrise înregistrează
prezenţa a trei regi geţi, Roles, Dapyx şi Zyraxes. Primul stăpânea în părţile de sud ale Dobrogei, iar
următorii doi îşi împărţeau, în ordine, mijlocul şi părţile de nord ale acestui teritoriu. Din relatările lui
Dio Cassius reiese că Roles a devenit „aliat şi prieten al romanilor”, în urma ajutorului pe care acesta
l-a acordat lui M. Licinius Crassus în obţinerea victoriei asupra bastarnilor (el se şi întâlneşte, în anul
29 î. Chr., cu Octavian, la Corinth). Intrând în conflict cu vecinul său din nord, Dapyx, el solicită
sprijinul lui Crassus care revine în Dobrogea, îl înfrânge pe Dapyx (care se sinucide) şi porneşte la
război împotriva lui Zyraxes (ocazie prin care cucereşte cetatea getică Genucla, cea mai puternică din
stat), regele get fiind nevoit să se refugieze la nord de Dunăre, înainte ca lupta să înceapă (Iliescu et
alii 1964, p. 675-677). Astfel, începând cu anul 27 î. Chr., când Crassus îşi serbează victoriile la
Roma, graniţa cu Imperiul Roman s-a stabilit pe Dunăre.
Măsurile luate de romani la Dunărea de Jos nu erau numai cu scop defensiv, ci şi ofensiv.
Dacii, înţelegând aceasta, s-au organizat şi ei, reuşind, în condiţiile social-economice, politice, militare
şi culturale din vremea lui Decebal, să se unească din nou.
Procesul reunificării ţinuturilor geto-dacice în jurul regatului dac intracarpatic trebuie să se fi
desăvârşit în jurul anului 90 d. Chr. Regatul Dac, astfel reconstituit, avea însă hotare mai restrânse,
căci vaste regiuni locuite de geto-daci se aflau acum sub stăpânire străină.
Regatul Dac condus de regele Decebal se întindea spre sud-vest, sud-est şi sud până la Dunăre,
spre est până la Prut, iar spre vest şi nord doar pe linia actualei frontiere a României. Este posibil ca
unele triburi din nordul Moldovei, Maramureşului şi Crişanei să fi fost doar aliate Regatului condus de
Decebal (Daicoviciu 1972, p. 285).

În ceea ce priveşte relaţiile dintre geţi şi daci, părerile sunt împărţite, aşa cum reiese şi din
rândurile de mai sus. De o parte se situează cercetătorii din anii ’70-’80 (în frunte cu C. Daicoviciu în
Steaua-Cluj 18, 1967, 9, p. 97-98), care susţin că geţii şi dacii sunt acelaşi popor, au aceeaşi cultură
materială, spirituală, limbă şi istorie, diferit fiind doar modul în care au fost numiţi de greci şi de
romani. În contradicţie cu aceştia se situează Alexandru Vulpe care, într-un studiu relativ recent,
susţine următoarele: „Apare însă destul de limpede că în sec. I a. Chr. în vremea lui Burebista, geţii şi
dacii alcătuiau două grupări diferenţiate nu numai teritorial, care îşi dobândiseră propriul prestigiu
istoric” (Vulpe 1998, p. 4).
În ceea ce priveşte Regatul Dac, putem observa că a luat fiinţă în secolul I î. Chr., sub
conducerea regelui Burebista, care a unificat toate triburile geto-dacice în jurul anului 70 î. Chr., pe
unele paşnic, pe altele prin luptă; mai apoi, prin jurul anului 60 î. Chr., a pornit spre nord şi spre sud,
iar în anul 55 î. Chr. spre Pontul Euxin, reuşind să înfăptuiască cel mai mare regat al geto-dacilor,
cunoscut sub numele de Regatul Dac.
Odată cu moartea lui, în jurul anului 44 î. Chr., Regatul Dac se destramă în patru, apoi în cinci
formaţiuni politice, ceea ce demonstrează că timpul de la unificare a fost prea scurt şi nu s-a reuşit
coagularea în întregime a culturii geto-dacice. Acest lucru arată şi faptul că triburile aveau totuşi o
cultură şi obiceiuri diferite, fiind ţinute unite doar prin forţă; odată cu moartea conducătorului, ele au
revenit la forma iniţială. Probabil că regatul condus de Burebista a fost compus din cele cinci
formaţiuni în care s-a şi destrămat, idee este susţinută de Alexandru Vulpe (Vulpe 1998, p. 5).

19
 Totuşi, şi după moartea lui Burebista, Regatul Dac a continuat să supravieţuiască, dar pe o arie
destul de redusă - sud-vestul Transilvaniei, cu centrul în Munţii Orăştiei. Acest lucru este demonstrat
de o serie de noi descoperiri făcute în sud-estul Transilvaniei, în Defileul Oltului, în Munţii Perşani,
unde s-a descoperit un nou centru de putere dacic, cel puţin asemănător, mai ales din punct de vedere
religios, cu cel din Munţii Orăştiei, de la Sarmizegetuza Regia (Costea 2010, p. 71-85).
Tot în această perioadă s-au ridicat şi întărit principalele cetăţi din zona Munţilor Orăştiei şi s-
a dezvoltat o cultură materială mai evoluată celei anterioare. Regatul Dac controla minereul de fier din
Munţii Poiana Ruscă şi aurul din Munţii Apuseni, cunoscând o dezvoltare superioară faţă de
formaţiunile extracarpatice.
Datorită ascensiunii şi bogăţiei lui, Regatul Dac este ameninţat de către Imperiul Roman; de
aceea, în jurul anului 90 d. Chr., odată cu venirea pe tron a regelui Decebal, formaţiunile politice se
reunesc sub conducerea sa, formându-se din nou Regatul Dac „mare”, dar de dimensiuni mult mai
reduse faţă de cel din secolul I î. Chr., cel condus de regele Burebista. Noul regat cuprindea doar
Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova şi avea ca centru regiunea Munţilor Orăştiei. Însă şi acesta a
avut o existenţă scurtă, supravieţuind doar până la cucerirea romană din anul 106 d. Chr. După acest
eveniment Regatul Dac dispare definitiv de pe harta lumii antice, în locul său apărând Provincia
Romană Dacia.

20
 Capitolul III.
Aristocraţia dacică

A. Consideraţii generale

Dacă despre o ierarhie socială se poate vorbi, în unele zone, încă din eneolitic (vezi de
exemplu Varna, mormântul 43, datat între anii 4560-4500 î. Chr. - Chapman et alii 2006, p. 170), la
începutul epocii bronzului aceasta se generalizează, prin apariţia categoriei războinicilor, în rândul
cărora se distinge, de asemenea, o anumită diferenţiere socială (ierarhie), evidenţiată prin morminte şi
prin inventarul funerar. Acum, la începutul epocii bronzului, apar monumentele funerare în formă de
tumuli, cu ajutorul cărora li se amintea permanent indivizilor din comunitate de statutul ierarhic al
celui înmormântat; totodată se evidenţia puterea comunităţii respective faţă de vecini. În acest fel s-a
ajuns la structurarea unei elite războinice, a unei aristocraţii. Ca însemne ale puterii menţionăm o serie
de materiale arheologice, cum ar fi sceptrele de piatră în forma unui cap de cal, unele topoare din
piatră şlefuită şi din cupru, pumnalele, în general armele, indiferent de metalul din care au fost
confecţionate (Vulpe 2001, p. 353-355).
Statutul social din bronzul mijlociu românesc poate fi judecat în comparaţie cu cel din Europa
Centrală, prin intermediul cercului cultural Aunjetitz, în care armele (am numit aici halebardele din
bronz), apar în număr mare, atât în morminte, cât şi în depozite. Menţionăm în acest context tezaurul
de la Perşinari, în a cărui componenţă se află 12 halebarde din aur, dar şi pe cel de la Tiream (lama
„pumnalului” din bronz din componenţa acestuia pare să fie tot o halebardă). Un alt însemn al puterii
din această perioadă trebuie să fi fost pumnalul, probabil egal ca distincţie socială cu halebardele. În
faza următoare apar pumnalele cu lama triunghiulară şi bogat ornamentată (Vulpe 2001, p. 355-358).
În perioada bronzului târziu şi în cea hallstattiană s-au diversificat însemnele statutului social.
Apar spadele de bronz în mai multe variante, ce iau locul topoarelor de luptă şi echipamentul militar
specific căpeteniilor războinice, ce constă în coifuri, platoşe, genunchiere de bronz, lănci. Astfel de
echipamente sunt caracteristice unei aristocraţii războinice indiferent de originea etnic-tribală, care
avea înrădăcinată o conştiinţă eroică, aceea a unui părinte-zeu. Întâlnim această tradiţie atât la greci,
cât şi la alte popoare, inclusiv la traci. Un alt element de prestigiu în această perioadă este carul de
lemn cu patru roţi din bronz, car ce nu putea fi folosit în luptă, fiind doar un element de prestigiu al
elitelor. În ţara noastră au fost descoperite două roţi de car din bronz cu patru spiţe în depozitul de la
Arcalia, din judeţul Bistriţa-Năsăud (Vulpe 2001, p. 360-362).
Tipurile de aşezări reprezintă un alt mod de cercetare al structurilor sociale din perioada
bronzului târziu şi Hallstatt; acum se înmulţesc fortificaţiile situate pe înălţimi sau pe poziţii
dominante, în special în Transilvania. Fortificaţiile constau din valuri de pământ, uneori întărite cu
piatră şi lemn, constituindu-se în adevărate centre tribale (Vulpe 2001, p. 363-366).
Cu toate acestea însă, despre o aristocraţie în toată puterea cuvântului putem vorbi doar din
secolul al V-lea î. Chr.; indicii despre preexistenţa unor formaţiuni politice sunt mormintele princiare
şi fortificaţiile, conturate în sudul Olteniei, nordul Dobrogei şi al Moldovei. Cetăţile din această
perioadă sunt centre rezidenţiale, respectiv sedii ale unor dinaşti locali, ce puteau asigura la nevoie
locuri de refugiu şi apărare pentru comunităţile din zona pe care o patronau. Astfel de fortificaţii apar
îndeosebi la sfârşitul secolului V şi începutul secolului IV î. Chr., în Câmpia Română (Piscu Crăsani,
Popeşti, Pleaşov, Tinosu).
Diferenţe sociale se observă în această perioadă şi în cadrul necropolelor, cum ar fi de
exemplu necropola de la Ferigile sau cea de pe valea Topologului. În ambele există morminte cu
inventar bogat, compus din arme şi piese de harnaşament, dar şi morminte sărăcăcioase din acest punct
de vedere, ceea ce demonstrează că puterea o deţinea aristocraţia militară. Prezenţa unor morminte
fastuoase izolate, cum sunt cele de la Agighiol şi de la Peretu, atestă, atât prin dimensiunile
monumentelor funerare, cât şi prin inventar, raportul social existent între luptătorii de rând (aristocraţia
militară) şi căpetenii (Vulpe 2001a, p. 465-466).
Despre istoria socială a Daciei preromane s-au emis multe păreri de către cercetătorii români,
bazate atât pe informaţiile istoriografice, cât şi pe descoperirile arheologice.
Odată cu dezvoltarea civilizaţiei dacice, sursele menţionate ne dezvăluie o societate a acestora
în care se disting mai multe categorii sociale. În fruntea ierarhiei este numită aristocraţia, din care sunt
recrutaţi războinicii şi clerul, categorie socială atestată arheologic prin tezaure de obiecte de podoabă

21
şi monede, prin morminte aristocratice, dar şi prin locuinţe de mari dimensiuni, de cele mai multe ori
din piatră, cu inventar divers şi caracter compozit.
O altă categorie socială este compusă din meşteşugari, existenţa acestora fiind subliniată atât
prin numărul mare de unelte şi de cantităţile importante de materii prime descoperite, cât şi prin
ateliere şi instalaţii specifice diferitelor meserii.
Agricultorii sunt şi ei atestaţi, indirect, prin unelte, depozite de cereale şi locuinţe, cercetate în
întregul areal locuit de daci.
În ceea ce priveşte aportul sclavilor în cadrul economiei dacice, informaţiile de care dispunem
sunt sărace şi nu ne permit consideraţii serioase pe această temă.

În continuare o să ne ocupăm de prezentarea aristocraţiei, aşa cum este ea cunoscută prin

prisma izvoarelor scrise antice şi a descoperirilor arheologice.

B. Aristocraţia dacică reflectată în izvoarele scrise antice

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, aristocraţia reprezintă „pătura unei clase
sociale sau a unui grup social care se bucură de mari privilegii, datorate originii, bogăţiei şi poziţiei
sale sociale” (DEX 1998, p. 59).
Prima menţiune istoriografică referitoare la aristocraţie i-o datorăm lui Herodot (IV, 95), care,
referindu-se la geţi atunci când vorbea despre Zalmoxis, ne spune că acesta se întâlnea periodic cu
„fruntaşii ţării”. Apoi Strabo (VII, 3, 5), preluând ideea de la Herodot şi vorbind tot despre Zalmoxis,
scria şi despre conducători şi popor. Iordanes (Getica, 40), de asemenea, folosind informaţii mai vechi,
vorbeşte despre cei de neam, ce purtau iniţial numele de tarabostes iar mai târziu de pilleati,
spunându-ne că dintre ei se alegeau regii şi preoţii. Despre aceştia din urmă (pilleati) vorbeşte şi
Cassius Dio (LXVIII, 9, 1), atunci când redă informaţii în legătură cu solia trimisă de Decebal la
Traian în timpul primului război dintre romani şi daci (Glodariu 2003, p. 110-111).
Aşadar, textele antice vorbesc despre existenţa a două clase sociale: nobilii, numiţi tarabostes
sau pilleati, din rândul cărora se alegeau regii şi preoţii şi oamenii de rând, numiţi capillati, despre
care Iordanes (Getica, 72) ne spune că se numeau astfel la porunca lui Deceneu.
Toate sursele literare ce abordează această problematică sunt de acord cu existenţa unui
simbol de statut al aristocraţiei laice şi sacerdotale - acel pilleus. Numele de pilleati vine de la căciula
(pillos în greceşte, pilleus în latină) din postav sau din altă stofă, care se purta pe cap, asemănătoare
celei purtată de frigieni (Petre 2004, p. 249).
Concluziile referitoare la acest aspect, publicate înainte de anul 1989, sunt puternic influenţate
de teoriile lui Marx şi Engels, care ne prezintă regatul dac ca unul alcătuit din două categorii sociale,
cele ale bogaţilor şi săracilor. Desigur, majoritatea cercetătorilor luau în calcul sursele literare antice,
împărţind aşadar societatea dacică în cele două categorii menţionate; există însă şi alte puncte de
vedere, pe care le vom expune în rândurile care urmează.
Ion Horaţiu Crişan consideră că acei capillati sunt membrii unei clase intermediare, între
aristocraţie şi plebe, care formau oastea, fiind similari cavalerilor menţionaţi de Caesar în Gallia
(Crişan 1977, p. 196-198). O opinie similară, bazată pe buna cunoaştere a textelor antice, o are
Hadrian Daicoviciu. În opinia sa, textele antice se referă la statut social (nobili şi ne-nobili) şi nu la
clase sociale, aşa cum sunt ele definite de Marx; prin urmare, un „comatus” poate deţine prin
noroc/soartă ori prin calităţi personale un rol important în societate sau la curtea regelui (Daicoviciu
1981, p. 30-32).
Această afirmaţie, despre o clasă de luptători profesionişti şi proprietari liberi ca bază a
armatei dacice este reluată recent de Zoe Petre, care este de părere că situaţia socială, restructurată de
Burebista, este dominată de înalta aristocraţie, cu valenţe atât militare, cât şi sacerdotale (Petre 2004,
p. 256-258).
Ioan Glodariu admite că această categorie, a comatilor, nu putea fi una omogenă, deşi respinge
ideea existenţei unei categorii sociale intermediare. Concluzia sa, pronunţată explicit, este că aceştia
aveau fie un statut nobiliar, fie unul ordinar (Glodariu 2001, p. 777-778).

22
 Gelu Florea este de părere că abordările privitoare la structura socială a Daciei în literatura
românească conţin o structură schematică, caracterizată prin laconism, imprecizie şi ignoranţă; cu
certitudine, în opinia sa, ierarhiile erau mult mai complexe (Florea 2006, p. 3).
Unii cercetători sunt de părere că schimbările, normale şi impuse de timp, ce apar în cadrul
nobilimii tradiţionale tribale cu profil militar - nobilime conducătoare până atunci şi deţinătoare de
funcţii - determină probabil înlocuirea ei cu o alta, în care accesul se făcea prin şansă, prin calităţi
personale sau prin influenţă; este însă dificil de reconstituit astăzi acest fenomen, bazându-ne doar pe
sursele existente (Avram 1989, p. 21-25; Petre 2004, p. 250-251).
Termenul de elită este analizat de Gelu Florea; după el, prin acest concept trebuie văzut mai
mult decât o aristocraţie tradiţională - spre exemplu, consideră că nobleţea legată de sânge şi
apartenenţa la aristocraţie nu se suprapun perfect. Deoarece statutul de putere se putea obţine prin
calităţi personale, prin servicii aduse puterii în exerciţiu sau prin bravură pe câmpul de luptă. Un alt
subiect de discuţie ridicat de acest cercetător este posibila geneză a unor elite de altă origine de cât cea
de sânge, care să fi fost impusă fie local, fie în jurul centrului de putere, în special în timpul lui
Decebal (Florea 2006, p. 4).
Bazându-se pe textul lui Iordanes (Getica, 40), care vorbeşte despre instituţionalizarea
activităţii religioase şi a clerului de către marele preot Deceneu, toţi cercetătorii sunt de acord cu
competenţele militare şi sacerdotale ale aristocraţiei dacice.
Hadrian Daicoviciu aprecia că sarcinile militare erau separate de cele religioase şi erau
exercitate de membri diferiţi (Daicoviciu 1981, p. 34). Această părere este susţinută şi de A. Bodor,
care se referă la o aristocraţie seculară şi la o aristocraţie religioasă (Bodor 1981, p. 21). Acelaşi punct
de vedere este îmbrăţişat şi de N. Gostar şi V. Lica, care tratează separat cele două componente ale
aristocraţiei, insistând pe imaginea războinică, puternică şi bogată a acestora (Gostar şi Lica 1984, p.
67-68).
Ioan Horaţiu Crişan susţine ideea unei societăţi tripartite, împărţind societatea dacică în nobili
(pilleati), comati şi oamenii de rând. El susţine că înaltul cler era ales dintre pilleati, în timp ce preoţii
erau aleşi dintre comati (Crişan 1977, p. 196-197).
Ideea existenţei a trei categorii sociale în Dacia este respinsă de Ioan Glodariu, care este de
părere că aici se putea vorbi despre o aristocraţie seculară, religioasă, ce nu poate fi separată/divizată şi
oameni de rând (Glodariu 2001, p. 777). Tot el emite o părere extrem de interesantă, potrivit căreia
metalele preţioase sunt asociate categoriilor sociale; astfel, metalele preţioase ar fi fost folosite de
aristocraţie (argintul), aurul constituind domeniul regalităţii; în ce priveşte fierul, acesta constituia
apanajul oamenilor de rând (Glodariu 2001, p. 772).
Al. Avram crede că accesul la regalitate al lui Burebista cauzează o tendinţă de centralizare a
puterii în detrimentul celei locale, fapt ce duce la o modificare a statutului aristocraţiei tradiţionale şi
totodată a simbolurilor de statut (Avram 1989, p. 21-25).
Cercetătoarea Zoe Petre susţine că nobilimea de vârf din timpul lui Deceneu, caracterizată
printr-o dublă vocaţie (întâi militară şi apoi sacerdotală), îşi schimbă ţinta de la militar la sacerdotal. În
acelaşi timp, aceste schimbări provoacă creşterea rolului militar pentru comati, subordonaţi direct
puterii regale (Petre 2004, p. 255-261).

C. Moduri de manifestare ale aristocraţiei dacice, reflectate în descoperirile arheologice

Din punct de vedere arheologic, aristocraţia se distinge faţă de celelalte clase sociale prin
arhitectură, podoabe, tezaure, piese de import, etc. Toate acestea trebuie asociate cu o serie de
concepte metodologice, cum ar fi de exemplu cel de reşedinţă de elită, cel de obţinere, acumulare şi
redistribuire a bogăţiilor sau cel de utilizare a obiectelor de prestigiu (Florea 2006, p. 6).
Maniera de tratare a defuncţilor depinde şi de categoria socială a acestora. „Tratamentul”
funerar diferenţiat între aristocraţie şi plebe, ce se petrece la sfârşitul celei de-a doua vârste a epocii
fierului, este un fenomen care se poate determina arheologic; astfel, se constată acum dispariţia
mormintelor şi necropolelor ce aparţineau populaţiei de rând, populaţie determinabilă pe baza
inventarului funerar, concomitent cu creşterea numărului de oase umane descoperite în contexte non-
funerare (probabil sacrificii). Pe de altă parte, tot acum, apar movile funerare cu inventare
semnificative, compuse din arme, piese de harnaşament şi/sau echipament militar, ce aparţin
aristocraţiei, grupate în jurul aşezărilor fortificate. Spre sfârşitul secolului I î. Chr. scade şi numărul

23
acestora, fiind descoperite doar în estul Daciei; de asemenea, structura lor este una mai simplă, iar
armele dispar din inventar (Babeş 1988, p. 3-9; Sîrbu 1993, p. 23, 39-40, 126-128).
Gelu Florea subliniază faptul că este interesantă lipsa mormintelor din zona Munţilor Orăştiei,
respectiv din jurul capitalei regatului dac - zonă locuită intens în ultimii 150 de ani înainte de cucerirea
romană şi bogată în urme ce indică prezenţa aristocraţiei - cu excepţia unuia singur, de incineraţie,
descoperit la Costeşti (Florea 2006, p. 6-7).
Toate aceste elemente, atestate arheologic, pot indica evoluţii şi modificări substanţiale ale
poziţiei şi statutului aristocraţiei în timp şi spaţiu, iar absenţa sau numărul mic de morminte dintr-o
anumită perioadă constituie un obstacol în studiu structurii sociale în general şi a fenomenului
aristocratic în particular (Florea 2006, p. 6-7).
Un rol important în cercetarea genezei noii aristocraţii îl are cercetătorul Aurel Rustoiu, care
ne prezintă o evoluţie a aristocraţiei nord-balcanice în perioada cuprinsă între secolele III-I î. Chr.
Potrivit acestuia, în cea de a doua jumătate a secolului al III-lea se produce un declin al aristocraţiei
tracice, manifestat prin dispariţia unor fortificaţii, a mormintelor tumulare fastuoase şi a tezaurelor de
aur şi de argint ale geţilor extra-carpatici. Aceste evenimente sunt puse în legătură cu invazia celţilor
în Peninsula Balcanică din prima jumătate a secolului al III-lea î. Chr. şi a bastarnilor în Moldova
(Rustoiu 2002, p. 131). Cercetătorul clujean afirmă că noua aristocraţie a fost diferită de cea
anterioară, atât din punct de vedere etnic, cât şi al modului de manifestare. La sfârşitul secolului al III -
lea î. Chr., dar mai ales pe parcursul secolului II î. Chr., la sud de Munţii Balcani, în podişul sofiot, dar
mai ales în nordul şi nord-vestul Bulgariei (Rustoiu 2002, p. 131-132), au apărut morminte tumulare
de incineraţie, cu un inventar compus din piese de armament şi de harnaşament de factură celtică; apar
însă şi piese de factură locală, ca de exemplu pumnalele curbe (aşa numitele sica), unele tipuri de
vârfuri de lănci, umbo-uri de scut, zăbale de tip tracic şi - foarte rar - coifuri. Între piesele celtice sunt
frecvente săbiile lungi cu două tăişuri, ornamentate cu cercuri. În urma acestor inventare funerare
putem deduce că mormintele aparţineau unor cavaleri. Astfel de inventare funerare au fost descoperite
şi pe malul drept al Dunării, în zona Porţilor de Fier, dar şi la nord de fluviu, în zona Olteniei, unde
însă complexele sunt plane. Elementele de rit, ritual şi inventarul ceramic ne indică că cei îngropaţi pe
malul drept al Dunării erau scordisci, iar cei înmormântaţi pe teritoriul actual al României erau geţi.
Întregul fenomen a fost numit din punct de vedere arheologic „Grupul Padea-Panaghiurski Kolonii”1 .
Această aristocraţie războinică a apărut în urma unor alianţe militare între tribali, scordisci şi daci, fapt
demonstrat de componenţa inventarelor funerare de la sud de Dunăre, între sfârşitul secolului al III-lea
î. Chr. şi începutul secolului II î. Chr., extinzându-se apoi spre nord, în Oltenia, o parte a Munteniei,
sudul Moldovei şi sud-vestul Transilvaniei. Majoritatea mormintelor din zona nord-dunăreană sunt
atribuite aristocraţiei dacice din timpul regatului dac condus de Burebista, atunci când este atestat şi
Grupul Padea-Panaghiurski Kolonii (Rustoiu 2002, p. 133; 2004, p. 44-46).
Pe teritoriul României, morminte de incineraţie de tip Padea-Panaghiurski Kolonii au fost
descoperite într-un număr destul de numeros (49 de localităţi), dar întinderea necropolelor este destul
de redusă. Despre o adevărată necropolă se poate vorbi doar la Turburea-Spahii din judeţul Gorj, unde
au fost dezvelite 29 de morminte. Restul descoperirilor alcătuiesc fie grupuri mici de morminte, ceea
ce duce la concluzia că sunt probabil „necropole aristocratice de familie”, fie morminte izolate
(Rustoiu, 2002, p. 14).
Venirea acestui grup de războinici dinspre sud la mijlocul secolului al II-lea î. Chr. şi mijlocul
secolului I î. Chr. este demonstrată - alături de apariţia acestui tip de morminte la Blandiana,
(Ciugudean 1980, p. 425-432), Tărtăria (Ciugudean şi Ciugudean 1993, p. 77-79), Teleac (Moga
1982, p. 87-91), poate şi la Silivaş (?), toate în Transilvania - şi de faptul că acum apar şi primele
aşezări fortificate pe înălţimi, aşa cum sunt cele de la Piatra Craivii (Glodariu 1983, p. 95-96), Cugir,
Costeşti (Glodariu 1995, p. 119-123; Rustoiu 2002, p. 35).
Mormintele tumulare şi cele plane de incineraţie se reduc treptat ca număr în cea de-a doua
jumătate a secolului I î. Chr., dispărând cu totul până la începutul secolului I d. Chr.; reapar totuşi -
doar - în Moldova, pe valea Siretului (Rustoiu 2002, p. 134), în secolul I d. Chr., fiind puse în legătură
cu moartea lui Burebista şi împărţirea regatului în patru, apoi cinci formaţiuni mai mici. Această zonă
nu a mai făcut parte din Regatul Dac, fapt demonstrat şi de prezenţa unor influenţe sarmatice în ritual

1
Acest grup a fost definit de cercetătorul polonez Z. Wozniak.

24
şi în inventarul funerar, aristocraţia de aici cunoscând un alt destin faţă de cea din Regatul Dac
(Rustoiu 2002, p. 138).
Dispariţia mormintelor este pusă de către Aurel Rustoiu în legătură cu reforma sacerdotală
făcută de către Deceneu (Rustoiu 2002, p. 134-136), care a devenit după moartea lui Burebista şi rege
peste dacii transilvăneni.
În secolul I d. Chr., odată cu dispariţia mormintelor tumulare, se pot observa şi modificări în
repertoriul descoperirilor de arme. Dispar săbiile lungi cu două tăişuri, cămăşile de zale şi coifurile;
apare în schimb sabia curbă, de tipul celei redate pe Columna lui Traian (Rustoiu 2002, p. 139) - o
astfel de piesă a fost descoperită la Sarmizegetusa (Glodariu şi Iaroslavschi, 1979, p. 132, fig. 71/1).
Un rol important în ceea ce priveşte ritul şi ritualul de înmormântare îl reprezintă necropola
descoperită la Hunedoara, în punctul Grădina Castelului/Platou, asupra căreia vom însista în detaliu
într-un capitol ulterior al lucrării noastre.
Un rol important în definirea aristocraţiei dacice îl reprezintă tezaurele de aur şi de argint,
acumulări de bogăţii, ce redau bogăţia şi totodată puterea celor ce le deţineau. Tezaure ce conţin piese
confecţionate din argint au fost descoperite pe întreg cuprinsul Daciei preromane, cele cu piese din aur
fiind mai rar întâlnite. Tezaurele au în componenţa lor piese de podoabă şi de vestimentaţie, între care
amintim fibulele, brăţările uni- şi plurispiralice, colanele, lanţurile din zale, falerele, dar şi vase.
Fibulele sunt uneori decorate cu noduli pe arc (pl. 1/1-6), cu crestături sau cerculeţe incizate,
cu puncte, triunghiuri, liniuţe (pl. 1/7-18) sau cu chipuri umane (pl. 2). Crestăturile şi cerculeţele
incizate se utilizau şi pentru decorarea aplicelor şi a lanţurilor cu verigi foarte fine, de care adesea erau
atârnaţi pandantivi (aşa-numiţii colţi de lup) (pl. 3/1, 3, 5), a torques-urilor (pl. 3/4), ce erau
confecţionate din bare torsionate cu capetele conice sau cu inele de prindere, dar şi a brăţărilor simple
sau plurispiralice (pl. 4), terminate, uneori, în capete stilizate de şarpe, cu şiruri de palmete ce
împodobesc „gâtul” reptilei. Mai rar, piesele sunt decorate cu figuri umane, aşa cum este cazul aplicei
de la Surcea (pl. 5/1), a plăcii de argint aurit de la Săliştea (pl. 5/3) (Daicoviciu 1972, p. 268), sau a
falerelor (pl. 6) din cadrul tezaurului de la Lupu (Sîrbu şi Florea 2000, p 176, Fig. 35/1-4; 36/1-3)
Vasele de argint din tezaurul de la Sâncrăieni (pl. 7) au formă conică, cu fundul rotunjit şi
prevăzut cu un picior; ornamentaţia este compusă din împunsături, palmete, frunze, lujeri, motive
împletite şi valuri alergătoare (Daicoviciu 1968, p. 220-221).
Dintre obiectele de aur, rare de altfel în descoperiri, merită amintite brăţările plurispiralice
descoperite de curând în Munţii Orăştiei, foarte aproape de zona sacră (pl. 64). O parte dintre piese (10
la număr) au fost descoperite pe Muchia Căprăreaţa, într-o groapă circulară căptuşită cu piatră, cu
diametrul şi înălţimea de aproximativ 80 cm (Ciută şi Rustoiu 2007, p. 99-112), foarte asemănătoare
cu cele confecţionate din argint. Numărul spiralelor variază între 4,5 şi 7-8. Greutatea pieselor diferă şi
ea de la o piesă la alta (682,3 g - 1196,3 g), ca şi dimensiunile. Extremităţile fiecărei brăţări în parte
sunt aplatizate, de formă rectangulară şi decorate cu palmete ce conţin incizii în formă de brăduţ, iar la
mijloc sunt decorate cu un şir de puncte. Plăcile, dreptunghiulare, sunt terminate sub forma unui cap
de şarpe stilizat. La rândul lor, plăcile sunt ornamentate cu mici linii incizate, la unele în formă de
brăduleţ, la altele sub forma unor linii uşor ondulate. Obiectele au fost executate manual, în scopuri
cultice sau religioase, prin tehnica martelării la rece, din aur aluvionar obţinut din râul Arieş. Erau
purtate, probabil, de către marii preoţi, pe partea superioară a braţului şi pe antebraţ2, în timpul unor
ceremonii religioase închinate zeului Zamolxes3.
Preoţii se bucurau de un mare prestigiu în ochii mulţimii, prestigiu care explică de ce, cu
ajutorul marelui preot Deceneu, Burebista a reuşit să-i unească pe daci şi să-i supună unor reguli noi,
care nu le erau obişnuite. De asemenea, doar ei posedau secretul cunoştinţelor teologice şi astrologice,
practicile medico-farmacologice sau pe cele cu caracter vrăjitoresc, precum şi tainele prezicerii
viitorului; aparţineau clasei nobiliare, aristocratice (tarabostes), din care se ridicau şi conducătorii

2
un argument în favoarea opiniei noastre este raportul dimensiunilor, care diferă de la o piesă la alta. Piesele mai
scurte, cu mai puţine spire şi cu diametrul mai mare, erau purtate pe o parte a braţului mai scurtă şi mai groasă,
în speţă pe partea superioară; piesele mai lungi, cu un număr mai mare de spire şi cu un diametru mai mic, erau
purtate pe o parte a braţului mai lungă şi mai subţire, deci pe antebraţ.
3
modul în care au fost descoperite în pământ, într-o groapă rituală, precum şi prezenţa - stilizată - a şarpelui (ca
animal chthonian) la ambele capete, animal ce reprezinta continuitatea, infinitul, eternitatea vieţii, sunt
argumente puternice în favoarea acestei opinii.

25
politici şi militari. Primul mare preot cunoscut este Zamolxis, devenit apoi zeitate supremă. Într-o
epocă anterioară lui Burebista este cunoscut ca mare preot Zeuta, care ar putea fi identificat cu
Seuthes, tatăl miraculosului Abaris. Aşa cum am amintit şi mai sus, în timpul lui Burebista este
cunoscut Deceneu, care i-ar fi învăţat pe ceilalţi filozofie, etică, fizică, logică, astronomie, botanică şi
care, ca vrăjitor, a fost în Egipt unde a învăţat să ghicească secretele divine. După moartea lui
Burebista el i-a urmat pe tron, devenind astfel şi conducător politic, iar mai târziu, zeu. Lui Deceneu i-
a urmat Comosicus, care este şi el cunoscut ca mare preot şi conducător politic. În timpul lui Decebal
mare preot se pare că ar fi fost Vezina, totodată şi vice-rege (Russu 1944-1948, p. 123).
Preoţii erau principalii sfătuitori ai regelui, care le acorda o putere foarte mare, deoarece doar
cu ajutorul lor putea fi supusă populaţia de rând.
Aristocraţia sacerdotală (preoţimea) este reprezentată - în afară de obiectele de podoabă
(brăţări plurispiralice), despre care se presupune că le aparţineau - şi prin sanctuare.
Sanctuarele sunt edificii de cult impresionante, închinate unor zeităţi, fiind descoperite în
număr mare în diverse locuri ale Daciei, în special în Munţii Orăştiei; în general, ele apar în apropierea
cetăţilor şi a aşezărilor fortificate, ceea ce denotă că aparţineau aristocraţiei şi erau expresia religiei
aristocratice.
Sanctuarele sunt împărţite în mai multe categorii: sanctuare patrulatere de tipul aliniamentelor
de coloane (Rusu-Pescaru 2005, p. 24), sanctuare circulare (Rusu-Pescaru, 2005, p. 56), construcţii cu
absidă (Rusu-Pescaru 2005, p. 77). În Dacia sunt cunoscute din literatura de specialitate 35 de
sanctuare, dintre care 26 de tipul aliniamentului de coloane, care puteau fi din calcar, andezit sau lemn,
iar 9 de tipul sanctuarelor circulare, care pot fi simple - respectiv construite dintr-un singur cerc de
stâlpi sau de coloane lucrate din lemn sau piatră - sau complexe, construite din mai multe incinte sau
încăperi, din stâlpi sau coloane din lemn sau piatră. Adriana Rusu-Pescaru subliniază faptul că se
cunosc în mod cert doar 31 de sanctuare, din care 26 rectangulare şi 5 circulare.
Locuinţele cu absidă sunt considerate ca fiind sanctuare datorită asemănării absidei -
poziţionată constant geografic - cu camera din centrul sanctuarului mare circular de la Sarmizegetusa
Regia, precum şi prin caracterul de unicat în cadrul aşezării. Silviu Sanie include în rândul
sanctuarelor toate locuinţele cu absidă, dar fără a argumenta de ce (Rusu-Pescaru 2005, p. 84-92). În
legătură cu aceste locuinţe Gelu Florea susţine că absida ar fi putut avea un caracter sacru, dar că acest
caracter nu se întindea asupra întregii construcţii (Sîrbu şi Florea 1997, p. 19-20, 39-40).
Un alt aspect care ne ajută la o clasificare a aristocraţiei sunt locuinţele acestora, mai exact
analiza lor comparativă din perspectiva aspectului şi mărimii, a sistemelor constructive prin care au
fost ridicate, a obiectelor deosebite descoperite în interiorul lor. Aceste locuinţe se împart în două
categorii distincte: construcţii mari, cu mai multe încăperi, de obicei unicate într-o fortificaţie şi
turnurile locuinţă, ce sunt caracteristice numai cetăţilor (Glodariu 1983, p. 25).
Turnurile locuinţă sunt amplasate de obicei în centrul fortificaţiilor, în locul cel mai înalt. Dar
sunt şi turnuri locuinţă ce au pe lângă rolul casnic şi un rol defensiv, fiind amplasate pe linia
fortificaţiilor. În general sunt construite - relativ - unitar; deosebiri apar doar la dimensiuni şi la unele
particularităţi ce ţin de configuraţia terenului în care au fost amplasate. De regulă, au la bază două
paramente din blocuri de calcar, fasonate, cu emplecton între ele, partea superioară fiind construită din
cărămidă slab arsă. Învelitoarea era din şindrilă sau ţiglă. Toate aveau două niveluri de locuire,
despărţite printr-un planşeu de lemn.
Între construcţiile de dimensiuni mari, diferite de cele comune, se remarcă (şi) locuinţele cu
plan dreptunghiular şi deambulator absidat; acestea, construite din bârne de lemn aşezate pe lespezi de
piatră şi cu pereţi de lut, sunt amplasate în centrul fortificaţiilor. Au două încăperi, una dreptunghiulară
şi una cu o latură absidată, fiind despărţite între ele de un zid; trecerea dintr-o încăpere în alta se făcea
printr-o uşă.
Construcţii deosebite, de tipul celor de mai sus, au existat probabil în toate aşezările fortificate
şi în cetăţi, dar nu aparţineau numai conducătorului acelei fortificaţii, ci şi aristocraţiei (Glodariu 1983,
p. 26).
Cercetările arheologice efectuate în aşezările fortificate de la Brad şi Răcătău, ambele situate
pe râul Siret, au demonstrat că acestea au fost părăsite la sfârşitul secolului I î. Chr. sau chiar la
începutul secolul I d. Chr., într-un moment în care deveniseră importante centre economice şi
comerciale (Ursachi 1995, p. 104-105).

26
 Urmărind toate aspectele referitoare la aristocraţia dacică, Gelu Florea se întreabă dacă nu ar fi
posibil să avem de-a face cu mai multe tipuri de aristocraţie dacică, cu un profil regional mult mai clar
definit, decât una singură aşa cum s-a crezut anterior. Conceptul de competiţie, specific elitelor, în
acest caz militare, din Europa protoistorică nu a fost introdus până acum în literatura arheologică a
Daciei preromane. Această permanentă competiţie este un surprinzător indicator al luptei pentru putere
şi avantaje materiale al elitelor, constituind un mod de viaţă şi de moarte al aristocraţiei şi al
războinicilor din a doua vârstă a epocii fierului. Chiar în perioada lui Burebista, acţiunile sale de
centralizare şi de diminuare a politicilor locale nu au avut un final fericit. Dacia post-Burebista nu este
caracterizată de o situaţie pacifistă, iar principala preocupare a elitelor trebuie să fi fost diferită de
pregătirea unui război cu Roma. Este posibil ca şi unele fortificaţii nou construite sau reparate în cea
de-a doua jumătate a secolului I î. Chr. să fi fost ţinte vizate în războaiele dintre vecini. De altfel, şi
părăsirea centrelor comerciale şi meşteşugăreşti de pe Siret, ce sunt geografic deschise spre Dobrogea
controlată de romani, poate sugera fie o orientare politică şi economică diferită faţă de cea din spaţiul
intracarpatic, fie un neobişnuit sentiment de nesiguranţă (Florea 2006, p. 7-8).
Prin interpretarea descoperirilor arheologice din perspectiva istoriei sociale se aduc noi
elemente în reconstituirea ierarhiilor de la sfârşitul celei de a doua vârste a epocii fierului, care
completează izvoarele antice. Se poate spune că se creează o aristocraţie militară prestigioasă în cea de
a doua jumătate a secolului II î. Chr. şi în prima jumătate a secolului I î. Chr. (Florea 2006, p. 9), când
se promovează valori militare şi o ideologie exprimată prin simboluri ilustrative (Rustoiu 2002, p. 11-
61; 123-141).
♣

Plecând de la izvoarele antice şi în urma cercetărilor arheologice, părerile despre structura

societăţii dacice sunt împărţite. Astfel, dacă unii cercetători susţin că societatea dacică este bipartită,
alţii, în frunte cu I. H. Crişan, susţin că aceasta este tripartită, introducând, pe lângă clasele sociale ale
nobililor şi oamenilor de rând şi clasa cavalerilor (de fapt capillati), respectiv o clasă de mijloc situată
între acestea; în opinia sa, de aici se alegeau şi preoţii, din clasa superioară alegându-se numai
conducătorii şi marii preoţi. Această idee este respinsă cu vehemenţă de către I. Glodariu, care susţine
existenţa unei clase a nobililor, din care se alegeau conducătorii şi preoţii şi o clasă a oamenilor de
rând.
În ceea ce priveşte trecerea de la o clasă socială inferioară la o clasă superioară, părerile sunt
împărţite. Unii cercetători susţin ideea nobilimii tradiţionale, aceea de sânge (adică te-ai născut nobil,
mori nobil şi te-ai născut sărac, mori sărac). În schimb, alţii susţin ideea că trecerea de la o clasă
socială inferioară la o clasă superioară se putea face fie prin merite personale, fie prin devotament faţă
de conducător, fie prin dăruire pe câmpul de luptă.
În urma cercetărilor arheologice s-a demonstrat că la sfârşitul secolului II şi începutul
secolului I î. Chr. aristocraţia tradiţională, ceea de sânge, este înlăturată şi înlocuită cu aristocraţia
militară, războinică, ce se naşte în sud şi ajunge în Transilvania la începutul secolului I î. Chr., odată
sau cu puţin înainte de venirea la putere a lui Burebista şi de înfăptuirea Regatului Dac.
Despre existenţa sclavilor în Regatul Dac ne vorbeşte Hadrian Daicoviciu, care susţine ideea
că Dacia a fost un „stat sclavagist începător” (Daicoviciu 1972, p. 78). În opinia sa sclavagismul nu
era dezvoltat şi se întâlnea doar în jurul palatelor nobiliare, sclavii fiind folosiţi doar în casă
(Daicoviciu 1972, p. 76-91). Existenţa sclavilor este demonstrată arheologic prin descoperirea unor
cătuşe în cadrul depozitului de la Piatra Roşie (Sîrbu et alii 2005, p. 56-57).
Aristocraţia se remarcă în cadrul societăţii dacice prin diferite forme de manifestare; relevante
sunt cele care aveau în vedere modul în care se înmormântau (evidenţiat prin inventar şi monument
funerar), modul în care se îmbrăcau (redat prin podoabe şi obiecte de artă, descoperite în tezaure) şi nu
în ultimul rând modul în care trăiau (reliefat de locuinţele aristocratice în cadrul cărora îşi petreceau
viaţa împreună cu familiile lor).

27
 Capitolul IV.
Locuinţe aristocratice în lumea dacică

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze locuinţele nobililor daci, forme majore de exprimare
a prestigiului în cadrul societăţii.
Studiind arhitectura militară şi civilă a dacilor, Ioan Glodariu (Glodariu 1983, p. 25) a distins
două tipuri de construcţii pe care le numeşte palate şi despre care autorul consideră că erau locuite de
elite. Între acestea, turnurile-locuinţă se regăsesc cu cea mai mare frecvenţă în descoperiri, în timp ce
locuinţele rectangulare, cu deambulator absidat, sunt mai rare.
Prin locuinţă aristocratică înţelegem spaţiul în care locuiau conducătorii fortificaţiilor
împreună cu familiile şi alături de apropiaţii lor, cu ajutorul cărora conduceau respectivele fortificaţii.
Dintre aceştia îi amintim pe preoţi şi pe cei mai viteji dintre războinici.
Locuinţele aristocratice se diferenţiază de locuinţele comune prin locul unde sunt amplasate în
cadrul fortificaţiilor, prin modul în care sunt construite, din punct de vedere arhitectural şi prin
inventarul ce a fost descoperit în interiorul şi în apropierea lor.
În cadrul fortificaţiilor şi a cetăţilor dacice au fost descoperite locuinţe de dimensiuni mari, de
obicei unicate din punct de vedere arhitectural faţă de celelalte locuinţe şi amplasate în centrul
acestora.

A. Repertoriul turnurilor locuinţă

În alcătuirea acestui capitol am urmărit următoarele subpuncte:

a) localitate, comună, judeţ
b) punct, toponim
c) scurtă descriere a fortificaţiei
d) descrierea turnului-locuinţă
e) caracteristicile turnului-locuinţă
f) datarea turnului-locuinţă
g) bibliografie

1.
a) Ardeu, comuna Balşa, judeţul Hunedoara.

b) „Cetăţeauă”, „Cetăţeaua”, „Cetăţuie”, „Cetăţuia” (harta 1/1).

c) Fortificaţia dacică se află pe un deal (foto. 1, 2) care străjuieşte intrarea în satul Ardeu, în partea sa
sud-vestică, deal alcătuit din calcare jurasice şi plasat pe drumul cel mai scurt dintre Valea Mureşului
şi zona bogată în minereuri aurifere din munţii Apuseni. Pe la poalele dealului curge râul numit „Valea
Ardeului”.
Format aşadar din calcare jurasice, dealul oferă abrupturi inaccesibile pe versanţii de nord şi
de vest, respectiv condiţii naturale pentru apărare foarte bune pentru comunităţile umane din vechime;
panta dinspre est, ceva mai lină, se termină într-un platou cunoscut sub numele de „Dealul Judelui”.
Dealul „Cetăţeaua”, cu o suprafaţă de 34.530 m², este un punct care oferă o largă perspectivă, până în
Valea Mureşului şi dincolo de ea, spre munţii Şureanu. La fel ca în antichitate, astăzi drumul trece prin
apropierea acestei înălţimi.
Ioan Glodariu a inclus situl între „cetăţile şi fortificaţiile dacice”, considerând posibilă
existenţa aici a unor amenajări cu rol defensiv, sub forma unor palisade simple, care să fi apărat
platoul superior. După părerea sa, fortificaţia de la Ardeu nu era utilizată permanent, ci numai pe timp
de război, de o garnizoană mai mult sau mai puţin numeroasă.
Partea superioară a dealului avea forma unei creste (foto. 3), mai îngustă spre SE şi mai lată
spre V-NV, terminată într-un mamelon, diferenţa de altitudine dintre nivelul platoului şi cota cea mai
înaltă a dealului fiind de cca 3 m. Pe suprafaţa acestei creste stânca de calcar a fost nivelată, spre
partea de NV, suprafaţa netezită fiind mai întinsă.
Pe panta dinspre est, la aproximativ 12 m distanţă de creasta centrală, a fost descoperit zidul
fortificaţiei dacice (plan 1, 2), realizat din piatră locală, nefasonată, legată cu lut, grosimea sa fiind de

28
2 m, iar înălţimea păstrată de 1,5 m. În interior, lipită de zid, a fost descoperită o groapă de stâlp,
provenită probabil de la structura din lemn a acestui element de fortificaţie. Pe panta estică s-a
descoperit dărâmătura zidului, ce avea o grosime de aproape 2 m. Cetatea se datează în secolul I î.
Chr. - începutul secolului II d. Chr.

d) În cel mai înalt punct al platoului, situat în partea sud-vestică a acestuia, au fost identificate urmele
unui turn-locuinţă (plan 1, 3, foto. 4), distanţa dintre zidurile paralele fiind de 8 m. Fundaţia acestuia a
fost realizată din piatră locală, legată cu pământ; partea superioară a fost executată din bârne de lemn,
fapt demonstrat prin lipsa cărămizilor şi prin faptul că fundaţia din piatră nefasonată şi de dimensiuni
mici nu putea să susţină greutatea unui zid de cărămidă. Şarpanta a fost realizată din grinzi de lemn,
iar învelitoarea, cel mai probabil, din şindrilă. Pe faţa interioară a bârnelor de lemn au fost prinse
nuiele, peste care a fost aplicată o tencuială din lut, iar deasupra acesteia o zugrăveală cu var. Turnul
avea o suprafaţă utilă la parter de 64 m², iar în cazul în care ar fi avut şi etaj, despre existenţa căruia nu
suntem siguri, suprafaţă totală utilă ar fi fost de 128 m².

e) Turnul este amplasat pe o bază de zid realizată din piatră de carieră legată cu pământ, în partea
superioară construcţia fiind continuată din lemn.

f) Sfârşitul secolului I î. Chr. - începutul secolul II d. Chr.

g) Nemoianu şi Andriţoiu 1975, p. 189; Glodariu 1983, p. 82, 119, 150; Daicoviciu et alli 1989, p. 52;
Pescaru et alii 2000, p. 15; 2002, p. 41-43; Ferencz et alii 2003, p. 40-42; 2004, p. 43-45; 2005, p. 56-
57; Bodó şi Ferencz 2004, p. 147-158; Luca 2005a, p. 44; 2008, p. 22-23.

2.
a) Braşov, municipiu, judeţul Braşov.

b) „Pietrele lui Solomon”; „Între Chietri” (harta 1/2).

c) Fortificaţia dacică se află la S-SV de Braşov, pe drumul ce duce spre Poiana Braşov, dinspre cel mai
vechi cartier al oraşului (Schei), în dreapta pârâului Surcata. Diferenţa de nivel între zona locuită şi
fortificaţie este de 60 m, întăritura situându-se la altitudinea de 780 m. Ea se află între cinci stânci
marcate A, B, C, D şi E. Din punct de vedere topografic, fortificaţia este plasată excelent, în primul
rând pentru că este ascunsă între cele cinci stânci, apoi pentru că de pe ea se poate supraveghea întreg
defileul nordic, ce oferă o deschidere spre actuala vatră a Braşovului şi în fine, pentru că întreţine
legături de vedere spre Tâmpa şi spre Stejeriş - de asemenea locuri în care au fost descoperite vestigii
dacice - şi de unde se putea comunica apoi spre munte şi spre şes (în Ţara Bârsei). Elementele de
fortificare sunt compuse din:

- val de pământ, cu o lăţime la bază de 10 m şi o lungime de aproape 100 m, plasat între stâncile
A şi B;

- turn-locuinţă, amplasat în capătul de NV al valului;

- zid construit, între stâncile B şi C, compus din două paramente cu emplecton, palisadă dublă şi
un drum de strajă, cu grosimea de 13 m; este posibil să fie vorba despre două ziduri, din două perioade
diferite. Această fortificaţie îşi începe existenţa la mijlocul secolului II î. Chr. şi funcţionează până la
cucerirea romană a Daciei.

d) Turnul-locuinţă, aflat pe platoul de lângă stânca A, are formă patrulateră. Din el s-a păstrat doar
fundaţia din blocuri de calcar local, bine fasonate, nelipite cu mortar între ele. Are un singur parament,
la colţurile sale fiind aşezate blocuri mult mai mari decât în restul asizei. Aceste blocuri de dimensiuni
mai mari aveau rolul de a asigura legătura între cele două laturi. Un perete, cel în care se află şi
intrarea în turn, se păstrează pe o lungime de 10,50 m şi pe o înălţime de circa 1 m; în schimb, ceilalţi
doi pereţi, perpendiculari pe primul, sunt vizibili pe o lungime de doar 9 m, din înălţime păstrându-se

29
doar prima asiză. Talpa zidurilor este formată din blocuri de dimensiuni mai mari, lungi de aproape 1
m, late şi înalte de 30-50 cm, fasonate parţial la exterior. Pe verticală zidurile au fost continuate din
blocuri de dimensiuni mai mici, de circa 25 X 35 X 20 cm, legate între ele cu lut. Roca pe care au fost
aşezate blocurile, ca şi cea din interiorul turnului, a fost aplatizată, iar resturile excavaţiei rezultate de
la nivelarea locului în care au fost plasate zidurile au fost aşezate în interiorul turnului. Cel de al doilea
parament, ca şi emplectonul, lipsesc - de fapt nici nu era nevoie de ele, paramentul existent putând fi
legat cu bârne din lemn, direct de conglomeratul nativ, care era şi mai rezistent. Cel de al patrulea zid
poate că nici nu a existat, locul lui putând fi preluat de peretele stâncii A, care este vertical. Suprafaţa
locuibilă a turnului-locuinţă la primul nivel este de 85 m², iar suprafaţa totală de 94,5 m²; nu se poate
spune dacă turnul a avut şi etaj, În cazul în care acesta ar fi existat, probabil că ar fi fost construit din
bârne de lemn (nu s-au descoperit fragmente de cărămidă), cu o învelitoare din şiţe sau scânduri de
lemn - fapt demonstrat prin lipsa ţiglelor din ceramică. În perimetrul turnului, lângă zid, s-au
descoperit fragmente de ceramică dacică, atât lucrată la roată cât şi cu mâna.

e) Turnul are un singur parament, fără emplecton, având plasate la colţuri blocuri de dimensiuni mai
mari faţă de restul asizei, legate între ele cu pământ.

f) Sfârşitul secolului I î. Chr. - secolul I d. Chr.

g) Costea 1995, p. 96-97; 1996, p. 73; 2002, p. 36-37; 2004, p. 92.

3.
a) Breaza, comuna Lisa, judeţul Braşov.

b) „Dealul Cetăţii”; „Cetăţeaua” (harta 1/3).

c) Cetatea dacică se află la aproximativ 5 km sud de localitate. În timpul cercetărilor efectuate la

cetatea medievală timpurie, s-au descoperit şi materiale dacice, printre care şi resturi de zid (plan 4).
Sistemul defensiv din această perioadă, care înconjura platoul îngust şi oval, este compus dintr-un şanţ
de apărare şi un şanţ cu val de pământ în spatele lui, acesta din urmă provenind din amenajarea stâncii.
Datarea fortificaţiei este foarte greu de precizat, datorită distrugerilor din perioada feudală timpurie;
apreciem totuşi că a funcţionat între secolele I î. Chr. - I d. Chr. Ea şi-a încetat existenţa în urma unui
incendiu puternic, în urma căruia a fost distrusă, probabil, aproape în întregime.

d) Prezenţa unui turn-locuinţă aici este demonstrată de descoperirea unor blocuri de dimensiuni mari
din piatră, ce au tăiate în ele jgheaburi pentru capetele bârnelor din lemn ce legau cele două paramente
între ele. Aceste blocuri au fost refolosite în fortificaţia medievală - din această cauză nu se poate
preciza cu exactitate locul în care a fost amplasat turnul şi implicit, nu se pot cunoaşte dimensiunile
lui. Se poate presupune faptul că învelitoarea a fost realizată din ţigle de tipul celor greceşti, dat fiind
faptul că au fost descoperite fragmente din asemenea piese în timpul cercetărilor. Totodată, se poate
spune că etajul a fost ridicat din cărămidă, întrucât au fost descoperite fragmente de cărămidă dacică,
ce au o grosime cuprinsă între 7-9 centimetri.

e) Turnul-locuinţă a fost distrus în totalitate de fortificaţia feudală timpurie, blocuri din el fiind
descoperite în cadrul acesteia.

f) Secolul I d. Chr.

g) Lupu 1969, p. 261-262; Costea 2002, p. 36, 57-58; 2004, p. 94-95; Glodariu 1983, p. 25, 83-84.

4.
a) Căpâlna, comuna Săsciori, judeţul Alba.

b) „Dealul Cetate”; „Cetate” (harta 1/4) .

30
c) Cetatea este situată pe o înălţime, în imediata apropiere a drumului care duce din Căpâlna spre
Şugag, pe partea dreaptă, la 2 km sud de vatra satului Căpâlna. Dealul apare ca un masiv înalt, ascuţit.
În faţa lui, în partea de est, se află masivul deal al Varului, ce are o altitudine de 948 m; tot spre est,
poalele lui sunt scăldate de apele râului Sebeş, iar spre sud-est este mărginit de dealul Stăuinelor, ce
are o altitudine de 980 m. Înălţimea relativă a dealului este de 200 m de la cursul apei, cea absolută
fiind de 610 m. Pantele sunt abrupte, accesul este anevoios, fiind legat doar printr-o şa îngustă de
Dealul Stăuinilor, deal care-l domină. Dealul Cetăţii închide atât accesul pe valea Sebeşului, cât şi pe
cel de pe drumul de plai ce trece peste Dealul Stăuinilor şi al Cornetului. Cetatea are în componenţa sa
mai multe elemente de fortificaţie (plan 5): un şanţ, două valuri de pământ, fiecare cu şanţ interior, o
palisadă şi o incintă formată dintr-un zid care înconjoară partea superioară a mamelonului.
Şanţul 1 exterior are forma aproximativă a literei U, larg la gură de cinci metri şi adânc de un
metru. El se află pe şaua de legătură, iar de la el panta urcă domol până la primul val de pământ,
distanţa dintre ele fiind de 17 metri.
Valul 1 a fost ridicat pe stânca parţial nivelată, panta exterioară fiindu-i accentuată de tăierea
oblică a stâncii. Valul avea la bază o lăţime de 11 metri, iar înălţimea păstrată astăzi este de un metru;
are o formă semilunară, cu grosimea mai mare pe muchia şeii, de unde se îngustează continuu spre
capete; lungimea sa este de 28 m.
Şanţul 2 este plasat în spatele valului 1 şi constă într-o nivelare a stâncii. Panta dinspre
mamelon a stâncii este tăiată tot oblic, adâncimea maximă fiind de 0,60 m, deschiderea la bază de 2,50
m, iar la gură de 3,50 m. Pământul şi stânca excavată din şanţ au fost folosite la construirea mantalei
valului.
Valul 2 are grosimea maximă de 6 m şi lungimea de aproape 24 m; spre extremităţi se
păstrează pe o înălţime de 1,50 m, în raport cu şanţul din spate.
Şanţul 3 se află în spatele valului 2, cu o deschidere la gură de 2,50 m şi adâncime de 0,40 m.
Palisada este de tip cu talpă, deoarece la nivelul stâncii nu s-au găsit gropile pentru stâlpi. Ea
a fost ridicată pentru a proteja turnul-locuinţă, ridicat pe traseul zidului de incintă şi nu în interiorul lui.
În spatele palisadei stânca urcă oblic, formând un unghi înclinat de 60°, iar apoi în pantă domoală,
până la turnul-locuinţă.
Zidul de incintă este principalul element de fortificaţie al cetăţii şi porneşte perpendicular de
pe laturile de sud-est şi nord-vest ale turnului-locuinţă. Legătura dintre blocurile sale şi cele ale zidului
turnului nu este una organică, ea fiind efectuată ulterior.
Zidul de incintă a fost amplasat pe un pat amenajat în stâncă; pe acest pat s-a putut observa un
strat subţire de cenuşă, suprapus de unul de lut cu o grosime variabilă, peste care au fost aşezate
blocurile din prima asiză. Blocurile din asizele superioare aveau practicate în ele scobituri, în care erau
prinse capetele bârnelor ce le ţineau. Este format din două paramente din blocuri de calcar fasonat, cu
emplecton în interior doar în partea superioară, el fiind ridicat în partea inferioară, până la nivelul antic
de călcare, doar din paramentul exterior, ce avea în spatele său emplecton, urmat de stânca nativă;
paramentul exterior era legat de stâncă prin grinzi de lemn, prinse direct în stâncă sau într-o altă
grindă, aşezată de-a lungul zidului, ce are o lungime totală de 280 m, o grosime de aproximativ 2,50 m
şi o înălţime presupusă de 4,50-5 m, din care aproximativ 1,50 m se ridica deasupra nivelului de
călcare din interior. Zidul, spre nord-vest, merge până la marginea pantei, iar spre est până la poartă,
care se află pe latura de sud-est.
Poarta principală a cetăţii se află pe latura de sud-est şi constă dintr-un turn interior cu trei
laturi, latura a patra fiind constituită de zidul de incintă. Zidul de vest are grosimea de circa 1,60 m, cel
de est de aproximativ 2,20 m, iar cel de nord de 1,30-1,35 m. La exterior turnul măsura 6 X 9 m.
Lăţimea porţii la intrare nu este cunoscută, dar ieşirea înspre terasa E măsura 2,45 metri.
Poarta din lemn se afla pe direcţia paramentului interior al deschiderii zidului, după cum o
demonstrează existenţa acolo a blocurilor cu scobitură dreptunghiulară pentru uşcior.
În ciuda dimensiunilor diferite ale zidurilor turnului porţii principale, nu există nici un indiciu
pentru a presupune mai multe faze de construcţie. Mai mult, este de acceptat nu numai construirea
într-o singură etapă a turnului, ci şi faptul că aceasta a avut loc concomitent cu ridicarea zidului de
incintă.
A doua intrare în cetate se făcea pe partea de nord-est, care era mai îngustă decât prima şi fără
turn. Zidurile care o mărginesc de o parte şi de alta au menirea de a împiedica prăbuşirea pământului
din umplutura terasei E. Această intrare a fost desfiinţată într-o fază anterioară, fiind închisă cu două

31
ziduri, spaţiul rămas între ele fiind transformat într-un loc de depozitare a resturilor menajere şi de
altă natură.
Un alt element important în această cetate a fost descoperirea pe platoul superior, la capătul de
sud, în punctul cel mai înalt, a unui turn de veghe din lemn, al cărui postament a fost cioplit în stâncă.
De acolo, privirea cuprinde întreaga vale a Sebeşului, în aval până dincolo de satul Căpâlna, iar în
amonte până la primul mare cot al Sebeşului, spre sud, iar în est până la înălţimile dintre Jina şi Şugag,
pe unde trecea drumul ce pornea de la Tilişca spre valea Sebeşului.
Cetatea de la Căpâlna împiedica pătrunderea în Dacia intracarpatică, barând atât drumul ce
urca de la Polovragi prin Pasul Urdele - Tâmpa - Fata la Şugag şi ramificaţia sa Tâmpa - Sălanele -
Dealul Lung - Dealul Stăuinilor, cât şi drumul ce venea de la Tilişca, prin Poiana şi Jina, la Şugag.
Se presupune că cetatea a fost construită numai pentru apărare, deoarece în jurul ei nu se
găseşte nici o aşezare deschisă. Fortificaţia făcea parte dintr-o centură exterioară de apărare, dispusă în
jurul grupului central de cetăţi şi aşezări civile ale Sarmizegetusei Regia. Ea se datează de la jumătatea
secolului I î. Chr., până la cucerirea romană (105 - 106 d. Chr.).

d) Turnul-locuinţă (plan 6) a fost ridicat pe o platformă tăiată în stânca masivului în cea mai mare
parte a sa, la o distanţă de 4,50 m în spatele palisadei. Jumătatea de nord-vest a platformei se afla
direct pe stânca nivelată, iar jumătatea de sud-vest pe un strat de umplutură compus din sfărâmături
mari de stâncă, amestecate cu pământ.
Zidurile au fost construite din blocuri de calcar fasonat, aşezate pe două paramente, iar între
ele emplecton din piatră locală de stâncă, amestecată cu pământ. Blocurile primei asize nu se află cu
nimic în afara blocurilor din asizele superioare, deci ele nu formează o bază pentru ziduri. Talpa
zidului din NE şi parţial a celor dinspre SE şi NV, a fost fixată într-un şanţ perfect orizontal, puţin
adâncit, de circa 15-20 cm, în timp ce talpa zidului de SV şi parţial a celor dinspre SE şi de NV, a fost
amplasată pe un strat de pământ nivelat şi bine tasat. Blocurile primei asize sunt îngropate până la
jumătate în pământ, nivelul de călcare, atât în exterior, cât şi în interior, aflându-se la jumătatea
înălţimii blocurilor. Zidul s-a păstrat inegal: spre NE pe patru asize în paramentul exterior şi pe alocuri
în paramentul interior; spre SE şi NV pe patru asize doar la colţurile de N şi E, în rest doar pe trei
asize; spre SV pe trei asize doar paramentul interior, paramentul exterior fiind doar pe una-două asize
şi acestea înclinate spre exterior. Blocurile au fost cioplite şi fasonate în carieră, deoarece nu au fost
descoperite aşchii în emplecton sau în apropiere, la faţa locului fiind făcute doar micile retuşuri şi
jgheaburile pentru bârnele de lemn. În partea superioară turnul era construit din cărămidă slab arsă,
legată cu liant de lut. Acoperişul era construit din lemn şi învelit cu şindrilă.
Turnul-locuinţă este pătrat; laturile sale măsoară fiecare la exterior 9,50 m, iar la interior 6,04
m. Încăperea, încinsă de zidurile groase de 1,73 m, avea suprafaţa utilă de aproape 36,50 m². Blocurile
din aceiaşi asiză nu sunt întotdeauna egale, unele fiind cioplite în forma literei „L”, cu dimensiuni
diferite: lungimea între 0,40 şi 1,05 m (majoritatea nedepăşind însă 0,60-0,75 m), înălţimea între 0,26-
0,32 m (dar mai ales în jurul a 0,28 m), iar lăţimea între 0,40 şi 0,46 m. Pe unul din blocurile
paramentului exterior al zidului de NV se află incizată sigla „C”, reprezentând fie un sigma grecesc,
fie litera latină C. Această siglă poate să reprezinte un semn de meşter, nefiind exclus ca prin ea să fi
fost marcat în carieră lotul de piatră destinat construcţiei turnului-locuinţă. Cele două paramente ale
zidului erau legate între ele prin grinzi cu capetele în formă de coadă de rândunică. Acestea erau prinse
în jgheaburi, care de obicei sunt mai late în partea exterioară decât în cea interioară şi aveau o
adâncime ce nu depăşea 0,10 m, cu o lăţime variabilă, între 0,12 şi 0,15 m. Grinzile erau prinse între
ele de altă grindă, ce trecea prin emplectonul dintre cele două paramente (vezi grinda ce pleacă de la
colţul de N al turnului, la nivelul limitei dintre asizele doi şi trei, cu o lungime de 3,10 m). În colţurile
de N şi de E astfel de grinzi s-au descoperit in situ, iar lângă colţurile de S şi V au fost găsite căzute
lângă turn blocuri ce aveau scobită pe faţa superioară câte o cavitate dreptunghiulară cu laturile de 6 x
5,5 cm şi adâncă de 8 cm, în care erau prinse grinzile de lemn, aşezate vertical în emplectonul zidului.
Înălţimea zidului de piatră era de 1,70 m, de unde, în sus, se pornea cu zid din cărămidă legată
cu liant din lut. Cărămida avea lungimea de 0,48 m, lăţimea de 0,24 m, iar grosimea de 0,08-0,09 m,
fiind confecţionată din lut amestecat cu pleavă şi paie. Se apreciază că înălţimea zidului din cărămidă
era de aproximativ 4 m, ceea ce ar da o înălţime totală a zidului de 5,5-6 m. Turnul avea două încăperi:
una la parter, care era folosită ca şi depozit (dovadă în acest scop fiind descoperirile de seminţe
carbonizate), iar cealaltă la etaj, folosită ca şi cameră de locuit. Cele două erau despărţite între ele

32
printr-un planşeu de lemn, iar împreună însumau o suprafaţă locuibilă de 73 m², în cazul în care cele
două încăperi erau egale între ele. În situaţia în care încăperea de la etaj era mai mare, prin retragerea
zidului de cărămidă spre exterior şi ridicarea lui doar pe suprafaţa paramentului exterior, atunci laturile
interioare ar fi fost de 6,50 m, iar suprafaţa folosită de 42,25 m²; în acest caz suprafaţa totală folosită ar
fi fost de 78,75 m², iar cea totală acoperită de 90,25 m². Intrarea în turn, aflată în partea de SE, avea un
prag format din blocurile primei asize şi era placată lateral cu blocuri de calcar aşezate pe cant, cu o
deschidere de aproximativ 1,26 m. Accesul la nivelul superior se presupune că s-ar fi făcut deasupra
intrării în nivelul inferior, cu ajutorul unei scări exterioare din lemn. Amplasarea turnului pe traseul
zidului de incintă demonstrează faptul că, pe de o parte, era folosit ca element defensiv, iar pe de altă
parte că era, în acelaşi timp, şi locuinţă destinată conducătorului cetăţii.
În spatele turnului, stânca se ridică până la nivelul platoului superior, fiind placată cu piatră
de calcar, pentru a împiedica fragmentarea. Turnul forma cu zidul de incintă o curte interioară.

e) Ca elemente caracteristice putem nota următoarele:

Talpa zidului dinspre NE - şi parţial a celor dinspre SE şi NV - a fost fixată într-un şanţ perfect
orizontal, puţin adâncit, în timp ce talpa zidului dinspre SV şi parţial a celor dinspre SE şi NV a fost
plasată pe un strat de pământ nivelat şi bine tasat.
Pe unul dintre blocurile paramentului exterior al zidului de NV se află incizată sigla „C”.
La asiza de la baza zidului s-au utilizat două reţele de grinzi, una la faţa interioară şi alta la
faţa superioară.
Grinzile care legau cele două paramente erau prinse între ele de, o altă grindă, ce trecea prin
emplecton.
Blocurile care aveau pe faţa superioară scobită câte o cavitate dreptunghiulară în care au fost
prinse grinzile de lemn, erau aşezate vertical în emplectonul zidului.

f) Mijlocul secolului I î. Chr. - începutul secolului II d. Chr.

g) Macrea şi Berciu 1965, p. 201-231; Macrea şi Berciu 1966, p. 12-15; Daicoviciu 1972, p. 140, 148;
Glodariu 1983, p. 25, 28, 84-87; Glodariu şi Moga 1989; 2006; Daicoviciu et alli 1989, p. 224-225;
Moga şi Ciugudean 1995, p. 66.

5.
a) Costeşti, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara.

b) Dealul „Blidarul” (harta 1/5).

c) Cetatea dacică se află pe dealul Blidarul, în amonte de Valea Faeragului, în stânga Apei Grădiştii, la
sud de satul Costeşti (la o distanţă de patru kilometri şi jumătate de acesta), fiind înălţimea dominantă
din zonă, la o altitudine de 705 m. De pe înălţimea Blidarului se poate vedea valea Mureşului, iar
dincolo de ea, spre nord, Munţii Apuseni; spre vest se vede o parte din bazinul Haţegului, valea
Streiului, înălţimea Măgura şi valea Sângiorgiului, iar mai departe, tot spre vest, se văd ultimele
ramificaţii ale munţilor Poiana Rusca şi dealurile ce înconjoară municipiul Deva. Spre sud-vest este
vizibilă valea îngustă a Apei Oraşului, iar peste dealurile împădurite se vede muntele Muncel,
Godeanu şi Titiana. Prin amplasarea sa şi prin elementele componente ale fortificaţiei, este cea mai
impresionantă lucrare militară din zona munţilor Orăştiei.
Lucrările de fortificaţie s-au făcut în două faze (plan 7):
Faza I: s-a construit incinta din partea de est, în formă de patrulater neregulat, cu latura sudică de 56
m, cea estică de 61 m, latura nordică măsurând 47 m, iar cea vestică 65 m. În fiecare colţ al incintei s-a
construit câte un turn de apărare, de formă pătrată sau dreptunghiulară; intrarea în cetate se făcea prin
turnul numărul 1, situat în partea de sud-vest, unde s-a mai construit un alt turn izolat.
Zidul de incintă era construit din blocuri de calcar fasonate, aşezate pe două paramente legate
între ele cu scoabe din lemn, iar în mijloc se afla emplecton, format din piatră sfărâmată amestecată cu
pământ; tot prin această metodă s-au construit şi zidurile turnurilor de apărare. Spre deosebire de

33
celelalte turnuri, zidul turnului numărul 1 de intrare are profilaturi verticale la colţul exterior şi pe
canaturile porţii. Tot în această fază a fost ridicat şi turnul-locuinţă.
Faza a II-a: acum, turnul izolat din partea de sud a fost legat cu patru ziduri de incinta cetăţii.
Zidurile din partea de nord-vest nu au fost legate organic de turn ci au fost, pur şi simplu, lipite de el.
Turnul numărul 5 din colţul de vest se leagă organic de zidul Cetăţii II.
Lungimea zidului este variabilă: cel de nord-vest măsoară 41 m, cel de vest 45 m (inclusiv
latura vestică a turnului 6), cel de sud 30 m şi cel de est 12 m. Pe latura de est se află poarta, flancată
de două ziduri. În timpul Cetăţii II, zidul de vest al Cetăţii I a fost distrus parţial, iar blocurile de calcar
folosite la construcţia celorlalte ziduri.
Construcţia Cetăţii II prezintă şi câteva particularităţi: de pe laturile de nord-vest şi de sud-vest
ale feţei interne a zidului de incintă pornesc alte ziduri, perpendiculare pe el, care închid încăperi
patrulatere de mărimi variabile. Aceste ziduri au fost construite cu o tehnică deosebită faţă de zidurile
de incintă. Anume, ele constau din piatră de stâncă locală, sumar cioplită, ce alternează cu blocuri de
calcar, toate legate cu pământ. Încăperile formate de aceste ziduri erau folosite pentru depozitarea
proviziilor, iar planşeul lor ca platforme de luptă. Zidul de incintă avea o înălţime de 5-6 metri, cel al
încăperilor fiind mai mic.
O altă particularitate se referă la zidul de incintă din partea de nord-vest. După o porţiune de
aproximativ 20 m de la turnul de apărare numărul 4 înspre turnul de apărare numărul 5 - unde zidul de
incintă era ridicat pe toată înălţimea sa cu paramente din blocuri de calcar - pe restul distanţei până la
turnul de apărare numărul 5, paramentele lui nu mai au decât trei asize. Blocurile din asiza superioară
au toate pe faţa de sus, înspre marginea interioară a zidului, o bordură anume cioplită, înaltă de cinci-
zece cm. Această bordură dovedeşte faptul că partea superioară a zidului era construită din grinzi de
lemn.
Cu privire la perioada în care a fost construită Cetatea de la Blidaru putem aprecia
următoarele:
Cetatea I a fost construită în timpul sau după domnia lui Burebista, pentru a se împiedica
accesul spre Sarmizegetusa.
Cetatea II a fost construită la sfârşitul secolului I d. Chr., în ajunul războiului cu Traian. Acest
lucru îl dovedeşte zidul din lemn, care a fost ridicat în grabă înainte de primul război sau între cele
două războaie; construit din blocuri de calcar, el a fost dărâmat în primul război cu romanii, fie,
conform tratatului de pace încheiat, după primul război.

d) În urma cercetărilor a fost descoperit un turn-locuinţă (plan 9, foto. 5, 6) situat în Cetatea I, în

punctul cel mai înalt al platoului, în partea de sud a acestuia. Respectivul este de formă pătrată, cu
laturile de 7,60 m la interior şi 11,60 m la exterior; grosimea zidurilor era de 2 m. Intrarea în turn se
făcea pe latura de nord-est - sud-vest, fiind prevăzută cu un prag bine păstrat. Turnul a fost construit
din blocuri de calcar fasonate, prinse cu scoabe din lemn, iar în mijloc emplecton, din piatră
amestecată cu pământ; s-a păstrat numai în partea de sud-est şi nord-est. În partea superioară a fost
construit din cărămidă, slab arsă şi legată cu lut4; acoperişul era din lemn cu învelitoare din ţiglă şi
olane.
Pe unele blocuri se poate observa un semn uşor incizat în formă de potcoavă (U), interpretat
de Constantin Daicoviciu (Daicoviciu et alli, 1954, p. 128), cel ce a cercetat acest turn5, drept semn de
meşter.
Turnul-locuinţă are o încăpere la parter, cu o suprafaţă utilă de 44,89 m², unde se depozitau
proviziile şi o alta în partea superioară, cu - presupunem - aceleaşi dimensiuni, unde probabil locuia
conducătorul militar al cetăţii. Ambele încăperi aveau o suprafaţă totală utilă de 89,78 m², suprafaţa
totală acoperită fiind de 134,56 m². În interiorul turnului şi în jurul lui s-au găsit puţine materiale
arheologice: fragmente de ţigle, de olane, iar lângă intrare câteva ţinte de fier şi o verigă cu scoabă.

4
După alte opinii, turnul a fost construit pe întreaga sa înălţime doar din blocuri de calcar, în tehnica murus
dacicus (Gheorghiu 2005, p. 116).
5
Alţi cercetători sunt de părere că pe suprafaţa acestor blocuri este incizată sigla „C”, fiind însă de acord cu
interpretarea propusă de C. Daicoviciu după care acestea ar fi semne de meşter (Daicoviciu et. alli 1989, p. 182;
Gheorghiu 2005, p. 55).

34
e) Între caracteristici putem nota prezenţa siglei „U” sau „C”, precum şi faptul că turnul ar fi putut să fi
fost ridicat în întregime din blocuri de calcar fasonate.

f) Jumătatea secolului I î. Chr. - începutul secolului II d. Chr.

g) Daicoviciu et alli 1954, p. 124-143, 146-147; 1955, p. 219-227; 1957, p. 263-270; 1962, p. 463-
466; 1973, p. 70-73; Pippidi şi Dumitrescu 1957, p. 356; Popescu 1962, p. 521; 1962a, p. 207;
Daicoviciu 1962; 1968, p. 53; 1972, p. 44, 48, 58, 76, 133, 135-137, 142, 147-148, 150, 165, 167, 188,
207, 230, 272, 314, 337-338; Macrea şi Crişan 1964, p. 353; Daicoviciu şi Glodariu 1976, p. 74;
Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 16, 54, 80, 91, 93, 109, 149; Ferenczi 1979, p. 264-265; Floca 1981,
p. 13; Glodariu 1983, p. 25, 28; 2004, p. 541; Antonescu 1984, p. 116-129; Glodariu et alii 1988, p.
61, 65-70; 1996, p. 67-72; Daicoviciu et alli 1989, p. 13, 67, 68, 70, 75, 80, 81, 89, 123, 138, 139, 142,
153, 155, 158-159, 170, 171, 174, 181-184, 218, 229, 230, 240, 248, 250, 251; 1996, p. 57; 1997, p.
82; Florea 1989-1993, p. 35; Rustoiu 1993, p. 183; Mârza 1995, p. 201; Rustoiu 1996, p. 185; Pescaru
et alii 2004, p. 47-48; Gheorghiu 2005, p. 55-57, 67; Luca 2005a, p. 52; 2005 b, p. 76; 2008, p. 57-58.

6.
a) Costeşti, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara.

b) „Cetăţuia”, „Cetăţuie” sau „Cetate” (harta 1/6).

c) Mamelonul numit Cetăţuie se înalţă la doi km sud de Costeşti, pe malul stâng al Apei Grădiştii, în
amonte de confluenţa cu Valea Vinţii. Chiar în acest loc valea se îngustează brusc, vârful
mamelonului, cu o altitudine de 561 m, dominând întreaga zonă cuprinsă pe valea Apei Grădiştii, până
la confluenţa cu Mureşul. Cercetările arheologice au început în vara anului 1926, sub conducerea lui
D. M. Teodorescu şi au durat până în anul 1929, ajungându-se la concluzia că elementele de
fortificaţie au fost construite în trei faze şi câteva subfaze (plan 10).
În prima fază, pe o terasă îngustă anume amenajată de sub platoul superior pe care îl
înconjoară, s-a construit valul de pământ pe vârful căruia se afla o palisadă, formată din stâlpi de lemn
dispuşi în două şiruri la distanţa de 3,30 m unul de celălalt şi legaţi între ei cu bârne transversale şi
longitudinale; în spaţiul dintre şiruri a fost pus pământ bătut. Prin această construcţie s-a obţinut un zid
de lemn şi pământ, care sporea înălţimea şi rezistenţa valului.
În faza a II-a, pe pantele de sud şi de vest, mai domoale, în spatele valului de pământ, s-a
ridicat un zid cu un traseu unghiular, cu o grosime de aproximativ trei metri. Zidul este construit din
blocuri de calcar fasonate, ce constituie paramentul interior şi exterior. În paramentele zidurilor,
dispunerea blocurilor prezintă o particularitate: după două-trei blocuri aşezate cu lungimea pe direcţia
zidului, se află altul perpendicular pe ea, înfipt adânc în emplectonul din pământ amestecat cu piatră.
Din loc în loc blocurile aşezate longitudinal au practicate în ele scobiturile în care se fixau capetele
scoabelor transversale de lemn.
La capetele de est şi de nord zidul se termina cu câte un turn, iar central a fost ridicat al treilea
turn, la est de care se afla poarta de intrare deschisă în zid. Primul turn, cel de est, măsura 14 x 12 m,
al doilea, cel de nord, 8,40 x 8,40 m, iar al treilea 15 x 14 m.
Pe partea de est a zidului, pornind perpendicular de pe partea sa interioară, sunt şapte ziduri
construite în aceeaşi manieră, la o distanţă de 12 m unul de celălalt. Rostul acestora era, probabil, acela
de a susţine planşeul de lemn al unor platforme de luptă, iar încăperile închise de ele serveau drept loc
de depozitare a proviziilor.
Tot în această perioadă s-au construit pe versanţii de est şi de nord ai cetăţii turnurile V, VI şi
VII; turnurile V şi VI au fost construite cu rostul de a apăra drumul antic, iar turnul VII sanctuarul.
În interiorul cetăţii, la capetele de nord şi de sud ale platoului elipsoidal, s-au ridicat două
turnuri-locuinţă. În spaţiul dintre acestea se afla un turn de veghe susţinut de patru stâlpi din lemn,
aşezaţi pe blocuri de calcar şi numeroase barăci, construite tot din lemn (plan 11).
Intrarea în cetate se făcea o dată pe latura de sud, printre capetele petrecute în formă de cleşte
ale valului (poarta având faţa spre vest) şi încă o dată, după ce se ocolea turnul central de pe zidul de
incintă, printr-o a doua poartă, de această dată deschisă în zid.

35
 Din faza a III-a se datează construirea aşa-zisului „val roşu“, care urmează în linii generale
traseul valului iniţial, care a suferit distrugeri importante în timpul primului război cu romanii din 101-
102 d. Chr. Între anii 102-105 d. Chr. s-a încercat reconstruirea în grabă a fortificaţiei şi valul a fost
refăcut din pământ ars, provenit din construcţiile din interiorul cetăţii care au fost incendiate în timpul
războiului. Cum timpul pentru refacerea valului era prea scurt, a fost desfiinţat turnul numărul 1 de la
capătul zidului de nord, probabil, el însuşi distrus în război, valul trecând peste el. Tot în această
perioadă a fost demolat şi sanctuarul intramuros, o parte din plintele sale de calcar fiind refolosite la
consolidarea părţii interne a porţiunii de val ce trecea prin apropierea sanctuarului, altă parte pentru
blocarea porţii din zid.
Cetatea mai are încă două elemente de fortificaţie, care însă nu pot fi datate ca faze de
construcţie: palisada de pe marginea platoului superior, respectiv cele de la extremităţile platoului,
menite să protejeze turnurile locuinţă.
Referitor la datarea cetăţii, sunt de precizat următoarele:
- construcţiile din faza I au fost ridicate la sfârşitul secolului al II-lea î. Chr. şi începutul
secolului următor, sau numai la începutul secolului I î. Chr., dar oricum anterior domniei lui
Burebista, când ea era reşedinţa căpeteniei unei uniuni tribale;
- faza a II-a a fortificaţiei, când se ridică turnurile şi zidurile de piatră, se datează în vremea
domniei lui Burebista şi mai exact, se pare că în anii următori expediţiei pontice. Traseul
unghiular al zidului, turnurile şi tehnica elenistică de construcţie presupun participarea la
lucrări a unor specialişti aduşi din oraşele pontice;
- faza a III-a se datează în ajunul războiului din 105-106. Cum ridicarea palisadei care
înconjoară platoul superior - ca şi a celorlalte de lângă turnurile-locuinţă - a fost determinată
tocmai de construirea turnurilor-locuinţă pe platou, ar trebui să se dateze deci fie din perioada
de construcţie a turnurilor, fie din anii 103-105, când, ca urmare a distrugerilor din primul
război, se impunea sporirea capacităţii de apărare a cetăţii cu materiale aflate la îndemână.
Cetatea de pe Cetăţuie a fost reşedinţa regelui Burebista în timpul domniei sale, apoi, după
dispariţia acestuia de pe scena politică, a avut rolul de a proteja şi de a împiedica accesul spre capitala
statului dac de după Burebista, Sarmizegetusa Regia.
La rândul ei, cetatea de pe Cetăţuie a fost protejată de alte fortificaţii, cum sunt turnurile care
flancau drumul antic, fortificaţia de la Ciocuţa, sau cea de la Cetăţuia Înaltă.
Ciocuţa este numele mamelonului de la sud-vest de Cetăţuie, cu vârful neted şi altitudinea
absolută de 530 m. Pe acest vârf s-au găsit resturile unui turn de formă pătrată cu dimensiunile
interioare de 8 X 8 m, zidurile având două paramente din blocuri de calcar şi emplecton.
Cetăţuia Înaltă, tot de forma unui mamelon, are altitudinea absolută de 580 m şi se află la sud
de Cetăţuie, dincolo de Valea Sasului. Pe culmea mamelonului se găseşte un platou elipsoidal, cu o
lungime de 50-60 m şi o lăţime de 20-25 m, orientat nord-vest - sud-est. Pe platou s-au găsit resturile
a două turnuri cu zidurile scoase, ziduri construite din blocuri fasonate de calcar, cu emplecton şi cu
partea superioară din cărămidă slab arsă, prinsă cu liant de lut.
Fortificaţiile de pe Ciocuţa şi de pe Cetăţuia Înaltă au fost construite pentru a împiedica
accesul spre cetatea cea mare de pe Cetăţuie dinspre înălţimile dominante de la sud şi vest. Ambele
fortificaţii se datează între secolele I î. Chr. - I d. Chr., dependenţa lor de cetatea de pe Cetăţuie fiind
absolut evidentă.

d) În cadrul cetăţii dacice situată pe dealul Cetăţuie s-au descoperit două turnuri-locuinţă. Unul este
amplasat în partea de nord a platoului superior, notat turnul-locuinţă nr. 1 (plan 12, foto 7), iar cel de-
al doilea se află în partea de sud al platoului - turnul-locuinţă nr. 2 (plan 13, 14, foto. 8). Cele două
turnuri-locuinţă au o formă patrulateră, fiind construite din ziduri ce au o grosime de trei metri.
Zidurile sunt construite în partea inferioară, pe o înălţime de aproximativ doi metri, din blocuri de
calcar (conglomerat conchilic) fasonate, având dimensiuni ce variază între 25 şi 110 cm lungime, 50-
60 cm înălţime şi 45-55 cm grosime. Blocurile de calcar sunt aduse de la o distanţă destul de mare,
fiind desprinse din Dealul Măgura Mare, deal ce se află în hotarul comunei Sf. Maria de Piatră, de
lângă oraşul Călan.
Tehnica de construcţie a zidurilor este cea elenistică, respectiv aceea cu două paramente, în
care paramentul exterior este legat de cel interior cu bârne groase de lemn, ce au o lungime de trei
metri. Bârnele sunt tăiate la capete în formă de coadă de rândunică şi sunt aşezate pe suprafaţa

36
blocurilor, ce au şi ele scobite lăcaşuri în formă de coadă de rândunică, cu partea mai largă în
exteriorul zidului. Aceste lăcaşuri uneori sunt vizibile, ieşind până în faţa blocurilor, alteori nu se văd,
oprindu-se la o distanţă de 10-12 cm faţă de faţa exterioară a blocurilor. Aceste bârne au rolul de a
consolida zidul doar până ce acesta se tasează, deoarece cu timpul bârnele putrezesc, nemaiputând fi
înlocuite după ridicarea zidului. Acest lucru s-a demonstrat prin faptul că nu au fost descoperite urme
de arsură provenite de la astfel de bârne, ceea ce înseamnă că au putrezit înainte ca turnurile-locuinţă
să fie incendiate. Între cele două paramente din blocuri de calcar se află emplectonul, compus din
bucăţi mici de piatră de stâncă, fragmente de blocuri din calcar sparte şi din pământ. Toate acestea au
fost amestecate şi bine bătătorite prin stropire cu apă. Partea superioară a zidurilor este construită din
cărămidă slab arsă, având grosimea tot de trei metri. Cărămizile, confecţionate din lut galben
amestecat cu pleavă, au fost uscate la soare şi apoi arse la temperatură redusă; dimensiunile lor sunt de
48/48 cm, cu o grosime de 8,5 cm. Ele au fost dispuse rostuit şi legate între ele cu un liant subţire de
lut amestecat cu apă, iar feţele exterioare ale zidului ridicat din ele au fost tencuite şi făţuite cu un strat
subţire de lut.
Turnurile au avut o şarpantă masivă din lemn, iar învelitoarea era din ţiglă de factură
grecească. Tavanele, din lemn, au fost lipite cu un strat gros de lut, la fel ca şi streşinile.
Ambele turnuri aveau câte un etaj, partea de jos fiind folosită pentru depozitare, iar cea
superioară pentru locuit. La etaj accesul se făcea fie pe o scară interioară, fie pe una exterioară, iar la
parter se intra printr-o uşă largă de 1,80 m. La turnul-locuinţă nr. 1 intrarea se află pe latura de est, iar
la turnul-locuinţă nr. 2 pe ceea de nord. Pavimentul de la parterul turnului 1 constă dintr-o lipitură din
lut cenuşiu, foarte bine întins şi lustruit - lipitura se poate observa şi în exteriorul turnului, la intrare,
putând proveni de la o prispă a turnului. Lipitura se observă şi mai bine la turnul 2, unde este
construită din piatră, peste care era aplicată o podea de lemn. Cele două încăperi ale turnurilor-
locuinţă, cea de jos şi cea de la etaj, erau despărţite între ele printr-o platformă realizată din bârne de
lemn, de dimensiuni mari.
Dimensiunile celor două turnuri sunt puţin diferite; astfel, laturile turnului-locuinţă nr. 1, ceva
mai mare, măsoară în exterior 18,50 X 14,20 m, iar în interior 12,50 X 8,20 m, având o suprafaţă utilă
la parter de 102,50 m² şi o suprafaţă utilă totală a celor două nivele de 205 m², cu suprafaţa totală
acoperită de el de 262,7 m²; turnul-locuinţă numărul 2 are 14,60 X 14 m în exterior şi 8,60 X 8 m în
interior, o suprafaţă utilă la parter de 68,80 m², o suprafaţă utilă totală a celor două nivele de 137,60 m²
şi o suprafaţă totală acoperită de el de 204,4 m². Ambele turnuri- locuinţă au avut două faze de
construcţie; prima fază se datează în cel de-al doilea moment de construcţie a cetăţii, când turnurile-
locuinţă erau de dimensiuni mai mici, iar cea de a doua fază în cel de-al treilea moment de construcţie
a cetăţii, când turnurile-locuinţă au fost refăcute, cu dimensiuni mai mari, respectiv cele prezentate în
rândurile de mai sus.
La ambele turnuri ducea câte o scară monumentală din piatră de calcar fasonată. Astfel, la
turnul nr. 1 cobora, de pe platoul puţin arcuit la mijloc, un rând de trepte din piatră cu lăţimea de 1,15
m, păstrate pe o lungime de 4,10 m. Scara se oprea la colţul sud-estic al turnului-locuinţă, de unde urca
de-a lungul zidului sudic şi lipit de acesta până la intrarea ce ducea la etajul I al turnului. Acest turn-
locuinţă are şi un pridvor construit din lemn pe latura de nord, ce se sprijinea pe un rând de pietre.
La turnul-locuinţă nr. 2 urca o scară monumentală de piatră pe partea de răsărit, cu lăţimea de
3,20 m, ce ajungea într-un coridor, în faţa intrării în turn; pe partea cu scările se afla o platformă cu
lungimea de 5 m şi lăţimea de 2. Scara are pe latura nordică un jgheab din piatră pentru scurgerea apei.

e) Între elemente caracteristice menţionăm: dimensiunile mari ale turnurilor şi tencuiala cu un strat
subţire de lut în exterior a acestora; pavimentul, executat dintr-o lipitură din lut cenuşiu, foarte bine
întins şi lustruit; prezenţa prispelor şi a scărilor monumentale din piatră.

f) Jumătatea secolului I î. Chr. - începutul secolului II d. Chr.

g) Teodorescu 1929, p. 272 – 277; Daicoviciu şi Ferenczi 1951, p. 8-26; Pippidi şi Dumitrescu 1957,
p. 356; Popescu 1958, p. 483; 1958a, p. 145; 1962, p. 521; Daicoviciu et alii 1960, p. 331-335;
Daicoviciu 1960, p. 301-302; Daicoviciu 1972, p. 12, 19, 31, 38, 43-44, 47-49, 51-54, 58-60, 76, 127-
129, 131-133, 137, 142, 147-148, 150-151, 165-167,171, 175, 177, 180, 192, 194, 205-207, 214, 249-
250, 299, 311, 313-314, 316, 326, 332, 335, 337; 1979; Macrea şi Crişan 1964, p. 353; Glodariu 1974,

37
p. 223-224, 235-236, 242, 243, 245, 249; 1983, p. 25-29, 31, 34-37, 40, 88-91, 98-99, 103, 107, 112-
115, 117-118, 120, 123-126, 128-129, 153-154; 1997, p. 67-69; 2004, p. 541; Babeş 1971, p. 378;
Daicoviciu şi Glodariu 1976, p. 72-73; Stoia 1976, p. 277; Floca 1981, p. 15; Glodariu 1983, p. 25- 27;
1994; 1996, p. 50-62; 2000; Antonescu 1984, p. 33, 36, 99-117; Glodariu et alii 1988, p. 27-32, 49-
60; Daicoviciu et alii 1989, p. 67, 68, 70, 72, 74, 75, 80, 81, 89, 90, 123, 136, 137, 138, 139, 140, 141,
142, 144, 145, 146, 147, 149, 154, 155, 156, 157, 163, 166, 168-170, 171, 174, 178-180, 196, 218,
229, 230, 231, 247, 248, 250-251, 255; 1996, p. 56-57; 1997, p. 81-82; Rustoiu 1996, p. 192, 193, 197,
201; Mârza 1995, p. 200, 201; Iaroslavschi 1997, p. 59; Florea 1998, p. 150; Gheorghiu 2005, p. 51-
54; Luca 2005a, p. 54; 2005b, p. 75; Luca 2008, p. 56-57.

7.
a) Divici, comuna Pojejena, judeţul Caraş-Severin.

b) „Grad” (harta 1/7).

c) Cetatea dacică se află pe un promontoriu stâncos, de formă triunghiulară, cu dimensiunile de 130 m

X 90 m, ce are axa lungă orientată S-SE-N-NV, cu vârful din S-SE îndreptat spre Dunăre.
Promontoriul este situat pe malul Dunării, între km fluviali 1065-1066, la aproximativ trei km vest de
satul Divici şi deţine o poziţie strategică deosebită, de pe el putându-se observa şi controla toată zona
malului românesc al Dunării, cuprinsă între Moldova Nouă şi Baziaş, precum şi o zonă întinsă de
aproximativ 20 km din teritoriul Serbiei. Altitudinea sa absolută este de 189,5 m, cu o diferenţă de
nivel faţă de cursul Dunării de 110 m. Promontoriul este legat printr-o şa îngustă de un alt deal, puţin
mai înalt, situat în partea de NV. În această şa au fost practicate două şanţuri de apărare, ce sunt
despărţite de un val de pământ. Şanţurile au o deschidere la gură de 6, respectiv 10 metri. Laturile de
NE şi SV au pante abrupte, fiind foarte bine apărate natural. Pe dealul aflat la nord-vest de
promontoriu se află trei valuri de pământ, ridicate în scopul de a împiedica accesul spre şaua de
legătură.
În această fortificaţie au fost surprinse trei faze de fortificare şi locuire a platoului superior
(plan 15). Astfel, în prima fază s-a ridicat un val de pământ cu palisadă, surprins în partea de sud-vest;
în cea de a doua fază s-a nivelat valul de pământ, ridicat în faza anterioară, prin aducerea de lut, ce a
fost bine tasat, realizându-se o terasă pe care s-a ridicat un zid cu două paramente, din piatră locală,
parţial fasonată, legată cu lut, emplectonul fiind compus din piatră sfărâmată şi lut. Zidul a fost
sprijinit în partea de exterior cu bârne de lemn înfipte în sol. În fine, cea de a treia şi ultima fază de
fortificare este reprezentată de o refacere a zidului ridicat în cea de a doua fază, pe latura de nord-vest
a platoului, care ajunge acum la grosimea de 2,20 m şi, mai apoi, ridicarea unui zid gros de 3,60 m pe
latura nord-estică. Latura exterioară a acestui zid se pare că a fost întărită cu grinzi de lemn care aveau
un capăt înfipt în pământ, plasate la o distanţă de doi metri una faţă de alta. Zidul de incintă a fost
ridicat din blocuri de piatră cioplită legată cu lut, cu două paramente şi emplecton în interior, compus
din piatră de stâncă nefasonată, amestecată cu lut şi bine tasată.
Din punct de vedere al datării fazelor de construcţie şi de funcţionare a elementelor de
fortificaţie putem afirma următoarele:
- prima fază se datează începând din cursul secolului II î. Chr. şi merge până în prima jumătate
a secolului I î. Chr.;
- faza a doua se datează din a doua jumătate a secolului I î. Chr. până la începutul secolului I d.
Chr., încheindu-se printr-o distrugere violentă. Distrugerea poate fi pusă pe seama unui atac roman
efectuat în contextul eforturilor de asigurare a limes-ului dunărean din timpul împăraţilor Augustus sau
Tiberius;
- faza a treia se datează la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului I d. Chr., putând să se
încheie cel mai devreme odată cu campaniile dacice ale lui Domiţian şi cel mai târziu odată cu primul
război dacic iniţiat de Traian. Odată cu sfârşitul acestei faze se încheie şi locuirea dacică din această
fortificaţie, cea mai puternică din sudul Banatului românesc.

d) În cadrul acestei fortificaţii au fost descoperite două turnuri-locuinţă (plan 16), datate în faze
diferite. Turnul-locuinţă 1 este datat la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului I d. Chr., iar turnul-
locuinţă 2 între a doua jumătate a secolului I î. Chr. şi începutul secolului I d. Chr.

