UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

CATEDRA DE ISTORIE ANTICĂ ŞI ARHEOLOGIE

PEREGRINII ÎN DACIA ROMANĂ

(106-212)
- teză de doctorat -

Coordonator :
Prof. Univ. Dr. Ioan Piso

Doctorand:
Rada Varga

Cluj-Napoca
2012
 CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………….. 4
I. Coordonate istoriografice şi metodologice……………………………………... 6
I. 1. Repere în istoriografia subiectului……………………………………………… 6
I. 2. Metodologie şi structură………………………………………………………. 8
II. Statutul peregrin………………………………………………………………... 12
II. 1. Scop şi structură……………………………………………………………….. 12
II. 2. Cetăţenia romană……………………………………………………………… 14
Cives Romani Latinive cives ? (p. 22)
II. 3. Sursele literare romane………………………………………………………… 30
II. 3. A. Juriştii Principatului……………………………………………….. 30
Gaius (p. 30), Ulpianus (p. 35)
II. 3. B. Sursele romane târzii şi bizantine…………………………………… 38
Codexurile târzii – prezentare generală (p. 38), Corpus Iuris Civilis (p. 39)
II. 3. C. Imaginea generală a peregrinilor în literatura juridică……………… 41
II. 4. Peregrinul în societatea romană………………………………………………... 43
II. 4. A. Comunităţile peregrine……………………………………………… 43
Aşezări romane (p. 45), Tipuri de comunităţi peregrine (p. 50)
II. 4. B. Mediul militar……………………………………………………….. 53
Statut juridic (p. 53), Militarul şi societatea romană (p. 57)

II. 5. Constitutio Antoniniana....................................................................................... 61

II. 6. Norme de drept şi realităţi locale………………………………………………. 67
III. Studiul populaţiei şi reprezentativitatea epigrafică.......................................... 70
III. 1. Consideraţii preliminare……………………………………………………… 70

1
III. 2. Studiul populaţiei Imperiului Roman……………………………………….... 72
Dimensiunea populaţiei (p. 74), Speranţa şi media de viaţă (p. 77)
III. 3. Reprezentativitate epigrafică………………………………………………….. 81
Valenţele reprezentativităţii epigrafice în Dacia (p. 86)
III. 4. Observaţii finale……………………………………………………………… 94
IV. Imaginea de ansamblu a peregrinilor din Dacia……………………………. 96
IV. 1. Preambul……………………………………………………………………... 96
IV. 2. Studii cantitative……………………………………………………………. 98
IV. 3. Tipul surselor………………………………………………………………… 105
Formele comemorării (p. 106), Adorarea divinităţii (p. 108), Inscripţiile
externe (p. 111)
IV. 4. Onomastica…………………………………………………………………... 113
IV. 3. A. Date generale……………………………………………………... 113
IV. 3. B. Discuţii asupra onomasticii peregrine din Dacia…………………. 119
Onomastica feminină (p. 119), Cazurile speciale (p. 122), Supernomina (p.
130)
IV. 3. C. Grupe şi categorii onomastice…………………………………….. 136
Numele romane (p. 136), Numele greceşti (p. 137), Numele illyre (p. 140),
Numele celtice (p. 141), Numele tracice (p. 142), Numele semite (p. 144), Numele
dacice (p. 145)
IV. 5. Varietatea internă a grupului………………………………………………….. 146
V. Peregrinii militari…………………………………….......................................... 150
V. 1. Statutul soldatului auxiliar……………………………………………………... 150
V. 2. Mediul peregrin al auxilia Daciae……………………………………………. 152
V. 2. A. Diplome militare şi inscripţii………………………………………. 154
Dedicaţiile funerare (p. 155), Inscripţiile votive (p. 160)
V. 2. B. Tablou onomastic………………………………………………….. 162
V. 3. Caracteristicile peregrinilor militari…………………………………………… 170
VI. Comunităţi peregrine…………………………………………………………. 172
VI. 1. Identificarea aşezărilor peregrine……………………………………………. 172

2
VI. 2. Alburnus Maior……………………………………………………………… 176
Tăbliţele cerate (p. 178), Dedicaţiile votive (p. 180), Monumentele funerare
(p. 188), Consideraţii onomastice (p. 191)
VI. 3. Note conclusive……………………………………………………………… 193
VII. Concluzii………………………………………………………………………. 196
Catalog……………………………………………………………………………… 203
Repertoriul inscripţiilor…………………………………………………………… 232
Abrevieri bibliografice…………………………………………………………….. 259
Bibliografie………………………………………………………………………… 262

3
 INTRODUCERE

Studiul ale cărei demersuri şi rezultate sunt prezentate în aceste pagini reprezintă
finalizarea cercetării mele doctorale privitoare la peregrinii din provincia Dacia. Deşi nu neapărat
inedit, subiectul nu a mai fost tratat monografic până în momentul de faţă. Astfel, consider că
reunirea şi sintetizarea tuturor datelor de care dispunem este singurul mod în care acestea pot fi
cu adevărat valorificate. Aprofundarea analizei peregrinilor pe care îi avem atestaţi în Dacia,
centralizarea şi corelarea informaţiilor furnizează date concrete privind aplicarea la nivel
provincial a sistemului juridic roman, precum şi asupra structurii populaţiei provinciei amintite.
Lucrarea de faţă prezintă exhaustiv – în măsura posibilului – chestiunea peregrinilor din
Dacia şi în acelaşi timp pune la dispoziţia cercetătorului un instrument de lucru constituit din
catalogul adiacent. De asemenea, ea poate servi ca punct de plecare pentru studii mai ample şi
aprofundate privind manifestările epigrafice ale claselor inferioare în această provincie
dunăreană.
Acest scurt cuvânt introductiv nu ar putea fi încheiat fără a adresa mulţumirile cuvenite
celor care mi-au oferit sprijinul lor pe parcursul elaborării lucrării. Evident, nu este posibil a-i
aminti pe toţi cei care la un moment dat şi-au sacrificat timpul pentru a-mi oferi o sugestie, un
sfat sau o încurajare. Chiar dacă nu nominal, le mulţumesc pe această cale tuturor şi îi asigur de
sincera mea gratitudine.
Profesorului Dr. Ioan Piso, care mi-a sugerat acest subiect şi m-a sprijinit constant pe
parcursul cercetării, îi mulţumesc pentru încrederea acordată de-a lungul acestor ani.
Către Conferenţiar Dr. Radu Ardevan se îndreaptă cele mai alese gânduri, pentru sprijinul,
răbdarea şi bunăvoinţa sa, fără de care finalizarea acestei lucrări ar fi fost mult mai anevoioasă.
Profesorului Dr. Constantin Petolescu şi Profesorului Dr. Lucreţiu Mihăilescu-Bîrliba le
mulţumesc pentru solicitudine şi pentru sugestiile valoroase oferite în referatele de evaluare a
tezei.

4
 Părinţilor mei, Carmen Şalgău-Aniţei şi Adrian Varga, precum şi bunicii mele, Maria
Răileanu, le mulţumesc pentru grija lor, dar mai ales pentru încrederea pe care mi-au acordat-o
întotdeauna.
La final, dar nu în ultimul rând, îi mulţumesc soţului meu, Vlad Popovici. Încrederea sa a
constituit în toţi aceşti ani o motivaţie suplimentară.

5
 CAP. I. COORDONATE ISTORIOGRAFICE ŞI METODOLOGICE

I. 1. REPERE ÎN ISTORIOGRAFIA SUBIECTULUI

Studiul peregrinilor din provincia Dacia se bazează pe investigarea unei multitudini de

aspecte şi pe analizarea unor surse variate. În aceste condiţii, istoriografia subiectelor atinse în
această lucrare nu este echilibrată, unele fiind dezbătute amplu de-a lungul timpului, iar altele
doar tangenţial. Trebuie menţionat din start că, din păcate, nu există monografii dedicate exclusiv
clasei juridice de care mă ocup; în timp ce sclavii sau liberţii sunt trataţi într-un număr
impresionant de lucrări, peregrinii nu beneficiază de o literatură istorică proprie.
În continuare, voi prezenta câteva coordonate istoriografice. Expunerea nu se vrea a fi una
exhaustivă, deoarece citarea întregii bibliografii în acest capitol preliminar mi se pare lipsită de
importanţă. Majoritatea titlurilor capătă relevanţă în contextul fiecărui capitol. De asemenea, nu
mă voi raporta la istoriografia internaţională, care are o pondere foarte mare în bibliografia finală.
Alegerea îmi este motivată de faptul că această bibliografie aduce analogii indirecte, deci citarea
ei aici nu este neapărat necesară, dar şi de dorinţa de a evita în măsura posibilului repetitivitatea.
De asemenea, capitolul dedicat statutului peregrin, dar şi cel dedicat studiilor cantitative şi
reprezentativităţii epigrafice, se raportează mai mult la realităţile Imperiului decât la cele ale
Daciei. Prezentarea în prealabil a vastei lor bibliografii ar însemna nu doar scoaterea ei din
context, ci şi crearea unei imagini false asupra utilizării surselor, deoarece relevanţa fiecărei
lucrări pentru demersul de faţă este evidenţiată doar de modul în care ea este citată.
O categorie de surse „externe” care trebuie însă prezentat preliminar, chiar dacă succint,
este cea a izvoarelor antice. Cele mai utilizate scrieri antice sunt cele de drept1, din care sunt
citate părţi ample; am considerat benefică redarea propriu-zisă a fragmentelor referitoare la
peregrini. Informaţii utile au mai fost extrase din scrieri istorice2, dar şi din izvoare literare3

1
Gaius, Dig., Inst., Ulp..
2
Tit.Liv., Tac. Ann., Suet., D.C., Hdn., Amm.Marc.
3
Cic. Arch., Cic. Att., Cic. Bal., Cic. Caec., Cic. Off., NH, Plin. Pan., Sen. Apol., Gell., Aristid. Or., Augustin.

6
diferite ca natură. Unele dintre lucrările antice sunt citate o singură dată, cu o informaţie succintă,
ceea ce nu însemnă că importanţa lor în economia lucrării este minimă. Sursele epigrafice sunt în
egală măsură izvoare antice şi în acelaşi timp sunt suportul practic al lucrării.
În istoriografia românească, studiile care ating subiectul peregrinilor din Dacia sunt fie
generale, fie axate pe grupuri restrânse şi / sau cazuri aparte4. De asemenea, peregrinii sunt uneori
individualizaţi în cadrul unor studii monografice5. Aceste cercetări nu au ca scop realizarea unei
sinteze privind statutul şi situaţia peregrinilor din Dacia. În cadrul lucrărilor menţionate mai sus,
accentul nu este pus pe condiţia peregrină a personajelor, cercetarea urmărind să demonstreze alte
ipoteze şi axându-se implicit asupra pe alte chestiuni.
Un alt tip de demers istoriografic în care sunt atinse unele aspecte legate de această
categorie este cel ce studiază anumite comunităţi sau grupuri. Din acest punct de vedre, cel mai
bine documentată este aşezarea peregrină de la Alburnus Maior6 şi respectiv grupul illyr. O
lucrare monografică7 este dedicată celţilor şi germanicilor din Dacia, peregrinii nefiind trataţi
separat în cadrul ei, dar fiind totuşi identificaţi. O altă ramură istoriografică destul de amplu
dezvoltată este cea care priveşte nu analiza intrinsecă a unor comunităţi, ci statutul lor juridic.
Este vorba despre studii, mai mult sau mai puţin ample, ce tratează dreptul latin8 sau aşezările de
tip civitas9 în Dacia (fără a argumenta neapărat existenţa lor, desigur). Acestea privesc în mod
direct chestiunea peregrinilor şi sunt de importanţă majoră în înţelegerea poziţiei pe care aceştia o
aveau în provincia dunăreană. Posibilitatea existenţei formelor de administrare aici menţionate
este direct legată de statutul populaţiei autohtone după cucerire10. Deşi vitale în înţelegerea vieţii
sociale ulterioare a provinciei, detaliile acestuia nu au fost elucidate. O categorie cu o

4
Pentru exemplificare, vezi Russu 1969a (repertoriază numele illyre înregistrate la data respectivă în Dacia), Piso
1993a (discută unele chestiuni referitoare la peregrini cu referire la colegiile din Sarmizegetusa şi Apulum),
Mihăilescu-Bîrliba 2004b (prezintă o serie largă de realităţi demografice), Ardevan 2006 (se referă la cetăţenii din
Dacia ce descind din familii încetăţenite prin drept latin), Dana 2007 (tratează personajele atestate printr-o diplomă
militară), Jucan 2009 (încearcă o repertoriere a personajelor feminine cunoscute epigrafic) etc.
5
Cum sunt Bărbulescu 1994 sau Paki 1998.
6
Istoriografia Roşiei Montane tratează chestiuni dintre cele mai diverse, de la arheologia (Damian 2003, Simion et
alii 2004, Damian 2008) şi epigrafia (Beu-Dachin 2003, Ardevan 2004, Piso 2004, Ciongradi et alii 2008, Ciongradi
2009) aşezării, până la analize de detaliu privind colegiile şi kastella (Ardevan, Crăciun 2003, Ciobanu 2010, Nemeti
2010a) sau unele aspecte de cult (Wollmann 1986, Moga, Sîntimbreanu 1996).
7
Husar 1999.
8
Suceveanu 1990, Ardevan 1999, Cîrjan 2010a, Cîrjan 2010b.
9
Bogdan-Cătăniciu 1991, Ardevan 1998a, Ruscu 2003, Bogdan-Cătăniciu 2005.
10
Cîrjan 2006, Ruscu 2004.

7
istoriografie extrem de bogată este cea a militarilor11. Chiar dacă majoritatea studiilor nu ating
(sau o fac doar tangenţial) chestiunea statutului peregrin al auxiliarilor, ele sunt de maximă
utilitate pentru informaţiile pe care le oferă şi fără care investigarea peregrinilor militari ar fi
imposibilă.
Tot analize de grup, însă de altă natură, pot fi considerate şi studiile demografice – sau
care au doar o porţiune dedicată studiilor cantitative12. Acestea, chiar dacă ating grupul peregrin
doar tangenţial, sunt utile atât metodologic, cât şi informaţional, deoarece ajută la încadrarea
datelor obţinute prin cercetărea de faţă în nişte realităţi statistice mai ample.
Un aspect vital în cercetarea peregrinilor este cel al onomasticii. Acesta este, de altfel,
unul dintre subiectele cu cea mai vastă istoriografie, orice studiu ce implică cercetarea unor
personaje atestate epigrafic având şi o latură onomastică. În contextul de faţă, cele mai relevante
în cadrul literaturii privind Dacia sunt studiile care încearcă o reconstituire prosopografică şi
valorificarea onomasticii într-un context mai larg13. Evident, această afirmaţie nu atrage după
sine negarea utilităţii şi valorii informative a studiilor clasice de onomastică, care au ca scop
principal analiza şi clasarea numelor14.
Scurta incursiune bibliografică pe care am realizat-o oferă câteva repere orientative.
Acestea servesc în conturarea unei imagini de ansamblu asupra feluritelor surse ce au fost
întrebuinţate pentru extragerea informaţiilor necesare. Modul în care aceste informaţii au fost
structurate este explicat în continuare, în subcapitolul dedicat metodologiei lucrării.

I. 2. METODĂ ŞI METODOLOGIE

Textul de faţă se vrea o abordare cât mai comprehensivă a peregrinilor atestaţi în Dacia.
Structura, care reflectă şi metodologia lucrării, este evidentă din cuprins. Motivele datorită cărora
am optat pentru această organizarea internă vor fi explicate în continuare.
Primele două capitole sunt în mare măsură teoretice şi fac referire la stări de fapt şi situaţii
înregistrate în întreg Imperiul. Am ales să plasez partea teoretică în întregime la începutul lucrării
din două raţiuni principale. În primul rând, am considerat că situaţia juridică a peregrinilor şi

11
Voi cita aici doar câteva lucrări, pe care le-am folosit direct în cercetarea de faţă: Gudea 1977, Russu 1980,
Nemeth 1993, Popescu 2004, Protase et alii 2008,
12
Piso 1993a, Bărbulescu 1994, Paki 1996, Mihăilescu-Bîrliba 2004a, Ştefănescu, Balaci 2007.
13
Nemeti 2010b, Paki 1996, Piso 1993a, Piso 2004.
14
Russu 1944, Russu 1970, Paki 1988a, Paki 1988b, Paki 1990, Paki, 1998, Ruscu 1998, Varga 2008.

8
toate nuanţele pe care ea le implică vor deveni mai evidente şi mai uşor de înţeles dacă vor fi
prezentate unitar. De asemenea, informaţia înfăţişată nefragmentat conduce la perceperea iniţială
a unei realităţi generale, necesară pentru înţelegerea stărilor de fapt înregistrate în Dacia. Al
doilea motiv este legat de coerenţa celei de a doua părţi a lucrării, dedicate Daciei. Am preferat şi
aici un discurs nesegmentat, mai elocvent decât o expunere marcată de consistente excursuri
teoretice. Partea dedicată analizelor cantitative şi studiului populaţiei este importantă în economia
generală a lucrării, deoarece aduce în prin plan o direcţie majoră de abordare a claselor socio-
juridice inferioare ale Imperiului Roman. Înţelegerea studiilor demografice şi a investigaţiilor de
natură cantitativă este esenţială pentru sesizarea beneficiilor ştiinţifice pe care ele indiscutabil le
au, dar şi a „capcanelor” metodologice şi analitice în care cercetătorul poate cădea cu uşurinţă.
Desigur, în aceste două capitole introductive, acolo unde a fost posibil, s-a încercat
ilustrarea afirmaţiilor sau argumentarea lor prin exemple cunoscute din Dacia, însă legătura dintre
cele două părţi ale lucrării este cu adevărat făcută de subcapitolul dedicat analizei
reprezentativităţii epigrafice în provincia dunăreană. Chestiunea reprezentativităţii este şi ea de
cea mai mare importanţă, deoarece scăpând-o din vedere există riscul major ca rezultatele
cantitative să fie greşit interpretate şi ca studiile epigrafice să fie privită printr-o prismă
necorespunzătoare realităţilor epocii romane şi în acelaşi timp nepermis de unilaterală.
Corpul tezei, dedicat peregrinilor atestaţi în provincia Dacia, a fost împărţit în câteva
capitole. Astfel, am ales să prezint separat, ca şi situaţii distincte sau studii de caz, peregrinii
militari şi respectiv chestiunea comunităţilor şi a peregrinilor de la Alburnus Maior. Această
structurare o reflectă şi pe cea a capitolului dedicat statutului juridic al peregrinilor. Chiar dacă
împărţită tematic, prezentarea trebuia să beneficieze de câteva statistici generale. Asupra valorilor
expuse în aceste statistici consider că este necesar să aduc câteva lămuriri. Datele sunt prezentate
în general sub formă procentuală; evident, se poate argumenta că valorile absolute sunt relative.
Proporţiile însă sunt într-o mare măsură sigure şi ele nu pot fi schimbate de eventuala modificare
a datelor aferente câtorva nume. Trebuie să mai precizez şi că, pe parcursul descrierii tuturor
aspectelor ce privesc acest grup, un oarecare grad de repetitivitate a fost inevitabil. Unele nume
au fost amintite de mai multe ori, în varii contexte, deoarece logica intrinsecă a lucrării o cerea.
În continuare voi explica câteva dintre principiile de organizare a catalogului. Criteriul
principal este cel geografic, dinspre nord spre sud: Dacia Porolissensis, Dacia Superior şi Dacia
Inferior. În cadrul fiecăreia dintre cele trei provincii, numele localităţile sunt ordonate alfabetic,

9
după numele antic (acolo unde el se cunoaşte) sau numele modern. Am preferat să nu dublez, la
nivelul catalogului, toponimia. În cadrul aceleiaşi localităţi, peregrinii catalogaţi sunt grupaţi pe
criterii combinate: alfabetic şi de atestare în aceeaşi inscripţie. În privinţa etniei numelor, cred că
singura precizare care trebuie făcută este cea legată de preferarea termenului de nume romane, în
loc de nume italice. Opţiunea, care va mai fi discutată şi în partea lucrării dedicată tabloului
onomastic general, mi s-a părut firească deoarece oferă posibilitatea unei încadrări mult mai
exacte şi se referă preponderent la zona de origine şi utilizare a numelui, nu la etimologia sa. Nu
am considerat ca fiind roman, deşi este cu siguranţă latin, un nume transcris, tradus sau construit
pe criterii de asonanţă lingvistică15. Rubricile au fost alese astfel încât să ofere cât mai multe
informaţii despre conţinutul inscripţiei, într-un mod cât mai riguros structurat. În câmpul de
„observaţii”, am trecut detaliile adiacente ce nu se încadrau în celelalte câmpuri, cum ar fi vârsta,
unele particularităţi ale inscripţiei, sau am exprimat unele dubii asupra lecturii numelui sau a
statutului personajului.
Repertoriul inscripţiilor a fost inclus, după unele ezitări, în textul final deoarece l-am
considerat un instrument de lucru util. Chiar dacă catalogul cuprinde toate datele relevante pe
care o inscripţie le conţine, el nu aduce textul propriu-zis al inscripţiei. Întrucât suficient de multe
inscripţii citate nu apar în corpora majore, iar cele care apar sunt disipate, am apreciat redarea
textelor epigrafice ca fiind un act de onestitate. Nu am redat, în cazul fiecărei inscripţii, întreaga
sa bibliografie, deoarece un asemenea demers pare a fi în mare parte un scop în sine; mult mai
utilă mi s-a părut citarea compendiilor, a instrumentelor fundamentale care pot fi găsite cu
uşurinţă şi care înregistrează – adesea – şi trimiterile bibliografice absente din repertoriu.
Un ultim aspect pe care doresc să îl expun aici este de ordin terminologic. Termenii
folosiţi pe parcursul lucrării pentru a-i desemna pe peregrini ca unitate sunt dintre cei mai variaţi:
grup, clasă, pătură etc. Ei au fost utilizaţi cu valoare generală de sinonime, chiar dacă există
diferenţe de nuanţă. Astfel, peregrinii sunt un grup – în măsura în care alegem să îi privim din
perspectiva uniformizatoare a statutului cetăţenesc (respectiv a lipsei lui, din perspectiva
cetăţeniei Imperiului). În mod sigur, derivând, ei sunt o clasă juridică, iar a defini termenul de
pătură socio-juridică şi a-i delimita cu stricteţe sensul, în afara unui context concret, este foarte
relativ. Fără a ignora sensibilele diferenţe de sens, am folosit aceşti termeni pentru a-i desemna pe
peregrini – sau o parte a lor – în diferite circumstanţe.

15
Dondin-Payre 2005, 157-158.

10
 Cunoaşterea peregrinilor din Dacia romană va aduce o pată de culoare în imaginea
generală a vieţii sociale şi a realităţilor juridice ale acestei provincii. Înţelegerea lor, a marii lor
diversităţi, precum şi a trăsăturilor ce par a-i uni, constituie un pas foarte important făcut înspre
înţelegerea marii mase a locutorilor Daciei, a statutului, a manifestărilor şi modului lor de auto
percepţie.

11
 CAP. II. STATUTUL PEREGRIN

II. 1. SCOP ŞI STRUCTURĂ

Scopul capitolului de faţă este acela de a prezenta situaţia juridică generală a peregrinilor
în Imperiul Roman, fără a intra deocamdată în detalii legate de realităţile Daciei. Temporal, mă
voi referi cu precădere la perioada delimitată de începutul Principatului (fără a ignora
precedentele republicane relevante) şi respectiv de emiterea Constitutio Antoniniana (212 p.
Chr.), luând însă în discuţie şi unele stări de fapt ulterioare. Fiind în mare parte un capitol
teoretic, nu am simţit nevoia de a recurge la o circumscriere zonală extrem de riguroasă. Voi
folosi, ca exemple şi suport al afirmaţiilor teoretice cazuri din tot Imperiul, cu precădere din
partea sa vestică, de limbă latină. Desigur, voi încerca mereu să fac referire la Dacia, acolo unde
sursele îmi vor permite, sau să sintetizez ceea ce cunoaştem, sub aspectele discutate, despre
provincia dunăreană. Cel mai canonic mod – şi mai clar metodologic – în care poate fi începută
abordarea acestui subiect este cel care se serveşte ca punct de plecare de sursele scrise romane.
Literatura romană, cu specific juridic sau doar oferind tangenţial detalii legate de norme de drept,
trebuie să constituie baza construcţiilor ulterioare.
Identificarea peregrinului, în contextul surselor epigrafice, se poate face doar pe criterii
onomastice. Acestea nu oferă însă certitudini: posibilitatea „fraudelor onomastice” nu trebuie
complet exclusă, la fel cum nu se poate ignora nici posibila confuzie onomastică a peregrinului
cu sclavul şi în unele cazuri chiar cu cetăţeanul. Aceste virtuale incertitudini nu trebuie însă
absolutizate fără motive întemeiate. În egală măsură, epigrafia apare, atunci când este vorba
despre clase socio-juridice inferioare, lacunară. În mod justificat se poate afirma că statistica
epigrafică reflectă arareori realităţile epocii şi procentele reale ale populaţiei. Aceste idei vor fi
dezbătute şi discutate detaliat în capitolele următoare.
Deşi adesea comparat sau chiar asimilat cu cetăţeanul roman din straturile sociale joase,
peregrinul i-a fost, în fapt, întotdeauna inferior acestuia (el nu a fost şi nu ar fi putu fi parte a

12
populus Romanus). Tocmai scandalurile şi abuzurile, atestate pentru toate epocile1, în ciuda
existenţei recensămintelor (census) centrale şi municipale2, legate de uzurparea cetăţeniei,
dovedesc această inferioritate, ele susţinând necesitatea şi dorinţa de accedere la statutul juridic
cetăţenesc. Archias, apărat de Cicero, este doar un exemplu3, notoriu datorită avocatului său. Un
alt exemplu este cel detaliat în Tabula Clesiana4, prin care Claudius le conferă cetăţenie
populaţiilor Anauni, Tulliassenses şi Sinduni, despre care ni se spune că obişnuiau să şi-o aroge şi
anterior, fără a deţine dreptul legal. Probabil în acelaşi context, Claudius pare a interzice, sub
ameninţarea unor pedepse grele, peregrinilor să îşi aroge gentilicia5.
Istoric, politica romană de încetăţenire, precum şi cea legată de acordarea unui anumit
statut juridic unei comunităţi a fost flexibilă, pliindu-se pe realităţile locale specifice fiecărei
provincii nou cucerite şi variind în timp. Politicile de acordare a cetăţeniei ale Imperiului Roman
sunt la fel de diverse – şi logic legate de acestea – precum definiţiile care pot fi date romanizării6
şi modurile în care procesul în sine, dar şi scopurile sale, pot fi înţelese. Cetăţenia nu se
suprapunea în mod automat sau necesar peste noţiunea de rezidenţă7, iar noul cetăţean roman
rămânea şi cetăţean al cetăţii sale (ceea ce a dus, în unele oraşe, la dezechilibre financiare şi
fiscale). Astfel, cercetarea teoriei dreptului roman, dar şi a aplicării lui la nivel provincial, va
permite plasarea ulterioară a realităţilor dacice într-un tablou de ansamblu comprehensiv. La
nivelul discuţiei privind provinciile, se va încerca aprofundarea informaţiilor referitoare la locul
peregrinilor în societatea romană civilă, la felul în care ei sunt încadraţi, dar şi la modul în care ei
percep această societate, cu normele ei juridice, cu religia ei oficială şi cu structurile ei foarte clar
definite.
Am ales să fac referire, pentru început, la câteva dintre sursele scrise care oferă indicii
referitoare la situaţia ne-cetăţenilor din Imperiu. Voi recurge la compararea izvoarelor şi la
verificarea concordanţei afirmaţiilor. Neconcordanţele pot reprezenta oscilaţii generate de situaţii
specifice sau de evoluţii în timp, dar ele pot vădi şi erori interne ale surselor în cauză sau lacune
în înţelegerea lor. În egală măsură revelatoare pentru situaţia anterioară sunt schimbările pe care
Constitutio Antoniniana le-a adus nu doar în viaţa individuală a peregrinului sau a comunităţii

1
Jacques, Scheid 1990, 213.
2
Lo Cascio 2001, 60.
3
Cic. Arch.
4
CIL V 5050; prima ei publicare este Mommsen 1870.
5
Suet. Claudius XXV 7.
6
Alföldy 2005, 26.
7
Vezi lex Plautia Papiria (Weiss 1924c, 2402).

13
peregrine, ci şi la nivelul întregii societăţi şi a întregii structuri legale şi sociale romane. O privire
mai atentă trebuie îndreptată asupra mediului militar şi a peregrinilor care orbitează în jurul său;
nu ne referim aici, în primul rând, la peregrinii înrolaţi în trupele auxiliare, ei supunându-se
jurisdicţiei militare, ci la familiile lor, care creează o societate eclectică, complexă, caracterizată
prin excelenţă de interferenţe culturală.
Pornind de la tot ceea ce sursele ne pot oferi, voi încerca în continuare să conturez
imaginea peregrinului, aşa cum este ea construită în literatura juridică romană, aşa cum o
creionează cumularea surselor literare, dar şi aşa cum realităţile epigrafice şi arheologice o pot
nuanţa uneori.

II. 2. CETĂŢENIA ROMANĂ

Acest subcapitol are menirea de a fi o scurtă prezentare a istoriei cetăţeniei în lumea

romană. Dorind să realizez o sinteză, îmi voi permite unele generalizări şi simplificări care, deşi
concordă cu realităţile romane, nu le vor reflecta uneori în toată complexitatea lor. Detalierea
acestor aspecte problematice şi explicarea extinsă a unora dintre afirmaţiile făcute în rândurile
următoare vor fi întreprinse pe parcursul lucrării, când evoluţia demersului ştiinţific o va cere.
Până la Constitutio Antoniniana existau, din punct de vedere juridic, două clase majore de
oameni liberi: cetăţenii şi peregrinii. Acestea se pot, eventual, subîmpărţi în trei astfel fiind
individualizaţi – chiar dacă destul de forţat – latinii. Statutul latinilor, poate cea mai problematică,
dar şi cea mai complexă chestiune adusă în discuţie în această parte a lucrării, va fi prezentat şi
dezbătut într-o secţiune separată, la finalul subcapitolului în curs.
Cetăţenii – clasa, juridic vorbind, privilegiată a Imperiului Roman – sunt definibili ca cei
ce beneficiază pe deplin de cele patru drepturi fundamentale: ius commercii, ius conubii, ius
suffragii şi ius honorum8. Regulile de acordare a cetăţeniei pentru cei care nu beneficiau de ea din
naştere erau destul de stricte şi de complicate birocratic. Legea majoră a acestui domeniu juridic,
care a lărgit cadrele cetăţeniei romane şi care a schimbat perspectiva asupra chestiunii, a fost Lex
Iulia de civitate Latinis danda, promulgată în 90 a. Chr9. Legea oferea cetăţenie romană deplină
tuturor locuitorilor comunităţilor italice care au rămas fidele Romei în timpul războiului cu aliaţii.

8
Thomas 1976, 387-388.
9
Cic. Bal. VIII 21, prezintă această lege şi îi descrie efectele; vezi şi Sherwin-White 1973, 150-153.

14
Ulterior, în timpul Principatului, cetăţenia era acordată de împărat, cu titlul de excepţie; în acelaşi
timp însă, împăratul era şi cel care formula sau valida regulile generale de încetăţenire. Apare aici
o contradicţie, tipic romană, în fond, între statutul dublu al aceleiaşi persoane, de generator al
regulilor, dar şi de sursă a excepţiilor10. Oricum, se pare că Roma nu a fost niciodată, până la
Constitutio Antoniniana, generoasă sau cel puţin foarte deschisă în privinţa cetăţeniei sale, iar
acordarea ei unor străini a fost considerată acceptabilă doar pe criterii meritorii: când Nero a emis
diplomata civitatis Romanae pentru câţiva dansatori din Pyrrhica11, opinia publică a fost
scandalizată de frivolitatea motivului pentru care împăratul a acordat preţioasa – se pare –
cetăţenie romană. Nu trebuie să se înţeleagă că în perioada Principatului cetăţenia romană ar fi
fost extrem de greu de obţinut. Împăratul o acorda, evident, prin intermediarii săi la nivel
provincial, ceea ce uşura demersul din multe puncte de vedere. Pe de altă parte, Imperiul nu a fost
niciodată reticent faţă de asimilarea provincialilor, existând mecanisme de încetăţenire pentru
categorii largi (soldaţii auxiliari, elitele municipale latine), ci doar faţă de integrarea lor politică
forţată şi de o posibilă ascensiune „fulminantă”.
În accepţiunea originară, cetăţenia romană era incompatibilă prin ius civile cu cetăţenia
oricărui alt stat12. Această viziune, teoretică, nu a fost validată de realitate, căci proaspeţii
încetăţeniţi rămâneau şi cetăţeni ai cetăţii lor. Tot din punct de vedere teoretic, căci practica nu se
va conforma cu norma juridică, cetăţenia trebuia să fie deplină. Cazul liberţilor este o primă mare
excepţie, naşterea servilă privându-i pe aceştia de ius honorum – asociabil indiscutabil cu
ingenuitas13. Există însă şi alte excepţii particulare, când un peregrin poate primi civitas sine
suffragio14. Această prevedere legală este asociată cu păstrarea cetăţeniei locale şi a reşedinţei în
afara Romei15, însă în timp, odată cu lărgirea corpului cetăţenesc şi extinderea lui la scara
întregului Imperiul, îşi va pierde substanţa.
Pentru ca un sclav să devină, prin manumissio, cetăţean roman cu drepturi aproape
depline, el trebuia să apară în faţa unui consiliu16, care să îi ratifice eliberarea. Altfel, el rămânea,
de drept, sclav. Chiar şi aşa, cetăţenia sa nu poate fi considerată ca deplină, situaţia servilă

10
Millar 1983, 77.
11
Suet. Nero XII 1.
12
Cic. Caec. CI; Cic. Bal. XXIIX.
13
Vezi lex Visellia (Leonhard, Weiss 1924b, 2418; Thomas 1976, 407).
14
Mouritsen 2007.
15
Sherwin-White 1973a, 291.
16
Consiliul este format la Roma din 5 senatori şi 5 equites, iar în provincie din 15 cetăţeni romani (Ulp. I 13a: In
consilio autem adhibentur Romae quinque senatores et quinque equites Romani, in prouinciis uiginti ciues Romani.).

15
anterioară lipsindu-l de dignitas corespunzătoare, ceea ce duce, după cum am văzut deja, la
absenţa ius honorum. Pe de altă parte, patronajul fostului stăpân, chiar dacă în teorie simbolic,
este totuşi angajant. O ipoteză foarte interesantă îi apropie pe aceşti liberţi (cel puţin ai perioadei
republicane şi incipient imperiale) de peregrinii proaspăt încetăţeniţi 17. Nu poate fi negată
posibilitatea ca termenul de libertini să se fi referit nu restrictiv şi exclusiv la sclavii eliberaţi,
cum se presupune de regulă, ci la toţi cei ce au ascins în mod direct la poziţia de votanţi. Desigur,
această ascensiune se putea realiza doar prin încetăţenire. Atribuirea unei duble valenţe
termenului de libertinus este susţinută şi de unele surse antice18. Acest detaliu interesant, chiar
dacă pasibil de a naşte controverse, trebuie să aibă valoarea unui semnal de alarmă în cazul
general al interpretării prea rigide a termenilor latini19. Clauzele şi regulile cetăţeniei romane se
aplicau în genere şi în cazul cetăţeniilor locale; locuitorul unei cetăţi care nu se născuse acolo
putea deveni cetăţean local prin manumissio, adlectio sau adopţie; dacă niciunul dintre aceste
demersuri nu era făcut, el rămânea incola al respectivei aşezări, fără drepturi politice şi cu
drepturi de proprietate limitate, variind de la caz la caz. În ceea ce priveşte adopţia, ea îi implică
în mod direct şi pe peregrini: Adopţia unei persoane alieni iuris este cea care poartă juridic
numele de adoptio20 (mai există adrogatio care înseamnă adoptarea unui cetăţean roman, major
în principiu, precum şi adopţia testamentară); ea presupune adoptarea şi altfel încetăţenirea şi
trecerea in potestas a unei persoane majore, lipsite anterior de cetăţenia romană.
Socii, categorie juridică dispărută după războiul cu aliaţii21, sunt precursorii locuitorilor cu
drept latin din epoca imperială şi îi includ pe aliaţii Romei din peninsula Italică – ei sunt, de
drept, foederati, adică aliaţi de statut inferior ai Romei. Drepturile lor ţineau doar de cetăţenia
locală şi de recunoaşterea unor privilegii în privinţa relaţiilor cu Roma şi cu cetăţenii romani22.
Peregrinus desemna orice individ liber care nu beneficia de cetăţenie romană23. El avea
însă cetăţenia oraşului, cetăţii sau chiar a tribului de provenienţă; cei care sunt „apatrizi”, lipsiţi
de orice cetăţenie, sunt dediticii24. Iniţial însă, nici peregrinul nu beneficia de nici un fel de

17
Cels Saint-Hilaire 2001, 478-479.
18
Tit. Liv. XLIII 3, 1-4: […] Senatus decrevit […] Latinam eam coloniam esse, libertinorumque appelari.
19
În acest sens, vezi şi excursul din Dixon 2005, 13 referitor la ambiguitatea fundamentală a unor termeni.
20
Lindsay 2005, 203.
21
Humbert 1989, 372-373.
22
Sherwin-White 1972, 34.
23
Thomas 1976, 407.
24
Thomas 1976, 408.

16
drepturi după legea romană25, personalitatea juridică aparţinând exclusiv cetăţenilor26. Peregrinii
erau privaţi, în primul rând, de laturile politice ale drepturilor cetăţeneşti romane, dar şi de mare
parte dintre drepturile de proprietate şi familiale, protejate prin ius civile şi care erau direct
derivate din cele două drepturi fundamentale de natură social-economică. De aceea, în Roma, în
perioadele timpurii cel puţin, dar nu numai, peregrinii devin adesea clienţi ai unui cetăţean,
putând fi apăraţi astfel de acesta prin ius applicationis, iar în cazul în care şederea lor în oraş şi
implicit protecţia erau temporare – prin hospitium privatum27. Astfel, după cum se poate observa,
peregrinii beneficiau doar de protecţia legală încadrabilă în ius gentium. Există posibilitatea ca
unii peregrini să beneficieze de ius commercii, iar aceştia, prin analogie cu latinii, ar putea avea şi
drepturi de proprietate în Italia28. Oricum, proprietatea peregrinilor rămâne mai mult factuală
decât de drept29 – dar, în mod cert, statuată prin edicte ale pretorilor şi guvernatorilor30 – şi ea nu
putea exista, în principiu, pe teritoriul Peninsulei Italice. Desigur, situaţia prezentată aici este cea
post-89 a. Chr., înainte de această dată proprietatea aliaţilor lipsiţi de cetăţenie romană fiind
recunoscută ca atare.
Pentru a nu se crea confuzii, trebuie afirmat în mod explicit că a fi peregrin este un statut
juridic, nu unul social. Economic şi ca poziţionare socială, ei sunt diferiţi, stratificaţi şi nu
neapărat la baza piramidei. Trebuie să fim conştienţi că este posibil ca o parte consistentă a
acestor peregrini să fi fost mult mai bine situaţi economic decât unii dintre cetăţenii romani din
comunităţile în care trăiau, lipsindu-le doar o serie de privilegii practice, dar şi aportul psihologic
al statutului cetăţenesc. Raportându-ne la piramida lui Alföldy (chiar dacă această raportare poate
fi puţin forţată, ea nu este inutilă, ducând la o vizualizare clară), unde pe verticală sunt categoriile
juridice, iar pe orizontală se face stratificarea socială31, peregrinii trebuie situaţi în categoria
ingenui (singura posibilă, celelalte două fiind liberti şi servi), iar pe verticală, ei pot fi găsiţi pe
toată întinderea claselor inferioare. Acest „spaţiu” este unul foarte larg, el incluzând diferenţieri
economice majore.

25
Mousourakis 2007, 22.
26
Girard 1929, 115.
27
Girard 1929, 115.
28
Grosso 1999, 204.
29
În privinţa proprietăţii ne-cetăţenilor vezi, pe lângă tăbliţele cerate din Dacia, Tomlin 2003 (aici este publicată o
tăbliţă cerată ce atestă cumpărarea unei sclave şi luarea ei în proprietate prin mancipatio de către un sclav imperial).
30
Hanga 1971, 179.
31
Alföldy 1988, 146.