38
 Turnul-locuinţă 1 a fost descoperit pe acropola cetăţii, în partea de nord a acesteia, pe linia
zidului de apărare. Are o formă pătrată, laturile sale măsurând la exterior 9,50 m şi la interior 5,10 m.
Este construit în tehnica murus dacicus, pereţii având două paramente, ridicate din blocuri de piatră
locală (în ceea mai mare parte micaşist), de dimensiuni diferite, fasonate doar pe faţa exterioară. Între
cele două paramente găsim emplectonul, alcătuit din piatră de stâncă nefasonată şi lut, probabil
amestecat cu apă, pentru a face o priză mai bună. Pereţii se mai păstrează pe o înălţime de 1,50-1,60 m
de la nivelul antic de călcare, la care se mai adaugă o fundaţie din blocuri mari de piatră nefasonată, de
0,80 m adâncime, săpată în lutul bine tasat al terasării din cea de a doua fază, grosimea blocurilor de
piatră fiind de 2,15-2,20 m. Cele două paramente au fost legate între ele cu mai multe rânduri de bârne
transversale, cu capetele în formă de coadă de rândunică, după cum ne arată lăcaşurile din blocurile de
piatră. Pe laturile de SV, NV şi NE ale turnului, laturi ce sunt păstrate mai bine, au putut fi observate
două şiruri de astfel de lăcaşe, situate la circa un metru distanţă unul faţă de altul, primul dintre şiruri
fiind plasat imediat deasupra nivelului antic de călcare. Se poate presupune că a mai existat un astfel
de şir situat în partea superioară a zidului, dar care lipseşte astăzi. Colţurile turnului nu au fost întărite
cu acest tip de grinzi, fapt ce a provocat şi dărâmarea mai accentuată a acestora faţă de restul zidurilor.
În partea superioară turnul se continuă pe verticală cu un zid construit din cărămidă, fapt
demonstrat prin cantitatea mare de resturi de cărămidă provenite din dărâmătura turnului. Cărămizile
sunt de trei tipuri, două dintre ele având o formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 30 x 20 cm şi 22
x 13 cm, cel de-al treilea tip fiind aproximativ pătrat şi având dimensiunile de 19 x 18 cm; grosimea
este aceeaşi pentru toate cele trei tipuri, adică de 7-8 cm. Pe unele din suprafeţele cărămizilor
dreptunghiulare, probabil pe cele interioare ale zidului, se mai păstrează urme de tencuială din lut, de
culoare albicioasă (probabil de la var), cu o grosime de aproximativ 1 cm.
Acoperişul turnului este construit din bârne masive din lemn, ale căror resturi s-au descoperit
printre dărâmăturile de cărămidă, iar învelitoarea a fost din şindrilă - nu s-au descoperit resturi de ţigle,
sau de alte materiale ce puteau fi folosite în acest scop.
Turnul-locuinţă avea două încăperi, una la etaj şi una la parter, despărţite de un planşeu din
lemn; încăperea de la parter, în suprafaţă de 26,01 m², a fost folosită pentru depozitare, iar cea
superioară, cu aceeaşi suprafaţă, pentru locuit; prin urmare, suprafaţă utilă totală era de 52,02 m².
Suprafaţa totală ocupată de turn era de 90,25 m². Totodată, turnul a fost folosit şi ca bastion în cadrul
sistemului defensiv, în dreptul său fiind intrarea, lată de 3-4 m.
Turnul-locuinţă a suferit o distrugere violentă în timpul cuceriri romane. Pe aceste fapte se pot
pune şi distrugerea colţurilor de nord-est şi sud-est ale turnului, despre care autorii cercetărilor spun că
s-au distrus din cauza alunecărilor de teren şi pentru că nu au fost îmbinate bine blocurile de piatră din
aceea zonă.
Turnul-locuinţă 2 este situat în imediata vecinătate sud-vestică a turnului-locuinţă 1, în spatele
zidului de apărare. Forma lui este pătrată, laturile având o lungime de 8 m la exterior, cu o grosime a
zidurilor de 2 m, pentru ca laturile interioare să atingă lungimea de 4 m fiecare. Din el s-au mai păstrat
doar fundaţiile, de aceea este foarte greu să stabilim cum a fost ridicată elevaţia; totuşi, din puţinele
resturi de dărâmături ce au fost descoperite pe nivelul de călcare al turnului, se poate spune că parterul
a fost ridicat din piatră iar etajul din cărămidă, că acoperişul şi învelitoarea erau din lemn, iar fundaţia
sa a fost săpată în terasarea de lut. Şi acest turn a avut două încăperi, despărţite între ele printr-un
planşeu de lemn. Suprafaţa totală ocupată de turn era de 64 m², cea utilă a turnului de 32 m², iar a unei
încăperi de 16 m². Acest turn este mai vechi decât cel anterior, acest aspect fiind demonstrat pin faptul
că unul din colţurile sale este suprapus uşor de fundaţia laturii sud-estice a turnului-locuinţă 1.

e) Turnurile-locuinţă de la Divici se caracterizează prin faptul că sunt ridicate din blocuri de piatră
locală, prin fundaţie, ce are o adâncime de 80 cm şi prin faptul că are două, sau trei şiruri de lăcaşuri
pentru babe.

f) Turnul-locuinţă 1 se datează de la mijlocul secolului I d. Chr. până la sfârşitul acestuia sau începutul
secolului următor.
Turnul-locuinţă 2 se datează din a doua jumătate a secolului I î. Chr. până la începutul secolului I d.
Chr.

39
g) Gumă et alii 1987, p. 199-238; 1995, p. 401-426; 1997, p. 373-397; Luca 2004, p. 62; 2004a, p. 60;
2005, p. 124; 2006, p. 91; Rustoiu 2007, p. 17-30.

8.
a)Tilişca comună, judeţul Sibiu.

b) Dealul „Căţănaş” (harta 1/8).

c) Aşezarea dacică de pe dealul Căţănaş a intrat în circuitul ştiinţific (doar) acum mai bine de trei
decenii, cu toate că existenţa sa fusese semnalată încă de la sfârşitul secolului XIX de către Király Pál,
mai exact în anul 1892; de atunci încoace o serie de studii şi articole au încercat să pună în valoare
diferitele aspecte legate de viaţa celor care au populat zona Mărginimii Sibiului.
Dealul Căţănaş este situat în imediata apropiere a drumului care duce din Galeş spre Tilişca,
pe partea dreaptă; încă din Sălişte el apare ca un masiv înalt, ascuţit, al cărui vârf domină întreaga vale.
Spre est se învecinează cu vatra Galeşului, spre vest cu dealul „Cetate” (de care este despărţit printr-o
şa extrem de bine conturată care este ocupată de o serie de gospodării şi de cimitirul comunei), iar spre
sud este mărginit de vatra Tilişcăi. În partea de nord are din nou ca vecin un deal, „Dumbrăghiţa”,
dincolo de care se ridică „Dealul Furcilor”, ale cărui prelungiri merg până departe spre nord,
despărţind depresiunea Săliştei de cea a Secaşului.
Înălţimea Căţănaşului atinge în partea sud-vestică 712 m, ridicându-se deasupra comunei
Tilişca cu peste 100 de metri. Din acest punct/înălţime maximă a sa, platoul superior al dealului
coboară treptat (pe o distanţă de 230 m) spre nord-est, după care coama dealului îşi schimbă din nou -
brusc - direcţia spre est, pentru încă 200 de m, urcând uşor. Apoi, se coboară pe o pantă lungă de 110
m, ajungându-se într-o puternică curmătură de unde se urcă mai departe, spre est, pentru încă 300 de
m, ajungându-se în extremitatea estică la cota 690 (acesta este un punct extrem de important din punct
de vedere strategic, întrucât oferă o largă panoramă asupra întregii văi a Săliştii). Panta estică a
dealului coboară după aceea treptat spre valea Galeşului, prin punctul numit de localnici „Zăpodie”.
Partea sudică este foarte abruptă şi deoarece pentru localnici exista pericolul real al prăbuşirii
peste vatra satului a stâncilor desprinse din munte, a fost împădurită, acum mai bine de 100 de ani, cu
pini, care astăzi formează o adevărată pădure. Versantul nord-vestic este împădurit la rându-i, dar în
mod natural, iar cel nordic este acoperit şi el de o pădure de fag şi din loc în loc de stejar. Spre
deosebire de versantul sudic, cel nordic are o pantă mai lină, cu porţiuni mai ospitaliere, pe care, de
altfel, s-au şi amplasat vechile aşezări.
De pe platoul dealului Căţănaş (foto. 10) se poate supraveghea cu uşurinţă spre est bazinul
Cibinului, care se poate vedea cu ochiul liber până în zona oraşului Sibiu, iar spre nord bazinul
superior al Secaşului, cu o perspectivă până în apropierea oraşului Sebeş, aflat în judeţul Alba, ce se
află în apropierea cetăţii dacice de la Căpâlna.
Aşezările de pe Căţănaş aparţin ambelor epoci ale fierului. Hallstatienii au ocupat porţiuni mai
puţine şi mai restrânse ca suprafaţă şi nu au intervenit asupra formei terenului decât, cel mult, pentru
amenajările fiecărei locuinţe în parte; în La Téne (plan 17) s-au construit terase, aşezarea fiind
împărţită în două zone, una superioară (platoul superior) şi alta inferioară, constituită din cele 23 de
terase. Versantul sudic al Căţănaşului, foarte abrupt, nu a avut nevoie de fortificaţii; în schimb, cel
nordic şi cel vestic au impus construirea a două valuri de apărare pentru ocrotirea incintelor. Primul
dintre acestea (foto. 11) se află aproximativ la jumătatea versanţilor de vest şi nord şi măsoară 800 m
lungime, pe latura sa interioară aflându-se un şanţ rezultat din excavarea pământului aruncat în val
(această construcţie prezintă o particularitate demnă de semnalat: la baza sa, lată de 7-8 metri, de o
parte şi de alta - dar mai ales pe partea exterioară - au fost aşezate pietre de stâncă menite să-l sprijine,
formând un zid) (foto 12). Celălalt, care apără numai platoul superior, înconjoară latura de est şi parţial
pe cea de nord a dealului, fiind ridicat la marginea unei terase, după o pantă abruptă de 10 m şi
măsoară 400 m lungime. Panta lui pare să fi fost căptuşită cu pietre de stâncă şi râu; pe la jumătatea
platoului superior, acolo unde are o gâtuitură, valul se întrerupe pentru a lăsa loc porţii.
Cele două centuri de apărare care înconjoară dealul Căţănaş pe trei laturi (cea de sud-vest, vest
şi nord) nu erau paralele între ele; dimpotrivă, distanţa care le separă variază pe parcurs, în funcţie de
conformaţia terenului şi de spaţiul rezervat incintelor. În urma acestei observaţi - şi de faptul că incinta
inferioară se întindea mult spre vest - subliniem că valul inferior era mult mai lung. Astfel, dacă

40
centura superioară de apărare măsura circa 730 m, cu toate coturile pe care le făcea, cea exterioară
atingea 1260 m. Valul inferior, amplasat pe toată întinderea lui pe o pantă destul de abruptă, a fost
construit cu şanţul spre interior, asta pentru a crea pe latura exterioară o pantă mult mai abruptă decât
cea naturală care, de altfel, continua să coboare până la poalele dealului.
Pe unele porţiuni (versantul sud-vestic) valul exterior a alunecat, motiv pentru care pe alocuri
este destul de greu de identificat; în schimb, pe versantul vestic şi pe cel nordic se păstrează foarte
bine. În acest context trebuie să menţionăm că, odată cu construirea lui, s-a creat de fapt o singură
pantă-obstacol care se ridica cu aproximativ 10 m (în anumite zone chiar cu mai mult) deasupra
incintei inferioare, formând o cădere bruscă care mărginea platoul superior. Deasupra acestei pante
terenul era foarte bine nivelat şi oferea apărătorilor un spaţiu de manevră şi de mişcare sub forma unei
terase de luptă cu lăţimea de 15-20 m. Doar în partea de sud-vest, pe o porţiune de 100 m, valul era
mai înălţat faţă de terenul din interior.
Ultimele cercetări de suprafaţă, efectuate în toamna anului 2010, au dus la identificarea unui
alt val de pământ (sau zid ?) din piatră legată cu pământ (foto. 13, 14). Acesta se află la baza dealului,
înconjurând laturile de vest şi de nord ale acestuia, are o lungime aproximativă de 1600 m şi se
păstrează pe alocuri pe o înălţime de 30-50 cm. În spatele lui se pare că a existat şi un şanţ de apărare
(sau drum ?), dincolo de el panta dealului urcând abrupt.
Accesul pe vârful dealului se face mai uşor prin partea de est (dinspre Galeş) de unde,
traversând padina din punctul „Zăpodie”, se ajunge pe o cărare (drumul antic) de pe versantul de nord.
Dintr-un anumit punct această cărare este apărată de un val secundar, care se ramifică din valul
inferior al aşezării şi de unde, printr-o deschidere simplă, se ajunge în incintă. A doua cale de acces, la
fel de uşoară, este cea dinspre sud-vest, din vatra comunei Tilişca. Drumul antic de pe această parte se
poate observa şi urmări fără greutate, pentru că şi-a păstrat foarte bine forma. Astfel, pornind din
Tilişca (prin punctul numit de localnici „Hulă”), el urcă spre dreapta, face un puternic cot, după care
îşi continuă urcarea pe partea dreaptă. La un moment dat se întoarce brusc la 180° iar, după
aproximativ 80 m, coteşte spre est de unde, ondulându-se uşor, se îndreaptă spre incinta cetăţii. Odată
ajuns în interiorul acesteia face mai întâi o buclă spre stânga şi se îndreaptă spre platoul superior în
care ajunge în cea mai joasă şi îngustă porţiune a sa, unde se află turnul-locuinţă nr. I.

d) Pe platoul cetăţii au fost construite două turnuri–locuinţă, unul la extremitatea estică şi celălalt
lângă poarta din val.
Turnul-locuinţă nr. 1, (Plan 18-23, foto 9) mai bine păstrat, avea la bază ziduri ridicate din
blocuri de calcar continuate în partea superioară din cărămidă cu următoarele dimensiuni: 48 X 26 X
8/9 cm. Zidurile, ce au o lungime la exterior de 10,6 m, la interior de 6,35 m şi o grosime de 2,12 m,
au fost aşezate direct pe stânca nivelată (şi aici apare o particularitate extrem de interesantă -
construcţia paramentelor zidului, respectiv alternarea blocurilor dispuse cu lungimea pe direcţia
zidului cu blocurile aşezate transversal, înfipte în emplecton; blocurile din şirul superior au orificii
pentru fixarea grinzilor de lemn transversale).
Turnul făcea parte din linia superioară de apărare, respectiv din cea care ocrotea platoul
superior şi era situat la jumătatea acestei „centuri”, într-un loc în care platoul se îngustează cel mai
mult, în aşa fel încât construcţia sa ocupa întreaga suprafaţă a terenului. Aici linia de apărare era
întreruptă pe o porţiune de 18 m, spre care conducea drumul antic care venea dinspre vest şi care
atingea incinta superioară imediat în partea vestică a turnului, în dreptul unei porţi care asigura accesul
pe platou. Faţă de linia de apărare, acest prim turn-locuinţă era retras astfel încât putea fi apărat şi pe
flancuri. În partea sa de est, linia de apărare se continua în aceiaşi formă ca şi în partea vestică, până
lângă turnul-locuinţă nr. 2, situat în estul incintei superioare.
În ceea ce priveşte amplasarea turnului-locuinţă pe platoul superior al dealului Căţănaş, zona
de amplasare a lui formează o şa adâncită cu 3-4 m faţă de terenul înconjurător, pe direcţia est-vest,
şaua fiind aproape orizontală, pe direcţia nord-sud terenul prezentând o bombare asimetrică, cu o pantă
mai lungă şi mai accentuată spre nord. Şaua împarte platoul superior al dealului Căţănaş în două
segmente de formă alungită şi reprezintă partea cea mai îngustă şi mai joasă a acestui platou. Peretele
sudic al turnului este paralel cu marginea şeii, margine ce este foarte abruptă; lăţimea dintre zid şi
marginea şeii era de 8 m, iar turnul, plasat tocmai aici, bara trecerea dintre cele două segmente ale
platoului superior.
Acest turn s-a păstrat destul de bine, iar cercetările arheologice efectuate au arătat că peretele

41
(exterior) de cărămidă atingea până la 2,50 m înălţime şi scădea treptat spre margine. Au fost găsite
puternice urme de incendiu, atât in interior, cât şi în exterior.
Pentru aşezarea laturii sale sudice s-a executat o nivelare a patului de stâncă pe toată lungimea
sa şi cu circa 30 cm în exteriorul frontului zidului, nivelul de pornire al acestuia coborând puţin sub
nivelul platoului. La baza acestei laturi constructorii antici au aşezat, pe toată lungimea ei, un rând de
lespezi de calcar de aceeaşi factură cu blocurile din zid. Marginea exterioară a acestor lespezi este
dreaptă şi aliniată perfect, formând o bordură cu lăţimea de 7-8 cm. Cu ajutorul acestor lespezi s-au
corectat denivelările din patul de stâncă locală, obţinându-se o suprafaţă orizontală, aproape perfectă.
Abaterile de la orizontalitate, măsurate la partea superioară a lespezilor, pe toată lungimea acestei
laturi de 10,6 m, nu depăşeşte 2,5 cm. Blocurile primei asize sunt retrase cu 7-8 cm faţă de
aliniamentul lespezilor de la bază, formând bordura. Această primă asiză este zidită din două tipuri de
blocuri: unele lungi cu dimensiuni variabile (82, 86, 67 cm) şi altele scurte (17, 21, 38 cm), iar
înălţimea lor este riguros egală, partea superioară a primei asize păstrând aceeaşi orizontalitate ca şi
talpa de lespezi. Excepţie făceau doar ultimele două blocuri din colţul sud-vestic, care sunt mai subţiri.
Pentru suprapunerea blocurilor din asiza superioară, plin peste rost, s-a practicat un falţ orizontal, în
cel de al treilea bloc. Blocurile din asiza superioară au o înălţime mai mică şi o lungime mai mare. În
colţul de sud-vest, corespunzător blocurilor mai scunde din prima asiză, se află şi a treia asiză, formată
din trei blocuri foarte subţiri, având o înălţime de 13 cm. Babele sunt în număr de şapte (menţionăm că
prima, cea din colţul de sud-vest, nu poate fi interpretată ca fiind o babă). La paramentul interior al
zidului sudic lipsesc blocurile asizei superioare - din acest motiv nu ştim dacă grinzile de lemn, ce au
fost aşezate în babele paramentului exterior, se prindeau de blocurile din interior, s-au se opreau în
emplecton, în spatele blocurilor. În mod cert ele ajungeau până lângă blocuri, deoarece se păstrează
până astăzi amprenta lor, până în partea interioară a emplectonului. O situaţie aparte se observă în
apropierea capătului de est al zidului, unde la aproximativ 10 cm deasupra ultimei asize a zidului de
calcar, în zidul de cărămidă, se află două orificii ce conservă perfect forma grinzilor ce au fost zidite în
momentul ridicării turnului. După direcţia acestora, una perpendiculară pe zid, cealaltă în unghi de
aproximativ 45º, se pare că ele se întâlneau în exterior şi formau cel mai probabil un tirant de care se
lega ceva, fie o poartă ce despărţea platoul superior în două, fie o scară exterioară (cel mai probabil),
ce urca pe lângă zid, la nivelul superior al turnului. Emplectonul zidului de calcar se ridica şi deasupra
acestuia, putând fi observat şi în structura zidului de cărămidă, însă nu putem preciza dacă zidul de
cărămidă avea această structură pe toată înălţimea sa, sau numai la bază.
Zidul vestic al turnului, fiind ridicat tot din două paramente de blocuri de calcar, a fost aşezat
pe patul de stâncă ce a fost iniţial amenajat. Amenajarea constă în îndepărtarea stratului superior al
stâncii, ce era probabil fisurat şi măcinat de intemperii şi obţinerea unei suprafeţe stabile şi rezistente.
Zona, astfel pregătită depăşeşte cu aproximativ 40 cm faţa exterioară a zidului şi coboară cu 20-30 cm
sub nivelul de sus al stâncii. Prin aceasta nu s-a urmărit obţinerea unei suprafeţe plane, între capătul
sudic şi cel nordic al amenajării fiind o diferenţă de nivel de 60 cm. Pentru a se anula această diferenţă
de nivel, constructorii antici au aşezat la baza zidului un rând de lespezi sau blocuri de dimensiuni
diferite. Unele lespezi sunt din rocă locală şi nu prezintă urme de prelucrare specială. Prin folosirea
acestor lespezi şi blocuri s-a obţinut o linie perfect orizontală, la nivelul superior al primei asize. În
capătul nordic al zidului, pe o distanţă de aproximativ 4 m, acesta a fost extras până la bază - pe o
porţiune s-au păstrat câteva blocuri chiar de la baza sa. Construcţia primei asize a paramentului
exterior al zidului este identică cu prima asiză a paramentului exterior al zidului sudic, adică alternează
blocurile lungi cu cele scurte. Asiza superioară, la fel ca şi la zidul sudic, este construită din blocuri
mult mai puţin înalte şi mai lungi. Înălţimea lor este riguros egală şi suprapunerea peste cele din asiza
inferioară este plin peste rost; blocurile din această asiză sunt prevăzute cu babe.
Zidul estic a fost cercetat de asemenea în două etape: în prima de către Nicolae Lupu, între
anii 1959-1965, însă doar printr-o casetă în urma căreia s-a dezvelit colţul turnului de sud-est şi o
porţiune de 1,8 m din zidul de est. Autorul cercetărilor de atunci opina că acest zid „se înfundă în
stânca dealului” (Lupu 1989, p. 24) şi, ca atare, paramentul său exterior nici nu fusese construit pe
toată lungimea, rolul său fiind luat de stânca dealului. Într-o a doua etapă de cercetare, efectuată de
Dumitru Popa şi subsemnatul în anii 2004 şi 2005, s-a putut observa că zidul estic are aceeaşi
conformaţie ca şi zidul de sud şi de vest. Pământul aflat în imediata vecinătate a zidului provenea din
deteriorarea acestuia şi consta din resturi de cărămidă, din lutul folosit ca liant şi din blocuri de piatră
locală de dimensiuni medii care au format cândva emplectonul zidului. Stânca dealului nu înaintează

42
aşa cum bănuia Nicolae Lupu până în zidul turnului, ci formează o treaptă adâncă de aproximativ 3 m,
la o distanţă de circa 4 m est de turn, distanţă care se păstrează pe 6 m din lungimea zidului măsurată
de la colţul sud-estic al zidului. Apoi stânca se apropie de peretele zidului la aproximativ 0,6 m, după
care distanţa creşte. Spaţiul ce avea o lăţime de 4 m a fost amenajat de constructorii turnului prin
tăierea stâncii, pentru a obţine un spaţiu mai larg, deoarece aici a fost amplasată intrarea în turn, ce se
afla la o distanţă de 3,99 m de la capătul sudic al zidului.
Nivelul de călcare al stâncii în această degajare este cu 0,2 m mai ridicat decât cel din
interiorul turnului. Baza zidului estic este coborâtă însă cu 0,2 m sub acest nivel, prin practicarea unui
şanţ în patul de stâncă, care depăşeşte, spre exterior, cu aproximativ 0,25 m aliniamentul zidului.
Primul rând de zidărie de piatră din această jumătate sudică a zidului estic este format din blocuri lungi
de peste 1 m şi înalte de numai 0,2 m, ce au mai degrabă forma unor lespezi, iar rosturile verticale
dintre ele sunt doar sumar îndreptate. Nici partea inferioară a acestor lespezi, cea care se aşează în
şanţul menţionat anterior, nu este plană, ea fiind foarte probabil ajustată la faţa locului pentru a se
potrivi cât mai bine cu denivelările patului de stâncă; suprafeţele exterioară şi mai ales cea superioară
pe care s-au aşezat blocurile asizei a doua sunt însă prelucrate cu mare atenţie, la fel ca toate blocurile
de pe feţele exterioare ale turnului. Această structură a zidului estic merge până în apropierea uşii de
intrare în parterul turnului, amplasată la 3,99 m de la colţul sud-estic al acestuia. Pe acest tronson zidul
a avut, pe lângă asiza inferioară formată, aşa cum am menţionat, din lespezi alungite şi înalte de numai
0,2 m, încă două asize formate din blocuri mai înalte şi, foarte probabil, o asiză superioară, foarte puţin
înaltă, în prelungirea celei de pe latura sudică. În antichitate prima asiză, formată cu acele lespezi
înalte de numai 0,2 m, nu era vizibilă, căci constructorii antici au aşternut peste patul de stâncă şi în
treapta de aşezare a acesteia, un strat de egalizare, format din nisip şi sfărâmătură de gresie. Pe acest
nivel antic de călcare am surprins chiar în faţa intrării, la 0,6 m distanţă de aceasta, puternice urme de
arsură provenite de la un obiect lucrat din lemn masiv de stejar, probabil uşa de intrare, precum şi
fragmente de la mai multe vase.
În partea situată la nord de uşă, paramentul exterior din blocuri de piatră regulat cioplite s-a
păstrat până la metrul 8,4; el era format din trei asize de înălţimi egale şi una, în partea superioară,
foarte puţin înaltă, de numai 0,17 m. Din prima asiză de jos mai există şase blocuri, din a doua se
păstrează cinci, iar din asiza superioară numai trei. Ultimul bloc este prevăzut cu un jgheab în formă
de coadă de rândunică, pentru introducerea unei traverse din lemn. Baza zidului în acest sector, aflat la
nord de uşa de intrare în parterul turnului, este cu aproximativ 0,3 m mai jos decât în jumătatea sa
sudică, iar sub blocurile primei asize au fost aşezate lespezi mari de calcar care ieşeau în faţa
aliniamentului zidului cu aproximativ 30-40 cm. Aceste lespezi formau un plan uşor înclinat spre
colţul nordic al turnului, cu suprafaţa superioară bine netezită şi potrivită. Rolul lor era, cu siguranţă,
să asigure o scurgere uşoară a apei din precipitaţii care se aduna aici din abundenţă de pe panta
peretelui de stâncă aflat imediat la est de zid şi care, în lipsa acestui canal pavat, s-ar fi infiltrat cu
siguranţă în zidul şi interiorul turnului.
Observaţiile stratigrafice efectuate în acest spaţiu îngust, dintre zid şi peretele de stâncă al
platoului, ne indică cu certitudine că el nu a fost barat, umplut, în antichitate. Materialul extras era un
amestec de cărămizi zdrobite, lespezi de piatră şi lut galben, care au ajuns aici doar ca urmare a
distrugerii zidului estic şi nu a fost folosit de constructorii antici pentru a bara acest coridor. Din
blocurile de calcar care formau paramentul exterior al zidului şi care, aşa cum am văzut, lipsesc acum
pe ultimii 2 m ai zidului, nu s-au găsit decât câteva fragmente relativ mici, dar care, prin aspectul lor,
proveneau fără dubii din blocurile lipsă. Prezenţa lor la baza zidului este un indiciu al modului cum s-a
produs distrugerea turnului odată cu cucerirea cetăţii, prin desprinderea blocurilor de parament, care,
cu siguranţă, au fost prăvălite pe panta ce mărgineşte platoul la nord.
Zidul nordic al turnului a fost construit la fel ca şi celelalte. El este păstrat foarte precar în
partea exterioară, păstrându-se doar o lespede de piatră în colţul de nord-vest. Pe traseul zidului de
nord s-a executat un şanţ, o adâncire în patul stâncii, de aproximativ 0,3 m, în care s-au amplasat
blocurile primei asize de pe faţa exterioară. În primul rând, la fel ca pe toată suprafaţa turnului, s-a
realizat o nivelare pe orizontală a stâncii şi îndepărtarea stratului superior fisurat şi măcinat de
intemperii. Apoi, prin executarea acestui şanţ, un fel de fundaţie superficială, s-a urmărit fixarea
zidului şi evitarea unor eventuale alunecări ale lui; aceste lucrări preventive era necesară deoarece
turnul, aşa cum am precizat deja, este amplasat pe un teren, de fapt pe un platou de stâncă, înclinat

43
spre nord. Diferenţa de nivel dintre colţul de sud-vest şi cel de nord-vest este de 1,01 m, astfel că
fixarea zidului împotriva unor posibile alunecări era foarte necesară.
În faţa zidului nordic, pe o lăţime de 2,08 m, continuă platoul de stâncă, având o dispunere
aproape orizontală şi care formează o veritabilă bermă, după care terenul face o pantă descendentă în
unghi de aproximativ 400. Nivelul de călcare antic pe această bermă era compus dintr-un strat subţire
(3-5 cm) de lut galben bine bătătorit pe stâncă, pe care se afla un strat de cărbune şi cenuşă cu grosimi
variabile (6-10 cm), rezultat, cu certitudine, din incendierea părţilor de lemn ale turnului. Stratul de
dărâmătură din faţa zidului nordic este destul de neomogen, chiar şi aproape de baza sa. Intercalate
printre zone compacte de cărămidă sfărâmată, există şi lentile de pământ de culoare mai închisă,
provenit, foarte probabil, din descompunerea vegetaţiei, aspect ce ar putea fi un indiciu că după o
primă distrugere violentă (prin smulgerea blocurilor de la paramentul exterior şi incendierea părţilor
din lemn), turnul s-a ruinat într-un interval de timp mai îndelungat.
Zidul interior al acestui turn-locuinţă nu s-a păstrat în întreaga înălţime şi trebuie să remarcăm
că, din punct de vedere estetic, zidul interior nu se poate compara cu cel exterior. Suprafeţele
blocurilor şi muchiilor celui dintâi au fost cioplite cu mai puţină atenţie şi în consecinţă, ele nu se
potrivesc bine unul lângă altul, dând naştere unor spaţii inegale pentru corectarea cărora pe alocuri au
fost introduse lespezi subţiri. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că în interiorul turnului-locuinţă
paramentul este total lipsit de “babe”, putem concluziona că aceste legături, care constau din bârne de
lemn, specifice construcţiilor dacice de acest fel, se fixau în „babe” ascunse sau se opreau în interiorul
zidului.
Între cele două paramente de piatră fasonată, umplutura (emplecton) constă din piatră de
stâncă amestecată cu pământ de culoare galbenă, lutos, cu nisip în compoziţie; deasupra
emplectonului, zidul continuă în elevaţia din cărămidă, după ce în prealabil s-a amenajat un strat
nivelator de 4-5 cm de pământ galben nears. Grosimea zidului de cărămidă se extinde deasupra
întregului emplecton, iar înălţimea la care s-a păstrat este de 1,20-1,25 m pe latura de sud, cea care s-a
păstrat cel mai bine.
În partea superioară a zidului, pe o grosime de 25-30 cm, datorită apelor de ploaie, bucăţile de
cărămidă nu şi-au mai păstrat forma, devenind o masă omogenă friabilă. Între cărămizi s-a folosit ca
liant pastă de lut. Stratul de cărbune din interiorul turnului - situat pe nivelul de călcare antic - ne
permite să afirmăm că acoperişul era construit din lemn, iar învelitoarea din şindrilă de brad.
Interiorul turnului se prezintă ca o suprafaţă aproximativ orizontală numai pe jumătatea sa de
sud, după care el prezintă o înclinare descendentă, astfel că, la limita sa de nord, lângă faţa interioară a
zidului, diferenţa faţă de zidul opus este de 0,6 m. Aceasta a făcut ca nivelul de călcare din interiorul
turnului să fie amenajat cu un strat de pământ galben-lutos amestecat cu nisip. Având în vedere
înclinaţia mare a interiorului, este foarte probabil ca aceasta să fi fost compensată, măcar parţial,
printr-un strat mai gros de pământ tasat pe jumătatea nordică a interiorului, sau să fi existat o podea
din lemn.
Aşa cum am afirmat deja, intrarea în nivelul inferior al turnului se află în zidul estic, la 3,99 m
de capătul său sudic, cu o deschidere de 0,92 m; prin modul în care a fost concepută şi realizată, aduce
dovada unor remarcabile cunoştinţe de arhitectură şi a unei înalte stăpâniri a meşteşugului de a ciopli
şi pune în operă piatra. Pragul este format dintr-un bloc de calcar foarte bine finisat, lung de 1,62 m,
lat de 0,44 m, care, la partea superioară, este prelucrat ca o treaptă dispusă în lungimea sa; partea mai
înaltă a acestei trepte are 0,26 m înălţime şi 0,24 lăţime, reprezentând partea de călcare propriu-zisă.
Restul pragului are 0,20 m lăţime şi 0,20 m înălţime. Golul uşii este delimitat de două blocuri dispuse
la cele două capete ale pragului, pe care îl suprapun parţial dar se şi ţes cu el prin falţuri practicate, pe
faţa lor inferioară, în unghi drept şi pe toată adâncimea. Aceste două blocuri lasă între capetele lor o
deschidere de 0,92 m şi au încă un rând de falţuri dispuse vertical, pe faţa interioară, prin care capetele
care delimitează cadrul uşii sunt subţiate tot la 24 cm, astfel încât se suprapun perfect peste partea mai
înaltă a pragului. A rezultat astfel un veritabil cadru cu golul uşii de 0,92 m şi adâncimea până la
planul foii de uşă de 0,24 m. Aceasta, la rândul ei, putea coborî sub nivelul de sus al pragului cu 5-6
cm, adică cu înălţimea treptei pragului. Spre interior cele două falţuri verticale nu erau simetrice: la
blocul ce forma latura nordică a uşii falţul are 0,25 m lungime, iar la blocul de pe latura sudică doar
0,14 m. Adăugând aceste degajări la cei 0,92 m ai golului, rezultă că la nivelul suprafeţei de aşezare a
foii de uşă lăţimea deschiderii era de 1,31 m.

44
 Cum zidul turnului are o grosime de 2,16 m, iar foaia uşii se afla la 0,24 m retrasă faţă de
exteriorul acestui zid, a rezultat, dincolo de uşa propriu-zisă, până în interiorul turnului, un adevărat
coridor, lung de 1,92 m. La nivelul unde se monta uşa, lăţimea acestui coridor era, aşa cum am arătat,
de 1,31 m, iar la capul său dinspre interior deschiderea era de 1,58 m, cele două laturi care îl delimitau
fiind în unghi. Pereţii laterali ai coridorului, care formau capetele zidului, erau zidiţi cu blocuri de
calcar de formă alungită, cu lungimea de peste 1 m şi înălţimi variabile (0,14, 0,23, 0,38 m). S-au
păstrat doar primele două rânduri de blocuri. La baza lor se aflau şi aici lespezi de calcar care ieşeau în
faţa acestor blocuri şi care erau aşezate direct pe stânca platoului, nivelul de călcare în acest coridor
fiind realizat prin aşezarea unui bloc de calcar într-un lăcaş anume săpat de constructorii antici în
stâncă. Blocul avea o înălţime redusă, iar suprafaţa sa superioară nu depăşea nivelul stâncii din
interiorul turnului.
În dărâmăturile din spaţiul uşii s-au găsit mai multe blocuri de calcar cioplite regulat, la unele
dintre ele putându-se identifica clar resturile unor falţuri, fapt ce indică continuarea zidului cu
parament de piatră cel puţin şi la asiza următoare. În opinia noastră, atât cadrul uşii cât şi capetele
pereţilor coridorului au fost zidiţi numai cu blocuri ecarisate, iar la partea superioară, tocul uşii se
închidea prin traverse de lemn sau cu un lintou tot din piatră de forma şi dimensiunile pragului.
Cu privire la foaia de uşă, am menţionat mai sus despre resturile masive de cărbune de stejar
surprinse în faţa uşii pe nivelul de călcare antic, alături de fragmentele mai multor vase, la care
adăugăm un cui din fier, în forma literei L, care foarte probabil este partea fixă a unei balamale – toate
constituie indicii sugestive pentru a presupune că în timpul asediului uşa a fost smulsă, cu balamale cu
tot, din tocul ei de piatră şi incendiată.
Un detaliu foarte semnificativ prezintă capătul nordic al pragului. Pe treapta mai joasă a acestuia
a fost executată de constructorii antici o adâncitură de formă paralelipipedică, lungă de 0,30 m, lată de
0,13 m şi adâncă de 0,06 m; capătul dinspre golul uşii al acestei degajări era prevăzut cu o mică
treaptă. Singura explicaţie pe care am găsit-o pentru acest locaş adâncit în prag este că în el se
introducea capătul unei traverse din lemn de esenţă tare, dispusă vertical pe faţa internă a uşii, în
partea opusă balamalelor, unde trebuie să se fi aflat o încuietoare. Foarte probabil că grinda de lemn
sau lintoul de la partea superioară a cadrului avea o degajare similară în care se fixa capul de sus al
traversei. În felul acesta se putea bloca, dinspre interior, uşa de intrare în parterul turnului. Dacă rostul
locaşului din prag a fost acesta, lucru de care noi nu ne îndoim, atunci deducem logic că parterul
turnului, care servea, foarte probabil, ca loc de păstrare a rezervelor de alimente şi probabil şi de apă,
comunica cu nivelul superior al turnului, care funcţiona ca spaţiu de locuit, printr-o scară interioară,
cele două niveluri fiind despărţite între ele printr-un planşeu din grinzi de lemn. Blocarea din interior a
uşii de la parter constituia o măsură suplimentară de protecţie la care puteau apela în caz de pericol cei
ce locuiau în turn. Considerăm că etajul a avut şi o intrare directă dinspre exterior, care se afla pe
aceeaşi axă cu uşa de la parter şi la care se putea ajunge pe o scară exterioară din lemn, care se putea
sprijinii pe tirantul situat înspre capătul de est al zidului sudic.
Turnul–locuinţă ocupa o suprafaţă de 112,36 m², în interior suprafaţa utilă pe un nivel fiind de
40,32 m², iar pe ambele nivele de 80,64 m².
Turnul-locuinţă nr. 2 este situat la aproximativ 200 de m de turnul-locuinţă nr. 1, urmărind
linia superioară de apărare în direcţia estică. Platoul superior se termină în acest loc printr-un mamelon
care se ridică destul de mult deasupra liniei de fortificaţie; între el şi linia de apărare mai există o
terasă intermediară, care-l mărgineşte pe laturile de N şi NE.
Acest turn a fost foarte rău conservat, din el păstrându-se doar câteva blocuri de calcar, din
paramentul exterior al laturii nordice. Totuşi, cercetările arheologice efectuate au permis o serie de
analogii cu primul, ajungându-se la concluzia că cele două sunt identice, atât ca dimensiuni, cât şi ca
sistem de construcţie. El închidea accesul dinspre estul incintei superioare; linia de apărare a laturii
nordice a acestei incinte se termina şi ea în acest punct, unindu-se cu coama îngustă a dealului care
oferea numai un drum de picior spre a coborî de aici spre est în şaua de la baza dealului Căţănaş.

e) În construcţia turnului-locuinţă nr. 1 se pot observa mai multe particularităţi; una constă în
construcţia paramentelor zidului, respectiv alternarea blocurilor dispuse cu lungimea pe direcţia
zidului cu blocurile aşezate transversal, înfipte în emplecton; o alta o constituie capătul de est al
zidului sudic, unde, la aproximativ 10 cm deasupra ultimei asize a zidului de calcar, în zidul de
cărămidă, se află două orificii ce conservă perfect forma grinzilor ce formau tirantul ce sprijinea o

45
scară exterioară care urca pe lângă zid, la nivelul superior al turnului; a treia constă în faptul că
emplectonul zidului de calcar urca şi deasupra acestuia, putând fi observat şi în structura zidului de
cărămidă, iar cea de a patra constă în faptul că fundaţia zidului estic, dintre intrare şi colţul nord-estic,
iese în afara zidului cu 30-40 cm.

f) Prima jumătate a secolului I î. Chr. - începutul secolului II d. Chr.

g) Lupu 1962, p. 477; 1966, p. 34-35; 1970, p. 233; 1989; Glodariu 1983, p. 28-29; Daicoviciu et alli,
1989, p. 226; Costea 2002, p. 36-37, 58; Luca et alli 2003, p. 227-228; Popa şi Natea 2004, p. 26-27;
Popa 2007, p. 92-118; Natea 2008, p 133-142; 2008a, p. 101-108.

9.
a) Râşnov, oraş, judeţul Braşov.

b) „Dealul Cetăţii”, „Cetate” (harta 1/9).

c) Aşezarea dacică fortificată se află la o altitudine de 771 m şi este suprapusă de fortificaţia

medievală. Are o suprafaţă de aproximativ 4,5 ha, fiind mai mare decât cea medievală - împreună cu
aşezarea civilă are o suprafaţă de aproximativ 6 ha. Sistemul defensiv este compus din trei valuri de
pământ şi trei şanţuri, amplasate în partea de est a dealului, partea cea mai vulnerabilă. În aceeaşi parte
de est, în faţa celor trei valuri şi şanţuri, la o distanţă de 150 m, se mai află un şanţ de apărare de
dimensiuni mari, ce taie partea cea mai îngustă a coamei dealului. Într-o perioadă mai veche, greu de
datat, au mai fost săpate două şanţuri, pământul scos din ele formând două valuri de dimensiuni
reduse, care cu siguranţă aveau şi câte o palisadă. În timpul lui Burebista a mai fost ridicat un val de
pământ şi săpat un şanţ spre acropolă. Valul avea o grosime de aproximativ 14 m.
În urma cercetărilor s-au identificat două niveluri de locuire dacice, cel mai vechi începând cu
secolul IV î. Chr., sfârşitul locuirii dacice fiind pus pe cucerirea romană de la începutul secolului II d.
Chr.

d) Un turn-locuinţă se pare că ar fi existat pe locul unde acum se află cetatea medievală, dar a fost
distrus odată cu construcţia acesteia. În zidurile cetăţii medievale au fost descoperite blocuri fasonate
de calcar şi blocuri fasonate din gresie cenuşie, aflate în construcţia porţii de intrare din timpul
fortificaţiei medievale. Aceste blocuri puteau să provină din zidurile unui turn-locuinţă. Nu se poate
preciza cu exactitate locul în care a fost amplasat turnul şi nu se pot cunoaşte dimensiunile lui. Se
poate presupune faptul că etajul a fost ridicat din bârne de lemn, dat fiind faptul că nu au fost
descoperite fragmente de cărămidă dacică. Totodată se poate aprecia că învelitoarea a fost realizată din
şindrilă de lemn, întrucât nu au fost descoperite fragmente de ţiglă în timpul cercetărilor.

e) Se poate ca turnul-locuinţă să fi fost construit din blocuri de calcar, în alternanţă cu blocuri din
gresie de culoare cenuşie, iar etajul să fie ridicat din grinzi de lemn.

f) Prima jumătate a secolului I î. Chr. - începutul secolului II d. Chr.

g) Costea 2002, p. 58; 2004, p. 117-119.

B. Repertoriul locuinţelor cu absidă, circulare şi patrulatere

În alcătuirea acestui subcapitol am urmărit următoarele puncte:

a) localitate, comună, judeţ
b) punct, toponim
c) scurtă descriere a fortificaţiei
d) descrierea locuinţei
e) caracteristicile locuinţei
f) datarea locuinţei

46
g) bibliografie

10.
a) Băniţa, comună, judeţul Hunedoara.

b) Dealul „Piatra Cetăţii”, „Dealul Bolii” (harta 1/10).

c) Dealul cu fortificaţia dacică este situat la patru km spre est de centrul satului, aflându-se la limita
vestică a bazinului Văii Jiului, izolat de munţii Sebeşului poziţionaţi la nord şi de munţii Retezat, ce se
găsesc la sud-vest. Are o altitudine de 904 m şi mai multe terase, dintre care trei se află pe platoul
superior (plan 24). La poalele lui, la vest, nord şi nord est, curge râul Băniţa, ce are ca afluenţi, în
dreptul dealului cetăţii, dinspre nord, pârâul Jigoreasa şi dinspre nord-est pârâul Bolii.
Elementele de fortificare sunt ridicate în mod special pe latura nordică, celelalte laturi fiind
apărate natural de pantele abrupte ale versantului, cu o înclinaţie pe alocuri de până la 60º. Primul
element de fortificare ce se datează din perioada dacică, întâlnit în drumul care urcă spre acropola
cetăţii, este un zid realizat din blocuri mari de piatră calcaroasă, fasonate, aşezate pe două paramente
legate între ele de-a curmezişul cu bârne de lemn, fixate în jgheaburi sub formă de coadă de rândunică.
Între cele două paramente ale zidului se află emplecton, compus din piatră şi pământ. Zidul, cu
lungimea de 115 m şi grosimea de 2 m, închide latura de nord şi de nord-est a dealului, fiind amplasat
la baza platoului superior. La capătul său de nord-est se găseşte o poartă monumentală, cu trepte, prin
care se ajunge pe prima terasă a platoului superior. Poarta, cu o lungime de 4,5 m, are lăţimea la
exterior de 2,5 m, iar la interior de 3,3 m. Pe ambele laturi este mărginită de o balustradă construită din
blocuri de andezit.
Mai sus se află terasa a doua, înconjurată de un zid de apărare gros de 1,40 m, de formă
dreptunghiulară şi cu laturile de 22 X 17 m; acesta este construit din blocuri de piatră la bază şi din
lemn în partea superioară. La colţuri, blocurile de piatră au profilaturi verticale.
Cea de a treia terasă (în fapt acropola) este fortificată la rândul ei de un zid puternic, construit
din blocuri mari de piatră fasonată. Zidul, de formă trapezoidală, are laturile de 34 x 23 x 20 m. În
mijlocul acestei terase s-a descoperit un turn de observaţie, construit din lemn şi lut.
Pe versantul de nord-vest a fost amenajată, prin săpare în stâncă, o platformă de luptă cu
lungimea de 18 m.
Cetatea este datată, în urma studierii materialului arheologic, din secolul II î. Chr. până la
cucerirea romană de la începutul secolului II d. Chr.

d) În centrul incintei de pe terasa a II-a s-a descoperit o locuinţă de formă dreptunghiulară cu temelie
din blocuri de piatră fasonată, peste care sunt aşezate orizontal bârne de lemn de care au fost prinşi
stâlpi din acelaşi material, din loc în loc, legaţi între ei cu grinzi sau cu scânduri groase. Pereţii erau
lipiţi cu un strat gros de lut, vatra era amenajată din pământ bătut de culoare roşie-gălbuie, iar
acoperişul era construit probabil din şindrilă. Datorită poziţiei centrale, dominante, dimensiunilor şi
atenţiei acordate construcţiei, se presupune că ar fi aparţinut conducătorului cetăţii.

e) Caracteristic în arhitectura acestei locuinţe este faptul că a fost ridicată pe o temelie de piatră, peste
care a fost ridicat un schelet din lemn.

f) Locuinţa se datează din secolului I d. Chr. până la începutul secolului II d. Chr.

g) Floca 1966, p. 23-33; Glodariu 1983, p. 25, 82-83; Luca 2005a, p 29-30; 2005 b, p. 35; 2008, p. 31;
Gheorghiu 2005, p. 25-26.

11.
a) Brad, comuna Negri, judeţul Bacău.

b) „La Stâncă” (harta 1/11).

47
c) Fortificaţia dacică de la Brad se află în partea de SV a satului, pe terasa stângă a Siretului (plan 25).
În decursul anilor aici au locuit mai multe comunităţi umane, începând din neolitic şi până în epoca
dacică, cunoscută cu patru faze (plan 26). Elementele de fortificaţie amenajate în cea de a treia fază
dacică de locuire sunt constituite dintr-un şanţ şi o palisadă ce înconjurau acropola, cu o suprafaţă de
10.000 m². Şanţul de apărare are formă trapezoidală, cu deschiderea maximă de 56 m şi adâncimea de
10 m. În spatele lui, imediat pe buză, a fost ridicată o palisadă dublă din lemn, între care a fost bătut
pământ, cu o grosime de 0,60-0,80 m. În zona intrării pe acropolă a fost identificată o construcţie din
lemn, ce pare a fi fost o poartă de intrare.
Această fază se datează de la mijlocul secolului I î. Chr. până la sfârşitul acestuia, sau
începutul secolului I d. Chr.

d) Pe acropolă a fost descoperită o locuinţă de mari dimensiuni, (plan 27) cu nouă camere, ce se
întindeau pe o suprafaţă de circa 140 m². Structura respectivă, având în total o suprafaţă de 430 m², ar
fi putut avea 24 de camere, dacă ţinem cont de mărimea celor nouă camere sigure şi presupunând că
restul ar fi avut o dimensiune apropiată de acestea. Una dintre camere are latura de nord absidală. Este
posibil ca locuinţa să fi avut şi etaj, deoarece în colţul de SE, pe o suprafaţă cuprinsă între 13 x 11 m, a
fost descoperit un strat de chirpici cu o grosime de 40 cm, la care se adaugă faptul că au fost
descoperite bârne carbonizate cu o poziţie nefirească, care ar putea proveni de la structura etajului.
Clădirea a fost construită din bârne de lemn şi nuiele, peste care s-a aplicat un strat de lut - pe
toată suprafaţa acestei locuinţe au fost descoperite foarte multe urme de grinzi carbonizate şi o
cantitate mare de chirpici. La examinarea atentă a chirpiciului s-a observat că pereţii au fost decoraţi
cu motive vegetale, realizate prin impresiuni; nu s-au identificat urme de pictură pe fragmentele
examinate. De asemenea, s-au descoperit numeroase gropi de stâlpi, cu menirea de a susţine zidul
clădirii. Intrarea în clădire pare să fie indicată de două gropi de stâlp şi de o bârnă căzută ce se aflau în
partea de vest, lângă absidă, precum şi prin prezenţa pavajului de prundiş ce vine dinspre zona intrării
pe acropolă şi din zona pieţei, pavată şi ea cu prundiş.
În patru dintre camere s-au descoperit vetre deschise pentru foc, câte una în fiecare cameră,
toate plasate în mijlocul încăperilor. O vatră de foc rotundă, deschisă, a fost descoperită şi în încăperea
absidală, în jurul căruia se aflau mai multe pietre, dintre care două mai mari.
În interiorul acestei locuinţe au fost descoperite foarte multe materiale arheologice; pe baza
acestora, a locului în care a fost amplasat (pe platou) edificiul, precum şi a mărimii sale, autorul
descoperirii consideră că locuinţa a aparţinut conducătorului cetăţii. Se pare că ea a fost construită pe
locul unei locuinţe mai vechi şi de dimensiuni mai mici, ce s-ar putea data la începutul secolului I î.
Chr. Ambele locuinţe au fost distruse prin incendiu.

e) Caracteristic acestei locuinţe este numărul mare de încăperi şi faptul că pereţii au fost decoraţi cu
motive vegetale, realizate prin impresiune.

f) Locuinţa se datează în cea de a doua jumătate a secolului I î. Chr.

g) Ursachi 1995, p. 51-53

12.
a) Grădiştea Muncelului, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara.

b) „Feţele Albe”, „Faţa Albă”, „Terasa Şesul cu Brânză” (harta 1/12).

c) Feţele Albe este numele coastei sudice a unui picior al Muncelului, situat la nord de Dealul Grădişti
şi despărţit de acesta de Valea Albă. Aici se află o aşezare civilă, pe terasa Şesul cu Brânză (plan 28).

d) În timpul cercetărilor din anul 1965 s-a descoperit pe terasa I o locuinţă; în campaniile din anii
următori (locuinţa a fost cercetată complet abia în anul 1968), s-a dovedit că aceasta este de formă
circulară, cu diametrul de 15 m (plan 29). Deşi distrusă în partea sa vestică de drumul forestier
modern, se păstra bine în partea estică, unde suprapunea zidul B. Clădirea a fost ridicată din bârne de
lemn aşezate pe un şir de blocuri din calcar; în interior, la o distanţă de 1,45 m de şirul blocurilor, a

48
fost descoperit un perete ridicat din pari - pe care s-au împletit nuiele lipite cu lut - cu lungimea de
2,50 m şi grosimea de 20-25 cm, făţuit pe ambele părţi. Zidul respectiv împarte clădirea în două
încăperi, una fiind cu absidă şi având diametrul de 12 m, cealaltă, cu lăţimea de 1,45-1,50 m, fiind în
fapt un pridvor ce o înconjura pe cea cu absidă. Structura avea două intrări: una amplasată în partea de
vest şi una în partea de nord. În camera mare intrarea a fost poziţionată pe latura opusă absidei (aici a
fost descoperită şi vatra de foc). Învelitoarea construcţiei era din şindrilă.
În această aşezare civilă au mai fost descoperite două locuinţe de acelaşi tip. Una a fost
cercetată pe terasa a XII-a, (plan 30) fiind şi ea distrusă în parte de exploatarea forestieră (mai ales
încăperea exterioară), motiv pentru care nu i s-au putut afla dimensiunile totale. Încăperea interioară
avea lungimea de 5,70 m şi lăţimea de 6 m iar pereţii, cu grosimea de 20-30 cm, au fost ridicaţi pe un
schelet de pari pe care s-au împletit nuiele şi s-a bătut lut, fiind făţuit în mai multe straturi, în special
pe faţa interioară. Pereţii s-au păstrat pe o înălţime de 40 cm, intrarea fiind în colţul de sud-vest al
încăperii interioare.
Cealaltă locuinţă, aflată pe terasa a X-a, (plan 31) avea două încăperi şi un pridvor. Încăperea
interioară, cu plan absidal, avea lungimea de 5,25 m şi lăţimea de 4,50 m. Pereţii erau ridicaţi în
aceeaşi metodă ca şi la locuinţa prezentată în rândurile de mai sus şi aveau o grosime de 30-35 cm.
Încăperea exterioară, poligonală, avea pereţii tot din lemn aşezat pe blocuri de calcar, dar, spre
deosebire de celelalte două locuinţe, la aceasta sunt lipiţi cu lut. În partea de nord-vest se află un
pridvor, cu baza din piatră de stâncă locală.

e) Caracteristic acestor locuinţe este faptul că ele nu se află în interiorul unei cetăţi, ci în interiorul
unui „cartier al elitelor”.

f) Locuinţele se datează între secolul I d. Chr. şi începutul secolului II d. Chr.

g) Daicoviciu şi Glodariu 1966, p. 485-488; 1969, p. 465-473; Daicoviciu et alii 1973, p. 65-87;
Glodariu 1983, p. 21, 26, 31, 35-36, 39-41, 43, 45, 47-48, 152-153; Antonescu 1984, p. 16, 67;
Glodariu et alii 1996, p. 141-153; Gheorghiu 2005, p. 84; Luca 2005a, p. 79; 2005b, p. 120; 2008, p.
86.

b) „Sarmizegetusa (Zermizegetusa) Regia”, „Grădiştea Muncelului”, „Dealul Grădiştii”, „Dealul

Grădiştei” sau „Lunca Grădiştii” (harta 1/13).

c) În punctul Sarmizegetusa Regia se afla capitala regatului dac, (plan 32) sub forma unui complex de
construcţii poziţionat pe Dealul Grădiştii, mai sus de confluenţa Văii Godeanului cu Valea Albă, de
fapt tot pe un picior al Muncelului, la altitudinea de 1200 m. Ca elemente de fortificaţie, pe lângă
turnurile de veghe şi de apărare întâlnite pe traseul drumurilor antice ce duceau spre cetate mai
întâlnim un val de pământ, ce se află la 3-4 minute de mers de la poarta de vest. Valul este construit pe
muchia înălţimii, având o lungime mai mare pe versantul de sud, fiind ultimul element de fortificaţie
de pe drumul antic. El se ridică cu un metru deasupra terenului din jur şi are o lăţime de trei metri la
bază. În jurul mamelonului cu cota 1000 a fost ridicat un zid din blocuri de calcar fasonate, aşezate pe
două paramente cu emplecton în mijloc (emplectonul este format din pământ şi piatră locală de
stâncă). Zidul urmărea configuraţia terenului, fiind amplasat pe un pat amenajat în stâncă, ce avea o
lăţime de circa trei metri. Traseul său începea de la baza terasei a III-a, urca pe coasta de vest, ocolea
vârful pe latura de nord şi de est, întorcându-se pe latura de sud. Pe latura de vest au fost identificate
ziduri perpendiculare pe paramentul interior, ce închideau încăperi pentru depozitarea proviziilor,
planşeul lor fiind folosit ca platforme de luptă.
Fortificaţia de la Sarmizegetusa Regia se datează din a doua jumătate a secolului I î. Chr. până
la cucerirea romană din anul 106 d. Chr.

d) În centrul terasei II de pe Platoul cu şase terase, (plan 33) s-a descoperit o locuinţă rotundă de
dimensiuni mari, cu diametru de 12,5 m (plan 34, 35). Fiind construită din bârne nu a putut primi
forma unui cilindru ci a unui poligon cu 20 de laturi, fiecare latură având lungimea de 2 m. Zidurile
erau lucrate din bârne groase de lemn, îmbinate între ele fără scoabe de fier. Bârnele erau aşezate pe o
temelie din blocuri de gresie calcaroasă, pietre de stâncă locală şi câteva bucăţi de andezit, depusă pe

49
un strat de lut galben-roşcat, bine bătut. Pereţii erau lipiţi cu lut galben pe ambele feţe, apoi făţuiţi;
aveau grosimea de 40 cm. Învelitoarea era construită din şindrilă.
Vatra casei era formată din lut compact cu multă pleavă, de culoare roşcată, aplicat pe lut
galben şi bătut. În afara casei se mai găseşte o vatră cu lăţimea de 1,5 m, mai subţire şi fără urme de
pleavă; aceasta poate fi vatra pridvorului protejat de streaşină.
Clădirea a avut două intrări: una pe latura de sud, cealaltă pe latura de vest. Intrarea de sud are
un prag din cărămizi de formă pătrată, cu latura de 40 cm şi o grosime de 0,05 m; aici s-a descoperit o
balama de uşă din fier. Intrarea din partea de vest are un prag din gresie calcaroasă - se pare că era o
intrare secundară. Locuinţa a avut o singură încăpere, iar în interiorul ei s-au descoperit două vetre de
foc.
Pe terasa a V-a a platoului amintit s-a descoperit o locuinţă amplasată în centrul acesteia, de
formă rotundă, cu diametrul de 6 m (plan 36). Era construită din pari groşi de lemn, înfipţi în pământ
la 0,90-1 m şi la 1 m distanţă unul faţă de celălalt; parii erau uniţi între ei printr-o împletitură de
nuiele, peste care s-a lipit un strat de lut galben amestecat cu multă pleavă, dând naştere unui perete
gros de 20-30 cm, făţuit cu un strat subţire de lut fără pleavă, bine netezit. Învelitoarea clădirii a fost
confecţionată din şindrilă. Podeaua constă într-o lipitură de lut amestecat cu multă pleavă. O astfel de
lipitură, dar mai subţire, a fost descoperită şi în afara pereţilor, constituind probabil podeaua
pridvorului clădirii, apărat de o streaşină. Ambele lipituri au fost aşezate pe un pat de lut galben bine
bătut, amestecat cu pietre de râu şi de stâncă locală. Intrarea în locuinţă se făcea prin peretele sudic şi
era marcată printr-un prag format din blocuri de calcar.
În punctul numit „Terasa cu oale pictate”, denumire ce vine de la numărul mare de fragmente
ceramice pictate descoperite pe această terasă, au fost identificate şase construcţii (A, B, C, D, E, F),
(plan 37) dintre care trei par a fi locuinţe ce au aparţinut clasei înstărite a societăţii dacice. Acestea
sunt construcţiile numerotate cu D, E şi F. În interiorul lor s-a găsit o cantitate impresionantă de
ceramică, atât pictată, cât şi nepictată. Cele mai numeroase fragmente ceramice pictate, precum şi un
vas de bronz, au fost descoperite în construcţia D, locuinţă ce are o poziţie centrală, în imediata
apropiere a unui pavaj realizat din piatră. Principalul material de construcţie folosit la ridicarea acestei
locuinţe a fost lemnul, prins cu ajutorul unor piroane din fier de dimensiuni mari; învelitoarea a fost
realizată din şindrilă.

e) Caracteristic acestor locuinţe este forma lor (poligonală, circulară) şi materialul descoperit în
interior (vas cu inscripţie, trusă medicală, ceramică pictată).

f) Locuinţele se datează în secolul I d. Chr. şi începutul secolului II d. Chr.

g) Daicoviciu et alii 1951, p. 121; 1952, p. 291-292, 296; 1953, p. 482-483; 1954, p. 123-159 ; 1955
p. 196-228; 1957, p. 255-277; 1959, p. 379-402; Glodariu 1983, p. 7, 16-26, 31, 33, 34-37, 40-43, 45,
47, 72, 83, 90, 94, 97-99, 103, 107, 112-115, 118-120, 124-125, 128-129, 132, 134, 152-154;
Antonescu 1984, p. 16, 41, 51, 54-55, 67, 90-91, 150-175, 184-188; Daicoviciu et alii 1989, p. 194;
Glodariu et alii 1996, p. 83-140; Gheorghiu 2005, p. 62-67, 85; Luca 2005a, p. 75-76; 2005b, p. 75-
77; 2008, p. 82-83.

13.
a) Luncani, comuna Boşorod, judeţul Hunedoara.

b) „Dealul Piatra Roşie” (harta 1/14).

c) Cetatea de la Piatra Roşie este amplasată pe un mamelon cu altitudinea absolută de 823 m, ce se

ridică între Valea Luncanilor, Valea Roşie şi Valea Stângului; acesta este înconjurat din toate părţile
de prăpăstii ameţitoare, cea mai accesibilă latură fiind cea de est.
Pe latura răsăriteană se observă mai multe terase în formă de trepte, una aflându-se pe latura
nordică, mai spre poalele înălţimii. Cetatea are două incinte (plan 38): prima, cu cinci turnuri şi o
poartă, este construită din blocuri de calcar fasonate, cu două paramente şi emplecton din pământ şi
piatră între ele (aceasta are laturile lungi de 102 m şi cele scurte de 45 m); cealaltă, adiacentă, este
construită din zid de piatră (zid sec) cu parament.

50
 Fortificaţia a fost construită în două etape. În prima etapă, datată în timpul lui Burebista, s-a
construit incinta cu murus dacicus şi turnurile izolate de pe versantul de est şi de nord, construcţia
putându-se încheia însă în timpul urmaşilor apropiaţi ai lui Burebista. În cea de-a doua etapă, prin
unirea a două dintre turnurile izolate cu zidul de piatră nefasonată şi lemn şi prin sprijinirea capetelor
lui pe colţurile primei incinte, s-a obţinut o nouă fortificaţie, menită să sporească capacitatea de
apărare a cetăţii. Această etapă este datată în preajma războaielor cu Traian.
Cetatea de la Piatra Roşie avea menirea să apere la nord cetatea cea mare de la Grădiştea
Muncelului, fie dinspre valea Mureşului, fie dinspre Depresiunea Haţegului.

d) Pe platoul superior (foto. 15) se află o locuinţă situată între zidurile de incintă, la o distanţă de 42 m
de zidul nordic şi la 20 m de zidul sudic. Este vorba despre o locuinţă patrulateră (plan 39) compusă
din două încăperi, numerotate de către autorul descoperirilor cu literele a, respectiv b, înconjurată din
trei părţi de un deambulatoriu, numerotat cu litera c, la care latura nordică este uşor absidată iar cea
estică frântă la mijloc, împreună formând un unghi sau o curbă spre interior.
Clădirea are o lungime totală de 40 m, o lăţime de 28 m şi se află la o distanţă de 2-4 m de
zidul vestic şi la 7-8 m de cel estic; este orientată nord-sud, ca şi cetatea. Încăperea a are o lungime de
10,5 m şi o lăţime de 12,6 m în interior, iar încăperea b are 12,3 m şi respectiv 12,6 m tot în interior,
ambele încăperi având o lungime de 22,5 m, respectiv o lăţime de 13,2 m în exterior. Distanţa de la cel
mai îndepărtat punct al absidei până la peretele nordic al încăperii b este de 14,3 m. Distanţa între
clădirea compusă din încăperile a şi b şi pereţii deambulatoriului sunt înspre est de 8 m, respectiv 6 m,
iar înspre vest de 5,7 m.
Edificiul avea la bază un rând de blocuri, de dimensiuni diferite: 48X40X20 cm, 43X28X18
cm sau 43X30X18 cm, din piatră oolitică. Acestea erau așezate în cant, cap la cap, direct pe stânca
nativă, dar netezită a platoului, peste care a fost aşezată o grindă de lemn, cu aceeaşi grosime ca şi a
blocurilor din rândul de jos. Peste această grindă se ridicau vertical, din loc în loc, stâlpi de lemn,
fixaţi în grinda de jos cu ajutorul cepurilor de lemn, formând scheletul, iar între ei se puneau alte bârne
mai subţiri în poziţie verticală, peste care se aplica apoi o căptuşeală de nuiele; construcţia din lemn
ajungea la o înălţime de 2,50-3 m. Pereţii erau lipiţi apoi cu lut bine netezit, chiar lustruit, zugrăviţi. În
ceea ce priveşte deambulatoriul, nu este exclus ca şi pereţii acestuia să fi fost construiţi la fel, însă mai
scunzi, să poată pătrunde lumina. Învelitoarea era construită din şindrilă, deoarece nu s-au descoperit
resturi de ţigle. Podeaua clădirii era din lut bine bătătorit, cu o grosime de 10 cm. Locurile unde au fost
amplasate uşile se găsesc acolo unde blocurile de la bază au fost aşezate fie cu faţa lată pe stâncă, fie
transversal pe linia peretelui, fie longitudinal. La extremităţile pragurilor s-au descoperit urme de pari
care au fost înfipţi în stâncă pentru a susţine greutatea uşii; la fiecare intrare s-au descoperit piroane,
ceea ce înseamnă că uşile au fost făcute din lemn masiv. În faţa unui prag mai larg s-a descoperit un
pavaj realizat din piatră de stâncă.
O altă locuinţă descoperită în cadrul cetăţii de la Piatra Roşie şi care ar fi putut aparţine unui
fruntaş al acesteia, este locuinţa descoperită în incinta mare pe terasa I.
Clădirea se compune din două încăperi: una rectangulară, aflată în faţă şi numerotată cu d şi
una cu absidă, numerotată cu e. Încăperea rectangulară are următoarele dimensiuni: lungime 7,50 m,
lăţime 7,80 m; încăperea absidală are lăţimea de 7,80 m şi lungimea/adâncirea maximă a absidei de
3,20 m. Din această clădire s-a păstrat doar temelia, care este realizată din blocuri cioplite de piatră
oolitică, aşezate direct pe stâncă, pe un singur rând. Dimensiunile blocurilor variază în jurul a 45 cm în
lungime, 22 cm lăţime şi 18 cm grosime. Blocurile sunt aşezate cu partea lată pe stâncă. Pereţii clădirii
au fost ridicaţi tot din lemn, probabil în aceeaşi tehnică ca şi la locuinţa de pe platoul superior, iar
învelitoarea era probabil din şindrilă, paie sau stuf, deoarece nu s-au descoperit fragmente de ţiglă.
Pereţii erau din bârne, peste care au fost prinse nuiele şi apoi lipiţi cu lut, deoarece s-au descoperit
multe fragmente de chirpici cu urme de nuiele, răspândite pe întreaga suprafaţă a locuinţei. Intrarea în
clădire se făcea printr-o uşă deschisă în peretele sudic al încăperii rectangulare, cu o lăţime de
aproximativ 1,50 m; din aceasta se trecea în camera absidală printr-o uşă ce avea lăţimea de 2,10 m.
Pragurile acestor intrări n-au fost vizibile până la momentul descoperirii acestei locuinţe. Podeaua era
realizată din lut galben, foarte bine bătătorit şi netezit, observându-se pe ea din loc în loc urme de
arsură.

51
e) Caracteristic pentru cele două locuinţe este faptul că au fost ridicate din lemn, pe o fundaţie
realizată dintr-un şir de blocuri fasonate de calcar.

f) Locuinţa de pe acropolă se datează între a doua jumătate a secolului I î. Chr. şi începutul secolului II
d. Chr., iar locuinţa de pe terasa I se datează între secolul I şi începutul secolului II d. Chr.

g) Daicoviciu et alii 1950a, p. 145-146; Daicoviciu 1954; Glodariu 1983, p. 26; Antonescu 1984, p.
24, 43, 130-149; Daicoviciu et alii 1989, p. 200; Costea 2002, p. 58; Luca 2005a, p. 97-98; 2005b, p.
147; 2008, p. 107-108; Gheorghiu 2005, p. 68-70.

14.
a) Mereşti, comună, judeţul Harghita.

b) „Dâmbul Pipaşilor” (harta 1/15).

c) Fortificaţia se află la aproximativ zece kilometri sud-est de localitate, pe malul stâng al pârâului
Vârghiş, la intrarea acestuia în cheile cu acelaşi nume (plan 40). Dealul pe care se află are formă
conică, cu laturile de sud-est, sud-vest şi nord-vest foarte abrupte; este situat la cota 745 m, diferenţa
de nivel fiind de circa 200 m. Sistemul de fortificaţie se află în partea nord-estică a dealului, în nordul
terasei Câmpul Pietrei. Aici se găseşte Şanţul Tătarilor, un şanţ cu o lăţime de 1,5 m, o adâncime de
0,70 m şi o lungime de 330 m. În interior se află un val de pământ cu miezul ars la roşu şi urme de
lemn carbonizat şi cenuşă; lăţimea sa este de 5,2 m. Panta valului dinspre şanţ a fost întărită cu bârne
de lemn aşezate orizontal, ce avea pe vârf şi o palisadă de lemn. Fortificaţia se datează la sfârşitul sec.
II î. Chr. şi pe parcursul sec. I d. Chr.

d) Pe platoul superior, de dimensiuni reduse (6 X 7 m), este menţionată o construcţie, locuinţă sau turn
de veghe, a cărui contur nu a putut fi sesizat în întregime; dimensiunile ei sunt de aproximativ 3 X 5
m.
Construcţia are un plan dreptunghiular, fiind ridicată din bârne de lemn pe care s-au bătut
nuiele, peste care s-a aplicat un strat de lut. Aceste afirmaţii se bazează pe faptul că în timpul
cercetărilor au fost descoperite fragmente de lipitură din lut, ce prezenta urme de bârne şi de nuiele.
Învelitoarea era construită cel mai probabil din şindrilă sau din stuf, datorită faptului că nu s-a
descoperit nici un alt material de construcţie care ar fi putut fi folosit în aceste scopuri. La ridicarea
construcţiei s-au folosit puţine materiale de construcţie din fier, descoperindu-se un singur obiect de
acest gen, adică un singur cui din acest metal, ceea ce înseamnă că au fost folosite cuie şi piroane din
lemn. Suprafaţa ocupată de această construcţie este de 15 m².
Noi suntem de părere că această construcţie este o locuinţă şi nu un turn de veghe. Ne bazăm
pe faptul că în interiorul ei au fost descoperite materiale arheologice ce nu-şi aveau locul într-un turn
de veghe, adică câteva fragmente de râşniţă, oase de animal şi fragmente de vase din ceramică.
Dacă această construcţie este cu adevărat o locuinţă, atunci ea ar fi putut să aparţină
conducătorului acestei fortificaţii, datorită locului unde a fost amplasată, în mijlocul platoului superior.

e) Caracteristic acestei locuinţe sunt dimensiunile mici ale acesteia, şi faptul că au fost folosite cuie
din lemn la îmbinarea grinzilor de lemn.

f) Locuinţa se datează în secolul I î. Chr. şi secolul I d. Chr.

g) Crişan şi Ferenczi 1994, p. 377-417; Cavruc 2000, p. 140; Crişan 2000, p. 54; Costea 2002, p. 36,
57-58, 180.

15.
a) Miercurea Sibiului, oraş, judeţ Sibiu.

b) „Miercurea Sibiului IV”, „Mălăieşti” (harta 1/16).

52
c) Fortificaţia se află pe raza oraşului Miercurea Sibiului şi a fost cercetată în anul 2012, cu ocazia
săpăturilor arheologice preventive desfăşurate pe o suprafaţă de 42.000 m², pe tronsonul 3 al
Autostrăzii Orăştie - Sibiu, mai exact între km 51+300 - 52+000, Aşezarea aflată în discuţie are un
sistem defensiv construit pe trei laturi (estică, nordică şi vestică), latura sudică fiind apărată natural de
râul Secaş. Datorită caracterului limitat ca spaţiu al săpăturii, noi am putut cerceta doar laturile de est
şi de vest, însă, pe latura de nord, chiar la suprafaţa solului, am sesizat existenţa unui şanţ de apărare.
În continuare vom recurge la descrierea sistemului defensiv menţionat şi cercetat, cu toate
elementele lui componente (plan 41):
A) Latura de est
Primul element este un şanţ de apărare de dimensiuni mari; din păcate, acest şanţ nu a putut fi
cercetat în totalitate, întrucât ieşea din zona afectată pentru descărcarea arheologică. Cu toate acestea,
îl considerăm asemănător cu următorul şanţ, care începe la o distanţă de aproximativ un metru spre
interior; dimensiunile lui sunt următoarele: lăţime la gură - 16,20 m, lăţime la bază 10,50 m, adâncime
de 3,36 m.
Ambele şanţuri au fost umplute după abandonare cu numeroase straturi de aluviuni, materialul
arheologic fiind foarte sărac şi fragmentat. Între ele, pe buza celui de al doilea şanţ, se găseşte o
palisadă ridicată din buşteni rotunzi de lemn, cu grosimea de 30-40 cm (aceştia erau înfipţi în pământ
aproximativ 60 cm, conform gropilor surprinse în timpul cercetărilor).
Acestui element de fortificaţie îi urmează un val de apărare (foto. 31, 32), amplasat în spatele
celui de-al doilea şanţ, ridicat din pământ. În prezent este aplatizat, păstrându-se doar pe o înălţime de
aproximativ 1 m şi pe o lăţime de 8,40 m. Pe buza sa, înspre şanţul de apărare, au fost surprinse alte
gropi de stâlp (cu diametre cuprinse între 0,50 m - 0,80 m şi adâncimi de 0,40 m) provenite şi ele, cel
mai probabil, de la o palisadă.
Cele patru elemente de fortificare se leagă între ele, formând împreună un sistem defensiv
complex, compus din şanţ, palisadă, şanţ şi val cu palisadă.
Următorul element defensiv, amplasat la o distanţă de circa 50 m de val, este o palisadă din
care a fost surprins şanţul în care erau fixaţi parii (acesta, în forma literei V, avea lăţimea la gură de
0,60 m şi adâncimea de 0,70 m şi se întrerupea înspre latura de sud a suprafeţei cercetate de noi, acolo
unde se găsea intrarea în fortificaţie); urmează un alt şanţ de apărare, care înconjoară acropola (cel
mai înalt punct al aşezării) şi care a fost surprins şi în partea vestică a acesteia. Umplutura, de culoare
brună, conţine pigmenţi de chirpici şi materiale arheologice. Dimensiunile şanţului sunt următoarele:
lăţime la gură - 8,60 m; lăţimea la bază - 1,40 m; adâncime - 2,90 m.
Nici acest şanţ - ca de altfel şi palisada - nu a fost surprins pe întreaga suprafaţă cercetată,
deoarece se întrerupea înspre latura de nord a suprafeţei cercetate, acolo unde lăsa loc intrării şi unde
forma, împreună cu palisada, o şicană sub formă de „cleşte”.
Intrarea pe acropolă se făcea printr-un turn de apărare din lemn (plan 44), cu stâlpii din lemn
fixaţi pe o structură din piatră de râu, de formă relativ circulară (diametrul = 1,88/1,96 m), realizată
dintr-un singur rând de piatră, aşezată una lângă alta. Zidurile erau ridicate din chirpici bătut pe
împletitură de nuiele, cu învelitoare din şindrilă sau din paie. Pe nivelul de călcare se găseşte un strat
de arsură amestecat cu oase de animal, fragmente ceramice (lucrate cu mâna şi cu roata, ornamentate
cu linii incizate, butoni, brâuri alveolate) şi vase întregibile, între care remarcăm prezenţa unui vas
(imitaţie după vasele deliene) lucrat la roată, de culoare cenuşie şi cu ornamente în relief.
B) Latura de vest
Latura de vest este apărată de un şanţ, surprins pe o lungime de 170 m, orientat NV-SE; din
analiza umpluturii sale (neagră cenuşoasă cu fragmente ceramice în partea superioară şi una de culoare
gălbuie în parte inferioară) rezultă două faze de umplere. Lăţimea oscilează de la 4,7 m în partea de
NV, la 3,85 m - 4 m în partea de SE, iar adîncimea de la nivelul de contutrare este de 1,4 m.

d) Pe acropola aşezării se află o locuinţă de suprafaţă de dimensiuni mari, (plan 42) de formă
dreptunghiulară, despre care suntem de părere că a aparţinut conducătorului acestei aşezări fortificate.
Din locuinţa cu cinci încăperi de dimensiuni diferite, au fost surprinse gropi de par, care oferă
informaţii importante legate de modul de construcţie al locuinţei. Astfel, în funcţie de acestea, dar şi
după fragmentele de chirpici cu şi fără amprente descoperite în cuprinsul locuinţei, se poate aprecia că
este vorba despre o construcţie din lemn, distrusă violent prin foc (sunt prezente urme de arsură şi
cărbune), în care pereţii erau legaţi cu împletitură din nuiele şi „căptuşiţi/izolaţi” cu lut (chirpici) în

53
care, pentru consistenţă, s-au amestecat paie. Învelitoarea, cel mai probabil, era din şindrilă. Întregul
complex se întinde pe o suprafaţă de 2.891 m², laturile având lungimea de 59 m şi lăţimea de 49 m
(plan 43).
În centrul acestui complex de locuire se află patru aglomerări din piatră de râu, ce pot constitui
bazele de stâlpi/coloane ale unui turn. Pietrele erau aşezate unele lângă altele, formând o structură
circulară cu diametrul de 2,20/2,30 m. Materialul arheologic descoperit în interiorul acestei structuri
este compus din ceramică lucrată cu mâna şi la roată, decorată şi ornamentată în maniera specifică
civilizaţiei Dacice, dar şi nedecorată (predominantă), la care se adaugă fragmente de chirpici (cu şi
fără amprente), pietre de râu şi resturi osteologice de animale (sporadic). Totodată, alături de aceste
materiale, au fost descoperite şi piese din metal, în mare măsură din fier - fibule, vârfuri de lance, un
fier de plug, cuie, cosoare, la care se adaugă o monedă din argint (o drahmă de Dyrrhachium) emisă la
sfârşitul secolului II - începutul secolului I î.Hr.

e) Caracteristicile acestei locuinţe sunt dimensiunile mari şi faptul că stâlpii turnului au fost aşezaţi pe
platforme din piatră de râu, aşezată una lângă alta, pe un singur rând.

f) a doua jumătate a secolului II î. Chr. - prima jumătate a secolului I î. Chr.

g) inedit

16.
a) Ocniţa,oraş Ocnele Mari, judeţul Vâlcea.

b) „Cosota” (harta 1/17).

c) Complexul de locuire de la Ocniţa este plasat în Subcarpaţii vâlceni, în apropierea văii Pârâului
Sărat. În cadrul fortificaţiei au fost identificate trei niveluri de locuire: nivelul I se datează în secolul II
î. Chr., nivelul II în secolul I î. Chr. şi nivelul III în secolul I d. Chr. Aşezarea s-a întins pe trei
promontorii - Cetatea I, Cetatea II şi Cetatea III - şi la baza lor, în punctul numit Fundătura Cosotei
(aici a fost aşezarea civilă) (plan 47). Cetatea I este cea mai înaltă, pe un platou cu o lungime de 100 m
şi o lăţime de 50 m, ce poate fi considerat ca fiind acropola; aici au fost descoperite clădirile şi
depozitele principale ale căpeteniei locale şi tot aici s-a ridicat prima palisadă, pe buza platoului, ce nu
poate fi datată mai devreme de sec. II î. Chr. Şanţul palisadei a fost descoperit pe laturile de sud şi sud-
vest ale acropolei, pe o lungime de 50 m, în el fiind amplasate bârnele de lemn ale palisadei. La o
reamenajare a acropolei s-a împins pământul spre marginea de nord şi s-a realizat un val de pământ de
apărare, ce avea în partea superioară o palisadă. De asemenea, acum a fost ridicat şi un turn-foişor,
construit din lemn şi lut amestecat cu paie, distrus într-un incendiu de la sfârşitul sec. I î. Chr. (astfel
de turnuri-foişor au mai fost identificate, unul pe terasa VI şi unul pe Cetatea III). În prima jumătate a
secolului I î. Chr. este săpat şanţul palisadei mari, care înconjoară şi partea de sud a acropolei şi terasa
I, pe o lungime de 75 m. Palisada urmează linia pantei. Şanţul a fost săpat în stâncă, având pe alocuri o
adâncime de 1 m şi o lăţime la gură de 0,5 m, cu 0,25 m la fund, având forma literei „U”. Pentru a se
fixa mai bine stâlpii de lemn, în umplutură s-au băgat şi pietre de râu.

d) Pe acropola Cetăţii I de la Ocniţa a fost descoperită, în nivelul III, o clădire de formă patrulateră
(plan 48) cu patru camere, pe care autorul cercetărilor o consideră de cult (sanctuar), bazându-se pe
faptul că suprapune un sanctuar mai vechi (Berciu 1981, p. 62).
Despre aceiaşi construcţie Dinu Antonescu (Antonescu 1984, p. 24) consideră că este o
locuinţă-palat, comparând-o cu locuinţa de pe platoul cetăţii de la Piatra Roşie. El susţine această
ipoteză bazându-se pe faptul că toate sanctuarele dacice sunt orientate NV-SE, iar clădirea în discuţie
nu respectă aceste coordonate; în plus, îi lipseşte şi încăperea absidală, ce reprezintă un spaţiu religios.
Din clădire s-au descoperit şanţurile de temelie, precum şi gropile stâlpilor de perete. Pe
fundul şanţurilor s-au descoperit pietre de râu, ce au urme puternice de arsură. Clădirea suprapune cu
peretele de vest încăperea 6, cum a fost numerotată de către autorii descoperirilor, încăpere ce aparţine
unui nivel inferior. Din cauză că pământul nu a fost tasat în această groapă, s-au aşezat pietre sub talpa
de lemn a construcţiei. Adâncimea şanţului de fundaţie variază între 0,20-0,65 m. Intrarea principală în

54
clădire se făcea prin partea de est, acolo unde şanţul se întrerupe pe o lungime de 1,70 m. Clădirea
pare să fi avut un coridor, cu lungimea de 4,50 m şi lăţimea de 1,70 m şi se poate ca în una dintre
camere să fi existat o scară, cu ajutorul căreia se urca la un presupus etaj al edificiului. În mijloc se
găseau două gropi de stâlp, care sprijineau probabil acoperişul. În jurul clădirii au fost descoperite câte
opt gropi de stâlp în şir, de o parte şi de alta, pe lungimea clădirii, la care se mai adaugă câte una la
colţurile dinspre intrare.
Clădirea, orientată NE-SV, este de plan patrulater, cu laturile de 14, respectiv 10,5 m. Este
compusă din patru încăperi grupate, două dintre ele întinzându-se pe o suprafaţă de 110 m², celelalte
două, mai mici, fiind se pare dependente primelor. Sistemul constructiv al locuinţei este următorul: la
colţuri, la uşi şi din loc în loc se găseau stâlpi de lemn, ce constituiau scheletul de rezistenţă, legaţi
între ei în partea de sus, la straşină, prin grinzi, iar în spaţiul rămas gol între stâlpi se găseau bârne ce
porneau de jos, din şanţul săpat în stâncă, în sus, zidul fiind căptuşit în interior şi exterior cu scânduri.
Şarpanta se sprijinea pe grinda de sub straşină şi pe stâlpi centrali, fiind construită în două ape.
Învelitoarea era confecţionată din scândură. Coloanele de lemn din exterior porneau fie direct din
gropile săpate în stâncă, fie de la nivelul solului, de pe tamburi de lemn, fixaţi dinainte în cavităţile
respective.

e) Caracteristic acestei locuinţe este faptul că grinzile de lemn au fost aşezate direct în şanţul săpat în
stâncă.

f) Secolul I d. Chr.

g) Vulpe 1966, p. 55-58; Berciu 1973, p. 611-618; 1974, p. 381-387; 1975, p. 615-618; 1981; Glodariu
1983, p. 80; Antonescu 1984, p. 24.

17.
a) Piatra Neamţ, judeţul Neamţ.

b) „Dealul Bâtca Doamnei” (harta 1/18).

c) Fortificaţia este situată la aproximativ 4 km vest de Piatra Neamţ, pe un deal stâncos cu pante
abrupte, ce se înalţă cu 140 m deasupra actualului nivel al Bistriţei, la o altitudine absolută de 457 m
(plan 49). Platoul unde se găsesc ruinele dacice are forma unui patrulater cu laturile de 170 x 110 m.
Elementele de fortificaţie sunt ridicate în două faze. În prima fază s-a ridicat o palisadă - despre care se
spune că era în realitate un zid de lemn - ce avea o lăţime de 6 m; în această fază a mai fost ridicat pe
terasa I-sud un turn, cu temelia din piatră, ce străjuia intrarea în cetate. În cea de a doua fază a cetăţii s-
a ridicat un zid puternic din piatră locală de stâncă, ce avea o grosime de 3,5 m. Piatra a fost cioplită
cu dalta destul de sumar, obţinându-se astfel blocuri de talie, dar fără colţuri şi forme perfecte. Piatra a
fost aşezată pe un strat subţire de lut, sub care se găsea un strat subţire de pietriş, pus direct pe stânca
nativă, uşor nivelată pe unele locuri, pentru a se obţine o suprafaţă cât mai plană. Zidul are două
paramente, paramentul exterior fiind lucrat mai îngrijit faţă de cel interior, iar între ele se găsea
emplecton, compus din piatră de stâncă, de râu şi pământ, toate bine bătătorite. Zidul nu a fost
construit în totalitate din piatră - de la o înălţime oarecare el continua din lemn, fapt demonstrat de
urmele de arsură ce se observau pe pietre şi de pământul ars ce le suprapunea. Acesta înconjura toate
cele patru laturi ale cetăţii, putând să atingă înălţimea de 4-5 m.
În colţul de sud-est al terasei I-sud a fost descoperit un turn de apărare cu baza din piatră, legat
organic de zidul de incintă. Acesta a fost ridicat în partea superioară din lut, atingea înălţimea de
aproximativ 7 m şi avea menirea să apere latura de sud a cetăţii.
Laturile de est şi cea de vest au mai avut un element de fortificaţie, ce consta într-o palisadă cu
lungimea de circa 240 m. Şanţul în care a fost amplasată palisada avea o adâncime de 0,5 m; în el s-a
aşezat pietriş de stâncă amestecat cu pământ galben, bine tasate, ce formau substructura palisadei. Faţa
exterioară şi cea interioară erau compuse din bârne groase de lemn, legate între ele cu scânduri, iar în
interior a fost pus pământ amestecat cu piatră de stâncă, de asemenea bine tasat, obţinându-se astfel un
adevărat zid din lemn, pământ şi piatră, cu grosimea de 5,3 m.

55
 În ceea ce priveşte datarea cetăţii, putem afirma că ea îşi începe existenţa în secolul II î. Chr.,
dar perioada sa de dezvoltare maximă se situează în secolele I î. Chr. - I d. Chr.

d) Pe platoul cetăţii a fost descoperită o locuinţă de dimensiuni mari, ce pare să fi aparţinut

conducătorului cetăţii, ţinând cont de amplasarea ei şi de dimensiuni. Locuinţa pare să fi avut mai
multe încăperi, dacă avem în vedere anumite şiruri de pietre, ce ţin de o anume direcţie.
Locuinţa avea un plan rectangular, în formă de dreptunghi, cu temelia din piatră de stâncă,
peste care s-au aşezat bârne groase, în poziţie orizontală. Pe aceste bârne, aşezate orizontal, s-au prins
din loc în loc bârne verticale, legate între ele cu scânduri groase sau cu bârne bine cioplite. Pe
interiorul pereţilor din lemn s-au bătut nuiele, peste care s-a aplicat un strat de lut, amestecat cu pleavă
- stratul de lut avea o grosime cuprinsă între 10-15 cm. Peste, s-a aplicat un strat subţire de var,
obţinându-se astfel culoarea albă a interiorului. Podeaua casei era formată dintr-un strat subţire de lut,
bine bătut şi netezit, iar vatra descoperită aici era de formă rotundă sau ovală. Uşa de la intrare era din
lemn - putea să fi fost întărită cu plăcuţe de fier în formă de crin şi cu ţinte cu capul mult lăţit, ce ar fi
constituit totodată şi ornamente. Şarpanta era construită din lemn, la ridicarea ei folosindu-se puţine
materiale de construcţie din metal (cuie, piroane, scoabe); lemnăria era prinsă între ea cu ajutorul
cuielor de lemn, iar învelitoarea era construită din şindrilă.

e) Ca şi elemente caracteristice putem sublinia faptul că locuinţa a avut pereţii interiori acoperiţi cu un
strat subţire de var şi că podeaua era compusă dintr-un strat subţire de lut.

f) Locuinţa se datează în secolul I d. Chr., ea suprapunând parţial o locuinţă din primul nivel de
locuire.

g) Gostar 1969, p. 9-22; Glodariu 1983, p. 25.

18.
a) Popeşti,comuna Novaci, judeţul Giurgiu.

b) „Nucet” (harta 1/19).

c) Aşezarea fortificată de aici se află pe o terasă înaltă a râului Argeş, împărţită în trei segmente (plan
50, 51). Segmentul nordic, vârful promontoriului, constituie vatra aşezării dacice. Promontoriul are
forma unui trapez neregulat, lung de 160 m şi lat de 120 m, înconjurat de pante abrupte pe trei părţi,
înspre sud fiind limitat de un şanţ. El se ridică cu aproximativ 15 m deasupra luncii Argeşului. Prima
fortificaţie de aici se datează în perioada hallstattiană şi constă dintr-un şanţ şi un val cu palisadă
ridicat în spatele şanţului. În perioada dacică a fost reutilizată fortificaţia hallstattiană, ridicându-se
valul cu al treilea strat de pietriş. Reutilizarea fortificaţiei hallstattiene de către daci s-a făcut în cursul
secolului î. Chr.
Aşezarea fortificată de aici se datează din secolul III î. Chr. până în secolul I î. Chr.

d) În aşezarea fortificată de la Popeşti a fost descoperit un adevărat „palat” aristocratic, amplasat în

partea de sud-est al acropolei (plan 52).
Printre resturile cele mai importante descoperite se numără urmele unei construcţii mari, (plan
53) dreptunghiulare, ce avea un caracter sacru. Construcţia are o lungime păstrată de 11 m, dar care
trebuie să fi fost de cel puţin de 17 m, cu o lăţime de 7,5 m. Având orientarea N-NV-S-SE şi latura de
N-NV absidală, edificiul avea în interior un perete ce o împărţea în două încăperi inegale. Peretele era
deschis la mijloc pe o lungime de 3 m, acolo unde cele două încăperi comunicau între ele. Camera cu
absidă avea o lungime de 5 m, în interior descoperindu-se două vetre de cult, de formă pătrată. Acestea
erau ridicate faţă de paviment cu 10-20 cm şi prezentau o crustă făţuită şi îngrijită. Crusta unei vetre
era simplă, dar la cealaltă s-au putut observa ornamente imprimate, realizate cu ajutorul unei sfori.
Aceste ornamente sunt compuse dintr-un cerc străbătut prin mijloc de două diagonale încrucişate şi un
chenar pe margini, ce reproducea motivul grec al „talazurilor”. În mijlocul sălii mari exista o vatră
pătrată, cu o crustă simplă. În colţul de nord-vest al acestei săli se află o consolă triunghiulară, din lut,

56
prevăzută cu o adâncitură în partea de sus, în scopul susţineri unui vas ritual, probabil o amforă, ce
servea la libaţii.
La o distanţă de aproximativ 3 m de această clădire cu absidă, se aflau mai multe construcţii
cu destinaţie practică. Dintre acestea, cea mai bine conservată este o bucătărie de dimensiuni mari, de
7x6 m, ce are ca mobilier un cuptor de formă rotundă, cu un diametru de 1,85 m şi o crustă completă.
Această bucătărie era legată înspre toate direcţiile cu alte încăperi, ce serveau drept locuinţe, depozite,
magazii de provizii sau de unelte. Între ele se remarcă o cămară cu dimensiunile de 5x5 m, în care, în
preajma unei vetre, s-au păstrat cinci chiupuri, de tip pithoi, pentru depozitarea grânelor.
În aria aceluiaşi complex de locuințe, în partea de est şi de sud-est faţă de construcţia cu
absidă, spre prăpastia ce mărgineşte aşezarea, se află conturul unei construcţii cu dimensiunile de 8x7
m, în care s-a descoperit o grindă, prăbuşită în urma unui incendiu peste un vas de tip pithos, ce era
plin cu mei. La sud de această locuinţă se află resturile unui cuptor de gătit de dimensiuni mari, a cărui
vatră, de formă rotundă, avea diametrul de 1,95 m. Pereţii acestui cuptor s-au păstrat pe o înălţime de
80 cm. Lângă acest cuptor s-au cercetat resturile unei locuinţe cu o cameră, cu dimensiunile de
aproximativ 5x6 m, în interiorul căruia s-au descoperit multe fragmente ceramice şi seminţe de mei.
Construcţiile componente ale acestui complex erau construite din bârne de lemn şi împletituri
de nuiele, peste care s-a aplicat lut moale; învelitoarea era din ţiglă, de tip grecesc. Podelele au fost
realizate din lut bine bătătorit. „Palatul” aristocratic avea o curte ce ocupa o suprafaţă de peste 2.000
m².
Construcţia are două niveluri de construcţie din care primul, aflat la baza stratului La Tène, a
fost distrus prin incendiu. Cel de al doilea nivel a fost surprins cu 40 cm mai sus.

e) Caracteristice acestui complex sunt dimensiunile impresionante şi faptul că se întâlnesc în acelaşi

spaţiu sanctuarul, locuinţa, bucătăria şi depozitele.

f) „Palatul” este datat între sfârşitul secolului II î. Chr. şi începutul secolului I î. Chr.

g) Vulpe et alli 1955, p. 239-265; Vulpe 1957, p. 227-241; 1959, p. 339-347; 1960, p. 307-321; 1961,
p. 321-336; 1962, p. 457-460; 1966, p.31-33; Daicoviciu 1972, p. 164; Turcu 1979, p. 85; Vulpe şi
Gheorghiţă 1979, p. 95-103; Glodariu 1983, p. 52; Antonescu 1984, p. 26-27; Vulpe 2005, p. 19-37.

19.
a) Racoşul de Jos,comuna Racoş, judeţul Braşov.

b) „Tipia Ormenişului” (harta 1/20).

c) Punctul numit Tipia Ormenişului se situează la înălţimea de 759,5 m, fiind poziţionat în stânga
Oltului, la nord de sat. El se prezintă sub forma unei creste, cu latura sud-vestică aproape verticală.
Platoul superior are o lungime de 93/94 m şi o lăţime între 22 şi 33 m (plan 54, 55). Ca şi element de
fortificaţie a fost identificat un zid de piatră şi pământ, construit în cea de a doua fază de locuire, ce se
datează în secolul I î. Chr. Zidul a fost ridicat din două paramente din lespezi de calcar, cu emplecton
între ele, pe porţiunea dintre poartă şi colţul de sud-est (lăţime 3,8-4 m) şi cu un singur parament între
poartă şi colţul de nord-vest. Înălţimea zidului se presupune că ar fi fost de 5,5-6 m.
Locuirea dacică este atestată în trei faze: prima fază se datează în secolele V-II î. Chr.,
(împărţită în două subfaze, respectiv secolele V-III î. Chr. şi secolul III î. Chr - primele decenii ale
secolului II î. Chr.), faza a doua în prima jumătate a secolului I î. Chr., iar faza a treia între a doua
jumătate a secolului I î. Chr. şi începutul secolului II d. Chr.

d) În cadrul cetăţii s-a descoperit o locuinţă amplasată în capătul sud-estic, ce ocupa aproape toată
lăţimea ei. Planul şi compartimentarea sunt asemănătoare cu locuinţa de pe platoul cetăţii de la
Luncani - Piatra Roşie.
Clădirea a fost ridicată într-o tehnică tradiţională în Dacia preromană. Temelia este lucrată din
lespezi de calcar local, fasonate, peste care au fost aşezate un rând de bârne din lemn. Din aceste bârne
porneau din loc în loc stâlpii verticali ai pereţilor, care susţineau o împletitură de nuiele, peste care
apoi s-a aplicat lutul moale. Din loc în loc, la colţuri şi la capetele peretelui median, au fost înfipţi, în

57
nivelarea făcută înaintea aşezării lespezilor, stâlpi groşi, ce aveau un diametru de 40-50 cm, în scopul
întăriri rezistenţei construcţiei. Atât bârnele aşezate orizontal, cât şi stâlpi verticali, erau bine fasonaţi.
Învelitoarea a fost construită din lemn, iar şarpanta din şindrilă. Clădirea avea două încăperi, cea
dinspre NV fiind mai mare. Trecerea dintre ele era marcată cu două rânduri de lespezi, intrarea
măsurând puţin peste 2 m. Accesul în clădire se făcea dinspre vest, baza peretelui din această zonă
având două întreruperi cu lăţimea de 75 cm între metrul 4 şi metrul 6, între ele găsindu-se o lespede de
calcar. Clădirea era înconjurată din trei părţi, SV, V şi NE, de un ring, construit la bază din lespezi de
calcar aşezate pe un singur şir în părţile laterale ale clădirii şi pe două şiruri în partea de vest, ambele
sub forma unui arc de cerc. Pe laturile de SV şi V lespezile sunt încastrate în pavaj, în timp ce pe latura
de NE, lângă care se află o prăpastie, pe o distanţă de trei metri, ele sunt aşezate direct pe pavaj, spre
est locul lor fiind luat de stânca aplatizată. În funcţie de tasarea petrecută în timp, distanţa dintre pereţii
clădirii şi ring este variabilă - între 4,50 m şi 4,95 m. În fine, distanţa dintre peretele vestic şi ring este
de 11 m, complexul având o lungime de 32 m şi o lăţime maximă de 20,45 m. Această locuinţă
aparţinea conducătorului militar al cetăţi.
În centrul încăperii din vest se află o vatră de foc sub forma unui cilindru puţin oval, care are
mai degrabă aspectul unui soclu cvasicilindric cu înălţimea de 75 cm şi diametrul de 1,60 m.
Pe Tipia Ormenişului au mai fost descoperite două locuinţe, situate pe terasa I, despre care
autori cercetărilor susţin că au aparţinut unor personaje importante, cu o stare socială ridicată. În
afirmaţia lor, cercetătorii se bazează pe dimensiunile construcţiilor şi pe inventarul descoperit în
interior.
Prima locuinţă prezentată de noi are lungimea de 14-15 m, lăţimea de 8-9 m şi înălţimea de
aproximativ 5,50-6 m. Această construcţie a fost ridicată pe pietre sumar fasonate, în partea superioară
fiind construită din lemn şi lut, fapt demonstrat prin descoperirea unor bucăţi de perete din chirpici, pe
care se observă urme de par pe interior. Construcţia are două încăperi, despărţite de un perete, care a
fost ridicat la rândul său pe lespezi mari din piatră de ofiolit. Clădirea avea trei sau patru intrări; în
mod sigur două se găseau pe latura de sud, celelalte, probabil, pe laturile de est şi vest. Această
locuinţă se datează în preajma cuceririi romane.
Cea de-a doua locuinţă este tot de dimensiuni impresionante, lungimea ei fiind de aproximativ
15 m, lăţimea 9 m, iar înălţimea de 5,50-6 m; şi ea era compartimentată în două încăperi. În interiorul
s-au descoperit două platforme din piatră de calcar, infrastructurile locurilor de dormit, o instalaţie de
foc şi o vatră mai mică. In jurul vetrei s-au găsit fragmente de vase lucrate cu mâna, oase (între care
unele arse) şi o lespede din calcar. Aproape lipite de vatră s-e aflau două socluri din piatră de calcar,
cu o înălţime de 25-30 cm şi un diametru de 50 cm, respectiv 65 cm, utilizate probabil în scop
menajer. Clădire se datează, în urma studierii materialelor descoperite, în preajma cuceririi romane.

e) Caracteristic pentru locuinţa cea mare de pe acropolă este faptul că a fost ridicată din lemn, pe o
fundaţie executată dintr-un şir de blocuri fasonate de calcar, asemănător cu locuinţa de pe Piatra
Roşie.

f) Locuinţa mare de pe acropolă se datează în faza a treia, adică între a doua jumătate a secolului I î.
Chr. şi începutul secolului II d. Chr, iar celelalte două locuinţe sunt datate la sfârşitul secolului I d.
Chr. şi începutul secolului II d. Chr.

g) Costea 1995, p. 77; 2002, p. 40, 57-60, 36-67, 181-182; 2004, p. 112-117; 2006; 2010, p. 71-85.