17
 Interacţiunile Romei cu peregrinii din propriile provincii sunt dovedite ca fiind de
importanţă majoră atunci când, în 242 a. Chr., apare magistratura de pretor peregrin 32. Acest
praetor peregrinus trebuia să judece cazurile care implicau peregrini, fie că ei erau în procese cu
cetăţeni romani, fie că aveau dispute între ei33. Înfiinţarea magistraturii presupunea existenţa unei
„burghezii” străine, a unei pături de peregrini ce trebuia menajată şi făcută să colaboreze cu
structurile romane, după norme mutual acceptate34. Până atunci, dar de iure şi în continuare,
peregrinul (hostis iniţial35) este prieten al poporului roman şi protejat de un foedus. O quaestio
perpetua menită să trateze chestiunile legate de ne-cetăţeni apare doar în 149 a. Chr., prin Lex
Calpurnia36. Ceea ce nu ştim despre acest pretor (aceşti pretori, ulterior) este dacă – şi în ce
măsură – ei aveau dispoziţia de a se ghida exclusiv după normele romane sau dacă judecata lor
presupunea o investigare prealabilă a respectivelor cutume şi norme de drept locale 37. Putem
presupune că, cel puţin în dificilele faze iniţiale, de prime interacţiuni cu unele culturi străine,
trebuiau să găsească, în administrarea legii, un echilibru între aequitas naturalis şi aequitas
civilis romană38. Interesant, chiar dacă nu suficient de explicit, este un pasaj din Cicero, care
vorbeşte despre peregrini iudices, la care apelaseră cu entuziasm grecii din Cilicia39.
Asemenea pretorului urban, pretorii peregrini făceau public, anual, un edict care
cuprindea normele lor de administrare a legii. Şi în cazul tribunalelor care tratau chestiuni ale
peregrinilor, legea era administrată mai ales pe baza formulae-lor; acestea erau nu numai acte
care reglementau o anumită dispută, ci şi documente furnizoare de precedente, care statuau
canoane şi norme de judecată40 (ele înlocuiau mai vechea şi mai formalista legis actiones, bazată
pe Legea celor XII Table41). Merită menţionat faptul că, sub Imperiu, sistemul, teoretic se
păstrează, dar împăratul, ghidat mai mult sau mai puţin de juriştii din cercul său, poate scrie
responsa, care servesc în ghidarea judecătorilor. De asemenea, cognitio extraordinaria apare ca o
formă de control imperial asupra procesului juridic, ea constând în dezbaterea cazului în faţa unui

32
Humbert 1989, 315.
33
Wesenberg 1954, 1587.
34
Williamson 2008, 270.
35
Kübler 1937, 639.
36
Ferguson 1921, 95.
37
Sherman 1921, 355.
38
Bretone 1998, 225.
39
Cic. Att. VI 1, 15; pentru un comentariu mai extins asupra peregrini judices, vezi Larsen 1948.
40
Wenger 1909, 2859-2876.
41
RS 40; Pharr 1961, 8.

18
dregător imperial42. Mai trebuie spus că doar cetăţenii vor avea mereu dreptul unui ultim apel la
împărat, în cazul unei sentinţe nefavorabile.
Peregrinul a fost, după cum am afirmat deja, net inferior cetăţeanului roman, indiferent de
restul detaliilor condiţiei sale sociale şi economice. Încă de la începutul Principatului, Augustus
le-a instituţionalizat statutul de rang secund prin Lex Aelia Sentia43. În timp, drepturile lor au fost
sporite. Claudius se pare că le-a recunoscut soldaţilor în termen căsătoriile44, ceea ce îi făcea
cetăţeni pe soţiile şi copiii lor, în cazul în care aceştia erau peregrini (dacă mama era cetăţean
roman, copilul, declarat ilegitim, îi putea moşteni cetăţenia). Aceasta însă nu a fost o
reglementare juridică (ea a venit ca atare doar de la Septimius Severus 45), ci mai degrabă o
donatio a împăratului, efemeră şi cu efecte trecătoare. Reglementarea nu este uimitoare, Claudius
acordând cu destulă mărinimie drepturi cetăţeneşti şi promulgând – se pare – chiar şi o dispoziţie
legală care presupunea că noii cetăţeni vor purta în mod automat numele imperial46. Nu este
vorba atât despre o normă obligatorie cât despre un drept, membrilor comunităţilor încetăţenite
prin Tabula Clesiana permiţându-li-se să îşi poarte în continuare numele cetăţeneşti anterior
asumate, chiar dacă această însuşire onomastică se făcuse în mod fraudulos. De altfel, edictul lui
Claudius este interesant pentru că arată modul în care administraţia imperială, foarte maleabilă în
cazul de faţă, înţelege să rezolve problemele legate de comunităţi şi pentru felul oarecum inedit în
care civitas Romana este folosită pentru integrarea în Imperiu47. Oricum, politica lui Claudius
pare să fi fost mai permisivă din acest punct decât şi-ar fi dorit cel puţin o parte a opiniei publice
– Seneca afirma, hiperbolizând din bine cunoscute motive personale, desigur, situaţia, că el a mai
lăsat peregrini în Imperiu doar „de sămânţă”48.
Dreptul de a fi numiţi moştenitori legali sau legaţi testamentari le-a lipsit peregrinilor în
mod constant de-a lungul Principatului49, chiar dacă situaţia li s-a ameliorat în timp, progresiv,
până la Constitutio Antoniniana. Problema drepturilor testamentare pare să fi fost una destul de
spinoasă, întrucât în unele cazuri poaspăt încetăţeniţii trebuiau, printr-un procedeu juridic

42
Hanga 1971, 97.
43
Thomas 1976, 400.
44
D.C. LX 24, 3.
45
Hdn. III 8, 4-5.
46
D.C. LX 17,7.
47
Frézouls 1981, 251.
48
Sen. Apol. III 3.
49
Gaius II 110: Praeterea permissum est iis et peregrinos et Latinos instituere heredes uel iis legare, cum alioquin
peregrini quidem ratione ciuili prohibeantur capere hereditatem legataque, Latini uero per legem Iuniam (excepţia
despre care vorbeşte textul este cea a testamentelor soldaţilor).

19
individual, să îşi ia copiii in potestas, după cutumele romane, pentru ca ei să devină moştenitori
legitimi50. În acest sens o măsură importantă a fost luată de către Hadrian, care a conferit copiilor
soldaţilor, în ciuda condiţiei juridice de peregrin, dreptul de succesiune paternă51. Chiar dacă
situaţia maritală şi cea legată de succesiunea testamentară a peregrinilor par a evolua ascendent,
nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că aceste aspecte sunt legate, preponderent, de drepturile
militarilor. Aceştia, după cum am menţionat şi mai sus, se individualizează în cadrul corpului
peregrin ca o categorie aparte, privilegiată, datorită puterii efective pe care o pot exercita şi care –
desigur – nu este specifică sau măcar accesibilă civililor. Indiferent de aceste evoluţii şi dincolo
de ele, peregrinii nu vor avea niciodată drepturi comparabile juridic cu cele ale cetăţenilor, iar
drepturile politice, respectiv acela de a deveni magistraţi ai statului roman (ius honorum) şi de a
vota (ius suffragii) nici nu vor intra vreodată în discuţie.
O ultimă menţiune, referitoare la definirea cetăţeniei precum şi a statutului de peregrin
trebuie să vină cu valoare de circumscriere temporală. Trei inscripţii52 descoperite la începutul
secolului al XX-lea la Silchester aruncă o lumină interesantă asupra modului de folosire a
termenului de peregrinus. Aceste inscripţii menţionează collegium peregrinorum, fiind însă
databile post 212. Folosind analogii53 – ante sau post Constitutio Antoniniana – se ajunge la
concluzia că termenul de peregrin, pe plan local, se poate referi şi la cetăţenia unei civitas, a unui
oraş, nu exclusiv a Imperiului. Pentru a oferi un exemplu, locuitorii din Thugga erau cives
Thuggenses, dar statutul lor în sistemul juridic roman era acela de peregrini54. Indiciul susţine
teoria conform căreia acordarea cetăţeniei universale nu a afectat major cetăţenia locală. Pe de
altă parte, termenul de peregrinus putea fi folosit, mai ales în contextul epocii la care ne referim,
şi cu sensul de „străin”, de persoană venită din altă parte. Toate aceste date trebuie să ne
sporească circumspecţia în ceea ce priveşte datarea epigrafică şi totodată să nuanţeze modul în
care privim şi analizăm toate realităţile juridice şi sociale romane, precum şi felul în care evaluăm
importanţa cetăţeniei locale în epoca imperială.
În final, voi discuta cealaltă faţetă a accederii la statutul cetăţenesc: pierderea sa. Din
motive diverse, cetăţeanului i se pot interzice apa şi focul, el devenind astfel peregrin sau

50
Gaius I 93: Si peregrinus sibi liberisque suis civitatem Romanam petierit, non aliter filii in potestate eius fient,
quam si imperator eos in potestatem redegerit; quod ita demum is facit, si causa cognita aestimauerit hoc filiis
expedire. Diligentius autem exactiusque causam cognoscit de inpuberibus absentibusque.
51
Campbell 1978, 165.
52
RIB 69; RIB 70; RIB 71.
53
Frere, Fulford 2002, 171-172.
54
Maurin 2002, 77.

20
dediticius55. Aceasta duce, desigur, la pierderea tuturor drepturilor anterior avute. Măsura era una
excepţională şi ofensa pentru care se recurge la ea – deosebit de gravă, în condiţiile în care
cetăţenia, indiferent de cât de proastă era situaţia materială a purtătorului, conferea un statut
superior. În cazurile extreme, odată cu cetăţenia poate fi pierdută şi libertatea. Exilul nu este, în
Republică, o formă propriu-zisă de pedeapsă (sau, cel puţin, conform lui Cicero56: el afirmă că
exilul era folosit mai ales ca eludare a unei pedepse, fiind auto-impus; cel care ar fi pierdut în
Roma cetăţenia prin pedeapsă şi deci ignominia, o pierde, formal, prin propria voinţă, dacă
acceptă să plece în exil. Oricum, probabil această variantă nu era accesibilă şi permisă tuturor).
Astfel, exilul nu apare ca o pierdere de iure a cetăţeniei, ci ca asumarea liberă a unei condiţii
anume57. De asemenea, se pare că drepturile cetăţeneşti erau pierdute şi prin căderea în
captivitate – prin ceea ce apare ca ius postliminii – dar ele erau recăpătate la întoarcerea în
Imperiu58 şi odată cu dovedirea identităţii. O excepţie în acest sens, al redobândirii drepturilor
cetăţeneşti la încetarea captivităţii, s-a făcut pentru soldaţii lui Varus răscumpăraţi de către
familiile lor, cărora li s-a interzis să se întoarcă în Italia59. Acesta însă este un caz când politica
primează asupra dreptului60; măsura adoptată de Tiberius (cel mai probabil) are şi ea – alături de
altele – rol de declaraţie în cadrul luptelor sale purtate pe scena internă61, nemarcând vreo
modificare legislativă sau a normelor de aplicare a dreptului civil.
Cetăţenia romană, în ansamblul său, se prezintă ca un pachet de privilegii. De asemenea,
ea apare ca cea mai abstractă formă de cetăţenie din Imperiul roman, fiind cel mai puţin
dependentă de statutul unei anume comunităţi. Peregrinul, cu sensul terminologic pe care îl
acceptăm în modul cel mai uzual în istoriografia modernă, era cel care nu beneficia de cetăţenie
romană. Nu trebuie să credem că el, ca regulă generală, spera la dobândirea cetăţeniei romane.
Probabil mulţi dintre peregrinii din Imperiu nici nu îşi puneau această problemă. Astfel,
peregrinii erau clasa juridică, nu socială, care trăia ca parte integrantă a structurilor imperiale, la
limita privilegiilor şi beneficiilor pe care aceste forme şi structuri le puteau oferi.

55
Ulpianus vorbeşte despre acest aspect în contextul autorităţii paterne: Ulp. X 3: Si patri uel filio aqua et igni
interdictum sit, patria potestas tollitur, quia peregrinus fit is , cui aqua et igni interdictum est [...].
56
Cic. Caec. C.
57
Martín 2004, 250.
58
Gaius I 129: Quodsi ab hostibus captus fuerit parens, quamuis seruus hostium fiat, tamen pendet ius liberorum
propter ius postliminii, quo hi qui ab hostibus capti sunt, si reuersi fuerint, omnia pristina iura recipiunt; itaque
reuersus habebit liberos in potestate. si uero illic mortuus sit, erunt quidem liberi sui iuris […]
59
D.C. LXVI 22, 4 – LXVI 23, 1.
60
Lica 1998, 60.
61
Tac. Ann. IV 52, 1.

21
 Cives Romani Latinive cives ?
Una dintre cele mai dificile probleme ale jurisdicţiei romane este ridicată de dreptul latin.
Atât definiţia sa strict juridică şi implicaţiile ei, cât şi manifestările şi efectele de ordin practic ale
aplicării lui rămân pentru cercetătorul contemporan subiecte deschise discuţiei şi în acelaşi timp
chestiuni dificil de înţeles.
Scopul imediat al prezentării de faţă este descrierea unei serii de realităţi juridice romane
şi nicidecum elucidarea sau măcar aducerea în discuţie – imposibilă, de altfel – a tuturor
chestiunilor legate de statutul latinilor. Desigur, această expunere va fi însoţită de prezentarea
opiniei autorului, opinie ce se încadrează în una dintre direcţiile de interpretare a dreptului latin
actuale şi care are, în definitiv, valoare de ipoteză.
Latinii apar în timpul Republicii ca o categorie intermediară, între cives şi socii. Originile
dreptului latin pot fi sesizate în foedus Cassianum din 493 a. Chr., care se referea la situaţia
juridică preferenţială (chiar dacă nu de cetăţenie romană) a locuitorilor oraşelor ligii latine62.
Odată cu extinderea Imperiului, dreptul latin trece şi el dincolo de Peninsulă. Dreptului latin, aşa
cum apare în epoca imperială, îi pot fi identificate rădăcini şi în Lex Acilia63, al cărei inspirator a
fost Caius Grachus64. El propunea ca locuitorii latini ai vechii confederaţii să devină cetăţeni
romani deplini, iar socii să devină „latini”. Astfel, categoria latinilor era imaginată ca ceea ce va
deveni ea mai târziu, adică o grupare aflată pe treapta intermediară dintre peregrini şi cetăţeni. De
altfel, această formă de statut juridic dispare din Peninsula Italică după anul 89 a. Chr. Şi tot
acum se statuează prin Lex Plautia Papiria65 că locuitorii Peninsulei Italice trebuie, când sunt în
Roma, să îşi declare prezenţa în faţa pretorului în decurs de 60 de zile66. Chiar şi aşa, cei din
vechiul Latium, oraşele Ligii şi unele colonii iniţiale ale Romei vor păstra statutul preferenţial de
Latini prisci, având, pe lângă ius commercii, deţinut de toţi latinii şi ius conubii şi ius migrandi67.
Dreptul de a se stabili la Roma facilita, cel puţin teoretic, accederea la statutul cetăţenesc 68. Din
acest ultim drept de strămutare la Roma este posibil să fi evoluat prevederea obţinerii cetăţeniei
per magistratum, care conferea practic dreptul la o mobilitate totală în cadrul Imperiului69.

62
Cîrjan 2010a, 103.
63
Weiss 1924a, 2319; Thomas 1976, 407.
64
Sherwin-White 1973a, 116.
65
CAH IX, 126.
66
Weiss 1924b, 2402.
67
Grosso 1965, 239.
68
Tit.Liv. XLI 8, 9.
69
Sherwin-White 1973a, 112.

22
Remarcabil este şi faptul că latinii republicani beneficiază de o serie de drepturi legale, precum
acela de a face un testament roman70, care îi situează mult mai aproape de cetăţenii romani cu
drepturi depline decât de peregrini. De importanţă majoră, de asemenea, este şi faptul că, în întreg
Imperiul, magistraţii oraşelor de drept latin şi familia lor (părinţii, soţia şi copiii, după cum se
deduce din Lex Irnitana71 şi Lex Salpensana72) primesc cetăţenia romană deplină (Latium minus),
iar în unele cazuri acest beneficiu este acordat întregului ordin decurional (Latium maius73). Prin
prisma acestei interpretări legale, un oraş latin din perioada imperială apare, cu adevărat, ca o
comunitatea peregrină care a făcut un pas pe calea romanizării74.
O dată schiţată evoluţia istorică a dreptului latin, se poate trece la identificarea
influenţelor reale pe care el le avea asupra comunităţii şi la nivel individual. Cunoştinţele noastre
sunt şi rămân lacunare în această chestiune extraordinară. Starea fragmentară a surselor, faptul că
sunt nearticulate cronologic şi geografic, precum şi caracterul adesea implicit al conţinutului lor
le fac uneori vagi şi adesea insuficiente – chiar frustrante – pentru cercetătorul modern. Autorul
latin scrie pentru o societate care îşi cunoaşte normele şi reglementările; chiar şi atunci când sursa
este detaliată, ea adesea omite să explice noţiuni şi termeni care astăzi pot fi interpretaţi ambiguu,
născând astfel controverse. Cea mai delicată şi mai greu de tranşat chestiune legată de dreptul
latin este însăşi natura lui: avem de a face cu un tip de cetăţenie a statului roman sau cu un pachet
de privilegii? Şi – într-o lume în care legea este impusă prin tabulae şi fiecare edict sau rescript75
imperial are putere supremă76 – în ce măsură o serie de privilegii îl transformă în real privilegiat
al Imperiului pe cetăţeanul în fapt peregrin?
Mommsen deja afirma77 că nelegarea acestui tip de cetăţenie de o cetate este aberantă,
fiind precum presupunerea existenţei unui virtual civis Thrax, nelegat de un teritoriu – adică o
noţiune fără sens în cadrul dreptului roman. Ideea unei „cetăţenii latine” propriu-zise, rupte de
cetate, nu apare ca fiind în concordanţă cu gândirea juridică romană. Roma acordă ius Latii unui

70
Vezi Meyer 1990, 80, care afirmă că dreptul de a face un testament integral legal este văzut ca marcă dezirabilă a
cetăţeniei şi este menţionat ca atare de 4 ori: o dată de către Cicero, de două ori de către Plinius Secundus şi o dată de
către Cassius Dio.
71
Giménez-Candela 1983; Lamberti 1993, 267-373.
72
CIL II, 1963; FIRA I 23; Chastgnol 1987, 106.
73
Gaius I 96: […] maius est Latium, cum et hi qui decuriones leguntur et ei qui honorem aliquem aut magistratum
gerunt civitatem Romanam consecuntur. S-a demonstrat că această formă mai „generoasă” a dreptului latin a fost
introdusă în timpul lui Hadrian (Hirschfeld 1880; o analiză mai recentă Langhammer 1973, 16-17).
74
Chastgnol 1995, 116.
75
Honoré 2003, 34-42.
76
Mourgues 1987, 85.
77
Staatsrecht III 611.

23
populus, unei natio sau unei civitas, dar nu unui individ de origine şi statut libere78. Este
nefundamentat documentar a presupune că un peregrin putea să devină cives Latinus în loc de
cives Romanus79. El se putea considera cvasi-roman, chiar mai mult decât predecesorul său
republican, dar nu beneficia de o cetăţenie aparte. Ceea ce sursele ne indică este faptul că non-
cetăţeanul poate deveni cetăţean roman prin intermediul dreptului latin şi a unei încetăţeniri
locale. Astfel, ius Latii este, mai curând, un pachet de privilegii, care conferă drepturi superioare
individului şi care, în cazul unui municipiu, îi statuează acestuia, în Imperiu, asemănarea cu
Roma şi posibilitatea accederii la ius Quiritum80.
Oricum, Lex Malacitana81, precum şi analiza legilor Aelia Sentia82 (4 p. Chr.; prevedea că
sclavul eliberat la o vârstă sub 30 de ani nu beneficiază de ius Quiritum, ci de ius Latii, precum şi
faptul că cei care practicaseră profesii nedemne trebuiau asimilaţi peregrinilor deditici83; aceştia
din urmă nu mai au nicio şansă de a accede la statutul cetăţenesc, la fel cum nu se pot aşeza în
Roma şi la 100 de mile în jurul ei) şi Iunia Norbana (19 p. Chr.; este o completare a legii
precedent menţionate), par a sugera existenţa unei cetăţenii abstracte de drept latin84. Mai trebuie
spus că, după toate probabilităţile, sclavul eliberat prin legile de mai sus devine latin iunian şi
beneficiază de libertas, nu de civitas în adevăratul sens al cuvântului85. Lex Municipii
Malacitani, databilă în perioada 81–83 p. Chr., menţionează cives Romani Latinive86,
recunoscându-i, aparent, pe aceşti cetăţeni latini ca pe o categorie comparabilă cu cea a
cetăţenilor romani87. La fel cum, cel mai probabil, nu era uzual ca ius Latium să fie conferit unei
persoane, nici ius Italicum nu este asociat terminologic cu drepturile individuale, ci se presupune
că el era acordat doar oraşelor şi implicit cetăţenilor lor; pentru încetăţenirea personală se
foloseşte termenul simplu de civitas. Cu toate acestea, avem cel puţin un caz, la Didyma88, unde
unui personaj local important îi este conferit ius Italicum. Nu trebuie scăpat din vedere locul
descoperirii inscripţiei şi nici faptul că este scrisă în limba greacă, ceea ce ar putea conduce la o

78
Humbert 1981, 218.
79
Braunert 1966 este probabil cea mai importantă lucrare modernă care susţine această teorie.
80
Vezi Cîrjan 2010a, 111-113 pentru cea mai nouă demonstraţie din literatura de specialitate românească a faptului
că dreptul latin constituie un pachet de privilegii, un statut şi nu o formă de cetăţenie propriu-zisă.
81
CIL II 1964; FIRA I 24.
82
Thomas 1976, 400.
83
Leonhard 1924, 2321-2322.
84
Thomas 1976, 406.
85
Weaver 2005, 103.
86
Lex Malacitana LIII 48.
87
Spitzl 1984, 4.
88
AE 1976, 649.

24
utilizare mai puţin canonică a sintagmei. Chiar şi aşa, existenţa unui asemenea caz trebuie să ne
îndemne la o atenţie sporită în interpretarea surselor şi mai ales în generalizarea concluziilor.
Cetăţean cu drepturi depline al comunităţii sale, latinul beneficiază, după toate indiciile pe
care le avem, de o situaţie lejer privilegiată şi la nivelul Imperiului89. În afară de posibilitatea
clară de a obţine, el şi familia sa, civitas Romana per honorem, există indicii conform cărora el ar
avea şi unele drepturi ţinând de ius civile90. Astfel, ius conubii şi ius commercii apar, din
fragmentele de legi păstrate, a fi drepturi de care cel puţin unii dintre latini se bucurau. Ele sunt
credibile, ca reminiscențe ale începuturilor republicane ale dreptului latin şi de asemenea, aceste
prerogative extraordinare pentru ne-cetăţeni explică şi justifică individualizarea latinilor în
comunităţile peregrine.
Referitoare la drepturile – precum şi limitele acestora – avute de locuitorii Imperiului,
importante sunt câteva pasaje din Lex Irnitana. Descoperită în 1981, în apropierea Sevillei,
aceasta este legea municipală a unui municipium flavian, numit, probabil, Irni91. Interesante sunt
paragrafele care se referă la civis Latinus, o cetăţenie de tip latin, recunoscută ca atare şi cu statut
de sine stătător92. Astfel, această cetăţenie latină ne apare ca având o poziţie puternică şi
individuală în cetăţile definibile de drept latin. Spre exemplu, aflăm ca patronul latin are aceleaşi
drepturi asupra liberţilor săi şi după ce aceştia au devenit cetăţeni romani, în urma unor eventuale
magistraturi deţinute de fiii lor93. Ceea ce nu se poate însă susţine cu fermitate este poziţia reală a
acestei „cetăţenii”, proporţia dintre legiferarea locală şi interpretarea proprie a dreptului roman pe
de o parte şi impunerea unor norme şi a unor termeni de la nivel central, pe de altă parte. În fond,
orice lex municipii este o încercare juridică şi legală de a armoniza legile locale cu dreptul roman
şi de a face astfel posibilă fuziunea dintre centru şi periferie94.
Nu mi se pare că Lex Irnitana, deşi de o valoare enormă şi indiscutabil tranşantă, atât din
punctul de vedere al statutului latin, cât şi al lămuririlor pe care le aduce asupra unor chestiuni de
drept civil roman în general95, poate fi folosită ca unică bază pentru construirea ideii unei
cetăţenii latine de sine stătătoare. Motivul este unicitatea documentului; este aproape imposibil a

89
Latini iuris au fost trataţi, datorită acestor drepturi suplimentare, ca o categorie aparte şi de către F. Vittinghoff
(Vittinghoff 1942, 20-22).
90
Cîrjan 2010a, 103.
91
Giménez-Candela 1983, 126.
92
Vezi comentariile pentru Lex Irnitana şi în Jacques 1990a, 45.
93
Gonzáles 1986, 199.
94
Lamberti 1993, 256; García Fernández 1998, 221.
95
Johnson 1987, 77.

25
tranşa măsura în care ea, la nivelul Imperiului, se confunda fie cu cetăţenia romană propriu-zisă
(cum pare a fi cazul locuitorilor din Irni), fie cu statutul peregrin. Ceea ce am putea presupune
este individualizarea, la un moment dat, în unele locuri şi în unele condiţii, a cetăţeanului latin ca
cetăţean cu drepturi aproape depline al Imperiului. O întrebare conexă chestiunilor discutate în
rândurile de mai sus este în ce măsură privilegiile latinilor se transmutau de la o comunitate latină
la alta. Drepturile politice erau, cel mai probabil, locale, dar nu ştim celelalte beneficii în ce
măsură erau universale. S-a presupus totuşi că oraşele învecinate (sau ale aceleiaşi provincii) de
drept latin aveau privilegii comune, iar locuitorii lor beneficiau de o oarecare mobilitate96.
De asemenea, în ceea ce priveşte strict problema peregrinilor şi a poziţiei lor juridice,
diferenţa între civitates peregrinae şi oraşele de drept latin discutând chestiunea teoretic şi la
scara Imperiului nu este foarte elocventă. Cetăţenii municipiilor de drept latin sunt peregrini,
chiar dacă au o serie de privilegii juridice, doar magistraţii primind cetăţenie romană. Nu trebuie
să ne scape niciodată din vedere multitudinea specificităţilor locale şi greutăţile practice pe care
aplicarea legii romane combinate cu orice formă de ius gentium trebuie să le fi întâmpinat la nivel
provincial. Departe de teoretizările juriştilor, ius Latium apare ca un conglomerat de privilegii ce
crea la nivelul anumitor comunităţi o situaţie favorabilă atât Romei cât şi elitelor locale. De
aceea, nu consider că dreptul latin trebuie privit doar ca un pas înspre romanizare, ci şi ca o
soluţie viabilă în sine.
În ceea ce priveşte dreptul latin, discutat şi presupus în literatura de specialitate, al unor
oraşe sau localităţi din Dacia, acesta se dovedeşte tot mai mult a fi, în fapt, inexistent97; cinci
dintre oraşele Daciei beneficiază în mod sigur de ius Italicum. Există o serie de particularităţi
care se întâlnesc în oraşele de drept latin şi care sunt greu de identificat în aşezările din Dacia 98.
În primul rând este vorba despre existenţa şi conservarea unor structuri politico-administrative
pre-romane, sesizabile adesea şi arheologic şi despre prezenţa masivă a onomasticii peregrine în
oraşe99. Mult mai plauzibil argumentată este existenţa dreptului latin pe parcursul evoluţiei unora
dintre aşezările urbane din Moesia Inferior, unde autohtonii par a fi contribuit mult mai activ la
reorganizarea pe temeiuri romane a aşezărilor100.

96
Vittinghoff 1942, 102; Sherwin-White 1973a, 113.
97
Pentru o discuţie sintetică a subiectului, vezi Ardevan 1999.
98
Ardevan 1999, 296.
99
Ardevan 1998b, 108-109.
100
Aparaschivei 2010a, 236; Aparaschivei 2010b.

26
 În sfera onomasticii acestei categorii, nomenclatura celor încetăţeniţi prin drept latin pare
a oscila, mai ales la prima generaţie, între cea a cetăţeanului roman (deci putători de gentilicium)
şi cea a peregrinului (care poartă patronimicul), sau poate lua forme mixte, de genul Alpis
Lunnicus Triti f.101. Variaţia acesta pare a fi temporală, forma peregrină fiind adoptată de zonele
romanizate în secolul I, iar cea asimilabilă celei cetăţeneşti de provinciile sfârşitului de secol I –
secolul II; după Hadrian, purtarea gentilicium-ului se generalizează în rândul tuturor
cetăţenilor102. În Dacia, putem presupune cu o marjă destul de mică de eroare că personajele
încetăţenite anterior prin drept latin apar sub nume de formă cetăţenească.
În acest sens, identificarea personajelor încetăţenite prin drept latin pe calea onomasticii s-
a încercat pentru mai multe provincii. S-a presupus că gentilicium-ul lor este derivat din vechile
nume personale locale, nu este imperial (cum ar trebui să fie în cazul unei schimbări de statut a
întregii aşezări şi a încetăţenirii în masă a locuitorilor ei) şi nici de factură romană (în cazul
numelor de factură romană, ar putea fi preluat numele unui magistrat local, al unui patron care a
mijlocit şi înlesnit încetăţenirea103). Pentru Noricumul secolului I104, s-a demonstrat faptul că şase
dintre municipiile existente erau de drept latin, datorită faptului că nomina cetăţeneşti sunt
derivate din cognomina, presupuse ale taţilor sau bunicilor. În această fază incipientă a asimilării
şi romanizării, G. Alföldy a stipulat faptul că personajele care îşi arogă astfel de nume, de
structură romană, dar compuse şi derivate din numele lor familiale tradiţionale, sunt doar
locuitori ai unei comunităţi de drept latin, nu cetăţeni romani în adevăratul sens al cuvântului.
Pentru ei, încetăţenirea va veni mai târziu, la începutul secolului al II-lea de regulă, dar
onomastica va rămâne ancorată în tradiţiile locale, semn al originii lor latine. Pentru Gallia,
fundamentale sunt studiile lui A. Chastagnol. Savantul francez considera, mai tranşant, că latinii
au nume de factură peregrină, nu ei personal ci comunitatea lor beneficiind de privilegiile
dreptului latin105. De asemenea, el afirmă că echivalentul practic al lui ius Latii este cel constituit
de realităţile unui foedus106. De asemenea, nu pot fi neglijate studiile lui M. Le Glay; acesta îşi
afirmă şi el părerea conform căreia gentiliciile „fabricate” din nume locale sunt marca dreptului

101
CIL III 13989.
102
Alföldy 1966, 52; ulterior, autorul îşi va nuaţa opiniile asupra acestor tipare onomastice stricte.
103
Despre multiplele funcţii de intermediere ale unui patron, vezi Harmand 1957, 396-405.
104
Alföldy 1974, 84.
105
Chastagnol 1987, 89-93.
106
Chastagnol 1995, 118.

27
latin107. El vede în aceste nume marca „oligarhiei latine” şi consideră prezenţa lor ca un aport pe
care onomastica îl aduce isoriei. Genealogia unor personaje este adesea vizibilă în Gallii şi
Hispanii şi pentru o serie de familii de statut mediu, nu doar pentru elitele municipale, chiar dacă
pe parcursul nu foarte lung a două-trei generaţii. S-a considerat că ramificaţiile familiale sunt cele
care pot dezvălui încetăţenirea prin drept latin în cadrul unei familii. După cum am văzut, acest
criteriu onomastic este folosit cu încredere de G. Alföldy. Pentru provinciile gallice, exemplele
de gentilicia create aparent ad-hoc, din nume locale, sunt destul de numeroase şi adesea pot
dezvălui, genealogic, metode ingenioase de derivare şi compunere a numelor în cadrul unei
provincii. În cazul acesta însă, cercetătorii subiectului nu au considerat întotdeauna că legătura
dintre aceste detalii onomastice şi realitatea juridică a dreptului latin de care beneficiau unele
aşezări urbane ar fi viabilă108. După cum am afirmat deja, numele gentilic poate fi derivat şi din
numele unui patron, nu neapărat dintr-un nume familial. Dincolo de speculaţiile legate de ius
Latii, numele patronului oferă un indiciu relevant legat de statutul personajului proaspăt
încetăţenit în societatea locală109. Cu cât patronul avea un rol mai proeminent, cu atât mai multe
şanse de ascensiune socială avea şi clientul său110. Aceste nume etnice relevante – şi nu romane –
pot indica şi filiera locală de accedere la cetăţenie, prin intermediari conectaţi la realităţile pre-
romane ale comunităţii. Delimitarea comunităţilor latine pe criterii onomastice pare, în acest
punct al cercetării, nerealistă. Există dovezi hispanice pentru libera alegere a numelui în cazul
încetăţenirii per honorem111; de asemenea, ceea ce cunoaştem pe cale epigrafică este atât de puţin
cantitativ, încât fiecare exemplu în parte poate fi considerat un caz particular.
Un exemplu destul de edificator, chiar dacă din spaţiul extra-european este oferit şi de
Thugga nord-africană, unde multe nume ale cives novi au ca gentiliciu o formă derivată a unui
nume local112. Evident, aici nu este vorba despre existenţa vreunei forme de drept latin, ci despre
o practică onomastică.
Studii onomastice în vederea identificării unor personaje încetăţenite prin drept latin au
fost întreprinse şi pentru Dacia. Astfel, R. Ardevan a identificat un număr limitat de cetăţeni

107
Le Glay 1977, 273.
108
Chastagnol 1993.
109
Brucia, Daugherty 2007, 5.
110
Acest patron poate fi nu doar un protector personal, ci şi un patronus municipii (aşa cum este menţionat până şi în
Lex Irnitana LXVIII).
111
Cîrjan 2010a, 125.
112
Maurin 2002, 84.

28
despre care a presupus că provin din familii încetăţenite prin ius Latii113. Ei sunt consideraţi de
către autorul studiului menţionat cetăţeni romani descendenţi ai unor persoane încetăţenite prin
drept latin. Desigur, pe lângă exemplele din acest articol mai există numeroase cazuri în Dacia cu
referire la care am putea presupune o încetăţenire a familiei de sorginte latină.
Încercarea de a circumscrie dreptul latin drepturilor municipale sau drepturilor private ale
fiecărui locuitor ţine de dorinţa mai largă de a defini, inteligibil pentru omul modern, obişnuit cu
normele juridice şi cu administraţia statelor moderne, această particularitate organizatorică a
Imperiului Roman. În această tentativă explicativă, interesantă este definirea şi respectiv
exemplificarea raportului pe care o găseşte A. N. Sherwin-White114: el spune că formula perfectă
pentru explicarea statutului latinului îi aparţine lui Strabo115, care, deşi scriind în timpul lui
Augustus, anticipează şi percepe realităţile care ne sunt cunoscute din epoca flaviană. Astfel,
scriitorul grec afirma că oraşele de drept latin beneficiau de posibilitatea încetăţenirii elitelor per
honorem şi de neintervenţia proconsulilor romani în chestiunile interne. Clauza încetăţenirii fiind
clară şi atestată prin toate documentele care aduc în discuţie dreptul latin, rămâne să spunem că
cealaltă prevedere ne prezintă comunitatea latină ca beneficiară a unei relative independenţe
interne – deci a unui gir de încredere venit din partea Romei.
În final, trebuie trasate câteva concluzii. Cel mai relevant detaliu în momentul de faţă este,
probabil, faptul că încă nu se poate afirma tranşant care era relaţia dintre peregrin şi locuitorul
cetăţii latine. Latinul pare a fi un peregrin care beneficiază de un număr suplimentar de drepturi,
precum şi de perspectiva concretă a unei posibile încetăţeniri. Atâta timp cât este doar locuitor al
unui oraş latin şi nu proaspăt încetăţenit, el nu are dreptul legal de a purta gentilicium.
Respectarea totală, în timp şi spaţiu, a acestei reguli ne este, desigur, cvasi-necunoscută. Ceea ce
cunoaştem sunt o serie de abuzuri onomastice, menţionate şi mai sus, care s-au produs în
comunităţi peregrine. Arogarea semi-oficială a tria nomina într-o cetate latină s-ar putea să fi fost
privită cu o oarecare îngăduinţă – sau cel puţin indiferenţă.
În momentul de faţă, nicio formă de cteăţenie latină per se nu pare plauzibilă. Ceea ce
trebuie luat în calcul este faptul că sursele epigrafice aduc dovezi în sprijinul teoriei unui statut
privilegiat al locuitorilor cetăţilor latine. În acest punct, ius Latii apare ca fiind mai mult decât un
pas făcut pe calea romanizării, o formă de organizare viabilă.

113
Ardevan 2006.
114
Sherwin-White 1973a, 379.
115
Strabo IV 187.

29
 II. 3. SURSELE LITERARE ROMANE

II. 3. A. Juriştii Principatului

Voi realiza în continuare o scurtă prezentare a izvoarelor literare latine. De asemenea, voi
încerca să furnizez câteva date şi despre contextul în care ele au fost scrise, precum şi a istoriei
lor ca document, acolo unde este cazul.
Din motive de claritate metodologică, am ales să nu fac o prezentare a istoriei dreptului
roman şi a scrierilor de drept care ne-au parvenit parţial, în condiţiile în care acest istoric nu ar
aduce un aport informaţional relevant subiectului lucrării. Astfel, dintre scrierile Principatului,
voi prezenta două (Gaius şi Ulpianus), al căror conţinut este esenţial pentru înţelegerea
subiectului tratat şi care ne furnizează o imagine satisfăcător de clară a ceea ce juriştii
Principatului au scris referitor la statutul cetăţenilor şi al peregrinilor.
Cronologic, ar fi normal să începem cu lucrările lui Salvius Iulianus, care au o oarecare
relevanţă pentru chestiunea discutată, dar pe care, din păcate, nu le cunoaştem decât prin citări
foarte incomplete. Acestui jurist, în timp ce era quaestor, Hadrian i-a cerut să unifice într-un cod
edicta perpetua, adică edictele cu valoare de lege ale pretorilor. De fapt, sursele ne vorbesc
despre codificarea edictelor pretorilor urbani116. Totuşi, trebuie să bănuim că edictele pretorului
peregrin şi ale guvernatorilor provinciilor au fost şi ele reunite şi redate, în părţile lor esenţiale cel
puţin, în acest calc juridic. Prin scrierea edictului lui Iulianus, magistraţii erau obligaţi să se
raporteze la el, dar acest lucru nu înseamnă că lor li se ridică dreptul de a emite propriile edicte şi
de a da verdictele de drept civil pe care ei le considerau oportune. Marea importanţă a scrierilor
acestui jurist este legată nu atât de conţinut, cât de demersul codificator în sinea sa.

Gaius
Dacă majoritatea juriştilor romani sunt, mai mult sau mai puţin, obscuri din punct de
vedere biografic şi istoriografic, putem afirma totuşi că le cunoaştem o parte din activitatea
politică – şi implicit o parte relevantă şi revelatoare a biografiei. Acesta nu este însă cazul lui
Gaius. Juristul, ale cărui scrieri au o importanţă enormă pentru înţelegerea evoluţiei dreptului în
Imperiul roman, este un personaj absent politic şi aparent absent din cercurile puterii de la Roma.

116
Huvelin 1927, 87.

30
Lui i s-au acordat, în istoriografie, aproape toate statutele sociale şi juridice posibile, de la
peregrin sau cel puţin jurist provincial117, până la servus Caesaris118 şi la patrician, al cărui nume
complet ar fi fost Caius Cassius Longinus119. Opera sa ne indică faptul că a fost compusă între
anii 130-180, ceea ce sugerează şi perioada vârstei mature a juristului. Această absenţă totală a
personajului, dincolo de scrierile sale, i-a făcut pe unii istorici să emită opinia conform căreia
Gaius ar fi trăit în provincie, sau ar fi plecat din Roma în provincie; aceste circumstanţe ar
explica penuria de date pe care o avem cu referire la viaţa juristului. Ca şi scrieri, pe lângă
Institutiones, Gaius a mai lăsat un tratat referitor la edictele magistraţilor, comentarii ale Legii
Celor 12 Table şi a Lex Pappia Popaea, precum şi alte opere minore. De importanţă istorică
rămân Institutiones, care constituie un instrument de neînlocuit în domeniul dreptului roman120.
În Lex Citationum a lui Theodosius, Gaius apare, alături de Papinianus, Ulpianus, Modestinus şi
Paulus, ca una dintre autorităţile după a căror opinie exprimată ofiţerii juridici trebuiau să se
ghideze în pronunţarea sentinţelor în cazurile decisive.
În ceea ce priveşte istoricul Instituţiilor lui Gaius, el este unul destul aventuros şi de
netăgăduit interesant. Din referirile theodosiene şi iustiniene, se ştia despre existenţa acestei
opere şi i se cunoştea parte din conţinut, dar lucrarea în sine nu era reperată ca fiind păstrată.
Numai în 1816, B. G. Niebuhr descoperea într-o bibliotecă din Verona o serie de scrieri ale
Sfântului Hieronym, care suprapuneau un document anterior. Acest palimpsest s-a dovedit a fi
opera pierdută a lui Gaius; până în prezent, documentul a fost aproape integral (în măsura
posibilităţii reconstituirii) descifrat şi citit, Institutiones ajungând să fie una dintre operele
juridice antice cele mai bine cunoscute. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, părţi din Gaius
au mai fost descoperite pe două seturi fragmentare de papirusuri121, completându-i opera.
Ca structură, Institutiones este împărţită în 4 părţi: prima se referă la persoane şi la statutul
lor juridic, a doua la obiecte şi la reglementarea drepturilor asupra lor, a treia la succesiuni şi alte
obligaţii legale, iar a patra la acţiuni şi variile lor forme juridice. Această structură este regăsită în
toate marile lucrări de drept romane sau de influenţă romană. Desigur, prima parte este cea mai
interesantă şi mai relevantă în contextul subiectului peregrinilor, dar şi în părţile următoare putem
găsi referiri la situaţia juridică a acestora.

117
Mommsen 1905.
118
Kokourek 1933.
119
Longinescu 1896.
120
Pentru o prezentare succintă dar utilă a locului lui Gaius în istoria dreptului, vezi Diósdi 1976.
121
Reynolds 1983.

31
 În continuare voi enumera strict informaţiile pe care Gaius le furnizează cu referire la
necetăţeni. Tratatul se referă, separat, la variile categorii de necetăţeni, descriindu-le situaţia şi
statutul. Nu trebuie însă să ne imaginăm că lucrarea lui Gaius are caracter didactic, sau că, în
afară de împărţirea pe categorii de probleme juridice pe care o face, ea s-ar vrea strict structurată.
Tratatul este, în fapt, o colecţie de precedente din curţile legii şi el face doar o sistematizare
primară.
Latinii sunt trataţi de către Gaius prin prisma drepturilor lor şi a modului în care ei pot
dobândi cetăţenia romană. Un latin, având ius migrandi şi – astfel – dreptul de a se muta în
Roma, poate deveni cetăţean destul de uşor: aceasta se întâmplă dacă el a servit 6 ani ca vigil în
Roma sau după 3 ani consecutivi de serviciu militar122, dacă a construit un vas de tonaj de 10 000
modii frumenti, vas care timp de 6 ani aduce cereale în Roma123 – aceasta printr-un decret
claudian – ori dacă construieşte o casă în Roma şi dacă investeşte în respectiva lucrare edilitară
jumătatea din averea sa, care trebuie să se ridice înspre 200 000 sesterţi124 şi de asemenea, dacă
este brutar şi produce 100 de măsuri frumenta pe zi125. După cum se poate vedea de aici, pentru
un latin care trăieşte în Roma sau într-o metropolă de provincie, accederea la cetăţenia romană
era tangibilă. Aceasta se putea realiza prin prosperitatea economică, respectivul neavând nevoie
de implicare în viaţa politică sau de alte înlesniri.
În ceea ce priveşte copiii cu ambii părinţi declaraţi ca atare, indiferent dacă mama avea
statut de cetăţean roman, al unei cetăţi latine sau este peregrină, ei vor moşteni cetăţenia tatălui,
chiar dacă el este de condiţie juridică inferioară126. În aceste condiţii, în mod previzibil, unii copii
ai cetăţenelor, al căror tată era de condiţie juridică inferioară, vor fi declaraţi nelegitimi, pentru ca
ei să poată moşteni statutul legal superior. Această prevedere ţine de dreptul ginţilor şi fusese

122
I 32b: […] id est fiunt ciues Romani, si Romae inter uigiles sex annis militauerint. postea dicitur factum esse
senatusconsultum, quo data est illis ciuitas Romana, si triennium militiae expleuerint.
123
I, 32c: Item edicto Claudii Latini ius Quiritium consecuntur, si nauem marinam aedificauerint, quae non minus
quam decem milia modiorum frumenti capiat, eaque nauis uel quae in eius locum substituta sit sex annis frumentum
Roman portauerit.
124
I 33: Praeterea a Nerone constitutum est ut si Latinus qui patrimonium sestertium cc milium plurisue habebit in
urbe Roma domum aedificauerit, in quam non minus quam partem dimidiam patrimonii sui inpenderit, ius Quiritium
consequatur.
125
I 34: Denique Traianus constituit ut si Latinus in urbe triennio pistrinum exercuerit, in quo in dies singulos non
minus quam centenos modios frumenti pinseret, ad ius Quiritium perueniat.
126
I 56: […] si ciues Romanas uxores duxerint, uel etiam Latinas peregrinasue cum quibus conubium habeant; cum
enim conubium id efficiat, ut liberi patris condicionem sequantur, euenit ut non solum ciues Romani fiant, sed etiam
in potestate patris sint.

32
precedată de legi precum Lex Minicia127, care prevedea moştenirea statutului juridic inferior.
Normele vor deveni mai permisive în timp, iar Gaius notează că prin decret emis de Hadrian, în
mod indiscutabil, copilul unei cetăţene cu un latin era şi el cetăţean roman128. O reglementare mai
îndepărtată de sistemul roman este cea statuată tot de Hadrian, dar care nu va avea rezonanţă în
timp, conform căreia copilul unui latin şi al unui peregrin moşteneşte statutul mamei, indiferent
dacă acesta este cel superior sau cel inferior129. Edictele şi formulae-le ulterioare au găsit alte căi,
prin care copilul să poată moşteni statutul care l-ar fi avantajat cel mai mult. Desigur,
precedentele au născut moduri palpabile prin care rigorile juridice pot fi eludate, dar tot în cadrele
legalităţii. În mod aparent absurd, cuplul (în cadrul căruia ea avea cetăţenie romană, iar el nu), o
dată căsătorit şi având copii, putea declara că bărbatul nu a ştiut sau din greşeală a omis să
declare faptul că nu e cetăţean130; dacă greşeala se dovedea a fi justificabilă şi de bună-credinţă,
atunci şi el şi copiii puteau lua cetăţenia mamei131. Acest tip de situaţii nu ne pot părea decât
artificial construite şi ele reprezintă o cale de simplificare a complicaţiilor juridice şi vin în egală
măsură ca o dovadă a disponibilităţii de a lărgi, în limitele acceptabilului şi pe baze familiale,
corpul cetăţenilor132. Este vizibil fără alte comentarii faptul că lipsa aproape certă şi generală de
sinceritate a unei astfel de declaraţii este trecută sub tăcere şi considerată juridic acceptabilă.
Femeia, în afara cazului în care este dediticia, preia în mod automat, la căsătorie, statutul
cetăţenesc superior al soţului. După cum se observă, situaţia devenea întotdeauna mai complicată
dacă unul dintre soţi era dediticius. În teorie, această categorie nu putea accede, sub nicio formă,

127
Weiss 1924b, 2399.
128
I 80: Eadem ratione ex contrario ex Latino et ciue Romana, siue ex lege Aelia Sentia siue aliter contractum fuerit
matrimonium, ciuis Romanus nascitur. fuerunt tamen qui putauerunt ex lege Aelia Sentia contracto matrimonio
Latinum nasci, quia uidetur eo casu per legem Aeliam Sentiam et Iuniam conubium inter eos dari, et semper
conubium efficit, ut qui nascitur patris condicioni accedat; aliter uero contracto matrimonio eum qui nascitur iure
gentium matris condicionem sequi et ob id esse ciuem Romanum. sed hoc iure utimur ex senatusconsulto, quo
auctore diuo Hadriano significatur, ut quoquo modo ex Latino et ciue Romana natus ciuis Romanus nascatur.
129
I 81: His conuenienter etiam illud senatusconsultum diuo Hadriano auctore significauit, ut qui ex Latino et
peregrina, item contra qui ex peregrino et Latina nascitur, is matris condicionem sequatur.
130
Uneori, această ignoranţă nu era mimată, statutul juridic nefiind adesea verificat, nici măcar de către persoana în
cauză (Gardner 1997, 50-51).
131
I 68: Item si ciuis Romana per errorem nupta sit peregrino tamquam ciui Romano, permittitur ei causam erroris
probare, et ita filius quoque eius et maritus ad ciuitatem Romanam perueniunt, et aeque simul incipit filius in
potestate patris esse. idem iuris est, si peregrino tamquam Latino ex lege Aelia Sentia
nupta sit; nam et de hoc specialiter senatusconsulto cauetur. idem iuris est aliquatenus, si ei qui dediticiorum
numero est tamquam ciui Romano aut Latino e lege Aelia Sentia nupta sit; nisi quod scilicet qui dediticiorum
numero est, in sua condicione permanet, et ideo filius, quamuis fiat ciuis Romanus, in protestatem patris non
redigitur.
132
În ius civile, unele forme de fictiones iuris erau acceptate ca atare (Bianchi 1997, 259-266).

33
la cetăţenie133. În practică, dacă era vorba despre partea feminină a cuplului, cei doi puteau
declara, precum în cazul mai sus descris, că nu au fost conştienţi de situaţia ei juridică; atunci şi
ea şi copiii comuni puteau prelua cetăţenia – sau cel puţin statutul mai bun – al soţului. Dacă tatăl
copiilor era dediticius, soţii trebuiau, la fel, să convingă că situaţia lui le-a fost, într-un fel sau
altul, străină. În aceste condiţii însă, numai copiii primeau cetăţenia mamei, el rămânând la
statutul anterior. Amintim tangenţial că tot numai în teorie sunt sclavi şi copiii ai căror tată era
sclav: dacă mama, cetăţean fiind, declară că nu a ştiut că tatăl copilului e de condiţie servilă,
copilul moştenea condiţia ei juridică134.
În continuare în Gaius, referiri la cetăţenie găsim cu o privire specială asupra liberţilor, nu
a peregrinilor. Oricum, acestea merită parţial enumerate, pentru conturarea unei imagini de
ansamblu mai ample şi mai clare. Libertul unui latin putea dobândi ius Quiritum prin concesiune
imperială, fără ca drepturile stăpânului său să se modifice cu ceva135. Marele său câştig, în aceste
condiţii, era cetăţenia deplină şi şansele egale pe care copiii săi le vor moşteni. Tot Hadrian a
statuat, printr-un senatus consultum, că libertul care devenea cetăţean prin decret imperial,
indiferent de condiţia stăpânului său, era cetăţean cu drepturi aproape depline, la fel ca cei
eliberaţi şi încetăţeniţi prin Lex Aelia Sentia136.
Diferenţele dintre un cetăţean şi un peregrin sunt vădite şi în cazul „contractelor literale” –
transscriptio – care constituie, esenţializând, asumarea obligativităţii de a plăti o datorie,
implicate fiind trei părţi. Pentru peregrini, ne spune Gaius, acest tip de contract nu funcţionează la
fel ca în cazul cetăţenilor, ei uzitând o convenţie diferită, despre care nu ni se furnizează foarte

133
I 26: Pessima itaque libertas eorum est qui dediticiorum numero sunt; nec ulla lege aut senatusconsulto aut
constitutione principali aditus illis ad ciuitatem Romanam datur.
134
I 86: Sed illa pars eiusdem legis salua est, ut ex libera et seruo alieno, quem sciebat seruum esse, serui nascantur.
itaque apud quos talis lex non est, qui nascitur iure gentium matris condicionem sequitur et ob id liber est.
135
III 72: Aliquando tamen ciuis Romanus libertus tamquam Latinus moritur, uelut si Latinus saluo iure patroni ab
imperatore ius Quiritium consecutus fuerit. nam, ut diuus Traianus constituit, si Latinus inuito uel ignorante patrono
ius Quiritium ab imperatore consecutus sit, [quibus casibus] dum uiuit iste libertus, ceteris ciuibus Romanis libertis
similis est et iustos liberos procreat, moritur autem Latini iure, nec ei liberi eius heredes esse possunt; et in hoc
tantum habet testamenti factionem, ut patronum heredem instituat eique, si heres esse noluerit, alium substituere
possit.
136
III 73: Et quia hac constitutione uidebatur effectum, ut ne umquam isti homines tamquam ciues Romani
morerentur, quamuis eo iure postea usi essent, quo uel ex lege Aelia Sentia uel ex senatusconsulto ciues Romani
essent, diuus Hadrianus iniquitate rei motus auctor fuit senatusconsulti faciendi, ut qui ignorante uel recusante
patrono ab imperatore ius Quiritium consecuti essent, si eo iure postea usi essent, quo ex lege Aelia Sentia uel ex
senatusconsulto, si Latini mansissent, ciuitatem Romanam consequerentur, proinde ipsi haberentur ac si lege Aelia
Sentia uel senatusconsulto ad ciuitatem Romanam peruenissent.

34
multe detalii137. Putem înţelege adevărul acestei clauze întrucât în dreptul arhaic, înaintea
obligaţiei create de contract, era vorba de un act bilateral, care nu putea implica decât două părţi
egale138, dar şi integrante, ale statului roman.
O ultimă referire la peregrini şi la drepturile sau obligaţiile lor este făcută în cartea a IV-a,
unde ni se specifică faptul că, în cazuri de furt, un străin trebuie tratat precum un roman 139.
Detaliind, este vorba despre posibilitatea mimării, în curtea de judecată, a deţinerii cetăţeniei, în
cazul în care cauza judecată poate fi analizată mai bine făcând abstracţie de condiţia juridică a
celor doi şi dacă această condiţie juridică nu are importanţă directă în chestiunea litigioasă.
Această fictio apare ca posibilă atât în cazul persoanelor, cât şi al comunităţilor, după cum pare a
sugera Tabula Contrebiensis140.
Gaius constituie cea mai completă sursă de drept contemporană perioadei pe care o avem
în vedere. El este esenţial atât datorită caracterului aproape exhaustiv în care abordează
chestiunile juridice, cât şi – poate cu predilecţie în cazul cercetării de faţă – datorită faptului că
este o sursă contemporană, care prezintă fără echivoc o serie de realităţi juridice operaţionale în
epoca pe care o tratăm şi nu o interpretare sau preluare a lor ulterioară.

Ulpianus
Contemporan cu Septimius Severus este Ulpianus, jurist din a cărui operă reţinem o serie
de informaţii referitoare la statutul non-cetăţenilor. Biografic141, despre Ulpianus, ştim că în
tinereţe a făcut parte din cercul lui Papinianus, jurist apropiat lui Septimius Severus şi Iuliei
Domna. Spre deosebire de acest maestru al său, executat sub Caracalla ca adept al lui Geta,
Ulpianus a rămas în anturajul noului principe, ocupând chiar funcţia de magister libellorum. Sub
Severus Alexander, a devenit praefectus praetorio. Ad Edictum este opera lui principală, în care
sunt analizate surse juridice anterioare – care, evident, în marea lor majoritate nu ne-au parvenit –

137
III 134: Praeterea litterarum obligatio fieri uidetur chirographis et syngraphis, id est si quis debere se aut
daturum se scribat; ita scilicet si eo nomine stipulatio non fiat. quod genus obligationis proprium peregrinorum est.
138
Arangio-Ruiz 1937, 211-213.
139
IV 37: Item ciuitas Romana peregrino fingitur, si eo nomine agat aut cum eo agatur, quo nomine nostris legibus
actio constituta est, si modo iustum sit eam actionem etiam ad peregrinum extendi: ueluti si furti agat peregrinus aut
cum eo agatur. nam si cum peregrino agatur, formula ita concipitur iudex esto. Si paret (L. Titio Ope) consilione
Dionis Hermaei filii furtum factum esse paterae aurae, quam ob rem eum, si civis Romanus esset, pro fure damnum
decidere oporteret et reliqua. item si peregrinus furti agat, ciuitas ei Romana fingitur. similiter si ex lege Aquilia
peregrinus damni iniuriae agat aut cum eo agatur, ficta ciuitate Romana iudicium datur.
140
Richardson 1983, 39.
141
Crifò 1976; Honoré 1982, 6-46.

35
şi care constituie o cincime din Digestae. Ca sursă directă pentru scrierile lui Ulpianus am folosit
Ulpiani Liber Singularis Regularum, colecţie a fragmentelor atribuite acestui jurist al Severilor,
extrase din sursele disponibile142.
Ulpianus, deşi scrie după 212, nu face referiri concludente la edictul lui Caracalla. El se
referă la nişte realităţi de tranziţie şi foloseşte o terminologie care nu este neapărat în concordanţă
cu cea pe care ne-am imagina-o noi ca fiind corespunzătoare. Chiar după încetăţenirea
„universală”, categoriile juridice anterior existente par a mai fi încă parţial operante.
Ulpianus începe prezentarea chestiunii drepturilor cetăţeneşti prin a delimita categoriile de
oameni liberi; aceştia puteau fi, după structurarea sa, cetăţeni romani, latini şi dediticii143. Putem
cu uşurinţă presupune că, în acest pasaj, în termenul de dediticius intră categoria peregrinilor.
Corectă este probabil asumarea unei relaţii de incluziune, printre dediticii lui Ulpianus şi cei pe
care în istoriografia contemporană îi nominalizează altfel, ca peregrini de rang inferior. O parte
consistentă dintre informaţiile referitoare la încetăţenire se referă la latini. Faptul nu este uimitor,
aceştia primind cetăţenia romană mai uşor şi mai frecvent decât peregrinii. Un exemplu clar în
acest sens este cetăţenia primită liberis – pentru copii. Astfel, dacă doi latini se căsătoresc cu
scopul declarat de a avea copii, după primul an de viaţă al copilului, ei îşi pot duce cazul în faţa
pretorului sau guvernatorului provincial şi toată familia are dreptul de a primi cetăţenia
romană144. Desigur, o căsătorie de tipul celei amintite mai sus nu este conubium, cu drepturi
depline după legea romană, cei doi soţi nefiind cetăţeni. Se spune în mod explicit că doar doi
cetăţeni pot încheia o căsătorie legală, iar un cetăţean poate încheia un conubium cu o femeie de
drept latin sau peregrină, doar cu o „dispensă” specială145. Această „dispensă”, aparent inutilă,
contează pentru drepturile copiilor rezultaţi din respectiva căsătorie: dintr-un conubium pot
rezulta doar cives Romani cu drepturi depline. Altfel, copiii moştenesc, în această epocă, condiţia
legală a mamei146, chiar dacă aceasta este inferioară celei a tatălui.

142
Krueger 1878.
143
I 5: Libertorum genera sunt tria, ciues Romani, Latini Iuniani, dediticiorum numero.
144
III 3: Liberis ius Quiritium consequitur Latinus, qui minor triginta annorum manumissionis tempore fuit. Nam
lege Iunia cautum est, ut si ciuem Romanam uel Latinam uxorem duxerit, testatione interposita, quod liberorum
quaerendorum causa uxorem duxerit, postea filio filiaue nato nataue et anniculo facto possit apud praetorem uel
praesidem prouinciae causam probare et fieri ciuis Romanus tam ipse quam filius filiaue eius et uxor, scilicet si et
ipsa Latina sit.
145
V 4: Conubium habent ciues Romani cum ciuibus Romanis: cum Latinis autem et peregrinis ita, si concessum sit.
146
V 9: Ex ciue Romano et Latina Latinus nascitur et ex libero et ancilla seruus, quoniam, cum his casibus conubia
non sint, partus sequitur matrem.

36
 După prima impresie de rigiditate, sau cel puţin de caracter complicat, legea romană
apare, la o privire mai atentă, adaptabilă, permisivă şi realistă. Astfel, dacă un cetăţean roman,
bărbat sau femeie, declară că s-a căsătorit fără a şti că partenerul nu este cetăţean şi acest lucru
este dovedit, atunci copii şi soţul ne-cetăţean vor primi cetăţenie147. Această reglementare,
amintită şi de către Gaius, este în mod evident făcută pentru a eluda nişte norme juridice ne-
conforme cu realitatea şi dovedeşte disponibilitatea generală a statului roman de a se adapta.
Interesantă este şi chestiunea testamentelor, aşa cum o descrie Ulpianus. Juristul afirmă că
un latin – spre deosebire de un peregrin – poate fi cumpărător, martor sau cel care ţine balanţa în
cadrul procesului de mancipatio, dar nu îşi poate face un testament148, cel puţin din punct de
vedere formal. Implicit – dar şi explicit, prin informaţia oferită de Ulpianus – latinul nu poate fi
nici martor în procesul de statuare a unui testament149. Evident, situaţia se aplică şi peregrinilor.
Similar apare a fi şi aspectul comerţului: mancipatio poate avea loc doar între cetăţeni, latini şi
acei peregrini cărora li s-a conferit în mod explicit ius commercii150. Această normă pare a fi
rămas de domeniul teoriei, pe sol provincial fiind înregistrate cazuri de mancipatio între peregrini
şi chiar care implică sclavi151.
După cum se poate observa, datele referitoare la peregrini sau orice alte informaţii legate
de statutul lor nu sunt foarte bogate, însă sunt în mare parte suficiente pentru a ne da seama de
statutul ne-cetăţeanului – şi respectiv al peregrinului – la momentul în care scria Ulpianus.
Se poate observa că cele două surse prezentate mai sus, dintre care cea de a doua este
scrisă înspre sfârşitul perioadei de care ne ocupăm, nu ne aduc informaţii contradictorii. Acest
fapt dovedeşte o clară delimitare a statutelor juridice în epoca Principatului şi o asumare general
valabilă a drepturilor pe care ne-cetăţenii le au sau le pot dobândi. Nu se poate spune că aceştia
sunt lipsiţi de apărare legală, dar sistemul juridic roman va rămâne într-o oarecare măsură mereu

147
VII 4: quorum causa probata est, per errorem contracto matrimonio inter disparis condicionis personas: nam seu
ciuis Romanus fati nam aut peregrinara uel eam quae dediticiorum numero est quasi ciuem Romanam per
ignorantiam uxorem duxerit, sive ciuis Romana per errorem peregrino uel eo qui dediticiorum numero est quasi ciui
Romano aut etiam quasi Latino ex lege Aelia Sentia nupta fuerit, causa probata ciuitas Romana datur tamo liberis
quam parentibus praeter eos qui dediticiorum numero sunt, et ex eo fiunt in potestate parentum liberi.
148
XX 8: Latinus Iunianus et familiae emptor et testis et libripens fieri potest, quoniam cum eo testamenti factio est.
149
XX 9: Tabulas testamenti testator tenens ita dicit : Haec ut in his tabulis cerisve scripta sunt, ita do, ita lego, ita
que vos Quirites testi perhibetote…quae nuncupatio et testatio uocatur.
150
XIX 3: Mancipatio locum habet inter ciues Romanos et Latinos colonarios Latinosque Iunianos eosque
peregrinos, quibus commercium datum est.
151
Pentru prima categorie, voi aminti doar cazurile cert atestate în Dacia (No. 61; No. 66; No. 80), iar pentru cea de a
doua categorie, voi face din nou referire la Tomlin 2003.

37
elitist, datorită faptului că el se adresează, cu preponderenţă cetăţenilor şi nu tuturor locuitorilor
Imperiului152.

II. 3. B. Sursele romane târzii şi bizantine

Codexurile târzii – prezentare generală
O mare parte a dreptului roman, a teoriei constituţionale, a normelor juridice civile, ne
este cunoscută din surse târzii, posterioare Principatului. De altfel, ceea ce ştim din şi despre
operele majorităţii juriştilor Principatului provine tot din calcuri târzii şi nu din sursa originară. În
aceste corpora, trebuie din start menţionat, termenul peregrinus mai apare, dar el se referă la
cetăţeniile locale ale oraşelor, la barbarii care servesc în armata romană, sau la cei care şi-au
pierdut drepturile cetăţeneşti153. Sau cel puţin aceasta este interpretarea raţională pe care istoricul
şi juristul modern o pot oferi în cele mai multe cazuri, întrucât textele romane nu prezintă, după
cum am constatat deja, uzuanţa de a-şi explica termenii. Astfel, codexurile şi corpora de legi
ulterioare Principatului sunt doar parţial şi relativ relevante în chestiunea peregrinilor. Fiind
elaborate mult după emiterea Constitutio Antoniniana, informaţiile originale pe care ele le
furnizează (nu cele copiate după jurişti ai epocii Principatului) pot fi utile doar în mod indirect.
Mai explicit, ştim că informaţiile şi principiile lor fundamentale sunt preluate, chiar dacă
prelucrate, din surse anterioare cronologic şi putem, cu o marjă de eroare minimă, să extindem
referirile la cetăţenii de rang inferior din perioada secolelor IV-VI şi asupra peregrinilor „clasici”,
din perioada care premerge cetăţenia universală (sau teoretic universală), acordată în 212.
În secolele precedente emiterii Instituţiilor lui Iustinian, avem ca şi surse mai complexe de
drept Codex-ul Gregorian, emis în 294 şi cel Hermogenian, care apare la 20-30 de ani după
primul. Ele sunt urmate de Codex Theodosianum, promulgat în 438 de către Teodosie al II-lea în
Orient şi Valentinian al III-lea în Occident154.
Din aceste texte însă, nu avem informaţii care să ajute la îmbogăţirea cunoştinţelor
referitoare la peregrini. Străinii acestor perioade au alt statut şi nu se face referire la ei decât în
mod tangenţial, iar atunci nimic nu îi face justificat asimilabili cu peregrinii Principatului.

152
Bauman 2004, 142.
153
Demougeot 1981, 381.
154
Huvelin 1927, 113.

38
 Corpus Iuris Civilis
Dintre textele târzii, cele mai complete, mai relevante şi care se pretează cel mai uşor unei
analize sunt cele emise în timpul lui Iustinian.
Gaius şi Ulpianus scriau în secolele al II-lea şi respectiv al III-lea, deci într-o perioadă în
care sistemul juridic roman era încă, în cea mai mare parte a sa şi în mod oficial, bazat pe
formulae, pe indicaţiile iniţiale ale pretorului în faţa căruia era adus un anumit caz. În timpul lui
Iustinian sistemul îngheţase deja şi referirile la formulae-le pretorilor nu mai sunt de actualitate,
dar totuşi nu dispar, ci sunt preluate, ca referire la autoritate. La fel, este intereant de observat în
cazul dreptului bizantin că, deşi operează cu o serie de realităţi foarte diferite, operează, în ultimă
instanţă, tot cu noţiunile de bază ale dreptului roman clasic. Structura în Institutiones ale lui
Iustinian este copiată după lucrarea lui Gaius, la fel cum numeroase pasaje sunt literal identice,
sau cel puţin copiate într-o mare măsură din textele de drept ale Principatului.
Cel mai util nouă dintre textele perioadei lui Iustinian - şi mai uşor de utilizat de către
istorici, în general - este Iustiniani Institutiones (Inst.) Acest corpus a fost elaborat, practic în
paralel, dar uşor după Digestae (Dig.). Digestae-le sunt o colecţie de texte juridice care provin
din Principatul secolelor II-III şi care preiau opiniile unor jurişti recunoscuţi. Când Digestae-le
erau aproape complete, Trebonianus, autorul lor, împreună cu alţi doi profesori de drept,
Theophilus şi Dorotheus, au scris şi Institutiones, care are, în linii mari, aceeaşi structură ca şi cea
a Digestae-lor, dar care au fost concepute ca un manual pentru cei care urmau să studieze dreptul.
Institutiones se bazează, în foarte mare parte, după cum am menţionat şi mai sus, pe Gaius. Deşi
folosită ca manual, culegerea de legi a căpătat, alături de Digestae, valoare de cod legislativ în
decembrie 533, ambele făcând parte din Corpus Iuris155.
Şi în Institutiones, ca şi în Gaius sau Ulpianus, date referitoare la ne-cetăţeni şi – în
general – la condiţiile juridice inferioare găsim mai ales în legătură cu liberţii. Textul
menţionează că, până la Iustinian, sclavii eliberaţi puteau deveni cetăţeni de drept latin, după Lex
Iunia Norbana, sau peregrini dediticii, după Lex Aelia Sentia a lui Augustus. După cum se poate
observa, această interpretare a celor două legi nu este foarte clară, este simplificată, iar
terminologia este folosită alterat şi fără explicaţii suplimentare. Aceste condiţii multiple şi
variate, care implică, fiecare, particularităţi juridice specifice, sunt considerate desuete şi

155
Pentru valoarea istorică a surselor din vremea lui Iustinian, dar şi pentru o descriere a dubiilor ce planează asupra
lor şi a întrebărilor pe care le ridică, Johnston 1999, 14-24.

39
Iustinian – ni se spune – a dat legi care au făcut cetăţenia romană unică, nemaiexistând cetăţeni
latini şi deditici156. Totuşi, ştim că existenţa străinilor, a celor neintegraţi de iure în Imperiu, este
recunoscută ca atare, chiar dacă ei locuiesc în graniţele Imperiului. Astfel, adopţia străinilor pare
să fie acum mai greu realizabilă, în timp ce în perioada Principatului adoptarea unui peregrin era
posibilă, chiar dacă tot folosind un artificiu juridic157.
În aceste noi condiţii, lipsa cetăţeniei, mult simplificată ca noţiune, ajunge să echivaleze
cu lipsa libertăţii sau cu exilul. Astfel, prin sentinţă sau prin proprie decizie, un cetăţean îşi putea
pierde cetăţenia, toate drepturile aferente ei, precum şi libertatea (capitis deminutio maxima158).
Capitis deminutio minor sau media înseamnă că celui în cauză i se interzic apa şi focul, ceea ce
presupune un fel de excludere socială, sau exil159, în timp ce capitis deminutio minima înseamnă
o schimbare a stării juridice din sui iuris în alieni iuris160. Ni se menţionează şi că, atunci când
era eliberat un sclav, nu este capitis deminutio, deoarece el nu avea înainte capacitate juridică. Ca
o completare nu neapărat vitală, dar interesantă, trebuie menţionat şi discutatul pasaj din Digestae
referitor la Dacia (50, 15, 1, 8-10); aici se menţionează 5 oraşe dacice care beneficiau de ius
Italicum. Relevanţa acestei preluări din Ulpianus în Digeste este, practic, nulă, însă ea se înscrie
în programul propagandistic al lui Iustinian161 şi în imaginea de sine pe care împăratul şi-o
construise. Acest pasaj oferă, dincolo de informaţia referitoare la Dacia contemporană lui
Ulpianus (aceasta a fost masiv discutată în istoriografia română; desigur, Ulpianus nu se referă
doar la Dacia, ci enumeră localităţile cu ius Italicum din Imperiu) şi un unghi necesar din care
codexurile juridice romane târzii trebuie privite şi anume acela al propagandei recuperatorii, a
dorinţei de a recrea, verbal (respectiv scriptic) epoca de glorie a Imperiului Roman.
Aceste date, nu foarte generoase, sunt singurele pe care le avem din textele iustiniene cu
referire la condiţiile juridice inferioare. Penuria informaţională trebuie privită ca normală, întrucât
scopul în sine al acestui corpus a fost nu doar de a reuni o serie de norme juridice esenţiale şi de

156
I, V 3: Sed dediticiorum quidem pessima condicio iam ex multis temporibus in desuetudinem abiit, Latinorum
vero nomen non frequentabatur: ideoque nostra pietas, omnia augere et in meliorem statum reducere desiderans, in
duabus constitutionibus hoc emendavit […].
157
Girard 1914, 192; respectivul artificiu constă în punerea fictivă de iure a peregrinului sub puterea unui roman,
care îl putea apoi da spre adopţie ca pe propriul copil.
158
I, XVI 1: Maxima est capitis deminutio, cum aliquis simul et civitatem et libertatem amittit.
159
I, XVI 2: Minor sive media est capitis deminutio, cum civitas quidem amittitur, libertas vero retinetur. Quod
accidit ei cui aqua et igni interdictum fuerit, vel ei qui in insulam deportatus est.
160
I, XVI 3: Minima capitis deminutio est, cum et civitas et libertas retinetur, sed status hominis commutatur. Quod,
accidit in his qui, cum sui iuris fuerunt, coeperunt alieno iuri subiecti esse, vel contra.
161
Gostar 1969, 136.

40
legi, ci şi de a le adapta realităţilor Imperiului Roman de Est de la mijlocul secolului VI. Or, în
această epocă, cetăţenia romană în sine apărea ca o formalitate, puţin desuetă chiar; în aceste
condiţii, toate diferenţierile fine de statut juridic ale epocilor anterioare, ale perioadelor de
integrare a provinciilor şi de adaptare la toate condiţiile noi pe care existenţa acestora o implica,
apăreau şi ele ca inutile sau cel puţin formale prin excelenţă. De aceea, normele juridice care se
referă la aceste chestiuni şi probleme sunt simplificate la maximum şi aplicate pe cazurile care
mai au relevanţă socială.

II. 3. C. Imaginea generală a peregrinilor în literatura juridică

Literatura juridică a Principatului (indiferent care sunt sursele din care noi o cunoaştem şi
de când datează ele) ne redă, mai mult sau mai puţin în detaliu, situaţia juridică a peregrinilor. Ca
şi în epigrafie, ei nu sunt foarte prezenţi nici în sursele literare. Chestiunile juridice majore îi
privesc pe cetăţeni şi tot aceştia sunt cei pentru care, în mare măsură, se scrie. Această linie a fost
adesea urmată şi de istoricii moderni, care au discutat chestiuni specifice de drept referindu-se în
mod exclusiv la marele corp cetăţenesc şi făcând abstracţie de felul în care peregrinii se
raportează sau nu la respectivele chestiuni162.
În literatura juridică, pe care am exemplificat-o mai sus, peregrinii şi necetăţenii apar
menţionaţi în cea mai mare parte în contextul prezentării unor posibilităţi de accedere la statutul
cetăţenesc. De asemenea, ei sunt discutaţi atunci când se prezintă situaţii în care deţinerea sau nu
a cetăţeniei este relevantă (cum este procesul penal care priveşte furtul şi care presupune falsa
asumare a cetăţeniei) sau atunci când se enumeră drepturi cetăţeneşti – exclusiv cetăţeneşti, în
mod explicit.
Cele mai multe date referitoare la ne-cetăţeni provin însă din pasajele care discută
căsătoriile şi statutul copiilor. Desigur, aspectul avea importanţă majoră, într-o lume în care
chestiunile legitimităţii, a moştenirii, atât materiale cât şi juridice şi a drepturilor individuale
transmise ereditar erau difuze, încadrându-se în norme variate şi nu neapărat unitare, probabil
obscure pentru o mare parte a populaţiei Imperiului, dar de un sporit interes comun.
În scrierile juridice ale Principatului, non-cetăţenii ne apar amintiţi mai ales atunci când
sunt prezentate raporturile lor cu cetăţenii şi/sau cu statul roman. De asemenea, sursele ne

162
Pentru exemplificare, voi aminti doar câteva dintre titlurile pe care le-am remarcat în acest sens: Triandafil 1914;
Arangio-Ruiz 1958; Grosso 1965; Grosso 1970; Volterra 1983; Guarino 1988; Cerami, di Porto, Petrucci 2004 etc.

41
vorbesc despre ei atunci când trebuie să descrie partea prohibitivă a unei probleme, atunci când
ne spun ceea ce nu este legal a face sau pentru cine nu este legal a întreprinde ceva sau a se afla
într-o anumită stare. Fără a fi marginalizat – termenul este prea „tare”, iar sensul lui contemporan
nu cadrează cu multe laturi ale lumii romane – peregrinul este locuitor de rang şi importanţă
secunde în Imperiu. Din analiza surselor de drept romane, ni se conturează imaginea sa, puţin
dincolo de clişeele contemporane de gândire, dar nu departe de ele. Deşi are o poziţie bine
statuată şi este, în mod cert, apărat de legile statului roman, deşi poate accede la statut cetăţenesc
şi – cu sau fără cetăţenie – se poate integra perfect şi satisfăcător în societatea provincială
romană, peregrinul rămâne pe eşalonul secund al lumii în care trăieşte.
Mai rămâne în discuţie chestiunea aplicabilităţii normelor scrise şi a măsurii în care „litera
legii” era sau nu maleabilă în formele ei practice. Desigur, după cum am văzut, legea oferea ea
însăşi suficiente posibilăţi de găsire a unor soluţii oprime pentru părţie în cauză. Există varii
forme de eludare a stricteţei exagerate a unor norme şi statul roman este suficient de deschis la
integrarea juridică şi socială a unor indivizi, în cazul în care aceştia sunt susţinuţi de anumite
grupuri (familiale, mai ales).
Într-o societate care, în ciuda multitudinii ei de legi, edicte şi norme scrise, pare
întotdeauna foarte bine ancorată în rădăcinile arhaice ale dreptului său, principiile unui
gentlemen‟s agreement vor fi întotdeauna foarte importante şi vor sta, în cele din urmă, la temelia
oricărui procedeu juridic. Aceste principii presupun, în primul rând, egalitatea între părţi şi
garanţia pe care dorinţa fiecăruia de a aparţine structurilor romane o dă. Dacă aceste condiţii,
primare şi simple, dar la fel de valabile şi după evoluţia şi sofisticarea sistemelor romane, nu sunt
îndeplinite, nici procedeele juridice nu se mai pot desfăşura după aceleaşi norme. Astfel,
peregrinii au fost, de-a lungul întregii existenţe a Imperiului Roman, excluşi de la unele acte
formale, de la beneficiile practice pe care acestea le-ar fi implicat şi de la confortul psihologic pe
care o serie mai largă de drepturi şi capacităţi îl aduce cu sine.

42
 II. 4. PEREGRINUL ÎN SOCIETATEA ROMANĂ

În această parte a lucrării voi încerca să prezint, pornind de la baza teoretică furnizată de
analiza anterioră, poziţia în societate a peregrinului; o analiză strict juridică ar fi rigidă şi mult
prea teoretică, întrucât doar un complex de împrejurări (sociale, economice etc.) ne-ar putea oferi
o imagine cât mai apropiată de cea reală a societăţii romane. În continuare, îmi voi axa expunerea
pe ceea ce ideea de comunitate presupune în accepţiune romană, care sunt delimitările în cadrul
termenului, precum şi care ar fi comunităţile pe care le putem considera de statut peregrin, sau
care măcar sugerează un posibil astfel de statut prin păstrarea unei culturi materiale şi spirituale
atipice. De asemenea, voi analiza mediul militar şi peregrinii care orbitează în jurul armatei. În
finalul subcapitolului, voi oferi câteva date privind momentul în care condiţia juridică a
peregrinului se metamorfozează, încercând să surprind schimbările pe care Constitutio
Antoniniana le aduce la nivelul întregii societăţi romane în general, dar şi starea acestei societăţi,
care a făcut posibilă însăşi emiterea edictului imperial.

II. 4. A. Comunităţile peregrine

Analiza unei comunităţi peregrine – dar nu numai – trebuie să cuprindă două părţi majore.
Prima se referă la statutul localităţii, deci o raportează pe aceasta la Imperiu, iar a doua îl
raportează pe locuitor – peregrin, în cazul nostru – la aşezarea în care trăieşte.
În cadrul unei discuţii privind comunităţile de orice fel din Imperiu, nu trebuie ignorate
detaliile legate de ceea ce individul simte faţă de apartenenţa sa la civilizaţia Romei. Deşi nu
neapărat comparabil cu vreun model din Dacia, exemplificatoare este situaţia retorilor greci care,
deşi cetăţeni romani în marea lor majoritate, li se vor adresa întotdeauna romanilor cu voi163.
Încercarea de asimilare politică prin asimilare culturală şi de reunire a elitelor locale într-o „elită
romană” s-a ciocnit întotdeauna în cultura greacă de o oarecare rezistenţă. Secolul al III-lea
marchează însă o schimbare: Herodian, spre exemplu, vorbea, la o generaţie după Constitutio
Antoniniana, despre Imperiul nostru. În vest, situaţia se prezenta mult mai uşor de gestionat (la
nivelul cultural, care precede înglobarea militară şi politică, dar îi şi urmează într-un făgaş firesc
şi favorabil Imperiului): civitates, comunităţi de tip roman, apar ca unul dintre emblemele acestei
politici de încurajare, atragere şi asimilare a elitelor barbare locale. Pentru Dacia şi pentru vestul

163
Jacques, Scheid 1990, 215.

43
Imperiului în general, situaţia redată de Tabula Clesiana pare oarecum emblematică. Aici
locuitorii peregrini ai unei comunităţi încearcă să se integreze în structurile Imperiului chiar prin
fraudă, ei asumându-şi cetăţenia pe care nu o posedau, dar pe care, probabil, o considerau
firească. Acesta este, în sensul cercetării de faţă, un exemplu clar de integrare totală în structurile
Imperiului. Este vorba, în primul rând despre dorinţa de asumare a statutului de locuitor cu
drepturi depline, despre înţelegerea implicaţiilor acestui statut şi despre auto-asumarea condiţiei
de Romanus.
În acest context, sunt interesante câteva referiri făcute la ideile de identitate şi
„naţionalitate” în Imperiul Roman. Istoria romană pare a urma firul invers al istoriei imperiilor
coloniale ale Europei pre-moderne şi moderne: Roma aduce dispariţia micilor grupuri naţionale şi
substituirea lor cu o supra-putere statală vastă, ce pare a mulţumi şi fascina pentru multă vreme
grupurile înglobate. Aceste grupuri au fost judecate de către romani printr-o prismă mai curând
culturală decât rasială, ceea ce a făcut asimilarea destul de uşoară pentru cei ce şi-o doreau.
Moştenită ca temă de gândire sociologică de la greci, se remarcă un climatic view asupra
populaţiilor164, cu un nord mai barbar şi mai aplicat spre violenţă, un centru mediteranean şi un
sud oriental, marcat de misticism şi lascivitate. Aceasta ca tipar general, desigur. În Imperiul
Roman, a împărtăşi aceeaşi gens, natio, lingua constituiau legături puternice, dar, după cum
remarca deja Cicero, a fi legaţi prin civitas – sau chiar aspiraţia înspre o civitas – constituia
pentru oameni o legătură şi mai puternică165. La Aelius Aristides, Romani sunt toţi locuitorii
Imperiului, indiferent de provenienţa teritorială sau de statutul juridic166.
Este foarte relevantă această mutaţie pe care perceperea identităţii „naţionale” o suferă la
începutul Principatului. În Aeneida găsim indicii în acest sens: în timp ce celelalte popoare/triburi
se revendică gentilic de la un strămoş comun şi formează grupuri etnice, romanii îşi asumă
descendenţa şi – ceea ce este mai important – îşi auto-asumă identitatea, într-un sens mult mai
apropiat de naţionalismul modern decât de o relitate tribală167. Identitatea romană permitea acum,
filosofic, diversitatea etnică. Acest mod de gândire – sau cel puţin de îndoctrinare, întrucât este
greu de crezut că percepţia doctă a lui Vergilius era proprie tuturor romanilor – este semnul unei

164
Walbank 1972, 157.
165
Cic. Off. I 53.
166
Aristid. Or. LXIII.
167
Syed 2008, 219.

44
societăţi în evoluţie şi a unui stat care este conştient de nevoia sintezei sociale şi a integrării cât
mai fructuoase şi rapide a „străinilor” care îi locuiau între graniţe.
În cadrul acestei raportări a individului la colectivitate, nu trebuie scăpată din vedere nici
crearea de comunităţi în cadrul localităţii, altfel zis colegiile care îi reunesc pe peregrini, sub o
formă sau alta, mai ales (sau cu reală relevanţă) în centrele urbane romane (acolo unde ei sunt
„străini”). De asemenea, nu trebuie ignorat nici faptul că ei sunt trataţi şi de către autorităţile
statului roman ca entităţi distincte pe lângă corpul cetăţenesc, un exemplu notoriu şi elocvent
fiind poziţia pe care o adoptă Augustus faţă de cultele druidice. Principele le permite acestor culte
existenţa şi desfăşurarea, dar le interzice cetăţenilor să ia în vreun fel parte la ele168. Libertatea de
manifestare religioasă înseamnă implicit şi excludere. Nu se poate nega însă nici ipoteza
adeziunii locale tot mai mici la tradiţiile pre-romane, pax Augusta, cultul imperial, Latium maius,
ius Italicum – toate contribuiau la „convertirea” profundă a provincialilor169 şi la transformarea
lor în locuitori ai Imperiului, chiar dacă juridic au doar statut de peregrini.