58
 Capitolul V.
Centre de putere în Dacia

Încă din secolul VI î. Chr., în estul Carpaţilor au fost ridicate o serie de fortificaţii ca aşezări
permanente; acestea îşi ating apogeul dezvoltării în Dacia extracarpatică în secolul IV î. Chr, dar
evoluţia lor continuă şi în secolul următor. Între acestea, demne de remarcat sunt cele de la Beidaud,
Butuceni, Cândeşti, Stânceşti şi Trivalea Moşteni (Zanoci 1998, p. 101).
La Beidaud, primele elemente de fortificare au fost ridicate în Hallstatt-ul timpuriu, însă valul
de apărare a fost refăcut atât în Hallstatt-ul târziu (când a fost şi supraînălţat), cât şi în a doua jumătate
a secolului VI î. Chr. (Simion şi Lăzurcă 1980, p. 45).
La Butuceni a fost ridicată o aşezare fortificată cu şanţ ce se datează la sfârşitul secolului VII -
secolul VI î. Chr., ea fiind construită peste o aşezare întărită de secol IX î. Chr. (Marčenko 1968, p.
91-92).
O dovadă a apariţiei acestor centre fortificate, interpretate ca formaţiuni tribale teritoriale,
sunt şi cimitirele aristocrate, respectiv tezaurele descoperite la Craiova (Berciu 1969, p. 123-146),
Peretu (Voievozeanu şi Moscalu 1979, p. 353-360; Moscalu 1986, p. 59-70) şi Băiceni (Petrescu-
Dâmboviţa şi Dinu 1975, p. 105-123), pandante ale celor dintâi.
Tezaurul de la Craiova, despre care se presupune că a fost descoperit la Cernele, constituie
inventarul unui mormânt tumular „princiar”. Acesta conţinea circa 80 de piese, între care reţinem
piesele de harnaşament, aplicele triunghiulare în formă de leu (două exemplare), o aplică grifon,
frontală, o alta în formă de cap de cerb, opt aplice în formă de cap de taur, nasturii-aplice, pandantivele
în formă de gheare de pasăre. Piesele sunt lucrate din argint, unele fiind placate cu aur, subliniindu-se
forma şi decorul lor (Berciu 1969, p. 123-146; 1994, p. 369; Popilian 1994, p. 369).
Tezaurul de la Peretu a fost descoperit într-un mormânt tumular, în anul 1970, fiind alcătuit
din piese de argint, care au fost depuse într-un cazan din bronz acoperit cu o tavă din acelaşi metal;
între piesele deosebite din compoziţia sa menţionăm coiful decorat cu palmete, frunze de viţă de vie,
reprezentări de ţapi, cerbi şi un vultur ce ţinea în gheare un peşte şi un iepure, sceptrul rhyton cu mască
umană, trei phiale, dintre care una decorată cu frunze de viţă de vie şi 47 de aplice, unele aurite, cu
ornamente în formă de capete de cai şi păsări răpitoare, folosite ca piese de harnaşament. Alături de
acest tezaur s-a mai descoperit în zona centrală un rug, unde a fost depus defunctul, lângă care se
găsea capul şi picioarele unui cal, un cuţit, un vârf de lance îndoit, o cataramă, toate din fier, precum şi
oase ce proveneau de la o bovină şi de la trei câini, iar în mantaua movilei câteva vase şi fragmente
ceramice. La distanţă de doi metri de mormânt, într-o groapă votivă, erau depuse roţile unui car,
trecute prin foc. (Voievozeanu şi Moscalu 1979, p. 353-360; Moscalu 1986, p. 59-70; 2000, p. 290-
292).
Tezaurul de la Băiceni, descoperit pe marginea de est a platoului Laiu, conţinea obiecte de aur
de 18 şi 24 carate, fiind recuperate circa 70 de piese întregi şi fragmentare ce cântăresc peste 2 kg şi
care se caracterizează prin elemente decorative de origine tracică, grecească şi iraniană, tratate în
manieră locală. Cel mai important obiect este coiful de paradă, decorat în tehnica au repoussé, ce
îmbină elementele geometrice de tradiţie locală (volute care stilizează părul, dispuse în benzi
unghiulare, ove şi metope) din partea superioară, cu cele naturaliste (antropomorfe şi zoomorfe) din
partea inferioară. Pe cefarul drept este reprezentat un personaj ce şade într-un jilţ, în atitudine de
apoteoză, cu o cană în mâna dreaptă şi un rython în mâna stângă. Pe cefarul stâng sunt redaţi doi şerpi
cu capete de pasăre, dispuşi simetric, între care se află un cap de taur cu coarne mari; tot aici sunt
reprezentaţi şi doi cai înaripaţi, în mişcare, aşezaţi spate în spate - corpul şi aripile acestora sunt
reprezentate rudimentar, la fel şi palmeta stilizată aflată deasupra crupelor celor doi cai. Dintre
celelalte obiecte subliniem brăţara din bară cilindrică răsucită spiralic, ce are la capete câte un cap de
cal cu coarne şi un fragment de colier, ce se termină tot în capete de cai cu coarne. (Petrescu-
Dâmboviţa şi Dinu 1975, p. 105-123; Petrescu-Dâmboviţa 1994, p. 166-167).
Din această perioadă, numărul aşezărilor fortificate începe să crească simţitor - în secolul V î.
Chr., celor deja cunoscute li se adăugă încă un număr de douăsprezece, în secolul IV î. Chr. numărul
lor se ridică la o sută douăzeci şi şapte, pentru ca în secolul III î. Chr. ele să atingă cifra de o sută
treizeci şi opt (Zanoci 1998, p. 102-103).
Între aceste centre locale de putere le amintim pe cele de la Stânceşti (Teodor 1999, p. 56),
Poiana (Vulpe şi Teodor 2003, p. 54), Bâzdâna - Cetate, Zimnicea (Zanoci 1998, p. 75), Buneşti-

59
Avereşti (Teodor 1999, p. 56), ele fiind totodată şi importante centre meşteşugăreşti. Aceste nuclee de
putere, pe lângă rolul lor de reşedinţă a principilor, aveau şi rol religios. Un exemplu în acest sens îl
constituie sanctuarul descoperit la Butuceni, în regiunea Chişinău din Republica Moldova. Acesta este
construit din stâlpi de lemn, aşezaţi în gropi de formă rotundă, făcute în stâncă. Gropile, douăsprezece
la număr, au diametrele cuprinse între 30-40 cm şi înconjoară o podină ovală alcătuită din pietre de
calcar nefasonate, cu axa lungă orientată NV-SE. Împreună, formau un cerc cu diametrul de 8 m X 9
m (Niculiţă et alii 1995, p. 472, 475; Rusu-Pescaru 2005, p. 59-60).
Descoperirile de la Poiana Coţofeneşti, în speţă coiful pe care este redată scena sacrificării
unui berbec, vasele rituale şi cele decorate (kernoi, rhyta), sugerează că doar anumiţi membri ai
elitelor practicau aceste ritualuri religioase (Florea 2011, p. 41).
Pentru a explica prezenţa numeroasă a obiectelor de import în spaţiul extracarpatic, trebuie să
le punem în legătură cu schimburile comerciale ce se făceau între centrele de putere de aici, între
principii autohtoni şi lumea greacă, pe parcursul secolelor VI-III î. Chr. În special amforele,
descoperite în 33 dintre cele 40 de fortificaţii cercetate sistematic - astfel de piese fiind descoperite şi
în alte aşezări fortificate, doar sondate sau cercetate la suprafaţă (Zanoci 1998, p. 96) - ceramica
grecească şi monedele, atestă schimburile ce se făceau între principii locali şi oraşele greceşti de la
malul Pontului Euxin, schimburi ce erau controlate de cei dintâi, aspect demonstrat de faptul că
majoritatea obiectelor de lux au fost descoperite în fortificaţii, care pot fi rezidenţe princiare, cu
morminte fastuoase în al căror inventar se regăseşte acest tip de obiecte (Florea 2011, p. 37).
După anul 350 î. Chr, în Transilvania debutează dominaţia politico-militară a celţilor, fără a
exclude la un moment dat relaţiile dintre aceştia şi localnici. Prezenţa acestora aici este dovedită în
special de inventarul mormintelor de războinici descoperite pe întregul areal al Transilvaniei - spade
(Laslea, Natea şi Barbu, 2010); coifuri (Ciumeşti, Rusu 1969, p. 267-300; Rusu şi Bandula 1970;
Rustoiu 2008, p. 13-18); piese de car (Toarcla, Horedt 1945, p. 189-192) - dar şi de seriile monetare
timpurii, descoperite în special în partea de nord-vest, ce au legătură cu prezenţa celtică în
Transilvania (Preda 1973, p. 410, 413), la care se adaugă lipsa fortificaţiilor populaţiei autohtone.
Relaţiile dintre celţi şi populaţia autohtonă sunt şi ele demonstrate de arheologie; astfel, în
diverse situri s-au descoperit atât materiale celtice, cât şi de tradiţie locală, ceea ce dovedeşte că
aceştia au convieţuit împreună. O astfel de aşezare a fost descoperită la Miercurea Sibiului, în punctul
Petriş, pe o terasă înaltă a Secaşului, afluent al râului Sebeş, unde au fost cercetate mai multe
complexe adâncite (gropi de provizii) şi o locuinţă de suprafaţă. S-a constatat că materialele ceramice
sunt de factură celtică, aflate în corelaţie cu cele locale (acestea din urmă se găseau în aceiaşi poziţie
stratigrafică cu două fibule de tip celtic (Pl. 8), datate în secolul III î. Chr.).
În acest context, în Transilvania nu se poate vorbi despre centre de putere la fel ca în spaţiul
extracarpatic, în sensul că aici nu s-a revenit la aşezări fortificate, înconjurate de mai multe aşezări
deschise, fiind vorba, mai degrabă, despre un alt fel de ocupaţie şi gestiune a teritoriului, diferit de cel
din zonele extra carpatice (Florea 2011, p. 36).
Începând cu secolul II î. Chr., apar o serie de aşezări fortificate de tip pinten barat, amplasate
pe promontorii înalte, în zona extracarpatică a Daciei, în Muntenia, Oltenia şi Moldova.

A. Centre de putere din Muntenia

A. 1. Centrul de la Popeşti (harta 2/1)

În Muntenia, cel mai important centru de putere este aşezarea fortificată de la Popeşti,
amplasată pe un promontoriu de formă triunghiulară cu lungimea de 1200 m, lăţimea la bază de
aproximativ 600 m şi înălţimea de 15 m, pe râul Argeş, afluent al Dunării. Pe la mijlocul secolului II î.
Chr., această aşezare, aflată în perioada sa de maximă dezvoltare, a fost compartimentată în trei
sectoare (numite astăzi convenţional A,B,C), despărţite între ele de câte un şanţ.
Sectorul A, cel nordic, numit şi Nucet, (plan 50, 51) se află în vârful promontoriului; este cel
mai restrâns ca suprafaţă şi reprezintă cartierul aristocratic, care pare a fi vatra şi, totodată, cea mai
veche zonă din aşezare. De forma unui trapez neregulat cu lungimea de 160 m şi lăţimea de 120 m,
acesta este înconjurat din trei părţi de râpi abrupte, ce se înalţă cu 15 m deasupra luncii Argeşului, iar
dinspre sud de unul dintre şanţurile de apărare. Pe marginea aflată spre acest şanţ se găseşte şi un val
de apărare (Vulpe et alii 1955, p. 239), alcătuit dintr-o masă de pământ ars, tare, în care se află bucăţi

60
mari de vălătuci, de asemenea arşi, precum şi nenumărate turte de lut, circulare ori elipsoidale, cu o
grosime de 10 cm şi un diametru cuprins între 30-45 cm şi care prezentau, în mijloc, una sau două
găuri ce serveau la întărirea palisadei din lemn şi lut ce se ridica pe coama valului (Vulpe et alii 1955,
p. 247). Faza sa cea mai timpurie se datează în prima vârstă a fierului (secolele VII-VI î. Chr.), având
în vedere că în stratul de la baza lui au fost descoperite numai materiale ce aparţin epocii bronzului,
fără nici un element hallstattian, dar şi că deasupra ultimului strat al valului, compus din marnă de
culoare verzuie, se află un strat exclusiv hallstattian, aflat în directă continuitate cu stratul de cultură ce
se întinde pe întreaga suprafaţă a staţiunii.
Cu toate acestea, el a fost refolosit şi în cea de a doua vârstă a fierului, până la părăsirea
definitivă a aşezării. Acest lucru este demonstrat de prezenţa unui al treilea strat, de pietriş, care
acoperă stratul hallstattian şi peste care s-a depus stratul din cea de a doua vârstă a fierului. Acest strat,
menit să consolideze valul, nu şi-ar fi avut rostul dacă valul nu ar mai fi fost folosit şi în această
perioadă, cuprinsă între secolele III-I î. Chr., fiind posibil ca în aceasta să se fi realizat şi o taluzare a
marginilor lui (Vulpe 1959, p. 341). Odată cu creşterea populaţiei, aşezarea se extinde cu celelalte
două sectoare, mai întâi cu sectorul B, apoi cu sectorul C.
Denumit de către autorul cercetărilor acropolă, sectorul respectiv este întins pe o suprafaţă de
12.500 m². Stratigrafia, cu o grosime de 1,80 m, este următoarea: în partea inferioară un strat de la
începutul epocii bronzului (cultura Glina III), apoi un strat ce aparţine primei vârste a fierului, cu o
grosime cuprinsă între 0,40-0,70 m, peste care se suprapune un al treilea strat, cel mai consistent,
corespunzător celei de-a doua vârste a fierului şi măsurând 1,20 m. La rândul său, acesta are două
nivele de locuire, desfăşurate pe toată suprafaţa cercetată, pe alocuri fiind surprinse chiar trei sau patru
nivele (Vulpe et alii 1955, p. 240-243). În acest strat s-au descoperit construcţii monumentale, întinse
pe suprafeţe mari (ce au fost prezentate în cadrul unui alt capitol din acest studiu), alături de care sunt
prezente o serie de gropi circulare sau tronconice, cu adâncimi variabile (0,60-2,40 m) şi diametre
cuprinse între 0,50 şi 2 m, umplute cu cenuşă, resturi de vetre, oase de animale, fragmente ceramice şi
pietre; unele dintre ele au un caracter ritual, însă altele sunt gropi pentru păstrarea proviziilor/grânelor
(Vulpe et alii 1955, p. 245).
Acest sector a fost la un moment dat refăcut (fapt demonstrat de construcţiile distruse de un
incendiu), putând fi vorba de o reîmpărţire a teritoriului pentru delimitarea acestui spaţiu rezidenţial de
restul aşezării, din raţiuni de prestigiu social (Vulpe 2005, p. 30).
În cadrul aşezării au fost descoperite materiale arheologice diverse, între care cele mai
numeroase sunt cele ceramice, împărţite în două categorii, fiecare dintre ele cu două subcategorii. În
prima categorie sunt grupate materialele ceramice lucrate cu mâna (Pl. 9/10, 11) într-o tehnică
primitivă, tradiţională: este vorba despre ceramica neagră lustruită, în care predomină vasele
bitronconice şi cupele mari în formă de fructiere, cu buză lată răsfrântă şi cu picior. Uneori apar şi
străchinile mari cu fundul simplu, precum şi ceramica poroasă, reprezentată, pe de o parte, de vasele
uşor bombate, cu buza simplă sau uşor răsfrântă, ornamentate cu proeminenţe cilindrice retezate,
brâuri alveolate, striaţii, valuri incizate, alveole, iar pe de altă parte de ceştile/opaiţele simple, cu gura
lată, fund strâmt şi toartă masivă.
Cea de a doua categorie, ceramica cenuşie lucrată îngrijit, la roată, comportă o tehnică
superioară şi este reprezentată de un număr variat de forme, cele mai numeroase fiind cănile
bitronconice şi fructierele, ornamentate cu linii incizate sau lustruite (Pl. 9/6, 9); alături de acestea sunt
prezente numeroase forme inspirate după ceramica grecească, printre care se numără bolurile cu figuri
în relief (Pl. 9/1-5, 7), imitaţii după cupele deliene (au fost descoperite şi tipare pentru realizarea lor),
dar şi ceramică greacă, de import, în cadrul căreia predomină amforele de provenienţă rhodiană; de
asemenea, au fost găsite mănuşi de amfore cu ştampilă (Vulpe et alii 1955, p. 249; Vulpe 1959, p. 342;
1962, p. 459).
Între piesele de import trebuie amintite şi fragmentele ceramice realizate din pastă fină, de
provenienţă grecească, unele dintre ele pictate, sau fragmentul de amforă ce prezintă două litere
greceşti (A şi β), scrise de la dreapta la stânga (Vulpe 1959, p. 342).
Alături de piesele din ceramică au fost descoperite obiecte din os (sule, mânere în formă de
fluiere, un fragment de cutie pentru cosmetice, ornamentată cu zig-zaguri realizate în negativ), dar şi
câteva fragmente de vase din sticlă (Vulpe et alii 1955, p. 256).

61
 Majoritatea uneltelor sunt realizate din metal, respectiv bronz (un ac de cusut), dar mai ales
fier: unelte agricole, cuţite, cosoare, ace, o croşetă pentru împletit, un răzuitor, dălţi, topoare, un
târnăcop, o pereche de foarfece întregi (Vulpe et alii 1955, p. 256; Vulpe 1959, p. 342; 1960, p. 334).
Materialele de construcţie au fost descoperite în număr destul de mare, cele mai numeroase
fiind din fier (cuie, piroane, scoabe, ţinte); sunt prezente însă şi câteva ţinte din bronz (Vulpe et alii
1955, p. 256; Vulpe 1959, p. 342).
Armele sunt reprezentate de vârfuri de suliţe din fier, de un mic fragment de lamă ce provine
de la o spadă, de mai multe vârfuri de săgeţi cu trei muchi din fier şi bronz (Vulpe et alii 1955, p. 256;
Vulpe 1959, p. 342).
Accesoriile de îmbrăcăminte şi podoabele sunt reprezentate de fibulele din fier şi bronz, cele
mai numeroase fiind cele din fier; alături de acestea şi din acelaşi material au fost găsite catarame (una
din bronz), paftale, un nasture. Între obiectele de podoabă, deosebite sunt diversele mărgele din sticlă
colorată, perla din cristal natural de culoare roz, perla din chihlimbar, cele câteva brăţări din bronz
(între care una cu extremităţile lăţite în formă de cap de şarpe), brăţările din fier, inelele digitale din
bronz (unul ornat cu trei noduli, unul răsucit în spirală, unul împodobit cu multe protuberanţe, iar altul
prevăzut cu o boabă de sticlă transparentă şi suflat în aur), cercelul realizat din sârmă de bronz răsucită
în spirale fine, fragmentul de lanţ fin din bronz, pintenii din fier şi, mai ales, un pandantiv din aur
(Vulpe et alii 1955, p. 256; Vulpe 1959, p. 342, 345; 1962, p. 459).
Piesele de harnaşament sunt reprezentate de zăbale (Vulpe et alii 1955, p. 256).
În categoria pieselor cu utilitate diversă sunt incluse mai multe fragmente de oglinzi, mânere
curbe de vase, mânere rectiliniare de oglinzi, o tipsie simplă de tablă, verigi, aplici, garnituri, toate
lucrate din bronz (Pl. 9/8). Din fier sunt executate chei, toarte de căldare, diferite verigi, o garnitură
stilizată în formă de cap de taur (Vulpe et alii 1955, p. 256; Vulpe 1959, p. 342, 345).
Cercetările arheologice au condus şi la descoperirea mai multor monede din argint şi bronz.
Printre monedele din argint se găseşte o imitaţie locală după tetradrahmele din Thasos, o drahmă din
Apollonia din Illyria, un denar roman republican, o monedă indescifrabilă utilizată ca pandantiv şi trei
monede getice, imitate după tipurile macedonene ale lui Alexandru cel Mare şi Lysimach, iar din
bronz avem o monedă din Mesembria, un Amisos, bătută pe timpul lui Mithridrate Eupator şi trei
monede fragmentare ilizibile. Toate monedele care au putut fi descifrate se datează de la sfârşitul
secolului al II-lea î. Chr. şi începutul secolului I î. Chr (Vulpe et alii 1955, p. 258).
Relaţiile comerciale ale acestui centru cu negustorii greci erau foarte intense, fapt demonstrat
de numeroasele piese de provenienţă grecească descoperite în urma cercetărilor arheologice; aceştia
aduceau cu ei amfore, untdelemn, vinuri, produsele superioare ale atelierelor lor, iar localnicii le
furnizau materii prime şi produse alimentare. Schimburile nu se făceau doar sub formă de troc, ci şi cu
ajutorul monedelor, fapt demonstrat de monedele prezentate în rândurile de mai sus (Vulpe et alii
1955, p. 260).
Relaţiile comerciale cu Imperiul Roman sunt evidenţiate atât de descoperirile monetare, cât şi
de prezenţa pieselor de influenţă romană, cum ar fi râşniţele rotative de tuf vulcanic (Vulpe et alii
1955, p. 262-263).
În urma bogatelor descoperiri arheologice, ce constau în piese şi construcţii antice, se poate
spune că această aşezare a avut o existenţă prosperă, ce a durat până la sfârşitul secolului I î. Chr.
Faptul este confirmat şi de mormintele aristocratice descoperite la o distanţă de 1,5 km sud de aşezare,
pe malul drept al Argeşului, între Popeşti şi Novaci, care sunt contemporane cu aceasta. În total au fost
identificate 12 morminte tumulare, relativ izolate unele faţă de celelalte, doar tumulul 3 şi 4 fiind
învecinate (Vulpe 1976, p. 193).
Tumulul 1 a fost cercetat în anul 1958; el se prezenta sub forma unei movile cu înălţimea de
0,60 m şi diametrul de 25 m, inventarul fiind compus dintr-o parte a unei lănci şi fragmente ceramice
(Vulpe 1976, p. 193-194).
Tumulul 2, cercetat în anul 1959, are formă ovală (40 x 47 m) şi înălţimea de 1,60 m. În
interiorul său s-au identificat două zone de pământ ars: zona I, acoperită de o crustă cu dimensiunile de
1,95 x 1,40 m şi grosimea de 1,5-2 cm, conţinea oase calcinate şi multă cenuşă, un amestec bine
conturat mai ales în mijlocul zonei, în care se găsea un morman cu dimensiunile de 35 x 25 cm,
grosimea fiind de 10 cm. Aici a fost descoperită o fibulă din fier, fragmentele unei brăţări din bronz,
două inele, un fragment de tub şi un pandantiv, toate din fier, o placă fragmentară din bronz, un şirag
de mărgele din sticlă, aproximativ 50 de bobiţe topite din bronz şi fragmente ceramice. Zona II, aflată

62
la SV de zona I, la aproximativ 1,5 m de aceasta, are un contur neregulat, aproximativ oval, cu
dimensiunile de 5 x 9 m. Între materialele arheologice aflate aici menţionăm 12 fragmente dintr-o
cămaşă de zale, un fragment de sabie cu teacă, un manşon, un cârlig, două inele, mai multe fragmente
de piese ce nu pot fi atribuite, toate din fier, la care se mai adaugă câteva bobiţe topite din bronz şi
fragmente ceramice. În interiorul tumulului au fost descoperite şi alte piese, între care fragmente de
scut, trei pandantive din fier, un fragment de brăţară răsucită din bronz, mărgele de sticlă, un fragment
mic de garnitură din aur ce provine de la o centură, un cuţit din fier, un mâner de sabie (Vulpe 1976, p.
194, 195, 198).
Tumulul 3 a fost cercetat în anul 1961; are dimensiunile de 18 x 20 m şi o înălţime de 0,55 m.
În interiorul său au fost descoperite oase calcinate, două fragmente de cămaşă de zale, o fibulă de
bronz şi mai multe fragmente ceramice (Vulpe 1976, p. 200-201).
Tumulul 4, cel mai reprezentativ, a fost cercetat în acelaşi an, cu toate că era distrus de
lucrările agricole. În arătură au fost descoperite o serie de piese din fier (un cuţit, un vârf de săgeată,
un tub, un inel, zale, un cârlig, piese nedeterminabile), precum şi materiale ceramice. Tot aici a fost
găsită o monedă din argint, emisiune locală, al cărui tip nu poate fi precizat. În partea de SV a
tumulului a fost cercetată o groapă ovală cu dimensiunile de 1,30 x 0,90 m şi adâncimea de 0,40 m, în
care era depus un coif din bronz ce servea drept urnă funerară, în el afându-se resturi calcinate, zale,
un umbo de scut, o spadă în teacă de tip celtic încovoiată ritual, un pumnal curbat, un vârf de lance şi o
zăbală de cal, toate din fier (Pl. 10). Acestui inventar, care constituia armamentul şi însemnele de
conducător local, i se asociau fragmente ceramice care, din punct de vedere tipologic aparţineau unor
amfore. Mormântul a fost datat în prima parte a secolului I î. Chr. (Vulpe 1976, p. 201, 203, 205).
Toate cele patru morminte, de incineraţie, au fost amenajate pe câte o platformă şi se datează
în secolul I î. Chr., fiind contemporane cu centrul de putere de la Popeşti; în esenţă, ele au aparţinut
conducătorilor acestui centru, familiilor şi apropiaţilor lor.
Aşezarea fortificată de la Popeşti, pe lângă rolul de centru rezidenţial şi religios, a avut şi un
important rol economic (ca punct de legătură între lumea sudică şi centrele dacice din nord, din
Transilvania) şi meşteşugăresc, în cadrul ei fiind descoperite numeroase creuzete, mulaje de
pandantive, diferite unelte, table şi sârme de bronz, care indică o specializare în producerea de obiecte
de podoabă şi accesorii (Vulpe et alii 1955, p. 256). Descoperirea a peste 1000 de vase şi mulaje de
vase pentru băut - boluri ornamentate în relief, imitaţii locale după cupe elenistice - precum şi
multitudinea obiectelor de import, redau prosperitatea şi prestigiul aristocraţilor din acest centru
(Florea 2011, p. 63).
Centrul de la Popeşti îşi începe existenţa pe parcursul secolului III î. Chr. (fapt atestat de
piesele de influenţă elenistică, cum ar fi elementele ceramice cu firnis negru sau fibulele de tip tracic),
pentru a ajunge la apogeu pe parcursul secolelor II-I î. Chr., într-un moment în care civilizaţia dacică
se afla într-o ascensiune politică şi culturală. Triburile dacice se grupaseră în unităţi teritoriale întinse
şi durabile, întreţineau relaţii strânse cu lumea elenistică şi intraseră în contact şi cu civilizaţia romană,
fiind unite la un moment dat de către Burebista şi supravieţuind dispariţiei acestuia. Una dintre cele
patru unităţi teritoriale regionale dacice a fost cea a lui Dicomes, care trebuie să fi înglobat şi aşezarea
de la Popeşti, alături de toată câmpia Munteniei (Vulpe et alii 1955, p. 259), centrul de la Popeşti
putând fi reşedinţa acesteia.
În ceea ce priveşte sfârşitul aşezării aflate în discuţie, considerăm că acesta trebuie pus pe
seama romanilor, care au reuşit să înfrângă rezistenţa getică şi să-şi asigure cuceririle din sudul
Dunării, sub împăratul August - în acest sens s-ar fi putut desfăşura acţiunile armatei conduse de
generalul roman Aclius Catus, în anul 6 d. Chr., care deportează în Moesia 50.000 de geţi (Pârvan
1926, p. 94-95). O soartă similară au avut-o atunci toate aşezările fortificate din Muntenia, locuitorii
lor fiind evacuaţi forţat (Vulpe et alii 1955, p. 261).
O ierarhizare a centrelor de putere din Muntenia este realizată de către Ioan Glodariu, în urma
studiului obiectelor de import descoperite în ele. Acesta apreciază că centrul de la Popeşti ocupă locul
cel mai important dintre toate aşezările din zonă, fiind urmat de cele de la Zimnicea, Tinosu şi Cetăţeni
(Piscu-Crăsani şi Radovanu sunt considerate secundare - Glodariu 1976, p. 67); toate sunt amplasate
pe terase fluviale dominante, de tip pinten, apărând şi controlând drumurile comerciale ce mergeau de-
a lungul fluviilor.

63
 B. Centre de putere din Oltenia

B. 1. Centrul de la Ocniţa (harta 2/2)

În Oltenia, cea mai reprezentativă aşezare fortificată a fost descoperită la Ocniţa, aproape de
ieşirea Oltului din munţi, în zona colinară subcarpatică (Subcarpaţii vâlceni), în apropierea văii
Pârâului Sărat (Berciu 1981, p. 11). În acest centru au fost identificate trei niveluri de locuire: I, datat
în secolul II î. Chr., II, datat în secolul I î. Chr. şi III, datat în secolul I d. Chr. (Berciu 1981, p. 19)
În cadrul acestei aşezări fortificate se remarcă Cetatea I, denumită de autorul cercetărilor
acropolă, care se prezintă sub forma unui platou fortificat cu dimensiunile de 100 x 50 m - astăzi
erodat în parte - la altitudinea de 500 m (Berciu 1981, p. 58). Pe culmile învecinate se găsesc alte două
cetăţi (Cetatea II şi Cetatea III), alături de care se desfăşoară o aşezare civilă, plasată la baza celor trei
dealuri, în punctul numit Fundătura Cosotei (Berciu 1981, p. 15).
Deoarece pe platoul Cetăţii I au fost identificate câteva edificii publice, clădirile şi depozitele
principale ale căpeteniei locale, se consideră că este vorba despre un posibil centru politic şi religios
(Berciu 1981, p. 58); prin urmare, în cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte generale ale
acestuia.
Pe buza platoului s-a ridicat primul element de fortificaţie în secolul II î. Chr. - este vorba
despre o palisadă peste care s-a ridicat un val de pământ, pe latura nordică; apoi, cu pământul rezultat
din nivelarea şi îndreptarea platoului s-a executat o altă palisadă, legată printr-o serie de turnuri-foişor,
ridicate pe piloni de lemn. În prima jumătate a secolului I î. Chr. s-a construit palisada mare, suprafaţa
fortificată fiind lărgită. În secolul I d. Chr. această palisadă a fost întărită şi tot atunci s-a refăcut şi
valul de pe latura nordică (Berciu 1981, p. 58-60).
Pe acropola Cetăţii I au existat construcţii impresionante din lemn, acest fapt fiind demonstrat
de numărul mare de gropi de stâlp ce au fost descoperite; alte gropi ar fi putut servi unor obeliscuri
mari din lemn. Au existat şi gropi de dimensiuni mari folosite ca încăperi subterane, datate în nivelul II
de locuire, cum ar fi, spre exemplu, gropile numerotate 2, 3 şi 4, legate între ele cu şanţuri săpate în
stâncă şi care ar fi putut proveni fie de la un edificiu cu caracter religios, fie de la unul cu caracter
politic şi militar. Aceste gropi au funcţionat până la sfârşitul secolului I î. Chr., în ele păstrându-se
obiecte de preţ folosite în practicile religioase; astfel, în groapa 3, cu adâncimea de 1 m şi diametrul de
2 m, se puteau oficia unele practici rituale, la fel ca şi în groapa 2. Groapa 6, cu adâncimea de 2 m şi
diametrul de 3,40/3,50 m, are o funcţie asemănătoare cu gropile 2, 3 şi 4, pe fundul ei fiind amenajată
o podină din pietre de râu, legate între ele cu lut fin (Berciu 1981, p. 61-62).
În continuare vom descrie cele trei gropi, cu prezentarea materialului arheologic descoperit în
ele.
Groapa 2 (încăperea 2)
Groapa, cu adâncimea de 2,40 m, prin lărgime, prin grija execuţiei şi a finisajelor (erau
vizibile urmele târnăcopului folosit la amenajare şi stratul foarte subţire de lut fin ce a fost aplicat pe
pereţi), precum şi a celor două şanţuri în care erau puse două scânduri de care se fixa scara pentru
acces, ne arată că nu este vorba despre o groapă oarecare. În interiorul ei au fost descoperite, până la
adâncimea de 2,20 m, fragmente de chirpici cu urme de nuiele şi de zugrăveală, provenite cel mai
probabil de la edificiul ce o acoperea, alături de celelalte două gropi. Zugrăveala a putut fi observată în
cinci straturi, într-o alternanţă de culori (alb, roşu-brun închis şi roşu-brun deschis), putându-se afirma
că au avut loc cel puţin două renovări ale edificiului ai cărui pereţi erau zugrăviţi în culoarea roşu-
brun, pe fond alb (Berciu 1981, p. 80-81).
Ceramica descoperită, fragmentară, se găsea în jurul şi umplutura gropii; în majoritate sunt
fragmente lucrate cu mâna, din pastă bună (unele cu slip) şi proveneau de la următoarele tipuri de
vase: castroane, vase miniaturale, vase piriforme, vase de dimensiuni mari cu buza răsfrântă şi
îngroşată, vase borcan (Berciu 1981, p. 81-82).
Ceramica lucrată la roată, prezentă şi ea, este realizată din nisip fin şi mică, într-o gamă
diversă de culori - cenuşiu, portocaliu, cenuşiu-închis, brun, cărămiziu şi negru. De asemenea, au fost
descoperite unele vase cu aspect zgrunţuros. Între variantele tipologice menţionăm cănile cu două
toarte, cănile bitronconice, capacele, vasele-căzănel, străchinile, cupele cu două toarte, fructierele
(Berciu 1981, p. 82-84). Foarte importante sunt trei fragmente ceramice ce aparţin aceluiaşi vas, pe
suprafaţa cărora se observă o scriere cu litere greceşti - asupra acestora însă vom reveni.

64
 Ceramica pictată, reprezentată şi ea prin câteva fragmente, este realizată din pastă fină arsă
uniform, de culoare roşie-brună sau cărămiziu-brună. Cele mai numeroase exemplare provin de la
fructiere - majoritatea fragmentare, dar există şi exemplare întregi sau întregibile - şi de la vase
bitronconice (Pl. 11/1-6); între acestea remarcăm cana bitronconică aproape întreagă, (Pl. 11/6) de
dimensiuni mijlocii (înălţime = 12 cm), decorată cu motive lustruite compuse din patru benzi verticale,
combinate cu un motiv pictat, reprezentat de o dungă de culoare brună, ce acoperă şi o parte din partea
inferioară a vasului, despre care se consideră că ar reprezenta un import celtic sau roman.
Alături de aceasta au fost descoperite străchini pictate (Pl. 11/1) însă cele mai numeroase sunt
fructierele, (Pl. 11/4, 5) realizate din pastă fină, pictată în aceeaşi tehnică, cu decor geometric (benzi
brun-roşcate alternate cu benzi albe, în speţă fiind vorba despre o pictură albă pe fond roşu). Buza
vaselor este fie scurtă şi îngroşată spre interior, fie dreaptă, fie răsfrântă scurt în exterior. Pictura este
prezentă atât în interiorul vasului, cât şi în exteriorul său, precum şi pe picior, care de multe ori este
decorat cu mai multe benzi paralele.
De asemenea, trebuie să semnalăm două căni întregi cu câte două toarte laterale, de tip
kantharos, (Pl. 11/2, 3) care pornesc de la prototipuri elenistico-romane. Exemplarul mai înalt
(înălţime =12,1 cm), cu diametrul gurii de 14 cm, prezintă un guler despărţitor faţă de corp şi este
decorat pe exterior în stil geometric simplu. Pe gât şi corp se succed dungi paralele (pe corp acestea
sunt de culoare brun-roşcată), plasate la distanţe egale între ele. Pictura a fost efectuată direct pe
corpul vasului, înainte ca acesta să fie lustruit. Cel de al doilea exemplar, cu două toarte pornite de pe
marginea buzei, are înălţimea de 6,3 cm şi diametru la gură de 8 cm. Decorul său constă din trei dungi
paralele verticale, care se repetă pe întreg corpul vasului.
O piesă importantă se constituie într-un castron - imitaţie după un exemplar roman - cu buza
răsfrântă şi fundul inelar, pictat cu benzi înguste de culoare roşie-brună; tot de la un prototip roman
sau elenistico-roman porneşte un vas cu o toartă orizontală, ce se uneşte cu buza vasului şi care este
prevăzut cu un tub pentru scurgerea lichidului. Pictura, sub forma unor dungi, a fost realizată atât pe
gâtul vasului, cât şi pe toartă. Vasul, de tip ploscă, are un diametru la gură de 14 cm (Berciu 1981, p.
85).
Alte categorii de piese lucrate din ceramică şi descoperite în această încăpere sunt cele ale
opaiţelor, respectiv ceştilor dacice/căţui. Acestea din urmă, neornamentate, sunt lucrate cu mâna, au
corpul tronconic şi pereţii de o formă pronunţat oblică. Torţile pornesc de sub buze şi se opresc
deasupra lor, iar interiorul este adâncit. Majoritatea prezintă urme de ardere secundară, ceea ce
înseamnă că au fost folosite. În fine, menţionăm atât opaiţul imitat după un prototip greco-roman
(piesei, cu lungimea de 10 cm şi înălţimea de 3,5 cm, îi lipseşte tortiţa; are două braţe şi este lucrată
din pastă fină de culoare cărămizie deschisă), cât şi cel cu piedestal şi cupă deschisă (înălţime = 7,5
cm, diametru = 9 cm), decorat pe corp cu cinci protuberanţe verticale (Berciu 1981, p. 86-87).
Tot din lut şi tot în această încăpere, la adâncimea de -1,20 m, au fost găsite şase figurine - la
care se adaugă una realizată din tuf dacitic - răsfirate pe o suprafaţă de 1 m2, spre peretele de est al
gropii; din păcate însă, nu se poate preciza dacă au fost aduse aici odată cu umplutura gropii, sau au
fost depuse în groapă. Cu toate acestea însă, în cele ce urmează, le vom descrie pe fiecare în parte,
după cum urmează:
1. Figurină realizată din nisip fin şi mică, cu urme puternice de ardere secundară, de culoare
cenuşie cu nuanţe brune, modelată rudimentar. Capul, diferenţiat de corp, are formă cilindrică,
cu faţa realizată prin apăsarea pastei cu degetele, redându-se astfel nasul şi ochii. Braţele apar
ca scurte prelungiri laterale, ascuţite, pântecul este uşor bombat, iar picioarele, despărţite, sunt
lucrate fără ca tălpile sau degetele să fie schiţate. Sexul nu este reprezentat, dar structura
corpului este caracteristică figurinelor masculine. Înălţimea piesei este de 5,7 cm.
2. Figurină realizată din nisip fin şi mică, cu urme de ardere secundară, de culoare cenuşie cu
nuanţe brun-închise, modelată schematic cu elemente realiste. Capul se detaşează de corp prin
gâtul bine modelat, gura şi ochii sunt redaţi prin câte o înţepătură, nasul, în relief, este realizat
prin apăsare cu degetele, schiţându-se astfel şi orbitele. Picioarele sunt prelungi şi despărţite,
cu tălpile şi degetele bine definite, iar la mijlocul pântecului este reprezentat buricul; pe spate
apare o incizie destul de largă şi adâncă, iar sexul, masculin, este executat schematic.
Înălţimea piesei este de 5,6 cm.

65
 3. Figurină realizată din pastă de culoare cărămiziu-cenuşie, cu suprafaţa bine netezită şi urme de
ardere secundară; capul este de cal şi picioarele de om, cu tălpile bine conturate; pe partea
stângă a corpului apare o adâncitură verticală. Înălţimea piesei este de 5 cm.
4. Figurină modelată rudimentar, cu urme de ardere secundară; capul este diferenţiat de corp prin
gâtul bine conturat, nasul este proeminent şi ochii bine definiţi. Urechea stângă este redată
printr-o înţepătură, braţele prin doar două înţepături laterale, buricul la fel, printr-o înţepătură,
iar picioarele sunt scurte şi ascuţite la capete. Sexul, masculin, este redat schematizat.
Înălţimea piesei este de 4 cm.
5. Figurină cu corp cilindric, realizată din pastă fină dar frământată neglijent, cu nisip şi mică în
compoziţie, de culoare cenuşiu-brun închisă şi urme de ardere secundară. Pentru a se întregi
piesa, s-a adăugat în unele părţi ale corpului şi picioarelor un strat nou de lut. Braţele sunt
redate prin două scurte prelungiri, iar picioarele se termină în vârfuri ascuţite. Faţa, destul de
schematic reprezentată, are nasul modelat în relief prin apăsarea pastei cu degetele, fiind astfel
schiţate şi orbitele. Sexul, masculin, este executat realist. Înălţimea piesei este de 5 cm.
6. Figurină realizată din pastă fină, bine frământată, cu nisip fin şi mică în compoziţie, de culoare
cenuşie cu nuanţe brun-închise şi urme de ardere secundară. Forma piesei este mai mult plată,
cu braţele scurte, la fel ca picioarele terminate în vârfuri rotunjite. Faţa, relativ schematic
reprezentată, are nasul redat în relief, cu adâncituri laterale ovale ce schiţează orbitele. Sexul
nu este redat, dar după structura generală este o figurină masculină. Înălţimea piesei este de
4,8 cm.
7. Figurină realizată din tuf dacitic, modelată în general îngrijit; prezintă slabe urme de ardere
secundară şi este de culoare cenuşiu-albicioasă. Ochii sunt redaţi prin alveole mari scobite,
care prin cruţare lasă să se contureze nasul; picioarele sunt scurte, cu tălpile reprezentate
schematic, iar pe pântec şi parţial pe piept a fost executată o incizie aproximativ rotundă.
Sexul este masculin şi redat schematic. Înălţimea piesei este de 5 cm (Berciu 1981, p. 89 - 91).
Între obiectele ceramice descoperite în această încăpere mai semnalăm fusaiolele, o ustensilă
folosită la decorarea ceramicii, un lustruitor sau călcător în formă de calapod şi un creuzet (Berciu
1981, p. 95-96).
Alături de piesele din ceramică, aici au fost descoperite şi următoarele piese din metal:
A. Bronz (Berciu 1981, p. 89):
- fibule de tip linguriţă, trei la număr, cu urme de ardere secundară. Prima piesă, cu lungimea de
4,2 cm, are acul rupt, din el păstrându-se mai puţin de jumătate. Resortul şi acul au fost fixate în ovalul
capului fibulei; piciorul este triunghiular şi se termină în patru butoni, iar arcul este decorat pe margine
cu benzi haşurate. Cea de a doua fibulă este fragmentară şi are lungimea de 4 cm. A treia piesă în
schimb, este foarte elegantă şi are dimensiuni mari (7,2 cm lungime); acul îi lipseşte aproape în
întregime, portagrafa este de formă triunghiulară, iar pe arc se află un buton supraînălţat şi încrustat cu
o piatră preţioasă de culoare gălbuie - de o parte şi de alta a sa se găseşte câte o cavitate, în care au fost
încrustate, de asemenea, pietre preţioase. Arcul este decorat cu benzi haşurate pe margine, decorul
respectiv fiind prezent şi pe capul rotunjit în formă de linguriţă (Berciu 1981, p. 87).
- două fibule cu resort bilateral, portagrafă lăţită în formă lamelară şi corp înalt; ambele prezintă
puternice urme de arsură.
- o garnitură realizată dintr-o placă (Berciu 1981, p. 95).
B. Fier (Berciu 1981, p. 95):
Una dintre cele mai importante piese descoperite în încăperea nr. 2 - şi totodată în acest centru
- este o spadă romană, datată la sfârşitul secolului I î. Chr. Piesa a fost depusă pe fundul gropii, la
adâncimea de -2,40 m; se găsea în teacă, care era acoperită de un înveliş din câlţi de in, înveliş legat cu
o sârmă subţire din fier, într-un sistem încrucişat. Din obiectul cu lungimea de 70 cm lipsea o parte a
mânerului (lama cu două tăişuri şi vârf ascuţit, avea lungimea de 65 cm şi era montată într-un mâner
scurt cu apărătoare, de 7 cm), care era format din două plăci de fier unite între ele cu o garnitură din
bronz prinsă la capătul superior cu două nituri din fier şi cu unul, tot din fier, la capătul inferior. Între
cele două plăci a fost fixată lama, dreptunghiulară în secţiune. Mânerul, cu lăţimea maximă de 1,7 cm,
se îngusta spre capăt şi era întărit cu plăsele din lemn sau os. Teaca era confecţionată din lemn de
esenţă tare peste care s-a pus un înveliş din placă subţire de bronz; pe ambele margini era întărită cu o
placă din fier. Tot pentru întărire au fost adăugate şi cinci garnituri de bronz transversale, decorate în
relief, două dintre ele fiind prevăzute cu inele de prindere a spadei de centură. Teaca se termina în

66
partea de jos cu o buterolă şi un buton globular de bronz, ornamentat cu linii incizate (Berciu 1981, p.
93).
Alte piese lucrate din acest material: un vârf de lance, două cuţitaşe, un vârf de cuţit (probabil
de sica), o sica fragmentară, un ferăstrău fragmentar, un cosor, o brăţară de coasă, un crampon,
piroane, vârfuri de săgeţi, bucăţi de zgură. Alături de piesele din ceramică şi metal deja prezentate, au
mai fost găsite o bucată de smoală, o bilă de praştie din piatră dură şi câteva fragmente dintr-o gresie
de ascuţit (Berciu 1981, p. 95-96).
Piesele de import descoperite în această încăpere sunt următoarele (Berciu 1981, p. 94):
- fragment de strachină din sticlă, de culoare gălbui deschisă, transparentă, cu decor în relief sub
forma unor coaste orizontale, ce pleacă de la baza gâtului;
- fragment de vas din sticlă colorată, cu benzi de culoare brună şi fund alb;
- fragment de brăţară din sticlă de culoare albastru-marin, decorată cu o dungă în zigzag de
culoare albă;
- un disc fragmentar de oglindă, din metal alb.
În umplutură erau prezente două monede ale lui Augustus, la adâncimea de -2,35 m. Prima,
din bronz, a fost bătută între anii 15-10 î. Chr., iar cea de a doua, din argint, între anii 2-14 î. Chr.
(Berciu 1973, p. 611-619; 1981, p. 134).
Groapa 3 (încăperea 3)
Aici au fost descoperite mai puţine materiale arheologice decât în încăperea 2. Între acestea amintim
(Berciu 1981, p. 74):
- cană bitronconică realizată din pastă semifină, lucrată la roată (Pl. 11/7);
- fragmente ceramice provenite de la o cană bitronconică de dimensiuni mari, lucrată la roată,
decorată cu benzi (în interior dungi înguste în zigzag);
- fragmente de chiup lucrat la roată, de culoare cărămizie;
- gât cilindric de urcior mare, lucrat la roată, pictat. Peste fondul culoare alb-închisă, sunt trasate
trei benzi paralele sub buză şi o bandă la baza gâtului;
- fragmente ceramice pictate, lucrate la roată, din pastă fină;
- strachină întreagă pictată;
- fragmente de amforă cu fundul ascuţit, din pastă fină, de culoare cărămiziu-albicioasă, cu
urme de dungi roşii-brune;
- fusaiolă bitronconică, decorată cu crestături pe margini şi incizii în partea superioară;
- cuie din fier;
- fibulă din bronz cu resort bilateral, cu câte două spire şi agrafă de formă lamelară.
Însă, cea mai importantă piesă descoperită în această încăpere este o mască din bronz, (Pl.
12/1) pe care o vom prezenta în continuare.
Masca, datată la sfârşitul secolului I î. Chr., a fost găsită depusă jos, rezemată de peretele estic
al încăperii; lucrată dintr-o singură foaie de bronz, foarte subţire (1,5 mm grosime, dar cu marginile
superioare subţiate şi mai mult), ea a fost tăiată dintr-o bucată mai mare şi apoi bătută pe dungă,
întreaga suprafaţă fiind apoi netezită şi lustruită. După ce a fost decupată, placa dreptunghiulară a fost
ciocănită în tehnica „au repousse” pe o formă de lemn, probabil - datorită execuţiei stângace - într-un
atelier local. Faţa personajului este foarte expresivă, cu bărbia rotundă şi puternic accentuată printr-o
tăietură verticală, cu nasul - a cărui bază este dreaptă - conturat în linii drepte şi precise, iar nările
sumar indicate. Gura, împinsă din interior, este schiţată printr-o linie orizontală, buzele sunt uşor
reliefate şi strânse puternic, accentuându-se gropiţele laterale; ochii sunt adânciţi în orbite.
Sprâncenele sunt exagerat reprezentate, prin câte o tăietură longitudinală, iar pupilele au fost
încrustate. Gâtul, cu lungimea de 3,3 cm, se detaşează de faţa măştii, cu partea inferioară mai îngustă
şi marginile îngroşate spre interior, pentru ca obiectul să poată fi prins mai uşor pe un suport. Fruntea
este lată, cu părul redat prin şase bucle, în manieră elenistico-romană. Urechile sunt executate prin
batere, fiind apoi netezite. Prin dimensiunile mici ale piesei (înălţime = 18,5 cm, lăţime maximă = 9,5
cm), considerăm că ea nu putea fi o mască mortuară, ci mai degrabă un obiect ce putea fi prins pe un
stâlp de lemn, dacă ţinem cont şi de faptul că este deschis în partea opusă privirii. Unele detalii s-au
executat după baterea pe forma de lemn, altele s-au executat prin tehnica încrustării şi tăierii. Masca
reprezintă foarte probabil o divinitate, un zeu al războiului şi nu un portret, fiind o operă legată de
religie (Berciu 1975, p. 615 - 617; 1981, p. 100 - 101).

67
 Groapa 4 (încăperea 4)
În acest complex, în care au fost descoperite şi mai puţine materiale arheologice decât în
încăperea 3, se remarcă următoarele (Berciu 1981, p. 75):
- fragment ceramic cu inscripţia BUR;
- fragmente dintr-o ceaşcă lucrată la roată;
- fragment de vas borcan lucrat cu mâna;
- vas fragmentar lucrat la roată, din pastă fină şi de culoare cărămizie, pictat;
- fragment de cană bitronconică, decorat cu benzi lustruite
În cadrul centrului de la Ocniţa au fost descoperite mai multe fragmente ceramice cu
inscripţie, trei dintre ele fiind în încăperea 2, aşa cum am precizat deja în rândurile de mai sus. Acestea
din urmă, deşi au fost găsite la adâncimi diferite, aparţin aceluiaşi vas, unul de dimensiuni mari - deci
de provizii - respectiv unui vas de tipul chiup dolian. În urma cercetărilor efectuate în anii următori, a
mai fost descoperit un fragment ceramic cu inscripţie, aparţinând aceluiaşi vas, la o distanţă de
aproximativ 30 m de celelalte, pe latura de nord a acropolei. Vasul, cu grosimea de 2 cm, are formă
bombată, cu umărul rotunjit şi a fost lucrat la roată. Sub buză prezintă un decor compus dintr-o bandă
cu patru striuri paralele şi orizontale, realizate cu un obiect sub forma unui pieptăn; o altă bandă cu
striuri paralele şi orizontale se găseşte în partea inferioară a fragmentului, între cele două benzi
aflându-se un decor în valuri, format tot din patru striuri. Scrierea se află pe umărul vasului, fiind
compusă din litere majuscule greceşti; realizată cu un obiect ascuţit înainte de arderea vasului, se
presupune că se repeta de câteva ori la distanţe egale. Literele P şi K, au fost executate cu o oarecare
stângăcie. Pe unul din fragmente se află literele BACIΛ şi un rest al literei E. Ultimele două litere pot
fi precizate doar în funcţie de stabilirea cazului - nominativ sau genitiv - al termenului Basileu, prin
care se atestă existenţa în acest centru a regelui unei formaţiuni social-politice locale, care depăşeşte
astfel stadiul de uniune tribală (Berciu 1979, p. 483-484; 1981, p. 136-137).
Pe al doilea fragment apare un antroponim traco-dacic sub forma Thiamarkos; datorită
faptului că litera A se află la o distanţă mai mare faţă de litera M, s-a presupus că ar fi putut exista
două cuvinte, dar acest lucru a fost infirmat de fragmentul descoperit în anii următori. Astfel, textul de
pe fragmentele ceramice ce aparţin aceluiaşi vas se întregeşte sub forma Basileis Thiamarkos epoiei, în
traducere regele Thiamarkos a făcut, despre care se apreciază că este conducătorul uneia dintre cele
patru formaţiuni politice existente după dispariţia lui Burebista la sfârşitul secolului I î. Chr. (Berciu
1981, p. 137-141).
În nivelul III al Cetăţii I de la Ocniţa a fost isentificată o structură de suprafaţă, care a fost deja
analizată într-un capitol anterior. Tot pe acest nivel au fost găsite o serie de materiale arheologice
ceramice, din ambele categorii prezentate mai sus, precum şi felurite piese din metal.
Unul dintre cele mai importante obiecte a fost descoperit într-o locuinţă de pe terasa II, aflată
pe panta de sud a acropolei Cetăţii I: este vorba despre un vas oenochoe roman (Pl. 12/2), aşezat într-o
latură a locuinţei, pe o parte, cu gura spre nord-vest şi lucrat dintr-o placă de bronz într-o tehnică
specială - mai întâi au fost realizate cele trei părţi componente, gâtul, corpul şi piedestalul, la care se
adaugă toarta care lipseşte; apoi acestea au fost sudate împreună (urmele sudurii sunt vizibile, la fel şi
urmele prinderii toartei de buza vasului şi de partea sa bombată). Gura este trilobată, gâtul strâmt şi
scurt (înălţime = 4,3 cm), detaşându-se de corp printr-o bandă în relief, delimitată de un şănţuleţ.
Corpul, puternic bombat, are un diametru de 10 cm şi o înălţime de 7 cm, cu pereţii foarte subţiri dar
îngroşaţi (doar) spre buza vasului, care este de formă inelară şi are pe suprafaţa de sprijin patru inele în
relief concentrice. Înălţimea sa este de 12,2 cm, iar diametrul fundului de 6,5 cm. Piesa se datează în
prima jumătate a secolului I d. Chr.
Bogăţia acestui centru este pusă pe seama exploatării şi a comerţului cu sare, aceasta găsindu-
se din abundenţă în zonele învecinate, dar şi pe meşteşuguri, aşa cum o dovedesc piesele de artizanat
confecţionate aici.
Relaţiile comerciale ale acestui centru sunt foarte strânse cu lumea grecească, dar şi cu lumea
romană (acest fapt este dovedit atât prin numărul mare de piese de import, cât şi de cantitatea
monedelor greceşti şi romane autentice sau de imitaţie locală, descoperite aici în urma cercetărilor
arheologice - Berciu 1981, p. 128-135; Purice 2013, p. 41-48), fiind un punct de legătură între acestea
şi Transilvania.

68
 C. Centre de putere din Moldova

C. 1. Centrul de la Brad (harta 2/3).

La est de Carpaţi, în Moldova, pe râul Siret, cele mai importante centre dacice din a doua
vârstă a fierului sunt cele de la Brad, Răcătău şi Poiana.
Centrul de la Brad (plan 25, 26) se află în partea de SV a satului, pe terasa stângă a Siretului,
la jumătatea distanţei dintre Bacău şi Roman. Aici se găseşte terasa numită de localnici La stâncă,
denumire ce vine de la duritatea ei; ridicată cu peste 35 m deasupra cursului Siretului, aceasta pătrunde
cu mult în interiorul luncii râului, formând un platou cu o mare vizibilitate asupra teritoriului din jur.
În partea de est acest platou este tăiat de un şanţ, care îl împarte în două zone distincte: aşezarea
fortificată şi aşezarea deschisă. Necropola a fost identificată pe dealul ce flanchează terasa (Ursachi
1995, p. 17).
Locuirea dacică începe pe această terasă la sfârşitul secolului IV î. Chr. şi se încheie în
secolul I d. Chr., fiind identificate patru niveluri de locuire.
Primul nivel se datează între sfârşitul secolului IV î. Chr. şi tot parcursul secolului III î. Chr.,
în el fiind descoperite puţine materiale arheologice şi fragmente de chirpici provenite de la locuinţe; în
majoritate, ceramica este lucrată cu mâna, dar există şi câteva piese de import provenite din lumea
greacă, între care menţionăm fragmentele provenite de la o strachină, respectiv o farfurie, lucrate la
roată, cu firnis sau vopsea neagră (Ursachi 1995, p. 23).
Nivelul al doilea se datează între secolele III-II î. Chr., chiar începutul secolului I î. Chr.; aici
au fost descoperite mai multe materiale arheologice decât în primul nivel, majoritatea fiind ceramice,
dar apar şi oase de animale. În cea mai mare parte ceramica este lucrată cu mâna, în nuanţe cărămizii
sau negre, cu luciu. Formele cele mai frecvente sunt borcanele, străchinile, fructierele şi cănile cu o
toartă. Ceramica lucrată cu roata este prezentă şi ea prin câteva exemplare de import sau imitaţii locale
după acestea – amintim în acest sens o imitaţie de culoare cenuşie, a unei cupe deliene.
Tot în acest nivel au fost descoperite şi două monede de tip Bucureşti-Vârteju, datate la
sfârşitul secolului II-începutul secolului I î. Chr., alături de care sunt prezente şi câteva fibule din fier,
unele din ele datându-se la începutul secolului I î. Chr (Ursachi 1995, p. 23).
Nivelul III este cel mai bogat, atât din perspectiva materialului arheologic, cât şi din cea a
construcţiilor. Datat între secolele I î. Chr.-I d. Chr., în cuprinsul lui au fost surprinse mai multe
momente de refacere a locuinţelor şi vetrelor, uneori fiind identificate şapte şi chiar nouă refaceri,
neputându-se însă preciza momentul acestora. Acest nivel aparţine perioadei de mare înflorire a
culturii dacice, când şi acest centru cunoaşte apogeul dezvoltării (Ursachi 1995, p. 25). Acum se
construiesc elementele de fortificaţie, respectiv un şanţ şi o palisadă care înconjurau acropola, cu o
suprafaţă de 10.000 m². Şanţul de apărare are formă trapezoidală, cu deschiderea maximă de 56 m şi
adâncimea de 10 m. În spatele lui, imediat pe buză, a fost ridicată o palisadă dublă din lemn, între care
a fost bătut pământ, cu o grosime de 0,60-0,80 m. În zona intrării pe acropolă a fost identificată o
construcţie din lemn, ce pare a fi fost o poartă de intrare (Ursachi 1995, p. 99-101).
Nivelul IV de locuire este reprezentat de o locuire temporară, dovedită de prezenţa unor
locuinţe de suprafaţă ce au la bază un strat de prundiş; ele ar putea indica o revenire a unui număr
restrâns de familii, după o părăsire totală a centrului. Acest nivel nu se poate data cu siguranţă, însă
această revenire trebuie să fi avut loc undeva la sfârşitul secolului I d. Chr. (Ursachi 1995, p. 26).
Deoarece în acest centru nivelul III de locuire este cel mai relevant din punct de vedere al
locuirii, în rândurile ce urmează o să prezentăm cele mai importante descoperiri proprii acestui nivel.
În primul rând a fost identificată o zonă aristocrată care cuprindea o locuinţă de dimensiuni
mari, numită de autorul descoperirilor „palat” şi pe care am analizato în cadrul unui alt capitol; apoi un
sanctuar circular din lemn şi un cuptor de gătit, cu diametrul de 1,2 m. Alături de aceste complexe se
mai află o piaţă pavată cu suprafaţa de 450 m² şi o alee pavată cu lungimea de 10 m şi lăţimea de 2,5
m, ce ducea la intrarea în acropolă. De asemenea, a fost identificat un canal de drenaj cu lungimea de
40 m, ce traversa acest spaţiu şi deversa apele pluviale colectate de pe versanţii vestici în Siret. În
partea de sud-vest a fost descoperit un puţ cu adâncimea de 16 m, lângă care se afla un pavaj din
prundiş cu suprafaţa de aproape 60 m² .
Sanctuarul, de formă circulară, este amplasat în partea de SV a acropolei. El a fost construit
din coloane de lemn cu un diametru de 25-40 cm, înfipte direct în sol la adâncimea de 60-70 cm,

69
distanţa dintre stâlpi fiind în general de 0,75-1 m – există însă şi situaţii când aceasta este de 1,15-1,40
m. Complexul de cult are diametrul de 16 m, cu podina alcătuită dintr-o platformă de chirpici, rămasă
de la o construcţie anterioară, completată în locurile lipsă cu un strat de lut galben şi prundiş, sau
pământ negru-cenuşiu bine bătătorit, pentru a lua o formă rotundă: în final, podina a fost acoperită cu o
crustă calcaroasă, albicioasă (Ursachi 1995, p. 68; Rusu-Pescaru 2005, p. 56-58).
Sub acest sanctuar s-au mai descoperit două faze de construcţii, care ar fi putut aparţine tot
unor edificii de cult; astfel, faza a doua este reprezentată de o clădire cu absidă pe latura de NV,
construită din lemn şi care are în colţul de SE o construcţie dreptunghiulară din lemn, cu laturile de 4,5
m x 4 m - aici pare să fi fost intrarea (Ursachi 1995, p. 64; Rusu-Pescaru 2005, p. 58).
Prima fază de construcţie este reprezentată de o clădire dreptunghiulară orientată SSE-VNV,
înconjurată cu gropi de pari, cu podina din lut galben bine bătătorit. Latura lungă este de 14 m, iar cea
scurtă de 8 m şi se pare că edificiul a avut două încăperi, despărţite de un zid din pari înfipţi în pământ
(Ursachi 1995, p. 62-64; Rusu-Pescaru 2005, p. 59).
Piaţa pavată se află în centrul acropolei, lângă locuinţa palat şi sanctuarul circular, întinzându-
se spre NV, către zona de intrare pe acropolă. Pavajul este realizat din piatră de râu de dimensiuni
mijlocii, aşezată pe o platformă de pământ bine bătătorit. Aceasta servea probabil ca loc de adunare, de
sfat, sau de trecere către principalele edificii ridicate pe acropolă, ce o mărgineau (Ursachi 1995, p.
74).
În ceea ce priveşte materialul arheologic descoperit pe acropolă, putem spune că predomină
ceramica, împărţită în două categorii, cea lucrată cu mâna şi ceramica lucrată la roată (Ursachi 1995,
p. 148).
Ceramica lucrată cu mâna este realizată de obicei dintr-o pastă grosieră de culoare brun-
cărămizie, brun-negricioasă, gălbuie sau neagră, cu multe pietricele, mică şi uneori cioburi pisate în
compoziţie. Este reprezentată de mai multe variante de vase, folosite în special pentru gătit: vase-
borcan, vase de tip sac, ceşti dacice/opaiţe, vase cu corpul alungit, uşor bombat şi buza evazată,
străchini. Ornamentele cele mai întâlnite sunt brâiele în relief, alveolate sau crestate, butonii,
crestăturile oblice pe buză şi motivele incizate, grupate în fascicule curbate sau drepte. Există şi vase
lucrate cu mâna din pastă fină, arse mai bine în comparaţie cu cele lucrate din ceramică grosieră şi care
prezintă la suprafaţă un slip lustruit ce le face impermeabile; acestea au culoarea neagră, brun-gălbuie
sau cărămizie şi erau folosite în special la transportul şi depozitarea produselor (Ursachi 1995, p. 149).
Ceramica lucrată la roată este realizată dintr-o pastă de bună calitate, bine arsă, cea mai mare
parte a sa fiind de culoare cenuşie, cu mai multe nuanţe şi roşie-cărămizie, acoperită uneori cu un slip
foarte fin. Din punct de vedere tipologic, în această categorie intră oale cu corpul bombat, ceşti, căni,
străchini, castroane, fructiere, capace, strecurători şi chiupuri pentru provizii. Ornamentele sunt
realizate prin lustruire, prin incizii drepte sau în val, sau, mai rar, prin ştampilare; ornamentele în relief
sunt mai puţin frecvente (Ursachi 1995, p. 168-194).
O categorie aparte o reprezintă ceramica pictată, de factură fină şi lucrată la roată (Pl. 13). Ca
tipuri de vase peste care a fost aplicată această pictură amintim cănile, fructierele, imitaţiile după vase
kantharos, capacele, străchinile, platourile, vasele cu tub, cupele cu picior, iar ca ornamente pictate
sunt prezente benzile distanţate, mai late sau mai înguste şi triunghiurile haşurate, de culoare roşie sau
brun-roşcată, care alternează uneori cu benzile de culoare albă sau gălbuie (Ursachi 1995, p. 202-
207).
Ceramica de import, în cantitate destul de mare, este prezentă prin vase realizate dintr-o pastă
fină, de provenienţă grecească şi romană, vase care reprezintă o dovadă a relaţiilor de schimb şi de
comerţ ale dacilor cu cele două lumi, precum şi a interesului manifestat de aristocraţia locală faţă de
piesele de lux. Cel mai răspândit tip al vaselor de import îl constituie amfora, de tip Cos şi pseudoCos,
a cărei caracteristică este culoare albicioasă; culoarea gălbuie este specifică amforelor fusiforme cu
gâtul lung şi îngust, iar culoarea roşie amforelor cu gura largă. Alte tipuri de piese de import care apar
aici sunt kantharosul, cănile, platourile, străchinile, farfuriile, afumătorile, vasele cu gura trasă spre
interior, cupele deliene (Ursachi 1995, p. 208-225).
Între piesele descoperite în acest centru trebuie menţionate piesele de metal, realizate din fier,
bronz şi argint: este vorba despre o serie de unelte şi de arme, dar şi despre obiecte de podoabă, din
această ultimă categorie făcând parte fibulele, brăţările, cerceii, oglinzile, pandantivele, cataramele,
nasturii, lănţişoarele, aplicele, inelele; alături de acestea au mai fost descoperite peste 50 de mărgele
din sticlă (Ursachi 1995, p. 226-248).

70
 Descoperirile monetare apărute şi ele într-un număr destul de mare, se prezintă sub forma
monedelor dacice (aşa cum am precizat şi în rândurile de mai sus), dar şi a monedelor de provenienţă
romană. În total au fost descoperite 12 monede romane republicane şi 5 monede romane imperiale, la
care se adaugă cinci monede din bronz şi una din argint, ce nu pot fi identificate (Ursachi 1995, p.
248-252).
În acelaşi timp, centrul de putere de la Brad este un important centru meşteşugăresc şi
comercial (fapt demonstrat prin numărul mare de piese produse aici, de toate categoriile - în special
prin materialul ceramic - dar şi prin prezenţa numărului mare de piese de import), el fiind un punct de
legătură între lumea greco-romană şi centrele de putere din sud-estul Transilvaniei.
Alături de acest centru se mai află centrele de la Poiana şi Răcătău, cu o evoluţie comună; este
foarte probabil ca ele să fi făcut parte din aceeaşi structură politică şi economică.
În aşezarea de la Poiana spre exemplu, aflată pe un promontoriu de pe malul stâng al
Siretului, au fost descoperite aglomerări de locuinţe cu o suprafaţă cuprinsă între 10-30 m², despărţite
de zone pietruite; în mijlocul acestor aglomerări a fost identificat un spaţiu pavat, probabil o piaţă
publică. Construcţiile se datează între secolul I î Chr. şi începutul secolului II d. Chr. (Vulpe şi Teodor
2003, p. 37-38, 104).
Se pare că cele trei aşezări fortificate de pe Siret au fost atât centre regionale de artizanat, cât
şi comerciale. Cu toate că nu se aflau într-o zonă bogată în resurse minerale, fapt care a influenţat
prelucrarea aici a metalelor, au fost totuşi descoperite urme şi unelte folosite în practicarea acestui
meşteşug, materia primă fiind, probabil, fie adusă din zone mai îndepărtate, fie provenită din surse
locale slabe, necunoscute până în momentul de faţă. În compensaţie, locuitorii acestora excelau în
prelucrarea lemnului, fapt atestat de prezenţa uneltelor folosite în acest meşteşug, dar şi în prelucrarea
osului şi confecţionarea ceramicii (Florea 2011, p. 81).
Revenind la prelucrarea metalelor, amintim faptul că la Poiana s-a descoperit zgură, fier brut,
obiecte nefinite, lingouri şi unelte specifice practicării acestui meşteşug (Vulpe şi Teodor 2003, p. 42,
105). Unele piese din bronz şi argint produse aici, precum fibulele, cerceii, pandantivele, au ajuns şi în
câteva centre din Transilvania, cum ar fi Piatra Craivii şi Sighişoara-Wietenberg (Rustoiu 1997, p. 20-
21). De asemenea, în aşezarea de la Brad este atestată prelucrarea bronzului, aici fiind descoperite
lingouri, creuzete şi cuptoare, o situaţie similară fiind întâlnită şi la Răcătău (Căpitanu 1976, p. 53;
1983, p. 202).
Amplasarea acestor aşezări pe o importantă rută comercială a făcut ca ele să prospere prin
comerţul practicat atât cu oraşele greceşti de pe ţărmul de nord şi de est al Mării Negre sau cu cele din
Marea Mediterană, cât şi cu romanii, dovezi în acest sens constituindu-le piesele de import descoperite
încă din straturile arheologice cele mai vechi (secolele IV-III î Chr.), în special amforele; apogeul
acestor schimburi se întâlneşte între secolele I î. Chr.-I. D. Chr. (Florea 2011, p. 83-84).
Legat de acest aspect, amintim în încheiere faptul că deşi în centrul de la Poiana au fost
descoperite cele mai multe piese de import, acestea sunt prezente şi în centrele de la Răcătău şi Brad:
este vorba despre vase de lux, lămpi, flacoane de parfum şi ulei aromatic, mirodenii, bijuterii, amfore,
instrumente medicale. De asemenea, în aşezarea de la Poiana s-au descoperit 52% din totalul
monedelor descoperite în Dacia (Vulpe şi Teodor 2003, p. 42, 105).

D. Centre de putere din Banat

D. 1. Centrul de la Divici (harta 2/4).

Centrul de la Divici, aflat pe malul Dunării în punctul Grad, între km fluviali 1065-1066, pe
un promontoriu stâncos de formă triunghiulară, are dimensiunile de 130 m X 90 m, axa lungă orientată
S-SE - N-NV şi vârful dinspre S-SE îndreptat spre Dunăre. Altitudinea sa absolută este de 189,5 m, cu
o diferenţă de nivel faţă de cursul Dunării de 110 m (Gumă et alii 1987, p. 199; 1995, p. 401). Aici au
fost surprinse trei faze de fortificare şi locuire ale platoului superior (plan 15), după cum urmează:
- prima fază, care începe în cursul secolului II î. Chr. şi merge până în prima jumătate a
secolului I î. Chr. Acum s-a ridicat un val de pământ cu palisadă, situat în partea de sud-vest;
- a doua fază, datată între a doua jumătate a secolului I î. Chr. şi începutul secolului I d. Chr.,
încheiată printr-o distrugere violentă care poate fi pusă pe seama unui atac roman efectuat în contextul
eforturilor de asigurare a limes-ului dunărean din timpul împăraţilor Augustus sau Tiberius. În această

71
etapă s-a nivelat valul de pământ ridicat în faza anterioară, prin aducerea de lut, care a fost apoi bine
tasat, realizându-se o terasă peste care s-a ridicat un zid cu două paramente, din piatră locală, parţial
fasonată, legată cu lut şi cu emplectonul compus din piatră sfărâmată şi lut. Zidul a fost sprijinit în
partea de exterior cu bârne de lemn înfipte în sol;
- în fine, cea de a treia şi ultima fază, datată la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului I d.
Chr., reprezentată de o refacere a zidului ridicat în cea de a doua fază - pe latura de nord-vest a
platoului - care ajunge acum la grosimea de 2,20 m şi mai apoi de ridicarea unui zid gros de 3,60 m pe
latura nord-estică. Latura exterioară a acestui zid se pare că a fost întărită cu grinzi de lemn care aveau
un capăt înfipt în pământ, plasate la o distanţă de doi metri una faţă de alta. Zidul de incintă a fost
ridicat din blocuri de piatră cioplită legată cu lut, cu două paramente şi emplecton în interior, compus
din piatră de stâncă nefasonată, amestecată cu lut şi bine tasată (Gumă et alii 1995, p. 405-407, 411;
Rustoiu 2007, p. 18).
Platoul promontoriului se prezintă sub forma unei pante, destul de accentuate pe direcţia N-S;
acesta, datorită configuraţiei naturale a terenului, dar şi a terasărilor de lut sau a elementelor de
fortificaţie, are aspectul unui amfiteatru cu deschiderea spre Dunăre. În perimetrul său se pot distinge
trei zone, sau trei terase succesive: partea cea mai înaltă, cu acropola, a fost numită terasa I, apoi
partea mijlocie, numită terasa II şi în fine partea inferioară, numită terasa III. În afara platoului au mai
fost identificate urme de locuire pe pantele dealului învecinat, din partea nord-vestică, numită „terasa
A”, precum şi la poalele dealului, în partea sud-estică, pe malul Dunării, acolo unde se află o întinsă
aşezare nefortificată, aşa zisa „aşezare civilă” (Gumă et alii 1987, p. 201, 210-211).
Accesul către platoul cetăţii se făcea pe două drumuri principale, care au fost amenajate,
măcar parţial, de către locuitorii acesteia. Primul, mai scurt dar mai abrupt, urca pe panta nord-estică;
săpat în stâncă până în zona şanţurilor de apărare, situate în şaua de legătură cu dealul învecinat, făcea
o curbă pe sub zidul de piatră al laturii de est şi intra în zona cea mai înaltă a platoului între zid şi
terasa II. Cel de-al doilea, mai uşor, dar mai lung, pleca din vale şi urca pantele dealurilor
înconjurătoare, se întorcea spre fortificaţie dinspre nord şi intra în aceasta prin zona nord vestică a
terasei III, pe lângă cea de a doua incintă de piatră, ce închidea dinspre Dunăre terasa II (Gumă et alii
1987, p.207-208).
În afara celor două turnuri locuinţă descoperite în acest centru, prezentate într-un capitol
anterior al lucrării de faţă, au mai fost descoperite o serie de locuinţe, unele de suprafaţă, altele
semiadâncite, construite pe terasa I şi II. Pe aceleaşi terase au fost găsite mai multe gropi, împărţite în
două categorii: unele mai puţin adânci, în formă de căldare, cu pereţii drepţi şi fundul albiat şi altele în
formă de clopot, mai înguste la gură şi mai largi la fund, folosite la păstrarea proviziilor (Gumă et alii
1987, p. 208-210; Gumă et alii 1995, p. 403). La acestea se adaugă o cisternă, situată în partea sud-
estică a platoului, la limita terasei II cu terasa III, cu pereţii şi acoperişul boltiţi, realizaţi din blocuri de
calcar calcinat; fundul era albiat şi alcătuit din lespezi lipite una de alta, acoperite cu un strat de
lipitură arsă (Gumă et alii 1987, p. 208).
În ceea ce priveşte materialul arheologic, putem spune că predomină ceramica, în forme
tipice secolului I î. Chr.-I d. Chr., împărţită în două categorii: cea lucrată cu mâna, în cantităţile cele
mai mari, prezentă mai cu seamă în primul şi cel de al doilea nivel de locuire şi ceramica lucrată la
roată, care apare în special în ultimul nivel de locuire, mai ales în zona incintei din piatră şi a turnului I
(Gumă et alii 1987, p. 211).
Ceramica lucrată cu mâna este realizată dintr-o pastă grosieră de culoare brună sau brun-
cărămizie, mai rar neagră sau neagră-cenuşie, care are în compoziţie multe pietricele, mică şi uneori
cioburi pisate. Este reprezentată prin mai multe variante de vase-borcan, cu pereţii mai mult sau mai
puţin bombaţi, vase de tip sac, ceşti dacice/opaiţe, cu una sau două toarte, vase cu corpul alungit, uşor
bombat şi buza evazată (vas-pepene), străchini şi fructiere. Acestea din urmă au buza lăţită şi sunt
realizate dintr-o pastă mai fină. Ornamentele cele mai întâlnite sunt brâiele în relief, alveolate sau
crestate, butonii, crestăturile oblice pe buză şi motivele incizate, grupate în fascicule curbe sau drepte
(Gumă et alii 1987, p. 211-212; Gumă et alii 1995, p. 407-408).
Ceramica lucrată la roată (Pl. 14) este realizată dintr-o pastă de bună calitate, bine arsă, cea
mai mare parte fiind de culoare cenuşie, dar şi cenuşiu-roşcată sau roşie. Din punct de vedere
tipologic, în această categorie sunt prezente oalele cu corpul bombat, ceştile, cănile, străchinile,
castroanele, fructierele, capacele şi chiupurile pentru provizii. Ornamentele sunt realizate prin lustruire
sau prin incizii drepte sau în val (Gumă et alii 1987, p. 212-213; Gumă et alii 1995, p. 408-409).

72
 O categorie aparte o reprezintă ceramica pictată, de factură fină şi lucrată la roată, descoperită
aproape în exclusivitate în zona incintei de piatră, în special în zona turnului-locuinţă nr. I. Vasele sunt
pictate cu benzi distanţate, mai late sau mai înguste, de culoare roşie sau brun-roşcată, alternate uneori
cu benzi de culoare alb-gălbuie (Gumă et alii 1987, p. 213; Gumă et alii 1995, p. 409).
Ceramica de import este şi ea prezentă prin câteva fragmente provenite de la vase realizate din
pastă fină şi de culoare roşie, de la amfore de provenienţă romană, dar şi printr-un fragment de vas
bombat, lucrat la roată, pictat cu benzi late, albe, pe fond roşu, de factură celtică târzie (Gumă et alii
1987, p. 213).
O altă categorie de piese descoperite în centrul de la Divici o reprezintă piesele din metal,
realizate în special din fier, bronz şi argint, în următoarele variante:
- podoabe şi accesorii vestimentare - în nivelul doi de locuire au fost descoperite mai multe
fibule, (Pl. 15/5-14) dintre care două din bronz, o brăţară din argint şi o pafta din fier. Una dintre
fibule, căruia îi lipseşte o mare parte din ac, este de schemă La Tène târziu; are portagrafa neajurată,
arcul lăţit, iar resortul, alcătuit din patru spire, are coarda petrecută pe după arc. A doua fibulă, din care
se păstrează doar resortul şi o parte din ac, este fie tot de schemă La Tène târziu, fie de tip linguriţă.
Brăţara, realizată din argint de bună calitate, este decorată cu linii incizate. În fine, paftaua din fier se
păstrează şi ea fragmentar, cu cârligul cheutorii terminat într-un buton piramidal. În ultimul nivel de
locuire, în zona turnului-locuinţă nr. I, a fost descoperit un pinten din fier (Gumă et alii 1987, p. 214;
1995, p. 409) şi tot aici, două fibule din bronz cu corpul puternic profilat. Una dintre ele are piciorul
neajurat, arcul terminat într-un buton biconic şi capul lăţit, prevăzut cu un buton profilat, semisferic;
cealaltă prezintă doi butoni decoraţi pe arc, având corpul terminat tot printr-un buton biconic; o brăţară
fragmentară din argint, circulară în secţiune şi o amuletă realizată din piatră semipreţioasă, şlefuită şi
perforată, se adaugă pieselor menţionate mai sus (Gumă et alii 1987, p. 215);
- obiecte de construcţie - în această categorie se remarcă îndeosebi numărul mare de cuie,
piroane şi scoabe, răspândite pe întreaga suprafaţă a fortificaţiei, dar în special în zona locuinţelor, a
turnurilor-locuinţă şi a zidurilor de incintă (Gumă et alii 1987, p. 214);
- unelte - săpăligi, cuţite curbe, seceri, dălti de tâmplărie, toate din fier şi o nicovală de bijutier
din bronz (Gumă et alii 1987, p. 214; 1995, p. 410);
- arme - vârfuri de săgeţi (între care unul piramidal şi unul cu opritor pe tijă), vârfuri de lance
(două la număr, descoperite în ultimul nivel de locuire), fragmente provenite de la scuturi (Gumă et
alii 1987, p. 214; 1995, p. 410), două pumnale curbe (Săcărin et alii 2013, p. 55-75);
- unelte din os - acestea sunt reprezentate de o spatulă fragmentară (Gumă et alii 1987, p. 214);
- obiecte de import - această categorie este reprezentată de un obiect de bronz cu destul de
mult plumb în compoziţie, turnat într-un tipar monovalv în formă de scoică marină, cu partea
inferioară lisă; se pare că piesa este de provenienţă romană. Tot în această categorie trebuie să
încadrăm şi câteva piese de echipament militar, descoperite pe nivelul de distrugere al cetăţii, deşi
acestea pot proveni de la un soldat roman: un buton de bronz argintat şi câteva plăcuţe (Pl. 15/4)
provenite de la o lorica squamata (Gumă et alii 1987, p. 215). Celor menţionate li se adaugă două
toarte din bronz şi una din argint, părţi componente ale unor strecurători romane din perioada
republicană târzie (Pl. 15/1-3), o fibulă fragmentară din bronz, cu portagrafa scurtă (4 spire) şi coardă
interioară, de asemenea de provenienţă romană (încadrată în tipul fibulelor militare), o fibulă din bronz
ce aparţine variantei orientale a fibulelor puternic profilate, cu două noduri ornamentate cu incizii pe
arc, datată în a doua jumătate a secolului I d. Chr. şi începutul secolului II d. Chr. (probabil un import
din vest), două fibule cu balama, una de tip Aucissa şi una în formă de disc, ambele răspândite de
armata romană (Rustoiu 2007, p. 19-20).
- Monedele - două monede romane din bronz, un as postum al lui Germanicus, bătut între anii
40-41 d. Chr. de către împăratul Caligula în cinstea tatălui său (Gumă et alii 1987, p. 215) şi un as
emis de împăratul Claudius între 42-44 (Gumă et alii 1995, p. 410).
Despre acest centru dacic se poate aprecia că a fost cel mai important din sudul Banatului
românesc, având rolul sa supravegheze şi să controleze, alături de celelalte fortificaţii din această zonă,
cursul Dunării, dar şi să apere graniţa de pe malul nordic al fluviului.
Totodată, a fost un important centru meşteşugăresc (fapt demonstrat de numărul mare de piese
descoperite şi realizate aici, atât din ceramică, cât şi din metal - descoperirea nicovalei de bijutier, din
bronz, este un argument referitor la această afirmaţie), dar şi comercial (comerţul făcându-se în special

73
cu lumea romană), fapt demonstrat de numărul mare de piese de import şi de monedele de provenienţă
romană găsite în cuprinsul aşezării/fortificaţiei.
În ceea ce priveşte sfârşitul cetăţii de la Divici, acesta trebuie pus pe seama unui asediu urmat
de un incendiu puternic. Latura de NV a zidului de incintă a fost dărâmată, atât în nivelul de
dărâmătură, cât şi în nivelul de arsură fiind descoperite numeroase piese de armament şi de
echipament militar (vârfuri de săgeţi, proiectile de catapultă de tip roman, fragmente de lorica
squamata). Aceste evenimente pot fi puse în legătură, cel mai devreme, cu campaniile dacice ale lui
Domiţian şi cel mai târziu odată cu primul război dacic iniţiat de Traian. Odată cu sfârşitul fortificaţiei
se încheie şi locuirea dacică de aici, cea mai puternică din sudul Banatului românesc (Gumă et alii
1995, p. 411).
Evoluţia centrului de la Divici trebuie pus în legătură cu celelalte fortificaţii din zonă; astfel,
în aval se află fortificaţia de la Pescari, judeţul Caraş-Severin, situată în punctul Culă, din apropierea
Dunării, punct care se ridică cu 40 m deasupra acesteia şi se încadrează cronologic între secolele I î.
Chr.-I d. Chr. Ca elemente de fortificare reţinem un şanţ în spatele căruia s-a ridicat o palisadă dublă,
distrusă violent în urma unui incendiu; o a doua palisadă, construită pe locul celei dintâi, a fost distrusă
la fel, tot prin incendiu (Glodariu 1983, p. 54). Cercetătorul Aurel Rustoiu susţine existenţa, ca
elemente de fortificare, a două şanţuri şi valuri, ultimele suprapuse; pe coama lor a fost ridicată câte o
palisadă dublă, pe pantele de nord şi est, pantele de vest şi sud fiind foarte abrupte şi neavând nevoie
de elemente de fortificare (Rustoiu 2007, p. 20).
Tot în aval se găseşte şi fortificaţia de la Liubcova (com. Berzasca, judeţul Caraş-Severin).
Aceasta, aflată în punctul numit Stenca Liubcovei, se poziţionează între Liubcova şi Berzeasca, în
imediata apropiere a Dunării şi are două faze: în prima, datată între secolele III-II î. Chr., s-a ridicat un
val de pământ şi s-a săpat un şanţ de apărare, iar în cea de-a doua, plasată cronologic din timpul lui
Burebista (jumătatea secolului I î. Chr.) până la războaiele daco-romane de la începutul secolului II d.
Chr., s-a ridicat, pe coama valului de pământ, o palisadă cu două şiruri de stâlpi, groşi de 0,40-0,45 m,
spaţiul dintre ei fiind umplut cu piatră; tot acum este adâncit şi şanţul de apărare din faţa valului.
Elementele de fortificare au fost surprinse pe latura de nord, celelalte laturi fiind abrupte şi dotate, din
acest motiv probabil, doar cu o palisadă simplă (Rustoiu 2007, p. 20-21).
În amonte de centrul de la Divici se găseşte fortificaţia de la Socol-Palanački Breg; amplasată
la începutul defileului Dunării, închizând chiar accesul în acesta, ea a fost ridicată pe un deal care se
înalţă cu 20-30 m deasupra fluviului. Aici doar latura de est a fost fortificată (cu un zid de piatră în faţa
căruia se afla un şanţ, fapt care ar putea indica existenţa unui val sub zid, anterior acestuia), celelalte
laturi fiind foarte abrupte. Ca datare, în urma materialelor descoperite la suprafaţă şi într-un mic sondaj
arheologic, se propune perioada cuprinsă între secolele I î. Chr.-I d. Chr. (Rustoiu 2007, p. 21).
În fine, o ultimă fortificaţie asupra căreia ne îndreptăm atenţia în rândurile de faţă, este cea
aflată în sud-vestul Banatului, mai exact la Židovar în Serbia, pe valea Caraşului, ea fiind atribuită
scordiscilor de către majoritatea cercetătorilor sârbi. Cu toate acestea însă, în urma analizei
materialelor arheologice, s-a dovedit că aparţine unei comunităţi de daci. Fortificaţia a fost ridicată pe
un platou înalt de pe malul stâng al râului Caraş, aflat la 40 m deasupra văii şi are o suprafaţă de 0,5
ha. Sistemul defensiv era compus, probabil, dintr-un val de pământ cu palisadă. Cercetările efectuate
aici au condus la identificarea a trei niveluri de locuire: în primul, datat în prima jumătate a secolului I
î. Chr., au fost descoperite atât vase scordisce, cât şi dacice; în cel de al doilea, datat între a doua
jumătate a secolului I î. Chr. şi începutul secolului I d. Chr., pe lângă ateliere, locuinţe şi vetre, a fost
găsită o construcţie cu absidă orientată NV, ce pare a fi un sanctuar; cel de-al treilea nivel, ultimul, se
datează în secolul I d. Chr. şi a fost păstrat mai prost, cu toate că nu a fost incendiat (Rustoiu 2007, p.
21-22).

E. Centre de putere din sudul Transilvaniei

În sudul Transilvaniei se găsesc mai multe centre aristocrate, majoritatea amplasate pe înălţimi
ce variază între 700 şi 1083 m altitudine. O parte a lor îşi încep activitatea încă din secolul II î. Chr.,
fiind centre tribale fortificate, de tradiţie locală, care se afirmă după dispariţia autorităţii celtice din
Transilvania.

74
 E. 1. Centrul de la Miercurea Sibiului IV (harta 2/5).

Centrul se află în apropierea cursului râului Secaş (la nord de acesta) pe o terasă a acestuia
ridicată cu aproximativ zece metri de cursul râului, respectiv la cca 1 km nord - nord-est de oraşul
Miercurea Sibiului din judeţul Sibiu.
Oraşul Miercurea Sibiului, în a cărui rază administrativă se află situl nostru, este plasat în
Depresiunea Apoldului, fiind desfăşurat pe un relief vălurit, sub forma unor gruiuri teşite, alungite
către valea Secaşului (Badea et alii 1971, p. 58-59). Clima este una de factură temperat-continentală,
iar din punct de vedere hidrografic microregiunea este drenată de râul Secaş, afluent al Sebeşului, prin
intermediul căruia se asigură racordarea zonei la bazinul hidrografic al Mureşului (Badea et alii 1971,
p. 31).
În acest sit se află două faze de locuire din perioada La Tène.

Faza I de locuire este compusă dintr-un strat cenuşiu, afânat, cu materiale răvăşite şi mărunte,
provenite de la o reamenajare a terenului; stratul este dispus de la adâncimea de -0,30/0,80 m până la -
0,60/2,50 m, sub el conturându-se complexele adâncite ce aparţin acestei faze a locuirii dacice.
Majoritatea complexelor descoperite de noi - care aparţin acestei faze - sunt gropi circulare cu
pereţii cilindrici şi umplutură cenuşie; ele sunt grupate pe acropola aşezării, care domină aşezarea
desfăşurată pe terasă. În unele dintre ele erau depuse vase (Pl. 17/1, 2), motiv pentru care noi le-am
interpretat ca gropi cu depuneri rituale; în altele au fost descoperite foarte puţine materiale
arheologice, îndeosebi fragmente ceramice şi chirpici - acestea pot fi încadrate în categoria gropilor de
provizii şi/sau a celor menajere.
În rândurile ce urmează vom prezenta complexele cu depuneri rituale:
Complexul C 522 (foto 20) - groapă cu depunere rituală votivă (car miniatural). Dimensiuni:
diametru - 1,35 m, adâncime - 0,60 m.
Complexul C 524 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 1,70 m,
adâncime - 0,70 m.
Complexul C 526 - groapă cu depunere rituală (un vas de dimensiuni mari, în interiorul căruia
se găsea un vas de dimensiuni mai mici). Dimensiuni: diametru - 1,10 m, adâncime - 0,50 m.
Complexul C 532 - groapă cu depunere rituală (trei vase). Dimensiuni: diametru - 2,20 m,
adâncime - 0,50 m.
Complexul C 535 - groapă cu depunere rituală (un vas de dimensiuni mari). Dimensiuni:
diametru - 0,80 m, adâncime - 0,10 m.
Complexul C 536 - groapă cu depunere rituală (două vase). Dimensiuni: diametru - 0,90 m,
adâncime - 1,00 m.
Complexul C 544 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 1,10 m,
adâncime - 0,25 m.
Complexul C 572 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 1,50 m,
adâncime - 0,60 m.
Complexul C 583 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 0,63 m,
adâncime - 0,35 m.
Complexul C 589 - groapă cu depunere rituală (două vase unul în altul). Dimensiuni:
diametru - 0,60 m, adâncime - 0,20 m.
Complexul C 598 - groapă cu depunere rituală (un vas miniatural). Dimensiuni: diametru -
1,45 m, adâncime - 0,80 m.
Complexul C 599 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 0,30 m,
adâncime - 0,10 m.
Complexul C 737 - groapă cu depunere rituală (trei vase). Dimensiuni: diametru - 2,50 m,
adâncime - 0,30 m.
Complexul C 754 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 1,85 m,
adâncime - 1,05 m.
Complexul C 758a - groapă cu depunere rituală (două vase cu gura în jos, aşezate unul în
altul). Dimensiuni: diametru - 1,85 m, adâncime - 1,05 m.
Complexul C 764 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni diametru -1,30 m,
adâncime -0,80 m.