Aşezări romane
Înainte de a vorbi despre comunităţile peregrine în particular, voi prezenta, pe scurt,
tipurile principale de forme romane de organizare a unei comunităţi, axându-mă, desigur, pe
provinciile vestice. Mai menţionez, deşi remarca poate părea un loc comun, că statutul juridic pe
care fiecare comunitate în parte îl are prezintă o importanţă reală, datorită diversităţii Imperiului
Roman din acest punct de vedere şi a faptului că el nu a fost niciodată organizat ca o federaţie 170,
aşa cum o înţelegem noi astăzi.
Începând prezentarea cu formele romane clasice şi – în măsura posibilului – enumerând
ascendent, avem pentru început pagi şi vici. Aceştia constituiau aşezări rurale, din teritoriul unui
municipium sau al unei colonia şi erau cei din care, uneori, se dezvoltau oraşele. Vici nu aveau un
ordo decurionum, precum oraşele, dar aveau un ordo cvasi-municipal în cazurile unei romanizări
mai pronunţate171, putând, în alte situaţii, să fie şi sub administrarea directă, onorifică în parte,
dar nu numai, a unui princeps172. Uneori, vici pot fi şi centre de civitates. Echivalentele vici-lor,
terminologic vorbind, sunt komai, forme de organizare rurală dependente de câte un emporium

168
Suet. Claudius XXV.
169
Lassère 1977, 458.
170
Vittinghoff 1980, în Vittinghoff 1994, 271.
171
Langhammer 1973, 4.
172
Poulter 1980, 733.

45
(nu regăsim aceşti termeni în Dacia sau în zona vestică a Imperiului, dar ei sunt întâlniţi în în
regiunile grecofone, începând din Moesia Inferior şi Thracia,). Pagi sunt unităţi administrative
mai mari, uneori formate din mai mulţi vici, care au unele drepturi de auto-guvernare173. Forme
de organizare non-municipale, dar care aveau şi ele un ordo decurionum erau praefecturae-le. O
prefectură avea ordin decurional şi este definibilă ca quedem res publica – un fel de republică174,
definiţie care implică un oarecare grad de autonomie, fără a sugera însă independenţă
administrativă completă175. În lex Rubria (lex de Gallia Cisalpina)176 apar ca şi categorii aparte
de aşezări conciliabula, fora şi castella (terriitorumve)177; acestea par a fi fost un fel de târguri în
Republică, cu atribuţii de auto guvernare, dar care dispar aproape în totalitate sub Principat. În
fapt, multe dintre ele evoluează în municipia şi coloniae. Fora atestate, explicit sau implicit, în
epocă post-republicană sunt cel de la Brigetio178 (unde într-o inscripţie179 apar forenses, deci
locuitori ai unei posibile aşezări de tip forum, situată în apropierea castrului legiunii I Adiutrix) şi
posibil cel al unei inscripţii nepublicate de la Potaissa, din care I. Piso citează expresia pro salute
forensium180. Conciliabula şi territoria181 erau apropiate, se pare, ca organizare de fora182,
beneficiau de un oarecare grad de auto-administrare.
Canabae-le erau aşezări specifice provinciilor, mai ales celor de la limes-ul dunărean şi
ale celui al Rinului183, fiind locuite cu preponderenţă de veterani şi de familiile soldaţilor în
termen. Ele se dezvoltă tocmai în aceste regiuni care nu beneficiaseră de forme de urbanizare
avansate anterior cuceririi romane, jucând un rol important în cadrul complexei integrări socio-
economice provinciale184. În partea greacă a Imperiului nu li s-a resimţit necesitatea, gradul înalt
de urbanizare suplinindu-le185. Acest tip de aşezare apare ca o „suburbie” a castrelor legionare
(lângă cele auxiliare apar de regulă vici militares). Cetăţenii romani care locuiesc în ele sunt
atestaţi uneori ca fiind organizaţi corporativ, în asociaţii de tip colegial, precum consistentes ad

173
Abbott, Johnson 1968, 14.
174
Langhammer 1973, 3.
175
Abbott, Johnson 1968, 10.
176
CIL I 205; Weiss 1924c, 2412; Pharr 1961, 102. Pentru o lucrare monografică privind Lex Rubria, vezi Bruna
1972.
177
Weis 1912, 56-64.
178
Piso 2010.
179
AE 1977, 624.
180
Piso 2008a, 38.
181
Territoria sunt asociate cu castella: castellum territoriumve (Langhammer 1973, 5).
182
Bruna 1972, 259.
183
Le Roux 1998, 389.
184
Groenman van Waateringe 1980, 1038.
185
Vittinghoff 1971, în Vittinghoff 1994, 140.

46
canabae legionis. Ele nu intrau, aşa cum s-a presupus destul de mult timp şi de masiv în
istoriografie, sub autoritatea militară şi nu constituie, propriu-zis, „teritoriu militar”186. F.
Vittinghoff argumenta, detaliind discuţia apartenenţei sau ne-apartenenţei canabae-lor la
teritoriul de administraţie militară, că, în fond, comandantul unei legiuni sau al unei trupe
auxiliare nu avea aparatul birocratic şi funcţionăresc necesar şi specializat pentru administrarea
directă a acestor aşezări civile. Astfel, organizarea lor era una cvasi-municipală, aveau magistraţi
sau cel puţin curatores şi de asemenea o formă de ordo. O teorie validă şi susţinută de dovezile
arheologice, care nuanţează, practic, cele afirmate mai sus este cea a lui I. Piso187. El
demonstrează că intra leugam se aplica jurisdicţia militară, aceasta fiind zona de protecţie a
castrului şi tocmai de aceea, foarte adesea, o a doua aşezare se dezvolta în afara acestui areal.
Aici se aplică legile civile şi – definitoriu – există drept de proprietate asupra pământului.
Mai greu de detaliat şi explicat este noţiunea de conventus, care nu apare în Lex Rubria.
Acest tip de aşezare, italică şi republicană, putea fi întemeiată atât pe ager publicus, cât şi pe
pământ peregrin. Statutul ei pare a fi fost unul mixt, sau preponderent peregrin, căci apare adesea
atestat un curator civium Romanorum – dovadă că cetăţenii romani nu erau corpul de locuitori de
la sine înţeles şi predominant în astfel de aşezări. Kornemann definea conventus–ul ca pe un
collegium de oraşe, însă dovezile nu sunt indiscutabile188. Ulterior, în Imperiu, conventus civium
Romanorum este un grup organizat al cetăţenilor romani într-o aşezare ne-romană. Mai trebuie
menţionat şi că după Constitutio Antoniniana această formă de organizare a dispărut189.
Următoarea grupă de aşezări sunt cele cu statut urban. Municipium-ul190, teoretic, era în
perioada Principatului forma inferioară şi mai permisivă de aşezare urbană. Mai „permisivă”
deoarece, aşa cum însuşi Hadrian remarca, un municipium avea dreptul de a-şi păstra o parte
dintre normele administrative anterioare romanizării şi integrării de iure în Imperiu. Aulus
Gellius descria statutul primelor municipii ale latinilor ca pe un ius Italicum incomplet şi îl
considera o dovadă a dorinţei locuitorilor respectivelor oraşe de a se identifica cu cetăţeanul
roman191. Această cetăţenie sine suffragio apare în istoriografia latină fără o explicaţie clară192 şi

186
Vittinghoff 1974, în Vittinghoff 1994, 136.
187
Piso 1991.
188
Kornemann 1901, 1173.
189
Langhammer 1973, 7.
190
Kornemann 1935, 570-639.
191
Gell. XVI 13: Primos autem municipes sine suffragii iure Caerites esse factos accepimus concessumque illis, ut
civitatis Romanae honorem quidem caperent, sed negotiis tamen atque oneribus vacarent pro sacris bello Gallico

47
pare a prefigura dreptul latin oferit aliaţilor din peninsulă, fără însă a se suprapune acestuia193. În
oraşele de drept latin (municipii sau colonii), votau pentru alegerea magistraţilor cetăţenii romani
şi cei latini (adică locuitorii oraşului), care beneficiază, după cum ni se spune explicit în Lex
Irnitana, de drept de vot în acest caz. Se pare însă că un cetăţean roman nu poate deveni decurio
sau conscriptus al unei aşezări de drept latin194 fără a fi locuitor al său.
Definibil prin autonomie administrativă – suis moribus legibusque uti – municipiul putea
lua naştere şi din cetăţi peregrine, acestea trebuind să adopte dreptul cetăţenesc, civil şi religios
roman. Derivarea unui municipiu dintr-o aşezare peregrină este vădită de onomastică, toţi noii
cetăţeni (sau cea mai mare parte a lor, dacă excludem posibilele cazuri speciale) preluând,
desigur, nomen-ul şi praenomen-ul împăratului „fondator”.
O schemă interesantă de dezvoltare alternativă a oraşelor provinciale oferă M. Millett,
pentru Britannia195. El propune două modele de dezvoltare urbană: unul implică o zonă cu
„economie primitivă”, unde se dezvoltă un vicus ca urmare a prezenţei unei unităţi militare în
vecinătate. Ulterior, chiar şi după relocarea trupei, vicus-ul îşi continuă dezvoltarea şi este ridicat
la rang urban, după regulile administrative romane. Un alt tipar presupune existenţa unei aşezări
rurale dezvoltate, chiar până la nivel de oppidum, care se energizează economic datorită prezenţei
factorului militar şi care ulterior devine, în mod organic, o aşezare urbană. Ambele modele sunt
create din perspectiva schimbării unor realităţi economice şi în ambele cazuri avem de a face cu
consecinţele directe ale impactului pe care prezenţa romană le are asupra provinciilor cucerite.
Coloniile196, forma cea mai înaltă de organizare a unei aşezări în Imperiul Roman, erau fie
civium Romanorum, fie Latinorum (această a doua formă, a coloniilor de drept latin, apare după
338 a. Chr., după războiul cu latinii, dispare din Italia la 89 a. Chr. şi reapare în Imperiu în timpul
lui Augustus)197. Ele, teoretic, nu continuau o locuire anterioară, ci erau oraşe noi, fondate după
ritualul roman şi după legea Imperiului198. Prin Lex Appuleia din anul 100 a. Chr. se decidea

receptis custoditisque. Hinc "tabulae Caerites" appellatae versa vice, in quas censores referri iubebant, quos notae
causa suffragiis privabant.
192
Sherwin-White 1972, 28.
193
Pfeilschifter 2007, 27.
194
Gonzáles 1986, 188.
195
Millett 1990, 75.
196
Kornemann 1900b, 578-587.
197
Abbott, Johnson 1968, 4.
198
Jacques 1990a, 33.

48
crearea, prin deductio, de colonii militare pentru veteranii Romei199. În acestea, până în 212, au
locuit atât colonişti romani cât şi incolae peregrini.
Merită amintit aici şi faptul că, asupra peregrinilor, indiferent de tipul sau rangul
comunităţii în care ei locuiesc, au jurisdicţie capitală toţi guvernatorii, legaţii şi procuratorii
prezidiali ai provinciilor. De asemenea, aceşti procuratori aveau un personal în subordine mult
mai puţin numeros în provinciile unde era un număr consistent de peregrini. Tot ei par a fi
responsabili direcţi şi cu administrarea taxelor în aceste zone200. După cum am arătat anterior, nu
trebuie să ne imaginăm că incolae peregrini erau neapărat o categorie complet defavorizată a
oraşelor romane. O demonstrează inscripţia onorifică201 de la Komini, în Dalmatia, unde
rezidenţii peregrini ai localităţii beneficiau şi ei de protecţie şi o serie de privilegii, fiind parte
activă în viaţa publică a oraşului.
În mediile urbane, romane şi romanizate atât în formă cât şi în esenţă, trăiesc cea mai
mare parte a peregrinilor Imperiului. În ceea ce priveşte drepturile individuale, în mod logic,
cetăţenii romani au drepturi depline în tot Imperiul, cei latini beneficiază de drepturile lor în
cetăţile latine şi în cele peregrine, iar peregrinii au drepturi cetăţeneşti şi civile doar în propria lor
cetate. Din aceste drepturi, creatoare ale unui sentiment de apartenenţă, a rezultat şi modul în care
peregrinul se auto-denominează epigrafic: adesea, în vestul Imperiului (în cazul particular al
Daciei exemplele sunt mai puţine) el îşi scrie localitatea de origine, unde are şi cetăţenie. Dacă
apare, de exemplu, doar ca Britto (CIL XVI 110), el poate fi dediticius202. Tot indicarea originii
poate fi şi un argument în favoarea posesiei unor drepturi cetăţeneşti locale203, pe care peregrinul
(în relaţie cu cetăţenia romană) vrea să şi le declare. Desigur, aceste deducţii sunt relative ca
valoare generală de adevăr şi fiecare caz în parte trebuie tratat în conformitate cu specificităţile
sale, cu respect şi înţelegere faţă de varietatea lumii romane.

199
Thomas 1976, 336.
200
Brunt 1983, 72.
201
Vezi Le Roux 2005, pentru recitirea şi comentarea acestui monument.
202
Mann 1986, 189.
203
Vittinghoff 1976, în Vittinghoff 1994, 84.

49
 Tipuri de comunităţi peregrine
Atunci când statutul comunităţilor dintr-o provincie nou cucerită era regularizat printr-o
Lex provinciae204, ele nu mai erau locuite de dediticii, ci de peregrini; autonomia nu era în
această situaţie vag tolerată, ci recunoscută de iure205. În limbaj juridic şi formal, o astfel de
aşezare era denumită iniţial res publica, pentru ca apoi să se încetăţenească, în partea latină a
Imperiului, termenul de civitas206, cu acelaşi sens, de comunitate semi-autonomă. Iniţial, o civitas
trebuie să fi desemnat ca şi terminologie o treaptă superioară de organizare faţă de regulile unei
societăţi tribale207.
Prima categorie administrativă care trebuie luată în discuţie vorbind despre aşezările
eminamente peregrine este cea de civitates peregrinae. Acestea beneficiau de o „autonomie
tolerată”208; formele preexistente în acest caz erau, teoretic, oppidum şi polis; desigur, ele puteau
fi înfiinţate şi pornindu-se de la existenţa unor comunităţi locale mai puţin elaborate şi dezvoltate
din toate punctele de vedere decât cele mai sus menţionate (aşa par a fi cazurile Dalmatiei şi
Noricumului). Din aceste civitates, în zona renană, dar şi în cele dunăreană şi hispanică, s-au
dezvoltat, într-un interval scurt de timp, municipii209. Spre sfârşitul secolului al II-lea, termenul
nu mai era folosit cu vechiul sens, ci cu acela de comunitate a cetăţenilor, începând să intre în uz
şi pentru oraşele de drept latin şi roman.
Fără a accentua în exces carenţele cunoştinţelor noastre în privinţa aşezărilor peregrine în
ceea ce priveşte în mod direct Dacia, menţionăm totuşi că legile municipale pe care le cunoaştem
(Tabula Heracleensis-Lex Iulia Municipalis210, Lex Ursonensis211, Lex Salpensana212, Lex
Irnitana213, Lex Malacitana214 etc.) sunt toate anterioare constituirii provinciei dunărene mai sus
menţionate (primele două fiind republicane, iar ultimele trei Flaviene) şi se referă – pe de altă
parte – la aşezări de drept roman sau latin.

204
Existenţa acestor legi de fondare a provinciilor a fost pusă sub semnul întrebării (Ferrary 1998, 15 sqq.).
205
Jones 1936, 229.
206
Millar 1983, 80.
207
Jacques 1990a, 31.
208
Langhammer 1973, 22.
209
Vittinghoff 1977, în Vittinghoff 1994, 195.
210
CIL I 206; RS 24.
211
CIL II 5439; FIRA I 21; RS 25.
212
CIL II, 1963; FIRA I 23.
213
Lamberti 1993, 267-373.
214
CIL II 1964; FIRA I 24.

50
 Cazul Daciei, individual în cadrul provinciilor vestice, trebuie privit comparativ, mai ales
în ceea ce priveşte comunităţile peregrine, organizarea şi statutul lor. Spre exemplu, civitates
gallice sau sud-dunărene (din Moesia Superior) nu pot fi suprapuse peste nicio realitate dacicǎ,
ele deservind un model juridic şi social cvasi-inexistent în provincia nord-dunăreană. Lipsa elitei
locale pre-romane215 este definitorie în această ecuaţie, la fel cum inexistenţa unor civitates, care
ar fi putut fi administrate şi de o elita „de mâna a doua”, arată, la un nivel mai profund, faptul că
formele de organizare locală ale indigenilor au fost, în Dacia, puternic afectate de cucerirea
romană216. În Gallia, civitates erau foarte bine pliate pe situaţia şi mentalitatea locale. De
asemenea, pornind de la o bază materială şi umană solidă, pre-existentă şi clar statuată, cetăţenie
cu drepturi depline în aceste aşezări s-a acordat doar elitei217. Cel puţin din punctul de vedere al
aşezării fireşti pe o anumită forma mentis, dacă nu fizic, civitates au fost urmaşele unor triburi
bine închegate. Aceste forme de organizare au dus la transformarea aristocraţiei tribale, militare
şi funciare, în aristocraţia urbană, burgheză, a Imperiului Roman. Ca o dovadă în acest sens, vine
şi faptul că uneori, chiar în inscripţiile târzii din Gallii, aceeaşi localitate apare şi concomitent ca
civitas şi colonia218.
Tot o viaţă coerent şi deliberat organizată în cadrul unui grup peregrin – al unei
comunităţi, în esenţă – încercau sǎ ducă şi cei care făceau parte din anumite collegia. Aceste
colegii peregrine, sau, pentru a fi mai riguroşi în exprimare, ai căror membri sunt în majoritatea
lor de condiţie peregrină (dar există în general şi cetăţeni romani), nu trebuie excluse din cadrul
enumerării comunităţilor de drept peregrin. Viaţa comunitară nu presupunea, neapărat, o entitate
geografică care beneficiază de recunoaştere juridică, ci presupunea şi sentimentul apartenenţei la
o comunitate şi dorinţa de a conserva unele trăsături intrinsece ale respectivului grup.
Trebuie menţionat din start că în Imperiul Roman colegiile219 nu erau create pornind de la
o similitudine juridică referitoare la statutul membrilor. Dacă unele dintre ele pot fi definite ca şi
peregrine sau preponderent peregrine, acest fapt se datorează unor circumstanţe speciale, voinţei
membrilor etc. Apartenenţa la un colegiu conferea un plus de securitate şi întărea un statut social
pre-existent. Iniţial în societatea romană colegiile nu aveau personalitate juridică, aceasta fiind

215
Piso 2008b, 316-317; Ruscu 2004, 82.
216
Ruscu 2003, 58.
217
Jacques, Scheid 1990, 239.
218
Jacques, Scheid 1990, 235.
219
Fundamentale rămând lucrările mai vechi dedicate subiectului: Waltzing 1895-1900; Kornemann 1900a, 380-392,
dar şi Ausbüttel 1982. Pentru Dacia vezi Ardevan 1998b, 271-312.

51
rezervată doar oamenilor. Astfel, ele nu ofereau nicio protecţie juridică de iure membrilor. La
începutul Principatului însă, când Augustus încearcă să revigoreze aceste instituţii căzute în
desuetudine în ultimele decenii ale Republicii, situaţia s-a modificat220. Din acest moment, prin
Lex Iulia de collegiis221, pentru a înfiinţa un colegiu era nevoie de aprobare şi de recunoaşterea sa
legală, iar el la rândul său, ca instituţie, beneficia de personalitate juridică, având drepturi
comparabile cu cele ale unei persoane fizice222 şi – adesea – o serie de imunităţi.
Colegiile fiind constituite pe criterii profesionale – cel mai adesea – dar în mod
obligatoriu şi religioase (aspectul etnic vine, de obicei, ca un pandant al celui religios 223, spira
Asianorum şi alte colegii de felul său fiind minoritare procentual), se adresau unor categorii
specifice de locuitori. Astfel, era adesea firesc ca aceştia să beneficieze, în majoritatea lor, şi de
aceeaşi condiţie juridică. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre o condiţie inferioară, pe care în
mod firesc o regăsim printre cei cu meserii considerate social inferioare sau printre adulatorii
unor zei care ies, chiar dacă puţin, din ceea ce se înţelege prin religiozitatea romană „canonică”.
Oricine se ocupă de problema comunităţilor peregrine trebuie să încerce a-şi ajusta
viziunea astfel încât ea să înglobeze şi punctul de vedere al individului. Fără a generaliza
situaţiile care prin excelenţă sunt particulare, merită să ne oprim asupra diferenţelor individuale,
practice, dintre a trăi într-o comunitate peregrină sau în una de drept roman ori latin. În mod cert,
a locui într-un oraş de drept roman, având statut juridic personal inferior, nu crea circumstanţele
cele mai favorabile. Este greu de spus cum şi dacă viaţa peregrinului era direct influenţată de
traiul în mediul rural, într-o aşezare romană ca statut juridic; probabil aici, unde condiţia
economică trebuie să fi primat în faţa celei juridice, detaliul legat de statutul juridic conta cu
adevărat numai la nivelul elitei locale şi al celor care încercau să intre în structurile ei.
„Alienarea” (cu amendamentul că termenul este folosit într-un sens mediu ca şi grad de
radicalitate şi ales pentru claritatea pe care a căpătat-o în limbajul contemporan) peregrinilor în
mediile urbane, sofisticate, romane, este dovedită de către colegiile ai căror numeroşi membri
sunt. De asemenea, menţionăm că în mediile preponderent peregrine, colegiile sunt mult mai
„clasice”, construite fiind pe baze profesionale şi deci cu funcţionalitate şi finalitate practică (cum
sunt cele de la Alburnus; amintim aici şi posibilitatea ca, în această aşezare minieră, termenul de

220
Huvelin 1927, 410.
221
Thomas 1976, 473.
222
Hanga 1971, 152.
223
Pentru o prezentare a colegiilor din Dacia şi a rolului lor social, vezi şi Pribac, Pribac 2004.

52
castellum să denomineze şi el un tip de corporaţie224, etnică şi/sau religioasă, deşi este mai
probabilă ipoteza unei forme de organizarea a teritoriului adusă din Dalmatia).
Studiul comunităţilor peregrine ne poate crea o imagine mai completă despre organizarea
Imperiului Roman, despre viaţa sa municipală, dar nu doar la nivelul metropolelor, sau al
mediului urban, ci şi în mediile care, prin chiar natura şi specificul lor, lasă mai puţine surse care
să le revele realităţile sociale.

II. 4. B. Mediul militar

A vorbi despre peregrinii din mediul militar înseamnă a face studiul nu doar al structurilor
sociale ale armatei romane, dar şi al mediului civil pe care aceasta îl crea şi întreţinea. La fel,
statutul juridic scriptic şi faptic al personajelor civile legate în mod strâns şi direct de mediul
auxiliar este conex cu cel al militarilor înşişi.
În subcapitolul de faţă voi schiţa evoluţia drepturilor juridice ale peregrinilor militari şi a
statutului familiilor lor, raportându-mă la toate tipurile de surse disponibile şi relevante pentru
această chestiune.

Statut juridic
Poziţia juridică – legală şi oficială, dar şi într-o anumită măsură scriptică – a soldaţilor din
trupele auxiliare era compusă din două aspecte suprapuse: ei erau peregrini, în fond, dar acestui
statut i se suprapunea cel militar. Condiţia de militar le „suplimenta” poziţia şi le sporea
beneficiile, dar în acelaşi timp îi izola într-o oarecare măsură de societatea civilă şi îi plasa pe alt
palier225.
Astfel, despre soldaţi nu se poate spune că aveau statutul ordinar al peregrinilor, superior
ca putere de manifestare fiind cel militar, dar nici nu se poate ignora baza legală care a condus, în
fond, la înrolarea lor în trupele auxiliare. Chiar şi în calitate de auxiliari, ei deţineau drepturi
testamentare extraordinare, putând institui pe aproape oricine ca moştenitor, iar testamentele lor
aveau un anumit caracter de intangibilitate. Testamentum militare era cea mai veche şi cea mai
importantă excepţie de la regulile testamentare stricte ale legilor romane226, situându-i pe cei ce

224
Ardevan 1998b, 293.
225
Pentru evoluţia drepturilor soldaţilor, Jung 1982 este indispensabilă; din nefericire, autorul nu acordă atenţie
deosebită statutului peregrinilor din armată.
226
Girard 1914, 865.

53
serveau în armată într-un eşalon aparte al societăţii. În Iustiniani Institutiones227 se preciza
explicit că dorinţa unui soldat, exprimată sub orice formă, avea valoare testamentară. În Dig. 29
erau reluate toate pasajele din juriştii Principatului care au fost considerate relevante şi care se
refereau la privilegiile testamentare de care un soldat beneficiază. Sintetizând, este vorba în
primul rând despre dreptul său de a încheia un testament legal, în condiţii făcute ilegale, în fond,
de către însuşi statutul său de membru activ al armatei şi – eventual – de condiţia sa peregrină. De
asemenea, exista şi este menţionat ca atare dreptul extraordinar al soldatului de a lăsa mai multe
testamente, în orice formă şi formulă, care erau simultan valabile, cu unica condiţie de a nu se
contrazice explicit între ele. Militarul avea şi dreptul excepţional de a numi ca executori şi
moştenitori peregrini, care în alte condiţii nu ar fi putut, după legea romană, dobândi nici un fel
de calitate testamentară. Interesant este şi pasajul, foarte explicit, din Ulpianus228, care spune că
soldaţii îşi pot face testamente chiar dacă stricto sensu ei sunt încă in potestate. Desigur, pasajul
aceasta se referă doar la cetăţeni, deoarece un peregrin nu putea avea o persoană (şi respectiv nu
putea fi el însuşi) in potestate229.
Privind obiectiv, era natural ca soldaţii să aibă unele garanţii şi privilegii testamentare
suplimentare, dată fiind natura excepţională a poziţiei lor, angajamentul pe termen foarte lung,
gradul ridicat de periculozitate al meseriei şi nu în ultimul rând necesitatea de a le asigura într-o
cât mai mare măsură o stare generală de siguranţă şi confort psihic.
Un alt aspect important este cel legat de dreptul de a deţine proprietăţi personale. Teoretic,
militarul nu avea dreptul la proprietate în provincii, la fel cum – tot teoretic – nici funcţionarii
provinciali nu îl aveau. Era o măsură de mărginire a corupţiei, în cazul celei de a doua categorii
amintite şi a gradelor militare superioare şi o chestiune de menţinere şi întărire a disciplinei, în
cazul soldaţilor de rând. În realitate, rudele şi moştenitorii soldaţilor aveau – desigur – dreptul de
a deţine proprietate personală oriunde şi astfel era recunoscută implicit şi proprietatea de facto a
militarilor230.
Probabil cele mai relevante şi mai spectaculoase evoluţii în statutul soldatului roman au
fost cele legate de drepturile sale maritale. Acest aspect a fost de importanţă majoră în timpul

227
Inst. II 11: […] enim modo voluntas eius suprema sive scripta inveniatur sive sine scriptura, valet testamentum ex
voluntate eius.
228
Ulp. XX 10: Filius familiae testamentum facere non potest, quoniam nihil suum habet, ut testari de eo possit. sed
diuus Augustus constituit, ut filius familiae miles de eo peculio quod in castris adquisiuit testamentum facere possit.
229
Ulp. X 3: […] autem peregrinus ciuem Romanum neque ciuis Romanus peregrinum in potestate habere potest.
230
Wesch-Klein 1998, 68.

54
Principatului, deoarece el implica drepturile copiilor şi mai ales dreptul lor de moştenire în cazul
decesului tatălui în timpul serviciului militar. Oricum, căsătoria soldaţilor din trupele auxiliare,
chiar şi după ce a fost ratificată legal, rămânea concubinatus, după ius gentium; doar la încheierea
stagiului militar şi la primirea cetăţeniei romane acest matrimonium iuris peregrini devine iustum
matrimonium231, cu toate implicaţiile sale legale. Şi în condiţiile inexistenţei unei căsătorii legale,
pe epitafuri apar adesea termenii de coniux şi uxor, respectiv maritus232. În Dacia, termenul de
coniux este întâlnit în mod frecvent pe epitafurile ridicate între soţi (No. 162; No. 3; No. 6; No.
39), chiar dacă condiţia de militar în termen a bărbatului făcea posibilitatea existenţei unei
căsătorii legal încheiate inexistentă. Deşi o singură dată, în inscripţiile funerare din Dacia apare şi
termenul de maritus (No. 154), în condiţii de „licenţă epigrafică” similare celor mai sus
menţionate. Merită notat, de asemenea, că în inscripţiile funerare ale auxiliarilor peregrini din
Dacia nu apar alţi termeni care să desemneze relaţiile de concubinaj. De altfel, această practică de
legitimare postumă a legăturii celor doi parteneri este des întâlnită la scara Imperiului233
În acelaşi context al drepturilor maritale, după cum am menţionat şi mai sus, Cassius Dio
preciza că, în timpul lui Claudius, împăratul a conferit soldaţilor, deşi nu aveau voie să încheie o
căsătorie legală, drepturi de oameni căsătoriţi234. Măsura nu este comentată şi de alte surse şi pare
a nu fi avut urmări reale pe termen lung. De altfel, politicile de încetăţenire promovate de
Claudius nu au fost foarte populare sau dezirabile în epocă: chiar dacă atitudinea lui Seneca era
maliţioasă şi afectată de sentimente personale, filosoful nu poate să fi fost singurul care să fi
considerat că acordarea pe scară largă (sau mai largă) a cetăţeniei era inoportună pentru Imperiu
şi ridicolă pentru statutul şi imaginea împăratului235.
Cert este însă că toţi împăraţii ulteriori au încercat să amelioreze situaţia copiilor
soldaţilor, majoritatea de condiţie legală peregrină. Deşi cele mai cunoscute măsuri în acest sens
sunt cele ale lui Hadrian, care, într-o interpretatio humanior236, a conferit copiilor militarilor,
indiferent de statutul lor juridic, dreptul de succesiune paternă, mai există o menţiune referitoare

231
Stănescu 2003a, 136.
232
Phang 2001, 199.
233
Sinobad 2005, 182.
234
D.C. LX 24, 3.
235
În Sen. Apol. III 3, Chloto afirmă, plină de sarcasmul autorului: […] pusillum temporis adicere illi volebam, dum
hos pauculos qui supersunt civitate donaret: constituerat enim omnes Graecos, Gallos, Hispanos, Britannos togatos
videre. Sed, quoniam placet aliquos peregrinos in semen relingui et tu ita iubes fieri, fiat.
236
Behrends 1986, 165.

55
la o dispoziţie anterioară a lui Traian237, care dădea dreptul taţilor să îşi moştenească fiii, chiar
dacă aceştia nu fuseseră in potestate. Probabil şi această dispoziţie are ca grup ţintă soldaţii,
despre a căror putere asupra copiilor încetăţeniţi diplomele nu fac nicio menţiune238.
Astfel, a servi ca soldat în armata auxiliară presupunea primirea cetăţeniei romane la
sfârşitul stagiului. Aceasta aducea posibilitatea exercitării integrale a celor patru drepturi
fundamentale ale cetăţeanului roman, ceea ce conferea veteranului un cu totul alt statut faţă de cel
pe care îl avusese când se înrolase într-o trupă auxiliară. De asemenea, cetăţenia era acordată şi
familiei sale, altfel zis soţiei (unei singure soţii, mai exact) şi copiilor pe care veteranul i-a avut
anterior căsătoriei de drept cu aceasta, precum şi – desigur – celor născuţi ulterior. În mod firesc,
pentru copii această schimbare de statut venea împreună cu oportunităţi largi şi deschidea
accesul la structurile mai înalte ale societăţii romane.
Presupunem că majoritatea militarilor rămâneau după încheierea stagiului, împreună cu
familiile lor, în zona castrului unde serviseră, sau cel puţin în provincia respectivă 239. Această
opţiune făcea diploma sau alt act doveditor al statutului cetăţenesc virtual inutilă, referirea la
fosta unitate fiind suficientă240. În acelaşi timp, statutul lor aici nu presupunea nimic deosebit,
aceste comunităţi aferente castrelor fiind locuite, probabil, de către un număr ridicat de veterani –
deci de cetăţeni. Cei care, însă, alegeau să se întoarcă în comunitatea de provenienţă aveau să
găsească aici un statut superior celui anterior înrolării. Trecând de clişeul inevitabil al „gloriei
militare”, ei erau cetăţeni într-o comunitate adesea peregrină, ceea ce, pragmatic vorbind, îi situa
pe o poziţie suficient de bună. Dacă se întorceau ca cetăţeni într-o comunitate de drept roman,
atunci, mai mult chiar decât în cazul imaginat anterior, ei îşi depăşeau cu mult poziţia din care
plecaseră. De asemenea, nu trebuie să uităm că tuturor aspectelor enumerate aici li se adaugă şi
cel de natură economică, situarea finaciară a veteranului fiind, cel mai probabil şi cel mai adesea,
mult mai bună decât fusese la momentul înrolării în armata romană. Oricum, evoluţia personală
se făcea remarcată. Desigur, miza era adesea egalarea statutului juridic prin statut social, dar, din
păcate, pentru Dacia aceste detalii ale mobilităţii verticale ale unor foşti auxiliar ne sunt puţin
cunoscute. Chiar mai bine situaţi la terminarea stagiului militar – atât ca dignitas, cât şi financiar

237
Plin. Pan. XXXIX 1.
238
Gardner 2005, 209.
239
Russu 1980, 446 calcula că aproximativ 12% dintre diplomele referitoare la militari din armata Daciei au fost
găsite în exteriorul provinciei. Procentul este acum mai mare, dar numărul mare de diplome provenite de pe piaţa
neagră de antichităţi, cu locuri de descoperire false, îl fac ambiguu.
240
Mann 2002, 183.

56
– erau cei care, în caz excepţional, serviseră în legiuni, primind cetăţenie încă de la înrolare241,
dar cazurile lor nu intră acum în discuţie.

Militarul şi societatea romană

A delimita strict locul soldatului din trupele auxiliare în cadrul societăţii romane şi în cel
al mediului în care el trăia ar presupune existenţa unor surse de care nu beneficiem. Dar trecând
peste impedimentele metodologice şi nesperând a regăsi o imagine completă, ne putem raporta la
mediul de provenienţă al soldatului, la unele dintre manifestările sale epigrafice, la felul şi
proporţia în care familia sa se exprimă epigrafic şi la modul în care ea era tratată de către
autoritatea statală romană.
Cu toate privilegiile şi derogările legale expuse mai sus, la Roma soldaţii non-italici ai
trupelor auxiliare sunt individualizaţi ca şi peregrini şi străini în esenţă, până târziu în secolul al
IV-lea. Desigur, termenul de „peregrin” trebuie uneori înţeles în context larg, el referindu-se, prin
raportare la populaţia Romei, tocmai la cei din afara Italiei şi nefiind uzitat întotdeauna în cel mai
strict sens legal242. Relevantă în acest sens este prezenţa acelor Castra peregrinorum, quae sunt
in Monte Caelio243. Acestea erau „castre” (barăci ordonate, desigur, nu castre precum cele
provinciale) ale „peregrinilor” – străinilor244 – detaşaţi temporar din armatele provinciale, cu
misiuni speciale în capitală. Arheologic, acest sit a fost identificat sub biserica San Stefano
Rotondo245. Simpla existenţă a acestui loc de găzduire nu ar însemna nimic, dar edificator este
numele, care asociază clar soldaţii provinciali necetăţenilor civili şi îi defineşte astfel, automat, ca
exogeni.
În privinţa mediului de recrutare pentru trupele auxiliare, el trebuie înţeles ca fiind larg şi
variat. Castris, adică din canabae-le aferente castrelor şi trupelor, nu puteau proveni decât o mică
parte a lor246, statistic fiind imposibil ca un segment consistent să fi fost recrutat de aici. Mediul
canabae-lor şi al vici-lor din apropierea unităţilor era unul eterogen şi plin de varietate, deşi
dominat de elementul militar şi de prezenţa armată. Avem atestaţi, pe lângă veterani, cives
Romani, cetăţeni proveniţi în majoritatea lor, probabil, din familii de militari, precum şi peregrini,

241
Vittinghoff 1980, în Vittinghoff 1994, 279.
242
Noy 2000, 1.
243
Amm. Marc. XVI 12, 66.
244
Baillie Reynolds 1923, 169.
245
Baillie Reynolds, Ashby 1923, 152.
246
Vittinghoff 1971, în Vittinghoff 1994, 159.

57
aşezaţi aici din motive familiale sau economice. Prezenţa unui Genius Canabensium în unele
dedicaţii247 personalizează aceste aşezări şi le pune sub o protecţie similară, de contrapondere
poate, celei de care beneficia armata.
Pentru analiza mediului militar, al trupelor auxiliare mai exact, este util să păstrăm în
vedere şi dorinţa de integrare a acestor soldaţi. Manifestările lor epigrafice – şi putem considera
conştiinţa epigrafică ca pe o trăsătură tipică a lumii greco-romane – sunt abundente, dovedind
această tendinţă şi deschiderea spre a deveni purtători ai culturii romane şi parte acceptată a sa.
Pentru o exemplificare aleatorie, în nordul Britanniei, în zona intens militarizată, aproximativ un
sfert dintre inscripţii sunt militare (la Colchester, ca şi caz particular, din 13 inscripţii funerare, 4
sunt ale unor soldaţi). În mod evident, procentul nu ilustrează situaţia reală a populaţiei248, ci
vorbeşte despre pertinenţa unui mod de manifestare şi despre capacităţile unei anumite clase –
cea militară – de adaptare şi imitare.
În continuare, voi prezenta sintetic problema diplomelor militare, izvor esenţial pentru
cunoaşterea sub toate aspectele a soldaţilor auxiliari şi care au fost foarte amplu discutate şi
dezbătute în istoriografie. Momentul apariţiei lor nu poate fi datat cu exactitate; se poate doar
spune că nu avem diplome descoperite care să fie databile înaintea domniei lui Claudius şi că
avem foarte puţine diplome datate înainte de 68. Desigur, în discuţie sunt luate aici diplomele de
bronz şi insuficienţa sau chiar absenţa probelor materiale nu trebuie, în acest caz, să fie
considerată ca o dovadă absolută a inexistenţei practicii în sine. Diplomele puteau fi – şi probabil
erau – emise şi pe materiale perisabile. În egală măsură, este posibil ca diplomele individuale să
se fi eliberat doar la cerere249 şi nu toţi veteranii să fi resimţit necesitatea de a deţine un astfel de
document (rămânerea în comunitatea aferentă castrului ar fi putut transforma diploma individuală
într-un „obiect de lux”, inutil în esenţă). Se presupune că o practică deja existentă (augusteică, cel
mai probabil, sau chiar târziu-republicană250) a fost standardizată de către Claudius251 şi
răspândită larg ulterior, în secolele II-III. Toate circumstanţele hazardului istoric ne fac să avem,

247
CIL III 1008.
248
Mann 1985, 204.
249
Mann 2002, 183.
250
Link 1989, 14.
251
Dušanić 1986, 193.

58
în prezent, în jur de 800 de diplome militare252. Numărul este aproape insignifiant faţă de valorile
estimate ale diplomelor emise, care par a fi între 150.000 – 300.000253.
Diploma apare ca o marcă a statutului superior în comunităţi peregrine (valoarea ei scade
progresiv, în mod firesc, o dată cu generalizarea aşezărilor de veterani şi a eredităţii serviciului
militar254) şi ca o dovadă a egalităţii de drepturi a veteranului cu cetăţeanul în comunităţile, mai
ales urbane, de drept roman. Veteranilor le reveneau şi o serie de obligaţii ce ţineau de cetăţenie,
o dată cu toate beneficiile ei: de exemplu, în lipsa unei immunitas suplimentare, acordată pe
criterii personale, earu supuşi întregului sistem roman de taxare. Este încă discutat şi nesigur cui
îi erau aceste diplome acordate, dacă ele reveneau tuturor auxiliilor sau nu. S. Dušanić remarcă 255
că provinciile procuratoriene par a furniza arheologilor mai puţine diplome, ceea ce îl face să
afirme că ar fi putut fi favorizate auxilia care au suferit mai mult şi soldaţii al căror stagiu militar
a fost mai solicitant şi mai primejdios. Diplomele sunt proporţionale cu numărul trupelor
auxiliare din provincii şi – de asemenea – par a fi legate de evenimentele istorice care le-au
angrenat. Acordarea cetăţeniei fiind principalul rol al diplomei militare, este normal ca ele să îşi
piardă relevanţa după 212. Dacă ne referim la beneficiile oferite prin diplome, menţionăm şi
interesanta teorie a lui F. Vittinghoff, care considera că drepturile cetăţeneşti nu erau acordate
doar copiilor, ci şi părinţilor şi celorlalte rude de gradul întâi ale soldatului256. Teoria rămâne,
desigur, deschisă discuţiei. Interesantă este şi o observaţie a lui W. Eck, care constată că în
deceniul 168-177 par a nu fi fost emise diplome de bronz257, metalul fiind probabil înlocuit cu
alte materiale perisabile. Constatarea sa, deşi explicabilă doar prin deducţii ipotetice, este
confirmată şi de epigrafia Daciei.
Schimbarea din anul 140 este de importanţă vitală pentru statutul peregrinilor „ataşaţi”
mediului militar. În ce exact a constat modificarea în plan real, care au fost repercusiunile ei
imediate şi ce cauze au determinat-o rămân probleme deschise, fie că optăm pentru teoria
conform căreia încetăţenirea familiei venea automat, în legătură directă cu cea a proaspătului
veteran, fie că optăm pentru cea conform căreia politica imperială a făcut încetăţenirea mai
restrictivă, poate şi cu scopul de a reduce/elimina fraudele legate de asumarea abuzivă a statutului

252
În 2002, Eck inventaria aproximativ 750 de piese (Eck 2002, 94).
253
Eck 2002, 95.
254
Mann 2002, 184.
255
Dušanić 1986, 200.
256
Vittinghoff 1986, 536.
257
Eck 2002, 96.

59
cetăţenesc258. Totuşi, având în vederea evoluţia istorică a procesului de lărgire a corpului
cetăţenesc, este greu de crezut că la mijlocul secolului al II-lea se încearcă în mod drastic
limitarea drepturilor familiilor soldaţilor auxiliari.
În ceea ce priveşte soarta diplomelor militare după 197 (anul în care Septimius Severus
acordă libertatea de a se căsători soldaţilor259), trebuie spus, în primul rând, că ele erau emise în
continuare. Prin decizia împăratului, soldaţii – ne referim aici la cei din auxilia – aveau ius
conubii cum peregrinis. Aceasta însă nu echivalează cu ius uxoris ducendi260. Astfel, prin
diplomă, soldatului auxiliar i se conferea, în continuare, ius conubii, adică dreptul de a transmite
cetăţenia pe care, prin aceeaşi diplomă, o dobândea, soţiei şi copiilor săi şi de a încheia o
căsătorie după cutumele romane. Dreptul de căsătorie cu „străini” pe care soldatul auxiliar – şi el
un „străin” pe calea romanizării, în fond – îl are este şi parte a ceea ce am putea numi, folosind un
termen contemporan, Integrationspolitik – o politică de stat ce face posibilă necesara fuzionare
etnică261.
Mai merită menţionat şi faptul că formarea familiilor în mediul militar era influenţată şi
de modul de recrutare al soldaţilor în anumite zone. Astfel, în Pannonia şi Africa, majoritatea
soldaţilor aveau deja familii la terminarea serviciului militar, pe când în Britannia şi zona Renană
– spre exemplu – unde recrutarea externă şi transferul trupelor aveau incidenţă mare, numărul
atestat al familiilor soldaţilor era mult mai mic, comemorarea fiind făcută mai ales de către
camarazii de arme262.
Statul roman va emite diplome şi după anul 212, prin care soldaţilor li se dădea drept de
conubium cu soţii care nu au cetăţenie, sau chiar li se acorda lor cetăţenia romană. Astfel, putem
accepta existenţa unor cazuri când este vorba despre populaţii, puţin numeroase, desigur
(gentiles, dacă e să facem o analogie cu Imperiul târziu263), sau indivizi care, deşi trăiesc pe
pământ roman, erau străini romanităţii şi care nu primeau automat, la venirea în Imperiu,
cetăţenie romană264, chiar dacă „migraţia” lor avusese loc după 212.
Celelalte reglementări referitoare la soldaţi pe care le cunoaştem (legate, spre exemplu, de
dreptul lor de proprietate sau de jurisdicţia amintită şi mai sus pe care pater familias o are asupra

258
Phang 2001, 79.
259
Hdn. III 8, 5.
260
Campbell 1978, 164.
261
Phang 2001, 83.
262
Saller, Shaw 1984, 154.
263
Demougeot 1981, 382.
264
Lemosse 1981, 558.

60
lor) se referă preponderent la soldaţii legionari, deci la cei cu statut juridic superior, care sunt
cetăţeni romani anterior înrolării, sau sunt ulterioare deciziei lui Septimius Severus de a le acorda
drept de căsătorie (cele referitoare la statutul familiei).
Peregrinii din mediul militar sunt importanţi, la nivel de analiză a surselor, datorită
informaţiilor bogate şi nuanţate pe care ei şi familiile lor le produc, iar la nivelul concret al
evoluţiei statutului peregrinilor în Imperiul Roman – datorită faptului că ei se prezintă, adesea, ca
un motor al acestei categorii juridice, ca prima sub-categorie căreia i se acordă varii drepturi. De
asemenea, ei sunt un factor major de integrare juridică a societăţii romane. Din start, recrutarea
cetăţenilor în legiuni şi a peregrinilor în auxilia este menită să sublinieze distincţiile legale şi
sociale din Imperiu265, dar, în acelaşi timp, transformă armata romană într-un mecanism real de
mobilitate socială.

II. 5. CONSTITUTIO ANTONINIANA

Constitutio Antoniniana, edict emis în primul an de domnie a lui Caracalla, este unul
dintre documentele romane de cea mai mare notorietate şi în mod cert printre cele mai discutate
istoriografic.
Motivele lui Caracalla în emiterea acestui act au fost interpretate ca axându-se pe
considerente financiare: crescând numărul cetăţenilor, creşte şi numărul plătitorilor de taxe. De
asemenea, se poate presupune că baza de recrutare pentru legiuni devine mai largă, deşi
argumentul nu este neapărat convingător. Chiar dacă acesta nu a fost în general tratat ca un motiv
real sau valid, trebuie menţionat şi faptul că edictul vorbeşte despre unele considerente religioase,
ce implica creşterea numărului adulatorilor zeilor romani tradiţionali. Acesta era, se spune, modul
împăratului de a mulţumi divinităţii că a scăpat din presupusul complot orchestrat de către fratele
său, Geta.
Din nefericire însă, izvoarele epocii nu sunt la fel de generoase ca istoriografia secolului
al XX-lea: explicit face referire la Constitutio Ulpian, care spune că prin emiterea acestui edict
toţi oamenii liberi din Imperiu au devenit cetăţeni romani266 (ceea ce pare a fi o generalizare),

265
Pollard 2006, 223.
266
Ulp. Dig. XV 17.

61
câte o aluzie apare la Cassius Dio267 şi la Sfântul Augustin268 (acesta din urmă văzând caracterul
umanitar al edictului), iar în Codex Iustiniani ni se reflectă unele ecouri ale măsurii lui Caracalla.
Aceste menţiuni ar fi fost însă insuficiente pentru orice studiu al detaliilor. Constitutio
Antoniniana a intrat în istoriografie ca document şi instrument de primă mână o dată cu
publicarea papirusului Giessen de către Paul Meyer269. Documentul editat de Meyer, foarte grav
deteriorat în forma sa iniţială, dar având conţinutul deductibil în mare parte, este considerat a fi o
traducere în greacă a textului edictului lui Caracalla. Desigur, esenţial este faptul că prin acest act
normativ cetăţenia romană se extinde teoretic universal, asupra tuturor locuitorilor de condiţie
liberă din Imperiu270.
În privinţa autenticităţii textului şi a identificării sale cu Constitutio Antoniniana, au fost
făcute analize multiple, de la cele de conţinut până la cele lingvistice. O sumă a argumentelor
care îndreptăţesc interpretarea lui Meyer ne oferă W. Williams271. El afirmă că papirusul
păstrează traducerea a cel puţin trei hotărâri ale lui Caracalla, una dintre ele fiind cea amintită de
Ulpian, Cassius Dio şi celelalte surse menţionate mai sus, şi care acordă „cetăţenie universală”.
Williams identifică stilul personal şi modul de elaborarea ca fiind al lui Caracalla. Partea a doua a
papirusului se referă la statutul egal al oamenilor rechemaţi din exil, fiind într-o oarecare
concordanţă cu ceea ce se ştia anterior despre spiritul Constitutio. De asemenea, avem redată o
epistolă care ordonă expulzarea egiptenilor din Alexandria; măsura, discutabilă ca utilitatea în
secolul al III-lea, trebuie legată de conflictele anterioare ale împăratului cu locuitorii capitalei
egiptene.
Totuşi, cetăţenia nu va fi absolut universală nici după emiterea actului în discuţie, iar
această concluzie a putut fi trasată de către Meyer încă de la prima lectură a papirusului. Acesta a
considerat că cei care erau excluşi de la drepturile cetăţeneşti erau dediticii. Ambiguitatea
interpretării însă vine din însăşi termenul folosit în text (dedeitikιων), care este fără precedent în
limba greacă şi denominează o instituţie ne-elenă. Editorul l-a tradus prin termenul latin de
dediticius, traducerea sa fiind lingvistic justificabilă (în cazul de faţă este de fapt vorba despre o
transliteraţie), dar, evident, nu fără echivoc272. Definiţia clasică a dediticilor, dată de către

267
D.C. LXXVII 9, 5.
268
Augustin V 17.
269
Meyer 1910; pentru o foarte detaliată prezentare a textului papirusului, vezi şi Wolff 1976.
270
[…] in Orbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonini cives Romani effect sunt.
271
Williams 1979.
272
Jones 1936, 224.

62
Gaius273, este aceea de locuitori ai unor comunităţi care s-au opus Romei cu armele şi, cuceriţi
fiind, au capitulat fără condiţii. Această capitulare devenea o situaţie juridică durabilă, membrii
respectivei comunităţi deveneau dediticii, fiind lipsiţi de drepturi (aveau nulla civitas) şi
rămânând în această condiţie până la o eventuală reglementare ulterioară a statutului lor. Tot
Gaius îi defineşte ca pe indivizii de cea mai joasă condiţie juridică liberă din Imperiu,
caracteristică şi simptomatică fiindu-le incapacitatea de a obţine, direct, cetăţenia romană.
Oricum, trebuie menţionat că de obicei relaţia aceasta de capitulare totală faţă de Roma, care
implica şi condiţia de dediticius, nu se permanentiza, fiind o etapă tranzitorie înspre statutul
peregrin.
Controversele legate de interpretarea lui Meyer nu au încetat să apară nici până în prezent.
Ele au atins apogeul prin scrierile lui Bickermann274, revoluţionare în sensul interpretării
papirusului Giessen, dar fără mulţi adepţi. Bickermann vede acest papirus nu ca pe actul iniţial al
edictului lui Caracalla, ci ca pe un edict suplimentar, mult ulterior, care oferă cetăţenie romană nu
peregrinilor din Imperiu, ci imigranţilor barbari, cu condiţia ca ei să nu fie dediticii. Tot el
distinge trei clase de dediticii, dar acestea aduc şi ele o foarte mare generalizare. Bickermann
spune că dediticii sunt, în primul rând, oamenii eliberaţi, care intră sub prevederile Lex Aelia
Sentia, apoi sunt barbarii care s-au predat singuri şi nu în ultimul rând – conform interpretării lui
Bickermann – după Gainaische Begriff toţi provincialii erau dediticii. El mai argumentează,
contrându-l pe Mayer în continuare, că tributum capitis nu este o marcă a dediticilor. În
concluzie, teoriile lui Bickermann au oferit nişte chei noi de interpretare a papirusului Giessen,
însă au rămas prea radicale şi insuficient fondate în multe aspecte. Esenţial, papirusul Giessen
este în continuare considerat de către majoritatea specialiştilor ca fiind o traducere contemporană
a textului original al Constitutio.
Unul dintre adepţii teoriei lui Bickermann este H. I. Bell 275. Şi el consideră papirusul
Giessen o pastişă târzie, nu originala Constitutio, dar el analizează problema dediticilor prin
prisma situaţiei din Egipt şi a taxei percepute aici pe cap de locuitor. Rezumând teoria sa,
concluziile sunt că această taxă egipteană individuală (poll tax), moştenită de către administraţia
romană de la Ptolemei, nu poate fi privită ca semn al existenţei unei clase de paria, şi nu în
înţelesul dreptului roman pe care îl cunoaştem noi. Aceşti egipteni autohtoni, care nu pot primi

273
Gaius I 14-17.
274
Bickermann 1926.
275
Bell 1947.

63
cetăţenie romană decât dacă devin mai înainte cetăţeni ai Alexandriei, primesc totuşi cetăţenie
prin Constitutio Antoniniana276; taxa însă va dispărea doar în secolul al III-lea, din motive de
ineficienţă fiscală, semn că era doar marcă a unui statut fiscal, nu o anatemă socială sau politică.
Indiferent de adeziunea la o teorie care defineşte statutul de dediticius sau la alta, cert este
că acesta este greu de circumstanţializat. Aproape toate inscripţiile care se referă la dediticii se
referă la personaje ce fuseseră eliberate prin Lex Aelia Sentia, sub a cărei incidenţă intră în primul
rând unii liberţi277, care au şi ei drepturi cetăţeneşti trunchiate, şi doar prin extensie foştii duşmani
ai Romei. Astfel, este greu de concluzionat dacă situaţia lor şi lipsa lor de beneficii este specifică
tuturor dediticilor, sau numai acestor personaje eliberate. Incapacitatea de a moşteni în condiţii
perfect legale şi înscrise dreptului roman este specifică tuturor peregrinilor. Problema care a
persistat în privinţa interpretării textului edictului lui Caracalla provine din lipsa menţiunii
excepţiei în textele istoricilor şi juriştilor care vorbesc despre el.
Descoperirea Tabulei Banasitana278 a aruncat o lumină suplimentară asupra poziţiei
dediticilor după emiterea edictului lui Caracalla, părându-se că dediticii nu au fost excluşi de la
acordarea cetăţeniei, ci de la păstrarea unor drepturi locale legate de statutul comunităţii279.
Documentul, o tabelă de bronz, descoperită la Banassa (Mauretania), redă într-un text de 53 de
rânduri 3 documente oficiale, referitoare la accesul la cetăţenia romană a unei familii berbere280.
Primul document este copia unei scrisori a lui M. Aurelius şi L. Verus, adresată în 167
procuratorului Mauritaniei Tingitane, Coiedius Maximus, ca răspuns la o cerere a lui Iulianus,
berber din tribul Zegrenses. El solicita acordarea cetăţeniei romane pentru sine, soţie şi cei patru
copii ai lor. Scrisoarea imperială afirmă că doar gentiles din Mauretania primeau cetăţenia şi doar
pentru servicii remarcabile; nu multe familiae locale se bucurau de favoarea acordată acestui
Iulianus. Cel de-al doilea document reprezintă o altă scrisoare, adresată procuratorului V.
Maximus Iulianus, în anul 177, prin care M. Aurelius şi Commodus acordă soţiei şi copiilor lui
Aurelius Iulianus (fiul primului Iulianus, cel mai plauzibil) cetăţenia romană. Este remarcabil că
acesta cere cetăţenie şi pentru soţia sa, conştient fiind că, în cazul în care nu ar fi făcut-o, copiii
acestei căsătorii mixte nu ar fi avut cetăţenia decât printr-o ulterioară ratificare specială. Cel de-al
treilea text, datând din 6 iulie 177, este un commentarius de civitate Romana donatorum. Se pare

276
Bell 1947, 18.
277
Benario 1954, 195.
278
Seston, Euzennat 1961; Sherwin-White 1973b, 86-87.
279
Sherwin-White 1973b, 97.
280
Jacques, Scheid 1990, 210.

64
că Iulianii pomeniţi în Tabula Banasitana nu au fost afectaţi vreunui trib roman, ei primind odată
cu cetăţenia romană privilegii jurisdicţionale: dreptul de a trăi ca cetăţeni romani în cadrul
tribului preexistent (dedimus civitatem romanam salo iure gentis, se precizează în primul
document). Deosebit de relevant, acest ultim document dovedeşte că nu doar civitates, ci şi
gentes, au fost privite de către statul roman ca entităţi politice legale.
Ceea ce această tabula aduce foarte valoros este posibilitatea echivalărilor, din textul grec
al Constitutio, cu textul său latin. Astfel, expresia dίdvmi [...] πολιτείαν Ῥωμαίων μένοντος [...]
πολιτευμάτων apare traductibilă prin civitatem Romanam salvo iure gentis dare şi ni se indică o
cetăţenie romană care, în afară de cazul excepţiilor explicit menţionate, nu atinge cetăţeniile – şi
deci autonomiile – locale281. Se pare că încetăţenirile survenite prin Constitutio nu au afectat
statutul comunităţilor, care – cel mai probabil – a rămas neschimbat. Această ipoteză este
susţinută de dovezile indirecte oferite aici, dar şi de tăcerea surselor în privinţa unei eventuale
schimbări sau uniformizări a statutului oraşelor. Pornind în principal de la nuanţele pe care
Tabula Banasitana le aduce în interpretarea actului normativ al lui Caracalla, A. Suceveanu lansa
şi el o ipoteză interesantă şi fondată, sugerând că dediticii ar fi putut fi locuitorii comunităţilor ce
trăiau încă după ius gentium, alături de libertini ex lege Aelia Sentia şi de barbarii in numero
dediticiorum282.
Dediticius va fi folosit, ca termen uzual, până târziu. Sensul său exact este încă discutabil,
dar el apare preponderent legat de imigranţi. O ipoteză interesantă sugerează inscripţia votivă de
la Walldürn283, care atestă prezenţa unor dediticii Alexandriani într-o trupă auxiliară. Ei par a fi
rezultatul uman al aplicării unei pedepse, care a constat în privarea grupului respectiv (din motive
necunoscute nouă) de drepturile sale cetăţeneşti (interdictio aquae et igni) şi de reducerea lor la
rangul de dediticii284. Probabil, odată cu terminarea termenului militar, urma să vină şi absolvirea
de pedeapsă şi redobândirea de drept a cetăţeniei romane. Astfel, dediticii Imperiului post –
Constitutio Antoniniana pot să fi ajuns în această situaţie juridică şi în urma aplicării unei
pedepse.
C. Sasse remarca că termenul de dediticius pare a nu-şi fi schimbat sensul din timpul
Republicii până în epocile Antonină şi respectiv Severă, desemnând un membru al unei populaţii

281
Pentru o largă prezentare atentă a discuţiei care îi priveşte pe dediticii din Constitutio Antoniniana, vezi şi Sasse
1958.
282
Suceveanu 1990, 256.
283
CIL XVI 6592.
284
Lemosse 1981, 356.

65
învinse armat şi care s-a predat necondiţionat285. Războiele de frontieră ale epocii Severe trebuie
să fi produs populi dediticii, care s-au suprapus social şi juridic peste peregrini dediticii existenţi
încă din epoca republicană286. Este rezonabil a crede că, după Constitutio Antoniniana, dediticius
devine în linii mari sinonim cu vechiul peregrinus şi se referă la cei care sunt străini de Imperiu şi
de societatea sa287.
Receptarea Constitutio în contemporaneitatea sa este foarte discutabilă şi probabil ea a
variat foarte mult, în funcţie de nivelul general de educaţie şi ancorarea în politica epocii a
fiecărei zone în parte. O asemenea analiză pentru Dacia este, din păcate, imposibilă. Şi dacă, de
exemplu, în Alexandria, sau în mediile deja romanizate ale Africii288 implicaţiile edictului
imperial erau, probabil, în general înţelese, atât în laturile lor pozitive, cât şi în cele negative, în
alte regiuni situaţia era diferită. Un exemplu ne conferă papirusurile de la Dura Europos. Aici,
după emiterea edictului lui Caracalla, unii militari îşi adaugă Aurelius la nomenclatură, chiar dacă
ei purtau deja un gentilicium (avem cazuri precum Aurelius Iulius îndeplinind, împreună, rol de
nomen289). Ne putem imagina o stare de fapt asemănătoare şi pentru Dacia. Chiar dacă penuria
surselor nu ne lasă să tragem concluzii clare, putem presupune că, mai ales în mediile rurale, din
care provin şi mulţi dintre soldaţii de la Dura Europos, nu a fost imediat înţeles cu claritate tot
ceea ce noul edict imperial însemna, nici ca formă, nici ca fond. Astfel, la nivelul Imperiului,
cognomen-ul devine, pentru următoarea perioadă, numele individualizator. Această evoluţie se
datorează mai ales faptului că sistemul de tria nomina nu mai avea sens sau relevanţă pentru o
mare parte a cetăţenilor Imperiului. În secolele următoare, odată cu răspândirea numelor creştine,
se remarcă şi o bipartiţie socială în alegerea numelor. Astfel, clasele de jos folosesc din ce în ce
mai mult un singur nume, în timp ce în rândurile aristocraţiei încep să se generalizeze numele
compuse, foarte lungi, cu oarecare semnificaţii sociale şi personale290, dar care mai au prea puţine
în comun cu nomenclaturile romane tipice.
Impactul avut de edictul lui Caracalla asupra societăţii vremii şi rezonanţa sa imediată
sunt greu de determinat. Desigur, pentru noi pare un act de importanţă majoră şi de răsunet
maxim. În societatea contemporană lui, însă, s-ar putea să fi fost receptat diferit. Probabil actul a

285
Sasse 1958, 117.
286
Sherwin-White 1973a, 385.
287
Whittaker 2004, 206.
288
Lassère 1977, 661.
289
Gilliam 1965, 88.
290
Salway 1994, 141.

66
fost primit cu interes de către cei cărora primirea cetăţeniei le afecta, în mod practic, viaţa şi
statutul social. Ceilalţi nu au fost, cel mai plauzibil, foarte impresionaţi sau extrem de interesaţi
de noua hotărâre imperială.
Ca şi concluzii, trebuie spus că, deşi Constitutio Antoniniana a adus schimbări majore în
viaţa peregrinilor romani, făcând, de iure, categoria în sine să dispară, ea nu a dus la disiparea
imediată a solidarităţilor anterior create şi statuate. Astfel, ne putem cu uşurinţă imagina că, dacă
înainte de 212, în cadrul colegiilor sau al unor aşezări, existau şi unele legături întărite de
apartenenţa la aceeaşi categorie juridică – a celor defavorizaţi, sau dimpotrivă, a celor privilegiaţi
– ele au continuat să existe chiar şi odată cu dispariţia categoriei juridice respective. Au continuat
să existe deoarece, în mod cert, clasa juridică de apartenenţă era prea vagă în epoca respectivă în
cea mai mare parte a provinciilor pentru a constitui o bază reală şi solidă. Ea fusese, probabil,
mereu dublată de alte tipuri de convingeri sau interese comune, de alte generatoare de
solidaritate, care au subzistat neafectate de schimbările formale aduse de anul 212.

II. 6. NORME DE DREPT ŞI REALITĂŢI LOCALE

Concluziile finale ale acestui capitol nu pot fi mult mai cuprinzătoare sau diferite faţă de
consideraţiile enunţate mai sus, pe parcursul tratării diferitelor aspecte.
Sursele juridice, coroborate cu celelalte informaţii sau indicii pe care le avem referitoare
la peregrini, ne oferă o imagine destul de clară a poziţiei acestora în societate. Din punct de
vedere juridic, cel puţin, starea lor apare ca fiind bine statuată şi reglementată. Ei sunt o parte
integrantă a societăţii romane, care îşi are locul stabilit în angrenajul şi mecanismele acesteia.
Literatura juridică îi circumscrie pe peregrini ca pe o clasă aparte, care este tratată – şi deci
interesantă – mai ales prin prisma drepturilor care le lipsesc, printr-o delimitare negativă faţă de
corpul cetăţenesc roman. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că şi drepturile lor sunt reale şi
legal reglementate, la fel cum este şi posibilitatea lor de accedere la un statut superior. În unele
medii şi în unele situaţii, faptul că un individ nu avea cetăţenie romană era relevant, iar uneori
chiar de importanţă majoră. Trebuie să ne imaginăm însă şi faptul că în suficient de multe
comunităţi statutul de cetăţean nu avea importanţă reală, primând poziţia economico-socială a
individului. Literatura epocii ni-i prezintă pe peregrini ca pe o clasă juridică – în niciun caz

67
socială – care capătă individualitatea doar prin raportare la categoria mai favorizată a cetăţenilor
romani.
Adesea peregrinii se remarcă – şi adesea sunt identificaţi de către istoriografia
contemporană, ceea ce e mai puţin corect din punct de vedere metodologic – prin conservatorism
în cadrul grupului şi prin păstrarea unor elemente locale de cultură materială, dar şi spirituală.
Aceasta nu ţine de o respingere a societăţii romane în care ei trăiesc, ci de o formă de integrare
aparte, care presupune acceptarea unui oarecare grad de alteritate. De asemenea sesizabile
material sunt şi adoptarea limbii latine şi a practicilor epigrafice care delimitează şi definesc
lumea romană. Chiar şi după preluarea practicilor şi limbii mai sus menţionate pe o scară relativ
largă, sursele epigrafice pot rămâne înşelătoare în studierea populaţiei peregrine 291. Într-un
teritoriu enorm, cu culturi locale de substraturi foarte diferite, era normal ca integrarea să se facă
treptat, la diverse nivele (social, juridic, cultural etc.) şi probabil, în multe cazuri, niciodată
complet şi exhaustiv.
Ca orice categorie, peregrinii au un corp motor, o sub-categorie care obţine prima o serie
de drepturi superioare. Aceştia sunt militarii, peregrinii înrolaţi în auxilia. De asemenea, ei sunt şi
cea mai consistentă numeric parte a grupului din punctul de vedere al accederii la cetăţenia
romană – a integrării juridice. Schimbările decisive aduse de anul 212 nu au afectat într-o mare
măsură viaţa socială a Imperiului Roman şi în mult cazuri nici măcar pe cea cotidiană a
peregrinilor. Ele sunt de natură concret-juridică, iar cetăţenia romană, odată cu această
generalizare a ei, devine derizorie în plan real. Când Caracalla a coborât până aproape de zero
bariera cetăţeniei, el a pus în mod oficial punct unei etape, bazate pe diferenţieri juridice292. Prin
măsura sa, împăratul a deschis porţile lumii în care distincţia dintre honestiores şi humiliores
avea să fie cel mai important element de decantare în societate. Altfel zis, diferenţierile sociale
aveau de acum să fie cuantificate prin prisma diferenţierilor economice293.
Menţionez din nou că peregrinii se bucură adesea de o cetăţenie locală. Aceasta din urmă
însă nu este de multe ori considerată ca apartenenţă cetăţenească propriu-zisă după standardele
romane, ci, mai degrabă, o formă de identitate gentilică sau tribală. Care era atitudinea
individului faţă de aceste identităţi locale pre-romane şi dacă el le considera ca fiind comparabile
cu cetăţenia statului roman este greu de afirmat şi ţine de specificităţile fiecărui caz în parte.

291
Lassère 1977, 498.
292
Bauman 2003, 99.
293
Osborne 2009, 10.

68
Desigur, în alte cazuri, cetăţenia locală poate fi la fel de bine reglementată, de complicată şi de
semnificativă – la nivel personal, dar şi la nivelul efectiv al administraţiei imperiale – precum cea
romană. După cum am văzut mai sus, cetăţenia romană efectivă pare a fi singura formă de
cetăţenie, singurul pachet de drepturi, în măsura în care definim cetăţenia astfel, care nu este
legată de apartenenţa la o cetate, nici măcar dacă această cetate este Roma, ci de apartenenţa mult
mai largă la Imperiu.
Peregrinii sunt parte din mozaicul pe care Imperiul Roman în sine îl constituie. Ei apar
unitari atunci când privim statul roman din perspectiva sa juridică. Altfel, social, economic,
cultural şi în toate aspectele civilizaţiei, ei se împart în grupuri distincte şi adesea foarte diferite.
Juridic, peregrinii trebuie priviţi ca această categorie unită de lipsa unei serii de drepturi pe care
Imperiul o rezervă corpului său cetăţenesc. Însă, fără a le ignora această unitate, ei trebuie văzuţi
totodată în toată diversitatea pe care sursele ne-o revelă.

69
 CAP. III. STUDIUL POPULAŢIEI ŞI
REPREZENTATIVITATEA EPIGRAFICĂ

III. 1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Acest capitol al lucrării este menit să trateze problemele, greu de rezolvat în mod tranşant
şi marcate de ambiguitate intrinsecă, ce privesc reprezentativitatea epigrafică şi capacitatea
inscripţiilor de a servi ca surse absolute. Deoarece grupul pe care se axează cercetarea noastră
este unul non-elitar şi producător sumar de surse, voi încerca să identific metodele de cercetare
care pot da rezultate pozitive. Miza nu este, din punctul de vedere al autorului, o prezentare
demografică a peregrinilor din Dacia romană; demersul mi se pare cvasi-inutil şi mai mult
scolastic decât practic, deoarece finalitatea sa nu poate fi decât în mare măsură speculativă,
dedusă indirect şi subiectiv. Analizele cantitative au, desigur, locul lor şi nu se poate nega
interesul pe care ele îl prezintă şi îl stârnesc. Vitală însă în contextul cercetării de faţă mi se pare
stabilirea a două coordonate: una este măsura în care monumentele epigrafice sunt reprezentative
şi în care ele pot fi tratate, cantitativ şi calitativ, ca eşantioane, iar cealaltă este studiul şi
determinarea existenţei unei adevărate epigrafii marginale în Dacia.
În principiu, sursele epigrafice pot fi (şi sunt) tratate din două perspective
1
: una face apel la metoda culturală, care găseşte semnificaţie în calitatea inscripţiei şi a datelor de
cult şi sociale care o înconjoară şi a căror purtătoare este. Cealaltă priveşte analiza cantitativă şi
are ca scop extragerea datelor crude, neprelucrate, privind populaţia epocii romane. În mod
evident, ambele metode sunt insuficiente şi fiecare în parte are minusuri şi implică acceptarea
unor lacune, cauzate de asumarea conştientă a unor „goluri” în metodologie. Ideală este, în
măsura posibilului, îmbinarea celor două moduri de cercetarea şi extragerea unei cantităţi
maxime de informaţie, variată calitativ, din sursa epigrafică.

1
Mihăilescu-Bîrliba 2004a, 1-2.

70
 Încercările de a folosi metode sociologice pentru studiul populaţiilor antice nu sunt puţine
şi adesea nici nereuşite. Tentaţia unei cercetări la limita transdisciplinarităţii este enormă, mai
ales atunci când studiul se concentrează în jurul unor personaje ce nu fac parte din primul eşalon,
din (destul de) bine documentata elită imperială şi respectiv provincială. Sursele fruste, puţin
numeroase şi nu foarte bogate în informaţii, conduc la orientarea cercetătorului înspre metode de
investigaţie ce nu erau în mod tradiţional proprii cercetării antichităţii. Aceste metode pot
conduce la rezultate statistice care sunt deosebit de valoroase pentru înţelegerea de ansamblu a
lumii romane. În ciuda finalităţii adesea interesante şi a unor demersuri ştiinţifice convingătoare
şi fără îndoială constructive, absolutizarea cifrelor trebuie însă privită cu circumspecţie.
Cercetătorul are obligaţia de a fi mereu conştient de natura surselor, de valoarea intrinsecă pe
care inscripţia o are dincolo de statistică, precum şi de hazardul descoperirilor, hazard care l-a
adus faţă în faţă cu acele surse anume.
Chiar şi aşa, unele informaţii epigrafice pot fi sintetizate în mod veridic, iar altele în mod
credibil. Dincolo de rezultatul adesea atacabil, demersul ştiinţific implică o aprofundare a datelor
cunoscute, o analiză foarte atentă a detaliilor fiecărei inscripţii în parte. De asemenea, adesea
rezultatele sunt demne de atenţie în sine, dar şi prin implicaţiile pe scară mai largă pe care le pot
avea. Studiul populaţiei şi înţelegerea manifestărilor sale, demografice sau culturale, în ultimă
instanţă, este important pentru înţelegerea mai largă a unor fenomene economice, sociale sau
politice. Unul dintre semnele majore de întrebare, pe care cifrele par în anumite cazuri a-l
spulbera, este cel legat de măsura în care chiar există, real şi palpabil, o epigrafie a marii mase a
populaţiei, o epigrafie pre-creştină extinsă practic la nivelul întregii populaţii a Imperiului,
indiferent de statut social sau de starea economică. Dovezile acceptării şi îmbrăţişării pe scară
largă a practicilor epigrafice sunt convingătoare, dar la fel poate fi şi insuficienţa lor cantitativă.
Tocmai de aceea, cred că fiecare caz în parte (fie că este vorba despre o provincie, un grup social
sau juridic sau chiar o clasă de monumente epigrafe) trebuie analizat fără o opinie preconcepută
prealabilă. De asemenea, rezultatele analizei cantitative – care, fără discriminare, le antrenează şi
pe cele ale analizei calitative – trebuie acceptate aşa cum sunt ele: chestionabile şi fără valoarea
unui adevăr absolut.
În acest capitol, voi discuta şi dezvolta chestiunile enunţate mai sus. Astfel, voi încerca să
prezint, folosindu-mă de exemple cât mai variate, avantajele şi în egală măsură minusurile
analizelor cantitative. În acest context, voi utiliza şi o mare parte dintre rezultatele unor studii

71
privind populaţia Imperiului Roman, al căror interes general şi particular, pentru cercetarea de
faţă, este evident. De asemenea, voi încerca să stabilesc, folosindu-mă de varii cazuri particulare,
ce poate însemna reprezentativitatea epigrafică pentru studiul Imperiului Roman şi care este
graniţa încrederii pe care o putem avea în demersurile statistice. În cadrul unui excurs final voi
analiza chestiunile epigrafiei marginale şi a „elitelor periferice” ale Daciei.

III. 2. STUDIUL POPULAŢIEI IMPERIULUI ROMAN

Acest subcapitol s-ar fi putut numi şi „despre valoarea cifrelor”, întrucât în el voi încerca
să prezint o serie de studii cantitative întreprinse pentru diverse eşantioane umane din Imperiu.
Rolul său este important în economia totală a lucrării, chiar dacă unele date par a fi legate doar
indirect de tema cercetării în curs. Oricine studiază o categorie precum peregrinii, pentru
determinarea căreia dovezile epigrafice sunt esenţiale, dar în cazul căreia, simultan, aceste dovezi
par a fi atât de sărace faţă de situaţia demografică reală, a resimţit, după cum spuneam şi mai sus,
nevoia de a recurge la metode sociologice pentru a obţine o cantitate mai mare de date. În acest
sens, demersul de faţă are menirea de a oferi exemple şi de a analiza modul în care datele
cantitative pot şi trebuie să fie folosite pentru studiul cât mai aprofundat al peregrinilor din Dacia.
Istoriografia problemei la scara întregului Imperiu nu va fi prezentată aici, deoarece un
asemenea demers nu constituie nici scopul în sine al lucrării şi nici nu ar putea avea decât un
caracter foarte selectiv, datorită vastităţii bibliografiei2. Voi încerca în schimb să prezint
probleme majore ale studiului populaţiei în antichitate şi modul în care ele au fost rezolvate sau
dezvoltate pentru o serie de cazuri. De asemenea, voi face racordarea şi la istoriografia şi
realităţile Daciei, acolo unde acest lucru este posibil.
Studiile ce privesc populaţia s-au concentrat, ca şi metodologie, pe regiuni, pe etniile
dintr-un anumit spaţiu sau pe categorii sociale. Ceea ce s-a căutat cu preponderenţă în multe
cazuri a fost stabilirea unui raport între realitatea epigrafică şi cea demografică. Alteori, s-a
urmărit doar compararea ponderii variilor categorii de epigrafe şi crearea unui tablou al
reprezentativităţii epigrafice, aşa cum apare ea într-o anumită zonă şi/sau pentru anumite
categorii. Aceste studii s-au bazat pe caracterul non-selectiv al inscripţiilor păstrate, caracter din

2
O imagine de ansamblu cuprinzătoare oferă Scheidel 2001a.

72
care ar rezulta şi reprezentativitatea lor3. Chiar dacă acest principiu este discutabil, ambele tipuri
de demersuri prezentate mai sus pot aduce aporturi ştiinţifice importante şi ambele pot revela date
extrem de interesante despre societatea Imperiului Roman4.
În istoriografia românească, studiile au fost adesea structurate în funcţie de etniile
identificate onomastic şi nu în puţine cazuri au caracter pur descriptiv5. Atunci când raportarea se
face la categorii socio-juridice şi nu la etnii indicate onomastic, peregrinii sunt adesea omişi din
calcule şi un oarecare accent se pune – mai ales în literatura mai veche – pe atestările sclavilor şi
liberţilor6. Studii mai ample privind populaţia unei anumite zone (oraşe, în acest caz) sunt cele
întreprins de A. Paki pentru Ulpia Traiana Sarmizegetusa7 şi M. Bărbulescu pentru Potaissa8.
Aici, dincolo de clasarea etnică a numelor, se face şi o delimitarea a cetăţenilor de peregrini,
precum şi a elementului civil de cel militar. Trebuie menţionat şi demersul prosopografic al lui I.
Piso9, care se referă la populaţia Apulumului şi a Sarmizegetusei. Remarcabile sunt studiile
realizate în ultimii ani de către L. Mihăilescu-Bîrliba10, care detaliază o serie de aspecte
cantitative – dar nu numai – interesante privind societatea provinciilor dunărene.
În definirea demografică a unei populaţii există câţiva parametri care sunt în mod curent
cercetaţi11. Astfel, este vorba despre dimensiunea populaţiei, structura ei pe sexe şi vârste,
dinamica, densitatea, fertilitatea, mortalitatea şi fenomenele de migraţie. Din nefericire, dar foarte
previzibil, pentru antichitatea romană nu pot fi studiate, de cele mai multe ori, toate aceste date,
mai ales pentru zone relativ restrânse (o provincie, de exemplu). În paginile ce urmează, voi
prezenta şi analiza cercetările privind unii dintre parametrii de mai sus, cu metodologia adoptată
şi cu rezultatele lor.

3
Stănescu 2003b, 343.
4
Pentru un scurt istoric al direcţiilor de cercetare în demografia romană vezi Mihăilescu-Bîrliba 2004a, 1-6 şi
Mihăilescu-Bîrliba 2004b, 86-88.
5
OR 132-146; Davidescu 1980, 142-146.
6
OR 147-150; Davidescu 1980, 146-147; Antonescu 2000.
7
Paki 1988a şi Paki 1990.
8
Bărbulescu 1994, 49-63.
9
Piso 1993a.
10
Mihăilescu-Bîrliba 2004a şi Mihăilescu-Bîrliba 2009b.
11
Chamberlain 2006, 2.