75
 Complexul C 784 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 1,20 m,
adâncime - 0,30 m.
Complexul C 812 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 0,35 m,
adâncime - 0,20 m.
Complexul C 814 - groapă cu depunere rituală (un vas). Dimensiuni: diametru - 1,80 m,
adâncime - 0,95 m.
Complexul C 838 - groapă cu depunere rituală (trei vase cu gura în jos, grupate în centrul
gropii). Dimensiuni: diametru - 1,10 m, adâncime - 0,20 m.
O piesă cu adevărat deosebită este cea descoperită în complexul C 522, piesă depusă pe fundul
complexului, în centru. Este vorba despre un car votiv miniatural din fier (Pl. 16, 17), cu patru roţi, din
care se păstrează doar două întregi, fiecare cu câte cinci spiţe. Butucii roţilor sunt din bronz,
păstrându-se toţi patru; sunt realizaţi prin turnare. Carul este lucrat din trei foiţe de fier forjate, cu
grosimea de 5 mm, sudate între ele prin opt nituri de fier, câte patru pe fiecare latura lungă. În partea
superioară este ornamentat cu trei bare torsionate, atât pe laturile lungi, cât şi pe cele scurte, acestea
din urmă fiind prevăzute cu câte un mâner, realizat dintr-o bară de fier torsionată. În cele patru colţuri,
cele trei bare de fier torsionate, precum şi cea din care sunt executate mânerele, sunt legate între ele
printr-un buton din fier. Piesa a intrat în colecţia Arheologie a Muzeului Naţional Brukenthal - Muzeul
de Istorie Casa Altemberger, cu numărul de inventar A 11164 (Natea 2013, p. 68).
Dimensiuni:
Înălţime - 13,5 cm;
Adâncime cuvă - 9 cm;
Lungime - 42 cm;
Lăţime - 25,5 cm;
Grosime tablă - 0,5 cm;
Diametru roţi - 13 cm;
Diametru bară roţi - 1 cm;
Diametru spiţe - 0,8 cm;
Diametru butuci - (3) 3,9 cm, (1) 3,3 cm;
Lungime butuci - 3,6 cm, 3,85 cm, 3,92 cm, 3,37 cm;
Diametru butuc exterior - 1,45 cm, 1,40 cm, 1,5 cm, 1,35 cm;
Diametru butuc interior - 1,42 cm, 1,40 cm, 1,47 cm, 1,29 cm.
Butucul roţii 1 este perforat în ambele părţi, pentru a se putea prinde de osie cu câte un cui;
perforaţia se găseşte numai pe o parte şi are diametrul de 0,47 cm.
Butucul 3 nu este perforat în totalitate, partea exterioară fiind plină.
Diametrul perforaţiilor pentru osie, în butuci, este de 0,62 cm.
Pe diametrul maxim al fiecărui butuc se găsesc cinci crestături, ce marchează locul unde au
fost sudate de acesta spiţele.
Osia a fost executată din bară de fier, din ea păstrându-se doar o mică parte, în butucul patru.
Dimensiuni cuvă:
Lungime în interior - 27 cm;
Lăţime în interior - 17 cm;
Lungime în partea superioară în interior - 34 cm;
Lăţime în partea superioară în interior - 23 cm;
Lungime tablă centrală - 42 cm;
Lăţime tablă centrală în mijloc - 12 cm, la capete în partea inferioară - 14 cm, la capete în partea
superioară - 19,5 cm;
Lungime tablă exterioară - 43,5 cm;
Lăţime tablă exterioară - 13 cm;
Tablele sunt prinse între ele cu două platbande din fier, prin câte un nit la capete, sub cuvă şi
au lungimea de 9 cm, lăţimea de 1,5 cm, grosimea de 0,5 cm.
Tabla centrală suprapune tablele exterioare, care sunt decupate la colţuri în partea de jos şi
apoi întoarse, formând colţurile rotunjite.
Ornamentele:
Lungimea barelor - 34 cm; 25 cm
Diametrul barelor - 0,56 cm

76
 Mânerele:
Se păstrează doar unul întreg, cu lungimea de 5,4 cm şi lăţimea de 4,4 cm; cel de-al doilea este
fragmentat, păstrându-se din el doar o mică parte.
Lungimea totală a barei din care este realizat mânerul este de 33 cm.
Alături de gropile rituale descrise mai sus, au fost descoperite şi câteva locuinţe, ridicate pe
stâlpi de lemn înfipţi în pământ; pereţii erau executaţi dintr-un „schelet” de lemn, peste care s-a
aplicat o împletitură de nuiele şi apoi un strat de lut, care s-a transformat în chirpici în urma incendierii
construcţiilor. Acoperişul era tot din lemn, cu învelitoare din paie sau stuf.
Complexele C 607, 608, 609 (Pl. 47, Foto 7) formează împreună un complex (dimensiuni:
lungime 3 m, lăţime 2,10 m), respectiv o locuinţă semiadâncită cu gropi de stâlp la colţuri.
Complexul C 704 (Pl. 47, Foto 8; 58, fig. 1) - locuinţă semiadâncită cu gropi de stâlp.
Dimensiuni: lungime 3,60 m, lăţimea 3,50 m.
Complexul C 691 (Pl. 48, Foto 1) - locuinţă din care s-au păstrat şanţurile de fundaţie, cu
gropi de stâlp la colţuri. Dimensiuni: lungime 10,40 m, lăţime 8,50 m, adâncimea şanţurilor şi a
gropilor de stâlpi aproximativ 0,30 m.
Acestui nivel de locuire îi aparţin şi două cuptoare menajere şi a fost datat de la sfârşitul
secolului III î. Chr., până la mijlocul secolului II î. Chr., cu ajutorul a două monede de argint (pe care
le vom descrie mai jos), descoperite în complexul numerotat de noi 355, dar şi pe baza materialului
ceramic şi metalic găsit în complexele ce-i aparţin.
Moneda 1, imitaţie Filip II din primele serii, grupa A (Pl. 20/1, 1a).
AR, tetradrahmă, 15 g; 22,8 x 23,2 mm.
Piesa se datează între sfârşitul secolului IV î. Chr. - jumătatea secolului III î. Chr.
Descriere: pe avers este redat capul lui Zeus, în profil spre dreapta. Buzele sunt marcate prin
două globule, iar barba este stilizată. Pe revers, un călăreţ (calul, în trap, are capul prezentat
schematic), de asemenea întors spre dreapta, cu o ramură în mâna stângă şi hăţurile în dreapta.
Legenda, incompletă, este următoarea: ΦΙΙΛ. În faţa calului apare sigla Λ, dedesubt un animal, iar sub
piciorul ridicat sigla ο şi un şarpe (?) (Natea et alii 2013, p. 27; Luca et alii 2013, p. 17).
Moneda 2, tip Huşi-Vovrieşti (Pl. 20/2, 2a).
AR, tetradrahmă, 13,01 g; 24,8 x 22,7 mm (Preda 1973, pl. XXIII, nr. 2, variantă).
Piesa se datează între sfârşitul secolului III î. Chr. - mijlocul secolului II î. Chr.
Descriere: imitaţie după tetradrahmele lui Filip II, realizată prin procedeul baterii. Pe avers se
găseşte capul lui Zeus, cu barbă şi cunună de lauri, în profil spre dreapta, iar deasupra apare o
contramarcă de formă aproximativ rectangulară cu simbol neidentificabil. Pe revers este înfăţişat un
cal în trap cu călăreţ, ambii stilizaţi şi în profil spre dreapta. Călăreţul este schematizat, aproape redus
la un simplu contur, ţinând ramura (?) sau hăţul într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se de spatele
calului. Nu se distinge dacă poartă ceva pe cap. Calul este destul de bine reprezentat, având două
picioare ridicate, unul în faţă şi altul în spate. Coada este stufoasă, ţinută în vânt. Pe revers, pe
verticală, până în dreptul capului călăreţului, apare o tăietură care pătrunde adânc în miezul monedei.
Legenda lipseşte (Natea et alii 2013, p. 27-28; Luca et alii 2013, p. 17).
Faza a II-a de locuire se prezintă sub forma unui strat de pământ negru-cafeniu, uşor lutos,
dispus de la adâncimea de 0,15/0,35 m până la - 0,30/0,80 m.
Această fază de locuire, complexă, este cea mai importantă din punct de vedere al
descoperirilor.
Ea este reprezentată de mai multe locuinţe de suprafaţă, de formă dreptunghiulară, care se
conturează la adâncimea de 0,20/0,30 m şi coboară până la 0,40/0,50 m. Resturile locuinţelor se
compun dintr-un amestec de fragmente ceramice lucrate cu mâna şi la roată, predominant nedecorate
(sunt însă prezente şi cele specifice, prin tipologie şi ornamentaţie, civilizaţiei dacice de la sfârşitul
secolului II şi începutul secolului I î. Chr. - fragmente de ceşti dacice/opaiţ cu o toartă, vase de tip
borcan, străchini, căni cu o toartă, ulcioare, decorate cu butoni, brâuri alveolare uneori modelate prin
apăsare cu degetul, incizii, crestături, linii incizate - Pl. 17/3-12), bucăţi de chirpici cu şi fără amprente
de nuiele şi de grinzi, piatră de râu şi - în cantităţi mici - resturi osteologice de animale.
Au fost surprinse gropi de par, care oferă informaţii legate de modul de construcţie al
locuinţelor. Se poate aprecia, după gropile de par şi după fragmentele de chirpici cu şi fără amprente
descoperite pe suprafaţa lor, că este vorba despre construcţii din lemn, distruse violent prin foc (sunt
prezente urme de arsură şi cărbune), cu o suprastructură din lemn şi probabil acoperiş din paie sau

77
şindrilă; pereţii locuinţelor erau legaţi cu împletitură din nuiele şi ”căptuşiţi/izolaţi” cu lut (chirpici) în
care, pentru consistenţă, s-au amestecat paie.
Una dintre cele mai importante locuinţe (în afară de locuinţa-palat de pe acropolă), este cea
descoperită la vest de acropolă (Pl. 45); ridicată pe o structură din stâlpi de lemn, prinşi pe o talpă tot
din lemn (după demontarea zidurilor nu s-au putut observa gropi de stâlp) pe care s-a executat o
împletitură de nuiele peste care s-a aplicat lut amestecat cu paie, avea învelitoarea fie din şindrilă, fie
din paie şi a fost cercetată doar parţial, deoarece intra sub profilul nordic. Din structura ei au fost
dezvelite două camere, despărţite de un perete. Pereţii s-au păstrat pe o înălţime de 25-30 cm şi pe o
lăţime de 40-60 cm. Perete despărţitor/central avea lungimea de 7 m. La capătul său sudic şi sub el, s-a
descoperit o groapă cu diametrul de 80 cm - în care era depus un vas de tip borcan - cu pietre dispuse
în jurul ei (probabil datorită unui ritual de purificare a locului). Peretele dinspre est avea lungimea de
7,40 m, iar de la lungimea de 5,80 m pornea spre vest zidul sudic, lung de 2,80 m - cele două ziduri
formau astfel colţul sud-estic al locuinţei. Acesta nu se lega de zidul despărţitor, lăsând un loc liber de
5 m, (probabil o intrare, cu toate că este de dimensiuni mari). Peretele vestic avea lungimea de 6,10
m. Distanţa dintre zidul estic şi cel central era de 9,40 m, iar între zidul central şi cel vestic de 8,50 m.
Foarte important de menţionat este faptul că în partea de vest a locuinţei existau şase gropi de provizii,
iar între acestea şi peretele vestic a fost descoperit un tezaur monetar.
Alături de cele prezentate în rândurile de mai sus au fost descoperite şi mai multe morminte de
inhumaţie, pe latura de SV a acropolei:
Complexul C 581 - mormânt de incineraţie, în interiorul căruia erau depuşi doi defuncţi,
orientaţi cu capul spre NNE şi privirea spre vest. Groapa sepulcrală avea formă circulară; morţii erau
chirciţi, cu genunchii aproape lipiţi de piept şi mâinile fiecăruia împreunate în faţă, cu palmele lipite.
Diametrul gropii era de 1,20 m, iar scheletele au apărut la adâncimea de un metru.
Complexul C 702 - mormânt de inhumaţie, cu defunctul depus într-o groapă dreptunghiulară,
chircit pe partea stângă, cu capul orientat spre sud şi privirea spre vest; mâinile erau împreunate în
faţă, cu palmele lipite. Întrucât s-a păstrat foarte prost, nu s-a putut identifica decât un fragment din
femurul stâng.
Groapa, cu o umplutură neagră-cenuşie, avea lungimea de 1,25 m şi lăţimea de 0,60 m.
Complexul C 711 - mormânt de inhumaţie, cu defunctul depus într-o groapă ovală, chircit pe
partea dreaptă, cu capul orientat spre est şi privirea spre nord; mâinile erau împreunate în faţă, cu
coatele lipite, mâna stângă fiind orientată spre faţă, iar cea dreaptă spre femurul drept. Picioarele aveau
genunchi adunaţi, talpa piciorului drept sprijinindu-se de genunchiul piciorului stâng. Ca inventar
menţionăm un vas de tip borcan, de dimensiuni medii, depus în partea stângă a capului, în apropierea
cefei defunctului.
Groapa, cu umplutură neagră-cenuşie, avea lungimea de 1,16 m şi lăţimea de 0,60 m.
Complexul C 950 - mormânt de inhumaţie, cu defunctul depus într-o groapă ovală,
Groapa, cu o umplutură brună, lutoasă, avea lungimea de 1,20 m, lăţimea de 0,80 m şi
adâncimea de 0,40 m.
În acest centru, prelucrarea fierului este atestată de numărul mare de fragmente de zgură
rezultate în urma reducerii minereului; acestea au fost descoperite în stratul de cultură, în special în
partea de vest a acropolei, acolo unde se întindea aşezarea civilă şi unde, probabil, au existat atelierele.
Piesele din fier se încadrează în mai multe categorii: uneltele (un fier de plug, cosoare, dălţi,
cuţite, un ac de pescuit), piese de armament (vârfuri de lance, vârfuri de suliţă), piese vestimentare (un
pinten, fibule), materiale de construcţie (cuie, piroane, balamale).
Acestora li se adaugă câteva piese din bronz (accesorii vestimentare - fibule şi un nasture).
În afara pieselor de metal s-au găsit piese din os (un vârf de săgeată), din sticlă (mărgele
decorate cu ochi de păun şi fragmente de brăţări, de influenţă celtică, dar şi fragmente dintr-un vas de
sticlă de culoare albăstrie, toate prost păstrate) şi din lut (fusaiole (Pl. 17/15-17), şlefuitoare, greutăţi).
O piesă deosebită, este vasul de tip delian, cu decor în relief, realizat din pastă fină de culoare cenuşie
(Pl. 17/13).
Fibule6 (Natea et alii 2013a)
Grupa I: Fibule de schemă La Tène C.

6
Piesele sunt grupate şi încadrate tipologic după A. Rustoiu (Rustoiu 1997).

78
 Fibulă de tip 2a.
Acestui tip îi aparţine o piesă (pl. 18/1) descoperită în complexul 591 (structură de suprafaţă).
Piesa are înălţimea de 66,7 mm şi grosimea de 4,8 mm. Resortul este format din două spire, câte una
de o parte şi de alta a acului. După ce a fost executată spira din partea stângă, spre exterior s-a mai
continuat cu o jumătate de spiră, iar coarda exterioară a fost trecută până în partea opusă, unde mai
formează o spiră şi jumătate spre interior. Resortul are lungimea de 12 mm, diametrul de 14 mm, cu
diametrul orificiului format de spire de 8,7 mm. Arcul este decorat cu o nodozitate al cărei diametru
este de 7,2 mm. Piciorul se subţiază spre vârf şi este întors spre exterior, legându-se de nodozitatea
care ornamentează arcul; partea inferioară lipseşte. Acul se păstrează pe o lungime de 18 mm, partea
inferioară fiind lipsă. Piesa este executată din bronz. Circulară în secţiune.
Grupa II: Fibule de schemă La Tène D
Fibule de tip 6a:
Acestui tip îi aparţin două piese, ambele din fier.
Prima piesă (pl. 18/2) a fost descoperită în complexul 668 (structură de suprafaţă). Obiectul
are înălţimea de 95 mm şi grosimea de 7,8 mm. Resortul este format din patru spire, câte două de o
parte şi de alta a acului. După ce au fost executate două spire din coarda exterioară, aceasta este
trecută până în partea opusă, unde mai formează două spire spre interior. Resortul are lungimea de
23,5 mm, diametrul de 10 mm, diametrul orificiului format de spire având 4 mm. Arcul este curbat şi
dreptunghiular în secţiune. Piciorul, circular în secţiune, se subţiază spre vârf; partea inferioară
lipseşte, din port-agrafă se păstrează foarte puţin, iar acul lipseşte cu totul.
Cea de a doua piesă (pl. 18/3) a fost descoperită tot în complexul 668. Obiectul are înălţimea
de 74 mm şi grosimea de 7,5 mm. Resortul şi acul lipsesc, arcul este drept şi dreptunghiular în
secţiune. Piciorul se subţiază spre vârf şi este circular în secţiune. Port-agrafa este cadru, cu lungimea
de 25 mm şi lăţimea de 13 mm.
Fibule de tip 7a:
Acestui tip îi aparţin trei piese, una realizată din bronz, celelalte două din fier.
Prima piesă (pl. 18/4), cea realizată din bronz, a fost descoperită în complexul 669 (structură
de suprafaţă). Piesa are înălţimea de 48 mm şi grosimea de 5,3 mm. Resortul şi acul lipsesc, arcul este
curbat şi dreptunghiular în secţiune. Piciorul se subţiază spre vârf şi tot dreptunghiular în secţiune;
agrafa este plină, de formă rectangulară.
Cea de a doua piesă (pl. 18/5), realizată din fier, a fost descoperită în cadrul complexul 675
(structură de suprafaţă). Piesa are înălţimea de 57,5 mm şi grosimea de 6 mm. Resortul este
fragmentat (se păstrează doar două spire) acul lipseşte, iar arcul este curbat şi dreptunghiular în
secţiune. Piciorul, circular în secţiune, se subţiază spre vârf. Port-agrafa lipseşte.
Piesa a treia (pl. 18/6), realizată din fier a fost descoperită în cadrul complexul 584 (structură
de suprafaţă). Piesa are înălţimea de 71 mm şi grosimea de 6 mm. Resortul este fragmentat (se
păstrează doar o spiră şi jumătate), acul lipseşte, iar arcul este curbat şi circular în secţiune. Piciorul,
circular în secţiune, se subţiază spre vârf. Port-agrafa lipseşte.
Tot în complexul 584 a fost descoperit un ac de fibulă (pl. 18/7) realizat din fier, cu lungimea
de 50 mm şi diametrul de 2,5 mm.
Ac de pescuit de dimensiuni mari, realizat din fier, foarte bine executat. Paleta este plată, tija
circulară, spinul bine profilat, iar vârful bine ascuţit (I = 89 mm; DM = 6 mm). Descoperit în
complexul 584.
Brăzdar de plug (Pl. 19/2) realizat din bară de fier masivă, aplatizată, lăţită şi îndoită la unul
din capete (cel ce intră în pământ); terminat într-un cârlig în celălalt. În treimea inferioară a lungimii
sale, acolo unde bara a fost lăţită, brăzdarul este îndoit atât pe axul longitudinal, cât şi pe cel
transversal şi are aspectul unei linguri cu nervură mediană. Partea inferioară, lăţită, are marginile
ascuţite (I = 301 mm; LA = 51 mm; G = 11 mm). Descoperit în complexul 668.
Cosor (Pl. 19/3) de formă curbă; în prelungirea lamei are o tijă (peduncul) pentru fixarea în
mânerul de lemn (I = 97 mm; LA = 16 mm; G = 3 mm). Descoperit în complexul 669.
Daltă (Pl. 19/4) dreptunghiulară în secţiune, cu toc circular pentru mâner; tăişul este subţiat
brusc (I = 103 mm; DM = 21 mm; G = 3 mm). Descoperită în complexul 676.
Daltă (Pl. 19/5) dreptunghiulară în secţiune, cu toc circular pentru mâner; tăişul este corodat (I
= 218 mm; DM = 31 mm; G = 6 mm). Descoperită în complexul 691.

79
 Pinten (Pl. 19/6) de formă aproape semicirculară, cu spinul lung şi ascuţit; are doi butoni
pentru legarea lui de încălţăminte. Deschiderea la capete este de 76 mm. Secţiunea spinului este
circulară, iar butonii sunt în formă de semicalotă (I = 78 mm; DM = 5 mm). Descoperit în complexul
584.
Vârf de lance (Pl. 19/7) cu toc circular pentru înmănuşarea cozii de lemn; este prevăzut cu o
nervură mediană rotunjită, iar vârful lipseşte. Tocul are lungimea de 106 mm, iar vârful se păstrează pe
o lungime de 111 mm (I = 227 mm; DM = 23 mm; LA = 51 mm; G = 7 mm). Descoperit în complexul
669.
Vârf de săgeată (Pl. 19/8) din os, cu două aripioare bine profilate şi peduncul în loc de toc, la
baza căruia este vizibilă o crestătură care marchează locul în care săgeata era prinsă de tija din lemn (I
= 88 mm; DM = 7 mm). Descoperit în complexul 584.
Din categoria pieselor realizate din metal preţios (argint), fac parte descoperirile monetare;
din această categorie avem o monedă izolată descoperită în locuinţa de pe acropolă şi un tezaur
monetar descoperit lângă o locuinţă situată la vest de acropolă.
Moneda izolată (Pl. 20/3, 3a) (Natea et alii 2013):
Dyrrhachium
EYKTHMΩΝ / ΔAMHNΟΣ
AR, drahmă, 3,23 g; 16,5 x 18,6 mm.
Avers: EY/KTHMΩΝ;
Revers: [ΔΥΡ]/ΔA/MH/N[ΟΣ];
Pe avers, în exergă, ciorchine de strugure. În dreapta, spic de grâu.
A fost emisă la sfârşitul secolului II - începutul secolului I î. Chr. (Ceka 1972, 164).
Tezaurul monetar este format din 282 de monede din argint, dintre care 132 (47%) sunt denari
romani republicani şi 150 (53%) drahme greceşti (emise de cetăţile Apollonia şi Dyrrachium) (Pl.
20/4, grafic 10).
La vest de locuinţa amintită (ce este situată la vest de acropolă), (plan 46) la adâncimea de -
0,65/0,70 m faţă de nivelul vegetal, au apărut monede romane republicane şi greceşti, fapt care ne-a
determinat să trecem la decaparea zonei prin şpăcluire şi la cernutul pământului rezultat. În urma
decapării, la o distanţă de 2,90 m vest faţă de peretele vestic al locuinţei, a apărut primul grup de
monede, totodată cel mai numeros (124 piese), notat de noi cu numărul 4-399 (foto 30).
În continuare, la cercetarea zonei, la acelaşi nivel au mai apărut trei grupuri de monede notate
cu numerele: 4-399A (9 piese); 4-399B (41 piese); 4-399C (14 piese), o serie de alte piese (94) fiind
împrăştiate pe o raza de 2 m2.
Trebuie precizat faptul ca stratul în care s-au descoperit monedele avea o grosime de 5-8 cm şi
are culoare cenuşiu-lutoasă, cu mult pigment de cărbune. Probabil culoarea şi consistenţa solului a fost
dată de arsura prezentă în cantitate mare, acest strat existând doar în zona dintre peretele locuinţei şi
gropile de provizii care se găsesc la vest de aceasta.
În privinţa gropilor de provizii, remarcăm că doar două (4-394 şi 4-393) mai aveau
funcţionalitate în momentul distrugerii locuinţei (umplutura lor conţinea foarte mult chirpici şi arsură),
celelalte având doar în partea superioară un nivel de arsură şi fragmente de chirpici.
În urma celor observate pe teren, suntem de părere că piesele au fost probabil păstrate în cinci
pungi din material organic (patru dintre ele căzând pe nivelul de călcare, una distrugându-se în timpul
incendierii locuinţei, fapt demonstrat de prezenţa pieselor împrăştiate pe nivelul de călcare),
ţinute/ascunse în partea superioară a peretelui vestic, probabil în spaţiul dintre perete şi acoperiş,
piesele fiind descoperite la o distanţă de 2 m de perete.
În rândurile ce urmează prezentăm piesele ce compun acest tezaur (Purece et alii 2014):

DRAHME DYRRHACHIUM

EXEФPΩN/AΣKΛAПOY(Pl.22/1, 1a) EXEФPΩN/ZOПYPOY (Pl. 22/2, 2a)

Avers: EXΕΦPΩΝ; Avers: EXΕΦPΩΝ;
Revers: [ΔΥΡ]/AΣ/KΛA/Π[OY] Revers: [ΔΥΡ/ZO/ΠY/POY
Ceka 1972,193, AR, drahmă, 3,33 g.; 17 x 18 Ceka 1972, 196, AR, drahmă, 3,25 g.; 16,7 x
mm. 17,2 mm.
Număr de inventar: T 6110. Număr de inventar: T 6053.

80
MENIΣKOΣ /AΓAΘIΩNOΣ(Pl.22/3, 3a) MENIΣKOΣ/APXIΠΠΟΥ (Pl. 22/11, 11a)
Avers: [M]ENIΣKOΣ; Avers: MENIΣK[OΣ];
Revers: ΔΥΡ/AΓA/Θ[IΩ/NOΣ]; Revers: ΔΥ[Ρ/AP/XIΠ]/ΠΟΥ]
Ceka 1972, 316, AR, drahmă, 3,41 g.; 17,8 x Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,25 g.; 16,4 x
18,6 mm. 17,4 mm.
Număr de inventar: T 6007. Număr de inventar: T 6035.

MENIΣKOΣ /AΓAΘIΩNOΣ(Pl.22/4, 4a) MENIΣKOΣ/APXIΠΠΟΥ (Pl. 22/12, 12a)

Avers: MENIΣK[OΣ]; Avers: [ME]NIΣK[OΣ];
Revers: Δ[ΥΡ/AΓA/ΘI]Ω/ΝΟΣ; Revers: [ΔΥΡ]/AP/XIΠ/[ΠΟΥ]
Ceka 1972, 316, AR, drahmă, 3,15 g.; 16,8 x Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,19 g.; 16,6 x
17,8 mm. 18,2 mm.
Număr de inventar: T 6024. Număr de inventar: T 6040.

MENIΣKOΣ /AΓAΘIΩNOΣ(Pl.22/5, 5a) MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 23/1, 1a)

Avers: MENIΣK[OΣ]; Avers: [ME]NIΣK[OΣ];
Revers: ΔΥΡ/AΓ[A/ΘIΩ/NOΣ]; Revers: [ΔΥΡ]/AP/XIΠ/[ΠΟΥ]
Ceka 1972, 316, AR, drahmă, 3,09 g.; 16,8 x Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 2,84 g.; 14,7 x
17,7 mm. 18,2 mm.
Număr de inventar:T 6065. Număr de inventar: T 6057.

MENIΣKOΣ/APΧΙΠΠΟΥ (Pl. 22/6, 6a) MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 23/2, 2a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΑΡ/[XIΠ/ΠΟΥ]; Revers: ΔΥΡ/[AP/X]IΠ/ΠΟΥ
Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,23 g.; 16,9 x Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,31 g.; 15,9 x
17,8 mm. 17,9 mm.
Număr de inventar: T5999. Număr de inventar: T 6058.

MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 22/7, 7a) MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 23/3, 3a)
Avers: MENIΣKO[Σ]; Avers: MENIΣK[OΣ];
Revers: ΔΥΡ/AP]/XIΠ/ΠΟΥ Revers: [ΔΥΡ/AP]/XIΠ/[ΠΟΥ]
Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,23 g.; 16,3 x Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,25 g.; 17,7 x
17,2 mm. 18,6 mm.
Număr de inventar: T 6008. Număr de inventar: T 6072.

MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 22/8, 8a) MENIΣKOΣ/APXIΠΠΟΥ (Pl. 23/4, 4a)

Avers: MENIΣKO[Σ]; Avers: [MENIΣKOΣ];
Revers: ΔΥΡ/AP/XIΠ/Π[ΟΥ] Revers: [ΔΥΡ]/AP/[XIΠ/ΠΟΥ]
Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,21 g.; 17,1 x 19 Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,17 g.; 15,4 x
mm. 16,5 mm.
Număr de inventar: T 6022 Număr de inventar: T 6089.

MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 22/9, 9a) MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 23/5, 5a)
Avers: [M]ENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: [ΔΥΡ]/AP/XIΠ/[ΠΟΥ] Revers: ΔΥΡ/AP/[XIΠ]/ΠΟΥ
Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,12 g.; 16,2 x Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,3 g.; 17,1 x 17,3
16,5 mm. mm.
Număr de inventar: T6025. Număr de inventar: T 6090.

MENIΣKOΣ/APXIΠΠΟΥ (Pl. 22/10, 10a) MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 23/6, 6a)

Avers: MENIΣK[OΣ]; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/AP/XI]Π/ΠΟΥ Revers: [ΔΥΡ/AP]/XIΠ/ΠΟ[Υ]
Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,28 g.; 16,8 x Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,13 g.; 16,5 x
17,6 mm. 17,5 mm.
Număr de inventar: T 6033. Număr de inventar: T 6101.

81
MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl.23/7, 7a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/3, 3a)
Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/AP]/XIΠ/ΠΟΥ Revers: [ΔΥΡ/ΔΙΟ]/ΝΥ/ΣΙ[ΟΥ];
Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,18 g.; 16,8 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,12 g.; 16,1 x
17,1 mm. 16,8 mm.
Număr de inventar: T 6106. Număr de inventar: T 6011.

MENIΣKOΣ /APXIΠΠΟΥ (Pl. 23/8, 8a MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/4, 4a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/AP/[XIΠ/ΠΟΥ] Revers: ΔΥΡ/[ΔΙΟ]/ΝΥ/ΣΙΟΥ;
Ceka 1972, 318, AR, drahmă, 3,21 g.; 17 x 17,2 Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,17 g.; 15,9 x 18
mm. mm.
Număr de inventar: T 6118. Număr de inventar: T 6012.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 23/9, 9a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/5, 5a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/[ΝΥ]/ΣΙΟΥ; Revers: ΔΥΡ/[ΔΙΟ]/ΝΥ/ΣΙΟΥ;
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,52 g.; 16,7 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,1 g.; 16,5 x 17,4
17,6 mm. mm.
Număr de inventar: T 5990. Număr de inventar: T 6016.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 23/10, 10a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/6, 6a)

Avers: [ME]NIΣKOΣ; Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/ΝΥ/ΣΙΟΥ; Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/[ΝΥ/ΣΙΟΥ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,33 g.; 16,5 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,29 g.; 16,8 x
17,5 mm. 17,7 mm.
Număr de inventar: T 5993. Număr de inventar: T 6018.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 23/11, 11a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/7, 7a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΔΙ[Ο/ΝΥ/Σ]ΙΟΥ; Revers: [Δ]ΥΡ/ΔΙΟ/Ν[Υ/ΣΙΟΥ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,13 g.; 16,6 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,07 g.; 16,3 x
18,5 mm. 16,9 mm.
Număr de inventar: T. 5995. Număr de inventar: T 6031.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 23/12, 12a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/8, 8a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: [ΔΥΡ/ΔΙ]Ο/ΝΥ/ΣΙΟΥ; Revers: [ΔΥΡ]/ΔΙΟ/ΝΥ/Σ[ΙΟΥ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,38 g.; 16,9 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,15 g.; 17,9 x
17,8 mm. 18,3 mm.
Număr de inventar: T 5996. Număr de inventar: T 6037.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/1, 1a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/9, 9a)

Avers: [M]ENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ΔΙΟ/ΝΥ]/ΣΙΟΥ; Revers: [ΔΥ]Ρ/ΔΙΟ/Ν[Υ/ΣΙΟΥ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,08 g.; 16,4 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,11 g.; 16,7 x
16,6 mm. 17,6 mm.
Număr de inventar: T 6003. Număr de inventar: T 6038.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/2, 2a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/10, 10a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣ[KOΣ];
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/ΝΥ/[ΣΙΟΥ]; Revers: [Δ]ΥΡ/ΔΙΟ/Ν[Υ/ΣΙΟΥ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,43 g.; 16,4 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,2 g.; 17,6 mm.
17,7 mm. Număr de inventar: T 6041.
Număr de inventar: T 6010.

82
MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/11, 11a)
Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/[ΝΥ]/ΣΙΟΥ;
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,2 g.; 15,9 x 17,2
mm.
Număr de inventar: T 6042.
MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/7, 7a)
Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/[ΔΙΟ/ΝΥ/Σ]ΙΟΥ;
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,08 g.; 17,2 x
17,9 mm.
Număr de inventar: T 6108.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 24/12, 12a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/8, 8a)

Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/[ΝΥ/ΣΙΟΥ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,27 g.; 17 x 18,1
mm.
Număr de inventar: T 6045.
Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/[ΝΥ/ΣΙΟΥ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,3 g.; 16,6 x 17,5
mm.
Număr de inventar: T 6115.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/1, 1a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/9, 9a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: [ME]NIΣKOΣ;
Revers: [ΔΥΡ/ΔΙΟ]/ΝΥ/ΣΙΟΥ; Revers: [ΔΥΡ/Δ]ΙΟ/ΝΥ/ΣΙΟΥ;
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,05 g.; 15,7 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,16 g.; 16,3 x
17,3 mm. 17,6 mm.
Număr de inventar: T 6056. Număr de inventar: T 6121.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/2, 2a) MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/10, 10a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/ΝΥ/ΣΙΟΥ; Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/ΝΥ/ΣΙΟΥ;
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,22 g.; 16,4 x Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,15 g.; 17,1 x
18,1 mm. 17,5 mm.
Număr de inventar: T 6073. Număr de inventar: T 6126.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/3, 3a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 25/11, 11a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers:[M]ENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/ΝΥ/ΣΙΟΥ; Revers: [ΔΥΡ]/KAΛ/ΛΩ/ΝΟ[Σ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,34 g.; 15,8 x Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,14 g.; 16,5 x
17,5 mm. 17,9 mm.
Număr de inventar: T 6077. Număr de inventar: T 5998.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/4, 4a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 25/12, 12a)

Avers: MENIΣKO[Σ]; Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: [ΔΥΡ/ΔΙΟ]/ΝΥ/ΣΙΟ[Υ]; Revers: [ΔΥΡ]/KAΛ/Λ[Ω/ΝΟΣ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,18 g, 16 x 18,8 Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,34 g.; 15,2 x
mm. 17,1 mm.
Număr de inventar: T 6083. Număr de inventar: T 6000.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/5, 5a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/1, 1a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: Δ[ΥΡ/ΔΙΟ/ΝΥ]/ΣΙΟΥ; Revers: [ΔΥΡ/KA]Λ/ΛΩ/[ΝΟΣ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,38 g.; 17,2 x Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,48 g.; 16,8 x
17,7 mm. 17,2 mm.
Număr de inventar: T 6084. Număr de inventar: T 6001.

MENIΣKOΣ/ΔΙΟΝΥΣΙΟΥ (Pl. 25/6, 6a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/2, 2a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: [MENI]ΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΔΙΟ/ΝΥ/[ΣΙΟΥ]; Revers: [ΔΥΡ/K]AΛ/ΛΩ/[ΝΟΣ];
Ceka 1972, 320, AR, drahmă, 3,28 g.; 16,7 x Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,03 g.; 16,9 x
17,6 mm. 18,8 mm.
Număr de inventar: T 6087. Număr de inventar: T 6028.

83
MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/3, 3a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/11, 11a)
Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/KAΛ/[ΛΩ/ΝΟΣ]; Revers: ΔΥΡ/KAΛ/[ΛΩ/ΝΟΣ];
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 2,96 g.; 16,8 x Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,23 g.; 16,9 x
17,9 mm. 18,2 mm.
Număr de inventar: T 6029. Număr de inventar: T 6096

MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/4, 4a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/12, 12a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/KAΛ/ΛΩ/ΝΟΣ; Revers: ΔΥΡ/KAΛ/[ΛΩ/ΝΟΣ];
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,08 g.; 17,6 x Ceka 1972, 322, d AR, rahmă, 3,06 g.; 15,9 x
18,1 mm. 17,7 mm.
Număr de inventar: T 6030. Număr de inventar: T 6124.

MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/5, 5a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 27/1, 1a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/KAΛ/Λ]Ω/ΝΟΣ]; Revers: ΔΥΡ/[KAΛ/ΛΩ]/ΝΟΣ;
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,29 g.; 16,2 x Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,55 g.; 18,2 mm.
17,5 mm. Număr de inventar: T 6132.
Număr de inventar: T 6048.

MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/6, 6a) MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 27/2, 2a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/KA[Λ/ΛΩ/ΝΟΣ]; Revers: ΔΥ[Ρ/KAΛ/ΛΩ]/ΝΟΣ;
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,13 g.; 16,3 x Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,27 g.; 16,4 x
18,4 mm. 18,3 mm.
Număr de inventar: T 6062. Număr de inventar: T 6135.

MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/7, 7a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/3, 3a)

Avers: [M]ENIΣKO[Σ]; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: [ΔΥΡ/KA]Λ/ΛΩΝ[ΟΣ]; Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/[ΚΙΣ/Κ]ΟΥ;
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 2,93 g.; 17,3 x Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,1 g.; 16,5 x 16,6
17,7 mm. mm.
Număr de inventar: T 6066. Număr de inventar: T 6023.

MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/8, 8a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/4, 4a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: ΔΥ[Ρ/KAΛ]/ΛΩ/ΝΟΣ; Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/[ΚΙΣ/ΚΟΥ];
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,07 g.; 17,8 x Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,14 g.; 16,9 x
18,6 mm. 18,7 mm.
Număr de inventar: T 6067. Număr de inventar: T 5989.

MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/9, 9a) MENIΣKOΣ /ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/5, 5a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: ΔΥΡ/KAΛ/ΛΩ/ΝΟΣ; Revers: [ΔΥΡ]/ΛΥ/ΚΙ[Σ/ΚΟΥ];
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,21 g.; 17 x 17,5 Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,2 g.; 16,3 x 17,8
mm. mm.
Număr de inventar: T 6086. Număr de inventar: T 6002.

MENIΣKOΣ/KAΛΛΩΝΟΣ (Pl. 26/10, 10a) MENIΣKOΣ /ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/6, 6a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/KAΛ/[ΛΩ/ΝΟΣ]; Revers: ΔΥΡ/[ΛΥ]/ΚΙΣ/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 322, AR, drahmă, 3,23 g.; 17,5 x Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,1 g.; 17,5 x 18,2
17,7 mm. mm.
Număr de inventar: T 6088. Număr de inventar: T 6006.

84
MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/7, 7a)
Avers: MENIΣ[KOΣ];
Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ/ΚΙΣ]/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,46 g.; 16 x 16,7
mm.
Număr de inventar: T 6020.
MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/3, 3a)
Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/[ΚΙΣ/ΚΟΥ];
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,1 g.; 16,2 x 18,8
mm.
Număr de inventar: T 6074.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/8, 8a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/4, 4a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/ΚΙΣ/ΚΟΥ; Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/ΚΙΣ/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,31 g.; 16,6 x Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,37 g.; 16 x 17,1
18,3 mm. mm.
Număr de inventar: T 6021. Număr de inventar: T 6092.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/9, 9a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/5, 5a)

Avers: [M]ENIΣKOΣ;
Revers: [ΔΥΡ]/ΛΥ/ΚΙΣ/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 2,66 g.; 16 x 17,5
mm.
Număr de inventar: T 6039.
Avers: [M]ENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/ΚΙ[Σ/ΚΟΥ];
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,18 g.; 15,8 x
16,9 mm.
Număr de inventar: T 6095.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/10, 10a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/6, 6a)

Avers: MEФЇNIΣKOΣ; Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ/ΚΙ]Σ/ΚΟΥ; Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ]/ΚΙΣ/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,21 g.; 16,5 x Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,21 g.; 17,1 x
18,1 mm. 17,2 mm.
Număr de inventar: T 6047. Număr de inventar: T 6100.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/11, 11a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/7, 7a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers:[ΔΥΡ/Λ]Υ/ΚΙΣ/ΚΟΥ; Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/ΚΙ[Σ/Κ]ΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,14 g.; 17,3 x 18 Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,17 g.; 17,2 x 18
mm. mm.
Număr de inventar: T 6049. Număr de inventar: T 6102.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 27/12, 12a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/8, 8a)

Avers: [M]ENIΣK[OΣ];
Revers: ΔΥΡ/Λ[Υ/ΚΙΣ/ΚΟΥ];
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,18 g.; 15,5 x 17
mm.
Număr de inventar: T 6054.
Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: ΔΥ[Ρ]/ΛΥ/ΚΙΣ/[ΚΟΥ];
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,17 g.; 17,5 mm.
Număr de inventar: T 6107.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/1, 1a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/9, 9a)

Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ]/ΚΙΣ/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,11 g.; 16,8 x 19
mm.
Număr de inventar: T 6059.
Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ]/ΚΙΣ/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,09 g.; 16,8 x 17
mm.
Număr de inventar: T 6111.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/2, 2a) MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/10, 10a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKO[Σ];
Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/ΚΙΣ/ΚΟΥ; Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ/ΚΙΣ]/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,2 g.; 16,2 x 18,1 Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,07 g.; 15,9 x
mm. 17,4 mm.
Număr de inventar: T 6069. Număr de inventar: T 6113.

85
MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/11, 11a)
Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ/ΚΙΣ]/ΚΟΥ;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,26 g.; 16 x 17
mm.
Număr de inventar: T 6117.
MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/7, 7a)
Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/[ΦΙ/ΛΩ/T]A;
Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,35 g.; 16,8 x
17,6 mm.
Număr de inventar: T 6070.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 28/12, 12a) MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/8, 8a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/[ΚΙΣ]/ΚΟΥ; Revers: ΔΥ[Ρ/ΦΙ/Λ]Ω/TA;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,12 g.; 16,8 x Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,07 g.; 17,3 x
18,8 mm. 17,4 mm.
Număr de inventar: T 6122. Număr de inventar: T 6078.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 29/1, 1a) MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/9, 9a)

Avers: MENIΣ[KOΣ]; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/Κ[ΙΣ/ΚΟ]Υ; Revers: Δ[ΥΡ/ΦΙ/Λ]Ω/TA;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,22 g.; 15,8 x Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,2 g.; 17,2 x 17,9
17,8 mm. mm.
Număr de inventar: T 6130. Număr de inventar: T 6093.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 29/2, 2a) MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/10, 10a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΛΥ/ΚΙΣ/ΚΟΥ; Revers: ΔΥΡ/ΦΙ/[ΛΩ]/TA;
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,12 g.; 17,1 x Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,29 g.; 16,1 x
18,2 mm. 18,2 mm.
Număr de inventar: T 6133. Număr de inventar: T 6104.

MENIΣKOΣ/ΛΥΚΙΣΚΟΥ (Pl. 29/3, 3a) MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/11, 11a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ΛΥ/ΚΙΣ]/ΚΟΥ; Revers: ΔΥΡ/ΦΙ/[ΛΩ/TA];
Ceka 1972, 325, AR, drahmă, 3,28 g.; 16,7 x Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,09 g.; 15,9 x
17,1 mm. 17,5 mm.
Număr de inventar: T 6105. Număr de inventar: T 6109.

MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/4, 4a) MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/12, 12a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: MENIΣKOΣ;
Revers: ΔΥΡ/ΦΙ/[ΛΩ/TA]; Revers: [ΔΥΡ/ΦΙ]/ΛΩ/TA;
Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,09 g.; 15,4 x Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,24 g.; 16,9 x
17,3 mm. 17,1 mm.
Număr de inventar: T 5992. Număr de inventar: T 6120.

MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/5, 5a) ΞΕΝΟΝ/ΠΥΡΒΑ (Pl. 30/1, 1a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/ΦΙ/ΛΩ/TA; Revers: ΔΥΡ/ΠΥP/ΒΑ;
Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,27 g.; 17 x 17,3 Ceka 1972, 360, AR, drahmă, 3,26 g.; 17,7 x
mm. 18,3 mm.
Număr de inventar: T 6026. Număr de inventar: T 5988.

MENIΣKOΣ/ΦΙΛΩΤΑ (Pl. 29/6, 6a) ΞΕΝΟΝ/ΠΥΡΒΑ (Pl. 30/2, 2a)

Avers: MENIΣKOΣ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/ΦΙ/Λ[Ω/TA]; Revers: [ΔΥΡ]/ΠΥP/ΒΑ/;
Ceka 1972, 331, AR, drahmă, 3,23 g.; 18,3 x Ceka 1972,360, AR, drahmă, 3,25 g.; 18,2 x
19,1 mm. 18,6 mm.
Număr de inventar: T 6064. Număr de inventar: T 5991.

86
ΞΕΝΟΝ/ΠΥΡΒΑ (Pl. 30/3, 3a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛΛIA (Pl. 30/11, 11a)
Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/ΠΥ[P/ΒΑ]/; Revers: [Δ]ΥΡ/ФIΛ/ΛI/A
Ceka 1972,360, AR, drahmă, 3,32 g.; 16,7 x Ceka 1972, 316, AR, drahmă, 3,37 g.; 17,1 x
18,1 mm. 18,3 mm.
Număr de inventar: T 6032. Număr de inventar: T 6015.

ΞΕΝΟΝ/ΠΥΡΒΑ (Pl. 30/4, 4a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛΛIA (Pl. 30/12, 12a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/[ΠΥP/ΒΑ]; Revers: ΔΥΡ/ФIΛ/ΛI/[A]
Ceka 1972,360, AR, drahmă, 3,32 g.; 16,2 x Ceka 1972,361, AR, drahmă, 3,27 g.; 16,6 x
17,2 mm. 19,2 mm.
Număr de inventar: T 6098. Număr de inventar: T 6094.

ΞΕΝΟΝ/ΠΥΡΒΑ (Pl. 30/5, 5a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/1, 1a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/ΠΥP/[ΒΑ]; Revers: ΔΥΡ/ФIΛO/]ΔA/MO[Y]
Ceka 1972,360, AR, drahmă, 3,24 g.; 18,6 x Ceka 1972, 328, AR, drahmă, 3,32 g.; 16,5 x
19,9 mm. 18,4 mm.
Număr de inventar: T 6116. Număr de inventar: T 6097.

ΞΕΝΟΝ/ΠΥΡΒΑ (Pl. 30/6, 6a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/2, 2a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/ΠΥP/ΒΑ; Revers: [ФIΛO/ΔA]/MOY
Ceka 1972,360, AR, drahmă, 3,35 g.; 15,7 x Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,24 g.; 16,8 x 19
16,8 mm. mm.
Număr de inventar: T 6125. Număr de inventar: T 5987.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛΛIA (Pl. 30/7, 7a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/3, 3a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ФIΛ/ΛI/A Revers: ΔΥΡ/ФIΛO/Δ[A/MOY]
Ceka 1972, 361, AR, drahmă, 3,36 g.; 17,5 x 18 Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,1 g.; 18,1 x 18,6
mm. mm.
Număr de inventar: T 5986. Număr de inventar: T 6005.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛΛIA (Pl. 30/8, 8a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/4, 4a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: [ФIΛ]/ΛI/A Revers: [ΔΥΡ]/ФIΛO/Δ[A/MOY]
Ceka 1972, 361, AR, drahmă, 3,17 g.; 16,5 x Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,33 g.; 16,2 x
18,3 mm. 16,8 mm.
Număr de inventar: T 5997. Număr de inventar: T 6017.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛΛIA (Pl. 30/9, 9a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/5, 5a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/[ФIΛ/Λ]I/A Revers: [ΔΥΡ]/ФIΛO/ΔA/[MOY]
Ceka 1972, 316, AR, drahmă, 3,21 g.; 17,2 x Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,21 g.; 16,9 x
17,8 mm.. 17,7 mm.
Număr de inventar: T 6013. Număr de inventar: T 6019.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛΛIA (Pl. 30/10, 10a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/6, 6a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ/ФIΛ]/ΛI/A Revers: ΔΥΡ/ФIΛO/ΔA/[MOY]
Ceka 1972, 316, AR, drahmă, 3,33 g.; 16,4 x Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,12 g.; 16 x 18,3
17,2 mm. mm.
Număr de inventar: T 6014. Număr de inventar: T 6034.

87
ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/7, 7a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/3, 3a)
Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ/ФIΛO/Δ]A/MOY Revers: [ΔΥΡ]/ФIΛO/]ΔA/[MOY]
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,24 g.; 17,1 x Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,28 g.; 16,7 x
18,5 mm. 17,8 mm.
Număr de inventar: T 6036. Număr de inventar: T 6076.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/8, 8a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/4, 4a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ/ФIΛO/]ΔA/MOY Revers: [ΔΥΡ/ФIΛO/]ΔA/MOY
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,24 g.; 17,4 x Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,13 g.; 17,5 x
18,2 mm. 19,2 mm.
Număr de inventar: T 6043. Număr de inventar: T. 6079.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/9, 9a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/5, 5a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/ФIΛ[O/ΔA/M]OY Revers: [ΔΥΡ/ФI]ΛO/ΔA/MOY
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,17 g.; 15,5 x Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,25 g.; 17,1 x
18,2 mm. 17,3 mm.
Număr de inventar: T 6052. Număr de inventar: T 6080.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/10, 10a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/6, 6a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥ[Ρ/Ф]IΛO/ΔA/MOY Revers: ΔΥΡ/ФIΛO/[ΔA]/MOY
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,24 g.; 18,1 x Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,16 g.; 16,6 x
18,4 mm. 17,9 mm.
Număr de inventar: T 6061. Număr de inventar: T 6082.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/11, 11a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/7, 7a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/[ФIΛO/ΔA]/MOY Revers: ΔΥ[Ρ/ФIΛ[O/ΔA]/MOY
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,18 g.; 16,3 x Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,34 g.; 16,5 x
17,2 mm. 16,9 mm
Număr de inventar: T 6063. Număr de inventar: T 6085.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 31/12, 12a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/8, 8a)

Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ/ФIΛO/]ΔA/MOY
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,09 g.; 17 x 19,4
mm.
Număr de inventar: T 6068.
Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥΡ/ФIΛO/ΔA/[MOY]
Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,33 g.; 17,7 x
18,5 mm.
Număr de inventar: T 6091.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/1, 1a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/9, 9a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ФIΛO/]ΔA/MOY Revers: [ΔΥΡ/ФI]ΛO/ΔA/MO[Y]
Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,22 g.; 16,4 x Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,37 g.; 16,6 x
18,1 mm. 17,3 mm.
Număr de inventar: T 6071. Număr de inventar: T 6103.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/2, 2a) ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/10, 10a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: [ΔΥ]Ρ/ФIΛO/Δ[A/MOY] Revers: ΔΥΡ/ФIΛO/ΔA/MOY
Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,16 g.; 17,5 x Ceka 1972,362, AR, drahmă, 3,18 g.; 18,9 x 19
17,9 mm. mm.
Număr de inventar: T 6075. Număr de inventar: T 6119.

88
ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/11, 11a) ΣOΣTPIΩN/ΦANIΣKOY (Pl. 33/7, 7a)
Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: [ΣO]ΣTPIΩN;
Revers: ΔΥΡ/[ФIΛO/ΔA]/MOY Revers: ΔΥΡ/ΦA/NIΣ/KOY;
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,29 g.; 17,1 x Ceka 1972, 414, AR, drahmă, 3,15 g.; 16,1 x
17,3 mm. 18,1 mm.
Număr de inventar: T 6128. Număr de inventar: T 6027.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 32/12, 12a) ΦΙΛΟΝ/MENIΣΚΟΥ (Pl. 33/8, 8a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΦΙΛΟΝ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ФIΛO/Δ]A/MOY Revers: ΔΥΡ/ME/NI/ΣΚΟΥ;
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,33 g.; 15,9 x Ceka 1972, 438, AR, drahmă, 3,07 g.; 16,8 x
17,8 mm. 16,9 mm.
Număr de inventar: T 6129. Număr de inventar: T 5994.

ΞΕΝΟΝ/ФIΛOΔAMOY (Pl. 33/1, 1a) ΦΙΛΟΝ/MENIΣΚΟΥ (Pl. 33/9, 9a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΦΙΛΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ]/ФIΛO/ΔA/MO[Y] Revers: ΔΥΡ/ME/N[I]/ΣΚΟΥ;
Ceka 1972, 362, AR, drahmă, 3,17 g.; 17,5 x Ceka 1972, 438, AR, drahmă, 3,2 g.; 15,9 x 16,1
18,9 mm. mm.
Număr de inventar: T 6134. Număr de inventar: T 6004.

ΞΕΝΟΝ/XAPOΠΙNOY (Pl. 33/2, 2a) ΦΙΛΟΝ/MENIΣΚΟΥ (Pl. 33/10, 10a)

Avers: ΞΕΝΟ[Ν]; Avers: ΦΙΛΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ]/XAPO/ΠΙ/N[OY] Revers: ΔΥΡ/ME/N[I]/ΣΚΟΥ;
Ceka 1972, 363, AR, drahmă, 3,17 g.; 17,2 x Ceka 1972, 438, AR, drahmă, 3,14 g.; 16,9 x
18,9 mm. 18,1 mm.
Număr de inventar: T 6009. Număr de inventar: T 6050.

ΞΕΝΟΝ/XAPOΠΙNOY (Pl. 33/3, 3a) ΦΙΛΟΝ/MENIΣΚΟΥ (Pl. 33/11, 11a)

Avers: ΞΕΝΟ[Ν];
Revers: [ΔΥΡ/XAPO]/ΠΙ/NOY
Ceka 1972, 363, AR, drahmă, 3,21 g.; 17 x 18,8
mm.
Număr de inventar: T 6046.
Avers: ΦΙΛΟΝ;
Revers: ΔΥ[Ρ/ME/N]I/ΣΚΟΥ;
Ceka 1972, 438, AR, drahmă, 3,13 g.; 17,2 x
18,4 mm.
Număr de inventar: T 6127.

ΞΕΝΟΝ/XAPOПINOY (Pl. 33/4, 4a) ΦΙΛΟΝ/MENIΣΚΟΥ (Pl. 33/12, 12a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΦΙΛΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ/X]ΛPO/ ΠΙ/NOY Revers: ΔΥΡ/ME/NI/ΣΚΟΥ;
Ceka 1972, 363, AR, drahmă, 3,32 g.; 17,7 x Ceka 1972, 438, AR, drahmă, 3,09 g.; 18 x 18,6
18,1 mm. mm.
Număr de inventar: T 6060. Număr de inventar: T 6123.

ΞΕΝΟΝ/XAPOПІNOY (Pl. 33/5, 5a) ΦΙΛΟΝ/MENIΣΚΟΥ (Pl. 34/1, 1a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; Avers: ΦΙΛΟΝ;
Revers: [ΔΥΡ]/XAPO/ПІ/[NOY]; Revers: ΔΥΡ/ME/NI/ΣΚΟΥ;
Ceka 1972, 363, AR, drahmă, 3,18 g.; 17,4 x Ceka 1972, 438, AR, drahmă, 3,15 g.; 18,6 x 19
17,7 mm. mm.
Număr de inventar: T 6114. Număr de inventar: T 6131.

ΣΙΛΑΝΟΣ/APIΣTHNOΣ (Pl. 33/6, 6a) ФIΛΩTAΣ/ΔΑMH·NOΣ· (Pl. 34/2, 2a)

Avers: ΞΕΝΟΝ; (Sigma ΔΑMHNOΣ este invers, punctul doi
Revers: ΔΥΡ/ AP[IΣTH/MOΣ] ΔΑMHNOΣ este jos)
Ceka 1972, 376, AR, drahmă, 3,15 g.; 16,6 x Avers: ΞΕΝΟΝ;
18,8 mm. Revers: ΔA/MH·/NOΣ·;
Număr de inventar: T 6081. Ceka 1972, 449, AR, drahmă, 3,34 g.; 17,4 x

89
19,4 mm. C. Terentius Lucanus (Pl. 34/11, 11a)
Număr de inventar: T 6099. AR, denarius, 3,84 g.; 19,3 x 19,8 mm.
Crawford 1974, 217/1. Roma, 147 î.Chr.
ΞΕΝΟΝ/??? (Pl. 34/3, 3a) Număr de inventar: T 6239.
Avers: ΞΕΝΟΝ;
Revers: [ΔΥ?/ΛA/?IΛ/ΛIA??? C. Antestius (Pl. 34/12, 12a)
AR, drahmă, 2,99 g.; 17,7 x 18,7 mm. AR, denarius, 3,81 g.; 18,1 x 18,9 mm.
Număr de inventar: T 6051. Crawford 1974, 219/1e. Roma, 146 î.Chr.
Se pot observa capetele dioscurilor, spice şi torţă Număr de inventar: T 6165.
pe avers ?
C. Antestius (Pl. 35/1, 1a)
ΞΕΝΟΝ/??? (Pl. 34/4, 4a) AR, denarius, 3,38 g.; 18,3 x 18,7 mm.
Avers: ΞΕΝΟΝ; Crawford 1974, 219/1e. Roma, 146 î.Chr.
Revers: [???]AΥΡ/MΔ/[??]? Număr de inventar: T 6194.
AR, drahmă, 3,13 g.; 16,8 x 19,3 mm.
Număr de inventar: T 6044. C. Valerius C.f. Flaccus (Pl. 35/2, 2a)
Se observă acvila şi câimele pe avers ? AR, denarius, 3,75 g.; 17,4 x 19 mm.
Crawford 1974, 228/2. Roma, 140 î.Chr.
MENIΣKOΣ/ΛΥΔYΚΙYKOΣ (Pl. 34/5, 5a) Număr de inventar: T 6144.
Avers: MENIΣKOΣ
Revers: ΛΥ/ΔY/ΚΙY/KOΣ M. Baebius Q. f. Tampilus (Pl. 35/3, 3a)
AR, drahmă, 3,05 g.; 16,5 x 18,7 mm. AR, denarius, 3,77 g.; 16,9 x 17,7 mm.
Număr de inventar: T 6055. Crawford 1974, 236/1c. Roma, 137 î.Chr.
Se observă un vultur pe avers. Număr de inventar: T 6226.

?/AГKPA?/AΣKΛAПOY? (Pl. 34/6, 6a) Cn. Lucretius Trio (Pl. 35/4, 4a)
Avers: ?/AГKPA? AR, denarius, 3,73 g.; 17,4 x 18 mm.
Revers: [ΔΥΡ/ФIΛO/]ΔA/MOY Crawford 1974, 237/1a. Roma, 136 î.Chr.
AR, drahmă, 3,32 g.; 17,6 x 19mm. Număr de inventar: T 6252.
Număr de inventar: T 6112.
Pe avers se observă: struguri, măciucă şi spic? C. Aburius Geminus (Pl. 35/5, 5a)
AR, denarius, 3,76 g.; 17,9 x 18,6 mm.
Crawford 1974, 244/1. Roma, 134 î.Chr.
DENARI ROMANI REPUBLICANI Număr de inventar: T 6139.

Anonim (Pl. 34/7, 7a) C. Aburius Geminus (Pl. 35/6, 6a)

AR, denarius, 3,78 g.; 19 x 19,2 mm. AR, denarius, 3,75 g.; 17,6 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 158/1. Roma, 179-170 î.Chr. Crawford 1974, 244/1. Roma, 134 î.Chr.
Număr de inventar: T 6251. Număr de inventar: T 6266.

Anonim (Pl. 34/8, 8a) M. Marcius (Pl. 35/7, 7a)

AR, denarius, 3,24 g.; 16,5 x 18 mm. AR, denarius, 3,81 g.; 18,2 x 19 mm.
Crawford 1974, 159/2. Roma, 179-170 î.Chr. Crawford 1974, 245/1. Roma, 134 î.Chr.
Număr de inventar: T 6179. Număr de inventar: T 6228.

Anonim (Pl. 34/9, 9a) P. Maenius M.f. Antiaticus (Pl. 35/8, 8a)
AR, denarius, 3,19 g.; 19,2 x 19,7 mm. AR, denarius, 3,8 g.; 18 x 18,7 mm.
Crawford 1974,164/1a. Roma, 179-170 î.Chr. Crawford 1974, 249/1. Roma, 132 î.Chr.
Număr de inventar: T 6146. Număr de inventar: T 6182.

C. Scribonius (Pl. 34/10, 10a) M. Vargunteius (Pl. 35/9, 9a)

AR, denarius, 3,8 g.; 17,2 x 17,9 mm. AR, denarius, 3,78 g.; 19,3 x 19,6 mm.
Crawford 1974, 201/1. Roma, 154 î.Chr. Crawford 1974, 257/1. Roma, 130 î.Chr.
Număr de inventar: T 6190. Număr de inventar: T 6186.

90
Q. Philippus (Pl. 35/10, 10a)
AR, denarius, 3,82 g.; 17,6 x 18,1 mm.
Crawford 1974, 259/1. Roma, 129 î.Chr.
Număr de inventar: T 6142.
Q. Philippus (Pl. 35/11, 11a)
AR, denarius, 3,82 g.; 17,4 x 18,4 mm.
Crawford 1974, 259/1. Roma, 129 î.Chr.
Număr de inventar: T 6187.
T. Cloulius (Pl. 35/12, 12a)
AR, denarius, 3,82 g.; 18,9 x 20 mm.
Crawford 1974, 260/1. Roma, 128 î.Chr.
Nr. inv. T 6141.
C. Porcius Cato (Pl. 36/1, 1a)
AR, denarius, 3,78 g.; 17,3 mm.
Crawford 1974, 274/1. Roma, 123 î.Chr.
Număr de inventar: T 6184.
M. Fannius (Pl. 36/2, 2a)
AR, denarius, 3,87 g.; 17,4 x 18,1 mm.
Crawford 1974, 275/1. Roma, 123 î.Chr.
Număr de inventar: T 6199.
C. Pluti (Pl. 36/3, 3a)
AR, denarius, 3,83 g.; 17,4 x 17,9 mm.
Crawford 1974, 278/1. Roma, 121 î.Chr.
Număr de inventar: T 6262.
M. Furius L. F. Philus (Pl. 36/4, 4a)
AR, denarius, 3,87 g.; 18 x 19,7 mm.
Crawford 1974, 281/1. Roma, 120 î.Chr.
Număr de inventar: T 6180.
C. Malleolus (Pl. 36/5, 5a)
AR, denarius serratus, 3,85 g.; 18,4 x 18,6 mm.
Crawford 1974, 282/2. Roma, 118 î.Chr.
Număr de inventar: T 6169.
Q. Marcius, C. Fabius, L. Roscius (Pl. 36/6,
6a)
AR, denarius, 3,86 g.; 18,1 x 18,8 mm.
Crawford 1974, 283/1a. Roma, 118-117 î.Chr.
Număr de inventar: T 6167.
Cn. Domitius Ahenobarbus (Pl. 36/7, 7a)
AR, denarius, 3,85 g.; 19,4 x 19,6 mm.
Crawford 1974, 285/1. Roma, 116-115 î.Chr.
Număr de inventar: T 6178.
Cn. Domitius Ahenobarbus (Pl. 36/8, 8a)
AR, denarius, 3,85 g.; 18,4 x 20,3 mm.
Crawford 1974, 285/1. Roma, 116-115 î.Chr.
Număr de inventar: T 6259.
91
M. Sergius Silus (Pl. 36/9, 9a)
AR, denarius, 3,81 g.; 17,4 x 17,7 mm.
Crawford 1974, 286/1. Roma, 116-115 î.Chr.
Număr de inventar:. T 6222.
M. Sergius Silus (Pl. 36/10, 10a)
AR, denarius, 3,85 g.; 17,6 x 18,6 mm.
Crawford 1974, 286/1. Roma, 116-115 î.Chr.
Număr de inventar: T 6267.
M. Cipius M. F. (Pl. 36/11, 11a)
AR, denarius, 3,7 g.; 15,9 x 16,6 mm.
Crawford 1974, 289/1. Roma, 115-114 î.Chr.
Număr de inventar: T 6151.
M. Cipius M. F. (Pl. 36/12, 12a)
AR, denarius, 3,88 g.; 17,3 x 17,5 mm.
Crawford 1974, 289/1. Roma, 115-114 î.Chr.
Număr de inventar: T 6185.
M. Cipius M. F. (Pl. 37/1, 1a)
AR, denarius, 3,86 g.; 16,7 x 17,1 mm.
Crawford 1974, 289/1. Roma 115-114 î.Chr.
Număr de inventar: T 6249.
Mn. Aemilius Lepidus (Pl. 37/2, 2a)
AR, denarius, 3,76 g.; 18,5 x 19 mm.
Crawford 1974, 291/1. Roma, 114-113 î.Chr.
Număr de inventar: T 6230.
Mn. Aemilius Lepidus (Pl. 37/3, 3a)
AR, denarius, 3,97 g.; 19,1 x 19,6 mm.
Imitaţie după tipul: Crawford 1974, 291/1.
Roma, 114-113 î.Chr.
Număr de inventar: T 6255.
Cn. Cornelius Blasio (Pl. 37/4, 4a)
AR, denarius, 3,81 g.; 18 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 296/1d. Roma, 112-111 î.Chr.
Număr de inventar: T 6232.
L. Caesius (Pl. 37/5, 5a)
AR, denarius, 3,79 g.; 17,8 x 19,2 mm.
Crawford 1974, 298/1. Roma, 112-111 î.Chr.
Număr de inventar: T 6149.
C. Claudius Pulcher (Pl. 37/6, 6a)
AR, denarius, 3,95 g.; 17,2 x 18,9 mm.
Crawford 1974, 300/1. Roma, 110-109 î.Chr.
Număr de inventar: T 6218.
P. Porcius Laeca (Pl. 37/7, 7a)
AR, denarius, 3,78 g.; 17,5 mm.
Crawford 1974, 301/1. Roma, 110-109 î.Chr.
Număr de inventar: T 6145
L. Memmius (Pl. 37/8, 8a)
AR, denarius, 3,85 g.; 17,9 x 19,2 mm.
Crawford 1974, 304/1. Roma, 109-108 î.Chr.
Număr de inventar: T 6163.
L. Memmius (Pl. 37/9, 9a)
AR, denarius, 3,91 g.; 18,5 x 19,1 mm.
Crawford 1974, 304/1. Roma, 109-108 î.Chr.
Număr de inventar: T 6204.
Q. Lutatius Cerco (Pl. 37/10, 10)
AR, denarius, 3,47 g.; 17,5 x 18,4 mm.
Crawford 1974, 305/1. Roma, 109-108 î.Chr.
Număr de inventar: T 6176.
Q. Lutatius Cerco (Pl. 37/11, 11a)
AR, denarius, 3,92 g.; 17,9 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 305/1. Roma, 109-108 î.Chr.
Număr de inventar: T 6191.
L. Flaminius Cilo (Pl. 37/12, 12a)
AR, denarius, 3,82 g.; 18,1 x 19,3 mm.
Crawford 1974, 302/1. Roma, 109-108 î.Chr.
Număr de inventar: T 6215.
L. Flaminius Cilo (Pl. 38/1, 1a)
AR, denarius, 3,78 g.; 18,5 x 20 mm.
Crawford 1974,302/1. Roma, 109-108 î.Chr.
Număr de inventar: T 6227.
L. Flaminius Cilo (Pl. 38/2, 2a)
AR, denarius, 3,88 g.; 16,8 x 17,8 mm.
Crawford 1974, 302/1. Roma, 109-108 î.Chr.
Număr de inventar: T 6237.
M. Herrenius (Pl. 38/3, 3a)
AR, denarius, 3,86 g.; 17,2 x 18,4 mm.
Crawford 1974, 308/1b. Roma, 108-107 î.Chr.
Număr de inventar: T 6216.
L. Memmius (Pl. 38/4, 4a)
AR, denarius serratus, 4 g.; 17,3 x 18,3 mm.
Crawford 1974, 313/1a. Roma, 87 î.Chr.
Număr de inventar: T 6203.
L. Thorius Balbus (Pl. 38/5, 5a)
AR, denarius, 3,82 g.; 18,8 x 19,2 mm.
Crawford 1974, 316/1. Roma, 105 î.Chr.
Număr de inventar: T 6168.
L. Thorius Balbus (Pl. 38/6, 6a)
AR, denarius, 3,91 g.; 19,6 x 20,1 mm.
Crawford 1974, 316/1. Roma, 105 î.Chr.
Număr de inventar: T 6171.
92
L. Thorius Balbus (Pl. 38/7, 7a)
AR, denarius, 3,88 g.; 17,6 x 18,6 mm.
Crawford 1974, 316/1. Roma, 105 î.Chr.
Număr de inventar: T 6253.
Lucius Appuleius Saturninus (Pl. 38/8, 8a)
AR, denarius, 3,81 g.; 17,3 x 19,7 mm.
Crawford 1974, 317/3a. Roma, 104 î.Chr.
Număr de inventar: T 6205.
C. Fabius C. F. Hadrianus (Pl. 38/9, 9a)
AR, denarius, 3,76 g.; 18,5 x 21,3 mm.
Crawford 1974, 322/1b. Roma, 102 î.Chr.
Număr de inventar: T 6198.
C. Fundanius (Pl. 38/10, 10a)
AR, denarius, 3,9 g.; 17,9 x 19,4 mm.
Crawford 1974, 326/1, 101 î.Chr.
Număr de inventar: T 6170.
L. Iulius (Pl. 38/11, 11a)
AR, denarius, 3,76 g.; 18,9 x 19,1 mm.
Crawford 1974, 323/1. Roma, 101 î.Chr.
Număr de inventar: T 6247.
P. Servilius M.F. Rullus (Pl. 38/12, 12a)
AR, denarius, 3,78 g.; 19 x 19,4 mm.
Crawford 1974, 328/1. Roma, 100 î.Chr.
Număr de inventar: T 6244.
L. Caecilius Metellus, C. Publius Malleolus,
A. Postuminus Sp. F. Albinus (Pl. 39/1, 1a)
AR, denarius, 3,94 g.; 18,2 x 18,5 mm.
Crawford 1974, 335/1b. Roma, 96 î.Chr.
Număr de inventar: T 6154.
L. Caecilius Metellus, C. Publius Malleolus
A. Postumius Sp. F. Albinus (Pl. 39/2, 2a)
AR, denarius, 3,81 g.; 17,9 x 18,7 mm.
Crawford 1974, 335/9. Roma, 96 î.Chr.
Număr de inventar: T 6220.
C. Publicius Malleolus (Pl. 39/3, 13a)
AR, denarius, 3,88 g.; 17,7 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 335/3a. Roma, 96 î.Chr.
Număr de inventar: T 6140.
C. Allius Bala (Pl. 39/4, 4a)
AR, denarius, 3,65 g.; 15,4 x 16,4 mm.
Crawford 1974, 336/1a. Roma, 92 î.Chr.
Număr de inventar: T 6181.
C. Allius Bala (Pl. 39/5, 5a)
AR, denarius, 3,87 g.; 17,2 x 18 mm.
Crawford 1974, 336/1c. Roma, 92 î.Chr.
Număr de inventar: T 6219.
D Iunius L. F. Silanus (Pl. 39/6, 6a)
AR, denarius, 3,81 g.; 18 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 337/3. Roma, 91 î.Chr.
Număr de inventar: T 6197.
D. Iunius L. F. Silanus (Pl. 39/7, 7a)
AR, denarius, 3,97 g.; 18 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 337/3. Roma, 91 î.Chr.
Număr de inventar: T 6258.
L. Calpurnius Piso Frugi (Pl. 39/8, 8a)
AR, denarius, 4,02 g.; 18,2 x 18,8 mm.
Crawford 1974, 340/1. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6137.
L. Calpurnius Piso Frugi (Pl. 39/9, 9a)
AR, denarius, 3,94 g.; 17,7 x 18,8 mm.
Crawford 1974, 340/1. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6234.
Q. Titius (Pl. 39/10, 10a)
AR, denarius, 3,98 g.; 17,3 x 18,9 mm.
Crawford 1974, 341/1. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6195.
Q. Titius (Pl. 39/11, 11a)
AR, denarius, 3,75 g.; 16,6 x 19,4 mm.
Crawford 1974, 341/1. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6206.
C. Vibius C.f. Pansa (Pl. 39/12, 12a)
AR, denarius, 3,94 g.; 17,2 x 18,5 mm.
Crawford 1974, 342/5b. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6159.
C. Vibius C. F. Pansa (Pl. 40/1, 1a)
AR, denarius, 3,9 g.; 17,1 x 18,1 mm.
Crawford 1974,342/5b. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6208.
C. Vibius C. F. Pansa (Pl. 40/2, 2a)
AR, denarius, 3,86 g.; 17,6 x 19,6 mm.
Crawford 1974, 342/5b. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6229.
C. Vibius C. F.. Pansa (Pl. 40/3, 3a)
AR, denarius, 3,81 g.; 17,4 x 17,6 mm.
Crawford 1974, 342/5b. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6243.
C. Vibius C. F. Pansa (Pl. 40/4, 4a)
AR, denarius, 3,61 g.; 17,7 x 18 mm.
Crawford 1974, 342/5b. Roma, 90 î.Chr.
93
Număr de inventar: T 6254.
C. Vibius C. F. Pansa (Pl. 40/5, 5a)
AR, denarius, 3,84 g.; 17 x 17,3 mm.
Crawford 1974, 342/5b. Roma, 90 î.Chr.
Număr de inventar: T 6257.
L. Titurius L. F. Sabinus (Pl. 40/6, 6a)
AR, denarius, 4,05 g.; 17,4 x 18 mm.
Crawford 1974, 344/1a. Roma, 89 î.Chr.
Număr de inventar: T 6221.
L. Titurius L. F. Sabinus (Pl. 40/7, 7a)
AR, denarius, 3,67 g.; 18,2 x 22,3 mm.
Crawford 1974, Cr. 344/1a. Roma, 89 î.Chr.
Număr de inventar: T 6147.
L. Titurius L. F. Sabinus (Pl. 40/8, 8a)
AR, denarius, 3,81 g.; 17,7 x 20,2 mm.
Crawford 1974, 344/1a. Roma, 89 î.Chr.
Număr de inventar: T 6265.
L. Titurius L. F. Sabinus (Pl. 40/9, 9a)
AR, denarius, 3,92 g.; 18,2 x 19,6 mm.
Crawford 1974, 344/2b. Roma, 89 î.Chr.
Număr de inventar: T 6173.
L. Titurius L. F. Sabinus (Pl. 40/10, 10a)
AR, denarius, 4,05 g.; 17,8 x 19,3 mm.
Crawford 1974, 344/2b. Roma, 89 î.Chr.
Număr de inventar: T 6200.
Cn. Cornelius Lentulus Clodianus (Pl. 40/11,
11a)
AR, denarius, 3,78 g.; 16,3 x 19,4 mm.
Crawford 1974, 345/1. Roma, 88 î.Chr.
Număr de inventar: T 6207.
Cn. Lentulus Clodianus (Pl. 40/12, 12a)
AR, denarius, 3,88 g.; 17,9 x 20,1 mm.
Crawford 1974, 345/1. Roma, 88 î.Chr.
Număr de inventar: T 6209.
C. Censorinus (Pl. 41/1, 1a)
AR, denarius, 3,6 g.; 17,6 x 20,2 mm.
Crawford 1974, 346/1d. Roma, 88 î.Chr.
Număr de inventar: T 6217.
C. Censorius (Pl. 41/2, 2a)
AR, denarius, 4,13 g.; 15,6 x 17,4 mm.
Crawford 1974,346/2a. Roma, 88 î.Chr.
Număr de inventar: T 6174.
L. Memmius, L. F. Galeria (Pl. 41/3, 3a)
AR, denarius, 3,7 g.; 17,7 x 19,1 mm.
Crawford 1974, 349/1. Roma, 87 î.Chr.
Număr de inventar: T 6158.
C. Gargonius, M. Vergilius, Ogulnius (Pl. Număr de inventar: T 6211.
41/4, 4a)
AR, denarius, 3,78 g.; 18,9 x 21,5 mm.
Crawford 1974, 350A/2. Roma, 86 î.Chr.
Număr de inventar: T 6156.
C. Gargonius, M. Vergilius, Ogulnius (Pl.
41/5, 5a)
AR, denarius, 4,04 g.; 17,5 x 19,4 mm.
Crawford 1974, 350A/2. Roma, 86 î.Chr.
Număr de inventar: T 6235.
C. Gargonius, M. Vergilius, Ogulnius (Pl. P. Crepusius, C. Mamilius Limetanus,
41/6, 6a)
AR, denarius, 3,6 g.; 17,2 x 19,4 mm.
Crawford 1974, 350A/2. Roma, 86 î.Chr.
Număr de inventar: T 6263.
M. Fannius, L. Critonius (Pl. 41/7, 7a)
AR, denarius, 3,9 g.; 17,5 x 20,4 mm.
Crawford 1974, 251/1. Roma, 86 î.Chr.
Nr. inv. T 6160.
M. Fannius, L. Critonius (Pl. 41/8, 8a)
AR, denarius, 4,09 g.; 17,8 x 19,6 mm.
Crawford 1974, 251/1. Roma, 86 î.Chr.
Număr de inventar: T 6201.
L. Iulius Bursio (Pl. 41/9, 9a)
AR, denarius, 3,77 g.; 17,1 x 19,9 mm.
Crawford 1974, 352/1a. Roma, 85 î.Chr.
Număr de inventar: T 6153.
L. Iulius Bursio (Pl. 41/10, 10a)
AR, denarius, 3,74 g.; 18,9 x 20,3 mm.
Crawford 1974, 352/1a. Roma, 85 î.Chr.
Număr de inventar: T 6172.
L. Iulius Bursio (Pl. 41/11, 11a)
AR, denarius, 3,85 g.; 17,7 x 19,3 mm.
Crawford 1974, 352/1a. Roma, 85 î.Chr.
Număr de inventar: T 6177.
Mn. Fonteius (Pl. 41/12, 12a)
AR, denarius, 4 g.; 20 mm.
Crawford 1974, 353/1a. Roma, 85 î.Chr.
Număr de inventar: T 6212.
Mn. Fonteius C. F. (Pl. 42/1, 1a)
AR, denarius, 3,82 g.; 19,4 x 20,9 mm.
Crawford 1974, 353/1a. Roma, 85 î.Chr.
Număr de inventar: T 6155.
C. Licinius L.f. Macer (Pl. 42/2, 2a)
AR, denarius, 3,89 g.; 18,2 x 19,6 mm.
Crawford 1974, 354/1. Roma, 84 î.Chr.
C. Licinius L. F. Macer (Pl. 42/3, 3a)
AR, denarius, 3,76 g.; 19,5 x 20 mm.
Crawford 1974, 354/1. Roma, 84 î.Chr.
Număr de inventar: T 6264.
L. Cornelius Sulla (Pl. 42/4, 4a)
AR, denarius, 3,87 g.; 18,8 mm.
Crawford 1974, 359/2. Roma, 84-80 î.Chr.
Număr de inventar: T 6225.
L. Marcius Censorinus (Pl. 42/5, 5a)
AR, denarius, 3,79 g.; 17,5 mm.
Crawford 1974, 360/1b. Roma, 82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6261.
C. Mamilius Limetanus (Pl. 42/6, 6a)
AR, denarius serratus, 3,75 g.; 17,7 x 20 mm.
Crawford 1974, 362/1. Roma, 82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6238.
C. Mamilius Limetanus (Pl. 42/7, 7a)
AR, denarius serratus, 3,99 g.; 18,9 x 20,1 mm.
Crawford 1974, 362/1. Roma, 82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6245.
L. Censorinus (Pl. 42/8, 8a)
AR, denarius, 3,7 g.; 17,7 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 363/1b. Roma, 82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6150.
Q. Antonius Balbus (Pl. 42/9, 9a)
AR, denarius serratus, 3,69 g.; 16,5 x 17,6 mm.
Crawford 1974, 364/1d. Roma, 83-82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6214.
Q. Antonius Balbus (Pl. 42/10, 10a)
AR, denarius serratus, 3,81 g.; 16,8 x 18,7 mm.
Crawford 1974, 364/1d. Roma, 83-82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6136.
Q. Antonius Balbus (Pl. 42/11, 11a)
AR, denarius serratus, 3,87 g.; 17,5 x 18,5 mm.
Crawford 1974, 364/1d. Roma, 83-82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6202.
Q. Antonius Balbus (Pl. 42/12, 12a)
AR, denarius serratus, 3,99 g.; 18,2 x 19,4 mm.
Crawford 1974, 364/1d. Roma, 83-82 î.Chr.
Număr de inventar: T 6231.
94
A. Postumius A. F. S. N. Albinus (Pl. 43/1, 1a) C. Naevius Balbus (Pl. 43/12, 12a)
AR, denarius serratus, 3,92 g.; 18,8 x 19,5 mm. AR, denarius serratus, 3,77 g.; 17,1 x 18,1 mm.
Crawford 1974, 372/1. Roma, 81 î.Chr. Crawford 1974, 382/1b. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6152. Număr de inventar: T 6242.

A. Postumius A. F. S. N. Albinus (Pl. 43/2, 2a) C. Naevius Balbus (Pl. 44/1, 1a)
AR, denarius serratus, 3,75 g.; 18,8 x 19,4 mm. AR, denarius serratus, 4,02 g.; 18,1 x 19,1 mm.
Crawford 1974, 372/2. Roma, 81 î.Chr. Crawford 1974, 382/1b. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6256. Număr de inventar: T 6233.

A. Postumius A. F. S. N. Albinus (Pl. 43/3 3,a) Ti. Claudius F. Ap. Nero (Pl. 44/2, 2a)
AR, denarius serratus, 3,84 g.; 18,6 x 18,9 mm. AR, denarius serratus, 3,8 g.; 18,5 x 19 mm.
Crawford 1974, 372/2. Roma, 81 î.Chr. Crawford 1974,383/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6175. Număr de inventar: T 6161.

C. Marius C. F. Capito (Pl. 43/4, 4a) Ti. Claudius F. Ap. Nero (Pl. 44/3, 3a)
AR, denarius serratus, 3,87 g.; 18,2 x 18,3 mm. AR, denarius serratus, 3,97 g.; 17,6 x 18,2 mm.
Crawford 1974, 378/1c. Roma, 81 î.Chr. Crawford 1974, 383/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6196. Număr de inventar: T 6164.

L. Procilius F. (Pl. 43/5, 5a) Ti. Claudius F. Ap. Nero (Pl. 44/4, 4a)
AR, denarius serratus, 3,65 g.; 18,2 x 18,6 mm. AR, denarius serratus, 3,75 g.; 17,7 x 18,8 mm.
Crawford 1974, 379/2. Roma, 80 î.Chr. Crawford 1974, 383/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6157. Număr de inventar: T 6250.

C. Publicius Q. F. (Pl. 43/6, 6a) Ti. Claudius F. Ap. Nero (Pl. 44/5, 5a)
AR, denarius serratus, 3,81 g.; 17,6 x 18,9 mm. AR, denarius serratus, 3,82 g.; 18,8 x 19,1 mm.
Crawford 1974, 380/1. Roma, 80 î.Chr. Crawford 1974, 383/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6213. Număr de inventar: T 6260.

C. Naevius Balbus (Pl. 43/7, 7a) Ti. Claudius F. Ap. Nero (Pl. 44/6, 6a)
AR, denarius serratus, 3,88 g.; 17,4 x 19,1 mm. AR, denarius serratus, 4,1 g.; 18,1 x 19,3 mm.
Crawford 1974, 382/1a. Roma, 79 î.Chr. Crawford 1974, 383/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6189. Număr de inventar: T 6241.

C. Naevius Balbus (Pl. 43/8, 8a) Ti. Claudius F. Ap. Nero (Pl. 44/7, 7a)
AR, denarius serratus, 4,06 g.; 17,5 x 18 mm. AR, denarius serratus, 3,87 g.; 18 x 18,7 mm.
Crawford 1974,382/1b. Roma, 79 î.Chr. Crawford 1974, 383/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6162. Număr de inventar: T 6246.

C. Naevius Balbus (Pl. 43/9, 9a) L. Papius (Pl. 44/8, 8a)

AR, denarius serratus, 3,66 g.; 18,7 x 20,1 mm. AR, denarius serratus, 4,04 g.; 19,4 x 19,6 mm.
Crawford 1974, 382/1b. Roma, 79 î.Chr. Crawford 1974, 384/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6248. Număr de inventar: T 6210.

C. Naevius Balbus (Pl. 43/10, 10a) L. Papius (Pl. 44/9, 9a)

AR, denarius serratus, 3,94 g.; 17,7 x 18,4 mm. AR, denarius serratus, 3,82 g.; 19,3 mm.
Crawford 1974, 382/1b. Roma, 79 î.Chr. Crawford 1974, 384/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6183. Număr de inventar: T 6224.

C. Naevius Balbus (Pl. 433/11, 11a) L. Papius (Pl. 44/10, 10a)

AR, denarius serratus, 3,83 g.; 18,4 mm. AR, denarius serratus, 3,96 g.; 18,7 x 19,3 mm.
Crawford 1974, 382/1b. Roma, 79 î.Chr. Crawford 1974, 384/1. Roma, 79 î.Chr.
Număr de inventar: T 6236. Număr de inventar: T 6240.

95
 L. Cassius Longinus (Pl. 44/11, 11a) L. Lucretius Trio (Pl. 45/3, 3a)
AR, denarius, 3,86 g.; 17,6 x 18 mm. AR, denarius, 4,05 g.; 17,1 x 19 mm.
Crawford 1974, 386/1. Roma, 78 î.Chr. Crawford 1974, 390/2. Roma, 74 î.Chr.
Număr de inventar: T 6143. Număr de inventar: T 6223.

L. Rutilius Flaccus (Pl. 44/12, 12a) L. Farsuleius Mensor (Pl. 45/4, 4a)
AR, denarius, 3,87 g.; 17,4 x 18,1 mm. AR, denarius, 3,94 g.; 17,6 x 18,8 mm.
Crawford 1974, 387/1. Roma, 77 î.Chr. Crawford 1974, 392/1a. Roma, 76-75 î.Chr.
Număr de inventar: T 6148. Număr de inventar: T 6166.

P. Satrienus (Pl. 45/1, 1a) L. Roscius Fabatus (Pl. 45/5, 5a)

AR, denarius, 4,02 g.; 16,9 x 19,6 mm. AR, denarius serratus, 3,9 g.; 17,2 x 18,4 mm.
Crawford 1974, 388/1b. Roma, 77 î.Chr. Crawford 1974, 412/1. Roma, 64 î.Chr.
Număr de inventar: T 6193. Număr de inventar: T 6138.

L. Rustius (Pl. 45/2, 2a) Hibrid barbar, după L. Caesius? (Pl. 45/6, 6a)
AR, denarius, 3,91 g.; 18 x 18,6 mm. AR, denarius, 3,6 g.; 19,1 x 19,7 mm.
Crawford 1974, 389/1. Roma, 76 î.Chr. Crawford 1974, 298/1
Număr de inventar: T 6188. Număr de inventar: T 6192.

Tezaurul se datează între secolele II î. Chr.-I î. Chr., cele mai vechi piese (în număr de trei)
fiind bătute între anii 179-170 î. Chr., iar cea mai nouă în anul 64 î. Chr. Tezaurul se adaugă zecilor de
astfel de descoperiri din Muntenia, dar şi din Moldova sau Transilvania. Circulaţia denarilor
republicani romani în Dacia se concentrează în perioada 145-29/20 î. Chr., cu o scurtă întrerupere în
perioada 70-30 î. Chr., iar tezaurizarea monedelor greceşti încetează între anii 29-20 î. Chr. Astfel de
tezaure sunt puse atât în legătură cu comerţul desfăşurat cu spaţiul italic şi cu Peninsula Balcanică, dar
şi cu mercenariatul practicat în aceste zone.
Cea de a doua fază din acest centru se datează de la mijlocul secolului II î. Chr., până la
mijlocul secolului I î. Chr., distrugerea lui fiind una violentă, prin incendiere, probabil în urma unor
lupte în care locuitorii au fost ucişi şi alungaţi în grabă (fapt demonstrat prin rămânerea tezaurului
monetar în locuinţă). Suntem de părere că aceste evenimente au avut loc imediat după anul 64 î. Chr.
(toate piesele descoperite indicând acest moment - ceramica, fibulele, tezaurul monetar) şi le putem
pune în legătură cu venirea regelui Burebista în această zonă şi înfăptuirea regatului dac.

E. 2. Centrul de la Tilişca (harta 2/6).

Centrul dacic de aici se află pe dealul Căţănaş, pe un platou arcuit pe culme şi cu terase în
pante (plan 17).Versantul sudic este foarte abrupt, cele de vest şi de nord fiind mai accesibile. La 400
m spre vest se află o şa, după care dealul urcă din nou, până la cota 712 (pe versantul estic). Dealul a
fost fortificat cu valuri de pământ şi şanţuri de apărare amplasate pe pantele de est, vest şi nord, pe
acestea dezvoltându-se şi aşezarea, construită pe terase şi împărţită în două zone, una superioară
(platoul superior) şi alta inferioară, constituită la rândul ei din cele 23 de terase.
Unele dintre cele mai importante descoperiri din punct de vedere arhitectural din acest centru
sunt cele două turnuri-locuinţă, construite la bază din blocuri de calcar şi în partea superioară din
cărămidă - acestea au fost deja descrise într-n capitol anterior. Alături de ele se remarcă locuinţele şi
atelierele găsite pe terasele artificiale ale dealului.
Locuinţele rectangulare cu una sau mai multe încăperi surprinse la Tilişca (au fost descoperite
un număr de 41 de astfel de construcţii, dintre care - în opinia lui N. Lupu - 6 sunt locuinţe atelier) sunt
construite pe un schelet de pari înfipţi în pământ, pereţii fiind aşezaţi pe o bază de piatră; acesta este
tipul întâlnit cu precădere în regiunile montane - şi deci şi la Tilişca (Lupu 1989, p. 36-56) - unde
nivelul ridicat al stâncii nu permitea înfigerea parilor. Sistemul de construcţie al acestor locuinţe este
foarte unitar (dacă avem în vedere planul), folosindu-se şi aceleaşi materiale de lucru; prin urmare,
este mai mult decât evident faptul că au fost ridicate după un plan relativ simplu, derivat din cel de tip
semibordei (remarcăm în acest context că ele nu sunt specifice doar Daciei, ci sunt prezente

96
pretutindeni în Europa, datorită simplităţii, rezistenţei şi abundenţei materialului de construcţie -
lemnul). În ansamblu, predomină locuinţele cu mai multe încăperi, aspect care însă este mai mult
sugerat, întrucât nu peste tot planul lor a putut fi reconstituit în întregime.
Producerea obiectelor necesare vieţii cotidiene se putea face, pe de o parte, în fiecare
gospodărie (aici le avem în vedere pe cele mai puţin pretenţioase - ceramica lucrată cu mâna, diverse
părţi componente de unelte, în special din lemn, etc.), pe de altă parte în clădiri cu o destinaţie precisă,
de către meşteri specializaţi (în ateliere); o asemenea pregătire era cerută de cunoştinţele tehnice
implicate de prelucrarea metalelor, adesea confecţionarea lor fiind posibilă numai prin funcţionarea
unor instalaţii adecvate şi prin utilizarea de unelte specifice. Trebuie subliniat însă că pregătirea într-un
meşteşug sau altul nu presupunea neaparat existenţa unor astfel de ateliere în toate aşezările dacice;
rezultatele cercetărilor de până acum au dovedit că ateliere au funcţionat doar în marile aşezări
cunoscute, producţia fiind destinată satisfacerii nevoilor locale sau/şi necesităţilor comunităţilor aflate
în apropiere sau la distanţă. Desigur că un factor important pentru existenţa lor l-a constituit apropierea
de locul (locurile) de unde puteau fi procurate materiile prime.
Indiferent de natura lor, atelierele au fost construite aproape în întregime din lemn, aşa că nu
întotdeauna a fost posibilă stabilirea - prin cercetare arheologică - planului, sistemului de construcţie şi
a altor detalii ale lor.
În centrul de la Tilişca au fost descoperite, aşa cum am afirmat mai sus, un număr de 6 ateliere
(Lupu 1989, p. 38-56), pe care le vom prezenta în cele ce urmează:
- locuinţa-atelier nr. 6, a fost descoperită în partea sudică a zonei cuprinse între secţiunile 48
şi 46; talpa construcţiei este din piatră. Raportul dintre cele două laturi sugerează existenţa a două
încăperi, iar prezenţa numeroasă a obiectelor mărunte de fier, precum şi a seriei de fragmente de zgură,
ne fac să apreciem că în acest loc se afla un atelier în care se confecţionau diferite ustensile din fier;
- locuinţa-atelier nr. 11, a fost pusă în evidenţă între secţiunile 42-43; aici se remarcă prezenţa
a numeroase pietre folosite la construcţie, care prin distribuţia lor indică existenţa unor pereţi solizi; şi
aici raportul dintre cele două laturi sugerează existenţa a două încăperi. Analiza acestei construcţii
permite concluzia că în acest caz avem de-a face cu o locuinţă-atelier prevăzută cu pereţi din piatră,
care ofereau protecţie împotriva incendiilor. Fragmentele metalice găsite ne permit aceiaşi concluzie
ca şi în cazul precedent;
- locuinţa-atelier nr. 15 se află în vestul suprafeţei 56 şi nu există date despre dimensiunile ei;
faptul că printre materialele descoperite există şi bucăţi de zgură pledează pentru această
funcţionalitate;
- locuinţa-atelier nr. 28, realizată din multă piatră şi lemn, păstra pe suprafaţa ei, alături de
piatră, numeroase fragmente de chirpici. Zidul de piatră a fost legat cu lut, nefiind identificate urme de
mortar. Pe întreaga suprafaţă acoperită cu pietre au fost descoperiţi cărbuni masivi, care trebuie să fi
provenit, pe de o parte, de la consumarea prin incendiu a acoperişului clădirii, pe de altă parte de la
cărbunii folosiţi în atelier. Existenţa acestor elemente şi a pieselor metalice din imediata apropiere ne
determină să considerăm că şi aici se afla un important atelier de prelucrare a metalelor, în ciuda
faptului că nu au fost puse în evidenţă unelte specifice (nicovale, ciocane, cleşti);
- locuinţa-atelier nr. 29 a fost descoperită în extremitatea estică a terasei VI, însă nu a putut fi
dezvelită în condiţii bune. S-a observat că forma sa era rectangulară şi că pietrele formau baza
construcţiei. Materialele descoperite în interiorul acestui complex conduc spre ideea că aici funcţiona
un atelier pentru măcinatul grăunţelor;
- locuinţa-atelier nr. 35 a fost dezvelită pe terasa VII, în vestul secţiunii 23. Ea a putut fi
identificată ca atare datorită pietrelor de stâncă folosite ca talpă a pereţilor, dar şi prezenţei în suprafaţa
degajată a resturilor de chirpici, a unei vetre de foc şi a fragmentelor ceramice. Nici în acest caz nu se
pot aprecia dimensiunile şi orientarea construcţiei, pietrele fiind răvăşite. Oricum, materialele din
interior atestă că este vorba despre un atelier de prelucrare a metalelor.
Ca şi în celelalte centre, cele mai multe materiale arheologice descoperite sunt din ceramică; la
fel ca în majoritatea aşezărilor dacice, distingem şi aici cele două categorii de ceramică, respectiv

97
ceramica lucrată cu mâna şi ceramica lucrată la roată (Lupu 1989, p. 61-85):
- ceramica fină, lucrată cu mâna şi lustruită în exterior, are pasta îngrijită, bine frământată,
cu degresant curat. Mai rar, există vase în compoziţia cărora se găsesc pietricele mici, care le conferă
acestora un aspect poros, care însă este greu sesizabil în exterior datorită slipului. Vasele sunt bine
arse, de culori care oscilează de la negru-cenuşiu şi negru intens la cafeniu deschis şi castaniu.
Formele sunt diferite (vase mari cu burtă largă, vase bitronconice, căni, ulcioare, oale, străchini,
fructiere) şi au dimensiuni diferite;
- ceramica lucrată cu mâna din pastă poroasă este o categorie în care sunt incluse toate
vasele lucrate cu mâna din pastă poroasă, nelustruită. Unele exemplare sunt mai îngrijit lucrate, altele
sunt de-a dreptul grosolane. Arderea este şi ea diferită, însă, în general, destul de slabă. Culoarea
vaselor diferă de la caz la caz, în nuanţe care merg de la cenuşiu-negricios - cele mai multe - la
cafeniu, cu flecuri cafenii sau cafenii-cărămizii. Adeseori, datorită arderii incomplete, în secţiune
miezul pereţilor prezintă o culoare cenuşiu-negricioasă sau chiar neagră;
- ceramica lucrată cu roata din pastă fină include vase în diverse variante tipologice, care se
disting prin formă, prin fineţea materialului, prin tehnica folosită şi prin omogenitatea arderii. Analiza
atentă a ceramicii de acest tip l-a făcut pe autorul cercetărilor să afirme că pasta acestei categorii nu
este aceiaşi în toate cazurile (Lupu 1989, p. 66). Cea mai fină era folosită la fructiere, iar cea mai
aspră, cu toate că degresantul pe care îl conţinea era fin, la chiupuri. În unele cazuri, degresantul
conţine şi pietricele mici.
Formele de vas, caracteristice ceramicii lucrate cu mâna din pastă fină, sunt următoarele:
- vase mari bitronconice, cu gura largă şi partea superioară mai înaltă. În punctele în care
diametrul este maxim sunt amplasate două apucători perpendiculare, iar fundul lor este plat;
- căni, cu forme ce ne permit să distingem între ele unele variante: cu forme mai zvelte decât
altele, tronconice sau rotunjite. Fundul le este plat, cu sau fără bordură, iar gura evazată, cu buza adusă
în poziţie oblică şi cu cantul rotunjit. Torţile pornesc direct din buză, în bandă sau rotunde în secţiune,
fiind uşor supraînălţate sau prezentând creastă. Există însă şi piese la care torţile se limitează la
înălţimea gurii şi au un şanţ median.
- ulcioare de formă bitronconică sau rotunjită, cu pereţii puternici arcuiţi, fără toartă, dar cu
două orificii opuse pentru a putea fi agăţată sau purtată. Gura este uşor evazată iar fundul plat, cu
diametrul mic, uneori marcat printr-o bordură uşor reliefată;
- străchini, care se prezintă în două forme principale: una mai adâncă, cu pereţii destul de
înalţi şi alta mai largă, dar mai mică în înălţime. În ambele cazuri umerii sunt profilaţi şi despărţiţi de
corpul vasului. Gura este evazată, mai mult sau mai puţin;
- fructiere, lucrate, aşa cum am precizat deja, din pasta cea mai fină. Conturul lor este elegant,
vasele fiind adesea lustruite pe ambele feţe. „Din punctul de vedere al formei se întâlnesc piese cu
pereţii mai deschişi sau mai restrânşi. Buza, mai lată sau mai puţin lată, are suprafaţa superioară
orizontală sau convexă. Uneori ea cade în exterior sub nivelul gurii. Unele dintre exemplare sunt
lipsite de umăr. La exemplarele mai mari, piciorul este relativ înalt şi se îngustează uşor în partea
superioară, fiind delimitat oarecum brusc de corpul fructierei. Alte exemplare dispun de un picior
continuu, a cărui linie exterioară se înscrie în linia corpului vasului. Pe piciorul lor se întâlnesc uneori
trei linii orizontale, incizate” (Lupu 1989, p. 63);
- vase cu pereţi ovali, prevăzuţi cu mici apucători plate, dispuse orizontal la jumătatea
înălţimii;
- căniţe bitronconice, cu gura evazată, oblică, prevăzute cu toartă;
- capace cu corpul conic, terminate cu butoane plate, gâtuite la bază.
Decorul este sărac. Atunci când există, se prezintă sub forma unor benzi haşurate oblic (pe
capace), a unor şanţuri longitudinale (pe torţi), sau a unor motive în formă de seceră lunară, mult
arcuite şi redate în relief cu coarnele în jos.