73
 Dimensiunea populaţiei
Evident, un studiu de demografie, indiferent câte „licenţe” îşi arogă din cauza
particularităţilor epocii şi a surselor, trebuie să conţină o încercare de estimare a numărului de
locuitori – ai unui oraş, ai unei provincii, ai Imperiului.
Estimările populaţiilor antice au stârnit dispute aprinse şi rezultatele propuse de-a lungul
timpului sunt foarte inegale. Ca exemplu, când J. Beloch12 a presupus că populaţia Hispaniei ar fi
fost de 5-6 milioane de locuitori, datele oferite de el au dat naştere la vii controverse, deoarece
opinia general acceptată a istoricilor vremii favoriza ideea unei populaţii mult mai numeroase 13.
Rezultatul lui Beloch este însă, cel mai probabil, destul de aproape de realitate, dacă avem în
vedere că Spania lui Filip al II-lea avea 7-8 milioane de locuitori14.
În acest context este necesar să ne oprim asupra chestiunii oportunităţii folosirii tabelelor
demografice moderne. Acest tip de analogie a fost făcut de aproape toţi cercetătorii populaţiei
Imperiului Roman şi el pare, la prima vedere, a fi valid şi a furniza termeni de comparaţie
credibili. Cu toate acestea şi în pofida aparentei compatibilităţi, folosirea tabelelor demografice
ale secolului al XX-lea15, chiar şi atunci când este vorba despre societăţi din „lumea a III-a”, mi
se pare nepotrivită – sau cel puţin simplistă. Chiar dacă regimul demografic al acestor regiuni nu
este mult schimbat faţă de secolul al XIX-lea, a ne imagina că el a rămas stabil după interacţiunea
cu Europa modernă şi tehnologizată mi se pare naiv. De asemenea, lumea contemporană, cu
aspectele ei pozitive şi negative deopotrivă, interferează cu regimul de viaţă şi cu toate aspectele
existenţei acestor comunităţi. O posibilă comparaţie validă şi mult mai „verticală” metodologic
mi se pare cea cu societatea pre-industrială, precum exemplul oferit mai sus pentru Spania. Chiar
şi aşa însă, riscurile ştiinţifice asumate în extrapolarea datelor sunt consistente, în principal din
motive de patologie, dar şi din cauza unor variabile a căror estimare este dificilă, deoarece la
scară mare s-ar putea să nu fie viabile, iar aplicate la o zonă mai restrânse ar putea scăpa din
vedere prea uşor existenţa unor „normalităţi” diferite16 pentru epoci foarte diferite. Pentru Dacia,
comparaţia cu Transilvania pre-industrială pare a fi în bună măsură viabilă; chiar dacă teritoriile
celor două entităţi nu se suprapun perfect, ele se compensează într-o oarecare măsură, ajungându-

12
Beloch 1886, 448.
13
Garcia Merino 1974, 12.
14
Pentru alte cifre şi estimări ale populaţiei Hispaniei medievale şi pre-moderne, cu posibile analogii pentru epoca
romană şi care variază între 4 şi 10 milioane, vezi Carreras-Monfort 1996, 60.
15
Aceste tabele, furnizate de O.N.U., sunt folosite de Hopkins 1966.
16
Scheidel 2001b, 24-25.

74
se la dimensiuni suficient de apropiate. Desigur, zone de relativ aceeaşi întindere nu sunt similar
populate, dar chiar şi aşa comparaţia ne poate ajuta în formarea unei idei despre dimensiunea
populaţiei Daciei romane. Astfel, în 1830, Transilvania avea în jur de 1.500.000 de locuitori17.
Pentru populaţia Daciei pre-romane, estimările sunt diverse şi din păcate uneori fanteziste,
mergând de la cei 100.000 de locuitori ai lui Iorga18 până la enorma cifră de 2.500.000 de
locuitori propusă de Panaitescu19. Pe de altă parte, efectivul armatei lui Decebal, un topos
istoriografic destul de frecvent, a fost evaluat, în mod realist, la aproximativ 40.000 de soldaţi20,
dar există şi alte tipuri de estimări, a căror istoriografie nu o voi face aici şi care merg până la a
calcula un efectiv de 820.000 oameni pentru armata regelui dac21. Aceste date sunt oferite pentru
o bună înţelegere a relativităţii calculului demografic şi a posibilităţii ca lucrul pe aceleaşi surse
să conducă, interesat sau nu, la rezultate foarte diferite. Pentru provincia Dacia, istoricii perioadei
s-au ferit adesea să facă o estimare absolută22. Cifrele pe care le-am putut identifica în
bibliografie par a fi subestimări ale realităţii demografice şi creează impresia că Dacia era una
dintre provinciile foarte slab populate ale Imperiului. Astfel, estimările generale variază între
500.00023 şi 1.000.00024 de locuitori, de aici rezultând o densitate25 de 5 – 10 locuitori pe km2.
Estimări foarte riguroase ale populaţiei au fost întreprinse pentru Britannia. Îmbinând
rezultatele arheologice bogate cu tabelele demografice existente pentru Evul Mediu (şi – corect
metodologic – neimplicând epigrafia în acest calcul statistic), M. Millet a ajuns la concluzii
deosebit de interesante26. El estima că aproximativ 3.665.000 de locuitori trăiau la un moment dat
în Britannia romană. De remarcat faptul că, dintre aceştia, autorul susţine că 3.330.000 (adică
93,5%) trăiau în mediul rural. Ultima afirmaţie este foarte importantă în analiza reprezentativităţii
epigrafice şi trebuie reţinută când încercăm să discutăm despre ponderea reală a peregrinilor în
provincia Dacia. În aceeaşi linie metodologică, este calculată şi populaţia Hispaniei – mult mai
mare ca întindere, mai urbanizată şi în definitiv mai populată decât Britannia. Astfel, cu o
discrepanţă destul de mare faţă de estimările prezentate anterior, dar nu fără fundamente

17
Consignatio, 8.
18
Iorga 1905, I, 35.
19
Panaitescu 1934, 14.
20
Oltean 2007, 54.
21
Pele 1998.
22
Mihăilescu-Bărliba 2004b, 21.
23
Gudea 1995, 90.
24
Bărbulescu 1998, 74.
25
Beloch 1886, propune densitatea de 5 locuitori/km2 ca normală pentru epoca Principatului.
26
Millet 1990, 185.

75
ştiinţifice, Carreras Monfort27 consideră că populaţia urbană a provinciei se ridica la 1.002.238 de
locuitori, cifra însemnând 24,23% din totalul locuitorilor. Această estimare ne duce la o populaţie
totală de 4.135.102 locuitori.
În ceea ce priveşte populaţia unor oraşe, locuitorii Romei au constituit, desigur, un pol de
interes pentru cercetările de acest fel; populaţia Romei a fost estimată în mod credibil la 800.000
– 1.000.000 de locuitori28. Pentru Pompei, plecând în principal de la calcularea densităţii în
funcţie de dimensiunile oraşului, R. Étienne estima o populaţie de 12.000 – 15.000 de locuitori29.
În cazul Daciei, cifrele prezentate de istorici au ajuns la valori în general realiste doar în decursul
ultimelor decenii30. Astfel, populaţia Sarmizegetusei s-a presupus a fi de aproximativ 35.000 de
locuitori (dintre care 12.000 în interiorul incintei)31, iar cea a celor două oraşe de la Apulum,
excluzând militarii din legiune şi locuitorii teritoriului, de 35.000 32. Potaissa se presupune că
avea în jur de 14.000 de locuitori33 sau chiar 20.000 până la 25.000 de locuitori34 (cu o suprafaţă
locuită de cel puţin 100 ha şi incluzând militarii) – valori destul de consistente, dacă avem în
vedere că în 1830, Turda avea 8.112 locuitori35, iar la cifrele mai sus vehiculate va ajunge doar în
decada 1910-192036. O populare mai intensă a oraşului în epoca romană decât în cea modernă nu
este surprinzătoare, datorită prezenţei neoglindite ulterior a legiunii, care dinamiza societatea şi
economia aşezării.
O tehnică destul de frecvent întâlnită de calculare a populaţiei unui oraş este cea care
aproximează capacitatea amfiteatrului local şi o leagă de numărul total de locuitori ai zonei 37. Nu
lipsit de o oarecare validitate, acest mod de calcul oferă o ideea asupra populaţiei şi a valorilor
sale absolute, nicidecum o imagine exactă. Voi menţiona în continuare estimările, interesante şi
credibile, făcute de G. Forni pentru câteva oraşe ale Daciei: pentru Ulpia Traiana, el aproximează
capacitatea amfiteatrului la 5.200 de spectatori şi numărul locuitorilor de condiţie liberă în

27
Carreras Monfort 1996, 68.
28
Mihăilescu-Bîrliba 2004a, 7.
29
Étienne 1970, 379.
30
La sfârşitul secolului al XIX-lea, G. Bariţiu estima că Sarmizegetusa trebuia să fi avut în jur de 100.000 de
locuitori (Bariţiu 1883, 228).
31
Piso 1993a, 318.
32
Ibidem.
33
Bărbulescu 1994, 58.
34
Bărbulescu 1998, 74.
35
Consignatio, 95.
36
Varga 2001 (format electronic).
37
Pentru un studiu destul de amplu în acest sens, vezi Forni 1968.

76
momentul fondării coloniei la 13.00038 (înmulţeşte capacitatea unui amfiteatru cu 2,5 pentru a
ajunge la această cifră). După cum se vede, cifra este suficient de apropiată valoric de cea de mai
sus privindu-i pe locuitorii din interiorul incintei. La Micia, capacitatea amfiteatrului este
estimată la 1.000 de privitori39, iar la Porolissum ni se oferă cifra de 4.00040 (fiind vorba despre
amfiteatrul militar pre-municipal), dar populaţia acestor aşezări nu este calculată. Pentru
Porolissum am găsit estimarea (credibilă) de 25.000 de locuitori41 (cu militarii incluşi)42.
După cum se observă din cele de mai sus, estimarea dimensiunilor populaţiilor epocii
antice este destul de dificil de făcut. Însă chiar şi aproximative, rezultatele sunt de mare
însemnătate, servind – în fond – ca bază de pornire pentru multe alte tipuri de studii cantitative,
dar şi ca pilon fundamental al analizării reprezentativităților epigrafice.

Speranţa şi media de viaţă

Una dintre preocupările principale ale celor ce au încercat să reconstituie imaginea
demografică a lumii romane a fost stabilirea speranţei de viaţă. Demersul a fost făcut pentru
întregul Imperiu, dar mai ales pentru fiecare provincie în parte.
Primul impediment metodologic evident – constatat încă din secolul al XIX-lea – este
faptul că adesea pe inscripţii vârstele decedaţilor sunt rotunjite. Chiar şi aşa, marele câştig al
cercetătorului îşi găseşte rădăcinile în nevoia imperioasă a locuitorului Imperiului de a-şi
conserva amintirea printr-un monument şi în obiceiul eminamente roman de a da detalii legate de
familie şi de comemorator. Altfel, toate aceste studii nu ar avea suport real. O serie de lacune şi
necunoscute sunt indiscutabile. Minusurile cele mai evidente sunt cele din datele exacte privind
mortalitatea infantilă, rezultate din lipsa fizică a epitafurilor sau de numărul lor foarte mic; ele pot
fi totuşi benefice dintr-un anumit punct de vedere, întrucât eliminând vârstele fragede ale
copiilor, se poate obţine o cifră mai apropiată de cea reală a mediei de viaţă. De asemenea,
măsura în care mortalitatea urbană şi cea rurală pot fi comparate este mică şi nesatisfăcătoare
ştiinţific pentru majoritatea provinciilor, iar o separare riguroasă a speranţelor de viaţă ale variilor
clase socio-economice nu poate fi întreprinsă pe eşantioane proporţionale şi reprezentative. O altă
problemă majoră de metodologie, adesea ignorată, constă în intervalul de timp enorm pe care

38
Forni 1975 apud Forni 1994, 663-664.
39
Forni 1975 apud Forni 1994, 664.
40
Forni 1975 apud Forni 1994, 665.
41
Bărbulescu 1998, 73.
42
Zalăul de la începutul secolului al XIX-lea are doar puţin peste 4.000 de locuitori (Consignatio, 102).

77
inscripţiile se întind. A calcula speranţa de viaţă până şi pentru cei 170 de ani ai Daciei romane,
chiar presupunând (probabil îndreptăţit în acest caz) menţinerea regimului demografic este
chestionabil din punctul de vedere al corectitudinii ştiinţifice. A întreprinde acelaşi demers pentru
Gallia sau Hispania vădeşte deja o simplificare inadmisibilă. Cel mai corect procedeu ar fi,
desigur, analiza nu doar a epigrafelor, ci şi a necropolelor – şi coroborarea ulterioară a celor două
tipuri de surse. Şi sursa antropologică, aparent cea mai sigură, are câteva minusuri ce
relativizează orice rezultat. Astfel, nu avem niciodată certitudinea că o anumită necropolă este
singura ce deservea o comunitate. În cazul în care nu era, nu ştim criteriile după care defuncţii
erau înmormântaţi tocmai în ea, nu cunoaştem în niciun fel aportul migraţional, iar datele despre
variaţiile în timp sunt adesea prolixe43. Nu poate fi scăpat din vedere nici faptul că, dincolo de
măsura în care inscripţiile au supravieţuit, ele nici nu erau prezente pe fiecare mormânt. Din
păcate, aceste calcule bazate pe rezultate antropologice sunt încă departe de a putea fi înfăptuite
pentru cea mai mare parte a Imperiului, din cauza insuficienţei analizelor primare.
Subliniind atât lipsurile cât şi beneficiile calculelor ce privesc durata de viaţă în Imperiu,
voi prezenta câteva dintre rezultatele obţinute în varii cazuri, precum şi câteva dintre problemele
ce au fost ridicate şi analizate de-a lungul timpului.
Privitor la chestiunea rotunjirii vârstelor pe epitafuri, W. Levison44 constata că, la nivelul
diverselor provincii, vârstele de deces divizibile cu 5 sunt între 35% şi 80%, iar cele divizibile cu
10, între 26% şi 58%. Acest fapt, indiscutabil real, a fost adesea ignorat de cercetători, cărora nu
le lipseşte tendinţa de a încerca estimarea speranţei de viaţă pornind de la monumentele
epigrafice. Dincolo de generalizarea extraordinară pe care calcularea mediei şi speranţei de viaţă
pornind exclusiv de la surse epigrafice o implică şi de greşeala metodologică în sine, a nu ţine
cont de posibilitatea rotunjirii vârstei defunctului poate duce la rezultate eronate, dar care au
aparenţa unei mari exactităţi. Pentru provinciile dunărene, acest fapt a fost constatat cu privire la
Moesia Inferior pentru secolele I-III p. Chr. (unde 42% dintre personajele cu vârsta menţionată au
numărul de ani divizibil cu 545) şi pentru Scythia Minor în secolele III-VI p. Chr. (unde vârsta
este divizibilă cu 5 în 30% dintre cazuri)46. Acest obicei al aproximării vârstei a fost observat şi

43
Pentru o teoretizare a acestei chestiuni, vezi Scheidel 2001b, 11 sqq.
44
Levison 1898, 66-67.
45
Piftor 2009, 33.
46
Mihăilescu-Bîrliba 2009b, 119-120.

78
pentru Dacia – respectiv Potaissa47 – aici obţinându-se o speranţă medie de viaţă de 27,73 ani.
Fără a face referire la rotunjirea vârstelor, A. Paki obţinea pentru Ulpia Traiana Sarmizegetusa o
medie de viaţă de aproximativ 33 ani cu mortalitatea infantilă inclusă şi de aproape 46 de ani
excluzând copiii de până la 15 ani48 (am calculat aceste medii din datele separate pe sexe şi
respectiv copii pe care studiul său le oferă).
Menţionăm în acest context şi faptul că, în baza de date aferentă acestei lucrări – deci
printre peregrini din Dacia – un infim 13% au vârsta menţionată (din total, nu doar din totalul
celor atestaţi pe monumente funerare). Dintre aceştia, 43% au ca vârstă a decesului ani divizibili
cu 10, iar 24% – divizibili cu 5. Procentajele sunt mari, şi chiar dacă operăm cu cifre mici la
modul absolut, ele susţin teoria rotunjirii vârstelor.
Discutând valoarea procentelor atunci când cifrele din care au fost extrase sunt mici,
trebuie precizat faptul că în Dacia au fost înregistrate în jur de 500 de inscripţii unde vârsta
defunctului este menţionată49. Cifra este foarte mică, aproape insignifiantă, şi date concludente
privind durata de viaţă, speranţa de viaţă, mortalitatea etc. ar putea fi obţine din corelarea acestor
informaţii epigrafice cu cele oferite de necropole – de mormintele de inhumaţie, mai exact. Din
păcate, studiile antropologice sistematice sunt doar la început în provincia de care ne ocupăm, iar
cantitatea informaţională este mică. Chiar şi aşa, datele obţinute din analiza mormintelor de
inhumaţie sunt valoroase50, reliefând unele carenţe ale epigrafiei şi dezechilibrele care există doar
la nivelul exprimării epigrafice şi nicidecum la nivelul populaţiei. Această chestiune a aparentului
dezechilibru existent în mortalitatea diferitelor grupe demografice va fi discutată mai detaliat în
subcapitolul următor, care are ca obiect de interes reprezentativitatea demografică în sine.
Pentru a nu ignora complet cifrele ce au fost vehiculate în literatura de specialitate şi care,
în linii mari cel puţin, prezintă o parte dintre realităţile epocii romane, voi oferi în continuare
câteva exemple ale unor astfel de estimări ale mediei şi speranţei de viaţă. În anii ‟50, R.
Étienne51 propunea următorii parametri pentru mortalitate: 36,2 ani pentru Spania şi 45,2 ani
pentru Africa de Nord (aici mai trebuie adăugat, ca şi specificitate locală, faptul că vârstele sunt
menţionate mai frecvent decât în Europa, chiar dacă este vorba despre vârste înaintate şi despre

47
Bărbulescu 1994, 59.
48
Paki 1990, 159.
49
Mihăilescu-Bîrliba 2004a, 9. Trebuie menţionat în acest context şi cazul unor studii corecte metodologic, dar ale
căror rezultate devin absolut irelevante din cauza pauperităţii surselor. Astfel este cazul Ştefănescu, Balaci 2007,
632, unde analiza demografică se face practic pe câteva zeci de inscripţii din mediul rural al Daciei.
50
Mihăilescu-Bîrliba 2004a, 52.
51
Étienne 1959, 418.

79
comemorarea părinţilor de către copii şi din aceste motive durata medie de viaţă pare a fi mai
mare decât cea europeană52), cu o medie de vârstă cu aproximativ 3 ani mai mare în cazul
populaţiei masculine a ambelor provincii. Pentru aceeaşi Africa Proconsularis, Lassère găsea în
anii ‟70, 379 de epitafuri ridicate pentru centenari şi 697 pentru copii sub 9 ani. Excluderea
acestora îi mai lasă 12.835 de epitafuri de cercetat53, situaţie mai optimistă decât ne–am putea
imagina pentru oricare dintre provinciile dunărene. Astfel, media de viaţă la care el ajunge este de
48 de ani şi 9 luni. În datele de mai sus este vorba despre durata medie de viaţă, nu despre
speranţa de viaţă la naştere – care este destul de scăzută; pentru Dacia, de exemplu, speranţa de
viaţă la naştere se situa în jurul vârstei de 30 ani54. Studiile confirmă ceea ce se poate deduce şi
pe criterii fireşti, respectiv faptul că speranţa de viaţă creşte odată cu înaintarea în vârstă,
procentul morţilor scăzând direct proporţional cu creşterea vârstelor55.
Un studiu interesant şi foarte atractiv ca demers ştiinţific este cel făcut de F. Jacques
pentru structurile de vârstă ale elitei senatoriale. În cercetarea sa, el ajunge la concluzia
interesantă şi demografic credibilă că 36% dintre clarissimi care trecuseră de adolescenţă mureau
până a atinge vârsta de 40 de ani, când teoretic ar fi avut şanse să acceadă la consulat56. Un studiu
similar, focalizat pe elită – elita imperială, de această dată – este cel al lui W. Scheidel57. El
întreprinde o investigaţie de fertilitate maritală şi speranţă de viaţă a împăraţilor de la Augustus
până la Heraclius (641), cu rezultate convingătoare şi dintre care câteva merită amintite. Media
de viaţă a împăraţilor se situează la 25,3 ani – cifră discutabilă şi oarecum irelevantă datorită
diferenţelor mari de vârstă la urcarea pe tron şi a circumstanţelor istorice variate care se succed în
acest interval. În ceea ce-l priveşte pe Augustus, primul principe pare a fi excepţional şi din punct
de vedere demografic: la căsătoria cu Livia, Octavian avea 25 de ani, iar ea 20 – doar 1 din 60 de
cupluri putea spera, în aceste condiţii, că ambii soţi vor mai fi în viaţă peste 50 de ani. De
asemenea, la moartea sa, 5 din 6 locuitori ai Imperiului se născuseră după ce el devenise principe.
Aceste câteva exemple privind primul eşalon al elitei Imperiului au menirea de a
demonstra că, într-o anumită măsură, cifrele se confruntă în mod pozitiv cu modelul. Aceste
straturi elitare au produs surse complete, iar datele necesare unui studiu demografic ne sunt

52
Hopkins 1966, 263.
53
Lassère 1977, 520.
54
Mihăilescu-Bîrliba 2004a, 126.
55
Garcia Merino 1974, 33.
56
Jacques 1990b, 418.
57
Scheidel 1999, 254-281.

80
cunoscute aproape integral. Faptul că ele confirmă unele dintre rezultatele obţinute din sursele
incomplete ale straturilor inferioare (se confruntă în mod pozitiv cu media) investeşte cu o
credibilitate mai mare cercetarea de acest tip.
Chestiunea principală pe care studiul populaţiilor antice o ridică este credibilitatea. În
cazul de faţă, în discuţie este credibilitatea sursei epigrafice ca eşantion şi validitatea folosirii sale
în calculele demografice. După cum am văzut mai sus, rezultatele acestor calcule sunt adesea
credibile şi concludente în înţelegerea unora dintre realităţile epocii. Dar indiferent de valoarea
cifrelor, de acceptarea sau negarea lor, ceea ce nu trebuie să scape nici unei analize este
încărcătura culturală a epigrafiei şi semnificaţie – dincolo de statistică – aparte a fiecărui
monument.

III. 3. REPREZENTATIVITATE EPIGRAFICĂ

Pornind de la cele afirmate în finalul subcapitolului anterior, intenţionez să întreprind în

continuare un alt tip de analiză, încercând să valorizez cifrele într-un demers constructiv şi să le
combin cu analiza calitativă a monumentului.
Chestiunea reprezentativităţii epigrafice ridică şi ea o serie de probleme metodologice
primare. Astfel, hazardul descoperirilor arheologice şi implicit epigrafice trebuie inclus, într-o
formă sau alta şi chiar dacă este adesea foarte dificil, în ecuaţie. Cercetătorul trebuie să se decidă
în ce măsură va considera reprezentative eşantioanele pe care lucrează. Evident, aceste dubii nu
trebuie absolutizate, negarea oricăror rezultate fiind la fel de gravă precum acceptarea validităţii
lor fără discernământ. Întrebarea imperioasă este: cât şi mai ales ce reprezintă numărul redus de
epigrafe care ne-a parvenit de la clasele socio-juridice inferioare ale Imperiului? Până unde
mergea în epoca romană subreprezentarea epigrafică şi cât din aparenţa sa este hazard şi rezultat
al numeroaselor distrugeri ulterioare? Toate datele, directe şi deductive, par a ne indica faptul că
subreprezentarea era reală în toate provinciile şi că avem de a face, la nivelul reprezentativităţii,
cu o inversare a piramidei sociale. Atunci, în cazul acceptării unei disproporţii absolute între
realitatea demografică şi cantităţile sugerate de inscripţii, ce înseamnă în definitiv
reprezentativitatea epigrafică? Cine şi mai ales de ce se auto-reprezenta, atipic dacă nu chiar
excentric, epigrafic în miezul straturilor neprivilegiate ale societăţii?

81
 Un aspect relevant, însă greu de studiat la nivelul întregului Imperiu, este legat de
identificarea provinciilor în care cultura epigrafică58 a prins rădăcini şi de evidenţierea motivelor
pentru care acest fenomen cultural a avut loc. Astfel, în Africa inscripţiile sunt atât de numeroase,
încât uneori cercetătorul este tentat să creadă într-o romanizare aproape completă a provinciei,
uitând de substratul libian care s-a manifestat destul de puternic pe toată durata stăpânirii romane.
Pe de altă parte, provincii profund romanizate şi perfect integrate în Imperiu sub majoritatea
aspectelor, precum Aquitania, Gallia Belgica sau chiar Gallia Lugdunensis, nu sunt
impresionante sub aspectul cantitativ al manifestărilor epigrafice59. De asemenea, în Germania
producţia epigrafică a fluctuat în timp60, scăzând în secolul al II-lea faţă de primul secol al erei
noastre. Aceste fluctuaţii ţin de schimbarea unor obiceiuri comemorative, de semnificarea şi
înţelegerea diferită a rolului monumentului în cadrul comunităţii. În acest context, cuantificarea
datelor trebuie făcută cu atenţie şi rezultatele trebuie privite în mod nuanţat. De altfel, la nivelul
întregului Imperiu, producţia epigrafică, după boom-ul secolului al II-lea, scade pe parcursul
secolului al III-lea61. Desigur, în acest caz general motivele politice şi militare, care au avut
profunde efecte economice şi sociale, trebuie considerate ca fiind primare. Dar cu atât mai mult,
inscripţiile care încă sunt înălţate în aceste condiţii precare, mai ales dacă nu sunt monumente
oficiale, trebuie analizate cu atenţia cuvenită.
O chestiune interesantă o reprezintă şi adoptarea limbii latine şi gradul de alfabetizare al
provinciilor – detalii esenţiale în fond pentru existenţa inscripţiilor şi proliferarea culturii
epigrafice. Din păcate, ne rămân aproape necunoscute detaliile interacţiunii latinei cu limbile
locale, dar este relevant faptul că adoptarea latinei este dublată de obicei de adaptarea la un
anume fond cultural „roman”, care nuanţează substratul fiecărei provincii şi este la rândul lui
transformat în funcţie de condiţiile preexistente. În vest, latina nu pare a înlocui nicăieri o limbă
locală în cultura scrisă – de altfel, acest lucru nu se întâmplă nici în est, doar că aici greaca
preexistentă rămâne limba dominantă. În cazul acestei analize ne interesează adoptarea latinei nu
ca limbă oficială, ci la nivel personal. Câteva exemple, fericite pentru savantul modern, de
preluare a latinei ca limbă personală provin din Gallia romană. Astfel, documente precum
calendarul de la Coligny şi tăbliţele de la L‟Hospitalet-du-Larzac şi Chamalières folosesc latina

58
Expresia de „cultură epigrafică” îmi pare cea mai potrivită ca traducere pentru ”epigraphic habit”, încetăţenită ca
atare în literatura de specialitate de către Ramsey MacMullen (MacMullen 1982).
59
Bodel 2001, 8.
60
Hope 1976, 249.
61
Meyer 1990, 74.

82
ca limbă a practicilor religioase. Interesantă este nu doar recurgerea rapidă la latină, piesele fiind
databile la începuturile provinciei, ci şi adaptarea la o forma mentis romană, întrucât simpla idee
a transpunerii în scriere a unor formule religioase pare a fi departe de tipicul practicilor druide 62.
Desigur, experienţa religioasă era trăită diferit pe diferite paliere sociale, mai ales în primele
decenii după cucerire. În cazurile menţionate mai sus, unde cel mai probabil este vorba despre
manifestări vizibile ale noii elite cetăţeneşti a provinciilor lui Caesar, se pare că avem dovada
unui fenomen mai profund decât simpla şi frecventa preluare a unor forme materiale de
manifestare63, respectiv despre preluarea – a crede într-o înlocuire ar fi naiv – unui sistem de
convingeri şi adoptarea onestă a unor credinţe calificabile drept romane.
Dincolo de cazurile izolate, a căror valoare este enormă, dar a căror putere de a crea
generalizări viabile este minimă, trebuie să ne oprim mai ales asupra relaţiei dintre
reprezentativitatea epigrafică şi însemnătatea datelor cantitative. În această direcţie, deosebit de
interesant este studiul lui J. Herman care tratează chestiunea folosirii limbii latine în Gallia64.
Pornind de la unele aproximări demografice, el lansează ipoteza conform căreia personajele
atestate epigrafic în Gallia, pe toată durata stăpânirii romane, sunt 0,02% din totalitatea
persoanelor care trebuie să fi locuit în cele trei provincii de-a lungul perioadei de stăpânire
romană65. În acelaşi timp, el presupune că procentul populaţiei care se manifesta în mod real
epigrafic nu depăşea 0,5%. Urmând aceeaşi linie demonstrativă, dar fără a insista atât de mult pe
statistică, G. Alföldy observa şi el că din Dalmatia s-au păstrat 4.400 de inscripţii funerare pentru
intervalul de timp cuprins între secolele I – III, pe lângă o populaţie estimată a provinciei de
600.000 – 700.000 de locuitori într-o singură generaţie66 (iar în timpul Principatului putem
presupune că s-au succedat o sumă de zece generaţii)67. De asemenea, pentru Pannonia şi Moesia
Superior, A. Mócsy constata că manifestările epigrafice trebuie puse în legătură cu straturile
active social şi uneori politic ale provinciilor68.
Discutând despre Dacia în acest context al valorii reprezentative a epigrafelor, este
revelatoare într-o oarecare măsură şi chestiunea densităţii epigrafice. În această privinţă, sunt

62
Woolf 1994, 96
63
Webster 1997, 334.
64
Herman 1983.
65
Herman 1983, 1047.
66
Alföldy 1965, 19 sqq; Wilkes 1977, 752.
67
Wilkes 1977, 753.
68
Mócsy 1974, 151.

83
demne de menţionat calculele, mai vechi într-adevăr, ale lui G. Woolf69. Datele sale nu par a fi de
actualitate, întrucât cifrele rezultate pentru unele provincii – Galliile, de exemplu – sunt mai mici
decât ceea ce numărul actual al inscripţiilor edite par a indica. Oricum, conform calculelor sale,
majoritatea provinciilor europene şi nord-africane au între 1-19 inscripţii/1.000 km2. Altele,
Panoniile şi Noricum au o densitate de 20-29 inscripţii/1.000 km2. În virtutea acestui tip de
analiză, Dacia, absentă de pe harta sa, prezintă, la ora actuală o densitate epigrafică de
aproximativ 50-55 inscripţii/1000 km2. Aceste date o situează printre provinciile cu 30-100
inscripţii/1000 km2, alături de Numidia, Gallia Cisalpina, câteva regiuni din Italia (actualele
Puglia şi Campania) şi Dalmatia. Calcul aplicat Daciei îmi aparţine în mare parte, Woolf
limitându-se la vestul Europei şi al Africii. Am ajuns la acest rezultat cu o aproximare a
suprafeţei Daciei, pe care am considerat-o ca fiind de circa 100.000 km2, cifră ce corespunde cu
aria aproximativă a Transilvaniei istorice, Banatului şi Olteniei. Estimarea mai veche a lui Ş.
Pascu70, care dădea o suprafaţă de 200.000 km2, este evident exagerată; mai aproape de valorile
reale pare a fi suprafaţa propusă de N. Gudea71, care lansa ipoteza unei arii de 85.000 – 95.000
km2. De asemenea, am recurs la o aproximare a numărului inscripţiilor din provincie (circa 5.000
– 5.500). Ţinând cont de toate variabilele şi efectuând o serie de calcule alternative, am ajuns la
rezultate nu foarte diferite între ele, după cum se va vedea în continuare.
Densitatea epigrafică este suficientă pentru a face din Dacia una dintre provinciile bine
reprezentate din acest punct de vedere. Desigur, acest calcul în sine este generalizator. Inscripţiile
nu sunt repartizate geografic uniform, categoriile sociale, juridice, profesionale nu sunt
reprezentate în proporţii organic corecte. Aceste detalii sunt evidente, dar chiar şi aşa sublinierea
lor nu este inutilă. Dorinţa unor rezultate, a unor cuantificări şi clasificări, poate uneori duce la
concluzii greşite – sau cel puţin pripite şi nu suficient nuanţate.
Toate aceste date, în opinia mea, ne atrag atenţia asupra direcţiei în care o cercetare
trebuie orientată. Valoarea informaţiei demografice este discutabilă, dacă ea nu este corelată cu
tot contextul producerii inscripţiilor. Dublarea analizei intrinsece cu rezultate procentuale poate
oferi detalii şi informaţii valoroase. Procentele sunt relevante dacă le privim comparativ, la fel
cum o teorie confirmată pe mai multe eşantioane poate fi considerată validă. Pe de o parte,
clasificarea corectă a inscripţiilor ne arată care sunt regiunile, clasele, categoriile etc. care adoptă

69
Woolf 1998, 82.
70
Pascu 1985, 817.
71
Gudea 1977.

84
obiceiul epigrafic şi îl promovează cu adevărat. Pe de altă parte, excepţiile şi/sau anomaliile
trebuie să ne facă să încercăm a le găsi explicaţiile cele mai plauzibile, în contextul fizic şi
psihologic al lumii romane.
Câteva exemple de comportamente epigrafice pot face întreaga discuţie mai consistentă.
Astfel, soldaţii se manifestă epigrafic mult mai intens decât alte categorii socio-profesionale.
După cum voi arăta într-un capitol următor, peregrinii militari din Dacia însumează un procent
semnificativ din totalul peregrinilor atestaţi. O teorie, deductivă dar nu neapărat nefondată, se
referă la pietrele tombale ale soldaţilor din Britannia72, care, după cum se ştie, sunt extrem de
bine reprezentaţi epigrafic. Forţă cuceritoare într-o regiune destul de ostilă, ei resimt nevoia
păstrării şi marcării vizibile a identităţii proprii. Atunci, un monument funerar cu epitaf latin şi
eventual o reprezentare figurată semnificativă devin semne ale individualităţii şi superiorităţii
pentru întregul grup militar şi – chiar dacă nu imediat după instaurarea provinciei – model de
urmat pentru locuitorul civil, autohton, al insulei.
Un alt exemplu, aleatoriu ales, dar interesant şi relevant, este cel al oraşelor nord-africane
Theveste şi Mactar. Aici, din 207 inscripţii funerare repertoriate în 2002, 194 sunt puse de către
cetăţeni73 – ceea ce, în mod cert, nu are cum să redea situaţia juridică existentă de facto. De altfel,
în Thugga, oraş ce nu deţine măcar ius Italicum, aproximativ 80% dintre inscripţii aparţin unor
cetăţeni roman74, detaliu ce relevă clar ponderile reprezentativităţii. Această stare de fapt este
evidentă pentru toate provinciile. Relativitatea corectitudinii cantitative a informaţiilor se referă şi
la grupele de vârstă şi sex a celor cărora li se dedică cu predilecţie monumente funerare: femei
tinere comemorate de soţi, sau copii a căror amintire este celebrată de părinţi sau chiar de
bunici75. Astfel, tipicurile de comemorare joacă un rol crucial în calitatea şi cantitatea informaţiei
care a ajuns la noi: adesea, atunci când copiii îşi comemorează părinţii, vârsta este omisă76, ceea
ce face ca o cantitate deloc neglijabilă de monumente funerare să ofere date trunchiate. În egală
măsură apare ca irelevantă calcularea structurii pe sexe a populaţiei Imperiului pe baza dovezilor
epigrafice. Dacă mortalitatea infantilă feminină apare ca insignifiantă şi acest fapt este general
acceptat ca fiind legat în mod direct de obiceiurile de comemorare, atunci trebuie să corelăm şi
mortalitatea feminină dintre vârstele 15-29 de ani (aproximativ perioada fertilă, când intervine

72
Hope 1976, 255.
73
Meyer 2002, 83.
74
Maurin 2002, 78.
75
Chamberlain 2006, 48.
76
Hopkins 1966, 246.

85
mortalitatea legată de sarcină şi naştere) cu modurile de manifestare epigrafică 77. Nu putem
neglija rata ceva mai mare a mortalităţii feminine în acest interval de vârstă faţă de cea
masculină, dar nu trebuie să scăpăm din vedere nici probabilitatea mare ca o femeie decedată la
această vârstă, soţie, fiică a unor părinţi încă tineri şi posibil mamă a unor copii pre-adolescenţi,
să fi fost plânsă mai mult decât dacă decesul ar fi survenit în alte intervale de vârstă şi să fi avut
parte de o comemorare pe măsură. Indiferent de provincie şi de obiceiurile locale, această
categorie demografică (femeile tinere, chiar în adolescenţa târzie, după standardele actuale, dar
căsătorite) beneficiază de un număr disproporţionat de mare de monumente funerare78. Ulterior,
odată cu trecerea anilor, numărul soţilor care supravieţuiau soţiei, ţinând cont şi de faptul că
adesea soţul era cu suficient de mulţi ani mai bătrân, devenea din ce în ce mai mic. Comemorarea
soţiei este o practică mai frecventă decât comemorarea soţului79, detaliu ce apare ca firesc şi într-
o oarecare măsură peren80.
Un alt exemplu în acest sens, corelat în mod direct cu reprezentarea epigrafică a claselor
inferioare, ne este oferit de Gallia Narbonensis, unde fuseseră reperate 15 inscripţii ridicate de
sclavi, comparativ cu 763 ridicate de liberţi81. Exemplul este foarte grăitor pentru sferele sociale
şi juridice în care reprezentarea şi auto-reprezentarea epigrafică aveau relevanţă şi erau căutate.

Valenţele reprezentativităţii epigrafice în Dacia

Studiul reprezentativităţii epigrafice pentru Dacia devine deosebit de interesant în
contextul anomaliilor pe care provincia le prezintă. Indiferent de tipul de analiză şi de modul în
care cuantificarea este făcută, Dacia se remarcă printr-o serie de particularităţi, printre care cea
mai stringentă şi mai evidentă poate este lipsa numelor autohtone din epigrafie. L. Balla remarca
că Dacia se manifestă epigrafic ca o provincie de colonişti, cu o romanizarea superficială a
populaţiei locale82. În cadrul acestei teme de discuţie, spinoasă prin natura sa, consider că ar fi

77
Hopkins 1966, 261.
78
Vezi Sinobad 2005, 179 pentru un studiu de caz întreprins pe Salona.
79
Hopkins 1966, 262 dă o proporţie de 63 soţi : 100 soţii, pe eşantionul său de 7.000 de inscripţii.
80
Henry 1959 întreprinde un studiu privind „reprezentativitatea epigrafică” pe pietrele de mormânt datate 1833-1834
dintr-o comunitate franceză. În timp ce registrele civile îi dezvăluie o mortalitate infantilă mare (40%) şi rate de
mortalitate echilibrate la adulţii de ambele sexe, pietrele tombale ar fi sugerat rezultate din acelaşi tipar ca cele ale
epocii romane. Şi la creştinii din secolul al XIX-lea, copiii mici nu sunt decât rar comemoraţi cu monumente
durabile, iar procentul deceselor femeilor între 15-34 de ani este mai mare cu 50% după monumentele funerare, decât
în registrele civile.
81
Woolf 1998, 99.
82
Balla 1987.

86
oportune câteva consideraţii cu privire la epigrafia marginală, definirea ei corectă şi manifestările
vizibile ale unor elite marginale83 ale provinciei.
Epigrafia a fost şi este considerată una dintre manifestările cele mai relevante şi mai
individualizatoare ale civilizaţiei mediteraneene clasice, respectiv greco-romane. Existenţa unui
monument epigrafic din piatră în interiorul graniţelor Imperiului Roman este interpretată
întotdeauna ca un semn al aderenţei la cultura Imperiului şi – dacă este cazul – al romanizării.
Epigrafia nu este asociată în mod obligatoriu cu limba latină, dar îşi găseşte formele potrivite în
limbile „culte” ale epocii, respectiv latina şi greaca. Chiar acceptând aceste afirmaţii – aproape
axiomatice chiar şi în istoriografia contemporană – trebuie să ne ridicăm problema limitelor reale
ale manifestării epigrafice în lumea romană şi implicit a epigrafelor ca surse istorice cu valoare
generală şi putere de generalizare. Voi încerca în continuare să surprind măsura în care există cu
adevărat, în Dacia, o epigrafie în piatră a claselor sociale inferioare, sau dacă este preponderent
vorba despre manifestări ale unei elite terţe foarte diferite, din toate punctele de vedere, faţă de
structurile elitare pe care ne-am obişnuit să le definim ca atare şi care, în miezul straturilor
signifiante doar din punct de vedere cantitativ ale societăţii, caută căi de ascensiune şi integrare84.
A defini marginalitatea, pentru societăţile secolului al XX-lea sau ale oricărei epoci
trecute, este o sarcină indiscutabil dificilă. Marginalitatea se împarte în marginalitate spaţială şi
marginalitate socială, cele două putând deseori interfera. Evident, în cazul de faţă, cea care ne
interesează este marginalitatea socială, marginalitatea geografică a Daciei şi particularităţile
conferite de către aceasta, caracterul ei mai militarizat decât în cazul altor provincii nefiind
fundamentale. Astfel, marginalitatea socială se axează pe dimensiuni umane legate de religie,
cultură, demografie, structură socială (clasă/castă, ierarhie, etnie, sex etc.) şi duce la inegalitate,
excludere, nedreptate socială, segregare spaţială şi vulnerabilitate ca stare generală 85. În ciuda
tendinţei existente uneori în definirea lor, grupurile marginalizate social nu trebuie în mod
automat să fie inferioare şi numeric. Marginalizarea poate surveni din cele mai variate motive; ea
poate fi externă sau poate ţine de propria voinţă a celui ce devine marginal. În acest al doilea caz,

83
O parte a demersului ştiinţific din rândurile de mai jos este deja edită (Varga 2010a).
84
Îmbrăţişarea completă a culturii romane doar de către elită şi unele grupuri distincte ale societăţii, în timp ce
marele mase participă doar pasiv la fenomenul de aculturaţie, a fost stipulată de către Millett 1990 pentru cazul
Britanniei şi prezentată mai nuanţat pentru Gallia de Woolf 1998.
85
Pentru o definire amplă a marginalităţii şi o bibliografie consistentă a fenomenului, vezi Gurung, Kollmair 2005
(disponibil on-line la adresa: http://www.nccr pakistan.org/ publications_pdf/ General/ Marginality.pdf, accesată la
20 mai 2010).