98
 Categoriei lucrate cu mâna din pastă grosieră îi sunt proprii forme ca:
- recipientele de proporţii mari, asemănătoare vaselor borcan (prin ornamentaţie şi prin forma
butonilor), dar deosebite de acestea prin dimensiuni. Partea lor cea mai largă se află în jumătatea
superioară sau la jumătatea înălţimii. Diametrul gurii - evazată sau dreaptă - este mult mai mare decât
cel al fundului. În general, vasele de acest tip sunt prevăzute cu butoni sau apucători. Butonii, masivi şi
de formă cilindrică, sunt fixaţi pe partea superioară a vasului, unii dintre ei fiind prevăzuţi cu patru
„apucători” dispuse în cruce. Foarte multe exemplare de acest fel nu sunt decorate; la cele la care
ornamentaţia este prezentă, specifice sunt benzile ondulate, trasate destul de sinuos şi amplasate în
zona butonilor (deasupra sau sub aceştia) sau în partea superioară. De asemenea, este prezent brâul
alveolar, imediat sub buză;
- vasele-borcan, care sunt prezente într-o gamă extrem de variată, atât în ceea ce priveşte
dimensiunile, cât şi arderea, culorile şi ornamentele. Unele exemplare sunt mai suple, altele prezintă
forme mai bombate. Cele de proporţii mici au pereţii mai drepţi şi gura mai largă. Fundul lor este plat,
câteodată fiind sau uşor lărgit spre exterior, sau înscris în linia continuă a pereţilor. În general, piesele
descoperite la Tilişca au gura evazată, iar ornamentele sunt grosolan realizate. Pentru acest tip de vas,
butonul reprezintă un element tipic; forma acestora este de cele mai multe ori cilindrică, iar
dimensiunea variază în funcţie de dimensiunile recipientului. Ornamentaţia constă în linii simple,
verticale, oblice, orizontale sau în val, benzi ondulate, brâie alveolate, impresiuni, striuri;
- cănile bitronconice, cu gât cilindric, fund plat şi toartă fixată de buză şi umăr. Sunt relativ
rare în această grupă ceramică şi considerate obiecte de lux;
- străchinile, prin pasta din care au fost confecţionate şi prin formă, se înscriu în rândul celor
cunoscute în aşezările dacice. Au fundul plat sau cu o bordură foarte puţin înălţată; pereţii sunt uşor
curbaţi şi terminaţi în buză, care este tăiată drept sau oblic. La Tilişca acestea nu sunt decorate, cu
excepţia a două dintre ele, ornamentate cu haşuri în poziţie oblică şi benzi punctate.
- oalele, care sunt bombate, au buza (groasă şi rotunjită) dreaptă sau evazată, iar umerii bine
evidenţiaţi. În general nu au torţi, dar există şi situaţii în care sunt prevăzute cu o toartă (aceasta de
regulă este bitronconică şi de dimensiuni mici);
- ceştile/opaiţele sunt extrem de numeroase în acest sit. De obicei sunt confecţionate din pasta
cea mai comună (grosolană) şi arse slab. Pereţii lor sunt larg deschişi, fundul plat (la anumite
exemplare acesta este profilat) şi au câte o toartă care, în unele cazuri, serveşte şi ca sprijin. La piesele
de mici dimensiuni în locul toartei este folosită o „apucătoare” neperforată, modelată prin tragerea
pastei din peretele vasului;
- strecurătorile, de forma unor pâlnii cu pereţii oblici larg deschişi.
În fine, în cea de-a doua categorie - cea a vaselor lucrate cu roata din pastă fină - distingem
următoarele forme principale:
- fructierele, care au corpul semioval lipsit de umăr, buza îngustă, evazată, iar piciorul - care
se lărgeşte treptat în formă de pâlnie - terminat drept, cu o uşoară îngroşare spre interior. În general ele
nu sunt ornamentate, însă, atunci când decorul există, se prezintă fie sub forma unor linii în val,
lustruite, situate deasupra piciorului, fie a unor linii orizontale, adâncite şi dispuse în jurul aceluiaşi
element, fie sub forma unor incizii în zig-zag, dispuse vertical ( Lupu 1989, p. 67); două exemplare au
fost descoperite la intrarea în turnul locuinţă 1, una (Pl. 46/3) are corpul semioval şi puţin adânc, iar
buza este lată şi răsfrântă în exterior. Piciorul este înalt şi se îngroaşe puţin la mijloc, în partea de jos
se deschide brusc pentru a avea stabilitate. Cea de a doua (Pl. 46/4) este mai mică decât cea anterioară
şi mult mai bine proporţionată. Buza nu mai este atât de lată şi de răsfrântă, corpul mai îngust şi mai
adânc, păstrând însă forma semiovală. Piciorul este mai scurt şi mai subţire, talpa porneşte mai de sus
formând un adevărat piedestal (Natea 2008, p. 136-137).
- vasele fără torţi, cu gâtul cilindric, înalt. Corpul - de formă bitronconică şi prevăzut cu două
proeminenţe late, orientate în sus - este sprijinit pe un inel de fund, profilat spre exterior. De regulă,
între gâtul care se îngustează uşor spre deschidere şi corpul propriu-zis, este aplicat un brâu în relief
(Lupu 1989, p. 67);

99
 - ulcioarele, care au toartă plată, gât treptat retras spre gură şi buză evazată. Piesele de acest
tip nu dispun de nici un fel de decor (Lupu 1989, p. 67);
- cănile, descoperite într-o mare varietate şi în rândurile cărora mai persistă unele exemplare
de formă bitronconică. Au torţi de formă plată prinse direct de buză în partea superioară. Nici aceste
exemplare nu sunt, în general, ornamentate (Lupu 1989, p. 68); ca şi exemplu este cana descoperită la
intrarea în turnul locuinţă 1 (Pl. 46/2), ce are corpul bitronconic, cu toarta în bandă, cu două nervuri
laterale bine conturate în partea superioară, ce se subţiază treptat spre bază. Toarta pleacă de pe buză
este uşor supraînălţată şi se uneşte cu corpul vasului deasupra umărului. Corpul este alungit în partea
superioară dând vasului un aspect zvelt, buza este evazată (Natea 2008, p. 137).
- străchinile, care însă în situl nostru nu au fost surprinse decât fragmentar. Cu toate acestea, s-
a putut concluziona că au pereţii oblici sau bombaţi (în ultimul caz se conferă vasului o formă
semisferică), umărul uşor profilat, buzele îngroşate, atât spre interior cât şi spre exterior, iar fundul, în
cele mai multe cazuri, prevăzut cu un inel de sprijin. Decorul, rar, este compus din două linii paralele
ondulate, realizate prin lustru (Lupu 1989, p. 68);
- oalele cu gura largă, corp bombat şi gât scurt sau chiar inexistent. În partea superioară acest
tip de vas se termină printr-o buză îngroşată spre interior sau exterior, mai mult sau mai puţin evazată.
Unele dintre ele au inel de fund. Toarta lipseşte în general, dar există şi cazuri în care este prezentă
(acestea sunt plate şi prinse direct de cantul buzei, câteodată fiind uşor supraînălţate - Lupu 1989, p.
69). Nici în cazul lor ornamentaţia nu constituie o caracteristică; apare totuşi şi se prezintă sub forma
unor benzi în val sau a unor linii paralele verticale şi orizontale;
- capacele cu corpul emisferic, uneori chiar tronconic, la care sunt ataşate câte un buton care
prezintă o lăţire în suprafaţa superioară (Lupu 1989, p. 69);
- chiupurile (vasele de provizii) de mari dimensiuni; în unele cazuri acestea au fost date la
suprafaţă cu un slip realizat dintr-un amestec fin, care face ca vasul să primească o culoare mai
omogenă. Din perspectiva formei, ar putea fi caracterizate ca fiind pântecoase, bombate, cu tendinţa de
a avea diametrul maxim în jumătatea superioară şi destul de aproape de gură. De asemenea, ele
prezintă o tendinţă de evazare a gurii, după ce aceasta în prealabil se îngustase, lăsând impresia că ar
avea gât. Între ornamente trebuie amintite liniile circulare adâncite, dispuse deasupra liniei superioare
a diametrului maxim, între care se găsesc aplicate linii în val (Lupu 1989, p. 69-70).
- strecurători, o astfel de piesă a fost descoperită la intrarea în turnul locuinşă 1 (Pl. 46/1) şi
are forma unui vârf de con, gura largă, o toartă supraînălţată ce începe de pe buză şi se leagă de corp
pe umărul foarte accentuat, decorată cu o nervură mediană ce se observă pe întreaga suprafaţă a sa
(Natea 2008, p. 137)
Alături de vasele ceramice specifice civilizaşiei dacice din acest centru (a căror tipologie am
prezentat-o în rândurile de faţă), au mai fost descoperite o serie de obiecte lucrate din lut ars, între
care menţionăm:
- greutăţile „de ţesut” sau de pescuit, cu formă piramidală şi baza patrată. Unele dintre ele nu
sunt găurite în totalitate, iar această observaţie pune sub semnul întrebării identificarea lor ca greutăţi
de „ţesut” sau de plasă de pescuit (Lupu 1989, p.70);
- fusaiolele, de forma unor sfere turtite cu margini rotunjite sau plate. Rareori, întâlnim şi
fusaiole bitronconice. Unele dintre ele prezintă un decor incizat, compus din cercuri concentrice şi în
acelaşi timp radiale pe ambele suprafeţe (Lupu 1989, p. 70);
- lustruitoarele, prevăzute cu mânere masive. Suprafaţa lor are formă ovală, de obicei plană,
cu marginile uşor retrase (Lupu 1989, p. 70).
Pentru uneltele din piatră şi os am considerat că nu se impune prezentarea lor exaustivă,
întrucât, pe de o parte, ele nu sunt numeroase şi pentru că, pe de altă parte, nu sunt piese complexe,
care să apară în mai multe variante sau tipuri şi care să impună astfel necesitatea elaborării unei
clasificări a lor. Menţionăm în acest context râşniţele din tuf vulcanic, cuţitele din piatră de râu, un
străpungător din corn şi, probabil, un depănător pentru susţinerea firului de tors (Lupu 1989, p. 71).

100
 Cele mai numeroase piese din metal descoperite în cuprinsul cetăţii de la Tilişca sunt
reprezentate de uneltele din fier; între acestea cele care trebuie menţionate în primul rând sunt
secerile, găsite fie întregi (relativ puţine), fie fragmentare. În timpul cercetărilor au fost surprinse două
tipuri de seceri, unele cu lama lată şi altele cu lama îngustă. Cele din ultima variantă sunt caracterizate
printr-o curbură mai puternică a lamei, aproape toate exemplarele, indiferent de variantă, fiind
prevăzute cu un spin (pinten) de fixare la mâner (trebuie să remarcăm că în legătură cu acest tip de
unelte stau verigile de coasă găsite aici, identice celor din alte aşezări dacice).
Legate de lucrările agricole, dar şi cu o oarecare funcţionalitate dependentă de meşteşugurile
casnice sunt şi săpăligile; între acestea, unele au gura lăţită şi curbată, înmănuşarea făcându-se printr-o
gaură transversală rezultată prin subţierea metalului, îndoirea lui şi „sudarea” extremităţii de cealaltă
parte a corpului. Găurile de fixare nu erau rotunde, ci în formă de pară, cu vârful ascuţit spre corpul lor
(Lupu 1989, p. 71).
Cuţitele au mărimi şi forme variate; unele dintre ele sunt masive, prevăzute cu un pinten pe
muchie şi foarte curbate, altele, mai mici, au vârful îndoit; există însă şi exemplare lungi, cu vârful
drept. Majoritatea sunt de tipul cu limbă de mâner în formă plată, care putea fi fixată între plăsele de
lemn sau os. Sunt şi cazuri izolate de cuţite cu mâner plin, având la extremitatea acestuia o prelungire
de forma unui bulb sau trapez (Lupu 1989, p. 71).
Alături de aceste piese, folosite în treburile casnice, întâlnim unele cu o formă mai deosebită
(în formă de ancoră), folosite pentru rasul pieilor sau în cismărie.
Foarfecile sunt de tip comun, cu dimensiuni diferite, cele mai mici dintre ele fiind probabil
folosite în scopuri cosmetice (Lupu 1989, p. 72).
Securile sunt de două tipuri, cu gaură de înmănuşare verticală şi cu gaură de înmănuşare
transversală, cu tăişul arcuit, mai mult sau mai puţin.
Dălţile, la rândul lor, sunt de două tipuri: cu toc de înmănuşare şi cu corpul plin; la acestea se
adaugă o serie de piese de mici dimensiuni. Toate - cu excepţia uneia singure, despre care se
consideră că era folosită la tăierea metalului - erau întrebuinţate la scobitul lemnului.
Prin câte un singur exemplar sunt atestate piese ca tesla şi pânzele de fierăstrău (Lupu 1989,
p. 72), iar ciocanele - trei exemplare - sunt de tipul obişnuit (două) sau folosite la prelucrarea
argintului (ciocan de giuvaergiu).
Între nicovalele recuperate în urma cercetărilor, două la număr, una este obişnuită ca formă,
adică prismatică, cu baza patrulateră şi cu muchiile înălţimii uşor curbate (Lupu 1989, p. 72), cealaltă
având o formă prelungă, cu jumătatea superioară rotundă în secţiune, spre deosebire de cea inferioară,
care are forma unui trunchi de piramidă - această piesă urma să fie fixată într-un butuc de lemn şi
probabil că servea la producerea obiectelor mici, în special podoabe.
Printre unelte se mai află un poanson de formă conică, folosit şi el la prelucrarea unor piese
din metal; un rol asemănător pare să-l fi avut şi barele de fier în patru muchii, ascuţite la ambele
capete (Lupu 1989, p. 72-73).
Lanţurile (fragmente) dovedesc, prin forma zalelor, că au avut destinaţii diferite; aşa cum au
avut şi o întreagă serie de obiecte: sfredele, preducele, cuiere, scoabe, brăţări de uscior, belciuge,
cuie, piroane, bare de fier, etc..
Uneltele din bronz sunt puţine prin comparaţie cu cele din fier. S-au descoperit două
străpungătoare şi o dăltiţă, care prin dimensiunile mici conduce la concluzia că ar fi fost unul din
instrumentele de lucru ale unui giuvaergiu. De asemenea, s-au mai descoperit mici bare (andrele?) şi
o serie de foi din acelaşi material, îndoite în diverse chipuri, unele dintre ele fiind folosite ca aplice
(Lupu 1989, p. 73).
O altă categorie de piese, este cea a pieselor de harnaşament, în cadrul căreia s-au descoperit
zăbale, pinteni, ţinte, verigi. Zăbalele comportă trei variante:
- cele la care muştiucul constă dintr-o singură bară, fixată fără joc în orificiile din psalii
(uneori muştiucul este învelit în tubuleţe de metal care astăzi nu mai sunt mobile; unul dintre ele a fost

101
descoperit torsionat);
- cele cu muştiucul compus din două piese, cu psalii la care orificiile sunt dispuse în lateral şi
terminate în formă de triunghi;
- cele cu psalia lăţită la mijloc în două puncte, pentru a fi perforată.
Pintenii sunt reprezentaţi doar de o singură piesă întreagă, suficientă însă pentru a ne da
seama de tipul folosit de locuitorii cetăţii tilişcane (de altfel, acesta este comun tuturor aşezărilor
dacice): cu extremităţile terminate în discuri convexe în exterior (Lupu 1989, p. 74). La aceste piese se
adaugă o serie întreagă de inele şi verigi (unele din bronz, altele din fier), precum şi unele belciuge
amplasate la extremitatea curelelor, ţinte şi catarame.
Armele sunt şi ele reprezentate de câteva exemplare:
- vârfurile de lance, de dimensiuni şi tipuri diferite; unele dintre ele au lama cu secţiune de
formă romboidală („cu nervură” - Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 138), la altele aceasta este
lenticulară. La ambele tubul era conic (în opinia lui N. Lupu, despre unele se poate aprecia că „au fost
transformate în unelte (dălţi) prin secţionarea transversală a lamei” - Lupu 1989, p. 74, nota 68).
Printre armele de atac este de menţionat un vârf de suliţă din fier, cu corpul în trei muchii şi cu tocul
uşor conic.
De un real interes este vîrful unei săbii curbe (falx), prevăzut cu un şanţ median pe una din
suprafeţe.
În categoria armelor curbe se încadrează şi cele două pumnale curbe: unul (PL. 47/1)
confecţionat dintr-o bară de fier bătută la cald, lama este uşor curbată spre vârf, ascuţită pe partea
interioară, triunghiulară în secţiune, se mai poate observa canalul făcut pentru scurgerea sângelui, care
este prezent pe ambele părţi ale lamei. Garda este ovală şi iese cu 0,8 cm în relief faţă de lamă.
Mânerul prezintă trei nituri dispuse la distanţe egale unul faţă de celălalt, respectiv la 2 cm, primul
aflându-se la o distanţă de 1,12 cm faţă de gardă. Spre buton acesta prezintă un decupaj de formă
trapezoidală, cu colţurile dinspre gardă rotunjite, prin el trece cel de-al treilea nit, care fixa tubul al
cărui rol era să întărească mânerul. Tubul s-a păstrat fragmentar, pe o lungime de 3 cm, diametrul său
fiind de 2,66 cm; este circular şi ornamentat cu trei brâuri de câte două inele paralele între ele ce ies în
relief, dispuse la distanţe egale unul faţă de celălalt, la fel ca şi brâurile. Buza tubului dinspre buton
este uşor evazată, pentru a se lipi de marginile butonului. Butonul mânerului prezintă în centru o
alveolare circulară cu diametrul de 0,86 cm şi adâncimea de 0,22 cm şi este decorat cu două şiruri
semirotunde de câte trei puncte imprimate, dispuse la distanţe egale unul faţă de celălalt, fiecare dintre
ele având în centru un alt punct ieşit în relief. Şirurile de puncte sunt dispuse câte unul de o parte şi de
alta faţă de amprenta circulară din centru, cu deschiderile semicirculare faţă în faţă (Natea 2008b, p.
110).
Cel de al doilea (Pl. 47/2) are lama uşor curbată spre vârf, ascuţită pe partea interioară,
triunghiulară în secţiune şi fără decor. Lama este uşor îndoită, dar, credem noi nu intenţionat, în mod
ritual, ci probabil de la o lovitură din timpul folosirii piesei. Vârful piesei este rupt, dar el nu putea fi
mai lung de un centimetru. Piesa nu este prevăzută cu gardă. Mânerul de înmănuşare este în formă de
limbă şi nu este prevăzut cu orificii pentru nituri, cu ajutorul cărora să fie prinse plăselele, lungimea
totală a piesei este de 26,8 cm (Natea et alii 2011, p. 98).
În privinţa armelor de apărare trebuie să subliniem prezenţa a două umbo-uri din fier,
fragmentare, din care s-au păstrat totuşi unele elemente care ne permit să reconstituim forma şi
dimensiunile lor. Alături de acestea s-au mai descoperit o serie de fragmente provenite de la acelaşi tip
de armă, precum şi un aplic cu decor reliefat în spirală, din fier, tot de la un scut.
Din grupa accesoriilor vestimentare au fost descoperite următoarele:
- fibule cu forme diferite, confecţionate din argint, bronz şi mai ales fier (cele mai numeroase)
(Pl. 48). Între acestea din urmă se remarcă exemplarul cu piciorul îndoit şi prelungit până în apropierea
resortului, unde a fost fixat cu ajutorul unui cerculeţ de fier. Piesa dispunea de un resort bilateral
format din patru spire, cu coarda în exterior; piciorul era întors deasupra arcului printr-o curbură (Lupu
1989, p. 76). O altă fibulă din acest material prezintă următoarea particularitate: piciorul, repliat prin
curbură, păstrează încă nodozitatea terminală, dar de fapt piciorul este sudat de arc; şi această piesă

102
avea un resort format din patru spire, cu coarda în exterior. Celelalte fibule din fier sunt comune: cu
arcul curbat mai mult sau mai puţin, piciorul făcând corp comun cu arcul, cu resorturile prevăzute cu
spire puţine şi coarda aflată fie în exterior, fie în interior.
O piesă singulară în cetatea de la Tilişca o constituie fibula de tip linguriţă, cu analogii destul
de numeroase (Lupu 1989, p. 76).
Din bronz avem descoperită o fibulă cu arcul masiv, cu două nodozităţi care nu ţin de picior
ci de corpul arcului; resortul este prevăzut cu patru spire, coarda se află pe interior, iar piciorul
lipseşte.
În fine, fibulele de argint sunt de două tipuri:
- cu arc de formă romboidală (Pl. 48/4) (ca exemplu avem aici un picior de fibulă din argint,
cu înălţimea de 60,8 mm, lăţimea de 7,6 mm şi grosimea de 1,1 mm, ale cărui capete prezintă
extremităţi ascuţite. Capătul superior este uşor recurbat spre exterior. Resortul este fragmentar, are
patru spire şi este amplasat în partea superioară a piciorului. Pe suprafaţa piciorului se observă două
linii incizate, ce pornesc din partea inferioară spre mijloc, formând un V - Natea 2008a, p. 102);
- cu piciorul îndoit peste arc şi prevăzut cu nodozităţi.
Primul tip este prezent doar printr-un singur exemplar, descoperit în aşezare, iar cel de-al
doilea prin trei, găsite în mormîntul nr. 1 (Lupu 1981, p. 197-201).
În inventarul mormântului menţionat mai sus au mai fost descoperite câteva plăci din foaie de
argint (în fapt părţi componente ale unei cingători ornamentale), legate între ele prin verigi
circulare, lucrate din sârmă de argint (Lupu 1981, p. 197-201).
Cataramele, din fier, sunt prezente prin două tipuri distinctive:
- cu pinten pe una din laturile lungi;
- cu limba introdusă prin curea.
Piesele de podoabă sunt reprezentate şi ele de câteva exemplare, cele mai importante fiind descoperite
în mormântul nr. 1 de la Progadia veche - asupra acestora însă o să revenim în rândurile de mai jos, în
contextul descrierii mormântului menţionat. În afara celor găsite în mormântul nr. 1, au mai fost
descoperite câteva în cuprinsul aşezării, astfel:
- şase fragmente ale unei - probabil - brăţări de argint, din bară de secţiune rotundă, decorată
cu liniuţe transversale;
- brăţară de bronz fragmentară, din bară de secţiune rotundă, decorată cu o serie de
proeminenţe puţin reliefate, de formă cilindrică;
- brăţară de bronz fragmentară, decorată pe exterior cu linii transversale dispuse pe
porţiunile mai umflate ale piesei;
- brăţară-pandantiv de bronz ruptă din vechime, decorată cu trei rânduri longitudinale de
proeminenţe în formă de glob;
- brăţară de bronz foarte bine păstrată, cu corpul compus din trei segmente despărţite de
„inele”; pe margini şi pe partea cea mai înaltă - câte o bară torsionată;
- brăţară de bronz fragmentară, decorată pe suprafaţa exterioară cu nervuri transversale şi
porţiuni neregulat reliefate;
- brăţară de bronz decorată întocmai ca cea de mai sus, cu observaţia că decorul celei din
urmă este asociat cu linii transversale şi mici cerculeţe incizate pe suprafaţa exterioară a extremităţii;
- brăţară din fier, decorată întocmai ca cea precedentă, cu bară de secţiune plan-convexă
(extremitatea mai groasă a acestei piese ar putea reprezenta un cap de şarpe, dar nu există urme
vizibile, datorită coroziunii);
- brăţară din fier cu suprafaţa netedă;

103
 - inel-pandantiv din fier cu nodozităţi, mai mari pe exterior şi mai mici pe interior;
- brăţări de sticlă fragmentare, de culoare „vânătă”, decorate cu linii ondulate dispuse în zig-
zag şi confecţionate dintr-o pastă (materie) galbenă, albă, sau albă şi galbenă, combinată;
- perle destul de variate lucrate din chihlimbar, pastă mată, pastă sticloasă. Ca formă,
acestea sunt fie aplatizate, fie în formă de „butoiaşe”, cu proeminenţe la suprafaţă. Decorul constă în
cercuri duble, punctate, de culoare albastru-închisă, formând aşa-numiţii ochi de păun.
Obiectele de import (câteva exemplare), atestă viaţa economică şi comercială extrem de
intensă a locuitorilor de aici; între piesele de această factură care se cuvin menţionate în lucrarea de
faţă amintim următoarele:
- situlă de bronz, descoperită în locuinţa nr. 29 de pe terasa VI. Corpul piesei este uşor
tronconic, cu gâtul retras şi umerii bine profilaţi. Toarta originală lipseşte, împreună cu una din ataşe;
cea păstrată are formă trapezoidală, cu extremităţile terminate în cozi de delfin. Situla prezintă trei
petece din tablă de bronz, prinse în nituri realizate prin îndoire din bandă plată din bronz, ale căror
capete sunt introduse în orificii dinspre exterior spre interior, unde apoi sunt îndoite în sens opus. În
locul torţii originale a fost confecţionată o toartă din fier şi un al doilea ataş, din acelaşi metal. Acesta
din urmă este lucrat mai simplu, dintr-o bară rotundă, lăţită la extremităţile fixate prin nituri de fier.
Toarta de fier era puternic corodată;
- vas de bronz (fragmentar) cu corp tronconic, umeri profilaţi brusc şi gât tronconic, lărgit
spre gură;
- toartă de bronz fragmentară, cu un ataş. Toarta a fost prevăzută din turnare cu un inel, spre
a putea fi atârnată. Extremităţile sunt în formă de cap de lebădă, iar ataşul se termină în cozi de delfin,
schematizate destul de simplu;
- ataş de situlă din bronz, cu extremităţile inferioare terminate în cozi de delfin;
- picior ajurat de situlă executat din bronz; la cele două extremităţi acesta se termină în cozi
de delfin;
- tub de bronz de formă cilindrică, cu şase nervuri circulare; la o extremitate prezintă două
orificii dispuse longitudinal;
- piesă de bronz prevăzută la una din extremităţi cu două prelungiri ce se subţiază în formă de
sârmă. Decorul constă din nervuri ce înconjoară extremităţile „mânerului”;
- piesă de bronz fragmentară, executată dintr-o bandă lată, cu şanţuri şi nervuri longitudinale
pe margini. La o extremitate mai păstrează un inel de bronz;
- inel de bronz cu placă de montură elipsoidală. Pe suprafaţa sa este redat un decor gravat
reprezentând o furnică (?) stilizată;
- fibulă de bronz alcătuită din două plăcuţe fixate în cruce, ale căror capete sunt despărţite în
câte două părţi care se subţiază sub formă de sârme învârtite în spirală. Prin acelaşi nit central este
fixat dedesubt arcul fibulei, prevăzut cu resort bilateral şi coardă în exterior;
- arc de fibulă cu balamale din fier, care se îngustează treptat spre vârful foarte ascuţit.
Balamalele sunt lucrate prin îndoirea arcului spre interior. În partea superioară, arcul prezintă o
crăpătură de 4 mm (Natea 2008a, p. 105);
- cataramă din bronz în formă de liră; pe bară are un pinten;
- fragment de vas de sticlă (partea superioară); pereţii prezintă o bandă circulară în relief,
decorată cu adâncituri verticale;
- ulcior cu angoba căzută, lucrat dintr-o pastă fină de culoare gri-deschisă; toarta este formată
din două vergele şi legată de jumătatea gâtului şi de partea superioară a corpului. Gâtul este tubular,
specific acestor forme;
- ulcior fragmentar (partea superioară), executat dintr-o pastă fină de culoare castaniu-neagră;

104
 - opaiţ de lut ars fragmentar, cu angobă de culoare cenuşiu-închisă;
- fragmente de oglinzi executate din metal alb. Nu au fost descoperite piese cu mâner; cele
prezente au forma unor discuri plate, de dimensiuni relativ reduse.
Între toate aceste descoperiri însă, cea mai mare importanţă o prezintă ştanţele şi manşoanele
monetare din bronz.
La Tilişca au fost descoperite (în secţiunea nr. 33, în partea de est a cetăţii - Lupu 1989, p. 80-
81), la adâncimea de 0,60 m, un număr de 14 ştanţe monetare şi 3 manşoane; ştanţele sunt prelucrate
din bronz, iar manşoanele din fier. Piesele erau depuse într-o ulcică de lut, relativ bine arsă, de culoare
cafeniu-cenuşie, lucrată cu mâna dintr-o pastă poroasă, cu impurităţi. Sub buza dreaptă, în exterior,
este brăzdată de un şănţuleţ realizat cu o ustensilă ascuţită, care înconjoară vasul de jur-împrejur. Din
totalul de 14 ştanţe, 4 erau rateuri; celelalte 10 dovedesc, prin forma şi uzajul lor, că au fost folosite la
baterea de monede, spre deosebire de rateuri care, datorită aliajului necorespunzător folosit la
fabricarea lor, nu au putut fi folosite; dealtfel, acestea nu prezintă nici un fel de figuraţie monetară (pe
celelalte sunt redate zeiţa Roma, de trei ori, Victoria, de două ori, Venus, de două ori, Dioscurii,
Jupiter şi Iunona).
Existenţa acestor ştanţe (în acest context trebuie să subliniem că piesele au fost descoperite
împreună, fără ca în jurul lor să fie descoperite ustensile, monede sau vreun plan monetar, care să
indice existenţa atelierului în punctul respectiv) dovedeşte în mod indubitabil că în perioada secolelor I
î. Chr.-I d. Chr. în Dacia se băteau monede în cadrul unor ateliere monetare, monede care fie imitau pe
cele de tip grecesc (mai ales pe cele bătute de Filip al II-lea, regele Macedoniei), fie pe cele de tip
roman (denari republicani sau imperiali timpurii), adevărate „valute forte” ale timpului.
Comparaţiile efectuate între ştanţele şi manşoanele descoperite la Tilişca şi cele aflate în
celelalte aşezări ale Daciei sau din cuprinsul Imperiului Roman au arătat că iniţial ştanţele erau lucrate
din fier; trecerea la cele confecţionate din bronz denotă că acesta este metalul considerat cel mai
adecvat. Acest fapt nu înseamnă însă că meşterii antici nu erau suficient de bine pregătiţi să le fabrice
din fier, ci doar că bronzul conferea o serie de avantaje reale în raport cu fierul. Pe parcurs, ştanţele
trebuiau şi reînnoite, pentru că se uzau (se apreciază că o ştanţă monetară rezista foarte bine la un
număr de aproximativ 50 de monede (Lupu 1989, p. 87).
Analizele efectuate asupra atelierului monetar descoperit la Tilişca au arătat că ştanţele de aici
prezintă o suprafaţă foarte netedă a conului de fixare şi a dosului rondelei, în jurul căreia se observă cu
o mare claritate modul în care metalul turnat s-a prelins din formă. Aşadar, tiparul propriu-zis lua
naştere în jurul unui mulaj care reprezenta ştanţa, iar mai târziu, pe măsură ce ştanţele uzate trebuiau
înlocuite, chiar în jurul unei astfel de piese uzate. Tiparul era compus din două părţi care trebuie să se
fi potrivit foarte bine, turnarea pieselor făcându-se prin punerea în legătură a mai multor tipare (faptul
că se pot identifica astăzi urme de metal topit în afara tiparului arată că, totuşi, cele două părţi de tipar
nu se potriveau chiar exact).
Modelul de argilă al ştanţei, care reproducea toate elementele gravurii originale, conduce la
ideea după care aceste ştanţe nu se gravau decât iniţial, atunci când se băteau primele exemplare dintr-
o monedă; în cazul monedelor de la Tilişca, acest lucru se realizase deja, la Roma. Pe parcurs, în
tiparele deja existente, aceste ştanţe erau turnate ori de câte ori era nevoie, fiind retuşate de fiecare
dată. Faptul că la Tilişca se băteau monede romane constituie în acelaşi timp dovada că acestea erau
copiate prin mulaje obţinute direct după moneda originală, eventuala prezenţă a unui artist gravor
putând fi pusă doar în legătură cu retuşurile care urmau să fie efectuate după turnare. De altfel, dacă ar
fi fost vorba despre imitaţii făcute după ştanţe realizate pe loc prin gravare şi nu după o monedă
originală, fără îndoială că am fi avut de-a face cu o serie de greşeli în grafia numelor, litere inversate,
etc., aşa cum s-a întâmplat în majoritatea cazurilor de monede dacice bătute după originale greceşti
(Floca 1960, p. 103). În situaţia noastră lucrurile nu stau tocmai aşa, deoarece elementele figuraţiilor
sunt identice cu cele pe care le prezintă moneda-model a fiecărei ştanţe.
Aliajul bronzului trebuia să întrunească anumite condiţii de natură tehnică, în lipsa cărora
ştanţele, chiar dacă ar fi fost turnate, nu ar fi putut fi folosite. Atelierul de la Tilişca prezintă atât piese
reuşite, cât şi nereuşite; examinarea materialului din care au fost turnate ştanţele (bronzul) a arătat că

105
compoziţia aliajului este diferită. Astfel, prezenţa unui procent de pese 28% staniu în compoziţia
acestuia - ca în cazul ştanţei-rateu nr. 4 - a dat naştere unui material casant, cu fisuri puternice; de
acelaşi neajuns suferă şi cele trei rateuri, spre deosebire de celelalte 10 reuşite, care au o cantitate de
staniu în jur de 21-22% (Lupu 1989, p. 89).
Pentru reuşita deplină a imprimării monedei, era necesară o singură lovitură; altfel,
imprimarea putea fi incorectă, prin suprapunerea imaginii gravate. Cu toate acestea, faptul că în
săpăturile de aici nu a ieşit nici o monedă despre care să avem siguranţa că ar fi fost bătută aici, ne
pune în situaţia de a nu putea preciza cu exactitate modul în care acestea erau realizate; este de
presupus că atâta timp cât manşoanele nu prezentau deformări şi ştanţele nu erau uzate, monedele au
fost bătute în condiţiile cele mai bune, care nu se diferenţiau foarte mult de originalele realizate în
monetăriile romane.
Lipsa unora dintre instrumentele necesare ne impiedică să reconstituim în totalitate procedeele
folosite în procesul de batere şi prin acesta suntem în împosibitatea de a face precizări în legătură (şi)
cu organizarea atelierului. Cert este că, tehnicienii unei astfel de oficine aveau un rol extrem de
important, iar aprovizionarea cu argintul - şi cu celelalte metale - necesare planului monetar trebuie să
fi constituit o preocupare fundamentală a lor. Păstrarea şi folosirea materialelor necesare în procesul de
batere a monedei presupunea, cu siguranţă, ca în fruntea acestor tipuri de ateliere să fie numite
persoane care se bucurau de încrederea conducătorilor politici.
În cronologia propusă de N. Lupu, cea mai veche monedă-model este cea bătută de Lucius
Sempronius Pitio (datată prin urmare între 145-138 î. Chr.), iar cea mai nouă de Lucius Plaetorius
Cestianus (72 î. Chr.). Nu vom intra în detaliile legate de încadrarea cronologică a atelierului, întrucât
aceasta a fost realizată extrem de pertinent de autorul cercetărilor de aici (Lupu 1989, p. 91-92); ne
vom limita în acest context să menţionăm că, oricât de intensă ar fi fost activitatea din cadrul
atelierului, durata existenţei sale este relativ simplă, trebuind plasată cronologic între deceniile doi-
patru ale secolului I î. Chr., mai exact între anii 85-65 î. Chr..
Despre denarul roman republican, care devine moneda de largă circulaţie în Dacia, apreciem
că nu a fost folosit doar în comerţul exterior; pe măsură ce moneda autohtonă dispare, el începe să fie
folosit din ce în ce mai des şi în cadrul raporturilor comerciale interne, fapt demonstrat şi de numărul
mare de monede romane (denari republicani) descoperite în tezaurele din Dacia (Lupu 1975, p. 52-60).
Acest fapt constituie, în primul rând, reflexul schimburilor comerciale interne.
Dacă moneda romană a circulat la nord de Dunăre în mod inegal (dar impunându-se treptat),
la fel, trebuie să se considere că baterea sa de către diferitele triburi dacice s-a realizat în timp, pe
măsură ce acestea renunţau la moneda grecească.
Ştanţele descoperite în Transilvania şi Moldova, în diferite aşezări, „cărora li se adugă şi cele
de la Tilişca, pledează pentru existenţa unor ateliere tribale a căror activitate s-a desfăşurat mai ales
în faza premergătoare înfiinţării primului stat centralizat al dacilor. În cadrul unui stat în care o
cetate de reşedinţă îşi avea importanţa ei economică, politică şi militară - aşa cum se dovedeşte a fi
fost cazul Sarmizegetusei - este mai greu de crezut că puterea politică centrală să fi admis existenţa
unor ateliere monetare în afara celor din capitala de pe atunci a ţării. Descoperirea ştanţelor în
nivelul premergător ultimei faze de locuire dacică, adică înainte de refacerea fortificaţiilor şi în parte
a teraselor, refacere care precum vom vedea se plasează pe la jumătatea sec I î. Chr., ne oferă un
criteriu sigur că atelierul a funcţionat înaintea acestei etape, când probabil că tribul local din această
parte a ţării mai era încă liber. Acest fapt ne pune în situaţia de a considera că în momentul respectiv
Burebista încă nu începuse lupta de unificare a triburilor dacice sau că acest trib, vecin de altfel, a
reuşit să-şi menţină libertatea până spre mijocul secolului I î. Chr.” (Lupu 1989, p. 93).
În cazul Tilişcăi avem de-a face mai ales cu un proces de copiere, de reproducere fidelă a
monedei romane (denarului), lucru care reiese foarte clar din calitatea figuraţiilor de pe ştanţe (nici
diferenţele între valoarea aliajului din care a fost făcut planul monetar nu sunt prea mari). Acest fapt a
fost sesizat prin studierea tezaurelor descoperite în Dacia. Apoi, dacii puteau face faţă, calitativ şi
cantitativ, problemei argintului folosit la baterea monedelor, iar capacitatea lor de a-l prelucra la cotele
cele mai înalte este absolut certă. Desigur că atunci când moneda locală de tip roman corespundea, atât
din punctul de vedere al titlului, cât şi al stilului, putea intra şi în tranzacţiile externe. Din această

106
pespectivă, N. Lupu aprecia că „Dacă puterea politică emitentă asigura baterea unei monede
corespunzătoare, prin aceasta - socotim noi - nu aducea prejudicii statului roman, deoarece
numerarul pus în circulaţie de acesta nu se baza pe acoperire, ci pe asigurarea gramajului şi pe
calitatea aliajului. Moneda se autogaranta. Dimpotrivă, dacă moneda reprodusă corespundea numai
stilului, fără să îndeplinească celelalte condiţii, ea submina autoritatea monedei originale şi se
stigmatiza însăşi ca piesă falsă. Acest aspect nu a fost străin, desigur, de numerarul ce se afla pe piaţă
în acea vreme şi mulţimea atelierelor monetare şi a monedelor necorespunzătoare bătute în teritoriile
mărginaşe ale statului roman i-a constrâns pe cei interesaţi şi în primul rând pe statul roman, să
aplice contramărci” (Lupu 1989, p. 94). Intensitatea circulaţiei monedei romane din Dacia ne fac să
apreciem că aceasta, deşi liberă politic, se integrase din punct de vedere economic în piaţa romană.
Datarea atelierului monetar în jurul anului 70 î. Chr. - la care se adaugă concluzia că el nici nu
a funcţionat mult după această dată - ne face să credem că desfinţarea trebuie să se fi produs în urma
măsurilor interne luate de Burebista, prin care tribul care îşi avea reşedinţa în centrul de la Tilişca a
fost forţat să accepte integrarea în statul condus de acesta.
Alături de atelierul monetar au fost descoperite şi un nunăr de monede (denari) romane, a
căror serie începe cu anul 124 î. Chr. şi se încheie cu 84 î. Chr., la care, desigur, se adaugă o serie de
monede de imitaţie, după modele romane sau greceşti (în special tetradrahme), pe care, datorită
descoperirii ştanţelor monetare, le considerăm a fi bătute pe loc.
În acest centru au fost descoperite şi două morminte de incineraţie, datate între ultimul sfert al
sec. II î. Chr. şi primul sfert al sec. I î. Chr., în punctul Progadia Veche, o terasă naturală care
reprezintă în fapt poala pintenului vestic al dealului „Căţănaş” şi care este situată într-o pantă destul de
abruptă, pe care se ajunge dinspre sat, urcând pe strada/uliţa denumită „Hulă”.
În partea estică această terasă este flancată de un şanţ cu val de pământ în exterior; spre sud a
fost ridicat un val de pământ fără şanţ, în exteriorul căruia trecea drumul antic, observabil şi astăzi şi
care asigura accesul în aşezare dinspre partea de sud-vest.
Pe suprafaţa acestei terase s-au trasat mai multe secţiuni, între care o amintim pe cea cu
numărul 36A. Secţiunea, cu lungimea de 41 m, a fost orientată est-vest, tăind valul estic, şanţul şi
suprafaţa terasei. Stratigrafia terasei este următoarea: sub stratul vegetal un strat de pământ ce are o
consistenţă lutoasă şi moale, de culoare galben-cenuşie; apoi un strat de culoare cenuşie cu unele
nuanţe deschise spre gălbui (în structura căruia se află mult nisip şi pietriş), la baza căruia pământul,
de asemenea cu o constituţie lutoasă, prezintă pigmentări de culoare ruginie care se intensifică spre
partea inferioară; întregul profil are o culoare brun-ruginie. În dreptul şanţului s-a putut observa o
lentilă de pământ negru-cenuşiu, cu urme de cărbune şi fragmente ceramice. În partea ce urcă din
şanţul valului spre terasă, straturile se rezumă la două: unul galben-lutos şi unul lutos cu dâre ruginii.
Spre partea de sus a terasei, între stratul vegetal şi stratul lutos se interpune un strat de culoare cenuşie,
amestecat cu pietre mărunte, în care sporadic se găsesc şi urme de cultură. Pe cea mai mare parte a
terasei, sub depunerea vegetală, se află un strat de pământ galben-nisipos, relativ dens.
În această secţiune a fost descoperită o platformă de ardere a defuncţilor (ustrinum); de
culoare roşu-cărămizie, aceasta avea în compoziţie resturi de cărbune, cenuşă şi oase calcinate. Axa
lungă a platformei era orientată NV-SE şi măsura 3,5 m; cea mai mare lăţime a sa era de 2 m, iar
grosimea ajungea până la 10 cm. Din stratul de pământ depus peste platforma de ardere au fost scoase
la lumină fragmentele unui vas borcan lucrat din pastă poroasă, de culoare cenuşiu-negricioasă, un
cuţitaş de fier, un obiect de fier nedeterminat (în formă de stea cu patru braţe - dar cu unul dintre ele
rupt - şi cu un orificiu în mijlocul obiectului) şi fragmentele unui alt vas ceramic, din pastă fină şi de
culoare cenuşie, lucrat la roată; după cum reiese din această descriere, ambele vase se aflau în poziţie
secundară (Lupu 1989, p. 34).
La o distanţă de 5 m spre vest de această platformă de ardere, a fost descoperit mormântul nr.
1, cu un inventar mai bogat decât al celuilalt. La suprafaţa solului nu s-a observat nici un fel de indiciu
care să ofere informaţii asupra existenţei vreunui mormânt. Nici în profilul secţiunii, straturile de
pământ nu lăsau să se întrevadă nimic, până la adâncimea de 0,35 m. De la această cotă, culoarea
pământului s-a schimbat în cenuşiu şi apoi cenuşiu închis, devenind în acelaşi timp mai moale şi mai
apătos. La adâncimea de 0,50 m a apărut cenuşa, noroioasă în structură din cauza apei. În masa acestui

107
amestec au fost descoperite mici fragmente de oase calcinate şi cărbune. Printre ele se aflau fragmente
de diferite dimensiuni ale unor piese de argint, părţi componente ale inventarului mormântului;
defunctul a fost depus direct în groapă, deoarece nu au fost descoperite fragmente ceramice ce ar fi
putut proveni de la o urnă funerară. Gruparea pieselor de argint într-un singur punct demonstrează că
ele au fost aşezate cu oarecare grijă pe jeraticul rugului funerar şi, de asemenea, într-un singur loc, de
unde, după stingerea focului, au fost adunate cu atenţie şi depuse în mormânt. Se presupune că tăierea
lor cu dalta s-a realizat la faţa locului, în apropierea rugului. În pământul ce se afla deasupra pieselor
de podoabă au fost întâlnite câteva pietre de mărime mijlocie, ce par să nu fi fost aranjate sau depuse
anume (ele acopereau o mică parte a suprafeţei gropii şi nu se aflau la acelaşi nivel); cu toate acestea,
nu este exclus ca ele să fi fost iniţial vizibile la suprafaţa nivelului antic, marcând astfel locul
mormântului. Masa de „nămol” cenuşiu avea o lungime de 0,35 m şi o grosime de 0,15 m, în timp ce
pământul rezultat din resturile cremaţiei, de culoare negru-cenuşie, avea o lungime de 1,55 m şi o
grosime de 0,28 m. În compoziţia acestuia, pe lângă resturile de cărbune, cenuşă şi mici oase calcinate,
au fost descoperite şi mici fragmente ceramice, fără nici o legătură între ele, provenite probabil de la
suprafaţa terenului, din zona rugului funerar.
Arderea defunctului a fost foarte puternică şi aproape totală, lucru care reiese din faptul că
oasele calcinate sunt foarte mici şi foarte puţine. Acest aspect demonstrează că rugul funerar a fost
foarte mare, precum şi faptul că piesele de podoabă din argint au fost puse pe rug după ce focul s-a
mai temperat, deoarece, dacă erau puse în timpul de maximă dezvoltare a temperaturii acestuia, s-ar fi
distrus în totalitate.
În ceea ce priveşte distrugerea intenţionată, prin tăiere, a obiectelor de podoabă, menţionăm că
aceasta este o practică ce poate fi legată de tradiţiile celtice, cunoscându-se multe astfel de exemple,
respectiv de morminte în care piesele de inventar sunt tăiate intenţionat sau îndoite ritual. Trecerea lor
prin foc poate fi un obicei de origine locală.
Groapa mormântului, aproximativ circulară, are diametrul de 1,50 m şi adâncimea de 0,67 m;
fundul este relativ orizontal şi uşor oval, iar în interior nu s-a observat nici o urmă de ardere a pereţilor
sau a fundului.
În ceea ce priveşte datarea mormântului, autorul descoperirilor consideră că acesta se plasează
în secolul I î. Chr. Datarea în această perioadă este făcută prin comparaţie cu tezaurul de la Sărăcsău,
încadrat cronologic în a doua jumătate a secolului I î. Chr. (Lupu 1981, p. 197-207; 1989, p. 33-35).
Fibulele de argint se plasează cronologic între ultimul sfert al secolului al II-lea î. Chr. şi
primul sfert al secolului I î. Chr. (Rustoiu 1997, p. 31-33).
Ţinând seama de faptul că cel de al doilea mormânt - descoperit la o distanţă destul de mică
faţă de mormântul 1 - se datează în secolul al II-lea î. Chr. (datare făcută pe baza mărgelelor tip ochi
de păun, des întâlnite în această perioadă), considerăm că şi mormântul nr. 1 se poate data în această
perioadă, chiar autorul descoperirilor pledând pentru o contemporaneitate a celor două morminte.
Din cele prezentate mai sus reiese că mormântul nr.1 de incineraţie descoperit la Tilişca se
poate data în secolul II î. Chr. (mai exact spre sfârşitul acestuia) şi începutul secolului I î. Chr., mai
exact între anii 125-75 î. Chr.
Piesele de argint trecute prin focul rugului funerar, după ce au fost distruse prin tăiere cu dalta
şi transformate în fragmente, sunt următoarele7:
1.1. Colier (Pl. 52/5)
Argint; Batere la rece; G: 183,33 g; L: 121 cm; Gr: 1 cm, nr. inv. 1581/50
Colier din zale de argint. Iniţial zalele aveau forma unor cerculeţe bine încheiate prin sudură,
care apoi erau strânse la mijloc, obţinându-se forma cifrei „8”. Ulterior, au fost îndoite pe la jumătate,
astfel încât extremităţile să coincidă. În cele două ochiuri suprapuse prin îndoire se introducea zala
următoare, adusă şi ea în poziţia cifrei „8”, care se îndoia la fel ca precedenta, continuându-se această
operaţiune pe întreaga lungime a colierului. Extremităţile colierului sunt legate de un cerc de argint cu
capetele îndoite unul peste altul şi apoi înfăşurate. Cercul prezintă trei încercări de secţionare cu dalta,
care însă nu au străbătut toată grosimea sa. De acest cerc sunt atârnate patru pandantive, sub forma
unor cuie de tip dinţi de lup. Colierul a fost secţionat în 12 fragmente, lungimea lor însumând 110,06

7
Dorim să menţionăm faptul că piesele au fost restudiate (măsurate, cântărite, descrise, numerotate, fiecare în
parte, deoarece au fost înregistrate în colecţia Muzeului Naţional Brukenthal sub acelaşi număr de inventar,
motiv pentru care identificarea lor era foarte anevoioasă) de către noi.

108
cm. Unele zale, de dimensiuni mici, au fost descoperite separat, ceea ce înseamnă că lungimea iniţială
a fost puţin mai mare. Diametrul cercului cu ţinte este de 4,89 cm, grosimea sârmei este de 0,39 cm,
lungimea unui pandantiv are 0,34 cm, iar diametrul pandantivului, în zona centrală, atinge 0,36 cm.
1.2. Fragmente de cordon (Pl. 49)
Cordon de argint segmentat în nouă bucăţi. Piesele au fost prinse unele de altele prin verigi din
sârmă, de asemenea din argint. Segmentele sunt îndoite la extremităţi, una fiind prevăzută cu un
orificiu, cealaltă cu o limbă, astfel încât aceasta din urmă să poată fi introdusă prin orificiu şi apoi
îndoită, asigurându-i-se astfel fixarea. La poziţiile următoare (1.2.a, 1.2.b, 1.2.c, 1.2.d, 1.2.e, 1.2.f,
1.2.g, 1.2.h, 1.2.i, 1.2.j, 1.2.k, 1.2.l, 1.2.m, 1.2.n şi 1.2.o) sunt descrise/prezentate piesele componente
ale acestui cordon.
1.2.a. Fragment de cordon (Pl. 49/1)
Argint; Batere la rece; G: 10,18 g; L: 7 cm; La: 2,62 cm; Gr: 0,48 cm, nr. inv. 1581/01
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint îndoită;
marginile sunt împreunate printr-o limbă, introdusă la un capăt într-un orificiu şi un inel de sârmă din
acelaşi metal, plasat în cealaltă extremitate; capetele sunt răsucite de două ori unul peste celălalt.
1.2.b. Fragment de cordon (Pl. 49/2)
Argint; Batere la rece; G: 6,11 g; L: 4,12 cm; La: 2,58 cm; Gr: 0,46 cm, nr. inv. 1581/02
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint îndoită,
capetele fiind împreunate printr-o limbă, la o extremitate; limba este introdusă într-un orificiu din
celălalt capăt.
1.2.c. Fragment de cordon (Pl. 49/3)
Argint; Batere la rece; G: 3,49 g; L: 3,16 cm; La: 2,68 cm; Gr: 0,46 cm, nr. inv. 1581/03
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint îndoită; un
capăt este prevăzut cu o limbă, celălalt este rupt.
1.2.d. Fragment de cordon (Pl. 49/4)
Argint; Batere la rece; G: 2,72 g; L: 2,28 cm; La: 3,04 cm; Gr: 0,06 cm, nr. inv. 1581/04
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint de formă
trapezoidală.
1.2.e. Fragment de cordon (Pl. 49/5)
Argint; Batere la rece; G: 1,74 g; L: 2,74 cm; La: 1,96 cm; Gr: 0,07 cm, nr. inv. 1581/05
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint.
1.2.f. Fragment de cordon (Pl. 49/6)
Argint; Batere la rece; G: 7,27 g; L: 4,23 cm; La: 2,56 cm; Gr: 0,5 cm, nr. inv. 1581/06
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint îndoită;
capetele sunt împreunate printr-o limbă, la un capăt, introdusă printr-un orificiu realizat în cealaltă
extremitate.
1.2.g. Fragment de cordon (Pl. 49/7)
Argint; Batere la rece; G: 3,63 g; L: 3,66 cm; La: 2,85 cm; Gr: 0,06 cm, nr. inv. 1581/07
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint cu un capăt
rotunjit.
1.2.h. Fragment de cordon (Pl. 49/8)
Argint; Batere la rece; G: 8,54 g; L: 3,67 cm; La: 3,18 cm; Gr: 0,37 cm, nr. inv. 1581/08
Fragment de cordon realizat din argint. Piesa este alcătuită dintr-o tablă de argint îndoită;
capetele sunt rupte.
1.2.i. Fragment de cordon (Pl. 49/9)
Argint; Batere la rece; G: 11,68 g; L: 4,31 cm; La: 3,02 cm; Gr: 1,07 cm, nr. inv. 1581/10
Fragment de cordon din argint. Piesă compusă dintr-o tablă de argint de care este lipit un
resort cu zece spire, provenit de la o fibulă.
1.2.î. Fragment de cordon (Pl. 49/10)
Argint; Batere la rece; G: 3,36 g; L: 11,5 cm; D: 4,09 cm; Gr: 0,2 cm, nr. inv. 1581/43
Fragment de cordon din argint. Piesa este un inel de sârmă din argint cu capetele petrecute şi
răsucite de două ori unul peste celălalt.
1.2.j. Fragment de cordon (Pl. 49/11)
Argint; Batere la rece; G: 2,79 g; L: 5,58 cm; Gr: 0,28 cm, nr. inv. 1581/44

109
 Fragment de cordon din argint. Piesa este un fragment de inel de sârmă din argint; se păstrează
doar o parte din corp, sub forma unei sârme.
1.2.k. Fragment de cordon (Pl. 49/12)
Argint; Batere la rece; G: 1,51 g; L: 5,6 cm; Gr: 0,23 cm; H: 3,68 cm, nr. inv. 1581/45
Fragment de cordon din argint. Piesa este un fragment de inel de sârmă din argint; se păstrează
doar o parte din corp, sub forma unei sârme circulare.
1.2.l. Fragment de cordon (Pl. 49/13)
Argint; Batere la rece; G: 1,84 g; L: 4,6 cm; Gr: 0,18 cm; H: 3,68 cm, nr. inv. 1581/46
Fragment de cordon din argint. Piesa este un fragment de inel de sârmă din argint; se păstrează
doar o parte din corp, sub forma unei sârme circulare ale cărei capete sunt petrecute şi înfăşurate unul
peste celălalt de două, respectiv trei ori.
1.2.m. Fragment de cordon (Pl. 49/14)
Argint; Batere la rece; G: 0,9 g; L: 2 cm; Gr: 0,17 cm; H: 1,9 cm, nr. inv. 1581/47
Fragment de cordon din argint. Piesa este un fragment de inel de sârmă din argint; se păstrează
doar o parte din corp, sub forma a două sârme circulare, înfăşurate una peste cealaltă de trei ori.
1.2.n. Fragment de cordon (Pl. 49/15)
Argint; Batere la rece; G: 0,84 g; L: 1,66 cm; Gr: 0,25 cm, nr. inv. 1581/48
Fragment de cordon din argint. Piesa este un fragment de inel de sârmă din argint; se păstrează
doar o parte dintr-un capăt, sub forma unei sârme circulare.
1.2.o. Fragment de cordon (Pl. 49/16)
Argint; Batere la rece; G: 0,85 g; L: 1,32 cm; Gr: 0,26 cm, nr. inv. 1581/49
Fragment de cordon din argint. Piesa este un fragment de inel din sârmă de argint; se păstrează
doar o parte dintr-un capăt, sub forma unei sârme circulare.
1.3. Fragmente de brăţară (Pl. 50)
Două brăţări de argint, de acelaşi tip şi aproximativ aceeaşi mărime, secţionate în 13
fragmente, prezente sub forma unor bare lucrate în patru muchii, torsionate. Extremităţile barelor sunt
prelungite în formă de sârmă, fiind iniţial răsucite în jurul porţiunii de fixare în a cărei apropiere
corpul barelor este plat şi decorat pe una din părţi cu 6-7 cercuri incizate, care au câte un punct adâncit
la mijloc. La poziţiile următoare (1.3.a, 1.3.b, 1.3.c, 1.3.d, 1.3.e, 1.3.f, 1.3.g, 1.3.h, 1.3.i, 1.3.j, 1.3.k şi
1.3.l) sunt descrise/prezentate piesele componente ale acestor brăţări.
1.3.a. Fragment de brăţară (Pl. 50/1)
Argint; Batere la rece; G: 5,74 g; L: 6,4 cm; Gr: 0,4 cm; H: 5,23 cm, nr. inv. 1581/15
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune.
1.3.b. Fragment de brăţară (Pl. 50/2)
Argint; Batere la rece; G: 7,93 g; L: 8,4 cm; Gr: 0,4 cm; H: 6,97 cm, nr. inv. 1581/16
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint, cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune.
1.3.c. Fragment de brăţară (Pl. 50/3)
Argint; Batere la rece; G: 12,19 g; L: 21 cm; Gr: 0,43 cm; H: 9,72 cm, nr. inv. 1581/17
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint, cu un capăt tăiat şi
celălalt terminat cu trei spire. Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune.
1.3.d. Fragment de brăţară (Pl. 50/4)
Argint; Batere la rece; G: 4,27 g; L: 4,7 cm; Gr: 0,43 cm; H: 4,44 cm, nr inv. 1581/18
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune.
1.3.e. Fragment de brăţară (Pl. 50/5)
Argint; Batere la rece; G: 4,84 g; L: 5,1 cm; Gr: 0,41 cm; H: 4,84 cm, nr. inv. 1581/19
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune.
1.3.f. Fragment de brăţară (Pl. 50/6)
Argint; Batere la rece; G: 5,68 g; L: 6,7 cm; Gr: 0,4 cm; H: 5,25 cm, nr. inv. 1581/20
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune.
1.3.g. Fragment de brăţară (Pl. 50/7)

110
Argint; Batere la rece; G: 6,48 g; L: 8,1 cm; Gr: 0,42 cm; H: 5,58 cm, nr. inv. 1581/21
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune, iar pe suprafaţa sa se observă o urmă de daltă. Este
decorată cu şase cercuri imprimate, punctate, cu diametre de 0,2 cm.
1.3.h. Fragment de brăţară (Pl. 50/8)
Argint; Batere la rece; G: 6,64 g; L: 7,1 cm; Gr: 0,34 cm; H: 6,3 cm,nr. inv. 1581/22
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune.
1.3.i. Fragment de brăţară (Pl. 50/9)
Argint; Batere la rece; G: 11,28 g; L: 13,7 cm; Gr: 0,47 cm; H: 5,76 cm, nr. inv. 1581/23
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată la capete şi patrulateră în secţiune. Partea centrală a piesei nu este torsionată şi
este decorată cu 8 cercuri imprimate, punctate - pe cel de-al şaselea, respectiv al treilea cerc, se
observă câte trei linii de o parte şi patru de alta, dând impresia unor raze de soare (este posibil ca
acestea să fie făcute şi întâmplător). Diametrul cercurilor este de 2,08 mm.
1.3.î. Fragment de brăţară (Pl. 50/10)
Argint; Batere la rece; G: 7,78 g; L: 18,2 cm; Gr: 0,34 cm; H: 3,48 cm, nr. inv. 1581/24
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune; unul dintre capete se termină în patru spire.
1.3.j. Fragment de brăţară (Pl. 50/11)
Argint; Batere la rece; G: 11,69 g; L: 9,4 cm; Gr: 0,51 cm; H: 3,74 cm, nr. inv. 1581/25
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată la capete şi patrulateră în secţiune. În zona centrală bara nu este torsionată şi este
decorată cu şapte cercuri imprimate, punctate, realizate cu un dorn prin poansonare. De braţul
principal este înfăşurat de cinci ori un alt fragment de bară torsionată (la un capăt), celălalt fiind liber
(acesta din urmă are o lungime de 1,43 cm, pe suprafaţa sa observându-se patru urme de daltă). Braţul
principal este decorat cu şapte cercuri realizate prin poansonare (şi pe acesta se pot observa două urme
de daltă).
1.3.k. Fragment de brăţară (Pl. 50/12)
Argint; Batere la rece; G: 13,71 g; L: 10 cm; Gr: 0,43 cm; H: 4,64 cm, nr. inv. 1581/26
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată la capete şi patrulateră în secţiune. În zona centrală bara nu este torsionată şi este
decorată cu şapte cercuri imprimate, punctate, realizate cu un dorn prin poansonare. De braţul
principal este înfăşurat de patru ori un alt fragment de bară torsionată, la un capăt, celălalt fiind liber;
pe capătul liber, cu o lungime de 1,53 cm, se pot observa patru urme de daltă (două urme de daltă sunt
vizibile şi pe braţul principal).
1.3.l. Fragment de brăţară (Pl. 50/13)
Argint; Batere la rece; G: 5,05 g; L: 5,6 cm; Gr: 0,41 cm; H: 5,24 cm, nr. inv. 1581/39
Fragment de brăţară din argint. Piesa este alcătuită dintr-o bară de argint cu capetele tăiate.
Bara este torsionată şi patrulateră în secţiune. Pe suprafaţa piesei se observă şapte urme de daltă.
1.4. Fragmente de fibulă (Pl. 51/1-4)
Fibulă de argint cu nodozităţi. Piesa este puternic distrusă prin îndoire, tăiere cu dalta şi
ardere. Arcul fibulei are forma unui romb mult lăţit, cu o nervură longitudinală mediană, în relief; o
parte este ruptă. De corpul arcului, puternic îndoit spre interior, este prinsă o parte din piciorul arcuit
pe deasupra şi care este decorat cu două nodozităţi de forma unor discuri elipsoidale (sfere turtite),
între ele aflându-se nodozităţi mai mici. La restul piciorului, placa de oprire, o parte din resortul
bilateral, coarda şi arcul, sunt lipsă. Resortul în interior este liber. La poziţiile următoare (1.4.a, 1.4.b,
1.4.c şi 1.4.d) sunt descrise/prezentate piesele componente ale acestei fibule.
1.4.a. Fragment de fibulă (Pl. 51/1)
Argint; Batere la rece, turnare; G: 64,47 g; L: 10,8 cm; La: 3,34 cm; H: 6,9 cm, nr. inv. 1581/37
Fragment de fibulă din argint. Picior de fibulă cu scut, decorat cu patru nodozităţi - două mai
mari, între ele una mai mică, o a patra, şi ea de dimensiuni mai mici, fiind plasată în partea inferioară.
Nodozitatea superioară, cu diametrul de 2,21 cm şi lungimea de 0,89 cm, este tăiată drept în partea
interioară, cu capetele îndoite spre interior, unde este prins scutul. Cea de-a doua, cu diametrul de 1 cm
şi lăţimea de 0,63 cm, este şi ea tăiată drept în partea interioară. A treia nodozitate, cu diametrul de 2

111
cm şi lăţimea de 0,95 cm, este tăiată drept în partea interioară, unde se găseşte un şanţ cu diametrul de
0,46 cm şi în fine, cea de-a patra, situată în partea inferioară, are un diametru de 1 cm şi o lăţime de
0,59 cm. Piciorul are înălţimea de 4,9 cm şi un diametru de 0,63 cm, iar scutul, de formă romboidală,
are lungimea de 6,6 cm, lăţimea de 3,34 cm şi grosimea de 0,12 cm, fiind prevăzut cu o nervură în
partea mediană. El se termină cu un resort - din care se mai păstrează două spire, cu diametre de 0,96
cm şi o lungime de 1 cm - confecţionat dintr-o sârmă cu diametrul de 0,35 cm.
1.4.b. Fragment de fibulă (Pl. 51/2)
Argint; Batere la rece; G: 12,36 g; L: 35,4 cm; D: 0,83 cm; H: 4 cm, nr. inv. 1581/40
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de resort din argint, cu treisprezece spire
şi jumătate.
1.4.c. Fragment de fibulă (Pl. 51/3)
Argint; Batere la rece; G: 12,71 g; L: 35,4 cm; D: 0,87 cm; H: 3,75 cm, nr. inv. 1581/28
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de resort din argint, cu unsprezece spire.
1.4.d. Fragment de fibulă (Pl. 51/4)
Argint; Batere la rece; G: 8,77 g; L: 11,8 cm; D: 4,08 cm; H: 8,28 cm, nr. inv. 1581/42
Fragment de fibulă din argint. Din piesă se păstrează acul, îndoit, cu capătul dinspre vârf
subţiat; celălalt capăt, cel superior, este rupt.
1.5. Fragmente de fibulă (Pl. 51/5, 6)
Arc de fibulă de argint cu contur romboidal, prevăzut cu o nervură mediană, longitudinală, în
relief. La poziţiile următoare (1.5.a şi 1.5.b) sunt descrise/prezentate piesele componente ale acestei
fibule.
1.5.a. Fragment de fibulă (Pl. 51/5)
Argint; Batere la rece; G: 10,24 g; L: 3,42 cm; La: 2,91 cm; Gr:0,22 cm, nr. inv. 1581/9
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de scut din argint, mai exact un fragment
dintr-o tablă prevăzută cu o nervură în partea centrală. Un capăt se prezintă sub forma unei limbi,
celălalt este rotunjit.
1.5.b. Fragment de fibulă (Pl. 51/6)
Argint; Batere la rece; G: 8,19 g; L: 8,3 cm; La: 1,26 cm; Gr:0,22 cm; H: 5,84 cm, nr. inv. 1581/27
Fragment de fibulă din argint. Arc de fibulă din argint, cu un capăt tăiat drept, iar cu celălalt
sub formă de spirală.
1.6. Fragmente de fibulă (Pl. 51/7-9)
Picior de fibulă din argint, secţionat în două fragmente. Acesta este prevăzut cu patru
nodozităţi de forma unor sfere turtite şi cu trei nodozităţi intermediare, de dimensiuni mai mici,
dispuse alternativ între cele patru mai mari, mărginite de un şănţuleţ. La poziţiile următoare (1.6.a,
1.6.b şi 1.6.c) sunt descrise/prezentate piesele componente ale acestui picior de fibulă.
1.6.a. Fragment de fibulă (Pl. 51/7)
Argint; Turnare; G: 36,39 g; D: 2,11 cm; H: 5 cm, nr. inv. 1581/36
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un picior de fibulă decorat cu patru nodozităţi, două
mari, una mică intermediară între ele şi încă una mică în partea inferioară. Nodozitatea superioară, cu
diametrul de 2,11 cm şi lăţimea de 0,87 cm, este tăiată în partea interioară, capetele fiindu-i îndoite
spre interior, formând astfel locul pentru prinderea scutului. Cea de a doua nodozitate, cu diametrul de
1 cm şi lăţimea de 0,53 cm, este tăiată drept în partea interioară. A treia nodozitate, cu diametrul de 2
cm şi lăţimea de 1 cm, este tăiată şi ea drept în partea interioară şi prevăzută cu un canal ce are
diametrul de 0,26 cm. Cea de a patra nodozitate, de dimensiuni mai mici, are un diametru de 1 cm şi o
lăţime de 0,5 cm.
1.6.b. Fragment de fibulă (Pl. 51/8)
Argint; Turnare; G: 31,03 g; L: 4,77 cm; D: 1,81 cm, nr. inv. 1581/33
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de picior de fibulă din argint, decorat cu
trei nodozităţi, două din acestea fiind mari şi una mică, amplasată între cele două mari. În partea
interioară nodozitatea superioară este tăiată, formându-se astfel un şanţ cu diametrul de 0,41 cm,
realizat în scopul prinderii scutului fibulei. Sub nodozitatea inferioară se află un inel cu diametrul de
0,57 cm şi lăţimea de 0,11 cm.
1.6.c. Fragment de fibulă (Pl. 51/9)
Argint; Batere la rece; G: 2,37 g; L: 4 cm; D: 0,88 cm; H: 2,64 cm, nr. inv. 1581/32

112
 Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de picior de fibulă din argint; are formă
conică, un capăt fiind uşor îndoit în sus.
1.7. Fragment de fibulă (Pl. 51/10)
Argint; Batere la rece; G: 12,66 g; L: 43,2 cm; D: 0,91 cm; H: 4,32 cm, nr. inv. 1581/29
Resort de la o fibulă de argint, secţionat în două segmente; se păstrează 15 spire.
1.8. Fragmente de fibulă (Pl. 51/11-16)
Fibulă de argint cu arcul în formă de placă prelungă. Din această fibulă se mai păstrează şase
fragmente. Arcul este decorat cu 12 cerculeţe ştanţate, dispuse câte patru, pe trei rânduri. De corpul
arcului este fixat piciorul, cu patru nodozităţi de forma unor discuri elipsoidale. Între ultimele două
discuri se află o nodozitate cu diametrul mai mic. Se păstrează şi partea finală a arcului. Din resortul
gol în interior se păstrează două fragmente, unul cu şase spire, celălalt cu opt, de care se leagă şi o
porţiune din coardă, trasă spre exterior. La poziţiile următoare (1.8.a, 1.8.b, 1.8.c, 1.8.d, 1.8.e şi 1.8.f)
sunt descrise/prezentate piesele componente ale acestei fibule.
1.8.a. Fragment de fibulă (Pl. 51/11)
Argint; Batere la rece; G: 23,35 g; L: 7,65 cm; La: 2,12 cm; H: 6,6 cm; Gr: 0,2 cm, nr. inv. 1581/38
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un scut fragmentar de fibulă, decorat cu patru registre
de câte trei cercuri imprimate, punctate, realizate prin poansonare; cercurile au diametre de 0,33 cm.
Scutul se termină cu un resort din care se mai păstrează două spire cu lungimea de 1 cm şi diametrul
de 0,86 cm. Pe o latură a scutului se observă patru urme de daltă.
1.8.b. Fragment de fibulă (Pl. 51/12)
Argint; Turnare; G: 46,83 g; L: 5,4 cm; D. 2 cm; H: 4,49 cm, nr. inv. 1581/34
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de picior de fibulă din argint, decorat cu
patru nodozităţi, două din acestea fiind mai mari şi dispuse la capete, celelalte două, mai mici, fiind
amplasate între cele două mari, cea de-a treia, în ordine de sus în jos, fiind cea mai mică. Nodozitatea
superioară, cu diametrul de 2 cm şi lăţimea de 1,13 cm, este tăiată drept în partea interioară, având
capetele îndoite spre interior, în scopul prinderii scutului; cea de-a doua, cu diametrul de 1,21 cm şi
lăţimea de 0,53 cm, este tăiată drept în partea interioară; nodozitatea a treia are diametrul de 1 cm şi
lăţimea de 0,32 cm, iar nodozitatea a patra, cu diametrul de 2 cm şi lăţimea de 0,92 cm, este şi ea tăiată
drept în partea interioară. Pe picior, sub nodozităţi, se observă două urme de daltă.
1.8.c. Fragment de fibulă (Pl. 51/13)
Argint; Batere la rece; Turnare; G: 33,02 g; L: 11,8 cm; D. 1,8 cm; H: 5,22 cm, nr. inv. 1581/35
Fragment de fibulă din argint. Din piesă se păstrează un picior cu agrafă, decorat cu două
nodozităţi, cea superioară cu diametrul de 1,81 cm şi lăţimea de 0,75 cm, iar cea inferioară cu
diametrul de 1,62 cm şi lăţimea de 0,65 cm. Agrafa, realizată din corpul piciorului, este aplatizată şi
întoarsă spre interior; are următoarele dimensiuni: lungime 2,58 cm, lăţime 1 cm, diametru 0,46 cm.
1.8.d. Fragment de fibulă (Pl. 51/14)
Argint; Batere la rece; G: 10,65 g; L: 15 cm; D. 0,39 cm; H: 5,64 cm, nr. inv. 1581/41
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un ac de fibulă din argint îndoit, cu un cap subţiat
spre vârf şi cu celălalt, superior, terminat într-o spiră cu diametrul de 1 cm.
1.8.e. Fragment de fibulă (Pl. 51/15)
Argint; Batere la rece; G: 3 g; L: 25,8 cm; D: 0,6 cm; H: 3 cm, nr. inv. 1581/30
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de resort din argint, cu unsprezece spire.
1.8.f. Fragment de fibulă (Pl. 51/16)
Argint; Batere la rece; G: 14,39 g; L: 39 cm; D: 1 cm; H: 4,13 cm, nr. inv. 1581/31
Fragment de fibulă din argint. Piesa este un fragment de resort din argint, cu opt spire; coarda
este întoarsă peste spire.
1.9. Fragment de tub (Pl. 52/1)
Argint; Batere la rece; G: 3,49 g; L: 2,47 cm; D: 1,41 cm; Gr: 0,08 cm, nr. inv. 1581/11
Fragment de tub din argint. Piesa este un fragment de tub din tablă de argint, ale cărui capete
sunt apropiate unul de celălalt, fără a fi lipite între ele. Suprafaţa este decorată cu mici proeminenţe
realizate au repoussé.
1.10. Fragment de inel spiralic (Pl. 52/2)
Argint; Batere la rece; G: 1,81 g; L: 13,3 cm; D: 2,27 cm, nr. inv. 1581/12
Fragment de inel spiralic din argint. Piesa este alcătuită dintr-o sârmă de argint, cu două spire.
1.11. Fragment de inel spiralic (Pl. 52/3)

113
Argint; Batere la rece; G: 2,7 g; L: 19,7 cm; D: 2,18 cm, nr. inv. 1581/13
Fragment de inel spiralic din argint. Piesa este alcătuită dintr-o sârmă de argint, cu trei spire.
1.12. Fragment de inel spiralic (Pl. 52/4)
Argint; Batere la rece; G: 1,59 g; L: 10,1 cm; D: 2,36 cm, nr. inv. 1581/14
Fragment de inel spiralic din argint. Piesa este alcătuită dintr-o sârmă de argint, cu o spiră şi
jumătate.
La aproximativ alţi 5 m spre vest, a fost descoperit un al doilea mormânt, care prezenta
aproximativ aceleaşi caracteristici referitoare la contextul arheologic (pământ ars amestecat cu
fragmente de oase calcinate, ceramică şi bucăţi de cărbune); din această „masă funerară” au fost
recuperate următoarele materiale:
- un belciug din fier, compus din două barete alăturate, prinse într-un disc de fier;
- un inel (brăţară) din fier, de formă circulară şi secţiune rombică;
- trei fragmente dintr-o mărgea de sticlă, de culoare vânătă şi decorată cu ochi de păun;
- o mărgea din lut ars; formă plată, cu orificiul descentrat;
- o mărgea de forma unui “butoiaş turtit” (Lupu 1989, p. 35) decorată cu ochi de păun;
- o bară de argint de secţiune circulară, cu una dintre extremităţi terminată în formă de bulb;
- două fragmente de metal constând fiecare din câte o bară mică cu orificiu, în care se află
câte un „cui” cu capul de formă conică;
- fragment de bară constituit din segmente de bronz executate din sârmă răsucită, cu
urechiuşe la extremităţi;
- mărgea decorată cu ochi de păun.
Observăm din cele relatate mai sus că cele două morminte dezvelite până în prezent la Tilişca,
în special primul, se bucură de un inventar pe care îl putem categorisi ca fiind bogat; ele se înscriu în
limitele unor descoperiri normale pentru lumea dacică, în complexele de acest tip. Ambele sunt
morminte de incineraţie cu resturile depuse direct pe pământ, fără urnă, într-o groapă de formă relativ
circulară, iar inventarul lor, compus, aşa cum am văzut, din piese de argint, a fost distrus ritual; focul
rugului, care probabil a ajuns până la temperatura de topire, a făcut ca acestea să se sudeze împreună
(Lupu 1989, p. 35).
Centrul de la Tilişca, care se datează de la mijlocul secolului II î. Chr. până la cucerirea
romană, este unul din cele mai importante din această zonă, el fiind deopotrivă un important centru
meşteşugăresc - fapt demonstrat prin numărul mare de piese şi ateliere existente aici - şi comercial
(vezi prezenţa pieselor de import şi a monedelor), dar şi un important centru tribal, unde îşi avea
reşedinţa o căpetenie locală, înainte de unificarea realizată de Burebista, fapt demonstrat prin prezenţa
mormântului nr. I şi a ştanţelor monetare.

E. 3. Centrul de la Căpâlna (harta 2/7).

Localitatea Căpâlna este situată pe valea Sebeşului la o altitudine de 400 m, respectiv la 20 km

de oraşul Sebeş. Drumul de acces dinspre Sebeş spre Căpâlna se desfăşoară de-a lungul văii formate
de râul Sebeş, îngustându-se treptat, pe măsură ce urcă spre izvoarele acestuia.
Cetatea de la Căpâlna, construită pe dealul Cetăţii sau Cetăţuie (în speţă pe un platou arcuit pe
culme şi cu terase în pante), are în componenţa sa mai multe elemente de fortificaţie: „un şanţ, două
valuri, fiecare cu şanţ interior, un turn-locuinţă şi o incintă formată dintr-un zid care înconjoară partea
superioară a mamelonului” (plan 5) (Glodariu şi Moga 1989, p. 225).
Parte a sistemului defensiv construit pentru a bloca accesul spre cea mai importantă fortificaţie
din Dacia, Sarmizegetuza Regia, cetatea dacică de la Căpâlna se datează de la mijlocul secolului I î
Chr., până la cucerirea romană şi a jucat un rol extrem de important din punct de vedere strategic,
construcţiile civile de aici fiind puţin diverse şi întru-totul subordonate scopului militar.
Aici, întregul spaţiul cuprins între zidul de incintă a fost nivelat şi amenajat în terase cu forme

114
şi dimensiuni variabile, ţinându-se cont atât de forma construcţiilor, cât şi de configuraţia naturală a
mamelonului.
Indiciile existenţei unor astfel de construcţii constau în multitudinea de materiale arheologice
descoperite, în special resturi de lipitură de zid şi de podină.
„Pe terasa C, în secţiunea IV, s-a găsit o porţiune compactă de lipitură de perete arsă, precum
şi fragmente de lipitură arsă în suprafaţa secţiunii, probabil o baracă” (Glodariu şi Moga 1989, p. 54).
O situaţie diferită o întâlnim pe terasa E: „Acolo, în secţiunea XVI, tot sub stratul de dărâmături, în
nivelul dacic de locuire, s-au păstrat porţiuni, în parte deranjate, de podină arsă şi, desigur, felurite
materiale arheologice; fragmente de lipitură de perete arsă nu erau. Denivelările podinei au rezultat din
mişcarea stratului de umplutură a terasei după prăbuşirea zidului de incintă şi a margini de NE a
terasei” (Glodariu şi Moga 1989, p. 54). Tot pe terasa E s-a mai găsit o baracă în secţiunile XVII şi
XVIII, la capetele de SV. Astfel, în aceste două secţiuni s-au descoperit resturi de podină arsă şi de
lipitură de perete arsă, această baracă fiind construită din lemn, pe tălpici aşezate direct pe umplutura
terasei, care era alcătuită din sfărâmătură de piatră. În afara zidurilor cetăţii, resturi de perete ars s-a
descoperit doar pe terasa F, unde se poate spune, de asemenea, că a existat o baracă, deşi resturile sunt
mici şi puţin numeroase.
Un alt element important din punct de vedere arhitectural este scara cu bază de piatră,
construită din lespezi de calcar aşezate pe două paramente, cu emplecton între ele. Cele două
paramente de calcar constau din lespezi lungi de 0,40-0,60 m şi groase de 0,16-0,32 m; lespezile sunt
aşezate pe cant, în locaşuri anume săpate în stâncă. Grosimea întregii construcţii, măsurată la
exteriorul lespezilor de calcar, este de 1,16 m (Glodariu şi Moga 1989, p. 52). Pe partea de SE a scării
se observă din loc în loc câte un orificiu patrulater, în partea superioară a lespezilor, în care era fixată
balustrada. Baza de piatră era podită cu lemn şi avea o lungime de 45 m. Scara este amplasată la o
distanţă de 10,40 m de turnul-locuinţă, în partea de E a acestuia, pornind, faţă de zidul de incintă, de la
o distanţă de 2,40 m, îndreptându-se spre N, pentru ca după 16 m să cotească spre NNE şi să se
comtinue până la cel mai înalt punct al cetăţii (Glodariu şi Moga 1989, p. 52).
Ceramica descoperită în acest centru se prezintă ca în majoritatea cetăţilor dacice care se
datează în această perioadă (Pl. 53); prin urmare, considerăm că nu-şi mai are rostul încă o prezentare
detaliată a categoriilor, tipurilor şi formelor de vase.
Cele mai numeroase piese din metal descoperite în cuprinsul cetăţii de la Căpâlna sunt
reprezentate de uneltele din fier (Pl. 54); între acestea, demne de menţionat sunt următoarele:
- uneltele de făurărie - ciocane, cleşti (două exemplare), dălţi (trei exemplare), dornuri,
punctatoare (trei exemplare) - Glodariu şi Moga 1989, p. 95-96;
- uneltele de dulgherie-tâmplărie - topoare (două exemplare), barde (două exemplare), tesle
(un exemplar), dălţi (două exemplare), un răzuitor (Glodariu şi Moga 1989, p. 96-97).
- uneltele agricole - un brăzdar de plug, sape (trei exemplare), seceri (două exemplare), un
cosor, foarfeci (cinci exemplare) - Glodariu şi Moga 1989, p. 97-98.
- unelte de orfevrerie - nicovale (un exemplar, cu partea superioară lăţită şi rotunjită, iar cea
inferioară subţiată, pentru a putea fi înfiptă într-o talpă de lemn), ciocane (două exemplare, unul cu
capul circular şi celălalt capăt lăţit şi curbat spre coadă, cel de al doilea cu un capăt patrulater şi
celălalt lăţit, prevăzut cu un orificiu aproape dreptunghiular pentru coadă) şi cleşti (un exemplar cu
braţele gurii scurte şi curbate, unul dintre mânere fiind prevăzut cu o placă distanţatoare cu trei orificii,
folosit probabil la prelucrarea lingourilor la cald) (Glodariu şi Moga 1989, p. 98-99).
La aceste piese din fier se adaugă cele de mai jos, lucrate din acelaşi metal, precum şi câteva
din bronz, pe care le-am precizat în mod expres:
- materialele de construcţie - cuie, piroane, ţinte, doi scripeţi, cârlige, belciuge, garnituri şi
închizători de uşă (Glodariu şi Moga 1989, p. 99-100).
- piese cu întrebuinţare curentă şi casnică - crampoane (trei piese, două cu părţile laterale în
formă de balama şi verigi în partea superioară, celălalt cu marginile laterale îndoite în sus), cârlige de

115
cremalieră (două exemplare cu forme asemănătoare, respectiv cu un capăt perforat şi celălalt îndoit;
unul dintre ele este prevăzut cu spin), frigări (cinci exemplare de două tipuri: unul cu doi dinţi scurţi,
tăiaţi din bară, celălalt cu patru lungi, uniţi sau fixaţi cu manşon pe tijă), cuţite, în număr mare, cu
lama dreaptă, sau puţin curbă, ace (un exemplar, cu ureche şi de secţiune rotundă), amnare (un
exemplar, de mare duritate), ataşe, patru exemplare, trei din fier (de forma literei omega, între care
unul cu două orificii pentru cuie pe bara centrală, terminat în partea de sus cu un cârlig şi două care se
termină în partea superioară cu un orificiu) şi unul cu o formă insolită, turnat în bronz, cu orificiu
pentru nit, vase (unul fragmentar din fier, o situlă din bronz, cu reparaţii la fund din tablă de bronz de
altă calitate, nituită şi buza decorată cu ove şi astragale a unui lighean din bronz, cu picior şi torţi
mobile), trei strecurători, una din fier, cu orificii foarte mari şi două din bronz, toate trei fragmentare,
toarte din bronz, cinci exemplare, două de la vase mici, una de la o situlă, una fixă, cu orificii pentru
nituri şi una pentru o casetă din lemn (Glodariu şi Moga 1989, p. 100-103).
Piesele de harnaşament sunt reprezentate de zăbale (una aproape întreagă şi câteva
fragmentare - psalii, un belciug) şi doi pinteni.
Zăbalei aproape întregi îi lipseşte doar o verigă de lângă una dintre psalii; are două bare, cu
două psalii lăţite la extremităţi, fiecare cu câte două orificii dreptunghiulare. Barele, terminate în
belciuge, au fost forjate în patru muchii, cu câte un şanţ adâncit. Între psalii şi bare se află câte o rotiţă
cu patru spiţe şi tot atâţia dinţi îndreptaţi spre gura animalului. Acestei piese i se adaugă una
fragmentară din bronz, folosită la animalele de tracţiune şi alta din fier, tot fragmentară, de un tip
neprecizabil. Psaliile provin de la o zăbală de tip tracic din fier, de la o zăbală din bronz cu orificiile
laterale dreptunghiulare şi de la o alta din fier cu extremităţile lăţite (Glodariu şi Moga 1989, p. 103-
104). Belciugul, în formă de liră, provine de la o psalie de tip tracic.
Un pinten este realizat din bronz, cu antene şi spin lung, cu câte doi butoni mici terminali la
antene, celălalt din fier, cu antenele terminate în butoni mari, semisferici.
Armele, (Pl. 55) prezente în mai multe variante, sunt de două tipuri:
I. Arme de atac
- vârfuri de lance, de tipuri şi cu dimensiuni diferite; cinci dintre ele sunt databile în secolele I
î. Chr.-I d. Chr. (caracteristic acestui tip este tocul pentru coadă si lama cu profil unghiular puţin
accentuat), iar două se datează doar la începutul secolului II d. Chr. şi au drept caracteristică lama
masivă şi profilul lenticular;
- două vârfuri de suliţă din fier, unul cu marginile lamei îngroşate şi cu nervură mediană,
celălalt cu marginile ascuţite, cu nervură mediană mai accentuată;
- vârfuri de săgeţi (două exemplare cu lama simplă şi manşon pentru coadă, diferenţa dintre ele
constând doar în faptul că una are lama lenticulară), datate pe întreaga durată a funcţionării cetăţii.
- Cosoarele (două exemplare), sunt masive. Unul este cu limbă la mâner şi ar fi putut fi
întrebuinţat atât ca armă, cât şi ca unealtă; celălalt are lama mai puţin lată, dar mai arcuită;
- pumnale (sica), şase exemplare, trei de un tip (curbe, cu limbă la mâner şi orificiu pentru nit,
datate pe întreaga perioadă de existenţă a cetăţii) şi trei de alt tip (drepte, relativ scurte, cu limbă la
mâner, cu aceiaşi datare ca şi a primelor);
- gladius roman fragmentar (un exemplar) de tipul obişnuit, provenit din umplutura intrării
secundare şi datat la începutul secolului II d. Chr. (Glodariu şi Moga 1989, p. 105-106).
II. Arme de apărare
- umbo-uri din fier fragmentare, din care s-au păstrat totuşi unele elemente care au permis
reconstituirea formei şi a dimensiunilor lor.
Accesoriile vestimentare şi de podoabă sunt prezente şi ele într-un număr destul de mare:
- fibulele, (Pl. 56) de forme diferite, sunt confecţionate din argint, bronz şi fier. Cele din fier
sunt reprezentate prin trei exemplare, foarte corodate şi fragmentare, de aşa-zisul tip al fibulelor
soldăţeşti. Din bronz avem cincisprezece fibule, nouă fragmentare, de tipuri diferite - Aucissa,

116
soldăţeşti, arbaletă, Nauheim - şi şase întregi: una cu picior lat, ajurat, terminat în buton şi cu balama,
de tip Aucissa; una aproximativ identică cu cealaltă, doar că are nervură transversală; una cu piciorul
lăţit spre resort, variantă locală a tipului Nauheim; una cu resort lat şi spira îndoită după picior, alta
triunghiulară în secţiune şi îngustată spre capătul inferior şi, în fine, una în formă de roată, cu balama,
cu disc rotund, cu trei inele în relief şi patru petale ajurate; de asemenea, avea un orificiu circular
central, iar agrafa se prindea în balama (fibulă de tip soldăţesc). Fibulele de argint sunt de tipul
linguriţă, cu piciorul decorat cu linii incizate; acestea sunt în număr de cinci, toate încadrabile în
secolul I d. Chr. (Glodariu şi Moga 1989, p. 110-113);
- catarame din fier (două exemplare), una dreptunghiulară, datată la începutul secolului II d.
Chr. şi una masivă, datată tot la începutul secolului II d. Chr.;
- verigi, de mai multe tipuri, întregi şi fragmentare: simple din bronz, simple din fier, cu
secţiunea rotundă/ovală, pătrată/dreptunghiulară sau triunghiulară, cu nodozităţi (acestea din urmă şi
ele într-o gamă variată) (Glodariu şi Moga 1989, p. 107 – 108);
- inele de două tipuri (spirală sau simple), din bronz sau argint, de secţiuni diferite - convexe,
plan-convexe, dreptunghiulare, pătrate, triunghiulare (Glodariu şi Moga 1989, p. 110).
Alte obiecte: un colier din mai multe fire de bronz răsucite, cu ochiuri la capete; două
segmente de centură cu astragle, din bronz; o garnitură de curea, decorată cu cercuri concentrice
incizate şi cu orificii pentru niturile de fixare; aplică din bronz, decorată cu cercuri concentrice
formate din puncte în relief; un pandantiv din foaie subţire de bronz, decorat cu o nervură mediană în
relief şi cu orificiul pentru suspendare în partea superioară (Glodariu şi Moga 1989, p. 108-109).
O descoperire importantă în acest centru este inventarul unui mormânt, alcătuit din trei piese
de aur, de provenienţă elenistică: un colier (Pl. 57/3) realizat dintr-un lanţ împletit din fire subţiri, de
care sunt ataşate douăzeci şi şase de pandantive, ce are o greutate de 73,04 g şi o lungime de 34 cm şi
doi cercei (Pl. 57/1, 2) cu piatră semipreţioasă, ornamentaţi cu un motiv cunoscut sub denumirea de
„nodul lui Hercule”, în zona centrală fiind câte o casetă în care este montată o piatră de culoare roşie,
verigile fiind realizare din fire torsadate, sistemul de închidere fiind compus din buclă şi cârlig. Piesela
au greutatea de 13,43 g, respectiv 14,07 g şi diametrele de 3,07 cm, respectiv 3,61 cm (Fântâneanu
2013, p. 307-308).
De asemenea, au fost descoperite şi câteva piese din sticlă, dar nesemnificative: o brăţară
din pastă de sticlă albastră, decorată cu aplicaţii galbene (astfel de piese provin din lumea celtică şi
corespund secolului I î. Chr.), o mărgea maronie, cu ochi alb şi punct albastru, o mărgea încrustată cu
ochi de păun alb cu galben, tot de factură celtică şi tot corespunzătoare secolului I î. Chr. (Glodariu şi
Moga 1989, p. 116).
Foarte importante sunt descoperirile monetare din centrul de la Căpâlna; astfel, aici au fost
găsite 31 de monede romane, 28 în anii 1939 şi 1942 (prezente, atât în interiorul, cât şi în exteriorul
turnului-locuinţă), două, din acelaşi loc, mai târziu, iar una din anul 1984, odată cu reluarea
săpăturilor; aceasta din urmă, foarte tocită, este emisă probabil între secolele II-I î. Chr. (Glodariu şi
Moga 1989, p. 116).
Întrucât ele au fost discutate pe larg de V. Pavel (vezi Glodariu şi Moga 1989, p. 116-122), în
lucrarea cu caracter monografic Cetatea Dacică de la Căpâlna (1989), în cele ce urmează ne
propunem doar o enumerare/prezentare succintă a lor, după cum urmează:
- monedă C. Plutius, argint, 3,66 g, d = 19,5 mm;
- monedă Cn. Domitius Ahenobarbus, argint, 3,49 g, d = 19 mm;
- monedă anonim, argint, 3,56 g, d =19,5 mm;
- monedă C. Claudius Pulcher, argint, 3,81 g, d = d19,2 mm;
- monedă L. Flaminius Cilo, argint, 3,59 g, d = 18,5 mm;
- monedă L. Thorius Balbus, argint, 3,51 g, d = 22 mm;
- monedă M. Lucilius Rufus, argint, 3,57 g, d = 21,3 mm;

117
 - monedă P. Servilius Rullus, argint, 3,57 g, d = 18,8 mm;
- monedă C. Vibius Pansa, argint, 3,25 g, d = 18 mm;
- monedă L. Titurius Sabinus, argint, 2,99 g, d = 18,5 mm;
- monedă L. Iulius Bursio, argint, 3,40 g, d = 20 mm;
- monedă Mn. Fonteius, argint, 2,39 g, d = 20 mm;
- monedă C. Licinius Macer, argint, 2,92 g, d = 19,7 mm;
- monedă C. Licinius Macer, argint, 3,50 g, d = 20,7 mm;
- monedă Q. Antonius Balbus, argint, 3,02 g, d = 17,7 mm;
- monedă L. Manlius, L.Cornelius Sulla, argint, 3,70 g, d = 16,5 mm;
- monedă M. Volteius, argint, 3,34 g, d = 17 mm;
- monedă L. Cassius Longinus, argint, 3,29 g, d = 18,8 mm;
- monedă L. Lucreţius Trio, argint, 3,47 g, d = 18,8 mm;
- monedă Furius Brocchus, argint, 3,67 g, d = 18,7 mm;
- monedă Paullus Aemillius Lepidus Scribonius Libo, argint, 3,40 g, d = 19,5 mm;
- monedă C. Iulius Caesar, argint, 3,41 g, d = 18 mm;
- monedă C. Considius Paetus, argint, 3,02 g, d = 19,5 mm;
- monedă L. Valerius Acisculus, argint, 4,05 g, d = 17,7 mm;
- monedă Petillius Capitolinus, argint, 3,51 g, d = 17,7 mm;
- monedă Q. Caepio Brutus, L. Sestius, argint, 3,69 g, d = 18,8 mm;
- monedă Brutus, L. Plaetorius Cestianus, bronz argintat, 2,83 g, d = 19 mm;
- monedă Octavianus, argint, 3,46 g, d = 17 mm;
- monedă imitaţie, argint, 4,65 g, d = 18,8 mm;
- monedă Augustus, argint, 3,18 g, d = 19 mm;
-monedă neprecizată, bronz, 4,88 g, d = 21 mm (Glodariu şi Moga 1989, p. 117-119).
Monedele sunt cuprinse cronologic între anii 121-37 î. Chr. (cele republicane), respectiv anul
18 î. Chr., pentru exemplarul aparţinând epocii lui Augustus. Dintre acestea, 16 sunt imitaţii, deoarece,
pe de o parte, se abat de la greutatea obişnuită (3,90 g) şi de la diametrul obişnuit (20-22 mm) şi pentru
că, pe de altă parte, au unele particularităţi stilistice faţă de moneda originală.
Printre dărâmăturile fortificaţiei au fost identificate mai multe plinte din calcar, despre care se
apreciază că provin de la sanctuare. În anul 1979, pe terasa îngustă din faţa paramentului exterior al
zidului de incintă de pe partea de nord, a fost descoperită o plintă din calcar. La reluarea cercetărilor în
anul 1982, în zona de est, la câţiva metri de intrarea secundară, au fost găsite alte trei fragmente de
plintă şi un stâlp paralelipipedic, tot din calcar (Rusu-Pescaru 2005, p. 29)
Plintele sunt de dimensiuni şi forme diferite:
- plintă din calcar cvasiovală, „îndreptată” pe cant circa 20 cm, cu diametrul maxim de 0,65-
0,66 m şi grosimea maximă de 0,18 m;
- plintă de calcar fragmentară, cu două canturi aproape drepte, lungi de 0,54 şi 0,44 m;
grosimea maximă păstrată este de 0,20 m. Porţiunea de curbură păstrată poate indica un diametru
maxim de circa 0,94-0,95 m;
- plintă de calcar fragmentară, cu două canturi aproape drepte; lungimea canturilor drepte este
de 0,55 şi 0,44 m, iar grosimea maximă păstrată este de 0,23 m. Fragmentul reprezintă mai puţin de un

118
sfert din suprafaţa plintei întregi, despre care se presupune că avea iniţial un diametru de circa 0,94-
0,95 m;
- plintă de calcar fragmentară; la momentul descoperirii avea formă cvasitrapezoidală, fiind
tăiată altfel decât precedentele. Are lungimea maximă de 0,59 m, lăţimea maximă de 0,53 m, grosimea
maximă de 0,18 m, iar raza curburii de pe latura scurtă indică un diametru de 1,00-1,05 m.
Stâlpul paralelipipedic din calcar are următoarele dimensiuni: lungime 0,18 m, grosime 0,14 m
(Glodariu şi Moga 1989, p. 57).
Datorită dimensiunilor diferite ale plintelor, s-a ajuns la concluzia că ele provin din două
sanctuare diferite situate pe terasele cetăţii, sanctuare de formă patrulateră, construite din coloane de
lemn aşezate pe plinte din calcar; numărul coloanelor ar fi fost un multiplu de trei. Stâlpul
paralelipipedic provine probabil din cunoscuta îngrăditură marcată de un şir de stâlpi de calcar.
Sanctuarele au fost demontate, materialul din care erau construite fiind refolosit la refacerea zidurilor
cetăţii, în preajma războaielor cu romanii de la începutul secolului II d. Chr. (Glodariu şi Moga 1989,
p. 58).
Apariţia unor arsuri de formă ovală (0,70-0,85 m) într-una dintre secţiuni, ar putea demonstra
faptul că ne aflăm în faţa unui sanctuar ridicat doar din lemn, menit să ţină locul celor din calcar după
demontarea lor. Distanţa dintre stâlpii aceluiaşi aliniament ar fi de 1,00 m, iar între şiruri de 1,35 m.
Un argument pentru destinaţia de cult a construcţiei este şi cantitatea redusă a materialului arheologic
din această zonă, în comparaţie cu construcţiile destinate locuirii propriu-zise.
Prezenţa incintei de piatră, a turnului-locuinţă, a pieselor de harnaşament, a obiectelor de
import din bronz (situla italică, fragmentele de strecurători), a broşelor din fier ornamentate, o pune în
relaţie cu un mediu militar, războinic, cu o structură socială ierarhizată şi subordonată unui comandant
de rang superior. Totodată, existenţa sanctuarelor demonstrează că aici a funcţionat şi un centru
religios, cel mai probabil legat de prezenţa soldaţilor (dar destinat şi celor de rând, ce sunt atestaţi de
prezenţa uneltelor).

E. 4. Centrul de la Cugir (harta 2/21).

Centrul de la Cugir, aflat pe Dealul Cetăţii, este situat la sud de oraş, între Râul Mic şi pârâul
Dăii, conturându-se iniţial ca reşedinţă aristocrată şi centru tribal fortificat, între secolele III-II î Chr;
apoi a evoluat spre faza a doua de fortificare, datată între secolele I î Chr.- I d. Chr (Popa 2004, p. 85-
86). Primele elemente cu caracter defensiv (secolul II î. Chr.) au constat dintr-un val de pământ cu
palisadă din lemn, care urmărea conturul a trei dintre laturile platoului superior. Latura de sud-est a
rămas nefortificată, ea fiind apărată natural. În cea de-a doua fază, platoul superior a fost nivelat, pe o
latură a fost săpat un şanţ, iar valul de apărare a fost lărgit, înălţat şi dublat, pe o altă latură, de un zid
din piatră nefasonată (stâncă locală şi pietre de râu) legată cu lut. Ridicat pe un pat de lut bine bătătorit
(pe alocuri stânca nativă a fost tăiată, pentru a se obţine o suprafaţă netedă şi largă, de cca patru metri),
zidul păstrează din loc în loc icuri, cu rol de contraforturi interioare. Grosimea sa variază între 2,5 şi 4
m (Popa 2004, p. 87-88; 2011, p. 280). După A. Rustoiu, în secolul I d. Chr. s-a renunţat la acest zid
de apărare (Florea 2011, p. 167). Explicaţia cea mai probabilă a lipsei zidurilor din blocuri de calcar
este aceea că în secolul I d. Chr. s-a schimbat statutul fortificaţiei, în raport cu centrul de putere
constituit acum în sudul Transilvaniei (Florea 2011, p. 168).
Una dintre cele mai importante descoperiri din acest centru este necropola tumulară de pe
latura abruptă, de sud-vest a dealului, identificată în anul 1979. Tumulii, în număr de patru8, au fost
foarte greu de identificat la suprafaţă, ei conturându-se în săpătură după aglomerările de piatră de
stâncă şi de râu.

8
Cu toate că Valeriu Sîrbu menţionează tot patru tumuli - Sîrbu 1993, p. 71 - mai departe, în aceiaşi lucrare, la p.
72, deşi descrie patru tumuli, în numerotare menţionează şi tumulul 5. Considerăm că, probabil, este vorba
despre o neatenţie a autorului citat, întrucât tumul trei nu este descris.

119
 Tumulul I conţine o platformă funerară cu diametrul de peste 2,5 m, mantaua fiind alcătuită
din bolovani de râu şi de stâncă locală. Inventarul este alcătuit din materiale ceramice (între care o
fructieră lucrată cu mâna, de culoare cenuşiu-neagră), o mărgea, o plăcuţă, o verigă, toate din bronz,
fragmente de la o fibulă din fier, la care se adaugă cenuşă şi oase calcinate (Crişan 1980, p. 82; 1980c,
p. 5; 1986, p. 78-79; Sîrbu 1993, p. 71; 1994, p. 133; Popa 2011, p. 326).
Tumulul II a fost amenajat pe o platformă nivelată în stâncă, cu diametrul de opt metri, rugul
funerar fiind înconjurat de un mic şanţ, sub forma unui cerc. În centru a fost practicată o mică
adâncitură, cu rolul de a asigura tirajul focului. Întreaga suprafaţă a fost nivelată cu lut galben, peste
care s-a ridicat rugul din buşteni masivi de brad, pe rug fiind aşezat un car triumfal cu patru roţi (Pl.
59/7), în care a fost depus defunctul. Alături au fost incineraţi trei cai, doi dintre ei fiind folosiţi
probabil la tracţiune şi unul la călărie, movila rezultată având o înălţime de doi metri. Inventarul,
foarte bogat, era constituit din numeroase piese provenite de la car, (Pl. 59/ 4, 5) precum şi din piesele
de harnaşament ale celor trei cai, între care menţionăm un placaj din aur (Pl. 58/1), trei zăbale (Pl.
59/1-3, 60/9) şi numeroase piese ornamentate (Pl. 60/11). Multe piese provin şi de la echipamentul
războinicului: un coif din fier (Pl. 58/4), o cămaşă de zale (Pl. 59/6, 60/10), un scut din lemn placat cu
piele, cu bordura şi umbo-ul din fier (Pl. 58/3, 60/8), un vârf de lance, un tub din bronz, garnitura din
fier a unui arc (Pl. 60/1), o sica cu teacă (Pl. 60/ 12), o spadă de tip celtic (Pl 58/2, 60/7), pinteni din
fier, fragmente dintr-o fibulă masivă din argint şi o serie de nasturi semisferici din argint. Resturile
incinerate au fost adunate în centru (Pl. 59/8), în alveola săpată în stâncă, peste care s-a depus un strat
de pământ galben, deasupra fiind aşezată o situlă din bronz (Pl 59/5), lângă care a fost depus şi un vas
ceramic de dimensiuni mici, lucrat cu mâna; peste acestea a fost aşezată o fructieră de mari
dimensiuni, (Pl. 60/6) iar peste toate un bolovan de mari dimensiuni (60 x 35 x 40 cm). Mantaua
tumulului a fost constituită din bolovani de râu, din stâncă locală şi din pământ (Crişan 1980, p. 82-83;
1980b, p. 33-34; 1980c, p. 5; 1980d, p. 6; 1986, p. 78-79, 120; Sîrbu 1993, p. 72; 1994, p. 124-125;
Popa 2011, p. 326).
Tumulul III se pare că a aparţinut tot unui războinic, însă despre acesta avem informaţii
indirecte. Inventarul funerar este compus din două spade de tip celtic, o cămaşă de zale din fier şi
câteva obiecte din argint. A. Rustoiu nu exclude ipoteza ca acesta să fi aparţinut unui pedestraş, acolit
al unui senior (Medeleţ 1994, p. 193, 220; Dumitraşcu 1995, p. 207; Rustoiu 1994a, p. 35; 1996, p. 36;
2002, p. 53, nota 58; 2008, p. 162; Popa 2011, p. 330).
Tumulul IV are ca inventar puţine oase calcinate, depuse în centru, alături de câteva fragmente
ceramice, printre care se află o fructieră lucrată la roată, de culoare cenuşie. Deasupra acestora, în
mantaua formată din bolovani de râu şi din stâncă locală, s-a descoperit o sica (Pl. 60/3, 4) şi un vârf
de lance îndoit ritual, ambele fiind din fier (Crişan 1980, p. 82; 1980c, p. 5; 1980d, p. 7; Sîrbu 1993, p.
72; 1994, p. 125; Popa 2011, p. 330).
Deosebit de importante sunt descoperirile monetare, atât de pe Dealul Cetăţii, cât şi din
împrejurimi.
Astfel, pe Dealul Cetăţii a fost descoperit întâmplător, în anul 1868, un tezaur monetar dacic,
cunoscut sub numele de Cugir I. Descoperit ascuns într-un vas din lut ars (nu se ştie exact numărul de
piese componente, după unii cercetători numărul acestora fiind de 200, după alţii de 2000), din tezaur
se pare că făceau parte imitaţii după tetradrahme thasiene, tetradrahme dacice de tip Aiud-Cugir şi
Răduleşti-Hunedoara, o drahmă, o imitaţie de la Alexandru Cel Mare-Filip al III-lea Arrhidaeus şi o
drahmă unicat (Popa 2011, p. 309-310).
În anul 1955 s-a descoperit, tot întâmplător, un alt tezaur monetar, în punctul Sub Coastă (aflat
la poalele Dealului Cetăţii, spre Valea Viilor), cunoscut în bibliografia de specialitate sub numele de
Cugir II. Tezaurul, descoperit tot într-un vas de lut, era compus din monede greco-macedoniene şi
dacice, din argint, într-un număr de circa 2000 de piese, însă majoritatea dintre ele au fost topite de
localnici şi transformate în lingouri. În prezent se cunosc din acest tezaur doar 14 piese: 12
tetradrahme Macedonia Prima, o tetradrahmă de tip Răduleşti-Hunedoara şi o tetradrahmă (imitaţie) de
tip Filip al II-lea, despre care însă cercetătorul Constantin Preda şi-a exprimat îndoiala privind
apartenenţa la acest tezaur (Floca 1958, p. 95-107; Preda 2008, p. 97-98; Popa 2011, p. 311-313).
În acelaşi interval de timp în care a fost descoperit tezaurul I de la Cugir, este consemnată
descoperirea unui alt tezaur, din piese şi monede de aur, cu prilejul exploatării pietrei din cariera aflată
la vest de cetate (Popa 2011, p. 318).

120
 Un alt tezaur a fost descoperit în secolul al XIX-lea în apropiere de Cugir şi Sibişel, cu un
număr de opt piese. Toate au pe avers capul lui Zeus spre dreapta, iar pe revers un călăreţ poziţionat pe
aceeaşi direcţie, ambele figuri fiind puternic stilizate şi formate din linii unghiulare, curbe şi globule.
Fiecare monedă a fost bătută cu o ştanţă diferită, probabil în acelaşi atelier, însă interpretarea
originalului a fost destul de diferită, de la meşter la meşter. Monedele aparţin tipului Aiud-Cugir.
Deoarece nu se cunoaşte cu exactitate locul descoperirii, s-ar putea ca piesele respective să provină din
tezaurul I de la Cugir (Lupu 1957, p. 42-48; Popa 2011, p. 318).
În afara acestor tezaure au mai fost descoperite o serie de monede izolate: în anul 1937,
părintele Oancea din satul Săliştea a descoperit pe Dealul Cetăţii două monede romane din timpul
domniei lui Domiţian, piesele fiind probabil din argint (Popa 2011, p. 319); o altă monedă, de tipul
Toc-Chereluş, provenită tot de pe Dealul Cetăţii, a fost publicată în anul 1946, (Giurescu 1946, p. 50;
Popa 2011, p. 319); o însemnare de la începutul secolului XX ne informează că pe Dealul Cetăţii s-au
găsit monede de argint în muşuroaiele scoase de cârtiţă (Popa 2011, p. 319); în cercetările efectuate în
anul 1991 a fost descoperită o monedă dacică, pe podeaua unei locuinţe (Crişan et alii 1993, p. 81;
Popa 2011, p. 318); în fine, mai multe monede greceşti emise la Odessos, datate în secolul II î. Chr.,
au fost dezvelite în timpul cercetărilor dintre anii 1977-1991 (Crişan 1991, p. 345; Popa 2011, p. 318).
Dintre piesele cele mai deosebite, dorim să le amintim pe cele două din aur (o aplică şi o piesă
de harnaşament) descoperite în mormântul tumular II. Aplica are o lungime de 22 cm şi o lăţime de 2
cm; corpul este bogat ornamentat, cu proeminenţe conice în relief, una dintre extremităţi fiind
modelată sub forma unui cap de animal, puternic stilizat, probabil un cap de bovideu. Cea de-a doua
piesă este un fragment de mici dimensiuni, cu urme de cositor, care era prinsă pe un suport, posibil pe
o curea din harnaşamentul calului de călărie incinerat în mormânt, foarte probabil pe fruntea acestuia
(Crişan 1980, p. 83; 1980a, p. 66; 1980b, p. 34; 1980c, p. 5; 1980d, p. 7; 1986, p. 120; 1993, p. 220;
1993a, fig. 46; Miclea şi Florescu 1980, fig. 362; Roman et alii 1982, p. 15-16; Sîrbu 1993, p. 23;
1994, p. 125, 134; Rustoiu 1996, p. 33; 2004, pl. 11/1; 2008, p. 158; Popa 2011, p. 299). În acelaşi
mormânt au fost găsite şi piese din argint suflate cu aur, cum sunt butonii care decorează tija de
închidere a cămăşii de zale (Crişan 1980, p. 83; Popa 2011, p. 299).
Alte piese din aur se pare că au fost descoperite în cariera de piatră, în anii 60ʼ ai secolului al
XIX-lea, sub forma unui tezaur compus din monede preromane, brăţări, inele şi piese de harnaşament;
în prezent aceste piese sunt pierdute (Popa 2011, p. 300).
Obiectele de import sunt şi ele prezente în acest centru. Pe platoul superior au fost descoperite
vase de factură grecească (Crişan 1977a, p. 4; Schiau 1993, p. 25; Popa 2011, p. 306), pe linia
relaţiilor cu lumea greacă trebuind incluse şi monedele greceşti, respectiv imitaţiile de cupe deliene
(Popa 2011, p. 306).
De relaţiile comerciale cu lumea celtică se leagă numeroasele fragmente de brăţări din sticlă şi
pintenii din fier (Crişan 1977a, p. 4; Popa 2011, p. 306).
Produsele de import din lumea romană sunt reprezentate prin ceramică, prin situla din bronz
descoperită în tumulul II (piesă cu ataşe trapezoidale şi toartă modelată sub forma unor capete de
păsări acvatice), dar şi printr-un opaiţ cu două guri pentru fitil (Crişan 1977a, p. 4; 1980, p. 83-84;
Schiau 1993, p. 25; Rustoiu 2008, p. 162; 2009, p. 33-34; Popa 2011, p. 308).
Centrul de la Cugir, situat în apropierea principalelor rute comerciale de pe Valea Mureşului
mijlociu, a fost un important punct strategic în apărarea capitalei regatului dac, aici avându-şi reşedinţa
căpeteniile militare din zonă, fapt atestat de mormântul tumular II; totodată, aşa cum o demonstrează
numărul mare de monede, a fost un important centru comercial.

E. 5. Centrul de la Piatra Craivii (harta 2/8).

Piatra Craivii, aflată la aproximativ 20 km de Alba Iulia, este amplasată între văile secundare
ale râului Mureş, la intrarea în bazinul aurifer al Carpaţilor Occidentali. Această aşezare apare în
secolul II î Chr., datare confirmată de prezenţa unei brăţări din bronz, contemporană cu ultimul orizont
celtic din Transilvania (Rustoiu 1996, p. 101). Aşezarea se prezintă sub forma unei aglomerări şi este
situată pe terasele aflate la baza stâncii, unsprezece la număr (plan 56). Acestea (terasele) sunt
susţinute de ziduri construite din piatră de stâncă, cu o grosime de aproximativ 2,50 m. Una dintre
terase, cu dimensiunile de 10 x 8 m, se află pe versantul de sud; denumită terasa balcon, ea are o
prelungire îngustă spre vest, lungă de 50 m (despre care s-a afirmat că ar fi fost posibil să fie un drum),

121
prin care se ajunge la o altă terasă, cu dimensiunile de 65 x 40 m. În fine, o altă terasă se află pe
versantul vestic (20 x 8 m), iar celelalte terase, de dimensiuni mai mici, se găsesc pe ceilalţi versanţi.
Aşezarea s-a dezvoltat treptat, devenind centrul de comandă al unei comunităţi locale, în cea
de-a doua parte a secolului I d. Chr., când se ridică o fortificaţie pe platoul stâncii, la altitudinea de
1083 m şi cu dimensiunile de 67 x 36 m (Berciu 1966, p. 45-46; Moga 1981, p. 103-104); aici s-ar fi
putut afla reşedinţa conducătorului acestei aşezări (plan 56).
Zidul de incintă al cetăţii are grosimea de 3 m, fiind aşezat direct pe stânca nivelată. Tehnica
sa de construcţie este diferită de cea cunoscută în lumea dacică sub numele de murus Dacicus, cu toate
că este ridicat tot din blocuri fasonate de calcar aşezate pe două paramente, legate între ele cu grinzi
din lemn şi cu emplecton în mijloc, emplecton compus din pământ, piatră de stâncă şi fragmente de
calcar; noutatea constă în faptul că între blocurile din calcar dispuse cu lungimea pe axa de desfăşurare
zidului, se află intercalat, tot din 1,5 în 1,5 metri, un stâlp vertical, tot din calcar, cu dimensiunile de
1,20 x 0, 28 x 0,36 m (Gheorghiu 2005, p. 33).
Pe terase au fost descoperite urme de locuire şi fundaţiile a trei sanctuare de tipul
aliniamentelor de coloane.
Primul sanctuar se află pe terasa a V-a şi are dimensiunile de 31,5 x 11,5 m. Iniţial a avut
şapte şiruri de plinte din calcar cu diametrul de 0,50-0,60 m, distanţa dintre ele fiind de 1 m. Numărul
plintelor este necunoscut, la fel şi cel al plintelor aflate pe un şir. Pe şirurile 1-3 se păstrează doar câte
o plintă, iar pe şirurile 4-7 câte patru, distanţa dintre ele fiind de 2 m. În dreptul şirurilor 1-3, acolo
unde plintele lipsesc, s-au descoperit cinci gropi cu adâncimea de 0,60-1,20 m, care conţineau vase şi
fragmente ceramice (printre care şi fragmente pictate), unelte şi obiecte din bronz şi fier, oase de
animale şi cereale carbonizate. La extremitatea sudică a sanctuarului s-au găsit, sub un strat masiv de
arsură, douăsprezece blocuri de stâncă locală, nefasonate, dispuse sub forma unui cerc cu diametrul de
7 m (Berciu 1966, p. 51; Daicoviciu 1972, p. 211; Crişan 1986, p. 197; Rusu-Pescaru 2005, p. 53).
Al doilea sanctuar s-a descoperit pe partea de răsărit a dealului, pe terasa balcon. Acesta era
alcătuit din patru şiruri de câte zece plinte din calcar, rotunde sau patrulatere. Distanţa dintre ele era de
1,10-1,20 m, iar între şiruri de 1,10 m. Cele mai multe plinte găsite pe un şir sunt în număr de zece, iar
suprafaţa acoperită de acestea este de 17 x 8 m (Berciu 1969, p. 51; Daicoviciu 1972, p. 211; Crişan
1986, p. 197; Rusu-Pescaru 2005, p. 53-54).
Cel de al treilea sanctuar a fost descoperit pe terasa Bănuţului, orientată NNV-SSV;
complexul de cult a fost distrus de construcţiile medievale, descoperindu-se doar fragmente şi plinte
din calcar deranjate - prin urmare, nu se poate preciza numărul şirurilor şi al plintelor. Un fragment de
plintă are diametrul de 0,45 m şi grosimea de 0,16 m (Moga 2004, p.80; Rusu-Pescaru 2005, p. 54).
În acest centru au fost descoperite multe piese din ceramică, pe care însă nu o să le mai
prezentăm, întrucât sunt comune civilizaţiei dacice dintre secolele I î. Chr.-I d. Chr., iar caracteristicile
lor au fost deja prezentate în rândurile de mai sus; amintim doar prezenţa unor fragmente de fructiere
şi străchini cu buza puţin evazată, pictate, decorate cu motive geometrice (linii drepte, cercuri,
romburi) făcute fie direct pe vas, fie pe o angobă de culoare roz sau alb-gălbuie, descoperite pe terasa
V (Berciu şi Moga 1974, p. 70-75; Moga 1981, p. 106), precum şi a unor piese din metal.
Înainte de a ne opri asupra pieselor de metal, dorim să menţionăm faptul că în acest centru a
fost descoperit un cuptor de redus minereul de fier. Cuptorul, de tipul I, avea vatra dreaptă, pereţii,
tronconici, din lut bătătorit şi făţuiţi în interior, iar hornul liber; dimensiunile acestui tip de cuptor sunt
cuprinse între 0,70-0,80 m înălţime, cu diametrul de până la 0, 50 m şi funcţionau cu curent de aer
artificial, produs cu ajutorul foalelor sau a tuburilor suflante, care erau introduse printr-un orificiu
oblic, executat în peretele cuptorului (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 31; Gheorghiu 2005, p. 147).
Piesele din metal sunt reprezentate prin următoarele tipuri:
- unelte agricole - un brăzdar de plug, de forma unei frunze alungite, triunghiulare, prelungită
cu o tijă terminată în cârlig de fixare (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 60; Gheorghiu 2005, p. 134); o
sapă de tipul IIa (caracteristic acestui tip este faptul că piesele au formă trapezoidală, cu lama îngustă
şi marginile arcuite spre interior, uneori având corpul piesei puţin lărgit în jurul orificiului de fixare a
cozii (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 68; Gheorghiu 2005, p. 134); o coasă de tipul I, cu o formă
apropiată de secerile cu cârlig, dar mai lungă, curbura lamei fiind mai puţin accentuată şi îndreptată
spre toporişcă, pentru o stabilitate mai mare (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 73; Gheorghiu 2005, p.
135);

122
- unelte de făurărie - un baros de tipul II, varianta 3 (piesa are ambele capete cu secţiunea
dreptunghiulară, lăţimea fiind perpendiculară pe orificiul în care este prinsă coada - Berciu 1966, p.
49; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 46; Gheorghiu 2005, p. 149); un ciocan de tipul II, cu muchia
pătrată, corpul prelung şi orificiul pentru coadă dispus sub muchie (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p.
47; Gheorghiu 2005, p. 149) şi o daltă (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 54; Gheorghiu 2005, p. 150);
- unelte de dulgherie - un topor de tipul II, cu corpul masiv în partea superioară, scurt, terminat
cu o muchie groasă; corpul piesei se subţiază brusc spre partea inferioară şi este curbat spre interior,
tăişul este şi el curb, iar părţile laterale ale orificiului pentru coadă sunt lăţite sub formă de aripioare
spre partea opusă cozii (Berciu 1966, p. 52; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 78, 80; Gheorghiu 2005,
p. 151); două bărzi, una de tipul I (cu aripioarele din partea superioară îndoite, cu extremităţile
apropiate, nesudate şi cu înălţimea mai mare în raport cu lăţimea tăişului), cealaltă de tipul II, cu
aripioarele - petrecute şi sudate - formând un toc longitudinal (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 81-
82; Gheorghiu 2005, p. 152); o teslă de tipul IIa (piesele din acest tip au lama înclinată spre coadă şi
gura dreaptă, fără margini ridicate, gaura de înmănuşare fiind transversală - Glodariu şi Iaroslavschi
1979, p. 83; Gheorghiu 2005, p. 152); o daltă de tipul IIIa, cu toc longitudinal pentru coadă, tăiş drept
şi mai lat decât restul piesei (Berciu 1966 p. 52; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 90; Gheorghiu 2005,
p. 153); un sfredel (Berciu 1966 p. 52; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 93; Gheorghiu 2005, p. 153);
- obiecte de utilizare curentă - cuţite (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 119; Gheorghiu 2005,
p. 179); fragmente de vase din fier (Berciu 1966, p. 52; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 120;
Gheorghiu 2005, p. 179); fragmente de cremaliere, cu verigi în formă de 8 (Berciu et alli 1965, p. 138;
Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 121; Gheorghiu 2005, p. 179);
- piese de harnaşament - zăbale (Berciu şi Popa 1971, p. 268; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p.
125; Gheorghiu 2005, p. 180); catarame simple de dimensiuni mici (Berciu şi Popa 1971, p. 268;
Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 126; Gheorghiu 2005, p. 180); inele de ham (o piesă de tipul I, în
care aceasta este compusă dintr-o verigă circulară şi o alta trapezoidală, dispusă perpendicular pe axul
piesei şi două de tipul II, cu veriga principală de formă ovală şi veriga de fixare de pe jug protejată de
o placă îndoită sub forma literei V - Rustoiu 1996, p. 157; Gheorghiu 2005, p. 179); pinteni (Glodariu
şi Iaroslavschi 1979, p. 126; Gheorghiu 2005, p. 180);
- arme - vârfuri de lănci, cu tocul pentru înmănuşare prevăzut cu un orificiu pentru cui prin care
se fixa coada de lemn (Berciu 1966, p. 52; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 134; Gheorghiu 2005, p.
181); vârfuri de suliţă, cu dimensiuni mai mici decât vârfurile de lance (Berciu şi Popa 1971, p. 262;
Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 135; Gheorghiu 2005, p. 182); vârfuri de săgeată (tipul Ia, cu lama
cvasitriunghiulară - Berciu 1966, p. 52; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 135-136; Gheorghiu 2005, p.
182); săbii de două tipuri - cu lama curbă, lungă, îngustă, ascuţită în partea concavă şi cu limbă la
mânerul de înmănuşare, respectiv cu lama dreaptă (ultimul tip fiind reprezentat prin zece exemplare -
Berciu 1966, p. 52; Berciu şi Popa 1971, p. 262; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 138; Gheorghiu
2005, p. 182); pumnale (între care unul curb, de forma unui cuţit mare, cu lama triunghiulară în
secţiune, ascuţit pe partea concavă şi prevăzut cu limbă la mâner, la care se adaugă altele, a căror
formă nu se cunoaşte - Berciu 1966, p. 49, 50; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 139; Gheorghiu 2005,
p. 182);
- accesorii vestimentare şi de podoabă - fibule, în variante diverse (de schemă La Tène C, cu
picior lamelar sau lanceolat - un exemplar; de schemă La Tène D - două exemplare, unul din bronz şi
unul din argint - cu coardă exterioară şi alte două cu coardă interioară; o fibulă soldăţească, filiformă,
cu resort bilateral şi coardă interioară şi mai multe fibule linguriţă (Gheorghiu 2005, p. 158-159);
brăţări (câteva fragmente, două cu aspectul unor colane şi unul, de la o piesă din bronz, decorat cu
semiove de dimensiuni mari - Rustoiu 1996, p. 98, 101; Gheorghiu 2005, p. 161); un cercel realizat
dintr-un singur fir de argint, răsucit sub forma unor spirale înlănţuite, cu sistem de închidere format
dintr-un cârlig şi o buclă prelungită; un colan din bronz, realizat dintr-o bară cu capetele aplatizate,
având ca sistem de închidere un cârlig şi o verigă; mai multe verigi cu nodozităţi; mai multe fragmente
din tablă de bronz provenite de la garnitura unei centuri din piele; patru fragmente de la o centură din
fier placată cu bronz; catarame (una rectangulară cu spin, una în formă de liră şi una de tip norico-
panonic); un pandantiv de tip cui, realizat din bronz (Gheorghiu 2005, p. 160-163).
- piese de import, în speţă vase din bronz (un fragment de caserolă cu corpul unghiular; un
ataş, o toartă mobilă şi o palmetă de ataş, accesorii ale unor castroane şi lighene; un fragment din

123
extremitatea unui mâner de tigaie, modelat sub forma unui cap de pasăre; părţi componente de situle,
respectiv trei tortiţe - din care una fragmentară, una cu extremităţile în formă de capete de lebădă şi
alta cu profilaturi circulare - şi cinci ataşe, între care unul cu terminaţii sub formă de delfini; un
fragment de strecurătoare) şi un lanţ de care a fost suspendată o lucernă. Toate aceste piese sunt
provenite din lumea romană (Berciu 1966, p. 52; Glodariu 1974, p. 236-237; Gheorghiu 2005, p. 169-
171; Rustoiu 2005, p. 53, 67, 68).
- piesele din sticlă - două fragmente de brăţară, de culoare albastră, decorate cu aplicaţii
galbene; o mărgea de dimensiuni mari, realizată din pastă de culoare cenuşie; două mărgele de culoare
cărămizie, decorate cu ochi galbeni şi cercuri albastre (Gheorghiu 2005, p. 175).
Metalurgia bronzului şi orfevrăria sunt reprezentate în acest centru printr-un atelier,
amplasat pe terasa a V-a din afara cetăţii, în cadrul căruia s-au descoperit o serie de unelte folosite la
prelucrat metalul: trei ciocane din fier, trei nicovale, două linguri din fier pentru topit şi turnat
cositorul, două talgere de la o balanţă din bronz, un tipar pentru turnat verigi din bronz. Acestora li se
adaugă piese în curs de prelucrare (fibule şi elemente de fibule din bronz), precum şi materie primă
(lingouri şi bare din bronz). Prin inventarul de mai sus, putem aprecia că este vorba despre un atelier
de prelucrare a fibulelor (Moga 1979, p. 513-518; Rustoiu 1996, p. 59; Moga şi Rustoiu 1997, p. 57-
63; Gheorghiu 2005, p. 155).
Descoperirile monetare din acest centru sunt reprezentate de o tetradrahmă (Preda 1973, p.
297; Gheorghiu 2005, p. 184) şi de opt denari republicani, şase dintre ei bătuţi între anii 87-46 î. Chr.
(Berciu et alli 1965, p. 138; Gheorghiu 2005, p. 191).
Aşezarea fortificată de la Piatra Craivii a fost un important centru meşteşugăresc (vezi
prezenţa atelierelor), comercial (fapt demonstrat de descoperirile monetare şi de piesele de import), dar
şi religios; tot aici se presupune că se afla centrul politic şi militar al tribului dacic cunoscut sub
numele de appuli, precum şi reşedinţa conducătorului.

E. 6. Centrul de la Băniţa

Centrul de la Băniţa se află pe Dealul Cetăţii sau Dealul Bolii, la patru km spre est de centrul
satului, izolat de munţii Sebeşului poziţionaţi la nord şi de munţii Retezat, la sud-vest, respectiv la
limita vestică a bazinului Văii Jiului Altitudinea la care se află este de 904 m, dealul pe care este
poziţionată având mai multe terase, dintre care trei se află pe platoul superior. La poalele lui, la vest,
nord şi nord-est, curge râul Băniţa. Elementele de fortificare sunt ridicate în mod special pe latura
nordică, celelalte laturi fiind apărate natural de pantele abrupte ale versantului, ce atinge pe alocuri o
înclinaţie de până la 60º, fiind realizate din blocuri de calcar aranjate pe două paramente, legate cu
bârne de lemn şi cu emplecton între ele. Pe acropolă se află un turn de veghe, ridicat din lemn şi
chirpici, iar în partea de nord-vest o terasă de luptă, cu lungimea de 18 m, susţinută de un zid de piatră.
Legat de inventarul arheologic descoperit în acest centru, trebuie să subliniem prezenţa
ceramicii caracteristică cetăţilor dacice, dar şi a obiectelor realizate din fier şi bronz, sau a tiparelor
pentru turnarea obiectelor din metal.
Aşezarea civilă se află, ca la majoritatea centrelor analizate de noi, la poalele dealului şi se
datează din secolul II î. Chr. până la cucerirea romană de la începutul secolului II d. Chr. (Floca 1966,
p. 23-33).
Alături de elementele de fortificaţie, de construcţiile de pe terase şi de inventarul arheologic,
aici s-a mai identificat un sanctuar patrulater, ridicat pe plinte de calcar; acesta este situat pe o terasă,
în spatele zidului medieval de incintă, spre capătul său de est (Floca 1966, p. 27; Rusu-Pescaru 2005,
p. 25-26).
În ceea ce priveşte prelucrarea fierului, se pare că în aşezarea civilă a existat un atelier în care
se prelucra acest metal, atelier identificat prin prezenţa unei serii de unelte folosite în acest meşteşug
(ciocane, cleşti, dălţi, topoare); descoperite în timpul lucrărilor la calea ferată, aceste unelte au fost, din
păcate, pierdute (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 37; Gheorghiu 2005, p. 148).
La rândul lui bronzul - prelucrarea acestuia - este şi el atestat graţie descoperirii unui atelier
compus din nouă tipare din gresie sau lut, folosite pentru turnarea unor verigi simple, un creuzet cu
urme de bronz, o nicovală de bijutier din fier şi câteva bucăţi de tablă de bronz, folosite la repararea
unor vase (Rustoiu 1996, p. 58; Gheorghiu 2005, p. 155).

124
 Una dintre cele mai interesante piese descoperite aici este o brăţară din argint (tipul 7 după A.
Rustoiu), cu capetele ornamentate zoomorf; piesa a fost realizată prin ciocănire, pe un miez de răşină
sau smoală, dintr-o tablă de argint îndoită în aşa fel încât corpul piesei a primit forma tubulară. În zona
mediană corpul este trapezoidal în secţiune. Capetele au formă de trompetă şi au fost astupate cu câte
o plăcuţă de argint, iar extremităţile sunt ornamentate cu câte două perechi de proeminenţe, realizate în
relief. Acestea sunt la rândul lor decorate cu linii incizate, unele dispuse în zig-zag, mărginite de alte
linii şi puncte, care se găsesc şi pe capetele brăţării. Piesa era purtată probabil pe încheietura mâinii
(Rustoiu 1996, p. 100).
O altă piesă deosebită este un fragment de mâner, de vas simpulum, din bronz, modelat sub
forma unui cap de pasăre şi ornamentat ornitoform (Rustoiu 1994, p. 231, 233; Gheorghiu 2005, p.
170).
Prin sistemul de fortificare, destul de elevat, centrul de la Băniţa pare să fie reşedinţa unui
conducător local; totodată, pare să aibă o suficientă importanţă religioasă, constituindu-se deopotrivă
şi într-un important centru meşteşugăresc, fapt demonstrat de prezenţa celor două ateliere, cel de
prelucrat fierul, respectiv cel de prelucrare a bronzului. Brăţara din argint, prin materialul din care este
lucrată şi prin rafinamentul execuţiei, arată statutul social ridicat al posesorului, iar prezenţa vasului de
tip simpulum dovedeşte relaţiile comerciale ale acestui centru cu lumea romană.

F. Centre de putere din estul Transilvaniei

În estul Transilvaniei există o serie de fortificaţii care apar la sfârşitul secolului II î. Chr. şi
durează până la cucerirea romană de la mijlocul secolului I î. Chr., integrate în sistemul de apărare a
Transilvaniei. Dintre acestea le reţinem pe cele de la Racoşul de Jos, Covasna şi Miercurea Ciuc (cu
amplasamentele de pe promontoriile Jigodin I, II şi III, fortificaţii învecinate, care funcţionează în
paralel).
F. 1. Centrul de putere de la Racoşul de Jos (harta 2/9).

Centrul de la Racoşul de Jos (plan 54) se află în judeţul Braşov, mai exact în punctul numit
Tipia Ormenişului (care se prezintă sub forma unei creste, cu latura sud-vestică aproape verticală), la
înălţimea de 755,9 m, fiind poziţionat pe malul stâng al Oltului, la nord de sat. Platoul superior are o
lungime de 93/94 m şi o lăţime între 22 şi 33 m (Costea 1995, p. 77, 164).
Locuirea dacică de aici este atestată în trei faze: prima, datată între secolele V-II î. Chr., este
împărţită în două subfaze (secolele V-III î. Chr., respectiv secolul III î. Chr - primele decenii ale
secolului II î. Chr.); faza a doua se desfăşoară pe parcursul primei jumătăţi a secolului I î. Chr., iar faza
a treia între a doua jumătate a secolului I î. Chr. şi începutul secolului II d. Chr. (Costea 2006, p. 26-
27).
Prima remodelare a dealului are loc în prima fază (subfaza a doua), mai exact în prima
jumătate a secolului II î. Chr., însă intervenţiile antropice nu au vizat platoul superior ci terasele (I, III
şi V), care au fost amenajate prin ridicarea unor ziduri modeste (ce pot fi comparate cu nişte borduri),
cu grosimea medie de 1 m, construite din lespezi şi bolovani de calcar sumar fasonate; au una sau două
asize, prima dintre ele bine încastrată în pavaj. Spaţiul din spatele lor a fost nivelat cu piatră locală de
calcar amestecată cu pământ, peste care s-au aşezat viitoarele locuinţe (Costea 2006, p. 161-162).
Ca element de fortificaţie a fost identificat un zid de piatră şi pământ, construit în cea de a
doua fază de locuire (secolul I î. Chr.); acesta este alcătuit din două paramente din lespezi de calcar, cu
emplecton între ele, pe porţiunea dintre poartă şi colţul de sud-est (lăţime 3,8-4 m) şi cu un singur
parament, între poartă şi colţul de nord-vest. Înălţimea zidului se presupune că ar fi fost de 5,5-6 m, iar
grosimea de 2 m. În aceeaşi perioadă a fost ridicată pe platou locuinţa de mari dimensiuni şi turnul de
veghe situat lângă ea (6,50 x 4,20 m). În faţa zidului de pe terasa III există o platformă perfect plană,
tăiată în rocă, cu lăţimea de 1,30–1,40 m, considerată drept drum printre şi de-a lungul teraselor
(Costea 2006, p. 163-164).
În acest centru au fost descoperite o serie de locuinţe, unele cu plan dreptunghiular, altele cu
plan rotund-oval, majoritatea aparţinând primei faze de locuire. Ele au fost construite pe o temelie din
piatră de calcar şi ofiolit, cu pereţi din bârne de lemn prinse între ele cu piroane, tot din lemn;
învelitoarea era, de asemenea, din lemn, la fel şi uşile, iar în majoritatea lor au fost descoperite vetre
de foc. În total, primei faze îi aparţin aproximativ o sută de locuinţe, cu o suprafaţă medie de 20-25 m².

125
 În ultima fază, imaginea acropolei se schimbă fundamental, construcţiile ridicate având alte
destinaţii. Astfel, pe terasa I au fost descoperite două locuinţe care aparţineau probabil unor personaje
importante, unor militari. Prima dintre ele avea lungimea de 14-15 m, lăţimea de 8-9 m şi înălţimea de
aproximativ 5,50-6 m, cu un zid despărţitor şi patru intrări, două pe latura de sud şi câte una pe cele de
est şi vest. Cea de a doua avea lungimea de 15 m, lăţimea de 9 m şi înălţimea de 5,50-6 m, fiind
probabil şi ea compartimentată. În interior au fost descoperite două platforme din piatră de calcar
(infrastructurile locurilor de dormit), o instalaţie de încălzit şi o vatră, lângă care se aflau, aproape
lipite de ea, două socluri din piatră de calcar, cu înălţimea de 25-30 cm şi diametrul de 50-60 cm, a
căror utilizare era probabil menajeră (suporturi de veselă sau funduri folosite la eviscerare). Pe
acropolă se găsea locuinţa ce aparţinea sacerdoţilor sau conducătorului (Bălos 2006, p. 169-173).
Alături de construcţiile cu caracter militar şi civil, au fost descoperite şi construcţii cu caracter
religios, pe care le vom prezenta în continuare.
Pe terasa a III-a a fost descoperit un sanctuar circular, care se întinde şi pe terasele II şi V.
Pe terasa a doua există un pavaj în formă de arc de cerc, lat de 6 m, întrerupt de un şanţ pentru
colectarea apelor pluviale. Sanctuarul este compus din trei încăperi concentrice. Prima dintre ele, cea
exterioară, are diametrul de 19,20-19,30 m şi este marcată de un şir de lespezi de calcar şi ofiolit
sumar fasonate; uneori şirul este dublu, situaţie în care lespezile sunt mai mici. Acestea au fost aşezate
direct pe pământul amenajat al teraselor, sub forma unui poligon cu laturile de 3,50 m, iar pe ele a fost
ridicată o structură din lemn. Distanţa dintre acest şir şi încăperea intermediară este de 0,80-1,20 m.
A doua încăpere, cea intermediară, este marcată de un şir de blocuri din tuf alb şi are un
diametru de 16,50-16,60 m; blocurile, cu dimensiuni diferite (între 0,90 x 0,23 m şi 0,45 x 0,21 m), au
înălţimi variabile (13-16 cm) şi sunt fasonate foarte îngrijit. Pe acest şir se presupune că nu a existat o
structură de lemn, deoarece blocurile sunt foarte friabile şi n-ar fi putut să susţină o astfel de structură.
Construcţia interioară, cu substratul din lespezi de calcar şi ofiolit, este amplasată descentrat
faţă de cea anterioară şi are două încăperi: una patrulateră (7 x 6,50 m) şi una cu absidă, distanţa dintre
peretele despărţitor şi curbura maximă a absidei fiind de 2,30 m. Pe substratul din lespezi s-au ridicat
pereţi din lemn şi chirpici, făţuiţi cu un strat de lut gros de 1 mm. Datorită cantităţii mari de arsură
descoperită, se presupune că sanctuarul a fost închis şi acoperit cu învelitoare din şindrilă. Încăperea
patrulateră avea două intrări, pe laturile lungi, una în colţul de est, cealaltă în colţul de sud, o
deschidere fiind practicată şi în peretele despărţitor, la mijlocul acestuia. Lângă peretele despărţitor, tot
în încăperea patrulateră, a fost descoperită o bârnă cu 18 piroane bătute în ea, care aveau partea
superioară în formă de cap de lebădă şi serveau la atârnat (Glodariu şi Costea 1991, p. 21-39; Rusu-
Pescaru 2005, p. 74-76; Costea 2006, p. 175-179).
Un alt sanctuar patrulater, de tipul aliniamentului de plinte din tuf vulcanic, a fost
descoperit în interiorul fortificaţiei, în partea de NV a platoului, în colţul format de zidul terasei I şi
prăpastia nord-vestică. Sanctuarul pare să fi avut trei faze de construcţie şi de refacere. Prima dintre
acestea este reprezentată de un sanctuar cu coloane aliniate din lemn, înfipte în pământ (au fost
descoperite două astfel de gropi, una spre colţul platoului, cealaltă pe al doilea şir scurt, din colţul de
nord-vest al sanctuarului, cu plinte din tuf); gropile aveau diametrul de 0,80 m şi adâncimea de 0,70 m.
Cea de-a doua fază are patru şiruri de câte zece plinte (cu dimensiunile cuprinse între 17,50-18 m x
8,50-9 m), iar cea de-a treia are trei şiruri a câte şase plinte, dispuse pe o lungime de 10,80-11 m şi o
lăţime de 6 m. Distanţa dintre plinte, măsurată din centrul lor, este 2,45 m pe latura scurtă şi de 1,80 m
pe latura lungă.
Plintele, proprii atât fazei doi, cât şi fazei trei de construcţie şi refacere, au o formă conică şi
sunt de două dimensiuni: unele mai mari, folosite în cea de-a treia fază (diametrul mare = 0,80 m,
diametrul mic = 0,52/0,60 m, înălţime 0,22-0,48 m) şi unele mai mici, folosite în cea de-a doua fază
(diametrul mare = 0,60 m, diametrul mic 0,52/0,57 m, înălţime 0,28-0,42 m). Au fost descoperite şi
plinte executate din două bucăţi, cu profilul pe înălţime în formă de L, partea de sus reprezentând 1/3
din plintă (acestea au fost decupate pentru a fi mai uşoare la transport).
Aceste elemente de construcţie (plintele) au fost aşezate pe o bază din piatră legată cu pământ,
pentru a se obţine o suprafaţă cât mai orizontală Apoi, au fost încastrate în pavajul din calcar alb şi
ofiolit al sanctuarului, ridicându-se cu 10-12 cm deasupra acestuia. Edificiul de cult are lungimea
orientată pe axa NV-SE (Costea et alii 2004, p. 321-328; Rusu-Pescaru 2005, p. 54-55; Costea 2006,
p. 181-187).

126
 Un alt sanctuar este cel cu baze de coloane din calcar, construit între poarta cetăţii şi
sanctuarul cu plinte din tuf vulcanic, pe o zonă care ocupă 28 de m din lungimea platoului. Aici
plintele - care au fost aşezate tot pe substructuri din piatră şi încastrate în pavaj - aveau diametrul mare
de circa 0,85 m şi înălţimea de 0,2-0,25 m.
Cercetările arheologice au demonstrat că şi acest sanctuar are trei momente de construcţie; din
păcate, despre primul nu se cunosc multe lucruri, dar se presupune că a avut 7 x 6 sau 6 x 6 plinte pe
rând. În cea de-a doua fază, sanctuarul (cu dimensiunile aproximative de 13 m x 9 m) are şase plinte
pe câte patru şiruri, aşezate la o distanţă de 2,40 m una faţă de cealaltă pe şirul scurt şi de 1,90 m pe
şirul lung, care este orientat NE-SV. Ulterior, platforma a fost lăţită cu aproximativ 3 m şi prelungită
spre NV cu circa 10 m, în scopul refacerii sanctuarului - astfel apare sanctuarul din cea de-a treia fază,
cu latura lungă pe direcţia NV-SE, compus din şase rânduri a câte zece plinte şi cu dimensiunile
aproximative de 22 m X 11,50-12 m. Distanţa dintre plintele din şirul lung este de 2,70 m, cea dintre
plintele din şirul scurt rămânând aceeaşi ca la vechiul sanctuar, respectiv 1,90 m. Primul şir de şase
plinte dinspre SE, aparţinând sanctuarului din faza a doua, este refolosit şi în sanctuarul din faza trei.
O cutie lucrată din lespezi de calcar cu laturile ceva mai mici de 40 cm, amplasată în capătul
nord-vestic, la jumătatea lăţimii edificiului, este datată la sfârşitul celei de-a doua faze şi pe tot
parcursul celei de a treia. Se presupune că avea formă dreptunghiulară în antichitate, în prezent având
forma literei U. Ea a fost construită în acelaşi timp cu pavajul, lespezile ei fiind încastrate în acesta cu
23 cm şi ridicându-se deasupra lui cu 13-15 cm. Cutia are laturile de 1,15 x 0,85 m şi se presupune că
în ea se punea ofranda adusă zeului căruia îi era închinat sanctuarul. Pe suprafaţa sanctuarului din
ultima fază au fost descoperite câteva mii de fragmente ceramice, lucrate numai la roată, provenite de
la toate tipurile de vase utilizate în gospodărie; ele prezintă puternice urme de ardere secundară, unele
fiind chiar deformate şi transformate în pastă sticloasă. Deoarece nici pavajul sanctuarului şi nici
plintele nu prezintă urme de arsură, se presupune că acestea au fost sparte şi arse intenţionat pe un rug,
fiind apoi aduse şi depuse în sanctuar.
Sanctuarele, atât cel cu plinte din tuf vulcanic, cât şi cel cu baze de coloane din calcar, au
funcţionat în paralel, primele lor faze fiind construite la mijlocul secolului I î. Chr. Fazele de refacere
nu le sunt cunoscute, dar sfârşitul le este apreciat undeva la începutul secolului II d. Chr., odată cu
cucerirea romană (Costea 2006, p. 187-193).
Pe platou se mai află un sanctuar circular, în apropierea celui cu plinte din tuf vulcanic,
compus din trei construcţii concentrice concepute în trepte descendente, din interior spre exterior.
Construcţia exterioară, în formă de arc de cerc, este pavată cu piatră de calcar de dimensiuni
mai mici decât în restul incintei şi se găseşte cu 20-25 cm mai jos decât lespezile din temelia circulară
a construcţiei intermediare; lăţimea sa este de 1,25-1,50 m. Diametrul acestui pavaj este de 14-14,50 m
şi este foarte probabil ca el să fi fost acoperit de o straşină.
Construcţia intermediară este reprezentată dintr-un segment al unei temelii circulare
(diametrul = 13 m) din piatră - care este mai degrabă poligonală - realizată din lespezi de calcar alb
(care rareori depăşesc lungimea de 50 cm) aşezate pe un rând, o dublare a lor fiind constatată doar în
partea de sud-est. Acestea au fost aşezate pe un strat de pământ de grosime variabilă, în funcţie de
denivelările stâncii native. Pe această temelie se presupune că a existat o colonadă din stâlpi verticali,
aşezaţi pe bârne dispuse orizontal pe lespezi.
Construcţia centrală este reprezentată de o platformă din piatră, înălţată şi ea cu 20-25 cm
deasupra construcţiei intermediare. Pe această platformă - şi în jurul ei - a fost descoperită o cantitate
impresionantă de chirpici, provenit de la pereţi. Laturile încăperii erau de aproximativ 6,50-7 m
lungime, iar planul rectangular. Pereţii au fost ridicaţi din lemn - peste care s-a bătut lut - învelitoarea
fiind probabil din şindrilă. Nu se ştie dacă încăperea a avut sau nu absidă, însă intrarea trebuie să fi
fost pe latura de sud-est; pereţii lungi erau orientaţi pe direcţia NV-SE.
În centrul încăperii se găsea o instalaţie de foc, respectiv o vatră cu grosimea de 35 cm şi cu
diametrul de 1,25 m; lutuită repetat în partea superioară, ea era amenajată pe un soclu din calcar
încastrat în podea şi mai înalt decât aceasta, cu 20-25 cm, fiind marcată de o bordură realizată din
pietre de calcar şi de râu (cu un diametru nu mai mare de 15 cm) şi organizată într-un chenar
rectangular cu laturile de 1,30 x 1,50 m. Se presupune că această vatră ar fi reprezentat altarul pe care
se făceau actele ritualice (Costea 2006, p. 194-197).
Tot un edificiu de cult ar putea fi construcţia patrulateră din care s-au descoperit două
ziduri, cel lung de 11 m, iar cel scurt de 10 m (cel lung fiind orientat NNV-SSE). Temelia este

127
realizată din lespezi de calcar alb, care alternează cu lespezile din ofiolit. Pereţii au fost ridicaţi pe un
schelet din lemn, împletit cu crengi şi apoi bătut cu lut, învelitoarea fiind tot din lemn; şi în interiorul
acestui complex a fost descoperită o vatră, groasă de 12 cm şi lungă de 3 m, care a fost amenajată pe
un ring din piatră înălţat cu 20-25 cm faţă de podea; posibil ca şi în acest caz să fie vorba despre o
vatră altar, dacă se ţine cont de dimensiunile ei mari (Costea 2006, p. 200-201).
În ceea ce priveşte materialul arheologic descoperit în acest centru, se poate aprecia că este
foarte variat; în ansamblu, cel mai numeros este materialul ceramic, urmat de cel din metal.
Materialul ceramic este reprezentat de cele două categorii: cea lucrată cu mâna şi cea lucrat la
roată.
Materialul ceramic lucrat cu mâna este reprezentat de ceşti-opaiţ, vase borcan, chiupuri,
fructiere, străchini, castroane, capace.
Ne atrage atenţia un vas borcan descoperit în locuinţa nr. patru de pe platou, sub sanctuarul cu
plinte din calcar. Vasul are o înălţime de aproximativ 50 cm (partea inferioară lipseşte), iar diametrul
gurii este de 32 cm. Decorul este compus din patru butoni mari cu câte şase alveole - dintre care una
centrală - şi cu alţi patru butoni mai mici, intercalaţi primilor. Pe corpul vasului, deasupra butonilor,
apare un desen complex, executat prin incizie, care reprezintă „o potcoavă”, în care se înscrie o altă
incizie ovoidală, verticală, neunită în partea de jos. Din partea superioară a potcoavei pornesc spre
gura vasului douăsprezece incizii sub formă de virgule alungite, deasupra cărora se află, tot incizată, o
pasăre în zbor vertical, stilizată. Spre stânga se găsesc alte cinci incizii lungi, orizontale, care formează
o ideogramă a cărei descifrare şi interpretare este greu de făcut. Autorul descoperirii este de părere că
reprezentarea simbolizează fie binomul sacru vatră-foc, fie curgerea timpului, fie, mult mai plauzibil,
dualitatea fecunditate-fertilitate; însă, prin exprimarea care nu pare a fi exclusiv maternă, ci mai de
grabă androgină, nu sunt excluse nici aluzii la simbolistica vulvei şi în special a uterului (Costea 2006,
p. 225-229).
Categoria ceramicii lucrate la roată este prezentă sub forma unui număr mare de piese, cum
sunt fructierele, cupele, chiupurile, străchinile, castroanele, cănile, oalele, capacele, strecurătorile,
urcioarele. Din această categorie reţinem două imitaţii de kantharos, lucrate din pastă fină, cu nisipul
bine cernut; unul dintre vase are picior şi este de culoare cenuşie, cel de-al doilea este ars secundar şi
prezintă nuanţe gălbui roşiatice. Ambele piese sunt datate în secolul I î. Chr.
Piesele de import sunt reprezentate prin două fragmente ceramice cu simboluri, realizate din
pastă fină, de culoare roşie, bine arse, provenite de la vase romane (Costea 2006, p. 229-233).
Piesele confecţionate din metal sunt împărţite în mai multe categorii, în funcţie de utilitate şi
de metalul din care au fost lucrate.
Astfel, între uneltele din fier găsim topoare, răzuitoare, nicovale, ace de cusut, dălţi, dornuri,
verigi de coasă şi de seceră, o bardă, un compas, un ferăstrău, o croşetă, un amnar, un cântar, o frigare
(Bălos 2006a, p. 234-235); armele şi piesele de harnaşament din fier şi bronz sunt prezente sub
forma vârfurilor de săgeţi cu trei muchii sau cu două aripioare, a vârfurilor şi călcâielor de lănci, a
zăbalelor din fier şi bronz, a suporturilor de paftale, a pintenilor din fier şi bronz, a acelor de pescuit şi
a unui nasture din bronz (Costea 2006, p. 235-237), iar dintre piesele de îmbrăcăminte şi de podoabă
reţinem numărul mare de fibule, aproximativ 40 de piese, confecţionate din fier (majoritatea), bronz şi
argint, datate între secolele I î. Chr.-I d. Chr. (cu o singură excepţie, de factură celtică), apoi brăţările,
în număr de patru (fragmente), două dintre ele decorate cu incizii, verigile, douăsprezece la număr,
inelele din argint, un cercel din fier şi unul din argint, un ac de păr cu vârful rupt (Costea 2006, p. 237-
238).
Metalul a fost prelucrat pe terasele cetăţii, fiind descoperite câteva bucăţi de turtă şi zgură de
fier, cu toate că nu au fost descoperite unelte pentru prelucrarea fierului. În schimb, au fost descoperite
piese care demonstrează prelucrarea bronzului - mici pastile şi lingouri, un lingou de plumb, dăltiţe din
bronz şi fier, trei nicovale de dimensiuni şi tipuri diferite (Costea 2006, p. 244).
Alături de uneltele din metal sunt prezente cele din piatră - râşniţe, ascuţitori, un tipar din rocă
silicioasă, ce pare să fi aparţinut unui bijutier (Bălos 2006, p. 242) - dar şi din os; acestea din urmă
sunt fragmentare şi în număr redus, fiind reprezentate prin ace de cusut şi unelte pentru decorarea
ceramicii (Savu 2006, p. 242).
Descoperirile monetare din acest centru sunt următoarele: o drahmă de Dyrrhachium (argint,
secolul I î. Chr.) descoperită în cetate; o monedă din Mesembria (bronz, secolele II-I î. Chr.),
descoperită pe terasa VII; o drahmă de Abdera (argint, sfârşitul secolului II î. Chr.), descoperită în

128
sanctuarul cu plinte din calcar, lângă cutia din piatră; un denar roman (argint), descoperit în cetate.
Această ultimă piesă este o imitaţie barbară, destul de stângaci executată (desenul este neglijent,
literele sunt greşite, iar numele monumentului redat eronat), realizată probabil în Dacia. Prototipul
după care a fost realizată se datează din secolul II î. Chr., până chiar în timpul lui Decebal (Ardevan
2006, p. 258-260).
Centrul de pe Tipia Ormenişului este un important centru religios, probabil al doilea din
Dacia, după Sarmizegetusa Regia, fapt demonstrat de numărul mare şi de diversitatea sanctuarelor
descoperite; totodată este un important centru militar ( a se vedea locuinţa palat de pe acropolă, în care
îşi ducea existenţa conducătorul centrului, dar şi cele două locuinţe de dimensiuni mari, descoperite pe
terasa I) şi meşteşugăresc, acest ultim atribut fiind atestat de prezenţa celor două ateliere, unul de
prelucrat fierul şi celălalt de prelucrat bronzul.
Practica comerţului este subliniată de cele două fragmente ceramice provenite de la vase
romane, precum şi prin descoperirile monetare.

F. 2. Centrul de la Covasna (harta 2/10).

Aflat pe Dealul Cetăţii, la o altitudine de 930 m (punctul Valea Zânelor), centrul de putere de
la Covasna se datează între mijlocul secolului I î. Chr. şi începutul secolului II. d. Chr. (în timpul
războaielor daco-romane). În incintă (plan 57) se delimitează foarte clar un platou şi trei terase
artificiale (Costea 2002, p. 178).
Platoul are o formă relativ ovală, cu axul lung pe direcţia est-vest; măsoară 29 x 25 m şi se
desfăşoară pe o suprafaţă de aproximativ 700 m². Marginile sale au fost fortificate cu un val de piatră
legată cu lut, cu lăţimea la bază de 3 m şi o înălţime - păstrată astăzi - de 1m, fiind probabil mult mai
înalt în antichitate. În partea superioară se găsea o palisadă din lemn, fiind descoperite urme de arsură
şi cărbune de lemn.
Pe panta dintre terasa I şi platou - diferenţa de nivel dintre acestea fiind de 7,5 m - se află un
zid din piatră cu lăţimea de 4 m, construit în pantă şi având rolul de susţinere a platoului. Pietrele care
îl compun sunt aşezate cu partea dreaptă spre exterior - creându-se un contrafort cu înălţimea de 30-40
cm - iar pe pantă au fost aşezate din loc în loc, în trepte. Structura respectivă era legată cu lut galben,
nefiind observate urme de lemn, cu excepţia bazei zidului, unde au fost descoperite 5-6 bârne masive,
dispuse orizontal, susţinute probabil din loc în loc de pari înfipţi vertical (Crişan 2000, p. 34-35).
Terasa I, cu lăţimea de aproximativ 15 m şi lungimea de 200 m, are o suprafaţă de 3000 m² şi
este, la rândul ei, mărginită de un zid din piatră lat de 1,80-2,00 m, care se desfăşoară pe toată
lungimea terasei. Este ridicat din două paramente cu umplutură între ele, paramentele păstrându-se pe
o înălţime de 1,40-1,50 m, cu 10-12 rânduri de piatră nefasonată - asta deoarece roca permitea
obţinerea unor suprafeţe plane, iar piatra nu trebuia să fie decât aleasă şi pusă în zid. În compoziţie,
emplectonul avea pietre de diferite dimensiuni şi forme, legate cu lut galben.
Nu au fost observate urme de lemn în interiorul zidului, resturile de arsură şi de lipitură arsă
descoperite pe partea sa superioară putând proveni de la suprastructura de lemn a acestuia. Înainte de
construirea sa, terenul a fost aplatizat prin terasare, peste care apoi a fost aşezat un rând de pietre, care
formau talpa şi care ieşeau în afara paramentelor. De asemenea, este posibil ca acest element defensiv
să fi avut un moment de refacere, în cea de-a doua fază, când se poate să se fi ridicat un val de pământ
placat cu piatră deasupra lui (vezi aglomerarea de pietre ovale, legate cu lut galben - care se observă şi
la exterior - depuse în straturi şi întinse până la marginea terasei - Crişan 2000, p. 35).
Terasa a II-a este cea mai mare ca dimensiuni (lăţime peste 15 m, lungime cca 250 m,
suprafaţă totală peste 3700 m²), fiind şi ea fortificată cu zid; aici a fost descoperit un turn de apărare
(bastion) cu lăţimea de 8 m, construit în partea inferioară din piatră locală, iar în partea superioară din
bârne de lemn (Crişan et alii 2005, p. 83).
Terasa a III-a - şi ea apărată de un val şi de un zid din pietre locale nefasonate şi legate cu
pământ, gros de 5 m - este mai scurtă şi dispusă doar pe laturile de nord şi de vest. Lungimea
fortificaţiei este de circa 150 m, iar lăţimea, în medie, de 10 m, suprafaţa minimă fiind de 150 m²
(Crişan 2000, p. 35).
Spre baza muntelui, pe partea de sud-vest se poate să mai fi existat o terasă, a IV-a, care însă
nu a fost fortificată (Crişan 2000, p. 35).

129
 Pe platou a fost descoperită o locuinţă construită din nuiele şi lut, care ar fi putut aparţine
conducătorului centrului, dar acest lucru nu este sigur. În interiorul ei s-a descoperit o statuetă romană
şi două fibule, una confecţionată din argint şi una din bronz (Crişan 2000, p. 33.)
Drumul de acces urca pe latura nordică, pe terasa a III-a, de unde continua, flancat de un zid
spre dreapta, pe terasa a II-a, de-a lungul căreia mergea în semicerc. Poarta cetăţii se afla în punctul în
care drumul pătrunde de pe terasa a III-a pe terasa a II-a; zidurile teraselor, care se opreau brusc în faţa
prăpastiilor, erau terminate cu câte un bastion. (Daicoviciu et alii 1941, p. 320; 1950, p. 119-120).
Inventarul arheologic descoperit în urma cercetărilor este compus din materiale ceramice
lucrate cu mâna (vase borcan, ceşti şi fructiere ornamentate cu brâie alveolate şi crestate, butoni simpli
sau cu alveole, linii simple sau în val) sau cu roata (fructiere, oale, căni, ceşti cu o toartă, vase de
provizii), fusaiole din lut, obiecte din metal (seceri, cuţite, vârfuri de săgeată şi de lance). Pe terasa a
II-a au fost descoperite şapte monede romane: Q. Titus (88-87 î. Chr.), L. Rubrius Dossenus (87-86 î.
Chr.), Man. Fonteius (85-84 î. Chr.), Man. Cordius Rufus (46 î. Chr.), Sex. Pompeius Magnus (42-38
î. Chr.), M. Antonius (32-31 î. Chr.), Vespasian (70 d. Chr.) - Székely 1969, p. 103.
Importantă este prezenţa ceramicii pictate, reprezentată de un fragment de strachină pictată cu
firnis roşu, dar şi de un fragment de kantharos, pictat tot cu roşu. Ambele se datează în scolele I î.
Chr.-I d. Chr. (Szekely 1972, p. 208-211; Florea 1998, p. 68).
Suprafaţa mare a teraselor şi masivitatea fortificaţiilor indică că aici a existat un important
centru, poate o reşedinţă zonală a comunităţilor locale din zona Târgului Secuiesc, care avea şi rolul
militar de supraveghere a drumului ce făcea legătura cu Moldova şi Muntenia. De asemenea, nu pot fi
trecute cu vederea şi valenţele sale comerciale, în speţă cu Roma, fapt atestat de prezenţa monedelor
amintite mai sus.

F. 3. Centrele de la Jigodin

Localitatea Jigodin este înglobată astăzi municipiului Miercurea Ciuc, într-un loc în care valea
Oltului se îngustează brusc; exact aici au fost descoperite trei fortificaţii dacice, amplasate pe trei
mameloane care în fapt sunt ramificaţiile dinspre Olt ale aceluiaşi masiv.

a) Jigodin I (harta 2/11), (plan 58) se află la sud de oraş, pe malul drept al Oltului, deasupra
Băilor Jigodin, pe un pinten cu altitudinea de 709 m. Pantele de vest şi de nord sunt abrupte, iar cele de
est şi de sud domoale. Platoul, cu o formă alungită şi dimensiunile de 65 x 45 m, este uşor înclinat spre
est şi legat, printr-o şa, de înălţimile din jur. Drumul de acces pătrundea dinspre sud, după ce ocolea
poalele nordice şi estice ale dealului.
Fortificaţia dealului constă dintr-un zid de piatră locală, cu forme şi mărimi diferite, în care
piatra a fost aşezată în straturi, legată cu pământ umed şi bătătorită.
Pe latura de sud şi de vest, stânca de la baza zidului a fost spartă sub forma unui şanţ,
rămânând, de o parte şi de alta, doi pinteni care susţineau zidul. Şanţul respectiv a fost umplut cu
stâncă mărunţită, amestecată cu pământ, formându-se prin urmare o platformă dreaptă, peste care s-a
aşezat, în straturi, pietrele din zidul cu lăţimea de 2,50 m. Peste acesta s-a ridicat o structură din lemn,
ajungându-se la o înălţime probabilă de 6 m (zidul împreună cu structura din lemn), din care astăzi se
păstrează doar pe o înălţime de 1,50 m în exterior şi 0,40 m în interior.
Pe latura nord-vestică zidul descris nu a fost aşezat în şanţ (stânca nu a fost spartă), bolovanii
fiind aranjaţi direct pe platforma dreaptă a stâncii. Abia în faţa zidului este o adâncitură (şanţ), din care
s-a scos piatra necesară construirii zidului, rezultând astfel un şanţ de apărare. Aici zidul are lăţimea de
1,80 m, iar înălţimea, măsurată de la baza şanţului este de 0,40 m în interior, respectiv 1,60 m în
exterior.
Modul diferit de construcţie al celor două ziduri se datorează structurii terenului - pe latura
sudică nu s-a amenajat şanţul în faţa zidului, deoarece aici stânca urcă în pantă, ca un perete neted şi
alunecos, făcând corp comun cu zidul. Diferenţa de nivel, de la baza stâncii până la vârful zidului, este
astăzi de 2,40 m; în antichitate, dacă zidul măsura 6 m cu structura de lemn cu tot, atunci diferenţa ar fi
fost de peste 8 m. Pe latura de nord-vest stânca se află la adâncime mare, solul fiind alcătuit din piatră
şi pământ.
Laturile de est şi de nord-est au fost fortificate cu un zid din lemn, piatră şi pământ, dublat de
un şanţ săpat în faţa zidului.

130
 Pe platou au fost descoperite trei locuinţe de suprafaţă cu plan rectangular, construite din
bârne, pe o structură din pari înfipţi în pământ (pari care aveau diametrele de 20 cm) circa 0,80-1 m.
Cea mai mare este locuinţa III, cu dimensiunile de 3,60 x 7,40 m, al cărei peretele mai îngust se pare
că era semicircular. Lângă zidul de pe latura sudică, lipit de el, a fost descoperit un atelier cu vatră de
foc în interior, creuzete şi bucăţi de zgură de fier.
Materialul arheologic descoperit este compus din ceramică lucrată cu mâna (borcane, ceşti,
străchini, ornamentate cu brâuri alveolare sau crestate, butoni, linii în val, motivul brăduţului),
ceramică lucrată cu roata, cenuşie sau roşie (fructiere, căni, strecurători, străchini, vase tip kantharos,
ornamentate cu linii drepte sau în val, lustruite sau incizate; pe cele de culoare roşie s-au putut observa
şi urme de pictură), unelte, arme, accesorii vestimentare, piese de podoabă - între care amintim un
cercel de aur - şi o monedă (un denar roman imperial de la Vitelius, 69 d. Chr.).
Centrul, datat între secolele I î. Chr.-I d. Chr., avea un pronunţat rol militar, de aici putându-se
supraveghea întreaga depresiune a Ciucului (Crişan 2000, p. 45-48).

b) Jigodin II (harta 2/12), (plan 59)

Fortificaţia din acest punct se află pe Dealul Cetăţii, aflat la înălţimea de 904 m; forma lui este
conică, iar pantele abrupte. Flancat la sud, vest şi nord de muntele Harom (cota 1080 m) şi de ramurile
lui, respectiv de centrul/cetatea Jigodin III la nord-est şi de centrul/cetatea Jigodin I la est, din acest
centru se poate supraveghea întreaga depresiune a Ciucului, de la Sîndominic până la Tuşnad.
Platoul, de formă elipsoidală, are axul lung pe direcţia NE-SV şi dimensiunile de 83 x 35 m,
fiind fortificat cu val (sau zid) din piatră şi pământ şi probabil un şanţ.
Viorica Crişan este de părere că şi zidul de piatră, care suprapune valul, a fost construit în
perioada dacică, deoarece nu s-a descoperit nici un material medieval, iar din punct de vedere
arhitectural se aseamănă cu cel de la Covasna.
Materialele arheologice descoperite: ceramică lucrată cu mâna şi la roată, unelte din fier,
zgură, lipitură cu urme de bârne. Din prelucrarea acestora, reiese că fortificaţia îşi începe activitatea
undeva la sfârşitul secolului II î. Chr. şi ţine până la cucerirea romană, de la începutul secolului II d.
Chr (Crişan 2000, p. 48).

c) Jigodin III (harta 2/13), (plan 60)

Fortificaţia se află pe piscul Cetăţuia, la altitudinea de 726; pantele de sud, est, nord şi nord-
vest sunt abrupte, iar spre sud-sud-vest acesta este legat cu o şa de platoul mai înalt, care face legătura
cu muntele Harghitei. Platoul, cu o formă relativ ovală, este înclinat uşor spre S-SV, cu axul lung
(orientat est-vest) măsurând 100 m şi cel scurt (orientat nord-sud) 40 m.
Fortificaţia este formată dintr-un zid cu grosimea de 3 m, înălţimea din interior fiind de 1 m,
iar cea dinspre exterior de 7,50 m. Acesta este construit din piatră locală de dimensiuni mari, aşezată
în straturi, în aşa fel încât spaţiile dintre ele să fie cât mai mici. Peste fiecare strat s-a pus apoi un strat
format din pietriş, nisip şi pământ, în scopul umplerii spaţiilor dintre pietre.
Între pietre, până la adâncimea de 1 m, au fost descoperite fragmente ceramice dacice, databile
între secolele I î. Chr.-I d. Chr.; mai jos, au apărut materiale datate între secolele III-II î. Chr., în
amestec cu materiale din epoca bronzului, precum şi urme de arsură, mai puternice la baza zidului. Pe
baza acestor observaţii se poate aprecia că platoul a fost fortificat cu o palisadă între secolele III-II î.
Chr, peste care s-a ridicat zidul, în secolul I î. Chr.; după cucerirea romană zidul a fost refăcut, aici
funcţionând un castru roman.
În urma cercetărilor au fost descoperite două locuinţe de suprafaţă datate între secolele I î.
Chr.-I d. Chr., într-una din ele fiind descoperită o vatră de foc construită pe un pat din pietre de râu.
Materialele arheologice sunt compuse din fragmente ceramice lucrate cu mâna şi la roată, fragmente
de râşniţă, o frigăruie, o cute (Crişan 2000, p. 48).
Cele trei centre de la Jigodin, foarte apropiate, au funcţionat împreună pe parcursul secolelor I
î. Chr.-I d. Chr., fiind importante din punct de vedere militar, strategic şi comercial, datorită plasării
lor pe ruta ce leagă Transilvania de regiunile de la est de Carpaţi, pe valea Râului Negru, prin pasul
Oituz.

131
 G. Centrele de putere din nord-vestul Transilvaniei

În această zonă se observă o aglomerare de aşezări în depresiunea Şimleului, care sunt datate
din a doua jumătate a secolului II î. Chr., iar acelea care ocupă actualul oraş Şimleul Silvaniei,
gravitează în jurul culmilor Cetate şi Observator, cele două fortificaţii de aici fiind expresia separării
topografice pe o poziţie dominantă a unei aristocraţii (Matei 1979, p. 11-40; Pop 2006, p. 35-43).

G. 1. Centrul de la Şimleul Silvaniei-Observator (harta 2/14).

Unul dintre cele mai importante puncte cu descoperiri dacice din această zonă este plasat pe
platoul cel mai înalt al Măgurii Şimleului, în punctul Observator, sediul aristocraţiei laice şi
ecleziastice al unei uniuni tribale, în intervalul cuprins între sfârşitul sec. II î. Chr. şi începutul sec. I d.
Chr. Sistemul de fortificaţie este compus din patru şanţuri, care au palisade în spate. Zona cea mai
înaltă se găseşte la altitudinea de 579 m şi a fost separată de restul fortificaţiei printr-un şanţ cu lăţimea
de şapte metri şi adâncimea de patru, săpat în micaşistul local. Pe panta sudică, care se află în
interiorul fortificaţiei, au fost descoperite două palisade simple, la 13 m distanţă între ele, una pe talpă,
cealaltă cu stâlpii înfipţi în rocă, la circa 60 cm adâncime. Platoul închis de fortificaţie, cu lungimea de
150 m şi lăţimea cuprinsă între 15 şi 25 m, este orientat S-N. Pe latura sudică şanţul este lat de 3,5 m şi
adânc de 1,8 m, între el şi palisadă găsindu-se un umăr artificial de aproape un metru, executat din
pământul şi roca scoasă din şanţ, spre panta accentuată a dealului. Un alt şanţ a fost surprins în
magistrala S1/1994, în dreptul metrilor 135-141; acesta are deschiderea la gură de şase metri, lăţimea
la fund de trei metri, adâncimea de 1,5 m şi lungimea de 60 m (în cursul secolului I î. Chr. se va
renunţa la el). Ceva mai la nord se află un val de apărare, cu înălţimea de 2,5-3 m, realizat prin
cruţarea stâncii native şi ridicarea pe aceasta a unor straturi succesive de pământ şi piatră sfărâmată,
bine bătătorite. Pe creastă are o palisadă complexă, lată de 2-2,5 m, stâlpii ei fiind înfipţi în val la
adâncimea de aproximativ 60 cm. În spate, se găseşte un nou şanţ, cu deschiderea la gură de cinci
metri, alveolat la fund, lat de trei metri şi adânc de 1,4 m. O parte din pământul rezultat din săparea
acestuia din urmă a fost folosit la ridicarea valului, cealaltă fiind folosită la realizarea umărului
şanţului, pentru a-i spori acestuia adâncimea. Valul (cu o lungime de 50 m) şi şanţul închid o suprafaţă
de 4-5 ha. Limita nordică a fortificaţiei este marcată de două palisade complexe, fără şanţuri,
construite din lemn, pământ şi piatră. Prima este alcătuită din două şiruri paralele de stâlpi, dispuşi la
distanţa de patru metri între ei, în interior găsindu-se emplecton din piatră şi pământ. Aceste palisade
închideau o suprafaţă de cinci hectare.
Întregul sistem defensiv de aici era menit să protejeze acest sediu al aristocraţiei locale, fie ea
laică şi/sau ecleziastică, de la sfârşitul secolului II î. Chr., până la începutul secolului I d. Chr. (Pop
2006, p. 39-42).
Una dintre cele mai importante descoperiri din acest punct este tezaurul monetar compus din
100 de piese de argint, de tipul Dyrhhachium-Apollonia (Matei 1979, p. 18).

G. 2. Centrul de la Şimleul Silvaniei-Cetate

Tot în această zonă, deosebit de important este centrul situat pe dealul Cetate, (plan 61) la
altitudinea de 372 m, diferenţa de nivel faţă de baza acestuia fiind de 170 m. Înălţimea, sub forma unui
mamelon tronconic, domină valea Crasnei şi se leagă de restul Măgurii printr-o şa lungă de 100 m şi
lată de 30 m. Platoul superior are formă ovală, diametrele de 30 m x 40 m şi este fortificat în două
zone. Prima se află la baza unei pante de 20 m de limita platoului superior, unde a fost identificată o
palisadă simplă, cu stâlpi aşezaţi aproape unul lângă celălalt (groşi de 30-50 cm) şi înfipţi într-un val
doi metri. La baza dealului, la o distanţă de circa trei metri, se găseşte un şanţ cu icul retezat, adânc de
1,5 m şi cu deschiderea la gură de 1,5-3 m, în spatele căruia se află un drum de rond, cu lăţimea de 3-4
m, prevăzut iniţial, probabil, cu un acoperiş. Zona fortificată, de formă ovală, are diametrele de 80 m x
60 m, palisada fiind ridicată în cea de a doua fază de fortificare, respectiv în ultimul sfert al sec. I d.
Chr., fiind distrusă în timpul primului război daco-roman (Pop 2006, p. 35-36).
Al doilea element defensiv este poziţionat pe şaua de legătură (singura zonă de acces spre
platoul superior), la o distanţă de 60 m faţă de prima zonă de fortificare. Aici au fost săpate două
şanţuri de apărare cu câte un val în spatele fiecăruia; şanţul exterior are deschiderea la gură de 2 m,

132
lăţimea fundului de 1,2 m, iar adâncimea actuală de 0,7 m. În spatele său, la o distanţă de 4 m, a fost
ridicată o palisadă, un adevărat zid din lemn şi pământ, care constă din patru-cinci rânduri de stâlpi,
dispuşi la 20-50 cm unul de altul. Rândurile de stâlpi, paralele cu şanţul, au fost legate între ele cu
bârne late de 30-40 cm, obţinându-se o construcţie cu lăţimea la bază de opt metri, care bara întreaga
lăţime a şeii. La aproximativ 30 m spre interior a fost identificată o altă palisadă, aflată în marginea
şeii de legătură - este vorba despre o palisadă mult mai redusă ca dimensiuni decât precedenta. Ambele
elemente de fortificare protejează o suprafaţă de cel puţin trei hectare (Pop 2006, p. 36-37).
Intrarea în incintă se făcea dinspre şa, printr-un turn exterior, şanţul fiind prevăzut cu un pod
din lemn care traversa întreaga fortificaţie, a cărei primă fază de fortificare se datează în secolul I î.
Chr.; sfârşitul ei se poate lega de momentul unificării, realizată de către primul rege al Daciei,
Burebista (Pop 2006, p. 37).
În interiorul acesteia a fost săpat un alt şanţ, cu lăţimea la gură de 3,5 m, adâncimea de 2 m şi
fund alveolat, iar la o distanţă de 7-8 m mai sus de acest şanţ şi la o diferenţă de nivel de 5 m, a fost
ridicată o palisadă complexă, cu stâlpii - groşi de aproximativ 40 cm - situaţi unul lângă altul şi prinşi
între ei cu bârne orizontale. Palisada, cu lăţimea de 4 m şi lungimea de 30 m, a fost ridicată în faza a
treia de fortificare a dealului, probabil în ajunul celui de al doilea război daco-roman (Pop 2006, p.
38).
În spatele acestor elemente defensive au fost descoperite o serie de construcţii adâncite şi de
suprafaţă, realizate din lemn şi chirpici, printre care şi un atelier metalurgic cu cel puţin două faze;
indiferent de numărul acestora, sub podina penultimei faze a fost descoperit un tezaur monetar compus
din 54 de denari romani, în majoritate republicani. Deşi tezaurul se încheie cu un denar de la Tiberius,
se presupune că a fost ascuns doar în preajma primului război daco-roman (Pop şi Găzdac 1999, p.
169-187; Pop 2006, p. 39).
Importanţa centrului de pe dealul Cetate este redată şi prin inventarul arheologic, respectiv
prin atelierul de turnat replici fidele ale denarilor republicani din argint (Pop şi Bejinariu 1995, p. 16),
prin piesele din fier (unelte, arme şi elemente de echipament militar), bronz, argint sticlă sau prin
monede (Pop 2006, p. 55).
Prelucrarea fierului în centrul de la Şimleu-Cetate este demonstrată de prezenţa zgurii de fier
şi a atelierului, numerotat de autorii descoperirii cu L 13-15, fiind presupuse chiar existenţa unor
cuptoare de redus minereu (groapa 10, capacul de cuptor cu perforaţie pentru introducerea duzei
foalelor - Pop 2002, p. 48).
Atelierul (L 13-15) a fost descoperit pe terasa II, aflată pe şaua de legătură. Construcţia, cu
lungimea de 18 m şi lăţimea de 5-6 m, a fost realizată prin amenajarea unei trepte adânci de 40 cm în
umplutura terasei, în care au fost înfipţi stâlpii care susţineau acoperişul; întrucât nu au fost identificaţi
pereţi laterali, apreciem că aspectul său era acela de şopron. În interiorul său au fost descoperite trei
vetre, trei cuptoare şi zece gropi, eşalonate pe trei faze de funcţionare în intervalul cuprins între secolul
I î. Chr şi începutul secolului II d. Chr. În podina celei de-a doua faze a fost descoperit tezaurul
monetar, cu piese cuprinse între anii 189 î. Chr.-37 d. Chr., care poate sugera momentul distrugerii
fazei a II-a, undeva în cea de-a doua jumătate a sec. I d. Chr., cel mai probabil în timpul primului
război daco-roman. După incendiu, atelierul a fost refăcut imediat, aproape pe acelaşi plan şi este
distrus în timpul celui de-al doilea război daco-roman. Pe una dintre vetrele ultimei faze au fost
descoperite resturile unui creuzet, iar în unele gropi zgură de fier, de bronz, creuzete întregi sau
fragmentare. Cea mai importantă piesă descoperită în cuprinsul lui este rebutul de turnare al unui
denar republican roman de la Marcus Antonius, realizat din argint de bună calitate. Prezenţa zgurii de
fier, a creuzetelor cu urme de bronz, argint şi chiar aur, ne arată că toate aceste metale au fost
prelucrate în acest atelier (Pop 2002, p. 50-52).
La rândul lor, prelucrarea metalelor neferoase este dovedită de prezenţa creuzetelor, de
identificarea unor resturi de ateliere, de prezenţa cutelor (unele perforate şi cu urme de ascuţire şi
finisare), a nicovalelor şi a ciocanelor de bijutier (Pop 2002, p. 48-49).
Prosperitatea acestei zone a fost dată probabil de controlul rutei comerciale ce lega spaţiul
intracarpatic cu zona de nord-vest a Daciei, precum şi de spaţiile locuite de celţi; acest fapt este
demonstrat prin descoperirea a peste 150 de fragmente ceramice pictate, de origine celtică, lucru
nemaiîntâlnit în Dacia (Florea 1998, p. 56-59).

133
 În fine, legat de această zonă este şi tezaurul găsit în satul Cehei, sat încorporat în oraşul
Şimleul Silvaniei; descoperirea s-a făcut în grădina casei cu numărul 61, în punctul numit Deluţ, pe
versantul de vest al dealului Măgura Şimleului, la aproximativ 400 m de aşezarea dacică (Chirilă şi
Matei 1986, p. 95).
Tezaurul este compus din următoarele piese de argint: o fibulă cu trei noduri; trei brăţări din
bară rotundă, cu capetele încălecate, uşor aplatizate, ornamentate cu linii incizate, două în forma unor
crenguţe şi una în forma unor capete de şarpe; un lanţ compus din 56 de zale, sub formă de 8; 552 de
monede (drahme de Dyrrhachium) originale şi imitaţii (Chirilă şi Matei 1986, p. 95-96).

H. Centre de putere în sud - vestul Transilvaniei

H. 1. Centrul de putere de la Hunedoara (harta 2/16).

Municipiul Hunedoara este situat aproximativ în mijlocul judeţului omonim, la poalele

Munţilor Poiana Ruscă, în zona confluenţei râului Cerna cu pârâul Zlaşti. Altitudinea medie la care se
află oraşul este de 255 m faţă de nivelul mării, fiind plasat într-o zonă depresionară pe latura de est a
Munţilor Poiana Ruscă, mai exact în unitatea geo-morfologică numită depresiunea Petroşani-Haţeg-
Strei.
Relieful se prezintă ca o elipsă orientată pe direcţia N-S, înconjurată de dealuri nu prea înalte
(Buituri-280 m; Sânpetru-320 m; Dealul Castelului-240 m; Chitid-300 m). Masivul Poiana Ruscă este
constituit, în cea mai mare parte, din şisturi cristaline, calcare dolomitice şi roci magmatice (în nord-
est şi nord) şi face parte din categoria subunităţilor cristalino-mezozoice ale Masivului Meridional. În
prelungirile spre est ale acestuia s-au format, datorită proceselor de fragmentare, mineralizări (zona
Ghelari-Teliuc), în timpul ciclului prebaikalian, parte componentă a epocii prehercinice (proterozoic şi
început de paleozoic), respectiv etapa orogenezelor precambriene.
De-a lungul timpului, activitatea intensă din agricultură şi din industrie a făcut ca zona să fie
despădurită; în acelaşi timp, aşezările de la Hunedoara, Ghelari şi Teliuc s-au dezvoltat în ritmul pe
care-l cunoaştem datorită existenţei zăcămintelor de fier din Munţii Poiana Ruscă.
Fortificaţia dacică aflată în discuţie, se află pe Dealul Sânpetru, poziţionat la bifurcaţia
drumurilor care urmăresc văile cursurilor de apă Cerna şi Zlaşti, foarte importante datorită accesului
direct spre zonele cu minereu de fier. El se prezintă sub forma unei culmi înguste şi prelungi, cu un
profil uşor înclinat; laturile de nord, vest şi sud sunt foarte abrupte, iar cele de est şi sud-vest mai
domoale, datorită şeii de legătură cu Dealul Căpruţa. Astfel, Dealul Sânpetru are aspectul unui bloc
masiv, ce domină întreaga depresiune a Hunedoarei (Sîrbu et alii 2007, p. 145-146).
Segmente de epocă dacică s-au păstrat doar în zonele în care stânca prezenta cuvete sau spaţii
înclinate, fiind descoperite doar complexe adâncite. Structurile de suprafaţă au fost distruse de
amenajările ulterioare, putându-se însă presupune existenţa lor, datorită resturilor de pereţi descoperite
în gropi şi în stratul deranjat. Materialele arheologice care s-au descoperit în strat sunt caracteristice
sec. II î. Chr.-I d. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 145-146).
Pe latura de nord-vest, aproape de şeaua care leagă platoul de Dealul Căpruţa, s-a identificat
baza unei structuri din piatră, care reprezintă fundaţia unui zid din epoca dacică. La nivelul de
amenajare al fundaţiei au fost descoperite materiale dacice şi din epoci mai vechi. Se poate spune că
structura de piatră aparţinea unui zid care înconjura tot platoul, dar nu este exclus ca acesta să fi barat
doar latura de nord-vest, spre Dealul Căpruţa. Zidul are o lăţime de doi metri şi este format din blocuri
de piatră nefasonată. A fost ridicat pe marginea platoului, patul pe care a fost amenajat fiind nivelat
prin săpare până la stânca dezintegrată, iar cavităţile din aceasta umplute cu stâncă spartă; ca liant a
fost folosit lut galben. Pe latura exterioară au fost aşezate blocuri masive, pentru a-i spori rezistenţa,
iar zona exterioară a fost curăţată până la stânca peste care s-a depus pământ galben adus din altă
parte. Paralel cu zidul, au fost identificate gropi de stâlp, cu diametre cuprinse între 0,25-0,30 m, care
pleacă de la nivelul său de amenajare; în ele au fost înfipţi stâlpi, cu scopul sporirii rezistenţei.
Materialul arheologic descoperit se datează între secolele I î. Chr.-I d. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 148-
149).
Gropile cercetate pe platou, săpate în dolomită, sunt de formă circulară şi au un inventar
compus din fragmente ceramice, lucrate cu mâna şi la roată. Au fost identificate vase borcan, vase de

134
provizii, ceşti dacice/opaiţe, fructiere, căni, boluri şi străchini (este de remarcat un bol cu decor în
relief, cea mai timpurie piesă de aici, datată între anii 150-50 î. Chr.). Uneltele şi ustensilele sunt
reprezentate de râşniţe, cute din piatră, împungătoare şi tuburi din os, fusaiole din lut, cuţite, piroane,
un dorn, o seceră din fier şi un instrument din bronz. În cadrul pieselor de armament putem include un
vârf de lance şi lama unui cuţit curb, ambele din fier. Ca piese de port remarcăm două fibule şi o
verigă din bronz, o aplică decorativă din fier şi o mărgică din sticlă. Fibulele din bronz sunt cele mai
târzii descoperite aici, ele fiind specifice mijlocului şi celei de-a doua jumătăţi a secolului I d. Chr.
(Sîrbu et alii 2007, p. 149-154).
În urma cercetărilor arheologice amănunţite şi a scoaterii la lumină a unor vestigii care, fără
îndoială, aparţin epocii dacice, s-a ajuns la concluzia că pe Dealul Sânpetru a existat o aşezare dacică
importantă. Începutul locuirii, pe baza vestigiilor descoperite, este apreciat la sfârşitul secolului II şi în
prima jumătate a secolului I î. Chr., iar sfârşitul acesteia în timpul războaielor daco-romane (Sîrbu et
alii 2007, p. 154).
Inventarul scos la lumină indică o serie de activităţi pe care le-au putut desfăşura membrii
comunităţii dacice de aici, până la cucerirea romană.
Descoperirile fortuite de la baza platoului au evidenţiat, pe lângă vestigii din alte epoci,
numeroase materiale dacice, ceea ce demonstrează existenţa unor complexe de locuire pe terasa stângă
a râului Cerna; însă, cele cu adevărat deosebite au fost făcute în Grădina Castelului/Platou unde, cu
toate că n-au fost descoperite urme de complexe de locuire şi nici de activităţi umane (gospodăreşti
sau meşteşugăreşti) regulate (în speţă ale populaţiei dacice de aici), au fost găsite 34 de complexe cu
depuneri umane, aparţinând unui număr de 57 de morţi (plan 62). După modul în care erau
orientaţi/poziţionaţi defuncţii, s-a ajuns la concluzia că aceste depuneri nu au fost executate după o
normă unitară. O altă situaţie care surprinde prin caracterul ei neobişnuit este aceea că 37 de morţi -
din totalul de 57 - au o vârstă mai mică de şapte ani, iar dintre aceştia, 20 au mai puţin de un an; trei au
între 7 şi 14 ani şi doar 17 indivizi au peste 14 ani. Opt morminte sunt de incineraţie şi aparţin unor
adulţi (de aici se poate vedea că acest rit era destinat acestei vârste), restul fiind de inhumaţie (Sîrbu et
alii 2007, p. 162; Roman şi Luca 2012, p. 75-79).
În urma acestor descoperiri s-au putut sesiza cu uşurinţă două etape. Prima este încadrată
între sfârşitul secolului II şi mijlocul secolului I î. Chr.; din ea fac parte cele opt morminte de maturi
incineraţi, la care se adaugă şi o adolescentă înhumată. În cea de-a doua etapă, pot fi incluse opt
morminte de copii mici (care au ca inventar fibule), datate la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a
secolului I d. Chr. Restul depunerilor umane includ piese care pot fi încadrate cronologic într-un
interval mai larg, din a doua jumătate a sec. I î. Chr., până la cucerirea romană (Sîrbu et alii 2007, p.
162-163; Roman şi Luca 2012, p. 75-79).
Cinci morminte de incineraţie aparţin unor războinici, fapt demonstrat de inventarul funerar
pe care îl conţin şi pe care îl vom prezenta în continuare, după cum urmează:
Defunctul 6 (complexul C 12) - oase calcinate acoperite cu o fructieră; inventar: un vârf de
lance din fier, un cuţit curb din fier, două verigi din bronz, o mărgică din sticlă alburie vopsită cu
albastru şi decorată în „coaste”, două mânere/tuburi din os, două fragmente de piese din fier şi două
cupe de fructieră. Defunctul avea vârsta de 21-22 de ani şi era de sex masculin (Sîrbu et alii 2007, p.
24-25).
Defunctul 31 (complexul 71) - oase calcinate şi cenuşă depuse într-o cană-urnă; inventar: un
vârf de lance (Pl. 61/4), o cataramă cu ac, (Pl. 61/2) ce provine de la o centură dintr-un material
organic, de care a fost prins un pumnal curb (Pl. 61/1), puţin scos din teacă, o pafta de centură (Pl.
61/3). Este posibil ca şi următoarele fragmente de piese din fier, descoperite în complexul 70, foarte
apropiat, să aparţină aceluiaşi defunct: cămaşă de zale, spadă, scut, posibil coif, oase incinerate de cal
şi de porc. Mormântul se datează între anii 150-50 î. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 195-196).
Mormântul C 73 - oasele incinerate depuse în două sectoare distincte, învecinate, respectiv
într-o cuvetă naturală (sector A) şi într-o alveolare (sector B) practicată în nivelul arheologic. Inventar:
un pumnal (Pl. 62/7, 8) curb cu teacă (sector B), o piesă metalică cu vârful îndoit în unghi drept (Pl.
62/5), două fragmente de brăţară (Pl. 62/2, 3), o sulă (Pl. 62/4), un obiect tronconic (Pl. 62/1) realizat
din gresie (sector A). Pumnalul, depus pe direcţia nord-sud, avea mânerul deformat ritual şi era
suprapus de teacă. La limita dintre carourile 1 şi 2, la adâncimea de 0,4 m, au fost descoperite resturile
unei paftale (Pl. 62/6) din fier (Roman şi Luca 2012, p. 75-76).

135
 Mormântul C 74 conţine două zone (grupări) distincte de depunere. Pe latura vestică, alături
de oase mărunte de animale, au fost descoperite următoarele: o placă subţire din bronz (fragmentară),
două fibule (una fragmentară), un ac, o bară fragmentară şi o brăţară fragmentară, toate din bronz,
obiectele respective constituindu-se în gruparea 1. Pe latura estică a fost descoperită următoarea
asociere de artefacte (gruparea 2): verigă de fier, două aplici de bronz, o mărgea, un ac de bronz, o
pafta din fier cu placă decorată de bronz, o tijă de bronz fragmentară; această grupare era suprapusă
direct de un vârf din fier cu mâner de bronz, un pandantiv-cui, două fragmente de brăţări din bronz,
trei resturi de obrăzar, o mărgea de sticlă cu „ochi”, o altă mărgea de sticlă cu „ochi” de culoare
închisă, o fibulă de bronz masivă, o verigă de bronz, o piesă de fier fragmentară, o brăţară cu
nodozităţi (?) fragmentară, o piesă din bronz (agăţătoare ?), o lamă scurtă de cuţit (?) din fier, un
accesoriu de cataramă, un pandantiv-cui din argint. Mormântul se datează între a doua jumătate a
secolului I î. Chr. şi prima jumătate a sec. I d. Chr. (Roman şi Luca 2012, p. 76-78).
Mormântul C 75 - resturi incinerate într-un vas cu capac; inventar (grupat în jurul urnei): o
mărgea de bronz, o piesă de fier (străpungător), o sulă (?), o piesă de fier cilindrică, un fragment de
arc de fibulă (?), un obiect fragmentar din fier, o aplică, o fibulă şi un obiect nedeterminat din bronz,
fragmente de obrăzar; resturi osteologice puternic incinerate, care se întind şi sub profilul sudic al
secţiunii S XIV. La adâncimea de 0,30 m, la nivelul structurii de piatră care închidea depunerile, a fost
surprinsă o lentilă circulară (40 cm diametru), formată din praf de zgură (?) în amestec cu oase
incinerate (nu beneficiem, la această dată, de rezultatele unor investigaţii fizico-chimice pentru aceste
piese). Inventarul este completat de un vas de ofrandă acoperit de un capac, mai exact de un recipient
piriform modelat cu mâna şi decorat cu două şiruri de butoni situaţi deasupra diametrului maxim şi de
o strachină depusă cu gura în jos. Mormântul se datează în secol II î. Chr. (Roman şi Luca 2012, p.
78).
Celelalte trei morminte de incineraţie conţinând şi ele resturi crematorii, dar inventarul lor
arheologic nu este deosebit:
Mormântul 18 (defunctul 13a) - adult cu sexul indeterminabil; inventarul este compus dintr-o
brăţară fragmentară de fier, cu analogii în zona scordiscă şi se datează între anii 125-51 î. Chr. (Sîrbu
et alii 2007, p. 30).
Mormântul 30 (defunctul 16a) - adult cu sexul indeterminabil; se datează între anii 125-51 î.
Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 33).
Mormântul 34 - adult cu sexul indeterminabil; inventarul este compus din două mărgele de
sticlă. Se datează între anii 125-51 î. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 33).
Mormintele de inhumaţie sunt numeroase, de aceea ne propunem să le enumerăm, pe scurt,
doar pe cele cu inventar deosebit:
Mormântul 13 - defunctul este depus în decubit dorsal, cu capul spre vest şi privirea spre
nord; are vârsta de şase luni, cu sexul indeterminabil. Inventar: o fibulă din bronz puternic profilată; un
pandantiv-efigie din placă de argint aurit, de formă ovală, decorat cu un chip uman (ştanţat în relief) cu
păr buclat şi chelie, care este înconjurat cu motive incizate în forma literei „S”; un pandantiv-căldăruşă
din fier, cilindric; o mărgică tubulară din sticlă de culoare alb-gălbuie; o mărgică bitronconică din
sticlă de culoare maronie; o mărgică faţetată din sticlă incoloră şi o mărgică tronconică de culoare
alburie. Mormântul se datează între anii 30/40-101/106 d. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 25-26).
Mormântul 53, defunctul este depus în decubit dorsal, cu capul spre VNV şi privirea spre
sud. Mâinile îi sunt uşor îndoite din coate, cu palmele pe şolduri, iar picioarele aproape paralele; are
vârsta de 18 luni şi sexul feminin. Inventar: două fibule din bronz puternic profilate, descoperite în
zona umerilor; doi cercei (unul circular şi unul oval) realizaţi din fir subţire de bronz şi trei mărgele
din sticlă, una tronconică şi două bitronconice, toate decorate cu ochi de păun. Mormântul se datează
între anii 50-101/106 d. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 38-39).
Importante sunt şi următoarele depunerile de piese:
Depunerea 1 - se întinde pe o zonă de circa 1,20 m x 0,40 m şi conţine, pe lângă oase de
animal nearse şi neprelucrate, următoarele piese: o mărgică de sticlă albastră, de formă ovală,
ornamentată prin încrustarea cu alb a unui motiv în formă de spirală; un pandantiv din marmură,
aproape semicircular; un cercel din argint sub forma unui cap de şarpe, rotund în secţiune şi cu un
capăt conic; o verigă din bronz. Piesele se datează între secolele I î. Chr.-I d. Chr. (Sîrbu et alii 2007,
p. 43).