87
avem auto-marginalizarea ca modalitate de exprimare a sinelui şi de integrare în altă formă, în
condiţiile inadaptabilităţii la normele curente şi prin mijloacele general valabile ale societăţii.
În cadrul societăţii romane provinciale, poate mai mult decât în Evul Mediu sau în epocile
pre-modernă şi modernă europene, marginalizarea – şi structurile elitare totodată – sunt
comparabile cu cele existente în societatea occidentală a secolelor XX-XXI. Altfel zis, cu puţine
excepţii, atât clasele marginale cât şi cele elitare sunt profund multistratificate, dispuse piramidal
şi totodată în cercuri tangente, intersectabile în unele cazuri şi concentrice în altele, şi pretabile la
cele mai diverse analize – din varii puncte de vedere.
Trebuie să menţionez din start că analizele şi exemplele statistice pe care le voi oferi nu
au pretenţia de a fi exhaustive, respectiv de a opera cu toate datele epigrafice edite ale Daciei sau
de a prezenta toate cazurile posibil relevante. Ele au fost alese deoarece le consider în mod sigur
relevante şi posibil reprezentative. Precizez şi faptul că toate studiile de caz şi exemplificările se
vor referi la epigrafia majoră, în piatră, deoarece am considerat că doar aceasta este edificatoare
ca manifestare epigrafică cu rol social; diplomele militare, tăbliţele cerate sau instrumenta nu ţin
de auto-reprezentare, ci de domeniul juridic şi de cel al necesităţii imediate, ceea ce impune
judecarea şi interpretarea lor după canoane diferite.
Am folosit mai sus termenul de „elită terţă”, elită de al treilea rang. Pentru a-l explica şi
mai ales justifica, voi încerca să enumer şi să exemplific categoriile elitare ale provinciei Dacia,
aşa cum le înţeleg în acest moment. În primul rând, foarte evident, avem acea power elite86,
formată din guvernatorul provinciei, legaţii legiunilor şi alţi senatori care au funcţii oficiale în
Dacia87. Ei sunt elita nelegată organic de teritoriul provinciei care este, în fond, „de la sine
înţeleasă”, elita situată mult deasupra puterii locale propriu-zise şi a cărei influenţă şi poziţie nu
au nevoie de confirmare imediată. Urmează apoi elitele provinciale, aici putând fi încadrate
elitele politice, economice şi militare care rezidă în Dacia. Până unde coborâm cu încadrarea unor
personaje în cadrul elitei locale? Răspunsul este într-o oarecare măsură subiectiv, dar pare just a
încadra în această categorie cetăţenii care au funcţii oficiale – politice, militare, religioase şi până
la un anumit punct şi administrative – în cadrul structurilor romane. Asumarea unui rol social,
uneori şi politic, pe plan local propulsează un cetăţean roman în rândurile elitei locale, diversă şi

86
Definirea „clasică” a power elite o dă Wright Mills 1956. Construite în cadrul sociologiei americane şi adaptate la
realităţile societăţii americane postbelice, paradigmele lui Mills pot fi transpuse, cu ajustările de rigoare, în
majoritatea societăţilor şi epocilor istorice.
87
Vezi Piso 1993b.

88
ea şi – desigur – diferită de la o provincie la alta88. Desigur şi în cadrul elitei provinciale există
mai multe nivele de stratificare şi ramificare, puterea efectivă şi influenţele membrilor ei fiind
variate, atât ca natură, cât şi ca „intensitate”. Teoretic şi canonic aici se termină, în plan vertical,
păturile elitare. O societate precum cea provincială romană pare însă mult mai complexă şi mai
variată. Astfel, definirea şi delimitarea clasei (claselor) elitare sunt direct legate de unghiul
privitorului, de punctul de plecare al analizei. Privind din vârful piramidei sociale, este greu a
accepta existenţa unor grupuri (pseudo-) elitare situate sub elitele secunde, de rang provincial.
Chiar acceptate de facto, puterea şi statutul lor par derizorii şi probabil în epocă erau tratate ca
atare de către clasele superioare. De la baza piramidei socio-juridice însă, de unde îmi propun să
privesc în cadrul acestei cercetări, nivelele de putere se arată a fi mult mai numeroase, iar
diferenţierile de statut sunt fine, sugerând existenţa unei societăţi profund multistratificate,
nicidecum a unor mase amorfe care stau la baza piramidei şi care se manifestă mai mult sau mai
puţin unitar.
Studiind o clasă inferioară provincială a Imperiului Roman, cea dintâi remarcă, generată
de prima impresie, este aceea legată de existenţa unei epigrafii marginale destul de bogate.
Sursele epigrafice sunt uneori surprinzător de numeroase şi de diversificate, iar acest fapt
conduce înspre concluzia că epigrafia majoră – în piatră – este adoptată, ca manifestare, pe scară
largă de către membrii tuturor nivelelor societăţii. Un studiu mai atent şi aprofundat însă ridică o
serie nouă, chiar dacă nu neapărat neaşteptată, de probleme. Astfel, cuantificând epigrafele şi
analizându-le statistic, se evidenţiază susceptibilitatea existenţei unor foarte mari discrepanţe
între realitatea epigrafică şi cea demografică, reală, a epocii. Acest detaliu apare ca firesc din
perspectivele pragmatice ale chestiunii: pentru clasele insignifiante politic, nevoia socială de a
ridica un monument era mai mică, efortul financiar făcut în acest sens era resimţit ca fiind mai
mare, la fel cum, în unele cazuri, probabil, nu exista o cultură epigrafică, o religiozitate care să
aibă nevoie de această cale de exprimare şi/sau o tradiţie familială în acest sens. Rezultatele
acestea aduc în prim plan întrebările fireşti legate de cine sunt cei care ridică totuşi monumente
epigrafice în aceste medii sociale şi care sunt motivaţiile lor.
O problematică foarte importantă şi în acelaşi timp foarte complexă şi complicată, care
trebuie discutată dar care nu poate fi tranşată printr-o concluzie general valabilă, este cea a
monumentului în sine. Mă refer aici la tipul monumentului, la semnificaţia monumentului votiv

88
Ardevan 1998b, 166.

89
în comparaţie cu cel funerar (discut doar aceste tipuri de monumente deoarece celelalte, liste sau
monumente cu inscripţii onorifice de pildă, sunt insignifiante pentru cazurile şi categoriile avute
în vedere, fie ca expresie a auto-reprezentării, fie numeric). Miza în discuţia de faţă constă în
corelarea valorii spirituale a monumentului cu cea de indicator vizibil şi într-o oarecare măsură
epatant al poziţiei socio-economice. Întrebarea care se ridică este: care dintre cele două tipuri de
monumente primează ca religiozitate – implicit sinceritate – a impulsului primar? Analizând
situaţia, o decantare social – religios nu se poate face cu rezultate absolute în cazul niciunuia
dintre tipurile de monumente examinate şi comparaţia dintre ele nu poate fi tranşantă. Rolul
primordial al unui monument epigrafic şi semnificaţia pe care el o are pentru cel care l-a ridicat
nu poate fi stabilit decât uneori, în anumite cazuri particulare, funcţia socială îmbinându-se, la
cazul general, cu cea privată, spirituală89.
În continuare voi încerca să ofer exemplele a câteva eşantioane epigrafice diferite din
Dacia, pentru a vedea în ce măsură se manifestă prin intermediul lor o elită de rang terţ sau dacă
ele sunt expresia reală a unei epigrafii marginale.
Primul caz pe care îl voi lua în calcul – cel mai relevant şi mai oportun din Dacia, în varii
situaţii şi din foarte multe puncte de vedere – este cel al epigrafiei Roşiei Montane90. Comunitate
peregrină, formată după cucerirea romană din mineri illyri colonizaţi cu scopul de a exploata
resursa de aur locală, Alburnus Maior este aşezarea care ne oferă cea mai intimă viziune asupra
unor pături socio-juridice din eşaloanele inferioare ale societăţii romane. Datele referitoare la
această comunitate vor fi detaliate corespunzător într-un capitol următor, însă câteva remarci de
ordin general sunt obligatorii şi în contextul de faţă. Caracterul italic al zeilor adoraţi, limba
preponderent latină a inscripţiilor, procentul însemnat de cetăţeni atestaţi de către toate sursele
locale existente, precum şi adoptarea pe scară relativ restrânsă a epigrafei funerare, sunt dovezi
implicite ale unei epigrafii însuşite ca mod propriu de exprimare de către elita locală a
comunităţii miniere, fie ea economică, socială sau juridică. Preponderenţa numelor italice în
rândul epigrafelor funerare indică o doar vagă asimilare a manifestărilor socio-religioase romane
de către illyrii de la Alburnus, acelaşi rol demonstrativ jucându-l şi numărul foarte mic de zei
vestici ne-latini adoraţi prin monumente votive epigrafe.

89
În mod esenţial, monumentele modelează peisajul vizual, ceea ce face ca funcţia lor extrinsecă să existe dincolo de
dorinţa primară a dedicantului sau defunctului (Oliver 1998, 7).
90
Pentru inscripţiile pe piatră de la Alburnus Maior vezi Ciongradi 2009.

90
 Al doilea studiu de caz pe care îl voi întreprinde se referă nu la o comunitate, ci la
categoria juridică care face obiectul principal al acestei cercetări: peregrinii. Ei constituie, de la
sine înţeles, o clasă de margine – chiar dacă nu neapărat marginală – a societăţii romane, fie ea şi
provincială. Mi se pare exagerat a afirma că ei sunt o clasă „marginală” datorită existenţei
comunităţilor peregrine, care beneficiază de o oarecare autonomie şi care nu sunt neapărat
defavorizate în statul roman, precum şi datorită numărului lor mare într-o provincie precum
Dacia, dar şi în general, la scara Imperiului.
Voi începe prezentarea realităţilor pe care epigrafia peregrinilor le încheagă printr-o serie
de date cantitative. Epigrafic, peregrinii reprezintă 15% dintre personajele atestate în Dacia,
procent care sugerează o subreprezentare mai mult decât consistentă (vezi Grafic I). Statistica
aceasta este parţial „perturbată” de incertitudinea datării unui număr destul de însemnat de
inscripţii (ante sau post Constitutio Antoniniana) şi de dubla situaţie a militarilor încetăţeniţi prin
diplome. Cu toate acestea, dacă acceptăm relativitatea statisticii, dar şi justificarea metodologică
existentă pentru întocmirea ei, rezultatele pot fi folosite în mod constructiv în cadrul demersului
nostru. Revenind la peregrinii atestaţi, aproximativ un sfert ne sunt cunoscuţi din diplome
militare şi tăbliţe cerate – deci nu prin moduri de auto-reprezentare asumate ca atare. Punând în
mod diferit problema, este evident că ei, prin simplul fapt că apar în aceste ultime documente
menţionate, sunt peregrinii care se integrează în lumea romană prin sistemul ei juridic în cazul
tăbliţelor cerate, sau sunt deja cetăţeni în momentul în care îi cunoaştem epigrafic – în cazul
diplomelor militare. Excluzându-i totuşi pe aceştia, pentru a ne raporta în continuare la mijloace
de auto-reprezentare, rămânem cu un procent şi o cifră chiar mai mici. În mod firesc, înălţarea
unui monument era legată şi de un oarecare sentiment de mândrie, personală sau familială. Dacă
aceasta nu este conferită de o proaspătă încetăţenire91 şi dacă statutul juridic inferior nu este un
impediment în calea manifestării publice, trebuie să acceptăm că cei care pun aceste monumente
nu sunt reprezentaţii ordinari ai categoriei lor. Este foarte greu să spunem în ce măsură
personajele cunoscute epigrafic sunt un eşantion reprezentativ, însă, cu toate erorile de
interpretare luate în calcul, este clar că nu marea masă a peregrinilor înalţă inscripţii, aşa cum am
văzut şi la Alburnus Maior.
În privinţa peregrinilor atestaţi, Dacia prezintă particularitatea menţionată şi mai sus,
relevantă pentru studiul de faţă, legată de originea etnică a numelor lor. În timp ce în alte

91
Meyer 1990, 95.

91
provincii europene92 majoritatea numelor peregrine are origini locale pre-romane, în Dacia nu se
poate nici discuta despre aşa ceva. Ipoteza dispariţiei onomasticii dacice în provincie este
neplauzibilă. Şi chiar dacă acceptăm preluarea pe scară largă a onomasticii latine la a doua
generaţie după cucerire, aceasta tot nu vine ca o explicaţie suficientă pentru lipsa completă a
numelor dacice. Existenţa unor nume dacice specifice nu poate fi negată la scara Imperiului93.
Indiferent de explicaţiile care se pot găsi acestui fenomen, se pare că o oarecare rezistenţă la
aculturaţie a populaţiei native, chiar o ostilitate resimţită poate după încheierea ceva mai dură
decât era necesar a conflictului armat, nu poate fi negată la modul absolut94. Absenţa totală a
numelor definibile ca „dacice”95 sugerează poate mai mult decât orice caracterul cvasi-elitar al
epigrafiei provinciei Dacia, în ansamblul său96.

Grafic I. Ponderea epigrafică a categoriilor juridice în Dacia.

Dintre inscripţiile peregrinilor, aproximativ a cincea parte, după cum am văzut, au

caracter militar, deci aparţin din start acelora dintre peregrini care sunt cel mai bine integraţi

92
Vezi, ca exemple, Noricum (Alföldy 1974, 86) şi Gallia Narbonensis (Chastagnol 1990, 61).
93
Cel mai relevant studiu în acest sens este Dana 2003.
94
Oltean 2007, 223.
95
Folosesc termenul „absolut” fără a-l scăpa din vedere pe Decebalus Luci de la Germisara (No. 189). Chiar dacă
autorii primei publicări a inscripţiei (Piso, Rusu 1990, 13–14) consideră că personajul este peregrin şi că numele îi
vădeşte originile dacice, consider că atât statutul servil (deşi pe o piesă cu caracter atât de intim este improbabil să fi
fost trecut numele stăpânului), cât şi numele neancorat într-un fundal etnic real sunt posibilităţi demne de luat în
calcul.
96
Despre dispariţia elitei dacice şi implicit a manifestărilor sale după formarea provinciei, vezi Piso 2008b, 316-317;
Ruscu 2004, 82.

92
structurilor romane. În cadrul acestei categorii, dintre monumentele ale căror dedicanţi îi
cunoaştem, peste jumătate sunt ridicate de „grade” militare.
Având în vedere toate aspectele expuse mai sus, consider că epigrafia peregrinilor din
provincia Dacia aparţine într-o destul de mare măsură unei mici elite, având o valoare redusă,
foarte discutabilă, de eşantion reprezentativ.
Un alt eşantion epigrafic care merită analizat, rămânând în sfera categoriilor juridice, este
cel al inscripţiilor sclavilor din provincia dunăreană. În epigrafia Daciei, ei sunt reprezentaţi
printr-un procentaj insignifiant de aproximativ 2%. Dintre aceştia, marea majoritate sunt
puternicii sclavi imperiali, care ocupă funcţii de stat, care sunt elemente nete de romanizare în
orice provincie şi pentru care cultura latină este, în fond, personală, nu adoptată97. Sclavii
imperiali sunt elita absolută a categoriei juridice servile, iar celelalte cazuri de inscripţii ridicate
de şi pentru personaje cu acest statut nu pot fi generalizate în niciun fel, ele fiind determinate de
particularităţile unei minorităţi din rândul sclavilor.
În fine, voi face şi câteva remarci privind epigrafia feminină a Daciei. În cazul în care nu
avem precizări epigrafice suplimentare, este adesea greu să stabilim, pe baze pur onomastice,
statutul social şi chiar juridic al unei femei. Din datele pe care le-am avut la dispoziţie pentru
Dacia98, am dedus că numele feminine provenite din inscripţii ridicate de către sau pentru femei
reprezintă aproximativ 10% din onomastica provinciei. Dintre acestea, în cazurile pentru care
putem delimita un statut social, marea majoritate (în jur de 70%, dacă calculele mele sunt
corecte) sunt membre ale aristocraţiei. De asemenea, foarte puţine monumente sunt votive, cele
funerare venind ca un act de pietate familială, mai mult decât ca exprimare epigrafică a unui
personaj feminin. Aceste inscripţii mortuare îşi pierd valoarea demonstrativă, fiind încadrabile în
altă categorie de manifestări socio-religioase, ele constituind, în fond, materializarea palpabilă a
unor sentimente, nu a unor forme de auto-reprezentare feminină.
Studiile de caz mai sus prezentate au încercat să analizeze măsura în care epigrafia este un
apanaj de elită sau dacă putem vorbi despre o epigrafie marginală reală, precum şi dacă distingem
în Dacia, pe baza materialului epigrafic, o elită locală care diversifică şi sub-stratifică orizontal
acele Unterschichten ale piramidei sociale a lui G. Alföldy99.

97
Mihăilescu-Bîrliba 2004b, 108.
98
Am folosit Jucan 2009. Din nefericire, structurările la care autoarea recurge fac uneori ca datele să devină ambigue
şi interpretarea lor dificilă şi riscantă.
99
Alföldy 1988, 146.

93
 Am început studierea acestui aspect plecând de la cvasi-certitudinea realităţii epigrafiei
marginale, în Dacia şi în Imperiul de limbă latină deopotrivă. Interpretarea obiectivă a
rezultatelor, privite sub aspect cantitativ, dar şi analitic, m-a adus la concluzia că, în pofida
răspândirii exprimării epigrafice pe scară largă şi la toate nivelele societăţii, se conturează totuşi o
categorie distinctă: cea care aderă la cultura romană în mai mare măsură decât restul
reprezentanţilor respectivelor categorii. Iar răspândirea „largă” a obiceiului epigrafic, apare ca
foarte relativă, atunci când noţiunea şi sintagma sunt confruntate cu datele procentuale. Fie că
exprimarea epigrafică este însuşită din motive pur sociale, fie că ea se pliază şi pe un fond
spiritual pre-existent, monumentul epigraf în piatră pare a rămâne forma de afirmare şi
reprezentare a unei minorităţi, despre care ştim că se percepe ca elitară în propriul mediu şi la
propriul nivel social şi economic.

III. 4. OBSERVAŢII FINALE

Însumând concluziile schiţate pe parcursul acestui capitol, se poate afirma că ceea ce

relevă inscripţiile nu sunt, în primul rând, date demografice, ci practici sociale şi trăsături
culturale. Întrebările pe care trebuie să ni le punem, în cazul fiecărei inscripţii în parte, dar şi în
cazul întregului, sunt legate de semnificaţia gestului de a ridica un monument din piatră, de
valenţele lui, precum şi de identitatea personajelor implicate activ sau pasiv în acest act.
Importanţa studiilor de demografie pentru antichitatea romană este dincolo de orice dubiu.
Totuşi, ceea ce am vrut să evidenţiez prin acest capitol este faptul că, pentru cercetarea de faţă,
realitatea demografică a Daciei romane nu trebuie să capete valoare de obsesie, ci rol de fundal.
Iar pe acest fundal se poate creiona o imagine corectă, amplă şi suficient de aproape de adevăr a
peregrinilor care au trăit în această provincie de graniţă a Imperiului.
În opinia mea, valoarea inscripţiei creşte atunci când încercăm să descoperim în ea
mobilurile interne şi/sau externe ale manifestării epigrafice şi să valorificăm detaliile biografice
oferite de fiecare caz în parte100. Fără a nega relevanţa şi însemnătatea cercetării statistice, la care

100
Am ales să ofer în acest sens exemplul unui epitaf excentric atât prin cantitatea informaţiilor oferite, cât şi prin
natura lor. Este vorba despre monumentul funerar al libertei Allia Potestas din Perugia, înălţat de patronul său (CIL
VI 37965, Bodel 2001, 40). Detaliile oferite aici sunt surprinzătoare, atât în ceea ce priveşte descrierea fizică a
frumuseţii femeii decedate, cât şi a modului ei de viaţă: fostul stăpân afirmă că Allia avea candida luminibus pulchris
aurata capillis / et nitor in facie permansit eburneus illae / qualem mortalem nullam habuisse ferunt / pectore et in
niveo brevis illi forma papillae / quid crura Atalantes status illi comicus ipse, dar şi că haec duo dum vixit iuvenes ita

94
voi recurge de altfel din plin în capitolele ce urmează, pledez pentru exploatarea şi fructificarea
pe cât mai multe paliere a surselor şi pentru aprecierea cât mai deplină a informaţiilor – oricum
cel mai adesea puţine cantitativ – de care beneficiem. Epigrafia nu poate fi folosită ca singură
sursă pentru reconstituiri demografice. Corelată cu arheologia însă, ea poate duce la stabilirea
unor valori relative şi comparative, cu ar fi evoluţia numerică a populaţiei unei zone (creşteri şi
descreşteri).
În ridicarea unei inscripţii, dorinţa de individualizare pare a prima în Dacia, iar obiceiul
epigrafic nu pare a fi apanajul maselor largi. Chiar dacă uneori este greu pentru noi să identificăm
în ce constă statutul lejer superior al celui care înalţă o inscripţie101, datele prezentate deja ne fac
să credem că de cele mai multe ori este vorba despre o astfel de poziţie.
Acest capitol a avut rolul de a trasa o linie metodologică pentru studiul peregrinilor din
Dacia. Ceea ce am vrut să evidenţiez în paginile lui este necesitatea unor analize cantitative în
studierea diferitelor aspecte legate de categoria juridică în discuţie, dar mai ales necesitatea
definirii în acest caz a reprezentativităţii epigrafice. Demersul ştiinţific mi-a demonstrat că
exprimarea epigrafică este la un nivel comparativ destul de ridicat în provincia dunăreană. Chiar
şi aşa, este evident faptul că acei peregrini care recurg la această formă de manifestare exterioară
a culturii romane sunt, din varii puncte de vedere, remarcabili în cadrul marii mase de necetăţeni
ai provinciei.

rexit amantes / exemplo ut fierent similes Pyladisque et Orestae / una domus capiebat eos unusque et spiritus illis /
post hanc nunc idem diversi sibi quisq(ue) senescunt. Fără a încerca să afirm că detaliile oferite de multe inscripţii
sunt atât de „spumoase” ca acestea, vreau să subliniez valoarea acestui epitaf tratat ca şi caz aparte, în comparaţie cu
informaţia seacă pe care o oferă (dedicant, relaţie cu defunctul, onomastica etc.)
101
Voi da un exemplu elocvent, deşi din mai multe puncte de vedere îndepărtat faţă de realităţile discutate în această
lucrare: în 256, un cavaler din Thignica dedică un templu lui Neptun, pentru sănătatea lui Gallienus (AE 2006,
17629, iar pentru comentariul inscripţiei vezi şi Le Roux 2010, 116-117). Interesant este faptul că personajul, evident
nu dintr-o familie neînsemnată a oraşului, ţine să îşi menţioneze şi tribul – Papiria. Acest detaliu este relevant, iar
recurgerea la menţiunea respectivă se justifică probabil prin faptul că în Thignica, singurele triburi atestate sunt
Arnensis şi Quirina. Astfel, asumându-şi apartenenţa la tribul lui Traian, atipic în comunitatea sa, acest cavaler se
individualizează încă odată, independent de actul său major de evergetism.

95
 CAP. IV. IMAGINEA DE ANSAMBLU A
PEREGRINILOR DIN DACIA

IV. 1. PREAMBUL

Capitolul de faţă urmăreşte realizarea unei prezentări detaliate şi comprehensive a

peregrinilor din Dacia. Identificarea lor s-a făcut, după cum afirmam şi în paginile precedente, pe
criterii onomastice, iar analizele întreprinse au menirea de a duce la o cât mai bună înţelegere a
acestei categorii şi a manifestărilor prin care ea se remarcă în Dacia.
Sursele epigrafice au fost privite critic pe întreg parcursul cercetării, din cauza
caracterului incomplet sau neclar al unora dintre ele. Unele nume, deşi asupra lor planează o serie
de incertitudini, au fost incluse în catalog ca făcând parte din onomastica peregrină; aceste cazuri
vor fi discutate într-o secţiune aparte, unde voi prezenta toate exemplele atipice dintr-un punct de
vedere sau altul şi voi insista asupra fiecăruia. Altele, asupra cărora dubiile au fost majore, nu au
fost introduse în varianta finală. De asemenea, consider că marea majoritate a numelor provenite
de pe instrumenta sunt mult prea nesigure pentru a fi trecute în categoria onomasticii peregrine.
Există în cazul lor un dublu semn de întrebare: în primul rând, de cele mai multe ori nu putem
spune dacă numele aparţine unui locuitor al Daciei sau nu (cazuri precum ale lui Proculus şi
respectiv – de cealaltă parte a „baricadei” – Fortis, sunt excepţionale) şi nici nu avem certitudinea
că, în cazul existenţei unui tria nomina el ar fi fost ştanţat în locul cognomenului mai scurt şi mai
potrivit ca marcă individualizatoare.
Din start, după o privire superficială asupra catalogului, se pot observa câteva
particularităţi. În primul rând, proporţia foarte mică a inscripţiilor din mediul rural. Apoi,
numărul considerabil al peregrinilor care sunt legaţi într-un fel sau altul de armata Daciei. Şi nu
în ultimul rând, cantitatea enormă de informaţie pe care ne-o furnizează situl de la Alburnus
Maior. Toate aceste afirmaţii vor fi reluate şi demonstrate, la momentul potrivit, prezentându-se
calculele aferente şi procentele concrete rezultate din ele. În această etapă introductivă, vreau

96
doar să explic motivaţiile metodologice ce au condus la structurarea de faţă a lucrării. Astfel,
capitolul în curs va oferi o imagine de ansamblu asupra tuturor peregrinilor din Dacia şi a ceea ce
aduc ei în viaţa socială, religioasă, economică etc. a provinciei. Capitolele următoare vor avea
rolul unor studii de caz extinse cu privire la peregrinii din mediul militar şi la cei de la Alburnus
Maior. Fără a îi exclude în vreun fel din tabloul general, consider că aceste categorii au nevoie de
o atenţie deosebită, precum şi de o relativă delimitare şi separare faţă de marea masă.
Chestiunea peregrinilor trebuie abordată cu deschidere şi în acelaşi timp cu speranţe
realiste în privinţa rezultatelor. Nu voi mai insista asupra valorii şi valenţelor rezultatelor
statistice şi a calculelor cantitative; precizez doar că am folosit aceste metode cu luciditate şi le-
am interpretat rezultatele cât mai nuanţat, astfel încât sfera de informaţii obţinute din – puţinele,
în definitiv – surse să devină cât mai largă. În egală măsură, am încercat constant, în măsura
posibilului, să fac comparaţii cu imaginea globală a personajelor atestate în Dacia, precum şi între
variile categorii de peregrini. Unele idei lansate pe parcursul lucrării vor fi speculative, sau vor
avea doar titlu informativ, nepermiţând trasarea de concluzii generale întemeiate şi valide. Chiar
şi aşa, respectivele observaţii nu vor fi trecute sub tăcere, deoarece valoarea cazului individual nu
trebuie negată sau ignorată.
Aspectele asupra cărora mă voi concentra în continuare sunt cele din care am considerat
că se pot extrage concluzii cât mai solide şi care sunt informaţional bogate. Voi încerca pentru
început să sintetizez datele cantitative principale ce îi privesc pe peregrini: mă refer aici la
ponderea lor în diverse medii, precum şi la câţiva indicatori demografici, care vor fi prezentaţi şi
analizaţi. De asemenea, vor fi discutate tipurile de surse şi voi încerca să determin relevanţa
fiecărei categorii de surse epigrafice în parte. Poate cel mai complex şi mai pasibil de interpretare
domeniu de studiu inclus în lucrarea de faţă este cel al onomasticii. Studiile care vor fi întreprinse
vor fi atât generale (realizarea unei statistici a „etniei” numelor, de exemplu), cât şi axate pe
explicarea şi discutarea unor cazuri particulare. Evident, deosebit de interesantă ar fi abordarea
problemei genealogiilor, însă din păcate aceste stemmata rămân obscure pentru păturilor sociale
inferioare.

97
 IV. 2. STUDII CANTITATIVE

În capitolul anterior am încercat să delimitez aria de competenţă şi să demonstrez

relevanţa pe care studiile cantitative o au în cazul cercetării unei categorii juridice inferioare,
precum peregrinii. Menţinându-mi opinia că epigrafia ne vorbeşte despre anumite şi diverse
detalii legate de reprezentativitatea epigrafică în mai mare măsură decât cea în care ne oferă
eşantioane de studiu pentru cercetări viabile de demografie, voi încerca în continuare să prezint şi
să explic datele cantitative majore pe care epigrafia peregrinilor din Dacia ni le pune la dispoziţie.
După cum am arătat deja în capitolul anterior, personajele de condiţie peregrină atestate în
inscripţii însumează în jur de 15% din totalul numelor înregistrate în onomastica Daciei. În cadrul
grupului, peregrinii asociabili în mod explicit mediului militar ajung la un procentaj de 25%.
Numele atestate la Alburnus Maior constituie 28% din total. Desigur, aceste valori sunt enorme şi
de aceea este corect a le detalia şi în capitole separate.
Unul dintre demersurile pe care le-am întreprins pe parcursul cercetării a fost stabilirea
ponderii peregrinilor urbani şi rurali. Pare evident faptul că marea majoritate a peregrinilor trăia
în mediul rural al Daciei, la fel cum pare evident că cei care se manifestau epigrafic trăiau cu
preponderenţă în oraşe sau în mediul militar bine romanizat şi dornic de integrare în structurile
sociale şi culturale fireşti ale Imperiului. Prin mediu rural înţeleg toate aşezările care sunt plasate
în afara centrelor urbane în sine, chiar dacă unele dintre ele fac parte din territoria unor oraşe. În
aceste condiţii, separarea dorită este foarte greu de înfăptuit din varii raţiuni metodologice. În
primul rând, este necesar a ne decide asupra surselor pe care le considerăm valide: luăm în calcul
toţi peregrinii atestaţi, indiferent de forma atestării, sau ne referim doar la manifestările epigrafice
voite? Apoi, peregrinii care sunt asociaţi cu armata trăiesc în marea lor majoritate în aşezări
rurale, dar este corect să nu îi diferenţiem de ceilalţi peregrini din mediul rural? Şi în ultimul
rând, unde se plasează cazul atipic al aşezării de la Alburnus Maior? Încercând a oferi răspunsuri
la aceste întrebări, am ales, în primul rând, să mă refer doar la manifestările epigrafice voluntare,
excluzând documentele juridice (respectiv diplomele militare şi tăbliţele cerate). Indiferent de
asocierea lor cu mediul militar, manifestările epigrafice din aşezările rurale aferente castrelor vor
fi catalogate ca atare, deci ca parte integrată a mediului rural al Daciei. Cât despre situaţia aparte
a săpăturilor de la Roşia Montană, ea face parte, în fond, din hazardul istoric general care
dictează asupra oricăror descoperiri arheologice. Astfel, aşezarea va fi considerată pur şi simplu

98
parte integrantă a peisajului epigrafic al Daciei, fără a se face în cadrul analizei curente vreo
menţiune aparte. Procentajele rezultate sunt într-o oarecare măsură surprinzătoare: 55% dintre
peregrinii Daciei se manifestă în mediul rural. Raportul este relativ neaşteptat deoarece ne-am fi
putut aştepta la un decalaj mai mare, respectiv la o manifestare mai masivă a peregrinilor ce
trăiau în oraşe. Cu toate acestea, se pare că peregrinii rurali adoptă şi ei, pe scară suficient de
largă (în cadru comparativ, desigur, nu absolut) obiceiul epigrafic şi recurg la el în într-o măsură
destul de mare.
Datele obţinute mai sus trebuie combinate cu cele rezultate din câteva studii de caz, făcute
pe o serie de aşezări, pentru a putea fi corespunzător procesate. În acest sens, voi prezenta
raporturile dintre peregrini şi cetăţeni în două dintre oraşele principale ale Daciei, Apulum şi
Ulpia Traiana Sarmizegetusa – făcând referire şi la situaţia statistică înregistrată la Porolissum –
şi în trei aşezări cu statut rural, foarte diferite atât în epoca romană, cât şi din punctul de vedere al
cercetării lor ulterioare. Este vorba despre Gherla, Arcobadara şi Alburnus Maior. Am ales aceste
localităţi şi datorită faptului că repertoriul lor epigrafic este cel puţin de nivel cantitativ mediu,
neconsiderând relevantă întreprinderea unei cercetări de acest fel pe situri care oferă până în
momentul de faţă doar câteva inscripţii. Din aceste estimări vom obţine o imagine la scară mică a
manifestării peregrinilor în medii diverse şi în raport cu epigrafia cetăţenilor (şi a sclavilor, unde
este cazul, deşi aceasta din urmă este destul de irelevantă). Astfel, la Apulum, sit bine documentat
şi cu o epigrafie bogată, avem 12% peregrini, 87% personaje de statut cetăţenesc şi 1% de
condiţie servilă. La Sarmizegetusa, de unde, din nefericire, ni s-a păstrat o cantitate mult mai
mică de inscripţii, sunt atestaţi doar 8% peregrini, tot 87% cetăţeni şi 5% sclavi. Pentru
Porolissum, studiul prosopografic al Adelei Paki1, deşi destul de vechi, este încă de actualitate;
deşi între timp au mai fost descoperite o serie de inscripţii numărul lor nu este covârşitor, iar
conţinutul nu pare a schimba imaginea globală a locuitorilor aşezării. Chiar dacă autoarea nu
delimitează peregrinii de cetăţeni, cei dintâi par a constitui aproximativ 40%, cifră datorată cel
mai probabil prezenţei militare auxiliare de aici – şi care lipseşte din celelalte două centre
prezentate mai sus. Trebuie să remarcăm totuşi că raportul de 4:1 indicat de aceeaşi cercetătoare2
pentru situaţia onomastică cetăţeni : peregrini pentru centrele urbane în general pare a fi nerealist.
În fapt, acest raport ar putea, în unele cazuri, să se suprapună peste o realitate demografică, însă

1
Paki 1988b.
2
Paki 1996, 285.

99
este destul de departe de cea epigrafică. Desigur, concordanţa dintre procentele cetăţenilor
atestaţi epigrafic este o pură coincidenţă, importante nefiind cifrele exacte, ci raportul care se
poate stabili între ele.

Grafic II. Ponderea prezenţei epigrafice a peregrinilor.

Continuând demersul, la Arcobadara am ajuns la un procent final de 19% peregrini3.

După cum se poate observa, prezenţa peregrină este mai bine simţită decât în cele două mari
centre urbane – detaliu firesc în condiţiile în care aici nu exista o elită puternică economic de
nivelul celei orăşeneşti şi în acelaşi timp, posibilităţile materiale ale soldaţilor din ală erau
superioare celor a marii majorităţi a peregrinilor urbani. La Gherla, situaţia este uimitoare: 51%
dintre personajele atestate au statut peregrin, iar dintre celelalte aproape 3% sunt incerte din
punctul de vedere al condiţiei juridice din cauza stării foarte proaste de conservare a
monumentelor. Trebuie precizat că o bună parte dintre peregrinii cuantificaţi aici fac parte din
lista de nume CIL III 294* (No. 12), care a fost considerată falsă de către Domaszewski, dar a
cărei autenticitate a fost ulterior probată de către Ornstein4. În niciuna dintre localităţile de mai

3
Cifra este cu un puţin peste 1% mai mică decât cea înaintată de Nemeti 2010b, 399.
4
Pentru o detaliere a demersului, vezi Russu 1964, 480-481.

100
sus nu au fost identificate persoane cu statut servil indubitabil. La Alburnus Maior, aproximativ
70% dintre cei atestaţi pe monumente epigrafe din piatră sunt peregrini. Menţionez că valorile,
atât în cazul peregrinilor, cât şi al cetăţenilor, sunt diminuate doar cu câteva procente în cazul
tăbliţelor cerate – procente care în genere se „realocă” sclavilor menţionaţi. Astfel, concordanţa
surselor, precum şi abundenţa lor, sugerează posibilitatea ca această pondere să corespundă, cel
puţin într-o oarecare măsură, celei demografice.
Acest studiu comparativ este interesant deoarece ne vorbeşte despre manifestări locale,
despre cazuri particulare, dar ne dă şi o imagine de ansamblu asupra peisajul epigrafic al Daciei.
În mediul urban, peregrinii apelează destul de timid la procedeele epigrafice de auto-reprezentare,
probabil datorită statutului social neînsemnat în cadrul aşezării. În mediul rural însă, asociat sau
nu cu prezenţa militară, ei se manifestă ceva mai viguros. Preeminenţa elementului peregrin la
Gherla apare ca neaşteptată, dar ea se bazează în mare măsură pe de o parte pe o descoperire
singulară şi pe de altă parte, pe relativa penurie generală. Dacă piesa menţionată ar fi scoasă din
calcul (din punctul meu de vedere, acest act nu ar fi justificabil; piesa nu pare a fi falsă şi este
suficient de complexă pentru a ne face să considerăm că, acolo unde era cazul, a fost trecut şi
nomen-ul), procentul peregrinilor din Gherla ar reveni la un „normal” 24%. Această piesă însă ne
aduce un plus consistent de informaţii privind aşezarea de la Gherla, iar faptul că aceste câteva
personaje şi-au scris numele pe o cărămidă aşezată în substrucţia thermae-lor nu este complet
lipsit de relevanţă. Deşi nu îi cunoaştem valenţele, gestul are semnificaţie aproape magică, legat
fiind de puterea cuvântului scris şi de însemnătatea conservării numelui personal.
Trecând peste cazul particular asupra căruia am zăbovit mai sus, remarcăm exprimarea
epigrafică deloc de neglijat a peregrinilor. La Alburnus Maior, situaţia este deosebit de fericită,
deoarece există posibilitatea ca aici să ni se releve raportul real dintre cetăţeni şi peregrini,
existent în epocă romană într-o aşezare rurală de statut peregrin. Nu trebuie ignorată nici
reprezentativitatea epigrafică din oraşe, unde în jur de 10% din inscripţii înseamnă o valoare
absolută mare.
Dacă în mediile rurale discutate am precizat deja care sunt personajele ce înalţă inscripţii,
trebuie spus că în cazul peregrinilor atestaţi în oraşe nu se poate remarca niciun fel de unitate.
Câţiva dintre ei sunt militari sau fac parte din familii de militari, însă constituie o minoritate.
Inscripţiile funerare şi cele votive sunt în proporţii relativ egale, dedicanţii, în cazul celor
funerare, sunt în relaţii diverse şi diferite cu defuncţii, iar zeii pentru care se înalţă monumentele

101
votive sunt şi ei variaţi. De asemenea, menţiunile suplimentare de pe inscripţii nu sunt
numeroase, deosebit de relevante în contextul de faţă sau unitare în vreun fel. Astfel, în stadiul
actual al cercetărilor nu se poate vorbi despre o grupă sau o categorie a peregrinilor urbani,
aceştia fiind, mai curând, o multitudine de cazuri particulare.
Concluzionând, reprezentarea epigrafică a peregrinilor din Dacia este suficientă – chiar
dacă prin excelenţă minoritară în raport cu cea a cetăţenilor – pentru a permite o serie de analize
ulterioare. În egală măsură, procentele mici trebuie să ne atragă din nou atenţia că doar o mică
parte a acestei categorii adoptase obiceiul epigrafic roman.
O întreprindere de mai mică relevanţă, dar nu complet neînsemnată, este cea a
determinării cantitative a onomasticii feminine din cadrul categoriei peregrinilor. Aceasta ridică o
serie de probleme suplimentare faţă de onomastica masculină. În principiu, fără alte detalii oferite
de epigrafă sau asocieri cu membri ai familiei, este greu a deosebi o femeie de statut peregrin de
o cetăţeană; în suficient de multe cazuri, planează dubii asupra statutului juridic al femeilor
atestate epigrafic. Tocmai de aceea, mai multe nume pasibile de a aparţine unor femei peregrine
au fost în final eliminate datorită marjei prea mare de eroare ce intervenea în cazul lor, iar altele
au fost păstrate doar cu unele rezerve şi precizări suplimentare. În condiţiile aici descrise,
aproximativ 12% dintre peregrinii acceptaţi ca atare în baza de date aferentă lucrării de faţă sunt
femei. Nu intenţionez să intru acum în detaliile acestor inscripţii, deoarece amănuntele vor fi mai
relevante în cadrul discuţiei legate de natura şi formele onomasticii peregrine.
Un ultim studiu cantitativ pe care l-am întreprins este legat de vârstele atestate pe
monumentele peregrinilor. Pentru început, trebuie spus că acest exerciţiu are o bază fragilă,
deoarece doar 12% din totalul peregrinilor şi respectiv 16% din totalul celor atestaţi prin propria
voinţă au trecută pe monumentul funerar vârsta decesului. Nu voi încerca să trag din aceste cifre
concluzii pe care să le consider definitorii pentru întreaga categorie, dar voi încerca să observ
modul în care ei se integrează în realităţile atestate ale Daciei şi chiar ale Imperiului, precum şi
particularităţile pe care le vădesc prin aceste câteva inscripţii. Astfel, media de viaţă ne apare ca
fiind de 39,56 ani; calcularea speranţei de viaţă este inutilă în condiţiile date, demersul fiind
complet irelevant pe un eşantion atât de mic. După cum am văzut în capitolul anterior, valoarea
obţinută este destul de ridicată, plasându-se peste media de viaţă din cele mai multe provincii ale
Imperiului şi cu câţiva ani peste speranţa de viaţă la naştere calculată pentru Dacia 5. Rezultatul

5
Mihăilescu-Bîrliba 2004a, 126.

102
aduce în prim-plan necesitatea cercetării mai amănunţite a monumentelor funerare pe care vârsta
defunctului a fost inscripţionată. Pentru început, se constată că monumentele dedicate memoriei
unor soldaţi sunt puţine – în jur de 10% – şi că ele sunt înălţate de către personaje diverse (frate şi
soră6, moştenitori7, soţie8). După cum este şi firesc, aceste personaje au murit la vârste tinere,
între 26 şi 39 de ani. O altă categorie de vârstă care este producătoare indirectă de monumente
funerare este cea a femeilor tinere, comemorate de către soţi; printre peregrinii din Dacia însă,
sunt foarte puţine monumente de acest fel. De altfel, pe destul de puţine dintre inscripţiile
feminine apar menţionate vârstele şi adesea este vorba despre femei mature (peste 40 de ani),
comemorate însă tot de către soţi, sau de către copii şi soţi.
În continuare, voi prezenta tabloul mortalităţii infantile şi cel al vârstelor foarte înaintate.
Nu avem nicio vârstă înregistrată sub 10 ani, deci am putea afirma că mortalitatea infantilă
propriu-zisă nu este reprezentată pentru grupul nostru. Avem înregistrat un deces la 11 ani (fiul
este comemorat de către tată9) şi unul la 12 ani (este vorba despre o fată, dar nu cunoaştem alte
detalii10). În acest ultim caz, după ani urmează enumerarea lunilor şi probabil a zilelor, care însă
nu mai poate fi citită. Monumentele de acest fel păstrate sunt, după cum se observă, extraordinar
de puţine, dar probabil nici cifra reală a epigrafelor dedicate memoriei unor copii pre-adolescenţi
nu era ridicată11, cu atât mai mult în cadrul categoriei de care ne ocupăm. Oricum, putem fi în cea
mai mare măsură convinşi că ridicarea lor avea în primul rând mobiluri sentimentale, presiunea
sociale pentru a onora un copil dintr-o familie de condiţie relativ umilă fiind aproape
inexistentă12.
Avem şi câteva cazuri de precizări ale unor vârste foarte înaintate, însă nici acestea nu
sunt cantitativ însemnate. Pentru a nu le trece complet cu vederea, merită spus că două astfel de
vârste, ambele de 80 de ani, sunt menţionate pentru Aia Nandonis şi Andrada Bituvanits de la
Potaissa (No. 42), altele apar pe o inscripţie de la Sighişoara, în cazurile lui Talanus Dugionis
(No. 218) şi al Candidei Maximi (70 şi respectiv 90 de ani), părinţi cărora fiul sau fiii le înalţă un
monumentul funerar. Pe un monument funerar individual de la Apulum este menţionat Ingenuus
Gai (No. 142), de 75 de ani, iar cea mai înaintată vârstă înregistrată printre peregrinii din Dacia

6
No. 43.
7
No. 147; No. 161.
8
No. 154; No. 162.
9
No. 152.
10
No. 176.
11
Dixon 1988, 104.
12
King 1998, 150.

103
este de 91 de ani şi apare pe monumentul funerar al Suadalus Titurs de la Dîrlos (No. 187). În
acest ultim caz se observă inscripţionarea unei vârste exacte, poate şi reale, faţă de toate celelalte
exemple, unde posibilitatea rotunjirii vârstelor nu poate fi ignorată.
Datele anterioare au doar valoare de exemplificare şi constituie prezentarea unor cazuri
excepţionale. Cu adevărat relevant este faptul că menţionarea exactă a vârstelor pe monumentele
funerare apare ca o raritate pentru peregrinii din Dacia şi probabil detaliul părea cel mai adesea
irelevant. De asemenea, media ridicată de vârstă, lipsa mortalităţii infantile şi numărul destul de
mic al adolescenţilor comemoraţi ne sugerează predilecţia onorării persoanelor adulte.
Considerentele pot fi atât economice cât şi sociale, dar pot ţine şi de alte mobiluri personale.
Obiceiul comemorări epigrafice poate fi, pentru foarte mulţi dintre peregrinii Daciei, forma
exterioară de manifestare, de afişare şi de afirmare socială. Atunci este firesc ca piesele epigrafice
să fie asociate mai ales cu persoane adulte şi/sau care au o oarecare poziţie în comunitate, de pe
urma căreia urmaşii pot beneficia, iar modurile de comemorare şi ritualurile funerare cu valenţe
mai intime, de jelire, să fi îmbrăcat alte forme. Astfel, monumentele funerare nu sunt deosebit de
bogate în informaţie, iar datele cantitative pe care le oferă se plasează mai mult în sfera cazurilor
particulare şi a detaliilor interesante prin ele însele, decât în cea a informaţiilor cu valoare
revelatorie şi posibilităţi reale de generalizare.
Toate aceste observaţii preliminare de ordin cantitativ conturează mai exact locul
peregrinilor în societatea provincială a Daciei. În localităţile aferente castrelor, precum şi la
Alburnus Maior, a ridica un monument putea fi o manifestare a puterii şi poziţiei pe plan local; în
centrele urbane, relevanţa gestului era mai restrânsă şi aprecierea primită ca rezultat direct – pe o
scară mult redusă. Manifestându-se cu reţineri în mai bogatul mediu urban, unde elitele reale ale
provinciei creează moda şi stabilesc standardele, ei par a fi ceva mai dornici să îmbrăţişeze
cultura epigrafică în centrele din mediul rural. Nu trebuie nici să ne imaginăm că aşezările rurale
ale Daciei abundau în monumente epigrafice; trebuie doar să avem în vedere faptul că mica elită
rurală poate fi, în măsură (infinit) mai mare de statut peregrin, faţă de cea urbană.