136
 Depunerea 2 - se întinde pe o zonă de 1 m² şi conţine următoarele piese: partea inferioară a
unei teci de sabie, realizată din foaie subţire de bronz, de tip celtic; un ac de cusut din bronz; o piesă în
forma literei „S”, din fier, folosită la prinderea tecii în apropierea gărzii; o verigă din fier. Piesele se
datează între secolele II-I î. Chr. şi fac parte din inventarul unui mormânt de războinic (Sîrbu et alii
2007, p. 43-44).
Depunerea 3 - se întinde pe o suprafaţă cu diametrul de 1 m şi conţine următoarele piese: trei
inele din sârmă subţire de bronz (unul este de formă ovală, cu două înfăşurări pe corp şi cu şapte spire,
celelalte două sunt circulare, cu câte două spire, de tip ochelari); o verigă din bronz; un pandantiv din
canin de cerb; o piesă din fier, fragmentară; o piesă din sârmă de fier (cercel sau inel); un colan
fragmentar din bară de fier; o brăţară fragmentară din bară de fier şi un împungător din fier. Piesele se
datează între secolele I î. Chr.-I d. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 44-45).
Depunerea 4 - este de formă circulară, cu diametrul de 0,35 m şi conţine următoarele piese:
partea inferioară a unui vas de tip borcan; un vârf de lance fragmentar din fier; un vârf de săgeată din
fier, în formă de frunză de salcie. Piesele au fost depuse pe un pat amenajat din lut şi pot aparţine unui
mormânt de războinic datat în secolul I î. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 45).
Depunerea 5 conţine următoarele piese: două brăţări cu două spire, realizate din bronz; o
aplică rotundă din fier; trei aplici circulare din bronz; o brăţară fragmentară din bară de fier; o verigă
din bronz; o mărgică rotundă din bronz; o mărgică fragmentară din sticlă albă; şapte cercei sau verigi
din sârmă subţire de bronz. Toate obiectele au fost depuse în interiorul celor două brăţări spiralice,
care erau aşezate una peste cealaltă şi pot aparţine unui cavaler; se datează în secolul I î. Chr. (Sîrbu et
alii 2007, p. 46-47).
Depunerea 6 - se întinde pe o zonă de circa 0,25 m x 0,20 m şi conţine următoarele piese:
două fibule din fier; o piesă din bronz, cu orificiu la mijloc; patru verigi din fier; o verigă din bronz.
Piesele se por data la pragul dintre secolele III-II î. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 47-48).
Pe suprafaţa cercetată a platoului nu se poate vorbi despre amenajări deosebite, defuncţii fiind
de obicei depuşi pe un strat de pământ şi dolomită sfărâmată (există şi cazuri în care erau aşezaţi direct
pe stânca nativă). Însă, în aproape toate cazurile, defuncţii erau acoperiţi cu dolomită sfărâmată şi
pământ (în unele situaţii chiar de bolovani mari de calcar), iar depunerea era marcată prin pietre (Sîrbu
et alii 2007, p. 58).
În 26 de depuneri (cu 46 de indivizi) erau doar morţi înhumaţi; alte două depuneri au constat
din câte un individ incinerat, iar în alte două depuneri era vorba de câte doi indivizi, un matur incinerat
şi un copil foarte mic înhumat. Prin urmare, se poate vorbi de biritualism doar pentru perioada
cuprinsă între secolele II-I î. Chr., în secolul I d. Chr., nefiind datat cu certitudine nici unul dinter
mormintele de incineraţie (Sîrbu et alii 2007, p. 59).
Situaţiei de biritualism i s-au dat două explicaţii: una ar fi aceea că nu s-a ştiut în momentul
înhumării că acolo se afla un mormânt de incineraţie, ceea ce a condus la suprapunerea acestora din
întâmplare; cea de-a doua explicaţie ar consta în faptul că depunerile din acelaşi loc sunt o consecinţă
a rudeniei dintre defuncţi, riturile diferite datorându-se vârstei ori schimbărilor intervenite în practicile
funerare. Se acceptă ideea decalajului cronologic între depuneri. Ritul preferat a fost înhumarea, iar
după sec. I d. Chr. aceasta se pare că a fost exclusivă (Sîrbu et alii 2007, p. 59-60).
S-au putut avea în vedere 27 de indivizi, dintre care 7 erau aşezaţi cu capul spre nord, alţi 6
spre sud, 5 spre est, restul spre vest. Aici este important de reţinut că unele schelete ar fi putut suferi
dislocări, iar orientarea ar mai fi putut fi determinată de forma cuvetei naturale de stâncă; ar mai fi de
adăugat că nu a existat nici o grupare de morminte, indiferent de zonă, unde să se fi putut determina
vreo orientare preferenţială (Sîrbu et alii 2007, p. 60-61).
Din cele 27 de situaţii determinabile, în 17 cazuri, defuncţii au fost aşezaţi în decubit dorsal;
marea majoritate erau întinşi, 4 dintre ei chirciţi pe stânga şi 4 pe dreapta, iar în două cazuri nu s-au
putut stabili poziţiile, datorită dislocării scheletelor. În aceste cazuri, copiii par să fi fost aşezaţi
„pachet”. Datorită degradării avansate nu s-au putut stabili alte detalii şi nu s-au putut observa anumite
norme privitoare la poziţia mâinilor sau a picioarelor, surprinse într-o diversitate de situaţii. Capetele
defuncţilor ori erau aşezate pe ceafă, ori erau întoarse spre stânga sau spre dreapta, iar poziţia mâinilor
era fie cea obişnuită (întinse pe lângă corp), fie îndoite din coate şi aşezate pe abdomen. Opuse
poziţionărilor întâlnite erau picioarele, aflate într-o poziţie foarte variată (Sîrbu et alii 2007, p. 61).
Starea scheletelor nu era una foarte bună, datorită vârstelor fragede a defuncţilor. La aceea
vreme ar fi putut exista o preferinţă pentru depunerea copiilor mici întregi, dar această situaţie ar putea

137
fi explicată şi prin faptul că majoritatea dintre ei se datează în secolul I d. Chr., fiind deci depuşi
ultimii, iar scheletele lor n-au mai fost manipulate în vederea unor noi înhumări. Numărul
descoperirilor de oase izolate din diverse părţi ale corpului se ridică la 22 de cazuri, alte câteva oase
umane izolate, fiind găsite chiar şi în afara depunerilor - o posibilă explicaţie ar fi că oasele umane
izolate sunt rezultatul manipulărilor de oseminte la o anumită perioadă de la înhumare, fie datorită
unor practici de descompunere prin expunere a cadavrelor, sau ca urmare a unor sacrificii umane care
nu lasă urme pe schelete (Sîrbu et alii 2007, p. 62-63).
Într-o astfel de descoperire este foarte important sexul defuncţilor, pentru a putea stabili cine
erau cei majoritari şi la ce vârste. Doar unui număr de 22 de defuncţi li s-a putut identifica sexul, 12
fiind de sex masculin, iar 10 de sex feminin. În urma acestor determinări s-a mai putut observa că
ambele sexe erau reprezentate prin indivizi de diverse vârste şi că persoanele de sex feminin erau
asociate cu garnituri de piese de podoabă ce conţineau pandantive sub formă de căldăruşă, cercei şi
mărgele. Cu toate acestea însă, nu trebuie omis faptul că mărgelele au fost descoperite şi la defuncţii
de sex masculin, diferenţele învârtindu-se în jurul pandantivelor sub formă de căldăruşă (Sîrbu et alii
2007, p. 65).
Piesele din inventarul mormintelor de inhumaţie aparţin mai multor categorii: fibule (9
exemplare), pandantive (12 exemplare, din care 8 de tip căldăruşă), cercei (5 exemplare), brăţări (1
exemplar), inele (2 exemplare), verigi (4 exemplare), mărgele (13 exemplare), vârfuri de săgeţi (2
exemplare), ace (1 exemplar), instrumente (1 exemplar), piese diverse (5 exemplare). Uitându-ne mai
atent la cele enumerate mai sus, putem observa că predomină piesele de port, în special fibulele, iar în
ceea ce priveşte săgeţile, că acestea au fost descoperite în depuneri în care exista cel puţin un adult.
Piesele de port au fost găsite la locul lor pe defuncţi - cerceii la tâmple, mărgelele şi pandantivele în
jurul gâtului, fibulele în partea superioară a corpului, iar verigile la gât dar şi la mijlocul corpului. Ele
sunt în marea lor majoritate confecţionate din bronz, fier şi sticlă, în cazul mărgelelor, exemplarele din
argint fiind o raritate (un pandantiv, un inel şi doi cercei). De asemenea, s-au descoperit şi materiale de
port de provenienţă cert romană, respectiv câteva fibule şi pandantivul din argint cu cap uman, amintit
mai sus; acestora li se adaugă o monedă de la Traian (Sîrbu et alii 2007, p. 66-67).
Existenţa unui procent foarte ridicat al copiilor, toţi înhumaţi, în această necropolă, este un
lucru neobişnuit. Studiile asupra necropolelor din diferite epoci şi zone geografice au evidenţiat faptul
că ponderea copiilor nu este foarte mare, ea atingând un procent de 15-30%; prin urmare, ne putem da
seama că situaţia din Grădina Castelului este excepţională şi atipică pentru o necropolă obişnuită.
Datorită acestui fapt s-au emis mai multe variante care să ne poată oferi o lămurire cât de cât posibilă -
astfel, s-a pus acest fapt nemaiîntâlnit pe baza producerii unei molime care a ucis un mare număr de
copii, dar tot autorii descoperirii exclud această variantă, prin neputinţa de a explica de ce aproape
jumătate din defuncţi sunt reprezentaţi doar prin oase izolate. O altă variantă ar fi aceea a sacrificiului
copiilor, din motive greu de precizat, iar dacă nu s-au identificat urme de violenţă pe oase, ar trebui să
nu excludem uciderea acestor copii prin otrăvire, sugrumare, asfixie etc. Înhumarea separată a copiilor
în necropolă este şi ea luată în calcul, dar această teorie, ca şi prima, nu stă în picioare datorită (şi)
descoperirilor de maturi înhumaţi, chiar dacă numărul acestora este mult mai mic. În fine, o ultimă
variantă ar fi aceea că aproape 50% dintre înhumaţi au fost reprezentaţi fragmentar, în 22 de cazuri
găsindu-se doar oase umane izolate - această situaţie sugerează fie expunerea/descompunerea
cadavrelor, fie sacrificii umane, fie mutarea după moarte a osemintelor. Este de subliniat, din nou, că
în cazul scheletelor întregi nu s-au evidenţiat norme unitare de depunere sau de orientare.
Siturile care prezintă caracteristici asemănătoare celor descrise mai sus nu pot fi, nici ele,
considerate necropole normale, pentru că ele nu reflectă credinţe şi practici care să rezulte dintr-o
ideologie funerară obişnuită a comunităţilor umane, care să impună norme de înmormântare comune.
Se poate însă vedea că, dacă pentru sfârşitul secolului II î. Chr. şi secolul I î. Chr. mormintele sunt
aproape toate de incineraţie, cele de înhumare cu fibule, toate de copii mici şi databile numai în secolul
I d. Chr., par să indice o schimbare esenţială în practicile funerare ale comunităţii (Sîrbu et alii 2007,
p. 83-84).
Aşezarea civilă se află în punctul Grădina Castelului/Terasă; cercetările arheologice de aici nu
au identificat complexe certe de locuire, ci doar numeroase gropi, unele cu probabile caracteristici
rituale, al căror inventar, dacic, este datat între secolele II î. Chr. şi I d. Chr. (Sîrbu et alii 2007, p. 164).
Descoperirile arheologice nu pot decât să documenteze prezenţa uneia sau a mai multor
comunităţi dacice pe teritoriul actual al municipiului Hunedoara, prin aşezarea de pe Dealul Sânpetru

138
şi din jurul lui, prin necropola şi locul de cult din Grădina Castelului/Platou şi prin aglomerarea de
gropi din Grădina Castelului/Terasă; la acestea se adaugă numeroase tezaure monetare ori piese din
argint găsite întâmplător. Concentrarea a numeroase tezaure de monede elenistice, romane şi dacice,
ca şi a unor tezaure cu piese de port din argint, în regiunea Hunedoarei, reprezintă, fără îndoială, o
dovadă clară a prosperităţii comunităţilor de aici, prosperitate care s-a datorat în cea mai mare parte
bogatelor minereuri de fier, dar şi a schimburilor comerciale cu lumea greacă şi romană, cu celţii şi cu
dacii extracarpatici (Sîrbu et alii 2007, p. 165).
Sfârşitul locuirii pe Dealul Sânpetru şi încetarea practicării ritualurilor sacre din Grădina
Castelului au avut loc, cel mai probabil, cu prilejul războaielor daco-romane şi a instalării trupelor
romane în zonă (Sîrbu et alii 2007, p. 166).

♣
Necropola descoperită la Hunedoara, în punctul Grădina Castelului/Platou are un rol
important în ceea ce priveşte ritul şi ritualul de înmormântare al dacilor. Legat de explicarea acestor
situaţii, Valeriu Sîrbu (Sîrbu et alii 2007, p. 195-196) prezintă următoarele trei variante posibile:
1. O primă ipoteză ar presupune îngroparea temporară a defuncţilor; apoi, peste o
anumită perioadă de timp, după ce oasele nu mai erau considerate sacre, erau dezgropate şi depuse sau
aruncate în afara platoului, deoarece pe acesta nu s-au găsit oase. Odată cu ridicarea oaselor se ridica
şi inventarul defunctului. În urma acestei acţiuni ar fi putut rămâne fragmente de oase neridicate, ca şi
unele obiecte din inventar. Prezenţa scheletelor întregi este explicabilă prin faptul că aparţin
indivizilor care au fost îngropaţi ultimii, dataţi în a doua jumătate a secolului I d. Chr. şi care nu au
mai putut fi scoşi, deoarece populaţia a fost alungată de către romani, odată cu cucerirea Daciei.
2. A doua ipoteză ar fi aceea a expunerii defuncţilor pentru descompunere şi apoi
înhumarea resturilor rămase din ei. Datorită faptului că pe oase nu se observă urme de muşcături de
animale, înseamnă că expunerea a fost făcută într-un loc închis, protejat. Pe platou nu s-a găsit nici o
urmă de construcţie, ceea ce înseamnă că expunerea avea loc în altă parte, iar dacă era făcută pe
platou, atunci cadavrele sunt acoperite, în mod logic, cu pietre.
3. A treia ipoteză ar consta în practicarea unor sacrificii umane, din motive greu de
presupus; în această situaţie ar fi doar defuncţii care aparţin secolului I d. Chr., atunci când sunt
prezente numai schelete înhumate, în marea lor majoritate copii mici, depuşi cu mare grijă şi cu un
inventar destul de bogat ( Sîrbu et alii 2007, p.169-172).

I. Centrul de putere din zona Munţilor Orăştiei

Centrul din zona Munţilor Orăştiei, situat în sud-vestul Transilvaniei, este amplasat pe un
relief accidentat şi împădurit, destul de departe de principala axă de comunicare, aflată pe Valea
Mureşului (Glodariu et alii 1996, p. 33).
Această regiune se caracterizează printr-un relief montan traversat de văi, sub forma unor
defilee, fiind uşor de apărat şi greu de pătruns de o forţă numeroasă şi neobişnuită cu terenul.
Resursele naturale specifice zonei - lemnul, păşunile, minereurile, în special cele de fier - au favorizat
economia de tip montan (Daicoviciu et alii 1989).
Descoperirile arheologice din această zonă, care datează din secolele I î. Chr.-I d. Chr., explică
activitatea puterii centrale a regatului dac, putându-se observa apariţia unor personaje precum
Burebista şi Deceneu, apţi să gândească şi să execute un program politico-militar de anvergură, ce va
atrage atenţia contemporanilor asupra acestei părţi a Europei (Florea 2011, p. 112).
Dacii au preferat să se aşeze în această zonă datorită bogăţiei zăcămintelor de fier, uşurinţei cu
care se putea apăra zona şi nu în ultimul rând, prezenţei aici a Muntelui Sacru (Daicoviciu 1972, p. 52-
53); de altfel, se consideră că în legătură cu acesta din urmă s-a dezvoltat sistemul defensiv - menit să-l
apere - iniţiat de Burebista şi de marele preot Deceneu, dezvoltat apoi de către succesorii lor (Glodariu
1995, p. 119).
În vara anului 1921 D. M. Teodorescu, plecând de la Orăştie în sus, pe valea Apei Oraşului
din dreptul satului Costeşti, împarte aceste aşezări în trei grupuri distincte: Grupul Costeşti, cel mai
dinspre nord, Grupul Grădiştei Muncelului, spre sud-est; Grupul Luncanilor, spre vest; acestea
formează un triunghi ce închide partea superioară a văilor (Teodorescu 1923, p. 7).

139
 Grupul Costeşti este format din cetatea de pe Dealul Cetăţuie, Dealul Blidaru şi zona apropiată
acestora (Teodorescu 1923, p. 8-11).
Grupul Grădiştea Muncelului, cel mai important şi cel mai puternic, se strânge în jurul
Dealului Godeanu (Teodorescu 1923, p. 13-16).
Grupul Luncanilor se grupează în jurul cetăţii de pe dealul Piatra Roşie, al cărui platou este
înconjurat de un zid ce îi urmăreşte conturul (Teodorescu 1923, p. 21-22).

I. 1. Grupul Costeşti

I. 1. a. Centrul de la Costeşti-Cetăţuie (harta 2/17).

Centrul de la Costeşti-Cetăţuie (plan 10), amplasat pe mamelonul Cetăţuia la altitudinea de

561 m, este situat la sud de localitatea Costeşti, în stânga Apei Grădiştii şi a ocupat o poziţie
importantă în ceea ce priveşte supravegherea zonelor fertile de pe Valea Mureşului şi a accesului spre
Sarmizegetusa Regia. În ceea ce priveşte rezidenţa aristocratică, aceasta este subliniată prin prezenţa
incintei din blocuri de calcar şi a celor două turnuri-locuinţă situate pe platou, pe cel mai înalt loc,
delimitat de o palisadă dublă, cu scări de acces monumentale şi unde au fost descoperite numeroase
piese de import. Suprafaţa restrânsă din interiorul fortificaţiei sugerează faptul că aceasta adăpostea un
„nobil” înconjurat de apropiaţii săi şi de un număr mic de combatanţi, ceea ce explică aspectul mai
mult de „castel întărit” decât de cetate cu caracter exclusiv militar (Florea 2011, p. 154).
Prezenţa pe terasele de sub platoul superior a patru sanctuare (Teodorescu 1929, p. 1-32),
atestă şi existenţa unui centru de cult.
Primul sanctuar, numit Sanctuarul mare, este de tipul aliniamentelor de coloane şi este
amplasat pe terasa ce se prelungeşte spre sud-est, până la un pinten ce coboară spre un turn de
observaţie. Sanctuarul, orientat NV-SE, este alcătuit din patru şiruri de câte 15 plinte din calcar,
fiecare. Plintele, 60 la număr, sunt aşezate direct pe stânca nivelată. Distanţa dintre şiruri este de 2,70
m, iar cea dintre două plinte de 2,90 m; diametrele plintelor variază între 0,55 m şi 0,65 m
(Teodorescu 1929, p. 17-18; Daicoviciu et alii 1961, p. 302; Daicoviciu 1972, p. 205; Crişan 1986, p.
195-196; Rusu-Pescaru 2005, p. 30-31).
Cel de al doilea sanctuar se găseşte pe terasa estică a dealului şi este orientat tot NV-SE; este
patrulater - de tipul aliniamentului de coloane - şi compus din şapte şiruri a câte şase plinte din calcar,
ovale, cu diametre cuprinse între 0,52 m şi 0,58 m. Distanţa dintre şiruri este de 2,70 m, iar între plinte
de 2,20 m (Teodorescu 1929, p. 18-19; Daicoviciu 1972, p. 205; Crişan 1986, p. 196; Rusu-Pescaru
2005, p. 31).
Sanctuarul al treilea, tot de tipul celor de mai sus şi orientat tot NE-SV, este amplasat pe o
terasă situată în partea de sud-est a dealului; este compus din şase şiruri a câte şase plinte din calcar cu
diametre cuprinse între 0,45 m şi 0,64 m, cu distanţa dintre şiruri de 2,90 m, iar între plinte de 2,20 m
(Teodorescu 1929, p. 18-19; Daicoviciu 1972, p. 205; Crişan 1986, p. 196; Rusu-Pescaru 2005, p. 31).
Al patrulea sanctuar, numit Sanctuarul intra Vallum, se află pe terasa din apropierea
bastionului I, care este situat la intrarea în cetate; este de acelaşi tip cu cele de mai sus şi se compune
din patru şiruri, fiecare cu câte cincisprezece plinte de calcar, diametrele lor variind între 0,58 m şi
0,70 m. Distanţa între şiruri este de 4,20 m, iar între plinte de 2,90 m, cu două excepţii. Pe şirul 1,
dinspre vest, între plintele 4 şi 5, a mai fost amplasată o plintă, la o distanţă de 1,35 m de plinta 4 şi
1,60 m de plinta 5. Aceiaşi situaţie este întâlnită şi pe şirul 2, dar între plintele 3 şi 4, distanţa dintre ele
fiind de 1,40 m, respectiv 1,50 m (Teodorescu 1929, p. 18-19; Daicoviciu 1972, p. 205; Crişan 1986,
p. 196; Glodariu et alii 1996, p. 61; Rusu-Pescaru 2005, p. 31).
În ceea ce priveşte materialul arheologic descoperit în acest centru, remarcăm că este foarte
bogat şi variat. Materialul ceramic este cel clasic (întâlnit în toate centrele din Dacia) şi se încadrează
cronologic între secolele I î. Chr.-I d. Chr.
Obiectele executate din fier, prezente şi ele, acoperă toate categoriile. Prelucrarea fierului este
demonstrată de prezenţa fragmentelor de zgură şi a uneltelor de făurărie - cleşti, tăietoare cu coadă,
punctatoare, pile (Teodorescu 1923, p. 9; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 26, 50, 53, 54, 55;
Gheorghiu 2005, p. 147, 150, 151). Piesele de dulgherie sunt reprezentate de topoare, bărzi, tesle,
fierăstraie, benzi ondulate, dălţi, sfredele şi răzuitoare (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 84, 90, 93;

140
Gheorghiu 2005, p. 151, 152, 153, 154), iar cele agricole prin seceri, coase, foarfeci, cosoare
(Daicoviciu et alii 1960, p. 335; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 72, 74; Gheorghiu 2005, p. 135).
Prelucrarea bronzului şi orfevrăria sunt atestate de un ciocan din fier, de piese din bronz cu
defecte de turnare, de bucăţi de tablă şi nituri din bronz folosite la repararea unor vase din acelaşi
metal, dar şi prin două creuzete (Florea 1992, p. 39-47; Rustoiu 1996, p. 58; Gheorghiu 2005, p. 155).
Dintre piesele finite amintim fibulele (Gheorghiu 2005, p. 159); un colan realizat din bară de argint
(Daicoviciu et alii 1960, p. 335; Rustoiu 1988, p. 1082; Gheorghiu 2005, p. 160), brăţările realizate
din bronz, cu ornamente şnurate ( Rustoiu 1996, p. 95; Gheorghiu 2005, p. 161), verigile din bronz
simple (Rustoiu 1996, p. 105; Gheorghiu 2005, p. 161) sau cu nodozităţi Glodariu 1984, p. 65,
Gheorghiu 2005, p. 161-162), fragmentele de bronz provenite de la o centură cu astragale (Rustoiu
1996, p. 115; Gheorghiu 2005, p. 163), cataramele în formă de liră (Rustoiu 1996, p. 118; Gheorghiu
2005, p. 163). Acestora li se adaugă fragmente ale următoarelor vase din bronz:
- cană bitronconică, din care se păstrează jumătatea superioară şi fundul plat; decorată cu două
cercuri concentrice şi o adâncitură circulară în centru; toarta îi lipseşte, iar locul prinderii ei nu se
poate observa; datată în secolul I î. Chr. (Gheorghiu 2005, p. 168);
- cană, din care se păstrează doar toarta; ornamentată în partea superioară cu un cap de leu cu
gura deschisă, iar în partea inferioară cu o figură umană (Glodariu 1974, p. 236; Gheorghiu 2005, p.
168);
- caserolă, din care se păstrează doar toarta (Glodariu 1974, p. 235; Gheorghiu 2005, p. 169);
- castroane şi lighene, din care s-au păstrat două ataşe, o toartă mobilă, o toartă fixă, o palmetă
de ataş (Glodariu 1974, p. 235; Gheorghiu 2005, p. 169);
- situle, din care s-au păstrat trei toarte fragmentare, cu extremităţile în formă de cap de lebădă,
o toartă întreagă şi patru ataşe, între care se remarcă unul cu terminaţii în formă de inimă, cu spin şi
cârlige; altul are terminaţii în formă de delfini (Glodariu 1974, p. 236, 238; Gheorghiu 2005, p. 169);
- strecurătoare, din care s-a păstrat un fragment datat în faza B1 (Gheorghiu 2005, p. 170);
- vase simpulum de tip Pescate; acestea sunt prezente sub forma unui bol căruia îi lipseşte doar
toarta şi printr-o toartă - încadrată în tipul D după A. Rustoiu - al cărei mâner este executat dintr-o bară
terminată la capăt cu un inel, legătura dintre inel şi bară fiind realizată printr-un ornament zoomorf
(cap de animal) - Glodariu 1974, p. 236; Rustoiu 1994, p. 233; Gheorghiu 2005, p. 170);
- vas de tip krater - s-a păstrat partea inferioară a unei toarte, sub forma a două capete de
femeie; piesa este de import şi se datează în secolul I d. Chr. (Glodariu 1974, p. 236; Gheorghiu 2005,
p. 170).
În fine, vasele din bronz întregi sunt şi ele prezente sub forma a două situle (una cu înălţimea
de 16,5 cm şi alta cu înălţimea de 20,2 cm) dintre care una cu mâner din fier.
În centrul de la Costeşti-Cetăţuie au fost găsite şi alte piese din bronz. Amintim în acest sens
prezenţa a trei fragmente provenite de la obiecte folosite pentru iluminat - două dintre ele sunt
coronamente ale aceluiaşi candelabru (astfel de piese aveau un suport din trei picioare sub forma unor
labe de animal, care se uneau şi se continuau cu un tub a cărui suprafaţă era lisă sau avea striaţii; la
rândul lui, acesta se termina fie cu un platou, fie cu un coronament circular, care era adeseori
ornamentat cu decoraţii geometrico-florale), datat în secolul I d. Chr. (Gheorghiu 2005, p. 171), cea
de-a treia piesă fiind reprezentată de un picior (labă) de animal, provenită de la un alt tip de suport
pentru lucerne, unul circular, cu caneluri ce alternează cu palmete; apoi, o măsuţă de dimensiuni mici,
de asemenea datată în secolul I d. Chr. (Gheorghiu 2005, p. 171), un clopoţel de la o lucernă (secolul I
î. Chr. - Glodariu 1974, p. 236; Gheorghiu 2005, p. 171), ce avea pe lângă rolul practic şi o
semnificaţie magică (astfel de piese erau susţinute de o statuetă itifalică, de care erau suspendaţi mai
mulţi clopoţei) şi un fragment de aplică sau de statuetă din ceea ce pare a fi o parte din barba sau blana
unui personaj (Glodariu 1974, p. 236; Gheorghiu 2005, p. 171).
Prelucrarea sticlei este documentată printr-un număr destul de mare de piese, între care
enumerăm: mai multe fragmente de vase, de culoare galben-verzuie şi albastră, un fragment de
strachină, şase fragmente de vase millefiori, un vas fragmentar de acelaşi tip, de culoare maroniu-
gălbuie cu vinişoare brune, cincisprezece fragmente de sticlă suflată, colorate galben-verzui sau
transparente, cu bule de aer în interior (Glodariu 1974, p. 245; Gheorghiu 2005, p. 174), patru mărgele
din pastă de sticlă, de culoare brun-negricioasă (Gheorghiu 2005, p. 175).
Descoperirile monetare nu puteau lipsi din acest centru; astfel, cu menţiunea că provin de la
Costeşti, se cunosc două monede de tip Răduleşti-Hunedoara (Preda 1973, p. 302; Gheorghiu 2005, p.

141
184). Cu certitudine, din acest centru provin următoarele monede: două drahme de tip Dyrrhachium
(una imitaţie - Macrea 1935, p. 155-156; Gheorghiu 2005, p. 187), 35 de monede din bronz emise de
oraşul Histria (Macrea 1935, p. 148-156; Glodariu et alii 1998, nr. 78; Gheorghiu 2005, p. 187),
monede (nu cunoaştem numărul) emise de Messambria (Glodariu 1974, p. 257; Gheorghiu 2005, p.
188), o monedă celtică târzie, de tip Simmering (Macrea 1935, p. 157; Gheorghiu 2005, p. 187), două
imitaţii după denari republicani romani, al căror prototip a fost emis în primul sfert al secolului I î.
Chr.; alte opt monede de acelaşi tip au fost descoperite în anul 1943 (Macrea 1935, p. 156-157;
Gheorghiu 2005, p. 190), un sestertius de la Domiţian, bătut între 95-96 d. Chr. (Gheorghiu 2005, p.
190); un dupondius de la Traian şi un as, foarte probabil bătut de acelaşi împărat între anii 103-111 d.
Chr. (Macrea 1935, p. 158; Gheorghiu 2005, p. 191).
Centrul de la Costeşti-Cetăţuie este un important centru religios (fapt demonstrat de prezenţa
sanctuarelor) şi militar (vezi cele două turnuri-locuinţă aflate pe acropolă, în care locuia conducătorul
centrului; mai mult decât atât, s-a presupus că reşedinţa regelui Burebista - şi prin aceasta capitala
regatului dac din timpul său - s-a aflat aici), dar şi meşteşugăresc/comercial, dacă avem în vedere
prezenţa numeroaselor unelte şi piese din fier, bronz şi argint, descoperirile monetare sau multitudinea
de piese de import.

I. 1. b. Centrul de la Costeşti–Blidaru (harta 2/18).

Centrul de la Costeşti-Blidaru (plan 7), plasat pe mamelonul numit de localnici Blidaru (la
altitudinea de 705 m), se află faţă în faţă cu dealul Cetăţuie, tot pe partea stângă a Apei Grădiştii, într-
un loc în care valea se îngustează brusc. Fortificaţia, care permitea supravegherea drumului de acces
spre Sarmizegetusa Regia, era compusă din două incinte cu turnuri de apărare, ridicate din blocuri de
calcar, iar aproximativ în centrul incintei I se găsea un turn-locuinţă. În apropiere au fost descoperite
urmele unor sanctuare patrulatere de tipul aliniamentului de coloane, cu plinte din calcar.
Sanctuarele se află pe dealul Pietroasa lui Solomon, la circa 200 m deasupra Pârâului Pietros,
pe drumul ce duce spre Luncani. Plintele, cu diametre de 0,75 m şi înălţime de 0,42 m, au fost aşezate
pe o substructură din piatră cu diametrul de 0,85-0,90 m, distanţa dintre plinte fiind de 2,20 m. Cel de
al doilea sanctuar a fost identificat în apropierea unei gospodării, cu plinte de 0,58-0,60 m în diametru
şi o înălţime de 0,15-0,20 m. Din păcate, nu se cunosc dimensiunile celor două sanctuare şi nici
orientarea lor (Daicoviciu şi Ferenczi 1951, p. 48; Daicoviciu 1954, p. 56; Crişan 1986, p. 196;
Glodariu et alii 1996, p. 67; Glodariu et alii 2003, p. 107-108; Rusu-Pescaru 2005, p. 27-29).
Pe dealul Blidaru, în apropierea fortificaţiei, aproape de satul Ohaba Ponor şi pe şaua dintre
satele Federi şi Ponorici s-au găsit, în urma unor cercetări de suprafaţă, grămezi de zgură de fier,
provenite probabil de la reducerea minereului, care atestă atât prelucrarea aici a acestui metal, cât şi
existenţa unor cuptoare în apropiere (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 22-23; Gheorghiu 2005, p. 147).
Alături de cele două cetăţi fortificate, reşedinţe aristocrate şi cu scopuri militare, au mai fost
făcute o serie de descoperiri şi în alte puncte, pe care le vom prezenta pe scurt în rândurile de mai jos:
- în punctul Şesul Ciorii, o terasă situată pe versantul nordic al Dealului Făeragului, chiar
deasupra văii - un turn de veghe (Popescu 1963, p. 456; 1963a, p. 575; Daicoviciu et alii 1973, p. 83;
Daicoviciu et alii 1989, p. 186, 251; Glodariu et alii 1988, p. 64; 1996, p. 66);
- în punctul Ciocuţa, un mamelon dispus la sud-vest de Dealul Cetăţuia - un puternic turn de
pază (Daicoviciu 1979, p. 111; Daicoviciu et alii 1989, p. 180, 181; Florea 1989-1993, p. 34; Glodariu
1983, p. 90-91; Glodariu et alii 1988, p. 60; 1996, p. 62);
- în punctul Cetăţuia Înaltă, un deal despărţit de Dealul Cetăţuia prin Valea Sasului - un
puternic turn de apărare şi supraveghere (Daicoviciu et alii 1955, p. 228-230; Daicoviciu 1972, p. 132;
1979, p. 111, 113-114; Daicoviciu et alii 1989, p. 70, 123, 153, 181, 218, 248, 251; Glodariu 1983, p.
90-91; Florea 1989-1993, p. 34; Glodariu et alii 1988, p. 60-61; 1996, p. 62-63);
- în drumul spre Vârful Merişorului - blocuri de piatră cioplită, provenite de la o fortificaţie
(Daicoviciu et alii 1973, p. 84);
- în punctul Dosul Brăiţei sau Dâlma Brăiţei, din apropierea cetăţii de pe Cetăţuie, la sud-vest
de aceasta - un val circular de pământ, rămăşiţă a unui turn (Daicoviciu et alii 1960, p. 316; Daicoviciu
1964, p. 115-116; Daicoviciu et alii 1989, p. 157, 185-186; Glodariu 1983, p. 90-91; Florea 1989-
1993, p. 34);

142
 - în punctul Poiana Perţii, situat spre nord-vest de Platoul Blidarului, mai jos de el, sub o
pantă împădurită - un turn de dimensiuni mari (Daicoviciu et alii 1954, p. 144-146; Popescu 1965, p.
594; Daicoviciu et alii 1973, p. 73-74; 1989, p. 161, 184-185, p. 251; Glodariu 1983, p. 93; Glodariu
et alii 1988, p. 65; 1996, p. 66, 67; Pescaru et alii 2004, p. 48, 49);
- în punctul Dealul Mare din Pietroasa, din apropierea cetăţii Blidaru, după toate aparenţele -
urmele unui turn (Daicoviciu et alii 1973, p. 84; Glodariu et alii 1988, p. 62);
- în punctul Curmătura Făeragului, în dreapta potecii ce duce pe platoul de pe Culmea
Făeragului - resturile unui turn cu ziduri de 2,60 m grosime (Glodariu 1983, p. 93; Glodariu et alii
1988, p. 64; 1996, p. 66; Daicoviciu et alii 1989, p. 159, 184, 251; Pescaru et alii 2004, p. 48);
- în punctul Platoul sau Dealul Făeragului - urmele a trei turnuri construite în linie pe
mijlocul lui, cu ziduri groase de 2,60 m (Daicoviciu et alii 1989, p. 67, 68, 75, 137, 138, 142, 146, 184,
247, 251; Glodariu et alii 1996, p. 64, 66);
- în punctul Curmătura Tocaciu sau Curmătura Tocaciului, care se prezintă sub forma unui
platou de mari dimensiuni pe partea din stânga a Apei Grădiştii - materiale arheologice dacice şi
presupusa existenţă a unui turn (Glodariu 1983, p. 93; Glodariu et alii 1988, p. 71; 1996, p. 74;
Daicoviciu et alii 1989, p. 185);
- în punctul La Vămi, aflat la aproximativ 300 de metri depărtare de Turnul lui Mihu, spre
Luncani - ruinele unui turn de pază şi ale unui cuptor (Glodariu 1983, p. 93; Glodariu et alii 1988, p.
64; 1996, p. 67; 2006; 2007; Daicoviciu et alii 1989, p. 197, 252; Pescaru et alii 2004, p. 49);
- în punctul Muchea Chişetoarei - patru turnuri, trei pe terasele şi unul puţin mai departe
(Daicoviciu et alii 1955, p. 227-228; Glodariu 1974, p. 223; 1983, p. 94; Glodariu et alii 1988, p. 71;
1996, p. 73; Daicoviciu et alii 1989, p. 154, 185, 251; Pescaru et alii 2004, p. 48-49);
- în punctul Muchea lui Todirici, paralelă cu pârâul lui Todirici şi în amonte de el, se găsesc
cinci terase etajate; pe cea mai de sus, cea mai apropiată de Blidaru - două turnuri (Glodariu 1983, p.
94; Glodariu et alii 1988, p. 71; 1996, p. 74; Daicoviciu et alii 1989, p. 185, 251; Pescaru et alii 2004,
p. 49);
- În punctul Pârâul lui Todirici, pârâu ce se varsă în Apa Grădiştii, în amonte de Valea
Chişetoarei, între cele două văi - două turnuri de pază (Glodariu 1983, p. 94; Glodariu et alii 1988, p.
71; 1996, p. 73; Daicoviciu et alii 1989, p. 185, 251);
- în punctul Poiana Chişetoarei, pe malul din stânga văii, chiar lângă drumul antic -urmele
unui turn din piatră (Daicoviciu et alii 1989, p. 161, 185, 251);
- în punctul Poiana Popii, la vest de drumul spre Blidaru - un turn de pază (Glodariu 1983, p.
93; Glodariu et alii 1988, p. 64; 1996, p. 66; Daicoviciu et alii 1989, p. 184, 251; Pescaru et alii 2004,
p. 48);
- în punctul Turnul lui Mihu, aflat în apropierea drumului actual care leagă gura Văii
Făeragului de Luncani-Târsa, pe o ridicătură dominantă - un turn sau o construcţie asemănătoare
(Glodariu 1983, p. 93; Glodariu et alii 1988, p. 64; 1996, p. 66; Daicoviciu et alii 1989, p. 196-197,
252);
- în punctul Bolsaia - un tezaur monetar format din 240 de piese de argint ale oraşelor
Dyrrachium şi Apollonia (Popescu 1963, p. 456; 1963a, p. 575).

I. 2. Grupul Sarmizegetusa Regia (harta 2/19).

Elementele care au constituit, în prima fază, nucleul aşezării civile din zona Sarmizegetusei
Regia, au fost probabil lucrările efectuate la ridicarea sanctuarelor din zona sacră, prin amenajarea
teraselor, prin transportul de la distanţe apreciabile a blocurilor de piatră şi prin ridicarea zidurilor,
lucrări ce au început în a doua jumătate a secolului I î. Chr. (Florea 1997, p. 89). Importanţa acestui
spaţiu sacru este demonstrată de lucrările de reamenajare continuă a câtorva temple, cum ar fi marele
sanctuar de andezit de pe terasa X, succedat de sanctuarul din calcar (Glodariu 1995, p. 126-129;
Glodariu et alii 1996, p. 109-129).
Dezvoltarea Sarmizegetusei Regia, după părerea cercetătorului Gelu Florea, a putut avea loc
datorită influenţei şi conexiunii dintre factorii politici, strategici şi economici.
Factorul politic constă în prezenţa puterii religioase şi militare în zonă, prin ridicarea de
construcţii religioase şi militare, demarate şi derulate pe parcursul mai multor generaţii. Acest fapt a
avut dimensiunea politică şi ideologică proprie unei autorităţi ambiţioase. Fortificaţiile din jurul

143
Sarmizegetusei, ca şi altele din Dacia, au jucat, probabil, un rol în controlul administrativ al teritoriilor
şi comunităţilor limitrofe, ele fiind expresia autorităţii şi prestigiului nucleului de elite, de esenţă
militară şi religioasă, din spaţiul intracarpatic (Florea 2011, p. 123, 124).
Factorul strategic nu pare să fi avut un rol atât de important în geneza Sarmizegetusei, în
contextul în care fortificaţiile din jurul ei au fost ridicate cu scopul de a o apăra, în funcţie de
principalele căi de acces. Fortăreaţa - amplasată în cel mai înalt punct - este de mici dimensiuni şi nu
apără întreaga zonă, ea adăpostind doar o garnizoană temporară. Rolul defensiv este transferat unui
sistem de fortăreţe, care arată importanţa pe care autoritatea o dădea acestei zone şi ambiţiei sale de a
controla şi de a interzice accesul, redând totodată şi prestigiul autorităţii, al celor care deţineau puterea
(Florea 2011, p. 125, 126).
Factorul economic a deţinut de asemenea un rol secundar - în raport cu factorul religios - la
naşterea Sarmizegetusei, dar în etapele următoare a devenit fundamental în dezvoltarea acesteia.
Având în vedere configuraţia zonei, lipsită de resurse agricole dar cu multe resurse de fier, s-a
dezvoltat metalurgia fierului, fapt demonstrat prin numărul mare al descoperirilor (depozite şi/sau
piese folosite în prelucrarea sa), mărturie a unei specializări în acest meşteşug (Florea 2011, p. 126-
128).
Complexul de la Sarmizegetusa Regia este împărţit la sfârşitul secolului I d. Chr. în trei părţi
funcţionale distincte (plan 32): zona sacră, care cuprinde sanctuarele şi amenajările de cult, amplasate
în poziţie centrală faţă de celelalte două (plan 63); apoi, fortăreaţa propriu-zisă, înconjurată de ziduri
imense şi, în fine, aşezarea civilă, aşezată pe terase întinse la sud şi la est de piemont (Glodariu et alii
1996, p. 83-139).
În continuare, vom prezenta succint zona sacră şi sanctuarele descoperite în acest centru, şase
patrulatere, de tipul aliniamentelor de plinte şi trei circulare.
Sanctuarul mare de calcar, patrulater, se află pe terasa a XI-a şi este orientat NE-SV. Este
realizat din patru şiruri a câte cincisprezece coloane (în total 60), cu distanţa dintre şiruri de 3,20 m, iar
între coloane de 2,50 m. Plintele sunt amplasate pe o substructură din piatră de râu cu diametrul de
1,60-1,85 m şi adâncimea de 1,60 m/1,90 m, legată cu lut şi în formă de pâlnie. Complexul - care
aparţine primei faze de construcţii, caracterizată prin folosirea plintelor de calcar - este de tipul
aliniamentelor de coloane (Daicoviciu et alii 1959, p. 336-337, 395-399; Daicoviciu et alii 1960, p.
357; Daicoviciu et alii 1961, p. 303-305; Daicoviciu 1972, p. 207; Crişan 1977, p. 391-395; 1986, p.
176-185; Daicoviciu et alii 1980, p. 161-163; 1983, p. 233; 1986, p. 115; Antonescu 1984, p. 51-66;
Strîmbu şi Glodariu 1981, p. 377-386; Rusu-Pescaru 2005, p. 33- 44).
Sanctuarul mic de calcar, de formă patrulateră, este situat în extremitatea sudică a terasei a XI-
a şi este orientat NE-SV. Construit din trei şiruri a câte şase plinte de calcar, aşezate pe o substructură
construită din piatră legată cu lut, se datează tot în prima fază de construcţii, caracterizată prin
folosirea calcarului, fiind de acelaşi tip cu cel de mai sus (Ferenczi 1973, p. 63-65; Daicoviciu 1972, p,
209; Crişan 1986, p. 187; Rusu-Pescaru 2005, p. 44-45).
Pe terasa a X-a, situată la vest de terasa a XI-a, s-a descoperit un sanctuar patrulater din
coloane de calcar, orientat NE-SV. Acesta a fost împrejmuit cu stâlpi din calcar de formă rectangulară
şi avea la colţuri blocuri din calcar. Atât stâlpii, cât şi blocurile, au fost aşezate pe lespezi din piatră de
calcar, cu lungimea de 2,30 m, lăţimea de 0,60 m şi grosimea de 0,10 m. Nu se cunosc numărul de
şiruri şi de plinte ale sanctuarului, care se datează tot în prima fază de construcţii, fiind de acelaşi tip
cu cele de mai sus (Daicoviciu et alii 1953, p. 158; Daicoviciu 1972, p. 210; Crişan 1986, p. 188;
Rusu-Pescaru 2005, p. 47).
Tot pe terasa a X-a a fost descoperit un alt sanctuar patrulater de andezit, ce suprapune
sanctuarul de calcar. Este orientat NE-SV şi este alcătuit din şase rânduri cu câte zece plinte fiecare (în
total 60 de plinte), grosimea acestora fiind de 0,35 m, iar diametrele între 2,05 şi 2,25 m. Distanţa între
şiruri este de 4 m, iar între plinte de 1,60 m. Plintele sunt aşezate pe substructuri din piatră şi lut, cu
diametrul de 2,70 m şi înălţimea de 1,28 m, deasupra cărora sunt aşezate baze de coloane, tot din
andezit (cu 1,20 m în diametrul care se îngustează până la 1,10 m şi o înălţime de 0,50 m), peste care
urmau tamburii de coloane din acelaşi material, cu o lungime de 0,92-1,18 m şi diametrul de 0,81m-
0,82 m. Acest sanctuar l-a determinat pe Constantin Daicoviciu să formuleze două ipoteze: fie
sanctuarul nu a fost terminat, fie se găsea sub cerul liber, fără acoperiş. Hadrian Daicoviciu, plecând
de la ceea de a doua ipoteză, presupune că pe coloane au fost aşezate recipiente din andezit, de mari
dimensiuni, în care se făceau libaţii şi se aduceau ofrande divinităţii. Sanctuarul este de tipul

144
aliniamentului de coloane şi se datează în a doua fază de construcţii, caracterizată prin folosirea
plintelor de andezit (Daicoviciu et alii 1951, p. 108-110; 1952, p. 292-296; 1953, p. 156-164;
Daicoviciu 1972, p. 210; Crişan 1986, p. 184-194; Rusu-Pescaru 2005, p. 45-47).
Sanctuarul mare patrulater de andezit se află în capătul de nord al terasei a XI-a şi este orientat
N-S. Din el se păstrează doar câţiva stâlpi rectangulari de andezit (0,22 m x 0,18 m, înălţime 0,60-0,70
m), amplasaţi pe margini, iar în interior se găsesc cinci plinte, două rectangulare, de 0,58 m x 0,58 m şi
trei circulare, cu diametrul de 0,52 m.
Plintele erau aşezate pe trei şiruri, dar nu se poate preciza cu exactitate numărul acestora.
Sanctuarul este de tipul aliniamentului de coloane şi se încadrează în cea de-a doua fază de construcţie
(Daicoviciu et alii 1951, p. 118; 1952, p. 287-288; 1961, p. 303; Daicoviciu 1972, p. 210; Crişan 1986,
p. 195; Rusu-Pescaru 2005, p. 48).
Sanctuarul mic patrulater de andezit este situat pe latura nordică a terasei a XI-a şi este
orientat N-S. Măsoară 12 m x 9,20 m, este înconjurat de stâlpi din andezit (0,22 m x 0,18 m) pe cele
patru laturi, iar în interior se află trei şiruri de coloane, cu câte şase plinte fiecare. Plintele, circulare, au
diametrele cuprinse între 0,68-0,70 m şi sunt amplasate pe o substructură din piatră şi lut. Distanţa
între coloane este de 1,50 m, iar între şiruri de 2 m. Sanctuarul este de acelaşi tip cu sanctuarul mare
patrulater de andezit şi se datează din aceeaşi fază de construcţie cu acesta (Daicoviciu et alii 1951, p.
117-118; 1952, p. 287-288; 1961, p. 303; Daicoviciu 1972, p. 209-210; Crişan 1986, p. 194-195;
Rusu-Pescaru 2005, p. 48-53).
Sanctuarul mare circular este amplasat pe terasa a XI-a şi este compus din trei cercuri
concentrice, care au o construcţie cu absidă în mijloc. Primul cerc, cel exterior, are diametrul de 29,4
m şi este alcătuit din blocuri mari de andezit aşezaţi unul lângă celălalt, în număr de 104. În interiorul
acestuia, lipit de el, se află al doilea cerc, compus din 180 de stâlpi înguşti şi 30 laţi, din andezit. Cel
de al treilea cerc se află la o distanţă de aproximativ 3,65 m de cercul interior cu stâlpi de piatră şi are
un diametru de 20 m. Este alcătuit din 84 de stâlpi de lemn, cu diametrul de 40 cm la nivelul solului,
înfipţi în pământ la o adâncime de 1,40-1,60 m, fiecare având la bază câte un bloc de calcar.
Construcţia cu plan absidal din centru, orientată NV, este delimitată de 34 de stâlpi din lemn, de
asemenea înfipţi în pământ, la o adâncime aproximativ egală cu cea a celor care formează cercul cu
stâlpi de lemn şi au la bază câte un bloc de calcar. Edificiul a fost interpretat la descoperire ca unul sub
cerul liber, apoi ca fiind calendar al dacilor, mai apoi ca sanctuar în adevăratul sens sau ca un edificiu
monumental acoperit (Daicoviciu et alii 1951, p. 115-117; 1952, p. 283-287; 1953, p. 156-164; 1959,
p. 336-337; 1961, p. 303; Daicoviciu 1972, p. 235-260; Antonescu 1984, p. 71-88; Daicoviciu et alii
1983, p. 232-234; Crişan 1986, p. 200; Rusu-Pescaru 2005, p. 62-70).
Sanctuarul mic circular, cu diametrul de 12,50 m, se află pe terasa a X-a, la nord de sanctuarul
mare circular şi este format dintr-un cerc compus din 114 stâlpi de andezit, aranjaţi în treisprezece
grupe, respectiv unsprezece de câte opt stâlpi înguşti şi unul mai lat, o grupă din şapte stâlpi înguşti şi
unul mai lat şi una din şase stâlpi înguşti şi unul mai lat. Stâlpii, cu înălţimea de 0,60-0,70 m, lăţimea
de 20,5 m-20,8 cm şi grosimea de 0,15 m, au fost puşi direct pe vatra sanctuarului, amenajată din
pământ bine bătătorit şi acoperită cu un strat gros de 7-8 cm de arsură, mai gros spre extremitatea
cercului (Daicoviciu et alii 1953, p. 153-156; 1959, p. 336; 1961, p. 303-304; Daicoviciu 1972, p. 260-
263; Crişan 1986, p. 208; Rusu-Pescaru 2005, p. 70-71).
Soarele de andezit a fost descoperit la NV de marele sanctuar circular şi se prezintă sub forma
unui pavaj circular, construit din andezit, cu diametrul de 6,98 m şi compus dintr-un disc central cu
diametrul de 1,46 m, respectiv zece raze, lungi de 2,76 m fiecare. Spre marginea exterioară a pavajului
sunt practicate nişte scobituri dreptunghiulare, în care intră partea inferioară a unor pietre din marmură
dolomitică prelucrate în formă de T, iar în partea sa de sud se găseşte o vatră de foc circulară, cu
diametrul de 1,05 m, pe care, în momentul descoperirii, s-au găsit două fragmente de ceramică şi
câteva oase de porc. De pe acest disc porneşte o săgeată din blocuri de calcar, orientată spre nordul din
timpul secolului I d. Chr.; între blocurile care au marcaje, se află unul care coincide cu echinocţiile
(Daicoviciu et alii 1961, p. 304; 1962, p. 466-467; Crişan 1973, p. 62-63; Stănescu 1986, p. 105-129;
1996, p. 237-268; Rusu-Pescaru 2005, p. 48-53).

Aşezarea civilă
În acest centru s-a dezvoltat în mod deosebit prelucrarea minereurilor de fier, foarte abundente
în munţii din zonă. Minereul de fier descoperit în centrul de la Sarmizegetusa Regia provine din

145
muntele Bătrâna (Gheorghiu 2005, p. 147), iar primele cuptoare de redus minereul (opt la număr),
care conţineau zgură şi mangal, au fost descoperite încă de la începutul secolului al XIX, de către B.
Aigler (Jacó 1966, p. 112; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 21; Gheorghiu 2005, p. 147). Aceste date
au fost confirmate de cercetările începute în anul 1950 de către C. Daicoviciu, în cadrul cărora s-au
identificat cele opt cuptoare; acestea sunt de două tipuri: rectangulare, când aveau pereţii din piatră şi
rotunde, când pereţii erau din lut. Pereţii erau ridicaţi pe un strat de pietriş de stâncă, peste care s-a pus
un strat subţire de pământ bine făţuit (Daicoviciu et alii 1955, p. 208-209; Glodariu şi Iaroslavschi
1979, p. 21-22; Gheorghiu 2005, p. 147). În apropiere, pe valea Tâmpului, au fost descoperite alte
cuptoare de redus minereul, circulare, cu lupe mari de fier, de circa 40 kg (35-40 cm în diametru -
Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 22; Gheorghiu 2005, p. 147).
Dovadă a prelucrării minereurilor de fier sunt şi atelierele descoperite în cartierele civile, ca de
exemplu atelierul de pe terasa a VIII-a, aflată în imediata apropiere a zonei sacre, la nord-nord vest de
aceasta. Atelierul constă într-o construcţie din lemn, fără substrucţură de piatră, ridicată din bârne de
lemn şi pari groşi înfipţi în pământ, învelitoarea fiind din şindrilă sau din paie. În colţul de nord-est se
află vatra de foc a forjei, de formă circulară, la o înălţime de 10-12 cm faţă de podină. În interiorul şi
în apropierea lui s-au descoperit cincisprezece lupe de fier, numeroase unelte folosite la prelucrarea
metalului, dar şi unelte produse în acest atelier: dălţi, cleşti, baroase, ciocane, pile, seceri, coase,
greble, cosoare, sape, topoare, săpoaie, securi, tesle, cuţitoaie, barde, sfredele, scoabe (Daicoviciu et
alii 1952, p. 297-302; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 39; Gheorghiu 2005, p. 148; Florea 2011, p.
135). Un alt atelier de fierărie este cel de pe terasa Căprăreaţa, situată într-un cartier mărginaş, la
aproximativ un kilometru spre nord-est de zona sacră. Construcţia este din lemn, iar intrarea în interior
se făcea prin două porţi de lemn, de dimensiuni mari. În interior a fost descoperită vatra de foc,
mărginită de două cruste concentrice de lut vitrifiat (1,55 m x 2,70 m şi 0,60 m x 2,00 m), iar sub vatră
pământul era înroşit de focul ce a ars pe ea, până la adâncimea de un metru. Alături de vatră s-au
descoperit atât unelte de făurărie, cu urme de folosire, cât şi unelte confecţionate în acest atelier. Pe o
terasă învecinată atelierului au fost descoperite aproximativ 1000 kg de fier brut, sub formă de lupe -
presupunem că aici se afla depozitul din care se alimenta acesta (Glodariu 1975, p. 107-134; Glodariu
şi Iaroslavschi 1979, p. 39-40; Gheorghiu 2005, p. 148; Florea 2011, p. 135). Se remarcă faptul că
această producţie a fierului a fost direct coordonată şi supravegheată de autoritatea centrală, fierul fiind
foarte important, mai ales în perioada războaielor cu romanii (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 19);
numărul mare de piese descoperite, mai ales unelte agricole, ne face să credem că aici au existat cele
mai mari ateliere de fierărie din sud-estul Europei, iar producţia a fost destinată şi schimburilor, care
se efectuau cu regiuni ale Daciei unde zăcămintele de fier lipseau (Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p.
41; Iaroslavschi 1997, p. 62-63).
O dezvoltare deosebită a avut-o şi prelucrarea şi producţia de piese din metale neferoase,
(bronz, argint şi aur), care constau din piese de uz cotidian, de echipament şi de podoabe (Rustoiu
1996, p. 45, 55; Iaroslavschi 1997, p. 58; Florea 2011, p. 138), fapt dovedit prin descoperirea
atelierului mixt, de pe terasa VIII, care dispunea de o baterie de opt cuptoare şi de piese din fier şi
bronz (ploan 64). Cuptoarele, de formă rectangulară şi cu pereţii din piatră, au fost folosite la obţinerea
bronzului, aici fiind descoperite bucăţi de zgură, stropi de cupru, lingouri de bronz, dar şi piese din
bronz - un vas cu defecte de turnare, un ac, aplici şi plăci. Alături de acestea au mai fost descoperite o
bucată de cositor ce servea la obţinerea bronzului şi o bucată de zgură de alamă, care păstrează forma
creuzetului (Daicoviciu et alii 1955, p. 208-209; Gheorghiu 2005, p. 155).
O piesă deosebită este falera din bronz găsită pe una din terasele estice ale Dealului Grădiştii.
Piesa, de forma unui disc uşor arcuit cu diametrul de 7,23 cm, este realizată prin turnare, ulterior prin
strunjirea suprafeţei exterioare şi ornamentată prin incizie cu un motiv vegetal. Înainte de realizarea
decorului, a fost acoperită cu un strat de argint. Obiectul este de origine romană şi se datează în
ultimele decenii ale secolului I d. Chr.-începutul secolului II d. Chr (Ferencz 2009, p. 63-66).
Prelucrarea argintului şi a aurului este evidenţiată atât prin trusa de unelte pentru argintărie-
aurărie (descoperită sub forma unui depozit în nivelul al II-lea de pe terasa a VIII-a), probabil cea mai
complexă din Dacia (conţinea un ciocănel, un cleşte cu distanţator, o cuţitoaie de dimensiuni mici, o
nicovală, dălţi, punctatoare, pile, cute şi piese în curs de prelucrare - Glodariu et alii 1997, nr. 88;
Gheorghiu 2005, p. 155; Florea 2011, p. 138), cât şi prin brăţările spiralice masive din aur, descoperite
în punctul numit Căprăreaţa (o pantă abruptă), situat în imediata apropiere a zonei sacre. Acestea au
fost descoperite într-o groapă (aflată la aproximativ 600 m spre est-sud-est de zona sacră), acoperită cu

146
o lespede dreptunghiulară nefasonată de mari dimensiuni, din micaşist, cu dimensiunile de 50 cm x 35
cm. În interiorul gropii au fost sesizate două compartimente distincte, suprapuse, de formă relativ
triunghiulară, de asemenea realizate din lespezi nefasonate de aceeaşi factură. În interiorul
compartimentelor respective se aflau şase, respectiv patru piese multispiralice din aur, de diferite
dimensiuni, depuse perechi, cele de dimensiuni mai mici aflându-se în interiorul celor de dimensiuni
mai mari. Groapa a fost executată în apropierea unei stânci de formă piramidală (la aproximativ cinci
metri de aceasta), de dimensiuni mari, care pare să marcheze locul respectiv, pe un loc uşor îndreptat,
ca o mică terasă (50 cm x 50 cm). Complexul era relativ rotund la gură, uşor alungit pe axul nord-sud,
cu diametrul maxim de 1 m, cel minim de 80 cm, iar adâncimea actuală de 90-95 cm în partea
superioară şi 75-80 cm în cea inferioară. Grija cu care a fost realizată groapa şi aşezate lespezile, ne
arată că este vorba de o depunere rituală şi nu de o ascundere în grabă a pieselor. Prin urmare, avem
de-a face cu o depunere votivă într-un complex de cult; obiectele, care nu poartă urme de uzură, de
folosinţă îndelungată, reprezintă o ofrandă, dar pot fi, deopotrivă, piese componente ale unei truse
rituale de ceremonie a preoţilor, ceremonii care nu aveau un caracter popular ci unul închis, la care
participau doar persoanele cu o poziţie deosebită în stat - membri ai casei regale, fruntaşii cetăţilor,
nobilii din anturajul regilor şi casta marilor preoţi (Ciută şi Rustoiu 2007, p. 99-111).
În cele ce urmează vom prezenta nouă dintre brăţările plurispiralice de aur, recuperate de către
statul român, aflate în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României9.
1. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/1, nr. inv. 326.690) cu 6,5 spire, din aur, cu cele două
extremităţi aplatizate şi de formă rectangulară; corpul este decorat pe fiecare extremitate cu câte şapte
palmete, care conţin incizii sub formă de brăduţ, iar la mijloc cu un şir de puncte. Extremităţile sunt
alcătuite din câte o placă dreptunghiulară, terminată într-un cap de animal stilizat. Suprafaţa plăcilor
dreptunghiulare este decorată cu şiruri de mici linii incizate în formă de brăduţ. Corpul tijei, înaintea
palmetelor, este înconjurat de cercuri realizate prin incizie.
Dimensiuni: diametrul exterior - 12,4 cm; înălţimea maximă - 8,2 cm; înălţimea minimă - 5,2
cm; grosimea tijei - 4,5-5 mm; lăţimea plăcii - 1,8 cm; grosimea plăcii terminale - 3,4 mm; greutate -
982,20 gr.
2. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/2, nr. inv. 326.691) cu 7,5 spire, din aur, cu cele două
extremităţi aplatizate şi de formă dreptunghiulară; corpul este decorat pe fiecare extremitate cu câte
şapte palmete, care conţin incizii în formă de brăduţ, iar la mijloc cu un şir de puncte. La extremităţi se
află câte o placă dreptunghiulară, terminată într-un cap de animal stilizat. Suprafaţa plăcilor este
decorată cu şiruri transversale de incizii arcuite. Pe corpul tijei, înaintea palmetelor, apar cercuri care o
înconjoară, realizate prin incizie.
Dimensiuni: diametrul maxim - 11,4 cm x 11,7 cm; înălţimea maximă - 10,2 cm; înălţimea
minimă - 7,6 cm; greutate - 982,20 gr.
3. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/3, nr. inv. 326.692) cu 7,8 spire, din aur, cu cele două
extremităţi aplatizate şi de formă dreptunghiulară; corpul este decorat pe fiecare extremitate cu câte
şapte palmete, care conţin incizii în formă de brăduţ, iar la mijloc cu un şir de puncte. La extremităţi se
află câte o placă dreptunghiulară, terminată într-un cap de animal stilizat. Suprafaţa plăcilor este
decorată cu linii în formă de brăduţ, realizate prin incizie. Animalele de la extremităţi au ochii situaţi
pe margini, gura redată printr-o incizie şi capetele decorate cu cercuri de dimensiuni mici. Pe corpul
tijei, înaintea palmetelor, apar cercuri care o înconjoară, realizate prin incizie.
Dimensiuni: diametrul maxim - 10,4 cm x 10,5 cm; înălţimea maximă - 7,5 cm; diametrul tijei
- 4,5-5 mm; greutate - 1.115,31 gr.
4. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/4, nr. inv. 326.693) cu 6,5 spire, din aur, cu cele două
extremităţi aplatizate şi de formă dreptunghiulară; corpul este decorat pe fiecare extremitate cu câte
şapte palmete, care conţin incizii în formă de brăduţ, iar la mijloc cu un şir de puncte. La extremităţi se
află câte o placă dreptunghiulară, terminată într-un cap de animal stilizat. Suprafaţa plăcilor este
decorată cu şiruri transversale de incizii arcuite. Pe corpul tijei, înaintea palmetelor, apar cercuri care o
înconjoară, realizate prin incizie.
Dimensiuni: diametrul maxim - 10,4 cm x 10,6 cm; înălţimea maximă - 11 cm; înălţimea
minimă - 7,5 cm; grosimea tijei - 4-6 mm; lăţimea plăcii - 1,9 cm; greutate - 927,89 gr.

9
Înformaţiile sunt luate din procesul verbal de predare primire a pieselor care au participat la expoziţia Bijuterii
antice, organizată de Nuzeul Naţional Brukenthal în perioada 6 iunie - 29 iunie 2008.

147
 5. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/5, T. G. 5) cu 6,5 spire, din aur, cu cele două extremităţi
aplatizate şi de formă dreptunghiulară. Corpul este decorat pe fiecare extremitate cu câte şapte
palmete, care conţin incizii în formă de linii în zig-zag, iar pe mijloc cu un şir de puncte; totul este
încadrat în romburi. La extremităţi se află câte o placă dreptunghiulară, care se termină într-un cap de
animal stilizat, în relief, cu botul teşit drept, ca un rât de porc. Suprafaţa plăcilor este decorată cu linii
oblice incizate şi cu incizii punctiforme dispuse liniar. Pe corpul tijei, înaintea palmetelor, apar cercuri
care o înconjoară, realizate prin incizie. Pe muchii apar puncte incizate.
Dimensiuni: diametrul maxim - 11,5 cm; înălţimea maximă - 16 cm; grosimea tijei - 3,5 mm;
lăţimea plăcii - 1,9 cm; greutate - 764,95 gr.
6. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/6, T. G. 6) cu 4,5 spire, din aur; la capete se găsesc câte un cap
de animal, stilizat, care redă un şarpe cu botul lung, decorat cu linii arcuite. Urmează o placă
dreptunghiulară, decorată cu şiruri transversale de incizii arcuite, dispuse în 4,5 grupe de metope.
Corpul este ornamentat cu un decor compus din şapte palmete, care conţin incizii în formă de brăduţ,
iar mijlocul cu un şir de puncte. Pe corpul tijei, înaintea palmetelor, apar două grupe a câte două
cercuri care o înconjoară, realizate prin incizie. Plăcile terminale sunt opuse ca mod de suprapunere.
Dimensiuni: diametrul maxim - 12,5 cm; înălţimea maximă - 13,3 cm; grosimea tijei - 6 mm;
lungimea desfăşurată - 1,78 m; greutate - 1.062,55 gr.
7. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/7, T. G. 7) cu 6,75 spire, din aur, cu cele două extremităţi
aplatizate. Capetele tijei au fost mai întâi aplatizate, iar apoi zona respectivă a fost împărţită în trei
câmpuri distincte. Cele de la extremităţi imită într-o formă schematizată câte un cap de şarpe; apoi
urmează câte o porţiune mai lată, relativ orizontală, decorată cu mai multe linii incizate, dispuse în
formă de spinare de peşte. Cea mai lungă porţiune este decorată cu şapte palmete, imprimate prin
ştampilare, care sunt, la rândul lor, flancate de brâuri supraînălţate, decorate cu linii fine incizate.
Porţiunea aplatizată şi tija, rotundă în secţiune, sunt unite prin incizii rotunjite, care marchează
conturul tijei în porţiunea vizibilă, din faţă şi lateral; de asemenea, se observă trei linii duble incizate,
între care se găsesc două câmpuri mai înalte cu o mică creastă centrală. Partea dinspre tija netedă este
decorată cu o linie în zigzag, incizată, vârfurile unghiurilor frânte fiind marcate cu ajutorul unor mici
puncte, obţinute cu ajutorul unui instrument ascuţit. Partea decorată, cu toate cele trei zone, are o
lungime de 24 cm. Palmetele sunt în număr de şapte şi apar la fiecare dintre cele două capete, fiind
însă marcate diferit. La unul dintre capete avem primele şase palmete realizate cu aceeaşi ştanţă, lungă
de 1,8 cm. Urmează apoi a şaptea palmetă, executată cu o ştanţă lungă de 1,6 cm. După ştanţare
porţiunea nu a mai fost cizelată. La unul din capete, în locul unde prima palmetă se uneşte cu coama,
sunt aplicate, prin ciocănire cu un poanson de dimensiunile unui ac, două marcaje sub forma unor
arcade în genul pavilionului unei urechi umane. Decorarea porţiunii cu palmete a fost obţinută prin
aplicarea unor lovituri puternice, cu ştanţe care aveau imprimate decorul în negativ.
Dimensiuni: diametrul maxim - 12,2 cm; înălţimea maximă - 10 cm; grosimea tijei - 5,5 mm;
lungimea desfăşurată - 2,50 m; greutate - 1.196,03 gr.
8. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/8, T. G. 8) cu 5,5 spire, din aur, cu cele două extremităţi
aplatizate. Capul şarpelui este realizat prin decorare cu două linii incizate, de o parte şi de cealaltă a
unei lini centrale despicată spre coamă, realizată prin incizare. Porţiunea dreptunghiulară aplatizată -
coama - are aplicat de nouă ori un decor de liniuţe fine sub forma motivului brăduleţului,
perpendiculare pe direcţia tijei. Părţile laterale ale coamei, supraînălţate, sunt la rândul lor decorate cu
liniuţe fine, în formă de spinare de peşte. Partea dreaptă a coamei are aplicat, suplimentar, un şir de
incizii punctiforme. Este de subliniat faptul că doar această piesă are marginea coamei decorată.
Palmetele (în număr de şase, ceea o face deosebită de celelalte piese, care au câte şapte palmete) au, la
locul de întâlnire al nervurilor, mici punctuleţe în relief, iar alte două puncte, tot în relief, se află pe
partea sa lată; primele cinci au fost aplicate cu aceeaşi ştanţă, ultima fiind aplicată cu o alta. Porţiunea
dintre palmete şi tija netedă este decorată cu un grupaj de două linii incizate, care se repetă de trei ori.
Unul dintre capete are - suplimentar - zona dintre linii îmbogăţită cu liniuţe foarte fine.
Dimensiuni: diametrul maxim - 12 cm; înălţimea maximă - 9,6 cm; grosimea tijei - 6 mm;
lungimea desfăşurată - 2,50 m; greutate - 1.136,03 gr.
9. Brăţară plurispiralică (Pl. 64/9, T. G. 9) cu 5,5 spire, din aur. Capul de şarpe are gura
alungită, părţile laterale marcate cu linii curbe incizate, iar mijlocul cu un şir de puncte. Ochii sunt
marcaţi, lateral, cu un poanson rotund. Coama, dreptunghiulară, are pe centru un şir de incizii
punctiforme, de o parte şi de alta cărora sunt imprimate zece grupe de liniuţe scurte, incizate, sub

148
formă de brăduţ. Partea stângă, supraînălţată, are un decor sub forma spinării de peşte, iar cea dreaptă
are între şirurile de liniuţe un mic spaţiu nedecorat. Palmetele, prezente la ambele capete, au fost
aplicate de câte şapte ori, cu aceeaşi ştanţă - foarte asemănătoare, dar nu identică, cu cea utilizată la
decorarea ultimei palmete a brăţării numerotată cu numărul opt. Porţiunea dintre palmete şi tija netedă
este decorată cu două grupe a câte trei linii incizate.
Dimensiuni: diametrul maxim - 11,5 cm; înălţimea maximă - 9,2 cm; lungimea desfăşurată -
2,12 m; greutate - 682,30 gr.
Sub autoritatea regală se pare că activa şi atelierul monetar descoperit pe terasa a V-a, sub
extensia romană a fortificaţiei, la 38 m de la poarta de sud, spre cea de vest. Aici au fost descoperite
patru ştanţe monetare din bronz, prinse în manşoane din fier, care serveau la imitarea monedelor
romane republicane şi imperiale. Ştanţele aveau urme de prelucrare evidente, iar una dintre ele era
fragmentară. Prima dintre ele, în ordine cronologică, imită fidel un denar republican bătut de C.
Cassius în 126 î. Chr., cea de a doua este tot o imitaţie după un denar roman republican, bătut de către
C. Hosidius Geta în anul 68 î. Chr., a treia este o imitaţie fidelă a unui denar imperial, bătut de către
împăratul Tiberius şi are legenda [TI. CAES]AR DIVI AVG F AUGVSTV[VS], iar a patra, cea
fragmentară, este doar un manşon intermediar (Glodariu et alii 1992, p. 57-68; Glodariu et alii 1996, p.
105; Iaroslavschi 1997, p. 59; Gheorghiu 2005, p. 183; Florea 2011, p. 138).
O dezvoltare deosebită a avut-o în acest centru confecţionarea ceramicii, în special a celei
pictate cu motive vegetale şi zoomorfe; (Pl. 63) descoperită până acum doar în complexul dacic din
Munţii Orăştiei (motiv pentru care a şi fost numită ceramică de curte), aceasta era produsă în ateliere
locale, probabil în cea de-a doua jumătate a secolului I d. Chr. şi nu a avut timp să se răspândească,
decât în câteva aglomerări din vecinătate. Astfel de piese au fost descoperite în cadrul cetăţii pe Terasa
cu oale pictate (Daicoviciu et alii 1953, p. 181-183), pe Terasa cu stâna (Daicoviciu et alii 1955, p.
204-207), pe Terasa Depozitului de vase (Palkó 1961, p. 305-305; Florea şi Palkó 1991, p. 41-52), pe
Terasa a III-a, pe Terasa a VIII-a (Daicoviciu et alii 1953, p. 181-183; Florea 1994, p. 55-57), pe
Terasa a VII-a, în cisternă, dar şi în zonele ce ţineau de acest centru: Faţa Ceţii (Daicoviciu 1964, p.
119, nr. 31), Feţele Albe (Daicoviciu et alii 1973, p. 76), Meleia (Daicoviciu et alii 1961, p. 313-314).
Vasele pictate sunt lucrate în totalitate la roată, dintr-o pastă realizată dintr-un lut foarte fin,
peste care s-a aplicat o angobă, considerată de provenienţă elenistică; de culoare alb-gălbuie, aceasta a
fost aplicată prin scufundarea vasului într-o baie sau cu ajutorul unui căuş sau a unei pensule mai
groase. Arderea vaselor este foarte bună, chiar şi în miezul lor. Atât în angobă, cât şi în vopseaua ce a
fost aplicată după ardere, s-a observat prezenţa fierului, calciului şi a siliciului. Motivele decorative au
fost trasate mai întâi cu ajutorul liniilor, generându-se atât motive vegetale - frunze sau flori - redate
naturalist sau stilizat, cât şi reprezentări animaliere, reale sau imaginare. La aceste vase, întreaga
suprafaţă era acoperită cu vopsea de culoare alb-gălbuie, galbenă şi uneori neagră (se presupune că
ultima provenea de la arderea secundară). Înainte de a picta diferite motive, artistul schiţează, cu un
obiect ascuţit, conturul a ceea ce doreşte să reprezinte. Culorile pe care le foloseşte nu sunt prea variate
- diferite nuanţe de roşu şi mai ales de brun, dar nu lipseşte nici culoarea galbenă sau neagră. Ca
motive, cele mai frecvente sunt frunzele de viţă-de-vie, iar dintre animalele reale, păsările sau
cornutele, redate în mişcare sau repaus. Însă, dintre toate, cel mai bine este redat vulturul, prezent pe
două vase; merită amintit, de asemenea, vasul cu un frumos decor în formă de liră. Din păcate, nu ni s-
a păstrat nici un vas întreg pentru a vedea dacă acestea reprezintă scene, ori dacă animalele sunt doar
elemente decorative. Atitudinea de mişcare a unora pledează pentru existenţa unor compoziţii, a unor
scene în adevăratul sens al cuvântului (Crişan 1969, p. 197-202; Florea 1998, p. 146-155).
Se poate afirma că vasele pictate în stil figurativ se datează, în linii mai largi, încă din
secolului I d. Chr. (spre sfârşit), dar adevărata lor producţie a început în perioada cuceririi romane -
din acest motiv, nu au avut timp să se răspândească pe o arie mai largă (Florea 1998, p. 179).
Statutul social înalt al celor ce locuiau în această zonă este dat şi de numărul mare de piese de
import (vase din bronz şi sticlărie), atât din lumea romană, cât şi din cea mediteraneeană (Florea 2011,
p. 140).
În acest centru au existat instalaţii de captare, de transport şi de drenare a apei. Existenţa unor
amenajări de acest tip, speciale, au fost demonstrate în punctul La Tău, unde apa a două izvoare a fost
captată şi dusă prin două conducte de teracotă la un decantor, confecţionat din lemn de brad (acesta era
asemănător unei putini din doage legate cu trei cercuri de lemn), care avea capacitatea de aproximativ
3000 de litri. Conductele de teracotă intrau în decantor prin partea superioară, dinspre nord şi est, iar

149
ieşirea apei se făcea printr-un tub de plumb prevăzut cu o sită, prin latura de sud. Tubul era fixat în
partea inferioară a decantorului, dar mai sus de fundul acestuia şi se continua cu tuburi din teracotă,
care se îmbucau unele pe altele şi erau protejate de jgheaburi de lemn. Prin aceste tuburi apa a fost
transportată, prin cădere, pe terasele inferioare, cu locuinţe şi ateliere.
A doua instalaţie de acest fel se afla în zona sacră, unde a fost captat un izvor, iar apa era
transportată prin conducte, aşezate pe un pat de lut galben, bine bătătorit, spre sanctuarele de la est şi
vest de izvor şi spre terasa inferioară, cea cu numărul XII. Evacuarea apei provenite din precipitaţii se
făcea prin canale săpate în pământ şi prin canale din elemente cioplite în piatră de calcar, astfel de
elemente fiind descoperite în zona sacră (Glodariu et alii 1996, p. 106-107).
Caracteristica acestui centru, unic faţă de alte aglomerări din această perioadă, este amplasarea
într-un peisaj montan, sărac în terenuri fertile pentru agricultură, dar bogat în zăcăminte de fier, cele
care au creat premisele dezvoltării prelucrării lor la scară înaltă, produsele rezultate fiind destinate atât
pentru schimburi cu regiunile învecinate, cerealiere, cât şi cu alte ţinuturi - o dovadă în acest sens sunt
produsele de import descoperite aici, în special cele din bronz (acest fapt demonstrează că elitele de
aici au reuşit să atragă valori, fie prin schimburi, fie prin anumite forme de centralizare, respectiv prin
tributuri şi/sau donaţii). Centrul constituia prim-planul social şi religios, expresia depăşirii
particularităţilor micro-comunitare şi presupunea implicarea, în acelaşi timp, a clerului specializat, cel
care intermedia relaţia comunităţii şi a indivizilor cu divinitatea. Complexitatea şi mărimea
monumentelor publice de cult arată prestigiul şi autoritatea spirituală a centrului (Florea 2011, p. 149-
150).
În jurul centrului de la Sarmizegetusa existau o serie de fortăreţe, unele construite în scopul de
a sprijini militar regiunea, pentru a apăra şi a controla căile de acces faţă de punctul central, altele ca
rezidenţe fortificate ale aristocraţiei; doar în scop militar au fost ridicate turnurile izolate, amplasate
de-a lungul căilor de acces.
Iată mai jos principalele puncte fortificate din zona Sarmizegetusei Regia:
- în punctul Vârful lui Hulpe - o cetate dacică, care însă nu a fost cercetată sistematic
(Daicoviciu 1972, p. 76, 137, 153; Glodariu 1982, p. 28; 1983, p. 47, 100, 112, 114, 118, 124, 128,
130, 154; 2004, p. 541; Glodariu et alii 1988, p. 78; 1996, p. 81; Florea 1986-1987, p. 86-87;
Daicoviciu et alii 1989, p. 42, 81, 89, 171, 172, 208, 229, 246, 253, 255);
- în punctul Comărnicelu Cetei sau Ceata - presupusa existenţă a unei cetăţi dacice, de
asemenea necercetată (Daicoviciu et alii 1959, p. 382; 1973, p. 83, 84; Daicoviciu 1964, p. 119;
Daicoviciu et alii 1989, p. 42, 156, 160, 208, 219, 253, 255; Florea 1986-1987, p. 87; Glodariu et alii
1988, p. 79; 1996, p. 81, 175);
- în punctul Cioaca lui Rârjoi sau Rujoi, la câteva sute de metri mai departe de Cioaca lui
Alexandru - vestigii dacice; spre casa pădurarului s-au descoperit fragmente dintr-un turn sau o
locuinţă (Glodariu et alii 1988, p. 74; 1996, p. 76);
- în punctul Dealul Anineşului - resturile unor turnuri masive (Daicoviciu et alii 1989, p. 125;
Glodariu et alii 1988, p. 73, 79; 1996, p. 82);
- în punctul Lupoaia - urme de locuire dacice (zid, turn ?) - Roska 1942, p. 313, nr. 9;
Daicoviciu et alii 1973, p. 85; Daicoviciu et alii 1989, p. 69, 160, 189-190, 251; Florea 1986-1987, p.
85; Glodariu et alii 1988, p. 72-73; 1996, p. 75;
- în punctul Dealul Arieşului, aflat la vest de Vârful lui Hulpe - un turn de pază (Daicoviciu et
alii 1989, p. 208).
- în punctul de la Feţele Albe, Faţa Albă sau Şesul cu Brânză - o aşezare civilă, care se întinde
pe aproximativ 20 de terase (între care şi cea de la Şesul de Brânză, cu 5 terase amenajate de mâna
omului) sprijinite cu ziduri de piatră, realizate în tehnica murus Dacicus. Aici, la Şesul de Brânză,
există un sanctuar circular, o locuinţă circulară, construcţii gospodăreşti cu anexe (depozit de cereale),
o captare de apă cu bazin şi conducte (Popescu 1966, p. 715; 1967, p. 362; 1967a, p. 527; 1968, p.
684; 1969, p. 516; 1970, p. 562; 1970a, p. 441; Daicoviciu 1971; 1972, p. 12, 44, 49, 151-153, 162,
166, 194, 214, 264-265, 326; Daicoviciu et alii 1973; 1989, p. 62, 74, 79, 81, 129, 138, 161, 162, 163,
164-165, 171, 172, 174, 192-193, 229, 230, 231, 249-250, 252, 255; Daicoviciu şi Glodariu 1969;
1976, p. 77-79; Glodariu 1974, p. 225, 238; 1983, p. 21, 26, 31, 35-36, 39-41, 43, 45, 47-48, 152-153;
1994; Glodariu et alii 1988, p. 79-80; 1996, p. 82; Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 54, 69-70, 80, 114,
120, 149, 153, 155-157, 160-162, 164; Babeş 1971, p. 378; Dărăbanţ 1979; Floca 1981, p. 13, 15;
Antonescu 1984, p. 16, 67; Florea 1986-1987, p. 86, 91; 1987-1988, p. 1098; 1989-1993, p. 35; 1998,

150
p. 149; Bordea şi Mitrea 1989, p. 261; Rustoiu 1993, p. 140; Iaroslavschi 1995; Glodariu et alii 1988,
p. 135-147; 1996, p. 141-153; Bodó şi Ferencz 2002). Sanctuarul, aflat pe terasa a III-a, este de tipul
celor circulare cu stâlpi de calcar şi are un diametru de 10,8 m. Stâlpii îi sunt dreptunghiulari, înfipţi în
pământ şi de două tipuri: unii înalţi şi înguşti (cu 17-20 cm în lăţime, 10-12 cm în grosime, cel mai
înalt păstrat de 78 cm, 36 la număr), alţii scunzi şi laţi (cu înălţimea de 20-23 cm, lăţimea de 33-42 cm,
grosimea de 18-19,5 cm, numărul celor descoperiţi fiind de 9 (Daicoviciu 1971, p. 257-262;
Daicoviciu 1972, p. 265; Crişan 1977, p. 208; Rusu-Pescaru, 2005, p. 61-62).

I. 3. Grupul Luncani – Piatra Roşie (harta 2/20).

Centrul de la Piatra Roşie (plan 38) adăpostea în prima incintă, ridicată din blocuri de calcar, o
singură construcţie de mari dimensiuni şi cu un aspect pretenţios, care pare să fi fost reşedinţa
conducătorului.
Aici, alături de materiale ceramice numeroase şi variate, au fost descoperite multe piese din
fier, între care cele mai importante sunt două fragmente de vase, descoperite în groapa naturală
(Daicoviciu 1954, p. 94) şi o spadă de tip celtic, descoperită în acelaşi loc cu vasele (Daicoviciu 1954,
p. 90-91). Unul dintre cele mai de preţ produse dacice din fier cunoscute până acum, este învelişul
subţire al unui scut de paradă din lemn, descoperit în colţul de sud-vest al clădirii absidale, de pe terasa
nr. I (Pl. 66/1). Resturile învelişului, aşezate în ordinea lor potrivită, dau scutului o formă ovală, cu
diametrul mare de 73 cm şi cel mic de 60 cm. Placa, forjată, este lucrată cu mâna. Motivele decorative
geometrice, vegetale şi zoomorfe sunt asociate şi dispuse în mai multe registre. Astfel, pe cel exterior,
care înconjoară scutul de jur-împrejur, se observă un şir de astragale pe marginea interioară; restul
zonei este neted, cu orificiile cuielor ce fixau placa pe lemnul scutului vizibile. Al doilea registru are
formă de semilună cu coarnele în sus şi este încadrat de un brâu subţire de forma unei sfori răsucite; pe
el se poate observa, în relief, motivul ovulelor continue, despărţite prin bastonaşe-săgeţi. Registrul al
treilea înconjoară întreg scutul şi cuprinde o friză cu motive animaliere şi vegetale; se văd două labe
anterioare ale unei feline, un caliciu şi vrejuri sinuoase. Al patrulea registru, perfect circular, este
decorat cu palmete între care apare un element decorativ sub formă de săgeată. În centrul piesei se află
cel de-al cincilea registru, care prezintă, în relief, imaginea unui bour, simbol al forţei, în mişcare spre
stânga, încadrat într-un cerc format din acelaşi brâu de sfoară răsucită. În jurul bourului sunt
reprezentate mai multe frunze de palmier - una sub bot, una sub pântec, iar alta deasupra (Daicoviciu
1954, p. 119-121).
Printr-o serie de descoperiri importante - două tipare din lut ars pentru turnat aplici rotunde
(Daicoviciu 1954, p. 81) şi o nicovală de orfevrărie (Daicoviciu 1954, p. 78) - toate efectuate în turnul
B, s-a presupus ca aici a funcţionat şi un atelier de prelucrat bronzul. Ideea pare să fie întărită de
descoperirea a diferite obiecte din bronz (un disc, mai multe aplici, plăci, fibule - Daicoviciu 1954, p.
92-94), dar şi a mai multor fragmente de vase din bronz, cum ar fi: un suport masiv de vas, descoperit
în turnul 2; o buză de vas, descoperită în turnul 1; ataşul profilat al unui lighean, descoperit în turnul 4;
un fragment de lighean, descoperit în groapa naturală; o toartă, descoperită în groapa naturală; o placă
subţire, ce provine de la un vas, descoperită pe terasa 1, sub turnul 4 (Daicoviciu 1954, p. 94-95).
O piesă de valoare şi însemnătate mare, descoperită în turnul B, este bustul-mască din bronz
turnat, al unei divinităţi feminine (probabil Bendis), cu spatele gol şi deschis (Pl. 66/2). Ambele braţe
erau probabil îndoite de la cot şi ridicate în sus, deşi braţul drept este rupt complet (celui stâng îi
lipseşte palma). Ochii sunt indicaţi de două găuri rotunde, în care erau încrustate pastile de sticlă sau
de pastă colorată. În partea de jos, sub cei doi sâni, se află o toartă, folosită la fixarea piesei pe un
perete sau pe un suport. Bustul mai prezintă două tortiţe, de o parte şi de alta a capului, cea din stânga
fiind ruptă. Sânii, proeminenţi, sunt acoperiţi de o tunică cu deschizătură largă şi bordură groasă, iar
capul cu un văl legat în cruci, ce se desparte prin două incizii. Marginile vălului sunt delimitate de
două linii adâncite. Deasupra frunţii se află un acoperământ triunghiular, cu linii adânci pe toate trei
marginile. Obiectul are înălţimea de 14,7 cm şi lăţimea de 13 cm (Daicoviciu 1954, p. 117-118).
O altă piesă deosebită este o lampă de bronz cu trei braţe, turnată. Printr-un gât al rezervorului
pentru ulei, de forma unui glob turtit la cele două capete, se turna uleiul; alte două părţi componente
ale piesei sunt piciorul, de forma unui cerc şi cele trei braţe, care au câte un orificiu la capăt, în care
era introdus fitilul. Lampa era suspendată cu ajutorul a trei lănţişoare din bronz, lucrate cu mâna,
fiecare dintre ele alcătuit din câte două fire cu capetele îndoite în formă de ochi. Lănţişoarele se legau

151
de buza răsfrântă a orificiului pentru turnat ulei, prin câte o gaură realizată în aceasta. În total sunt
patru găuri, dar una este ruptă din timpul confecţionării piesei - de aceea se presupune că cel de al
patrulea lanţ nu a existat. Capetele de sus ale lanţurilor sunt legate între ele printr-un inel cu capetele
răsucite, confecţionat tot din bronz. Piesa, care este o lucrare helenistică târzie, a fost făurită fie în
sudul grecesc, fie în atelierele din oraşele pontice, prin intermediul cărora - cel mai probabil - a ajuns
aici şi se poate data la începutul secolului I î. Chr. Descoperită în groapa naturală, are următoarele
dimensiuni: înălţimea lămpii - 5 cm, diametrul orificiului pentru turnat ulei - 2,1 cm, diametrul
orificiului, împreună cu buza răsfrântă - 3,1 cm, diametrul cercului piciorului - 3,9 cm, lungimea
braţelor - 7 cm, distanţa dintre extremităţile braţelor - 11 cm, diametrul exterior al orificiului braţelor -
3,4 cm, lungimea lănţişoarelor - 11 cm, diametrul inelului ce leagă cele trei lănţişoare - 2,3 cm
(Daicoviciu 1954, p. 114-117).
Alături de piesele din metal au fost găsite şi mai multe fragmente de vase din sticlă, în groapa
naturală, în turnul 3 şi turnul 2 (Daicoviciu 1954, p. 97). Descoperirile monetare din timpul
săpăturilor, foarte importante, sunt următoarele: o imitaţie de tetradrahmă de argint thasiană, din a
doua jumătate a secolului II î. Chr. sau din primele două decenii ale secolului I î. Chr.; o monedă de
bronz emisă de Histria, datată între sfârşitul secolului II î. Chr. - începutul secolului I î. Chr.; patru
denari romani republicani, primul de la Q Fabius Labeo (150-125 î. Chr.), al doilea de la P. Servilius
Rullus (89 î. Chr.), al treilea de la C. Vibius Pansa (87 î. Chr), iar al patrulea, o imitaţie de argint
barbară după un denar roman al lui M. Porcius Laeca, datează din anii 124-103 î. Chr. Alături de
acestea se mai cunosc încă două monede, descoperite de către localnici în cetate (Daicoviciu 1954, p.
75-77).
La aproximativ 400 m de zidurile cetăţii, în anul 1981, s-a descoperit un tezaur format din
denari romani republicani, care conţine 277 de piese încadrate cronologic între anii 211-43 î. Chr.
Nouă dintre ele sunt imitaţii după piese bătute între anii 83-76 î. Chr.; cele mai vechi, patru la număr,
sunt reprezentate de denari anonimi, bătuţi la Roma după anul 211, iar cea mai recentă este o piesă
bătută de către M. Antonius (Pavel şi Andriţoiu 1994, p. 79-121; Gheorghiu 2005, p. 189).
Şi în jurul acestui centru există o serie de aşezări şi fortificaţii, pe care o să le prezentăm pe
scurt mai jos:
- în punctul Dealul lui Bogdan - mai multe terase cu urme de locuire (Daicoviciu et alii 1989,
p. 190, 251; Glodariu et alii 1988, p. 73; 1996, p. 75);
- în punctul Grădiştea Luncanilor - urmele unor valuri de pământ (Daicoviciu et alii 1989, p.
129, 198);
- în punctul Luncani-Platou - mai multe urme de locuire (Daicoviciu et alii 1989, p. 13, 52, 53,
128, 139, 151, 171, 229, 230, 233, 248, 249, 252);
- în punctul Poiana Omului, aflat pe treapta superioară a platoului Luncanilor, deasupra
Dealului Alunului, mai exact la SSV de acesta şi la nord de înălţimea Rotunda - urme arheologice de
perioadă dacică (Daicoviciu et alii 1989, p. 201);
- în punctul Porumb - urme de locuinţe (Daicoviciu et alii 1989, p. 199);
- în punctul Valea Stupăriei - urmele unor valuri de pământ (Daicoviciu et alii 1989, p. 138,
196);
- în punctul Vârful Secuiului - urmele unor gospodării (Daicoviciu et alii 1989, p. 64, 198,
252; Glodariu et alii 1996, p. 170);
- în punctul Vârful Străin - urmele unor gospodării (Daicoviciu et alii 1989, p. 198, 252);
- în punctul Curmătura Săcuiului - tezaur monetar format din 491de denari republicani şi nouă
monede thasiene (Glodariu 1974, p. 267; Gheorghiu 2005, p. 189).

Acropolele acestor locuiri umane, delimitate de restul aşezării într-o manieră sau alta în teren,
constituiau sectoarele ocupate doar de aristocraţie. Construcţiile monumentale (turnurile-locuinţă,
locuinţele de mari dimensiuni) marchează statutul ocupanţilor acestor fortăreţe, funcţiile de prestigiu
fiind dublate de funcţiile militare.
Existenţa unei ierarhizări între centre este sugerată prin diferenţa de nivel de trai, de standardul
de viaţă, care este vizibil mai ales în cantitatea şi calitatea produselor, în accesul la mărfurile de
import, dar şi de cutume şi gesturi diferite, ca de exemplu preferinţa pentru anumite forme ceramice de
inspiraţie meridională, pentru parfumuri şi/sau produse de înfrumuseţare (Florea 2011, p. 172).

152
 Capitolul VI.
Concluzii

Asupra relaţiilor dintre geţi şi daci, părerile sunt împărţite, aşa cum reiese şi din lucrarea
noastră. De o parte se situează cercetătorii din anii ’70-’80, în frunte cu C. Daicoviciu (Daicoviciu
1967, p. 97-98), care susţin că geţii şi dacii sunt acelaşi popor, au aceeaşi cultură materială, spirituală,
limbă şi istorie, diferit fiind doar modul în care au fost numiţi de greci, respectiv romani. În
contradicţie cu aceştia se situează Alexandru Vulpe care, într-un studiu relativ recent, susţine
următoarele: „Apare însă destul de limpede că în sec. I a. Chr., în vremea lui Burebista, geţii şi dacii
alcătuiau două grupări diferenţiate nu numai teritorial, care îşi dobândiseră propriul prestigiu istoric”
(Vulpe 1998, p. 4).
În ceea ce priveşte Regatul Dac, putem observa că acesta a luat fiinţă în secolul I î. Chr., sub
conducerea regelui Burebista, care a reuşit să supună şi să unifice toate triburile geto-dacice în jurul
anului 70 î. Chr. (chiar 60 î. Chr., dacă acceptăm faptul că centrul de la Miercurea Sibiului a luat
sfârşit în urma acestor acţiuni), pe unele prin metode paşnice, pe altele prin luptă; mai apoi, prin jurul
anului 60 î. Chr., a pornit spre nord şi spre sud, iar în anul 55 î. Chr. spre Pontul Euxin, reuşind să
înfăptuiască cel mai mare regat al geto-dacilor, cunoscut sub numele de Regatul Dac.
Odată cu moartea lui, în jurul anului 44 î. Chr., Regatul Dac se destramă în patru, apoi în cinci
formaţiuni politice, ceea ce demonstrează că timpul de la unificare a fost prea scurt şi nu s-a reuşit
coagularea în întregime a culturii geto-dacice. De asemenea, prin aceasta se subliniază şi faptul că
triburile aveau, totuşi, o cultură şi obiceiuri diferite, fiind ţinute unite doar prin forţă; odată cu moartea
conducătorului, ele au revenit la forma iniţială. Probabil că regatul condus de Burebista, idee susţinută
şi de cercetătorul Alexandru Vulpe, a fost compus din cele cinci formaţiuni în care s-a şi destrămat
(Vulpe 1998, p. 5).
Cu toate acestea, după moartea lui Burebista, Regatul Dac a continuat să supravieţuiască, dar
pe o arie destul de redusă - sud-vestul Transilvaniei, cu centrul în Munţii Orăştiei. Acest fapt este
confirmat de o serie de noi descoperiri făcute în sud-estul Transilvaniei, în Defileul Oltului, în Munţii
Perşani, unde s-a descoperit un nou centru de putere dacic, cel puţin asemănător, mai ales din punct de
vedere religios, cu cel din Munţii Orăştiei, de la Sarmizegetuza Regia (Costea 2010, p. 71-85). Însă,
cele două centre au evoluat împreună, în relaţii foarte strânse, de aceea ne este foarte greu să afirmăm
cu toată încrederea că au făcut parte din două formaţiuni politice separate.
Tot în această perioadă s-au ridicat şi întărit principalele cetăţi din zona Munţilor Orăştiei şi s-
a dezvoltat o cultură materială superioară celei anterioare. Regatul Dac controla fierul din Munţii
Poiana Ruscă şi aurul din Munţii Apuseni, cunoscând o dezvoltare superioară faţă de formaţiunile
extracarpatice.
Datorită ascensiunii şi bogăţiei lui, Regatul Dac este ameninţat de către Imperiul Roman; prin
urmare, în jurul anului 90 d. Chr., odată cu venirea pe tron a regelui Decebal, formaţiunile politice se
reunesc sub conducerea sa, formându-se din nou Regatul Dac „mare”, dar de dimensiuni mult mai
reduse faţă de cel din secolul I î. Chr., cel condus de regele Burebista. Noul regat cuprindea doar
Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova şi avea ca centru regiunea Munţilor Orăştiei. Însă şi acesta
a avut o existenţă scurtă, supravieţuind doar până la cucerirea romană din anul 106 d. Chr. După acest
eveniment, Regatul Dac dispare definitiv de pe harta lumii antice, în locul său apărând Provincia
Romană Dacia.
Plecând de la izvoarele antice şi în urma cercetărilor arheologice, părerile despre structura
societăţii dacice sunt împărţite. Astfel, dacă unii cercetători susţin că societatea dacică este bipartită,
alţii, în frunte cu I. H. Crişan, susţin că aceasta este tripartită, introducând, pe lângă clasele sociale ale
nobililor şi oamenilor de rând şi clasa cavalerilor (de fapt capillati), respectiv o clasă de mijloc situată
între acestea; în opinia sa, de aici se alegeau şi preoţii, din clasa superioară alegându-se numai
conducătorii şi marii preoţi. Această idee este respinsă cu vehemenţă de către I. Glodariu, care susţine
existenţa unei clase a nobililor - din care se alegeau conducătorii şi preoţii - şi o clasă a oamenilor de
rând.
În ceea ce priveşte trecerea de la o clasă socială inferioară la o clasă superioară, părerile sunt,
de asemenea, împărţite. Unii susţin ideea nobilimii tradiţionale, aceea de sânge (adică te-ai născut
nobil, mori nobil şi te-ai născut sărac, mori sărac); în schimb alţii, susţin ideea că trecerea de la o clasă

153
socială inferioară la o clasă superioară se putea face fie prin merite, fie prin devotament faţă de
conducător, fie prin dăruire pe câmpul de luptă.
În urma cercetărilor arheologice s-a demonstrat că la sfârşitul secolului II şi începutul
secolului I î. Chr. aristocraţia tradiţională, „ceea de sânge”, este înlăturată şi înlocuită cu aristocraţia
militară, războinică, care se naşte în sud şi ajunge în Transilvania la începutul secolului I î. Chr., odată
sau cu puţin înainte de venirea la putere a lui Burebista şi de înfăptuirea Regatului Dac.
Despre existenţa sclavilor în Regatul Dac ne vorbeşte Hadrian Daicoviciu, care susţine ideea
că Dacia a fost un „stat sclavagist începător” (Daicoviciu 1972, p. 78). În opinia sa, sclavagismul nu
era dezvoltat şi se întâlnea doar în jurul palatelor nobiliare, sclavii fiind folosiţi doar în economia
casnică (Daicoviciu 1972, p. 76-91). Existenţa acestora este demonstrată arheologic prin descoperirea
unor cătuşe în cadrul depozitului de la Piatra Roşie (Sîrbu et alii, 2005, p. 56-57).
Aristocraţia se remarcă în cadrul societăţii dacice prin diferite forme de manifestare; relevante
sunt cele care aveau în vedere modul în care se înmormântau (evidenţiat prin inventar şi monument
funerar), în care se îmbrăcau (redat prin podoabe şi obiecte de artă, descoperite în tezaure) şi nu în
ultimul rând în care trăiau (reliefat prin locuinţele aristocrate în cadrul cărora îşi petreceau viaţa
împreună cu familiile lor).

În prima jumătate a secolului I î. Chr., centrul de putere din sud-vestul Transilvaniei reuşeşte,
printr-o serie de acţiuni militare şi diplomatice, să subordoneze formaţiunile politice dintr-o arie
întinsă - spre vest până la Dunărea de mijloc, spre nord-vest până la Morava, în partea de nord până la
Carpaţii Păduroşi, spre est până la Olbia, cuprinzând Dobrogea în întregime, iar în sud până la
Haemus, formând astfel Regatul Dac.
Pe parcursul celor aproape două secole de existenţă, aria stăpânită de regii din sud-vestul
Transilvaniei s-a restrâns, ajungând ca spre sfârşitul existenţei sale, sub regele Decebal, să cuprindă
numai zona intracarpatică şi Banatul.
Prin locuinţă aristocrată înţelegem spaţiul în care locuiau conducătorii fortificaţiilor împreună
cu familiile lor şi apropiaţii acestora, cu ajutorul cărora conduceau. Între aceştia îi amintim pe preoţi şi
pe cei mai viteji dintre războinici.
Locuinţele aristocrate se diferenţiază de cele comune prin locul unde sunt amplasate în cadrul
fortificaţiilor, prin modul în care sunt construite şi prin inventarul descoperit în interiorul şi în jurul
lor.
Acestea se regăsesc în cetăţi şi doar rar în aşezări fortificate (aşa cum se întâmplă în cazurile
locuinţelor de la Popeşti, Brad şi Miercurea Sibiului); ele sunt mai timpurii, datându-se între sfârşitul
secolului II î. Chr. - începutul secolului I î. Chr., înainte de înfăptuirea Regatului Dac de către
Burebista.
În cadrul cetăţilor dacice au fost descoperite locuinţe de dimensiuni mari, de obicei unicate
din punct de vedere arhitectural faţă de celelalte. De regulă sunt amplasate în centru şi se prezintă fie
sub forma turnurilor locuinţă, cele mai frecvente, fie ca locuinţe rectangulare, cu deambulator absidat
(mai rare).
Acropolele cetăţilor aparţineau exclusiv aristocraţiei, fiind adevărate curţi, întărite cu ziduri
din blocuri de calcar, palisade, şanţuri sau valuri de pământ.
Din numărul total de locuinţe identificate şi studiate de noi, 40% sunt reprezentate de turnurile
locuinţă, 26% de locuinţele patrulatere, 20% de locuinţele cu absidă şi 14% de locuinţele circulare
(grafic 3).
Turnurile-locuinţă, cele mai pretenţioase astfel de construcţii, se găsesc în zona capitalei
Regatului Dac (Sarmizegetusa Regia), în general în sudul Transilvaniei, cu câteva excepţii,
reprezentate de turnurile-locuinţă din cetatea de la Divici.
Acestea erau construite relativ unitar (se deosebesc între ele doar prin dimensiuni şi/sau prin
unele particularităţi, ce ţin de configuraţia terenului pe care au fost amplasate), având la bază două
paramente din blocuri de calcar, fasonate, cu emplecton între ele, iar în partea superioară cărămizi slab
arse sau o structură din lemn; învelitoarea era din şindrilă sau ţiglă. Toate aveau două niveluri de
locuire, despărţite între ele printr-un planşeu de lemn. Din aceste motive, considerăm că turnul-
locuinţă din cadrul cetăţii de la Ardeu este mai degrabă o locuinţă patrulateră, nu un turn locuinţă.
În urma cercetării amănunţite a acestora se observă două grupaje, unul reprezentat de
turnurile-locuinţă din zona Munţilor Orăştiei şi unul reprezentat de turnurile de la Tilişca, Căpâlna,

154
Divici şi cele din sud-estul Transilvaniei. Grupajului din Munţii Orăştiei îi este caracteristic faptul că
turnurile-locuinţă au fost amplasate în centrul fortificaţiei, în schimb ce celelalte sunt situate pe linia
elementelor de fortificaţie, ce au pe lângă rolul casnic şi un rol defensiv în cadrul fortificaţiilor.
Numai turnurile-locuinţă din primul grupaj au învelitoare din ţiglă de tip grecesc, cu o singură
excepţie (turnul-locuinţă de la Breaza, dar şi acest exemplu este nesigur - grafic 1, 2); de aceea,
părerea noastră este că ele au fost ridicate în jurul anilor 50 î. Chr., imediat după cucerirea cetăţilor de
la Pontul Euxim, de către meşteri greci. Celelalte, deşi sunt construite în aceeaşi tehnică, au învelitoare
de şindrilă şi au fost ridicate de către meşteri locali, la sfârşitul secolului I î. Chr. şi la începutul
secolului următor.
Baza din blocuri de calcar fasonate este caracteristică pentru 93% dintre turnurile-locuinţă;
doar 7% (turnul ? de la Ardeu) are baza din piatră locală nefasonată (grafic 4).
Baza din două paramente de blocuri de calcar fasonate, cu emplecton în mijloc, este
caracteristică pentru 86% dintre turnurile-locuinţă, doar 7% (turnul de la Braşov) având baza dintr-un
singur parament şi 7% (turnul ? de la Ardeu) din piatră locală nefasonată (grafic 5).
În ceea ce priveşte materialul din care a fost construit etajul, predominantă este cărămida, cu
un procent de 79%; lemnul apare într-un procent de 21% (grafic 6).
Învelitoarea este construită şi ea din două tipuri de materiale, reprezentate astfel: învelitoare
din şindrilă - 57%, învelitoare din ţiglă de tip grecesc - 43% (grafic 7).
În ceea ce priveşte suprafeţele utile ale parterelor turnurilor-locuinţă, ponderea cea mai mare o
au cele cu suprafaţa cuprinsă între 30 şi 40 m² (37%); cele cu suprafeţele cuprinse între 40 şi 50 m²
apar într-un procent 27%, cele cu suprafeţe cuprinse între 20 şi 30 m² apar într-un procent de 9%, la
fel ca cele cu o suprafaţă de sub 20 m² (grafic 8).
Suprafeţele totale ocupate de parterele turnurilor-locuinţă, în care sunt incluse şi zidurile, ne
oferă următoarea statistică: între 90 şi 100 m² şi între 130 şi 140 m² - 25%; între 110 şi 120 m² şi peste
200 m²-17%; între 60 şi 70 m² şi între 170 şi 180 m²- 8% (grafic 9).
Toate turnurile locuinţă au fost distruse prin incendiu în urma războaielor purtate între daci şi
romani, la începutul secolului II d. Chr.
Locuinţele patrulatere sunt specifice civilizaţiei dacice (ele fiind întâlnite pe întreg arealul
ocupat de daci), fiind încadrate cronologic pe parcursul secolelor I î. Chr.- I d. Chr. şi considerate ca
aparţinând aristocraţiei doar cele ce se află pe acropolele fortificaţiilor.
Locuinţele rectangulare cu deambulator absidat sunt întâlnite în cetăţile de la Piatra Roşie şi
de la Racoşul de Jos, precum şi în aşezarea fortificată de la Popeşti; şi acestea se datează pe parcursul
secolelor I î. Chr.-I d. Chr., fiind considerate locuinţe care au aparţinut elitelor (datorită spaţiului în
care au fost amplasate, modului în care au fost construite - cu latura nordică absidată, asemănătoare cu
încăperea interioară a marelui sanctuar circular de la Sarmizegetusa Regia - şi a materialelor
descoperite în interiorul şi în preajma lor).
Un loc aparte îl ocupă locuinţele circulare descoperite în capitala Regatului Dac,
(Sarmizegetusa Regia), dar şi împrejurimile acesteia, respectiv la Feţele Albe; prin inventarul special
(ceramica pictată cu motive zoomorfe şi vegetale), considerat o modă a vremii pentru elitele din
această zonă, sunt, implicit, considerate locuinţe ce au aparţinut unor elite.
Turnurile-locuinţă sunt specifice sudului Transilvaniei, cu o densitate mare în zona Munţilor
Orăştiei, în speţă a capitalei Regatului Dac, excepţie făcând cele de la Divici; locuinţele rectangulare şi
cu deambulator absidat sunt mai rare, dar sunt prezente atât în zona Munţilor Orăştiei (Piatra Roşie),
cât şi în sud-estul Transilvaniei (Racoşul de Jos), în Muntenia (Popeşti) şi Moldova (pe Siret, la Brad),
e drept, ultimele două fiind mai timpurii (secolul I î. Chr.).
Toate acestea arată că în spaţiul intracarpatic locuinţa aristocrată este reprezentată cu
precădere de turnul-locuinţă. Apariţia lui este contemporană cu cea a cetăţilor pe înălţimi şi reprezintă
o „modă” lansată, cel mai probabil, în zona nucleului din sud-vestul Transilvaniei şi poate şi din Banat
(Divici). O excepţie este locuinţa de la Piatra Roşie, cu bune analogii la sud de Carpaţi, la Popeşti.
Prin comparaţie, construcţiile din cadrul davelor de pe Siret arată diferit, la fel şi inventarul
(spre exemplu, aici se găsesc numeroase fragmente de amfore, precum şi de alte produse greceşti). În
acest spaţiu, pe acropolă, sunt concentrate mai multe clădiri, însă ele nu se remarcă prin
monumentalitate, aşa cum este cazul cetăţilor situate pe înălţimi. Acest fapt poate să fie consecinţa
unor structuri sociale care se exprimă diferit în cele două spaţii. Prin urmare, Ioan Glodariu avea
dreptate atunci când numea turnurile-locuinţă şi locuinţele patrulatere cu deambulator absidat palate,

155
(Glodariu 1983, p. 25-29), care reprezintă una din formele prin care aristocraţia dacică intracarpatică
îşi exprima prestigiul, în cadrul societăţii pe care o conducea şi o reprezenta.
Locuinţe care au aparţinut clasei înalte a societăţii dacice au existat, cu siguranţă, în toate
fortificaţiile şi cetăţile din Regatul Dac; însă, fie din lipsa cercetărilor, fie ca urmare a distrugerilor
rapide sau/şi din cauza populaţiilor aşezate de-a lungul timpului peste ele, ne rămân, în bună măsură,
încă necunoscute.
În urma studierii planurilor topografice ale cetăţilor şi fortificaţiilor, se poate observa că
majoritatea sunt amplasate în zona submontană sudică a arcului intracarpatic, ele formând un adevărat
sistem defensiv al zonei intracarpatice. Astfel, cetăţile din sud-estul Transilvaniei blocau accesul în
zona intracarpatică dinspre sud-est (din Muntenia), prin Cheile Buzăului, care fac legătura între
actualele localităţi Întorsura Buzăului şi Buzău, dar şi dinspre est, (din Moldova), prin Pasul Oituz.
Cetăţile din sudul Transilvaniei blocau intrarea în zona intracarpatică pe drumurile de plai, care
porneau din sud, din zona Olteniei (Horezu, Rânca, Novaci), iar centrul de la Divici, situat în sudul
Banatului, bloca accesul dinspre Porţile de fier ale Transilvaniei.
Totodată, cetăţile din sud-vestul Transilvaniei protejau zona bogată în minereuri de fier (foarte
importante în acea vreme) din zona Munţilor Şureanu şi a Munţilor Poiana Ruscă, în timp ce Piatra
Craivii şi Ardeu (cetăţile de acolo) protejau zona bogată în minereuri de aur a Munţilor Apuseni.

156
 VII. Abrevieri bibliografice

ACMITr. Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia pentru Transilvania. Cluj-

Napoca, I-IV.
Acta MN Acta Muzei Napocensis, Muzrul de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca.
ActaMP Acta Mvsei Porolissensis, Zalău.
Acta Terrae Acta Terrae Fogarasiensis, Muzeul Ţării Făgăraşului Valer Literat, Făgăraş.
Fogarasiensis
AISC Anuarul Institutului de Studii Clasice a Universităţii Victor Babeş din Cluj Napoca
AnB Analele Banatului, Timişăara.
AnB SN AnB SN - Analele Banatului, serie nouă, Arheologie – Istorie III, Timişoara
Apulum Apulum. Acta Musei Apulensis, Alba Iulia
AUVT Annales dʼUniversité „Valahia” Târgovişte, Târgovişte
ArchÈrt Archeologiai Értesitö, Budapesta
BAM Brvkenthal Acta Mvsei, Muzeul Naţional Brukenthal Sibiu.
Banatica Banatica. Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, Reşiţa
BAR BAR – British Archaeological Reports. Internaţional Series, Oxford
BMI Buletinul Monumentelor Istorice, Bucureşti
BulThrac Bulletin de Thracologie, Mangalia.
CA Cercetări arheologice, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti
CAANT Cercetări arheologice în aria nord-tracă, Bucureşti
CCA Cronica cercetărilor arheologice, Bucureşti
Celticum Celticum Supplément á Ogam.
CetDacTrans Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, Bucureşti.
CICSA Centrul de Istorie Comparată a Societăţilor Antice, Bucureşti.
Cumidava Cumidava, Anuarul Muzeului Judeţean de Istorie din Braşov, Braşov.
Dacia Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, Bucureşti.
Dacia NS Dacia. Revue de arhéologie et de historie anciene Nouvelles Série, Bucureşti.
Daco-Geţii Daco-geţii, 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din
Munţii Orăştiei, ed. A. Pescaru şi I. V. Ferencz, Deva, 2004.
Comerţ şi Comerţ şi civilizaţie. Transilvania în contextul schimburilor comerciale şi culturale
civilizaţie în antichitate, editori C. Comşa şi A. Rustoiu, Cluj 2005
Corviniana Corviniana. Acta Musei Corvinensis, Muzeul Castelul Corvinilor, Hunedoara
EJA European Journal of Archaeology, Bulgaria
EphNap Ephemeris Napocensis, Institutul de arheologie şi Istoria artei, Cluj-Napoca.
Histria Histria. Les résultats des fouilles.
Instrumentum Instrumentum. Bulletin du Groupe de travail europeen sur lʹartisanat et les
producţions manufacturees dans lʹAntiquite. Montagnac.
Istoria Istoria Românilor, vol I, Bucureşti, 2001, (coordonator M. Petrescu-Dâmboviţa şi
românilor I, Al. Vulpe.
2001
Istoria Istoria României I Compendiu, coordonatori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan,
României I, Institutul Cultural Român. Cluj-Napoca 2004.
2004
Istoria Istoria Transilvaniei I, coordonatori Ioan Aurel Pop şi Thomas Negler, Cluj-Napoca
Transilvaniei I, 2003.
2003
Istros Istros, anuarul Muzeului Brăilei, Brăila.
Materiale Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti
MI Magazin Istoric. Revistă de cultură istorică, Bucureşti.
Peuce Peuce, Institutul de cercetări ecomuzeale Tulcea.
Pontica Pontica. Studii şi materiale de istorie, arheologie şi muzeografie, Constanţa.

157
RevMuv Revista Muzeelor, Bucureşti
RMM Monumente istorice şi de artă. Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente
istorice şi de artă, Bucureşti.
SAC Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, I - Brăila, 1996, II -
Bucureşti, 1997.
Sargeţia Sargeţia. Acta Musei Devensis, Deva
SCIV Studii şi Comunicări de Istorie Veche, Bucureşti.
SCIVA Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie, Bucureşti
SCN SCN – Studii şi Cercetări Numismatice, Bucureşti
St.Cls. Studii Clasice
StComB Studii şi Comunicări Brukenthal, Muzeul Brukenthal, Sibiu
StComCar Studii şi Comunicări. Etnografie. Istorie, Caransebeş.
StUBB Studia Universitatis ”Babeş-Bolyai, series Historia, Cluj-Napoca.
SUC.SH Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica, Sibiu
Terra Sebus Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis. Sebeş.
Thraco-Dacica Thraco-Dacica. Institutul Român de Tracologie, Bucureşti.
Ziridava Ziridava. Muzeul judeţean, Arad.

158
 VIII. Bibliografie

Antonescu 1984 Antonescu D, Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984.

Ardevan 2006 Ardevan R. Monete, în Florea Costea Augustin Tipia - Ormenişului
comuna Augustin, judeţul Braşov, monografie arheologică, Braşov,
2006 p. 258 – 260.
Avram 1989 Avram Al., Gedanken üder den Thrakissch-Geto-Dakischen Adel.
În St. Cls., XXVI, 1989, p. 11-25.
Babeş 1971 Babeş M., Les fouilles archéologiques en Roumanie, în DaciaNS 15,
1971, p. 359-394.
Babeş 1988 Babeş M., Descoperiri funerare şi semnificaţia lor în contextul
culturii geto-dacice clasice. în SCIVA, 39/1, 1988, p. 3-32.
Badea et alii 1971 Badea L., Caloianu N., Dragu G., Judeţul Sibiu, Bucureşti, 1971.
Bălos 2006 Bălos A. Construcţii civile, în Florea Costea Augustin Tipia -
Ormenişului comuna Augustin, judeţul Braşov, monografie
arheologică, Braşov, 2006 p. 169 – 173, 234 – 235.
Bălos 2006a Bălos A. , Unelte din fier, în Florea Costea Augustin Tipia -
Ormenişului comuna Augustin, judeţul Braşov, monografie
arheologică, Braşov, 2006 p. 234 – 235.
Berciu 1969 Berciu D., Arta traco-getică, 1969, p. 123-146.
Berciu 1973 Berciu D., Scriere cu litere latine în complexul dacic de la Ocniţa
(Ocnele Mari jud. Vîlcea), în SCIV 24/4, 1973, p. 611-619.
Berciu 1974 Berciu D., Scriere cu litere greceşti la Ocniţa – Vîlcea, în SCIV
25/3, 1975, p. 381-388.
Berciu 1975 Berciu D., Masca de bronz de la Buridava dacică (Ocniţa), jud.
Vâlcea, din vremea lui Augustus, în Apulum XIII, 1975, p. 615 –
617.
Berciu 1979 Berciu D., Scriere cu litere latine şi greceşti descoperite la
Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea), în SCIV 30/4, 1979, p. 481 – 499.
Berciu 1981 Berciu D., Buridava dacică, Bucureşti, 1981
Berciu 1994 Berciu D., Craiova, în Preda C., Enciclopedia arheologiei şi istoriei
vechi a României, vol. I, 1994, p. 269.
Berciu 1944 Berciu I., Le nouvelles fouilles archéologique en Transylvanie, în
Revue de Transylvanie X, 1944, p. 131-136.
Berciu 1966 Berciu I., Cetatea dacică de la Piatra Craivii, în Macrea M., Floca
O., Lupu N., Berciu I., în CetDacTrans, Bucureşti, 1966, p. 45-57.
Berciu şi Popa 1971 Berciu I. şi Popa Al., Cetatea dacică de la Piatra Craivii, în
Sesiunea de comunicări ştiinţifice a muzeului de istorie-1964, vol I,
Bucureşti, 1971, p. 260-284.
Berciu şi Moga 1974 Berciu I. şi Moga V., Ceramica pictată din cetatea dacică de la
Piatra Craivii, în Apulum, XII, 1974, p. 70-75.
Berciu et alii 1965 Berciu I., Popa Al., Daicoviciu H., La forteresse dace de Piatra
Craivii, în Celticum, XII, 1965, p. 114-161.
Bodor 1981 Bodor A., Structura societăţii geto-dacice, în StD, 1981, pp. 7-22.
Bodó şi Ferencz 2002 Bodó C., Ferencz I. V., Unelte meşteşugăreşti descoperite în
aşezarea dacică de la Feţele Albe, în Ateliere şi tehnici
meşteşugăreşti. Contribuţii arheologice, Cluj-Napoca, 2002, p. 121-
144.
Bodó şi Ferencz 2004 Bodó C. şi Ferencz I. V., Câteva consideraţii privind fortificaţia şi
aşezarea dacică de la Ardeu (com. Balşa), jud. Hunedoara, în Istros
11, 2004, p. 147-158.
Bordea şi Mitrea Bordea G. P., Mitrea B., Découvertes monétaires en Roumanie –
1988, în DaciaNS 33, 1989, p. 259-266.
Cavruc 2000 Cavruc V., Repertoriul arheologic al judeţului Harghita, Sfântu
Gheorghe, 2000.

159
Căpitanu 1976 Căpitanu V., Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice în
aşezarea geto-dacica de la Răcătau (judetul Bacau), în Carpica
VIII, 1976, p. 49 – 120.
Căpitanu 1983 V. Căpitanu Cercetări arheologice în aşezarea geto – dacică de la
Răcătău, jud. Bacău, în MCA XV, 1983, p. 201-210.
Ceka 1972 Ceka H., Questions de numismatique illyrienne, Tirana 1972.
Chapman et alii 2006 Chapman J., Higman T., Slavchev V., Gaydarska B., Hanch N., The
Social context of the emergence, development and abandonment of
the Varna cemetery, Bulgaria, în EJA, 9, 2006.
Chirilă şi Matei 1986 Chirilă E. şi Matei Al. V., Tezaurul dacic de la Cehei, în ActaMP,
X, 1986, p. 95 – 125.
Ciugudean 1980 Ciugudean H., Mormântul dacic de la Blandiana (jud. Alba), în
Acta M N.,XVII, 1980, p. 425-432.
Ciugudean şi 1993 Ciugudean H. şi Ciugudean D., Un mormânt de războinic geto-dac
Ciugudean la Tărtăria (jud. Alba), în EphNap., 3, 1993, p. 77-79.
Ciută şi Rustoiu 2007 Ciută M., Rustoiu G. T., Consideraţii asupra unui complex
descoperit în proximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment
arheologico-judiciar, în Apulum XLIV, 2007, p. 99-111.
Costea 1995 Costea F., Repertoriul arheologic al judeţului Braşov, Braşov, 1995.
Costea 1996 Costea F., Fortificaţia dacică de la Braşov – Pietrele lui Solomon
(„Între Chietri”), în Cumidava XX, 1996, p. 71-86.
Costea 2002 Costea F., Dacii in sud-estul Transilvaniei. Înainte şi în timpul
stăpânirii romane, Braşov, 2002.
Costea 2004 Costea F., Repertoriul arheologic al judeţului Braşov, Braşov, 2004.
Costea 2006 Costea F., Augustin – Tipia Ormenişului comuna Augustin, judeţul
Braşov, monografie arheologică, Braşov, 2006.
Costea 2010 Costea F., Din nou despre centrul de putere al dacilor din Defileul
Oltului din Munţii Perşani, judeţul Braşov, în Sargeţia I serie nouă,
Deva, 2010, p. 71-85.
Costea et alii 2004 Costea F., Bălos A., Scurtu L., Sanctuarul rectangular cu baze de
coloane din tuf vulcanic de la Racoş – Tepia Ormenişului, jud.
Braşov, în Daco – geţii, Deva 2004, p. 321 – 328.
Crawford 1974 Crawford M. H., Roman Republican Coinage, I-II, Cambridge,
1974.
Crişan 1969 Crişan I. H., Ceramica geto-dacilor. Cu specială privire la
Transilvania. Bucureşti, 1969.
Crişan 1973 Crişan I. H., Cercetarea exhaustivă a „discului de andezit”, în
Şantierul arheologic dacic din Munţii Orăştiei, jud, Hunedoara
(1960-1966) – Grădiştea Muncelului, Materiale, X, 1973, p. 62-63.
Crişan 1975 Crişan I. H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975.
Crişan 1977 Crişan I. H., Burebista şi epoca sa, II, Bucureşti. 1977.
Crişan 1977a Crişan I. H., Cetatea a învins mileniile, în MI, 11, 1977, p. 2-5.
Crişan 1978 Crişan I. H., Ziridava, Arad, 1978.
Crişan 1980 Crişan I. H., Necropola dacică de la Cugir (jud. Alba), în Apulum
XX, 1980, p. 81-87.
Crişan 1980a Crişan I. H., Apariţia şi dezvoltarea statului la daci, în RMM, 4-5,
1980, p. 62-72.
Crişan 1980b Crişan I. H., Civilizaţia dacică în lumina noilor descoperiri, în
Ziridava, XII, 1980, p. 31-36.
Crişan 1980c Crişan I. H., Létat dace conduit par Burebista, în Dacia NS, XXIV,
1980, p. 5-17.
Crişan 1980d Crişan I. H., Lăcaşul princiar de la Cugir, în MI, 1, 1980, p. 4-8, 61.
Crişan 1986 Crişan I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986.
Crişan 1991 Crişan I. H., Monede greceşti descoperite în cetăţile dacice din
Munţii Sebeşului, în Pontica, XXIV, 1991, p. 343-346.

160
Crişan 1993 Crişan I. H., Civilizaţia geto-dacilor, în Biblioteca de artă, 519, vol.
II, Bucureşti, 1993.
Crişan 1993a Crişan I. H., Civilizaţia geto-dacilor, în Biblioteca de artă, 520, vol.
II, Bucureşti, 1993.
Crişan et alii 1993 Crişan I. H., Medeleţ F., Andriţoiu I., Rogozea P., Cugir dep. de
Alba, în BulThrac, I, 1993, p. 81.
Crişan 2000 Crişan V., Dacii din estul Transilvaniei, Cluj, 2000.
Crişan şi 1994 Crişan V. şi Ferenczi Ş, Aşezarea dacică de la Mereşti (judeţul
Ferenczi Harghita). Cercetările arheologice din anii 1986-1993, în ActaMN
31/1, 1994, p. 378-417.
Crişan et alii 2005 Crişan V., Sârbu V., Popescu C., Stoian V., Mărginean-Cârstoiu M.,
Apostol V., Covasna, jud. Covasna – punct Cetatea Zânelor,
http://www.cimec.ro/Arheologie/cronica CCA2005/cd/index.htm
Daicoviciu 1945 C Daicoviciu, La Transylvanie dans l'antiquité, Bucureşti, 1945.
Daicoviciu 1954 Daicoviciu C., Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Bucureşti, 1954.
Daicoviciu 1960 Daicoviciu C., Perioada Burebista Decebal (sec. I î.e.v.- sec I e.n.),
în Istoria României I, 1960, p. 275, 305, 311.
Daicoviciu şi 1951 Daicoviciu C. şi Ferenczi Al., Aşezările dacice din Munţii Orăştiei,
Ferenczi Bucureşti, 1951.
Daicoviciu şi 1959 Daicoviciu C. şi Crişan I. H., Şantierul arheologic Grădiştea
Crişan Muncelului , în Materiale V, 1959, p. 380 – 401.
Daicoviciu şi 1966 Daicoviciu C. şi Daicoviciu H., Columna lui Traian,
Daicoviciu Bucureşti,1966.
Daicoviciu et alii 1941 Daicoviciu C., Neue Mitteilungen aus Dazien, în Dacia NS, 7-8,
1941 p. 299-336.
Daicoviciu et alii 1950 Daicoviciu C., Graniţa de est a Daciei şi triburile libere de la
hotarele de răsărit al Daciei, în SCIV 1. 1, 1950, p. 115-122.
Daicoviciu et alii 1950a Daicoviciu C., Floca O., Gostar N., Hatoş S., Hothoa I., Lascu N.,
Lupu N., Manciu L., Manoliu V., Studiul traiului dacilor în Munţii
Orăştiei, în SCIV I, 1, 1950, p. 137-148.
Daicoviciu et alii 1951 Daicoviciu C., Floca O., Duca P., Chirilă E., Ferenczi Şt., Manoliu
V., Pop I., Rednic M., Rusu M., Teodoru H., Studiul traiului dacilor
în Munţii Orăştiei, în SCIV II, 1, 1951, p. 95-126.
Daicoviciu et alii 1952 Daicoviciu C., Floca O., Macrea M., Ferenczi Şt., Chirilă E.,
Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV III, 1-2, 1952.
Daicoviciu et alii 1953 Daicoviciu C., Floca O., Nicolaescu Plopşor C. S., Ferenczi Şt.,
Gostar N., Radu D., Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV IV, 1-
2, 1953, p. 153-220.
Daicoviciu et alii 1954 Daicoviciu C., Floca Oct., Macrea M., Deac A., Dediu M., Duka P.,
Ferenczi St., Gostar M., Ilieş An., Mitrofan D., Radu D., Winkler I.,
Şantierul arheologic dacic din Munţii Orăştiei, jud. Hunedoara
Cercetările din 1953, în SCIV, V 1 – 2, 1954, p. 123 – 159.
Daicoviciu et alii 1955 Daicoviciu C., Bodor A., Ferenczi Şt., Gostar N., Rusu M., Winkler
I., Crişan I., Ferenczi G., Şantierul arheologic dacic din Munţii
Orăştiei, jud. Hunedoara Cercetările din 1954, în SCIV, VI, 1-2,
1955, p. 196-228.
Daicoviciu et alii 1957 Daicoviciu C., Gostar N., Crişan I. H., Şantierul arheologic
Grădiştea Muncelului – Blidarul, în Materiale III, 1957, p. 255 –
277.
Daicoviciu et alii 1959 Daicoviciu C., Floca O., Gostar N., Crişan I. H., Daicoviciu H.,
Bodor A., Ferenczi Şt., Cazimir G., Duka P., Şantierul arheologic
Grădiştea Muncelului, în Materiale V, 1959, p. 379-402.
Daicoviciu et alii 1960 Daicoviciu C., Gostar N., Daicoviciu H., Şantierul arheologic
Grădiştea Muncelului Costeşti, în Materiale 6, 1960, p. 331-358.
Daicoviciu et alii 1961 Daicoviciu C., Floca O., Ferenczi Ş., Crişan I. H., Vlasa N.,

161
 Daicoviciu H., Cazimir G., Palkó A., Şantierul arheologic
Grădiştea Muncelului, în Materiale 7, 1961, p. 301-320.
Daicoviciu et alii 1962 Daicoviciu C., Daicoviciu H., Ferenczi Şt., Vlassa N., Şantierul
arheologic Grădiştea Muncelului, în Materiale VIII, 1962, p. 464 –
475.
Daicoviciu et alii 1973 Daicoviciu C., Crişan I. H., Ferenczi Şt., Daicoviciu H., Glodariu I.,
Vasiliev V., Şantierul arheologic dacic din Munţii Orăştiei, jud.
Hunedoara, în Materiale X, 1973, p. 61 – 86.
Daicoviciu 1962 Daicoviciu H., Probleme şi perspective ale săpăturilor arheologice
din Munţii Orăştiei, în SCIV, 13, 1, 1962, p. 9-18.
Daicoviciu 1964 H. Daicoviciu, Addenda la Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, în
ActaMN I, 1964, p. 111-125.
Daicoviciu 1968 Daicoviciu H., Dacii, Bucureşti, 1968.
Daicoviciu 1971 Daicoviciu H., Un sanctuar circular dacic la Feţele Albe, în Apulum
IX, 1971, p. 257-262.
Daicoviciu 1972 Daicoviciu H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-
Napoca, 1972.
Daicoviciu 1979 Daicoviciu H., Sistemul defensiv al cetăţii dacice de la Costeşti, în
Sargetia, 14, 1979, p. 103-114.
Daicoviciu 1981 Daicoviciu H., Societatea dacică în epoca statului, în StD, 1981.
Daicoviciu şi 1966 Daicoviciu H. şi Glodariu I., Un nou munte întărit cu ziduri, în
Glodariu RevMuv. 6, III, 1966, p. 485-488.
Daicoviciu şi 1969 Daicoviciu H., Glodariu I., Consideraţii asupra cronologiei aşezării
Glodariu dacice de la Feţele Albe, în ActaMN. VI, 1969, p. 465-473.
Daicoviciu şi 1976 Daicoviciu H. şi Glodariu I., Puncte de reper pentru cronologia
Glodariu cetăţilor şi aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei, în ActaMN 13,
1976, p. 71-80.
Daicoviciu, et 1973 Daicoviciu H., Glodariu I., Piso I., Un complex de construcţii în
alli terase din aşezarea dacică de la Feţele Albe, în ActaMN X, 1973, p.
65-87.
Daicoviciu et alii 1980 Daicoviciu H., Andriţoiu I., Rusu A., Verificări în incinta sacră a
Sarmizegetusei, în Materiale, XIV, 1980, p. 161-163.
Daicoviciu et alii 1983 Daicoviciu H., Ferenczi Ş., Glodariu I., Iaroslavschi E., Rusu A.,
Andriţoiu I., Cercetări arheologice la Sarmizegetusa Regia, în
Materiale, XV, 1983, p. 232-234.
Daicoviciu et alii 1986 Daicoviciu H., Ferenczi I., Glodariu I., Rusu A., Cercetări
arheologice la Sarmizegetusa Regia, în Materiale, XVI, 1986, p.
105-108.
Daicoviciu et alii 1989 Daicoviciu H., Ferenczi Şt., Glodariu I., Cetăţi şi aşezări dacice din
sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989.
Daicoviciu et alii 1996 Daicoviciu H., Glodariu I., Iaroslavschi E., Rusu A., Florea G.,
Gheorghiu G., Grădiştea de Munte, com. Orăştioara de Sus, jud.
Hunedoara, în SAC 1, 1996, p. 56-57.
Daicoviciu et alii 1997 Daicoviciu H., Glodariu I., Iaroslavschi E., Rusu A., Florea G.,
Gheorghiu G., Sarmizegetusa Regia (zona), jud. Hunedoara, în SAC
2, 1997, p. 81-82.
Dărăbanţ 1979 Dărăbanţ M., Ceramica dacică pictată cu motive vegetale,
geometrice şi zoomorfe, în ActaMN, XVI, 1979, p. 519-544.
DEX 1998 Dicţionarul Explicativ al Limbi Române, (conducători acad. I.
Coteanu, dr. L. Seche, dr. M. Seche) ediţia a II-a, Bucureşti 1998.
Dumitraşcu 1995 Dumitraşcu S., Arheologie română la început şi sfârşit de mileniu,
Oradea, 1995.
Fântâneanu 2013 Fântâneanu C., Căpâlna, com. Săsciori, jud. Alba, în R. Oanţă-
Marghitu editor, Aurul şi Argintul Antic al României, catalog de
expoziţie, 2013, p. 307-308.

162
Ferencz 2009 Ferencz I. V., Despre o faleră de bronz descoperită la
Sarmizegetusa-Regia, în Terra Sebus, 2009, p. 63-71.
Ferencz et alii 2003 Ferencz I. V., Căstăian M., Bodó C., Popa C. I., Andrei Şt.,
Stăncescu R., Ardeu, com Balşa ,jud. Hunedoara, punct Cetăţeaua,
în CCA, Campania 2002, 2003, p. 40-42.
Ferencz et alii 2004 Ferencz I. V., Căstăian M., Bodó C., Andrei Şt., Stăncescu R., Popa
C. I., Ardeu, com Balşa, jud. Hunedoara, punct Cetăţeaua, în CCA,
Campania 2003, 2004, p. 43-45.
Ferencz et alii 2005 Ferencz I. V., Căstăian M., Bodó C., Ardeu, com. Balşa, jud.
Hunedoara, punct Cetăţeaua, în CCA, Campania 2004, 2005, p. 56-
57.
Ferenczi 1973 Ferenczi S., Sanctuarul vechi mic, în Şantierul arheologic dacic din
Munţii Orăştiei, jud, Hunedoara (1960-1966) – Grădiştea
Muncelului, Materiale, X, 1973, p. 63-65.
Ferenczi 1979 Ferenczi I., Câteva consideraţii în legătură cu materialul de
construcţie litic folosit în cetăţile dacice din Munţii Sebeşului, în
StComCar 3, 1979, p. 263-271.
Finály 1916 Finály G., A gredistyei dák várak (három tabla melléklette és 12
képpel a szóvegben), în ArchÈrt XXXVI, 1916, p. 11-43.
Floca 1958 Floca O., Tezaurul monetar de la Cugir (reg. Hunedoara), în SCN
II, 1958, p. 95-107.
Floca 1960 Floca, O., Descoperirea monetară de la Sălaşu de Sus (reg.
Hunedoara) şi unele consideraţii asupra monedelor romane
republicane de imitaţie, în SCN 3, 1960, p. 90.
Floca 1966 Floca O., Cetatea dacică de la Băniţa, în Macrea M., Floca O., Lupu
N., Berciu I., CetDacTrans, 1966, p. 23-33.
Floca 1981 Floca O., Scurtă privire asupra statului dac de la Burebista la
Decebal reflectat în cercetarea arheologică hunedoreană, în
Sargetia 15, 1981, p. 11-18.
Florea 1986- Florea G., Consideraţii privind unele aspecte ale locuirii dacice în
1987 Munţii Orăştiei, în Sargetia, XX, 1986-1987, p. 81-92.
Florea 1987- Florea G., Ceramica dacică pictată cu motive vegetale şi zoomorfe
1988 din Muzeul de istorie al Transilvaniei, în ActaMN, XXIV-XXV ,
1987-1988, p. 1095-1118.
Florea 1992 Florea G., Aspecte ale metalurgiei bronzului în aşezările dacice din
Munţii Orăştiei, în EphemNap, II, 1992, p. 39-47.
Florea 1989- Florea G., Archaeological observations concerning the Roman
1993 conquest of the area of the Dacian Kingdom’s capital, în ActaMN
26-30, 1, 1989-1993, p. 33-38.
Florea 1994 Florea G., Materiale ceramice descoperite pe terasa a VIII-a de la
Grădiştea Muncelului (II), în EphemNap IV, 1994, p. 49-60.
Florea 1998 Florea G., Ceramica pictată Artă, meşteşug şi societate în Dacia
preromană (sec. I a Chr. – I p. Chr), Cluj – Napoca, 1998.
Florea 2006 Florea G., The ”Public Image” of the Dacian Aristocracy, în StUBB
51/1, 2006, p. 1-11.
Florea 2011 Florea G., Dava et Oppidum Débuts de la genèse urbaine en Europe
au deuxième âge du Fer, Cluj-Napoca, 2011.
Florea şi Palkó 1991 Florea G. şi Palkó A., Ceramica dacică pictată de pe Terasa
depozitului de vase de la Grădiştea Muncelului, în EphemNap I,
1991, p. 41-52.
Gheorghiu 2005 Gheorghiu G., Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului (sfârşitul sec.
II a. Ch. – începutul sec. II p. Ch.), Cluj-Napoca 2005.
Giurescu 1946 Giurescu C. C., Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până
la Alexandru cel Bun (1432), ediţia a cincea revizuită şi adăugată,

163
 Bucureşti, 1946.
Glodariu 1974 Glodariu I., Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi
romană, Cluj-Napoca, 1974.
Glodariu 1975 Glodariu I., Un atelier de făurărie la Sarmizegetuse dacică, în
ActaMN XII, 1975, p. 107-134.
Glodariu 1976 Glodariu I., Dacian Trade with the Helenistic and Roman World, în
BAR Suppl.Ser.,8, Oxford, 1976.
Glodariu 1982 Glodariu I., Sistemul defensiv al statului dac şi întinderea provinciei
Dacia, în ActaMN XIX , 1982, p. 23-38.
Glodariu 1983 Glodariu I., Arhitectura dacilor, Cluj-Napoca, 1983.
Glodariu 1984 Glodariu I., Brăţările cu nodozităţi Latène târzii în Dacia, în
ActaMN, XXI, 1984, p. 63-80.
Glodariu 1995 Glodariu I., Addenda aux „Points de repère pour la chronologie des
citadelles et des établissements daciques des Monts d’Orăştie”, în
ActaMN., XXXII, nr. 1, 1995, p. 119-134.
Glodariu 1997 Glodariu I., Blocuri cu marcaje în construcţiile dacice din Munţii
Şureanu, în EphNap, VII, 1997, p. 85-88.
Glodariu 2001 Glodariu I., Structura socială, în Istoria românilor I, 2001, p. 176-
178.
Glodariu 2003 Glodariu I., Structura socială, în Istoria Transilvaniei I, 2003, p.
110-112.
Glodariu 2004 Glodariu I., Roads across the Carpathians during the Dacian
antiquity, în Orbis Antiquus. Studia in Honorem Ioannis Pisonis,
Cluj-Napoca, 2004, p. 538-541.
Glodariu şi 1979 Glodariu I. şi Iaroslavschi E., Civilizaţia fierului la daci (sec. II
Iaroslavschi î.e.n.-I e. n.), Cluj-Napoca, 1979.
Glodariu şi Moga 1989 Glodariu I., Moga V., Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti,
1989.
Glodariu şi 1991 Glodariu I. şi Costea F., Sanctuarul circular al cetăţii dacice de la
Costea Racoş, în EphNap I, 1991, p. 21 – 39.
Glodariu şi Moga 2006 Glodariu I., Moga V., Cetatea dacică de la Căpâlna, Alba Iulia,
2006.
Glodariu et alii 1980 Glodariu I., Costea Fl., Ciupea I., Comana de Jos, Aşezările de
epocă dacică şi prefeudală, Făgăraş, 1980.
Glodariu et alli 1988 Glodariu I., Iaroslavschi E., RusuA., Cetăţi şi aşezări dacice în
Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1988.
Glodariu et alii 1992 Glodariu I., Iaroslavschi E., Rusu A., Die Münzstatte von
Sarmizegetusa Regia, în EphNap II, 1992, p. 57-68.
Glodariu et alii 1996 Glodariu I., Iaroslavschi E., Rusu-Pescaru A., Stănescu F.,
Sarmizegetusa Regia – Capitala Daciei preromane, Deva, 1966.
Glodariu et alii 1997 Glodariu I., Suciu L., Mateescu R., Pupeză P., Toma C., Sima D.,
Iaroslavschi E., Gheorghiu G., Bodó C., Sarmizegetusa Regia
(Grădiştea de Munte), jud. Hunedoara, în CCA campania 2006,
2007, nr. 88.
Glodariu et alii 1998 Glodariu I., Florea G., Iaroslavschi E., Gheorghiu G, Sima D.,
Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte), jud. Hunedoara, în
CCA – campania 1997, 1998, p. 65-66.
Gostar 1969 Gostar N., Cetăţi dacice din Moldova, Bucureşti, 1969, p. 9-22.
Gostar şi Lica 1984 Gostar N. şi Lica V., Societatea geto-dacică de la Burebista la
Decebal, Bucureşti, 1984.
Gumă et alli 1987 Gumă M., Luca S. A., Săcărin C., Principalele rezultate ale
cercetărilor arheologice efectuate în cetatea dacică de la Divici
între anii 1985-1987, în Banatica, IX, 1987, p. 199-238.
Gumă et alli 1995 Gumă M., Rustoiu A., Săcărin C., Raport preliminar asupra
cercetărilor arheologice efectuate în cetatea dacică de la Divici

164
 între anii 1988-1994. Principalele rezultate, în CAANT I, Bucureşti,
1995, p. 401-426.
Gumă et alii 1997 Gumă M., Rustoiu A., Săcărin C., Şantierul arheologic Divici.
Cercetările din anii 1995-1996, în CAANT 2, 1997, p. 373-397.
Glodariu et alii 2003 Glodariu I., Pescaru A., Pescaru Eugen, Bodó C., Costeşti, com.
Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara. Punct Blidaru-Pietroasa lui
Solomon, în CCA – campania 2002, 2003, p. 107-108.
Glodariu et alii 2006 Glodariu I., Pescaru A., Bodó C., Pescaru E., Ocolişu Mic, com.
Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara. Punct: La Vămi (Blidaru), în
CCA – campania 2005, 2006, p. 241-242.
Glodariu et alii 2007 Glodariu I., Suciu L., Mateescu R., Pupeză M., Toma C., Sima D.,
Iaroslavschi E. Gheorghiu G., Bodó C., Grădiştea de Munte, com.
Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara (Sarmizegetusa Regia). Punct:
Dealul Grădiştii, în CCA – campania 2006, 2007, p. 169-170.
Halaváts 1906 Halaváts G., Úti jegyezetek Szászsebes környékéről, în ArchÈrt.
XXVI, 1906, p. 355-360.
Horedt 1945 Horedt K., Zwei keltische grabfunde aus siebenbürgen, în Dacia IX-
X, 1941-1944, 1945, p. 198-200.
Iaroslavschi 1995 Iaroslavschi E., Conduits et citernes d’eau chez les daces des Monts
d’Orăştie, în ActaMN XXXI/1 , 1995, p. 135-143.
Iaroslavschi 1997 Iaroslavschi E., Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997.
Iliescu et alii 1964 Iliescu V., Popescu V. C., Ştefan G., Izvoare privind istoria
României I, Bucureşti, 1964.
Jakó 1966 Jakó S., Cercetările arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului, în
anii 1803-1834 (I), în ActaMN III, 1966, p. 103-120.
Jakó 1968 Jakó S., Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea
Muncelului în anul 1803 I, în ActaMN V, 1968, p. 433-443.
Jakó 1971 Jakó S., Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea
Muncelului în anul 1803 II, în ActaMN VIII, 1971, p. 439-455
Jakó 1972 Jakó S., Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea
Muncelului în anul 1803 III, în ActaMN IX, 1972, p. 587-602.
Jakó 1973 Jakó S., Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea
Muncelului în anul 1803 IV, în ActaMN X, 1973, p. 615-640.
Luca 2003 Luca S. A., Pinter K., Georgescu A., Repertoriul arheologic al
judeţului Sibiu, Sibiu, 2003.
Luca 2004 Luca S. A., Arheologie şi istorie. Descoperiri Din judeţul Caraş-
Severin, Sibiu, 2004.
Luca 2004a Luca S. A., Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin,
Sibiu, 2004.
Luca 2005 Luca S. A., Arheologie şi istorie II. Descoperiri din Banat, Sibiu,
2005.
Luca 2005a Luca S. A., Repertoriul arheologic al judeţului Hunedoara, Sibiu,
2005.
Luca 2005b Luca S. A., Arheologie şi istorie III. Descoperiri din judeţul
Hunedoara, Sibiu, 2005
Luca 2006 Luca S. A., Descoperiri arheologice din Banatul românesc.
Repertoriu, Sibiu, 2006.
Luca 2008 Luca S. A., Repertoriul arheologic al judeţului Hunedoara, Sibiu,
2008.
Luca et alii 2013 Luca S. A., Natea G. V., Palaghie V., Cercetarea preventivă de la
Miercurea Sibiului IV, judeţul Sibiu, în Acta Terrae Fogarasiensis
II, 2013, p. 11 – 27.
Lupu 1957 Lupu N., Monede dacice din colecţia Muzeului Brukenthal, în SCN
I, 1957, p. 41-59.
Lupu 1962 Lupu N., Cetatea dacică de la Tilişca, în Materiale VIII, 1962, p.

165
 477-484.
Lupu 1966 Lupu N., Cetatea dacică de la Tilişca, în Macrea M., Floca O., Lupu
N., Berciu I., CetDacTrans, 1966, p. 34-45.
Lupu 1969 Lupu N., Denari republicani romani descoperiţi la Breaza, jub.
Braşov, în StComB, XIV, 1969, p. 261-267.
Lupu 1970 Lupu N., Şantierul arheologic Tilişca, în Materiale IX, 1970, p.
233-244.
Lupu 1975 Lupu, N., Cu privire la aspectele caracteristice ale circulaţiei
denarului republican roman în Dacia şi Panonia, în secolele I
î.e.n.-I e.n., în SCMB 19, 1975, p. 52-80.
Lupu 1981 Lupu N., Două morminte dacice descoperite la Tilişca, în Thraco-
Dacica II, 1981, p. 197-207.
Lupu 1989 Lupu N., Tilişca, Aşezările arheologice de pe Căţănaş, Bucureşti,
1989.
Mackendrik 1978 Mackendrik P., Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1978.
Macrea 1935 Macrea M., Monetele din cetatea dacică de la Costeşti, în AISC II,
1933-1935, p. 148-158.
Macrea 1978 Macrea M., De la Burebista la Dacia Postromană, repere pentru o
permanenţă istorică, Cluj-Napoca, 1978.
Macrea şi Berciu 1965 Macrea M., Berciu I., La citadelle dacique de Căpâlna, în Dacia
N.S., IX, 1965, p. 201-231.
Macrea şi Crişan 1964 Macrea M., Crişan I. H., Două decenii de cercetări arheologice şi
studii de istorie veche la Cluj (1944-1984), în ActaMN 1, 1964, p.
307-366.
Macrea şi Berciu 1966 Macrea M. şi Berciu I., Cetatea dacică de la Căpâlna, în M. Macrea,
O. Floca, N. Lupu, I. Berciu, CetDacTrans, 1966, p. 9-23.
Macrea et alii 1966 Macrea M., Floca O., Lupu N., Berciu I, Cetăţi Dacice din Sudul
Transilvaniei, Bucureşri, 1966.
Marčenko 1968 Marčenko K. K., Varvarzv sostave naselenija Berezamii Olvii,
Leningrad, 1968.
Matei 1979 Matei Al. V., Repertoriul de aşezări şi descoperiri dacice pe
teritoriul judeţului Sălaj, în ActaMP 3, 1979, p. 11 – 40.
Mărghitan 2008 Mărghitan L., Arta argintului la geto-daci, Arad, 2008.
Mârza 1995 Mârza I., Les calcaires utilisés àla construction des citadelles
daciques des Monts d’Orăştie et les carières antiques, în ActaMN
32 ,1, 1995, p. 199-207.
Medeleţ 1994 Medeleţ F., În legătură cu o mare spirală dacică din argint aflată în
Muzeul Naţional din Belgrad, în AnB, serie nouă, III, 1994, p. 192-
230.
Miclea şi 1980 Miclea I. şi Florescu R., Geto-dacii, Bucureşti, 1980.
Florescu
Mihăescu et alii 1970 Mihăescu H., Ştefan G., Hîncu R., Iliescu V., Popescu V. C.,
Izvoarele istoriei României II, Bucureşti, 1970.
Moga 1979 Moga V., Piese de argint din cetatea dacică de la Piatra Craivii, în
ActaMN XVI, 1979, p. 513-518.
Moga 1981 Moga V., Aşezarea şi cetatea dacică de la Piatra Craivii, în St. D.,
1981, p. 103-116.
Moga 1982 Moga V. Morminte dacice de incineraţie la Teleac, în Apulum, XX,
1982, p. 87-91.
Moga 1995 Moga V., Remarques sur le mur de la citadelle dace de Piatra
Craivii, în ActaMN 32, I, 1995, p. 145-148.
Moga 2004 Moga V., Research stages of the settlement and Dacian fortress af
Piatra Craivii (Alba country), în Daco-Geţii, 2004, p. 79-81.
Moga şi 1995 Moga V., Ciugudean H., Repertoriul arheologic al judeţului Alba,
Ciugudean Alba Iulia, 1995.

166
Moga şi Rustoiu 1997 Moga V. şi Rustoiu A., Atelierul de fibule de la Piatra Craivii (jud.
Alba), în Eph. Nap. VII, 1997, p. 57 – 63.
Moscalu 1986 Moscalu E., Mormântul princiar de la Peretu, jud. Teleorman, în
Thraco-Dacica 7, 1986, p. 59-70.
Moscalu 2000 Moscalu E., Peretu, în Constantin Preda, Enciclopedia arheologiei
şi istoriei vechi a României, vol. III, Bucureşti, 2000, p. 290-292 .
Natea 2008 Natea G. V., Câteva vase ceramice dacice descoperite în zona
intrării în turnul-locuinţă nr. I de la Tilişca – Dealul Căţănaş, în
Corviniana XII, 2008, p. 133-142.
Natea 2008a Natea G. V., Fibule descoperite în cetatea dacică de la Tilişca, în
BAM III.1, 2008, p. 101-108.
Natea 2008b Natea G. V., Un pumnal curb dacic din colecţiile Muzeului Naţional
Brukenthal – Muzeul de Istorie Casa Altemberger, în BAM III.1,
2008, p. 109-114.
Natea 2013 Natea G. V., Miercurea Sibiului, jud. Sibiu (Autostrada Orăştie-
Sibiu, lot 3). Punct Miercurea Sibiului IV, în S. A. Luca editor,
Cercetarea preventivă provocarea arheologică a zilelor noastre,
catalog, 2013, p. 59-73.
Natea şi Barbu 2010 Natea G. V. şi Barbu D., Trei piese de factură celtică din colecţiile
Muzeului Naţional Brukenthal Muzeul de Istorie Casa Altemberger,
în BAM V.1, 2010, p. 83-92.
Natea et alii 2011 Natea G. V., Ponta O., Simion S., A sicae the National Brukenthal
Museum collecţion, în BAM VI.1, 2011, p. 97-103.
Natea et alii 2013 Natea G. V., Palaghie V., Luca S. A., Monede descoperite în urma
cercetărilor arheologice efectuate pe tronsonul autostrăzii Sibiu –
Orăştie, lot III, în Monedă şi comerţ în sud – estul Europei V, 2013,
p. 27 – 30.
Natea et alii 2013a Natea G. V., Palaghie V., Luca S. A., Dacian fibulae from
Miercurea Sibiului IV site. Sibiu-Orăştie Highwai. Secţion 3, în
BAM VIII. 1, 2013, p. 57-62.
Nemoianu şi 1975 Nemoianu L. şi Andriţoiu I., Sondajul arheologic de la Ardeu, com.
Andriţoiu Balşa ,jud. Hunedoara, în CA 1, 1975, p. 181 – 190.
Niculiţă et alii 1995 Niculiţă I., Teodor S., Zanoci A., Săpăturile arheologice de la
Butuceni, raionul Orhei, 1993-1994, în Cercetări arheologice în
aria nord-tracă I, Bucureşti, 1995, p. 472 – 490.
Nägler 1969 Nägler Th., Cercetările din cetatea de la Breaza (Făgăraş), în
StComB 14, 1969, p. 90-121.
Palkó 1961 Palkó A. Terasa depozitului de vase, în MCA VII, 1961, p. 305-307.
Pavel şi 1994 Pavel V. şi Andriţoiu I., Tezaurul de monede romane republicane de
Andriţoiu la Piatra Roşie, în Apulum XXXI, 1994, p. 79-121.
Pârvan 1926 Pârvan V., Getica, O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1929, ediţie
îngrijită de R. Florescu, Bucureşti, 1982.
Pescaru et alii 2000 Pescaru A., Căstăian M., Herţa C., Ardeu, com Balşa, jud.
Hunedoara, punct Cetăţeaua în CCA, Campania 1999, 2000, p. 15.
Pescaru et alii 2002 Pescaru A., Bodó C., Căstăian M., Ferencz I. V., Ardeu,com Balşa,
jud. Hunedoara, punct Cetăţeaua în CCA,Campania 2001, Buziaş,
2002, p. 41-43.
Pescaru et alii 2004 Pescaru A., Pescaru E., Bodó C., New elements of fortification in the
area of the citadel of Costeşti-Blidaru, în Daco – Geţii, Deva, 2004,
p. 47-54.

Petre 2004 Petre Z., Practica nemuriri. O lectură critică a izvoarelor greceşti
referitoare la geţi, Bucureşti, 2004.
Petrescu- 1994 Petrescu-Dâmboviţa M., Craiova, în Constantin Preda,
Dîmboviţa Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I,

167
 Bucureşti, 1994, p. 369-370.
Petrescu- 1975 Petrescu-Dîmboviţa M. şi Dinu M., Le trésor de Baiceni (dép. de
Dîmboviţa şi Jassy) în Dacia N.S. 19, 1975, p. 105-124.
Dinu
Pippidi şi 1957 Pippidi D. M şi, Dumitrescu V., Săpăturile arheologice din R.P.
Dumitrescu Română în anul 1956, în SCIV 8, 1-4, 1957, p. 353-358.
Pippidi şi Berciu 1965 Pippidi D. M. şi Berciu D., Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele
mai vechi timpuri până la cucerirea romană, Bucureşti, 1965.
Pop 2002 Pop H., Ateliere şi meşteşuguri din Depresiunea Şimleului (jud.
Sălaj) în La Tène D, în Ateliere şi tehnici meşteşugăreşti, contribuţii
arheologice, 2002, p. 47 – 71.
Pop 2006 Pop H., Fortificaţiile dacice din vestul şi nord – vestul României,
2006.
Pop şi Bejinariu 1995 Pop H. şi Bejinariu I, în Catalogul expoziţiei tracii şi dacii la
Şimleul Silvaniei, 1995.
Pop şi Găzdac 1999 Pop H. şi Găzdac C., The Hoard from Şimleul Silvaniei, în Acta MN
36, I, 1999, p. 169 – 187.
Popa 2007 Popa D., Turnul locuinţă nr. 1 din cetatea dacică de la Tilişca,
judeţul Sibiu. Raport final privind cercetările din anii 2003-2005 şi
propunere de restaurare, în BAM II.1, p. 92-118, 2007.
Popa, Natea 2004 Popa D., Natea G. V., Noi observaţii topografice şi arheologice
privind turnul nr. 1 din cetatea dacică de la Tilişca, jud. Sibiu, în
SUC.SH I, 2004, p. 25-34.
Popa 2004 Popa C. I., Descoperiri dacice pe valea Cugirului, în Daco-Geţii,
2004, p. 83-166
Popa 2011 Popa C. I., Valea Cugirului din preistorie până în zorii epocii
moderne, Cluj-Napoca, 2011.
Popescu 1962 Popescu D., Săpăturile arheologice din RPR în anul 1961, în SCIV
13, 1, 1962, p. 201-214.
Popescu 1962a Popescu D., Les fouilles archéologiques dans la République
Populaire Roumaine en 1960, în DaciaNS 5, 1962, p. 515-532.
Popescu 1963 Popescu D., Săpăturile arheologice din RPR în anul 1961, în SCIV
14/2, 1963, p. 451-465.
Popescu 1963a Popescu D., Les fouilles archéologiques dans la République
Populaire Roumaine en 1962, în DaciaNS 7, 1963, p. 569-588.
Popescu 1965 Popescu D., Săpăturile arheologice din Republica Socialistă
România în anul 1964, în SCIV, 16/3, 1965, p. 587-604.
Popescu 1966 Popescu D., Săpăturile arheologice din Republica Socialistă
România în anul 1965, în SCIV, XVII/4, 1966, p. 709-726.
Popescu 1967 Popescu D., Les fouilles archéologiques dans la République
Socialiste Roumaine en 1966, în DaciaNS, XI, 1967, p. 357-376.
Popescu 1967a Popescu D., Săpăturile arheologice din Republica Socialistă
România în anul 1966, în SCIV, XVIII/3, 1967, p. 521-538.
Popescu 1968 Popescu D., Săpăturile arheologice din Republica Socialistă
România în anul 1967, în SCIV, XIX/4, 1968, p. 677-698.
Popescu 1969 Popescu D., Les fouilles archéologiques de 1968 dans la République
Socialiste Roumaine, în DaciaNS, XIII, 1969, p. 507-537.
Popescu 1970 Popescu D., Săpăturile arheologice din Republica Socialistă
România din anul 1969, în SCIVA, XXI/3, 1970, p. 493-522.
Popescu 1970a Popescu D., Les fouilles archéologiques de 1969 dans la République
Socialiste Roumaine, în DaciaNS, XIV, 1970, p. 431-464.
Popescu 1971 Popescu D., Tezaure de argint dacice, în BMI, XLI/4, 1971, p. 19-
32.
Popescu 1972 Popescu D., Tezaure de argint dacice, BMI, XL/ 1, 1972, p. 5-22.
Popilian 1994 Popilian G., Craiova, în Constantin Preda, Enciclopedia
168
 arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, Bucureşti, 1994, p.
369-370.
Preda 1973 Preda C., Monedele Geto-Dacilor, Bucureşti, 1973.
Preda 2008 Preda C., Enciclopedie de numismatică antică în România,
Bucureşti, 2008.
Preda şi 1966 Preda C. şi Doicescu A., Zidul de apărare din epoca elenistică, în
Doicescu Histria, II, 1966, p. 297-323.
Purece 2013 Purece S. I., Monede romane imperiale descoperite la Buridava
(Ocniţa, judeţul Vâlcea) aflate în colecţia Muzeului Judeţean
Vâlcea, în SUC.SH X, 2013, p. 41-48.
Purece et alii 2014 Purece S. I., Natea G. V., Palaghie V., Luca S. A, The hoard with
Roman Republican and Dyrrhachian coins from Miercurea Sibiului
IV – Highway, în Monedă şi comerţ în sud – estul Europei VI,
2014, p. 7 – 47.
Roman şi Luca 2012 Roman C. şi Luca S. A., Incinerated knights from Hunedoara-
Grădina Castelului (plateau) (Hunedoara County). (The
archaeological campaigns from 2008 and 2009), în BAM, VII.1,
2012, p. 75-89.
Roman et alii 1982 Roman B., Sântimbreanu A., Wollmann V., Aurarii din Munţi
Apuseni, Bucureşti, 1982.
Roşka 1942 Roska M., Erdély Régészeti Repertóriuma. 1, Cluj-Napoca, 1942.
Rustoiu 1988 Rustoiu A., Colane de argint dacice, în ActaMN, XXIV-XXV, 1987-
1988, p. 1079-1094.
Rustoiu 1993 Rustoiu A., Observaţii privind tipologia şi cronologia fortificaţiilor
daco-getice cu ziduri din piatră fasonată, în AnB(SN), II, 1993, p.
179-187.
Rustoiu 1994 Rustoiu A., Două simpuls de tip Pescate din dacia preromană, în
AnB SN, III, 1994, p. 231 – 238.
Rustoiu 1994a Rustoiu A., Observaţii privind înmormântările tumulare din Dacia
preromană (sec. I î. e. n. – I e. n.), în STI, I, 1994, p. 33-37.
Rustoiu 1996 Rustoiu A., Metalurgia bronzului la daci (sec II î. Chr.-I d. Chr.).
Tehnici, ateliere şi produse de bronz, Bucureşti, 1996.
Rustoiu 1997 Rustoiu A., Fibulele din Dacia preromană (sec. II î. e. n. – I e. n.),
Bucureşti, 1997.
Rustoiu 2002 Rustoiu A., Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia Preromană,
Cluj-Napoca, 2002.
Rustoiu 2004 Rustoiu A., Renaşterea aristocraţiei Nord-Balcanice, în Istoria
României, 2004, p. 44-46.
Rustoiu 2005 Rustoiu A., Dacia şi Italia în sec. I A. Chr. Comerţul cu vase de
bronz în perioada republicană târzie, în Comerţ şi civilizaţie, 2005,
p. 53 – 93.
Rustoiu 2007 Rustoiu A., În legătură cu datarea cetăţii dacice de la Divici (jud.
Caraş-Severin), în EphNap, XVI-XVII/2, 2006-2007,p. 17-30.
Rustoiu 2008 Rustoiu A., Războinici şi societate în aria celtică Transilvăneană.
Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Cluj-
Napoca, 2008.
Rustoiu 2009 Rustoiu A., A late republican bronze situla (Eggers type 20) from
Cugir (Alba County), Romania, în Instrumentum, XXIX, 2009, p. 33-
34.
Russu 1944- Russu I. I., Relaţia geto-dacilor, Zei, Credinţe, practici religioase,
1948 în AISC, V, 1948, p. 61-133.
Rusu 1969 M. Rusu, Das keltische Fürstengrub von Cimeşti in Romanien, în
BerichrRGK, L, 1969, p. 267-300.
Rusu şi Bandula 1970 Rusu M. şi Bandula O., Mormântul unei căpetenii celtice de la
Ciumeşti, Baia Mare, 1970.

169
Rusu-Pescaru 2005 Rusu-Pescaru A., Sanctuarele dacice, Deva, 2005.
Savu 2006 Savu L., Unelte din os, în Florea Costea Augustin Tipia -
Ormenişului comuna Augustin, judeţul Braşov, monografie
arheologică, 2006 p. 242.
Săcărin et alii 2013 Săcărin C., Berzovan A., Borangic C., A fort at the edge of the
Empire. Observaţion enabled by the discovery of two curved
weapons at the Dacian fortress of Divici, în AUVT, XV/1, 2013, p.
55-75.
Schiau 1993 Schiau S., Momente de istorie, începuturi, în Cugir-500 (1493-
1993), Sibiu, 1993, p. 22-28.
Simion şi 1980 Simion G. şi Lăzurcă El., Aşezarea hallstattiană de la Beidaud-
Lăzurcă Tulcea, în Peuce, VIII, p. 37-54.
Sîrbu 1993 Sîrbu V., Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în
lumea geto-dacilor, Galaţi, 1993.
Sîrbu 1994 Sîrbu V., Mormintele tumulare din zona carpato-dunăreană (sec. I
î. d. Chr.- I d. Chr., în Istros, VII, 1994, p. 123-159.
Sîrbu şi Florea 1997 Sîrbu V. şi Florea G., Imaginar şi imagine în Dacia preromană,
Brăila, 1997.
Sîrbu şi Florea 2000 Sîrbu V. şi Florea G. Les Geto – Daces, Iconographie et imaginaire,
Cluj-Napoca, 2000.
Sîrbu et alii 2005 Sîrbu V., Cerişer N., Ioan V. R., Un depozit de piese dacice din fier
de la Piatra Roşie (sat Luncani, Judeţul Hunedoara), Sibiu, 2005.
Sîrbu et alii 2007 Sîrbu V., Luca S. A., Roman C., Purece S., Diaconescu D., Cerişer
N., Vestigiile dacice de la Hunedoara. Grădina Castelului:
necropolă şi/sau incintă sacră? Dealul Sâmpetru: aşezarea, Sibiu,
2007.
Stănescu 1986 Stănescu F. C., Consideraţii privitoare la posibile semnificaţii
astronomice ale altarului de la Sarmizegetusa Regia, în ActaMN,
XXII-XXIII, 1985-1986, p. 105-146.
Srănescu 1996 Stănescu F. C., Un posibil cadran solar de tip discus in planitia la
Sarmizegetusa – Regia, România, în ActaMN, XXXIII/1, 1996, p.
449-467.
Strâmbu şi 1981 Strâmbu M., Glodariu I., O nouă propunere de reconstituire a
Glodariu sanctuarului A de la Sarmizegetusa, în ActaMN, XVIII, 1981, p.
377-386.
Székely 1969 Székely Z. Aşezări şi cetăţi dacice din sud-estul Transilvaniei, în
Cumidava, III, 1969, p. 99 – 122.
Székely 1972 Székely Z. Cetatea dacică de la Covasna, în SCIV, XXIII/2, 1972, p.
201 – 214.
Téglas 1888 Téglas G., Újabb barlangok az erdélyrészi Érczhegység övéből, în
Matematikai és természettudományi Közlemények, XIII,
Budapest, 1888, p. 134 – 138.
Téglás 1892 Téglás G., A történelemelőtti Dáciáról, în ArchĖrt, XII, 1892, p.
398-399.
Teodor 1999 Teodor S., Regiunile est-carpatice ale României în secolele V-II î. d.
H., Bucureşti, 1999.
Teodorescu 1923 Teodorescu D. M., M. Roşka, Cercetări arheologice în Munţii
Hunedoarei, Cluj, 1923, p. 7 – 24.
Teodorescu 1929 Teodorescu D. M., Cetatea dacică de la Costeşti, rezultate generale
ale săpăturilor arheologice, în ACMITr., II, 1929, p. 265 – 298.
Teodorescu 1930- Teodorescu D. M., Cetatea dacică de la Grădiştea Muncelului, în
1931 ACMITr., III, 1930-1931, p. 45-68.
Tocilescu 1880 Tocilescu Gr. G., Dacia înainte de romani, cercetări asupra
poporeloru carii au locuitu tierile romane de a stang’a Dunarii, mai
înainte de concuista acestoru tieri de cotra imperatoriulu Traianu,

170
 Bucureşti, 1880.
Turcu 1979 Turcu M., Geto-dacii din Câmpia Muntenie, Bucureşti, 1979.
Ursachi 1995 Ursachi V., Zargidava, Cetatea dacică de la Brad, Bucureşti, 1995.
Voievozeanu şi 1979 Voievozeanu P. şi Moscalu E., Mormântul princiar getic şi tezaurul
Moscalu de la Peretu, jud. Teleorman, în CA, III, 1979, p. 353-360.
Vulpe 1957 R. Vulpe, Şantierul arheologic de la Popeşti, în Materiale, III, 1957,
p. 227-246.
Vulpe 1959 Vulpe R., Şantierul arheologic Popeşti (r. Mihăileşti, reg.
Bucureşti), în Materiale, V, 1959, p. 339-347.
Vulpe 1960 Vulpe R., Şantierul arheologic Popeşti (r. Domneşti, reg.
Bucureşti), în Materiale VI, 1960, p. 307-321.
Vulpe 1961 Vulpe R., Şantierul arheologic Popeşti, în Materiale, VII, 1961, p.
321-336.
Vulpe 1962 Vulpe R., Şantierul arheologic Popeşti, în Materiale, VIII, 1962, p.
457-460.
Vulpe 1966 Vulpe R., Aşezări getice din Muntenia, București, 1966.
Vulpe şi Teodor 2003 Vulpe R. şi Teodor S., Piroboridava. Aşezarea geto-dacică de la
Poiana, Bucureşti, 2003.
Vulpe et alii 1955 Vulpe R., Vulpe Ec., Alexandrescu P., Ceacolopol-Macovei Gl.,
Ionescu M., Rădulescu Gh., Rosetti D.V., Balassan Al.,
Dragomirescu I., Popa F., Spiess Em., Şantierul arheologic Popeşti
- raport preliminar, în SCIV VI/1-2, 1955, p. 239-265.
Vulpe 1976 Vulpe Al., La nécropole tumulare gète de Popeşti, în Thraco –
Dacica, 1976, p. 193-215.
Vulpe 1998 Vulpe Al., Geto-dacii?, în CICSA, I-II, 1998, p. 2-10.
Vulpe 2001 Vulpe Al., Reprezentarea statutului social în obiectul arheologic,în
Istoria românilor, vol. I, 2001, p. 335-367.
Vulpe 2001a Vulpe Al., Structura economică şi socială, în Istoria românilor, vol.
I, 2001, p. 464-467.
Vulpe 2005 Vulpe Al., 50 years of systematic archaeological excavations at the
pre-and Protohistoric site at Popeşti, în Dacia N.S. XLVIII-XLIX,
2004-2005, 2005, p. 19-37.
Vulpe şi 1979 Vulpe Al. şi Gheorghiţă M., Şantierul arheologic popeşti, com.
Gheorghiţă Mihăileşti, jud. Ilfov. Raport preliminar asupra rezultatelor din
campania anilor 1976-1977, în CA, III, 1979, p. 95-103.
Wollmann 1982 Wollmann V., Johann Michael Ackner (1782-1862) Label und
Werk, Cluj-Napoca, 1982.
Zanoci 1998 Zanoci A., Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în
secolele IV – III a. Chr., Bucureşti, 1998.

171
Harta 1. Locuinţe aristocratice în Dacia (sec. I î. Chr.-I d. Chr.).

172
Harta 2. Centre de putere în Dacia (sec. I î. Chr.-I d. Chr.).

173
Harta 3. Centre de putere în Dacia (sec. I î. Chr.-I d. Chr.), în care s-au folosit în construcţii blocuri de calcar
fasonate.

174
Grafic 1. Relaţiile între turnurile locuinţă în funcţie de materialul din care au fost construite şi de dimensiuni (cu
variabile).

Grafic 2. Relaţiile între turnurile locuinţă în funcţie de materialul din care au fost construite şi de dimensiuni
(fără variabile).

175
 Grafic 3. Tipuri de locuinţe

Grafic 4. Structura bazei turnurilor locuinţă.

Grafic 5. Tipuri de ziduri folosite la ridicarea bazei turnurilor locuinţă.

Grafic 6. Structura etajului turnurilor locuinţă.

176
Grafic 7. Tipuri de învelitoare.

Grafic 8. Suprafaţa utilă a parterului turnurilor locuinţă în m².

Grafic 9. Suprafaţa ocupată de turnurile locuinţă în m².

Grafic 10. Situaţia monedelor din tezaurul descoperit în centrul de la Miercurea Sibiului IV

177
Plan 1. Reconstituirea centrului de la Ardeu Plan 2. Reconstituirea zidului de incintă de la
(după Ferencz, 2010). Ardeu (după Ferencz).

Plan 3. Reconstituirea turnului locuinţă de la Ardeu (după Ferencz).

178
 Plan 4. Planul centrului de la Breaza (după F. Costea, 2002).
Plan 5. Planul cetăţii de la Căpâlna:
1 – şanţ; 2 – val; 3 – zid în tehnica murus Dacicus;
4 – zid pătrat cu parament; 5 – palisadă;
6 – turn locuinţă; 7 – stâncă excavată;
8 – alunecări ale umpluturii teraselor;
9 – terase extra vallum; 10 – intrarea secundară;
11 – turnul porţii principale; 12 – scară de piatră
(după I. Glodariu şi V. Moga, 1989).
Plan 6. Planul turnului locuinţă de la Căpâlna:
1 – bloc de calcar; 2 – bloc de calcar cu jgheab;
3 – emplecton; 4 – canal din calcar;
5 – zidul de protecţie a turnului; 6 – canal;
7 – limita actuală a stâncii
(după I. Glodariu şi V. Moga, 1989).
179
 Plan 7. Planul cetăţii de la Costeşti – Blidaru: 1 – zid; 2 – bastion; 3 – cisternă; 4 – turn locuinţă; 5 – ziduri
secundare; 6 – vatră; 7 – traseul zidului proiectat (după Gheorghiu, 2005).

Plan 8. Cisterna de la Costeşti – Blidaru: Plan 9. Planul turnului locuinţă de la Costeşt i-

1 – calcar; 2 – micaşist; 3 – ţigle prinse în zid; Blidaru: 1 – bloc de calcar;
4 – bloc de calcar din boltă; 5 – ziduri de piatră; 2 – prag din blocuri de calcar;
6 – tencuială; 7 – var, nisip şi piatră de stâncă; 3 – piatră de stâncă;
8 – pardoseală cu var şi nisip; 4 – piatră de stâncă din pragul intrării;
9 – var amestecat cu ţiglă sfărâmată; 5 – vatra turnului
10 – var amestecat cu cărbune de lemn; (după Gheorghiu, 2005).
11 – pardoseală; 12 – ziduri interioare
(după Gheorghiu, 2005).

180
 Plan 10. Planul cetăţii de la Costeşti – Cetăţuie: 1 – val şi palisadă; 2 – zid; 3 – scară monumentală;
4 – turn de veghe; 5 – bastion; 6 – sanctuare; 7 – palisadă; 8 – cisternă; 9 – turn locuinţă
(după G. Florea, 2011).

Plan 11. Planul platoului superior al cetăţii de la Plan 12. Planul turnului locuinţă 1 şi 1a de la Costeşti –
Cetăţuie (după C. Daicoviciu et alii, 1960). Costeşti – Cetăţuie (după C. Daicoviciu et alii).

Plan 13. Planul turnului locuinţă 2 şi 2a de Plan 14. Secţiuni ale zidurilor turnului locuinţă 2 de
la Costeşti–Cetăţuie (după C. Daicoviciu et alii). la Costeşti–Cetăţuie (după C. Daicoviciu et alii).

181
 Plan 15. Planul centrului de la Divici (după Gumă et alii, 1987).

Plan 16. Planul turnurilor locuinţă de la Divici (după Gumă et alii, 1995).

182
 Plan 17. Planul centrului de la Tilişca (după Natea 2008).

Plan 18. Turnul locuinţă 1de la Tilişca: Plan 19. Turnul locuinţă 1 de la Tilişca, propunere de
propuneri de reconstrucţie pentru colţul reconstrucţie a zidului nordic (după Popa 2007).
de sud-est (sus) şi jumătatea de nord a
zidului vestic (jos) (după Popa 2007).

183
Plan 20. Turnul locuinţă 1 de la Tilişca, Plan 21. Turnul locuinţă 1 de la Tilişca, plan şi
propunere de reconstrucţie a zidului estic secţiuni prin parterul reconstruit cu intrare (după
(după Popa 2007). Popa 2007).

Plan 22. Turnul locuinţă 1 de la Tilişca, reconstrucţia parterului (după Popa 2007).

Plan 23. Turnul locuinţă 1 de la Tilişca, reconstrucţia integrală (după Popa 2007).

184
Plan 24. Planul fortificaţiei de la Băniţa: A – zid de piatră locală, nefasonată legată cu mortar; B – zid ridicat în
tehnica murus Dacicus; C – scară monumentală; D – terasa cu clădirea dreptunghiulară; E – terasa cu turnul de
veghe; F – acropola; G – platforma de luptă (după O. Floca, 1966 ).

Plan 25. Plan cu amplasarea sitului de la Brad (după Florea 2011).

Plan 26. Planul centrului de la Brad
(după V. Ursachi, 1995)
Plan 27. Planul locuinţei palat de la Brad:
1-Bârne carbonizate; 2-Vetre; 3-Pietre;
4-Prundiş; 5-Zonă cu chirpici; 6- Zonă
presupusă a fi avut etaj; 7-Gropi de par de la
construcţii interioare şi palisada de lemn
(după V. Ursachi, 1995).

185
Plan 28. Feţele Albe – Şesul cu brânză: 1– limita teraselor; 2– ziduri; 3– pavaj; 4- conductă de apă; 5– canal de
piatră; 6– construcţie din nivelul mijlociu de pe terasa a II-a; 7– sanctuar; 8– locuinţă circulară (după H.
Daicoviciu et alii, 1973).

Plan 29. Feţele Albe – planul construcţiei circulare de pe terasa I: 1 – zidul B; 2 – blocuri de calcar din
paramentul exterior al zidului B; 3 – blocuri cu lespezi de calcar de la baza locuinţei; 4 – andezit; 5 – micaşist; 6
– perete de pământ bătut; 7 – fragmente ceramice; 8 – capac pictat; 9 – ceaşcă; 10 – unguentariu; 11 – plăcuţă de
fier; 12 – cosor; 13 – toartă de caserolă; 14 – balama; 15 – fragment de teacă; 16 – cute; 17 – cuie cu cap
triunghiular; 18 – obiect de fier; 19 – călcâi de lance; 20 – cui; 21 – piron; 22 – scoabă de fier; 23 – vas poros; 24
– lipitură de perete arsă; 25 – pământ ars; 26 – cărbune (după H. Daicoviciu et alii, 1973).

186
Plan 30. Feţele Albe – Planul locuinţei de pe terasa a XII-a: 1 – perete ars cu tencuială; 2 – lut bătut; 3 –
tencuială; 4 – perete ars păstrat până la 0,60 m înălţime; 5 – stâlpi; 6 – cărbune; 7 – fragmente ceramice; 8 –
capac; 9 – cuie şi piroane; 10 – obiecte de fier; 11 – călcâi de lance; 12 – obiect din bronz şi fier; 13 – cutiuţă din
bronz; 14 – balama; 15 – pietre (după H. Daicoviciu et alii, 1973).

Plan 31. Feţele Albe – planul locuinţei de pe terasa a X-a: 1 – humus actual; 2 – strat de cultură; 3 – pământ din
umplutura terasei; 4 – pământ brun; 5 – steril; 6 – lipitură de perete; 7 – micaşist; 8 – bârne carbonizate; 9 –
perete de lut; 10 – obiecte de fier; 11 – cuie şi piroane din fier; 12 – fragmente ceramice; 13 – cărbune; 14 –
piatră de calcar; 15 – piatră de stâncă; 16 – obiecte de fier; 17 – călcâi de lance; 18 – pinten; 19 – scoabă; 20 –
balama; 21 – conturul primei încăperi; 22 – stâlp (după H. Daicoviciu et alii, 1973).

187
Plan 32. Planul fortificaţiei de la Sarmizegetusa Regia: 1 – zid dacic; 2 – zid roman; 3 – val roman; 4 – terme; A
– atelier monetar; C – cisternă (după Gheorghiu, 2005).

Plan 33. Sarmizegetusa Regia – Planul

Platoului ce şase terase Plan 34. Sarmizegetusa Regia – Planul locuinţei de
(după Gheorghiu, 2005). pe terasa a II-a, a Platoului cu şase
terase: 1– limita suprafeţei săpate; 2– limita masei de
chirpici; 3– teren ne săpat; 4– peretele clădirii;
5– vatră de foc; 6– piatră; 7– cărămidă; 8– ceramică;
9– lipitură; 10– vas cu inscripţie; 11– ceramică
pictată; 12– obiecte de bronz; 13– obiecte de fier;
14– cuie; 15– monedă; 16– vase de piatră; 17– grâu;
18– mei; 19– mazăre; 20– obiect de sticlă; 21– grindă
carbonizată; 22– vase in situ (după Gheorghiu, 2005).

188
 Plan 35. Locuinţa circulară 1 de la Sarmizegetusa Regia, de pe terasa II (după Antonescu 1984).
Plan 36. Sarmizegetusa Regia
locuinţei de pe terasa a V-a:
1 – limita lipiturii de culoare roşie;
2 – peretele locuinţei; 3 – obiect de fier;
4 – obiect de bronz; 5 – ceramică;
piatră; 7 – limita vetrei exterioare,
8 – cărbune; 9 – vatră de foc;
10 – prag; 11 – trusă medicală
(după Gheorghiu, 2005).
Plan 37. Sarmizegetusa Regia – Construcţiile de pe Planul
Terasa cu oale pictate: 1 – bucăţi de chirpici;
2 – bucăți de vetre; 3 – blocuri de piatră calcaroasă;
4 – fragmente ceramice; 5 – fragmente ceramice;
6 – piron de fier; 7 – vas de bronz; 8 – cuțitoaie de fier; 6 –
9 – fragmente de stâncă; 10 – cele patru construcții;
11 – groapă; 12 – pavaj de piatră (după Gheorghiu, 2005).
189
 Plan 38. Planul cetăţii de la Piatra Roşie: 1- zid de tip murus Dacicus; 2– temelia din piatră a construcţiilor din
lemn; 3– tamburi din piatră; 4– turnuri interioare de piatră; 5– turnuri interioare din piatră; 6– turn demontat; 7–
turnuri izolate din piatră; 8– zid din faza a II-a; 9- Groapă naturală; 10– zid medieval; 11– cisternă (după G.
Florea, 2011).

Plan 39. Planul și reconstituire locuinței Plan 40. Planul fortificaţiei de la Mereşti
de pe platoul cetății de la Piatra Roșie (după V. Crişan, 2000).
(după I. Glodariu, 1983).

190
 Plan 41. Planul aşezării fortificate de la Miercurea Sibiului IV.

Plan 42. Planul fortificaţiei de la Miercurea Sibiului, cu localizarea locuinţei de pe acropolă.

191
Plan 43. Planul locuinţei de pe acropola de la Miercurea Sibiului IV.

192
 Plan 44. Planul turnului de la intrarea pe acropola de la Miercurea Sibiului IV.

Plan 45. Planul locuinţei cu două încăperi, Plan 46. Planul fortificaţiei de la Miercurea
în zona căruia a fost descoperit tezaurul Sibiului IV, cu localizarea tezaurului monetar.
monetar din cadrul fortificaţiei de la
Miercurea Sibiului IV.

193
 Plan 47. Planul centrului de la Ocniţa (după Florea 2011).

Plan 48. Planul locuinţei de la Ocniţa (după Antonescu 1984).

Plan 49. Planul fortificaţiei de la Piatra Neamţ (după N. Gostar, 1969).

194
Plan 50. Planul general al centrului Plan 51. Planul centrului de la Popeşti şi detaliu
de la Popeşti (după A. Vulpe, 2005). cu acropola (după A. Vulpe, 2005).

Plan 52. Reconstituire cartierului rezidenţial de la Popeşti (după A. Vulpe, 2005).

Plan 53. Locuinţa de la Popeşti, plan şi reconstituire (după Antonescu 1984).

195
Plan 54. Planul topografic al centrului de la Racoşul de Jos:1-Sanctuar circular complex extramuros; 2-Sanctuar
cu baze de coloane di tuf vulcanic-faza I; 3-Sanctuar cu baze de coloane din tuf vulcanic-faza II; 4-Sanctuar cu
baze de coloane din calcar-faza I; 5-Sanctuar cu baze de coloane din calcar-faza II; 6-Sanctuar circular complex
din incintă; 7-Edificiu cu plan rectangular; 8-Locuinţa palat; 9-Vetre; 10-Turn; 11-Zid de incintă; 12-Poartă; 13-
Scară; 14-Platforme; 15-Platformă de amenajare a sanctuarului din calcar; 16-Casetă de piatră; 17-Locuinţe; 18-
Zid de susţinere a terasei; 19-Pavaj de piatră; 20-Lespezi (după F. Costea, 2006).

Plan 55. Planul de situaţie al centrului de la Racoşul de Jos: 1-Sanctuar circular complex extramuros; 2-Sanctuar
cu baze de coloane di tuf vulcanic-faza I; 3-Sanctuar cu baze de coloane din tuf vulcanic-faza II; 4-Sanctuar cu
baze de coloane din calcar-faza I; 5-Sanctuar cu baze de coloane din calcar-faza II; 6-Sanctuar circular complex
din incintă; 7-Edificiu cu plan rectangular; 8-Locuinţa palat; 9-Vetre; 10-Turn; 11-Zid de incintă; 12-Poartă; 13-
Scară; 14-Platforme; 15-Platformă de amenajare a sanctuarului din calcar; 16-Casetă de piatră; 17-Locuinţe; 18-
Zid de susţinere a terasei; 19-Pavaj de piatră; 20-Lespezi (după F. Costea, 2006).

196
 Plan 56. Planul de situaţie al cetăţii de la Piatra Craivii: 1– săpăturile din 1960; 2– săpăturile din 1961; 3–
săpăturile din 1962; 4– săpăturile din 1963, 5– săpăturile din 1964; 6– păşune; 7– amenajarea rocii; 8– terase; 9–
fortificaţia; 10– izvor; 11– bloc de talie; 12– drum de munte; 13– înălţimea (după I. Berciu et alii, 1965).

197
Plan 57. Planul centrului de la Covasna Plan 58. Planul centrului de la Jigodin I
(după V. Crişan, 2000). (după V. Crişan, 2000).

Plan 59. Planul centrului de la Jigodin II Plan 60. Planul centrului de la Jigodin III
(după V. Crişan, 2000). (după V. Crişan, 2000).

Plan 61. Planul fortificaţiei de la Şimleul Silvaniei – punctul Cetate (după G. Florea, 2011).

198
 Plan 62. Hunedoara - Grădina Castelului (Platou). Planul general cu amplasarea complexelor 73-75 (după
Roman şi Luca 2013).

Plan 63. Sarmizegetusa Regia – Zona sacră: 1 – izvor; 2 – zid; 3 – drum pavat; 4 – canal; 5 – scară; 6 – sanctuar
cu plinte; 7 – plinte demantelate; 8 – pilaştri din piatră; 9 – vatră; 10 – pilaştri din lemn; 11 – prag; 12 – bordură;
13 – săgeata soarelui de andezit; 14 – soarele de andezit; 15 – platformă de intrare; 16 – terase (după Gheorghiu,
2005).

199
Planşa 1: 1- fibulă cu nodozităţi discoidale de la Cojacna; 2- fibulă cu nodozităţi discoidale de la Moigrad; 3-
fibulă cu nodozităţi discoidale de la Întorsura; 4- fibulă cu nodozităţi discoidale de la Oradea; 5- fibulă cu
nodozităţi discoidale de la Cojacna; 6- fibulă de la Remetea; 7- fibulă de la Remetea; 8- fibulă de la Săliştea
(Cioara); 9- fibulă de la Săliştea (Cioara); 10- fibulă de la Bistriţa; 11- fibulă de la Sâncrăieni; 12- fibulă cu scut
de la Cerbăl; 13- fibulă cu scut de la Cerbăl; 14- fibulă cu scut de la Codea Mare; 15- fibulă cu scut de la Codea
Mare; 16- fibulă cu scut de la Merii Goala; 17- două fibule de tip linguriţă de la Merii Goala (foto şi desen);
Fibulă de tip linguriţă de la Şeica Mică (după D. Popescu, 1971).

200
Planşa 2: 1- fibulă-mască din Transilvania, 2-5- fibulă-mască de la Bălăneşti, 6, 7- fibulă-mască de la Coada
Malului, 8, 9- fibulă-mască de la Herăstrăui (după D. Popescu, 1971).

201
Planşa 3: 1- lanţ cu pandantiv de la Bistriţa, 2- detaliu cu capetele lanţului-şarpe de la Merii-Goala,
3-lanţ-şarpe de la Merii-Goala, 4- torques de la Colteşti, 5- lanţ cu pandantiv de la Cojocna (după D. Popescu,
1971).

202
Planşa 4: 1- brăţară plurispiralică cu protome de animale de la Herăstrău, 2- brăţară plurispiralică de la Cojocna,
3, 4- brăţar1 plurispiralice de la Slimnic, 4, 6- brăţară de la Slimnic, 7- detaliu cu brăţară plurispiralică cu
protome de animale din Transilvania, 8- brăţară plurispiralică cu protome de animale din Trancilvania, 9- brăţara
plurispiralică cu protome de animale de la Cărpiniş, 10- detaliu cu brăţara plurispiralică cu protome de animale
de la Cărpiniş, 11- detaliu cu brăţara plurispiralică cu protome de animale de la Ghelinţa, 12- brăţara
plurispiralică cu protome de animale de la Ghelinţa, 13- brăţara plurispiralică cu protome de animale de la Coada
Malului, 14- detaliu cu brăţara plurispiralică cu protome de animale de la Dupuşi, 15- brăţara plurispiralică cu
protome de animale de la Dupuşi (după D. Popescu, 1972).

203
Planşa 5: 1- falera de la Surcea, reprezentând un călăreţ, un câine şi un şoim, 2- falera de la Surcea,
reprezentând un grifon, 3- placă cu motive antropomorfe din tezaurul de la Săliştea, fosta Cioara (după D.
Popescu, 1971).

204
Planşa 6: Falere de argint, din tezaurul de la Lupu (după V. Sârbu şi G. Florea, 2000).

205
Planşa 7: Vase de argint din tezaurul de la Sâncrăieni. 1, 2- vase hemisferice, 3, 4- vase conice, 5, 6- vase conice
ornamentate, 7-10- vase cu toarte şi picior, 11- vas fragmentar, ornamentat şi cu toartă, 12- vas fragmentar
ornamentat, 13- vase ornamentate, cu toarte şi picior (după D. Popescu, 1972).

206
Planşa 8: Materiale descoperite în situl de la Miercurea Sibiului – Petriş: 1- fibulă din argint, 2- fragmente
ceramice.

207
Planşa 9: Materiale descoperite în centrul de la Popeşti: 1-5, 7- fragmente de cupe deliene, 6- fragment de vas
roşcat, cu ornamente imprimate, 8- figurină elenistică de bronz, provenită de la extremitatea inferioară a unei
toarte, a unui vas metalic, 9- vas ceramic ornamentat cu unghiuri prin lustruire, 10- sfeşnic din pastă poroasă, 11-
fructieră de culoare cenuşie, lucrată cu mâna (după R. Vulpe, 1960, 1962).

208
Planşa 10: Inventarul tumulului 4 de la Popeşti: 1-8- fragmente de coif din bronz, 9- reconstituirea coifului din
bronz, 10- fragment de vârf de lance din fier, 11-12- fragmente de teacă pentru pumnal (sica), 14- umbo de scut,
15- spadă de tip celtic (după Al. Vulpe, 2005).

209
Planşa 11: Materiale ceramice descoperite la Ocniţa: 1-6 vase pictate descoperite în groapa 2, 7- vas descoperit
în groapa 3.

210
Planşa 12: Materiale descoperite la Ocniţa: 1- mască din bronz, 2- vas din bronz.

211
Planşa 13: Ceramică pictată din centrul de la Brad (după V. Ursachi, 1995).

212
Planşa 14: Materiale ceramice lucrate la roată din centrul de la Divici (după Gumă et alii, 1995).

213
Planşa 15: Materiale de metal din centrul de la Divici: 1-3- toarte de strecurători romane târzii, 4- garnitură de
centură romană, 5-14- fibule, două din argint (după Rustoiu, 2007).

214
Planşa 16: Miercurea Sibiului IV: 1- Carul miniatural votiv, 2, 3- detaliu cu carul miniatural votiv.

215
 1 2

3 4

5
Planşa 17: Miercurea Sibiului IV: 1- 5 Carul miniatural votiv.

216
Planşa 18: Miercurea Sibiului IV, material ceramic: 1, 2- vase din faza I de locuire; 3-12- vase din faza II d
locuire, 13- vas dolian; 14-18- fusaiole.

217
Planşa 19: Fibule descoperite în centrul de la Miercurea Sibiului IV: 1- fibule de schemă La Tène C., fibulă de
tip 2a; 2-7- fibule de schemă La Tène D: 2, 3- fibule de tip 6a; 4-6- fibule de tip 7a, 7- ac de fibulă.

218
Planşa 20: Miercurea Sibiului IV: 1- ac de pescuit; 2- brăzdar de plug; 3- cosor; 4, 5- daltă; 6- pinten; 7- vârf de
lance; 8- vârf de săgeată din os.

219
Planşa 21: Miercurea Sibiului IV: 1- tetradrahmă, imitaţie Filip II din primele serii, grupa A, AR, 15 g.; 22,8 x
23,2 mm; 2- tetradrahmă, tip Huşi-Vovrieşti, AR, 13,01 g.; 24,8 x 22,7 mm; 3- drahmă, Dyrrhachium
EYKTHMΩΝ / ΔAMHNΟΣ, AR, 3,23 g.; 16,5 x 18,6 mm; 4- tezaurul monetar.

220
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 22: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

221
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 23: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

222
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 24: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

223
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 25: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

224
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 26: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

225
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 27: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

226
 2
1 1a 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a
8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 28: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

227
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 29: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

228
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 30: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

229
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9a 10 10a
9

11 11a 12 12a

Planşa 31: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

230
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11a 12
11 12a

Planşa 32: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

231
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 33: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Drahme Dyrrhachium.

232
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 34: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV: 1-6 Drahme Dyrrhachium; 7-12 Denari Romani Republicani.

233
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 35: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

234
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 36: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

235
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 37: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

236
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 8
7a 8a

9 9a
10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 38: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

237
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

10 10a
9 9a

11 11a 12 12a

Planşa 39: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

238
 2 2a
1 1a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 8a
7a 8

9 10
9a 10a

11 11a 12 12a

Planşa 40: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

239
 1a
1 2 2a

4
3 3a 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 41: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

240
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

6
5 5a 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 42: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

241
 1a 2a
1 2

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 43: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

242
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

7 7a 8 8a

9 9a 10 10a

11 11a 12 12a

Planşa 44: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani.

243
 1 1a 2 2a

3 3a 4 4a

5 5a 6 6a

Planşa 45: Tezaurul de la Miercurea Sibiului IV, Denari Romani Republicani

244
Planşa 46: Vase ceramice descoperite în turnul locuință nr. 1 de la Tilişca: 1- strecurătoare, 2- cană bitronconică
cu o toartă, 3, 4- fructiere (după Natea, 2008).

245
Planşa 47: Pumnale curbe, de tip sica, descoperite în centrul de la Tilişca (după Natea, 2008b; Natea et alii
2011).

246
Planşa 48: Fibule din centrul de la Tilişca: 1-4- fibule de schemă Latène C: 1, 2- fibule din fier de tip 2b1; 3-
fibulă din argint de tip 3; 4- fibulă din fier de tip 3; 5- fibulă din fier de tip 6a; 6- fibulă din fier de tip 7; 7, 8-
fibule din fier de tip 7a1; 9, 10 fibule din fier de tip 7a2; 11- fibulă din bronz de tip 9a;12- fibulă din fier de tip
28a (după Natea, 2008a).

247
Planşa 49: Inventarul mormântului princiar de la Tilişca – fragmente de cordon.

248
Planşa 50: Inventarul mormântului princiar de la Tilişca – fragmente de brăţări.

249
Planşa 51: Inventarul mormântului princiar de la Tilişca – fragmente de fibule.

250
Planşa 52: Inventarul mormântului princiar de la Tilişca: 1- fragment de tub, 2- inel spiralic, 3- inel spiralic,
4- inel spiralic, 5- colier.

251
Planşa 53: Ceramică din centrul de la Căpâlna (după Glodariu şi Moga, 1989).

252
Planşa 54: Unelte de făurărie din centrul de la Căpâlna (după Glodariu şi Moga, 1989).

253
Planşa 55: Arme, ţinte de bronz de casetă şi fragmente de vase de bronz din centrul de la Căpâlna (după
Glodariu şi Moga, 1989).

254
Planşa 56: Fibule de bronz şi fier din centrul de la Căpâlna (după Glodariu şi Moga, 1989).

255
 1 2

Planşa 57: Inventarul mormântului din centrul de la Căpâlna: 1, 2 cercei, 3 colier.

256
Planşa 58: Piese din inventarul tumulul 2 de la Cugir: 1- aplică din aur, 2- spadă din fier de tip celtic, 3- scut din
lemn şi fier – reconstituire, 4- scut din fier – reconstituire (după C. Popa, 2011).

257
Planşa 59: Inventarul tumulul 2 de la Cugir: 1-3- zăbale din fier de tip tracic, 4- opritor de la car, 5- situla italică
de bronz; 6- fragment de cămaşă de zale din fier; 7- reconstituirea carului de tip tracic; 8- reconstituirea
mormântului princiar (după C. Popa, 2011).

258
Planşa 60: Piese din inventarul tumulului 2 (1-2, 5-12) şi din tumulul 4 (3-4) de la Cugir: 1- garnitură de arc din
bronz, 2-bucşă de la car din bronz, 3- sica de fier, 4- detaliul cu lama sicii, 5- rafuri de car din fier, 6- fructieră,
7- detaliu cu sistemul de prindere al spadei, 8- umbo de scut, 9- zăbală de tip tracic, 10- armură de zale, 11-
aplică de bronz ajurată, 12- teacă de pumnal (după C. Popa, 2011).

259
Planşa 61: Hunedoara-Grădina Castelului (Platou).Inventarul complexul 71, defunctul 31: 1-pumnal curb cu
teacă, 2- cataramă cu ac, 3- pafta de centură, 4- vârf de lance (după V. Sîrbu et alii, 2007).

260
Planşa 62: Hunedoara-Grădina Castelului (Platou).Inventarul complexul 73 şi moneda izolată: 1- piesă
tronconică realizată din gresie nisipoasă, 2- fragment de brăţară, realizată din argint, 3- fragment de brăţară,
realizată din argint, 4- vârf metallic, 5- instrument din fier, 6- pafta fragmentară de centură, 7- teacă pentru
pumnal, 8- pumnal de tip sica, 9- monedă elenistică din argint (după Roman şi Luca, 2012).

261
Planşa 63: Ceramică dacică pictată: 1, 11, 13, 17,19-21, 24- Meleia; 2-10,12, 14-16, 18, 22,23- Sarmisegetuza
(după I. H. Crişan, 1969).

262
Planşa 64: Brăţări plurispiralice din aur, descoperite la Sarmizegetusa Regia.

263
Planşa 66: 1- scutul de la Piatra Roşie, 2- zeiţă de la Piatra Roşie, 3- Zeiţa Bendis de la Sarmizegetusa Regia.

264
Foto. 1: cetatea de la Ardeu. Foto. 2: cetatea de la Ardeu.

Foto. 3: platoul cetăţii de la Ardeu. Foto. 4: turnul locuinţă din cetatea de la Ardeu
(în timpul cercetărilor).

Foto. 5: turnul locuinţă din cetatea de la Costeşti Foto. 6: intrarea în turnul locuinţă din cetatea de la
Blidaru. Costeşti Blidaru.

Foto. 7: turnul locuinţă 1 din cetatea de la Costeşti Foto. 8: turnul locuinţă 2 şi scara monumentală din
Cetăţuie. piatră din cetatea de la Costeşti Cetăţuie.

265
Foto. 9: turnul locuinţă 1 din cetatea de la Tilişca. Foto. 10: platoul superior al cetăţii de la Tilişca.

Foto. 11: valul I de pământ şi şanţul de apărare al Foto. 12: zidul de susţinere de pe latura de sud-vest al
cetăţii de la Tilişca. valului I de pământ al cetăţii de la Tilişca.

Foto. 13: zidul de la baza dealului cetăţii de la Tilişca. Foto. 14: traiectul zidul de la baza dealului cetăţii de la
Tilişca.

Foto. 15: platoul cetăţii de la Piatra Roşie. Foto. 16: drumul pavat ce urcă spre platoul cetăţii de
la Piatra Roşie.

266
Foto. 17: drumul pavat ce urcă spre platoul cetăţii de Foto. 18: sanctuarul circular de la Sarmizegetusa
la Sarmizegetusa Regia, dinspre zona sacră. Regia.

Foto. 19: soarele de andezit de la Sarmizegetusa Foto. 20: complexul 522 de la Miercurea Sibiului IV,
Regia. în timpul cercetării.

Foto. 21: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea Foto. 22: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea
Sibiului IV, în timpul cercetării. Sibiului IV, în timpul cercetării.

Foto. 23: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea Foto. 24: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea
Sibiului IV, în timpul cercetării. Sibiului IV, în timpul cercetării.

267
Foto. 25: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea Foto. 26: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea
Sibiului IV, în timpul cercetării. Sibiului IV, în timpul cercetării.

Foto. 27: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea Foto. 28: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea
Sibiului IV, în timpul cercetării. (bază de coloană). Sibiului IV, în timpul cercetării.

Foto. 29: locuinţa de pe acropolă de la Miercurea Foto. 30: tezaurul monetar de la Miercurea Sibiului
Sibiului IV, în timpul cercetării. IV, în timpul descoperiri.

Foto. 32: valul de apărare din pământ şi gropile de

Foto. 31: valul din pământ şi şantul de apărare de la palisadă de la Miercurea Sibiului IV, în timpul
Miercurea Sibiului IV, în timpul cercetării. cercetării.

268