104
 IV. 3. TIPUL SURSELOR

Acest subcapitol tratează tipul surselor epigrafice din care peregrinii ne sunt cunoscuţi.
Deşi am exclus analiza intrinsecă şi detaliată a diplomelor militare şi a tăbliţelor cerate (acestea
fiind prezentate fiecare în capitolul aferent categoriilor pe care le reprezintă prin excelenţă), am
studiat în detaliu inscripţiile în piatră, extrăgând toate informaţiile relevante pe care ele le
dezvăluie sau le sugerează.

Grafic III. Repartizarea cantitativă a tipurilor de surse.

Graficul III prezintă situaţia statistică a inscripţiilor şi respectiv a numelor provenite din
fiecare tip de sursă. După cum se poate observa, nu există discordanţe importante şi nici situaţii
neaşteptate. Numele provenite de pe instrumenta, sau alte piese atipice, la fel cu cele citite pe
inscripţii al căror caracter este greu de determinat cu exactitate, au fost incluse în categoria de
„inscripţii nedeterminate”, fiind cantitativ neînsemnate. Remarcabilă este ponderea egală a
numelor provenite de pe cele două tipuri majore de surse, respectiv inscripţiile funerare şi cele
votive. Numărul inscripţiilor votive este puţin mai mare în cazul peregrinilor – situaţie care
concordă cu cea menţionată deja pentru întreaga epigrafie a provinciei. În privinţa tăbliţelor
cerate şi a diplomelor – sursele neanalizate aici – ele însumează 13% din totalul epigrafelor luate

105
în considerare, cu o valoare de 27% dintre nume. Evident, această ultimă cifră avansată nu este
deloc neglijabilă în economia generală a cercetării peregrinilor Daciei.
Numele provenite din surse atipice sau de pe alte materiale epigrafice discutabile vor fi
tratate special, cu înglobarea detaliilor implicate de natura sursei, în cadrul subcapitolului dedicat
onomasticii, deoarece ele ridică probleme individuale a căror analiză se încadrează mai bine în
acel context.
În continuare, voi prezenta cele două tipuri principale de inscripţii, funerare şi votive, care
configurează în cea mai mare măsură imaginea pe care o avem asupra peregrinilor Daciei.

Formele comemorării
Cel mai important detaliu pe care inscripţiile funerare îl revelă este cel al relaţiilor de
familie sau de prietenie şi a modului în care ele sunt concretizate epigrafic. B. D. Shaw considera
că epitafurile trebuie interpretate în mare măsură pozitivist şi privite ca un act cultural; el afirma,
pe bună dreptate până la un punct, că ridicarea unui monument în piatră nu răspunde niciunei
necesităţi naturale, biologice, ceea ce face gestul să fie unul de natură culturală, nu un răspuns în
faţa morţii13. Teoria sa este validă până în momentul analizei grupelor demografice ce se bucură
de procentul dominant al monumentelor funerare; atunci, devine evident că monumentul în sine
face şi el, uneori, parte din procesul de jelire şi de acceptare finală a morţii, putând fi astfel privit
ca o extensie a necesităţilor naturale.
În mediile peregrine, probabil adesea aveau loc înmormântări nemarcate epigrafic, fie din
motive religioase, fie din motiv de inutilitate socială, fie din motive pecuniare. Teoria existenţei
unei epigrafii în lemn a mai fost avansată – la scara Imperiului14 – şi discutată ca posibilitate la
scara Daciei în lucrarea de faţă. Fără a o exclude şi considerând-o deductiv chiar o probabilitate,
dovezile care ar putea-o susţine sunt deocamdată inexistente.
Dincolo de opţiunea manifestării şi de neuniformitatea descoperirilor, voi analiza
inscripţiile de care dispunem şi vom extrage din ele informaţiile corespunzătoare.
Ţin să menţionez că în analiza de faţă nu este vorba exclusiv despre monumente funerare
ale peregrinilor. Desigur, majoritatea sunt înălţate pentru peregrini, dar în unele cazuri aceştia
apar ca dedicanţi. Foarte important este faptul că 59% dintre aceste monumente au menţionat şi

13
Shaw 1987, 34.
14
Keppie 1991, 105.

106
dedicantul, în condiţiile în care media imperială referitoare la civili variază, în funcţie de
provincie, de la 51% la 99% (în Noricum)15. Procentul ar fi putut fi mai mare, în condiţiile
optime ale conservării integrale a tuturor monumentelor. Interesant de menţionat este şi caracterul
colectiv al unor dedicaţii, ceea ne face să presupunem că monumentul în sine a fost înălţat după
ultimul dintre decesele menţionate şi la varii distanţe în timp de la moarte celuilalt (sau celorlalţi)
titular (-i).
Oarecum firesc – din punct de vedere logic, nu neapărat din cel al tiparelor manifestărilor
epigrafice – cele mai multe monumente (aproximativ 15% din total) sunt dedicate de către copii
memoriei părinţilor. Cu un procent aproximativ egal se remarcă monumentele înălţate de către
soţ pentru soţie, de această dată în mai mare concordanţă cu practicile epigrafice funerare uzuale
la scara Imperiului. Apoi, în proporţii relativ egale (în jurul valorii de 8,5% din totalul
inscripţiilor funerare), sunt monumentele dedicate de către moştenitori, de către soţie pentru soţ,
de către părinţi pentru copii şi de alte persoane (fraţi, unchi, libert). Evident, există şi cazuri de
dualitate, când un personaj este încadrabil în două categorii, respectiv este frate şi moştenitor al
defunctului: astfel este Iustus, fratele şi în acelaşi timp moştenitorul lui Cittius Ioivai (No. 4).
Putem presupune că este vorba despre o rigoare de exprimare şi că în cele mai multe cazuri fraţii
care înalţă monumentele funerare sunt şi moştenitori, cel puţin parţiali, ai defunctului. În aceeaşi
notă, Finitus (No. 183) de la Cristeşti se declara fiu şi moştenitor al defunctului – realitate
existentă, cel mai probabil, în cazul tuturor copiilor care ridică epitafurile părinţilor lor, dar care
nu este în mod curent explicitată în inscripţiile de care ne ocupăm. Există şi câteva cazuri unde,
datorită stării proaste de conservare a monumentelor şi/sau a caracterului neexplicit al inscripţiei
în sine, statutul dedicantului şi implicit relaţia sa cu defunctul sunt neclare: nu ştim cu certitudine,
de exemplu, dacă Eustina Afri (No. 33) era soţia sau fiica celui ce îi dedică, sau dacă Maximei
Luri monumentul îi este înălţat de către părinţii sau de către copiii săi (No. 107).
În categoria epigrafelor cu specificităţi care merită menţionate, prima este cea a lui Dasas
Capitonis (No. 228), personaj cu nume illyr atestat la Dîlma, care declară ipse posuit. Este
singurul monument funerar al unui peregrin din Dacia pe care se precizează că defunctul şi l-a
ridicat personal, încă din timpul vieţii. Alte cazuri se remarcă prin sublinierea unei cetăţenii
locale: astfel, Asclepius qui Asclepiades (No. 135) de la Ampelum şi Alexandrinus (No. 136) tot
de la Ampelum sunt, fiecare în parte, civis Bithynus, iar Cotu Successi (No. 217) de la Şeica Mică

15
Meyer 1990, 75.

107
este cives Norica. În acest din urmă exemplu mai trebuie completat că numele soţului, de factură
cetăţenească, este Claudius Latinus, poate aluzie la un eventual statut latin al oraşului de
provenienţă. Interesant, deşi din alte motive, este şi Andes Titi (No. 74) de la Alburnus Maior,
care înalţă monumentul pentru soţia şi fiul său, dar aceştia din urmă par a avea statut cetăţenesc;
cel mai probabil este vorba despre o uniune informală în faţa legilor romane, care a facilitat
trecerea statutului superior al mamei asupra copiilor. De altfel, acest tip de situaţia este uzuală
pentru clasele sociale inferioare romane. Sunt dese cazurile în care unul dintre soţi este peregrin,
iar cei doi nu pot „beneficia” de conubium şi nu formau o familia în sensul acceptat de către
dreptul roman16.
În privinţa caracterului literar al epitafurilor, el este practic inexistent. Singura inscripţie
care atinge o notă poetică este cea a lui Chrysocomas (No. 210) de la Sarmizegetusa, în care i se
spune cititorului că pământul get îl acoperă pe defunct. În rest, inscripţiile sunt destul de reci,
detaliile vieţii de familie, de altfel destul de des întâlnite în epigrafia funerară romană17, lipsind în
aceste cazuri
Conchizând scurta prezentare a repertoriului funerar de care dispunem de la peregrinii din
Dacia, putem afirma că, deşi nu foarte bogate în informaţii şi puternic tipizate, aceste inscripţii
aruncă lumină asupra unor aspecte privind relaţiile stabilite între aceste personaje, modul în care
ele sunt înţelese şi exprimate, precum şi asupra unor detalii de asumare a identităţii, de
manifestare a dorinţei de individualizare.

Adorarea divinităţii
Inscripţiile votive joacă un rol analitic uşor diferit faţă de cele funerare. Dacă inscripţia
funerară vorbeşte în primul rând despre relaţii interumane, cea votivă vorbeşte mai ales despre
relaţia dintre om şi divinitate – deşi nici relaţiile interumane pe care uneori le relevă nu trebuie
trecute cu vederea. Ceea ce primează însă în analiză este alegerea zeităţilor pentru care se dedică
şi posibilele motive ale acestui act.
În aproape 7% dintre inscripţiile înregistrate numele zeităţii este ilizibil şi nedeductibil. În
câteva cazuri, el poate fi intuit: pe monumentul ridicat de Priscus la Sarmizegetusa (No. 215),
reprezentarea figurată sugerează că ar putea fi vorba în mod plauzibil despre Fortuna, iar

16
Gardner 1997, 38.
17
Treggiari 1991, 243-248.

108
inscripţiile lui Philotimus (No. 214) şi respectiv Iunia Abascanti (No. 211), din aceeaşi localitate,
pe care nu sunt precizate nume de divinităţi, au fost descoperită în mithraeum şi respectiv în
templul lui Nemesis.
Printre divinităţile onorate de peregrinii din Dacia, primul loc îl ocupă, nu tocmai
surprinzător, dacă ţinem cont şi de tiparele reprezentării şi reprezentativităţii epigrafice, zeul
suprem al panteonului roman. Iupiter apare, cu varii epitete, în 16% (sau 19% dacă luăm în
considerare şi dedicaţiile în limba greacă, unde apare ca Zeus) dintre inscripţiile votive ale acestui
grup. Printre aceste inscripţii, una, de la Ampelum (No. 134), cere câteva precizări suplimentare
în acest context. Numele dedicanţilor, sacerdotes ai lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus şi
Deus Commagenorum, sunt două de factură peregrină şi unul aparţinând unui cetăţean (Aurelius
Marinus). Numele peregrine sunt interesante, deoarece unul este semitic – Adde Barsemei – şi
unul este un nume mixt romano-grec, respectiv Oceanus Socratis. De altfel, grupele onomastice
sunt variate în cazul dedicaţiilor pentru Iupiter, cu o oarecare preponderenţă a celor romană şi
illyră, care însumează fiecare aproximativ 30%.
Următoarea divinitate ca număr de atestări este Silvanus, cu aproape 15% din totalul
inscripţiilor votive. Dedicanţii săi nu sunt remarcabili sau atipici; ceea ce merită spus este faptul
că zeul apare cu un număr foarte mare de epitete, dovedind un nivel înalt de asimilare şi
sincretizare. Printre epitete, pe lângă cele mai comune de Domesticus şi Silvester (cu
preponderenţa clară a primului), apare şi epitetul Sanctus (inscripţia18 în cauză este ridicată de
către un personaj cu nume grecesc), epitetul imperial de Augustus, dar şi forma mai puţin uzuală
de sincretizare de Silvanus Deus Aeternus. Această ultimă inscripţie (No. 200) este ridicată de
către un decurio alae de la Micia, care poartă numele de Quintilianus. Un ultim caz demn de
menţionat este o inscripţie de la Germisara (No. 188), unde un tată şi un fiu dedică, pro salute
filio, Silvanus, Silvanae, Campestres. Dedicanţii din inscripţia menţionată mai sus au nume de
factură romană, dar trebuie spus că, în cazul lui Silvanus, doar în jur de 40% dintre dedicanţi pot
fi încadraţi în această categorie onomastică. Desigur, valoarea constituie majoritatea, fie ea şi
relativă.
Un număr însemnat de dedicaţii îi sunt adresate şi Dianei, însă ele nu însumează mai mult
de 6% din total; inscripţiile sunt tipice ca formule, iar numele personajelor nu atrag atenţia. Alte
câteva inscripţii votive însă trebuie discutate la mai multe niveluri. Astfel, singura dedicaţie

18
No. 174.

109
pentru Aesculapius şi Hygeia, în care numele zeului apare în forma sa latină, este făcută de către
Restituta (No. 167), la Apulum. Epigrafa este simplă, dar este decorată de un relief votiv, cu o
reprezentare a două palme deschise. Este discutabil dacă reprezentarea semnifică un ex voto
anatomic19, sau, aşa cum pare totuşi mai potrivit în cazul de faţă, atitudinea de orant. Un alt
monument (No. 5) înălţat zeilor vindecători îl are ca dedicant pe Kointos, al cărui nume este o
transliterare în greacă a numelui latin Quintus. Remarcabil este faptul că numele zeului apare ca
Asklepios, vădind reala, chiar dacă atipica, cultură grecească a dedicantului. Pe un soclu ceramic
de la Romula (No. 240), o dedicaţie votivă este făcută pentru Atargatis. Raritatea zeiţei, numele
oriental al dedicantului (Ragysbel, scris însă în ebraică pe piesa originală), dar şi obiectul despre
care este vorba, ne fac să credem că în acest caz nu este vorba despre o manifestare epigrafică cu
valenţe sociale, ci despre un act integral religios. O dedicaţie interesantă este şi cea făcută pentru
Iupiter Optimus Maximus Cimistenus de către Primus şi Primianus (No. 166) de la Apulum, unde
zeul local bithynian20 este asociat cu Iupiter. Demnă de menţionat, prin natura monumentului,
este coloana votivă de la Decea (No. 186), constând dintr-o dedicaţie făcută de către un anume
Surus pentru Invictus Mithras.
Atenţie aparte merită formularul inscripţiilor, mai ales motivaţiile pentru care se afirmă că
acestea sunt ridicate. Evident, majoritatea inscripţiilor sunt înălţate pro salute, a dedicantului, a
unor persoane din familia sa (Marciana şi Quintilianus21 înalţă pentru sănătatea fiilor lor, iar
Fronto tot pentru un fiu22), sau pro se et suis (No. 214). Alte motivaţii ţin de porunca zeului – ex
iusso (No. 215) sau ex viso (No. 164) – sau de dorinţa de a-i mulţumi – periculo liberavit (No.
208). Un caz ce oferă o informaţie adiacentă provine de la Alburnus Maior, unde ni se spune
aram Veneri v. s. (No. 84), sugerând că legământul a fost îndeplinit într-un loc de cult certificat
ca atare şi că el a constat, probabil, nu doar din înălţarea monumentului, ci şi dintr-o ofrandă sau
o jertfă.
Inscripţiile votive aduc pentru peregrinii Daciei o serie de date ce nu pot fi ignorate, chiar
dacă calitatea lor este mai ales de factură negativă în sensul individualizării. Astfel, se remarcă
faptul că zeii adoraţi la nivelul acestui grup coincid cu zeităţile venerate în general în Dacia. De
asemenea, ponderile atestării anumitor zei sunt concordante cu cele general înregistrate în

19
Pentru detalii, vezi Rousselle 1992, 90. Ipoteza ex-voto-ului a fost susţinută de Crişan 1971, 345.
20
Nemeti 2005, 246.
21
No. 242.
22
No. 188.

110
provincie. În afara celor câtorva excepţii şi cazuri aparte menţionate, zeii poartă epitetele fireşti,
iar grafiile sunt relativ corecte (nu mai puţin corecte decât la scara provinciei). Nu se poate trasa
o legătură, la modul general valabil, între zeităţile onorate şi caracteristicile onomastice ale
dedicantului. În final, formularul inscripţiilor este tipic, iar motivaţiile exprimate pe care le-am
înregistrat nu sunt în niciunul dintre cazuri excepţionale.

Inscripţiile externe
Am considerat că cele câteva inscripţii externe pe care le-am ales pentru a figura în
catalogul de faţă merită o discuţie separată. Unul dintre motivele pentru care ele au un statut
aparte în cadrul lucrării este faptul că, deşi greu de încadrat cu maximă corectitudine, par a face
referire la nişte personaje legate organic de Dacia. Posibilitatea ca personajele astfel atestate să fi
trăit în Dacia ca peregrini există, dar ea nu poate deveni o certitudine. Astfel, în aceste pagini nu
vom trata propriu-zis peregrinii Daciei, ci mai curând câţiva peregrini ce au o legătură organică
cu Dacia.
În esenţă este vorba despre patru inscripţii funerare (de la Roma, Verona, Sitifis şi
Durocornovium) şi două inscripţii votive (de la Obedinenie şi respectiv Dobroplodno). Cea de la
Roma (No. 269) este absolut remarcabilă, prin informaţiile pe care ni le pune la dispoziţie. Este
vorba despre epitaful înălţat de către P. Atilius Philetus, în memoria lui Diuppaneus qui
Euprepes, karissimo suo. Numele băiatului este, după cum se poate foarte uşor observa, dacic, iar
porecla este grecească. De altfel, este frecvent tipul de nume, peregrin cu predilecţie, în care
întâlnim un nume barbar (care e posibil ca pentru romani să fi jucat, în fapt, funcţia de agnomen)
şi un cognomen „oficial”, grec sau latin23. Este în acest caz vorba despre două nume distincte, al
doilea folosit cel mai probabil pentru a-l denomina pe băiat în Roma. Numele tatălui, Sterissa24,
este şi el de origine dacică. Inscripţia ridicată de către un cetăţean roman, nomenclatura băiatului,
menţionarea filiaţiei şi neprecizarea existenţei vreunei legături de tip servil, sugerează statutul
peregrin al defunctului şi implicit al tatălui său. Obiceiul roman de a duce ostateci la Roma a
constituit, mai ales în secolele de expansiune, una dintre formele importante de migraţie25. Astfel,
ostatecii deveneau rezidenţi temporari sau permanenţi ai capitalei. În cazul de faţă însă, nu avem

23
Kajanto 1966, 23-26.
24
O analogie pentru acest nume oferă AE 2002, 1752, unde avem un Flavius Sterissa f. Daco (locul de descoperire
este necunoscut).
25
Noy 2000, 106-107.

111
dovezi care să îi încadreze pe cei doi daci în această categorie. Epitetele alăturate numelui,
optumus, sanctissimus, pientissimus, fidelissimus26, nu îmi par a sugera nici ele o relaţie de tip
stăpân – sclav, ci mai degrabă existenţa unei legături afective puternice între dedicant şi defunct.
Numele dacice, menţiunea etnică suplimentară – Dacus – dar şi faptul că băiatul are un supranume
grecesc îmi indică o legătură directă cu provincia, sau mai exact cu fostul regat dacic. Desigur, este
improbabil ca cei doi, sau tatăl, să fi trăit ca peregrini în provincie, după războaiele dacice, dar într-
o oarecare măsură posibilitatea există.
Inscripţia de la Verona este dedicată de către mamă, al cărei nume nu ni s-a păstrat integral,
în memoria fiicei decedate la 22 de ani şi 18 zile. Numele tinerei este Iulia Dacica. Cognomen-ul
latin27 este însoţit de un signum care indică clar originea etnică. Evident, tânăra ar putea avea
cetăţenie romană, dar numele de Iulia ar putea fi ales şi ca o adaptare la noile realităţi italiene în
care familia trăieşte. De asemenea, în numele mamei nu pare a fi loc pentru un gentilicium.
Interesantă în acest caz este menţionarea exactă a vârstei, situaţie oglindită şi de inscripţia de la
Sitifis (No. 271). În această a doua situaţie ni se spune despre Fortunatus qui et Dacus că a murit
la 22 de ani, 10 luni şi 20 de zile. Alte detalii nu ni se oferă şi dedicantul îşi păstrează de
asemenea identitatea necunoscută. Statutul juridic al personajului este nesigur, dar el pare a fi
peregrin. În privinţa legăturilor directe cu provincia, ele pot fi stipulate, legate fiind de o parte
manifestă a personalităţii defunctului. Aceste ultime două inscripţii, legate indirect de peregrinii
din Dacia, prezintă un comportament epigrafic diferit faţă de cel manifestat în provincie, unde,
printre peregrini, vârstele decesului nu sunt în general înregistrate cu o atât de mare acribie.
Ultima inscripţie funerară prezentată este epitaful lui Mettus (No. 273), purtător al unui
nume roman. Monumentul este înălţat de către moştenitori, care însă nu se nominalizează şi nu
dau date suplimentare privind alte eventuale relaţiile pe care le-ar fi avut cu defunctul. Motivul
pentru care această inscripţie este discutată aici este precizarea pe care o avem cu privire la
Mettus – respectiv natione Geta. Nu este exclus ca tânărul să fi avut legături, directe sau
indirecte, cu Cohors I Aelia Dacorum, dar acestea nu sunt explicitate.
Inscripţiile votive aduc şi ele în prim plan un orizont interesant. Ambele sunt scrise în
greacă şi ambele au dedicanţi cu nume dacice. Cea de la Obediente (No. 271), descoperită în
sanctuarul Dianei, este o plachetă votivă cu reprezentarea zeiţei dedicată de către Γηθέβαιος

26
Adjectivele la superlativ sunt uzuale, mai ales pe inscripţiile funerare din Romna (Corbier 1998, 132).
27
Kajanto 1965, 177.

112
Γηθεδοσ. Numele dedicantului este, evident, dacic, în timp ce patronimicul este incert28. Inscripţia
de la Dobroplodno (No. 270) este în schimb mai bogată în informaţii: aici este vorba despre trei
dedicanţi – Βαηοσ Γεηςδηδη, Δηζηα Γηθεβαιη şi Θηζη Σαρα – care se roagă unui anume Θεος
Καπρελος. Despre zeu nu se ştie nimic, aceasta fiind singura lui atestare29. Numele în schimb
sunt foarte interesante şi dezvăluie legături certe, dar din păcate greu de nominalizat cu exactitate,
cu Dacia. Astfel, numele sunt illyre, tracice şi dacice30 (Eithias, Dikebalos – în transcriere),
vădind, cel mai probabil, un mediu etnic mixt.
Ceea ce foarte puţinele inscripţii externe selectate aici ne aduc sunt date despre
comportamentul epigrafic al unor persoane de statut cel mai probabil peregrin şi cu certe
conexiuni preexistente cu Dacia. Se observă că numele dacice nu se conservă în medii eclectice
din afara provinciei Dacia, fiind mai degrabă înlocuite prin supernomina sau pur şi simplu
precizări adiacente ce indică originea. Excepţii marcante sunt cea a lui Diuppaneus, căruia i se
precizează pe piatra tombală şi numele dacic şi cele ale dedicanţilor din Moesia. O altă trăsătură
remarcabilă a acestor inscripţii, dar care pare a fi exterioară cercurilor socio-juridice inferioare
ale provinciei Dacia, este înregistrarea vârstelor exacte de deces.
Aceste câteva inscripţii nu pot dovedi sau argumenta în mod suficient nici o teorie, dar ele
nuanţează puţin imaginea peregrinilor din Dacia şi oferă o privire, chiar dacă fugară, asupra celor
ce au părăsit provincia şi au ajuns să trăiască şi să se manifeste în afara sa.

IV. 4. ONOMASTICA

IV. 3. A. Date generale

Valoarea informaţională şi ştiinţifică a studiilor onomastice este unanim recunoscută, însă
valenţele ce îi pot fi atribuite sunt cât se poate de diverse. S-a scris mult, în epoci şi locuri diferite
şi sub influenţa unor curente la fel de diferite, despre filosofia şi teoria numelor, despre sistemele
de construire a lor, despre conotaţiile lexicale şi statutul special al unor categorii de nume. Scopul
subcapitolului de faţă nu este acela de a reface traseul istoriografic sau ideologic al studiilor de
onomastică antică, romană sau pre-romană.

28
Singura sa atestare confirmată de OPEL II, 99 este aceasta, iar Dana 2003 nu îl aminteşte.
29
Nemeti 2005, 197.
30
Dana 2003, 186.

113
 Onomastica este cea care ne oferă primele indicii referitoare la personajele pe care
epigrafia ni le revelă. Prin intermediul studiului onomastic putem intui o serie de data legate de
background-ul personajelor în cauză, de statutul lor juridic şi chiar socio-profesional, de
provenienţa lor şi a familiilor lor. Cu toate acestea, onomastica este şi un domeniu de studiu care
obligă la un grad foarte ridicat de prudenţă. Un nume, dacă nu poate fi corelat cu nimic altceva,
nu indică o etnie, ci sugerează un bagaj cultural şi eventual o provenienţă zonală. Dacă etnia este
corelată cu apartenenţa zonală, atunci există o serie de cazuri în care precizarea unei domo sau
origo se poate prezenta sub forma unei informaţii importante adiacentă numelui; indicarea locului
de origine sau chiar a provenienţei etnice (printr-un ethnicon) întăresc uneori datele sugerate de
nume. Din păcate, chiar dacă relevanţa şi puterea demonstrativă a acestor supernomina este mare,
ele sunt puţine, după cum vom vedea şi specifice mai ales anumitor categorii. În momentul de
faţă, a face o departajare între provenienţă etnică şi provenienţă zonală, pentru oricare dintre
categoriile de peregrini din Dacia (cu excepţia câtorva cazuri particulare, care permit speculaţii,
nu concluzii certe), pare a fi imposibil – sau, mai exact, cu rezultate improbabile şi relative. Ar fi
greşit şi naiv să ne imaginăm că numele tradiţionale, alese în defavoarea celor latine, sugerează o
rezistenţă, fie ea şi vagă, la romanizare. Mai probabil, numele etnice indică o „fidelitate”
manifestată natural faţă de o oarecare moştenire culturală31. Dacă numele pot vorbi despre opţiuni
culturale, ele în mod sigur nu vorbesc, în cazul de faţă, despre opţiuni politice sau despre
intensitatea romanizării. Odată ce excludem numele latine din calculele încadrărilor etnice
referitoare la orice categorie de locuitori ai Daciei, ne rămâne pentru analiză un procent relativ
mic32 şi o realitate trunchiată. Important este să nu se piardă din vedere faptul că un nume apare
alături de celelalte detalii pe care fiecare inscripţie în parte ni le furnizează şi poate fi corelat
adesea în mod credibil cu acestea. De asemenea, un nume ne indică adesea un statut juridic, astfel
că studiul onomasticii devine indispensabil pentru analiza de faţă – la fel cum tot el contribuie
major la „colorarea” tabloului vieţii şi societăţii în provinciile Imperiului Roman.
Dincolo însă de datele exacte pe care el le oferă sau nu, numele relevă o serie de
informaţii mult mai profunde şi mai preţioase. Deşi referindu-se la realităţi diferite faţă de cele
tratate în paginile de faţă (cele ale Angliei de început de epocă modernă), S. Smith-Bannister
remarca pe bună dreptate că numele poate permite încadrarea unei persoane în funcţie de sex,

31
Lassère 1977, 455.
32
Pentru un exemplu, vezi Nemeth 1993, 200, unde pentru soldaţii şi veteranii din Dacia Porolissensis, doar 37%
dintre nume sunt considerate etnic relevante.

114
origine, statut familial şi social şi – în unele societăţi care au cutuma de a schimba numele
copiilor în funcţie de ciclul lor de viaţă – chiar de vârstă33. Deşi diferite limbi şi culturi impun
criterii clasificatorii diferite, o mare parte dintre detaliile pe care se presupunea în rândurile de
mai sus că onomastica le poate oferi pot fi deduse şi din numele Imperiului Roman. Altfel zis,
realităţile onomastice devin extrem de relevante doar atunci când sunt integrate în tabloul amplu
şi când nu sunt rupte de lumea care le-a creat şi pe care ele, la rândul lor, o creionează. Pentru o
categorie asemenea peregrinilor, unde informaţiile sunt atât de puţine cantitativ şi de terne,
detaliile culturale sugerate de onomastică sunt deosebit de importante şi fac analiza acestui aspect
cât se poate de incitantă.
Începutul acestui capitol trebuie să fie marcat şi de câteva considerente metodologice. O
precizare iniţială necesară este de ordin terminologic: am folosit, în cazul numelor, termenul
„etnic”, în loc de aparent mai corectul „etimologic”. Totuşi, alegerea nu este întâmplătoare şi
consider că primul termen este mai adecvat analizei pe care am încercat să o întreprind. Astfel,
încadrarea numelor s-a făcut nu doar după etimologia lor, ci şi după aria preponderentă de
răspândire. Este vorba mai ales despre nume latine din punct de vedere strict lingvistic, dar care
îşi găsesc zona predilectă în afara Peninsulei Italice, în arealuri cu un anumit substrat etnico-
cultural. Voi discuta aceste nume pe larg în paginile ce urmează, acum menţionând doar că nu am
etichetat nicio grupă drept „nume latine”, preferând noţiunea de „nume romane” pentru cele care
sunt asociabile cu centrul Imperiului.
Deşi intenţionez să exemplific conform catalogului toate categoriile onomastice despre
care voi vorbi, acest demers de detaliere nu este neapărat cel mai relevant din cadrul studiului. De
asemenea, această exemplificare nu va fi exhaustivă şi nu voi cita toate numele în cadrul ei,
deoarece în catalog fiecare nume are prezentate toate detaliile onomastice necesare (încadrarea sa
etnică, precum şi a patronimului). Mult mai importante şi mai utile sunt ponderile, care, în
principiu rămân constante chiar dacă survin unele mici modificări privind cifrele sau încadrarea
etnică a unui nume oarecare. De asemenea pentru a clarifica statistica, precizez că voi lua în
calcul numele „titularului” inscripţiei, nu şi patronimicul. Am ales această cale deoarece despre
tatăl fiecărui personaj, deşi ştim că a fost de statut peregrin, nu putem afirma cu certitudine că a
trăit în Dacia; astfel cuantificarea şi încadrarea acestor nume ar fi devenit problematică. Vom
menţiona însă majoritatea cazurilor unde numele şi patronimicul nu concordă din punct de vedere

33
Smith-Bannister 1997, 15 apud Morpurgo Davies 2001, 20.

115
etnic, sau alte situaţii interesante pentru imaginea de ansamblu a grupului peregrin din provincia
dunăreană.
În continuare, voi prezenta tabloul general al etniilor onomastice ale peregrinilor din
Dacia. Procentele vor fi extrase pe baza sumei generale a numelor personale determinabile. Cele
câteva nume (puţine la număr) a căror determinare etnică mi se pare riscantă şi de altfel
improbabilă, precum şi cele în cazul cărora doar patronimicul este păstrat, dar pe care le-am
inclus în catalogul de faţă deoarece inscripţiile merită să fie analizate şi care vorbesc aparent
despre peregrinii Daciei, vor fi discutate la momentul potrivit. Am considerat ca fiind
determinabile etnic aproximativ 96% din totalul numelor peregrine pe care le-am catalogat ca
atare. Imaginea lor va fi reliefată prin graficul de mai jos.

Grafic IV. Originea etnică a numelor peregrinilor (total).

Graficul situaţiei onomastice generale este grăitor, dar nu suficient prin el însuşi. Câteva
fenomene mai mult sau mai puţin vizibile trebuie explicate. În primul rând, trei nume lipsesc din
această schemă, deşi ele sunt determinabile etnic. Mai exact, este vorba despre
Amonius/Hammonius (No. 73), nume egiptean atestat la Alburnus Maior, Farncanes Gai (No.
150), nume ponto-bithyn prezent pe o dedicaţie de la Apulum şi Arsama (No. 252), care apare pe
o diplomă militară descoperită la Urfa (Turcia). Mai menţionez şi că, în afara acestui Amonius,
nu avem identificate alte nume africane, nici măcar cognomina latine populare în Africa de Nord,

116
precum Mustacius or Mustacus34. Fiind singurele din grupele onomastice aferente, numele la care
am făcut referire mai sus ar fi generat fiecare procentul de 0,25%, aproape imposibil de redat
grafic. Prezenţa lor trebuie totuşi semnalată, la fel cum este necesar a da câteva informaţii despre
inscripţiile pe care numele apar. În primele două cazuri este vorba despre inscripţii votive,
dedicate lui Iupiter Optimus Maximus şi respectiv lui Mars. După cum se poate observa, este
vorba de zei din panteonul oficial roman, fără nicio altă asociere sau formă de sincretism vizibile.
Acest fapt nu este, evident, uimitor, dar el vorbeşte despre mediul social şi cultural al Daciei
romane. Nu voi mai insista asupra valorii sociale pe care consider că o are monumentul în sine.
Chiar şi aşa însă, el nu poate fi complet despiritualizat (totuşi, este vorba despre alegerea unui zeu
şi despre o decizie personală a fiecărui dedicant). Astfel, aceşti doi dedicanţi cu nume atât de
relevante etnic decid să înalţe monumente pentru zei romani, fie că o fac din motive preponderent
sociale sau personale. Al treilea caz este diferit şi va fi discutat pe larg la momentul potrivit,
diploma respectivă oferind mai multe informaţii demne de atenţie.

Grafic V. Originea etnică a numelor peregrinilor (excluzând comunitatea de la

Alburnus Maior).

Clarificările de mai sus odată făcute, analiza graficului devine inevitabilă. Se observă clar
predominanţa numelor romane. Ele sunt urmate de numele illyre, asupra cărora este nevoie să ne
oprim cu o precizare. Dintre numele illyre aici incluse, 80% provin de la Alburnus Maior. Deşi
nu consider excluderea lor ca fiind în totalitate corectă, voi oferi şi o astfel de imagine, cu

34
Kajanto 1965, 18.

117
caracter informativ. După cum am spus deja, hazardul descoperirii şi cercetării intense a unei
aşezări preponderent illyre influenţează foarte mult orice imagine a peregrinilor din Dacia şi orice
analiză în acest sens. Excluderea datelor ce provin de aici nu trebuie făcută fără discernământ şi –
mai ales – nu trebuie privită ca o necesitate absolută, ci ca un act subiectiv. Totuşi asumarea
acestui demers pare a fi necesară în cazul de faţă, când doar Alburnus Maior modifică tabloul
onomastic al peregrinilor provinciei într-un mod fără echivalent. Celelalte grupe onomastice de la
Alburnus nu influenţează procentele, pliindu-se pe proporţiile din întreaga provincie, aşa că
excluderea sau includerea lor este prea puţin relevantă în acest caz. Cu toate acestea, pentru
micşorarea generală a cifrelor şi integrarea corectă a numelor illyre în ansamblu, voi opera şi
extragerea lor.
Pentru claritate, voi prezenata şi un grafic comparativ, unde simbolurile mai deschise la
culoare reprezintă situaţia statică cu excluderea localităţii de la Roşia Montană: - AB

Grafic VI. Tablou onomastic comparativ (cu numele de la Alburnus Maior

excluse şi respectiv incluse)35.

35
Datorită procesării finale şi reinterpretării unora dintre datele din catalog, procentele prezentate aici, cu valoare de
rezultate finale, nu sunt identice cu rezultatele unor studii anterioare (Varga 2008 şi Varga 2010b). Chiar şi în aceste
condiţii însă, ierarhizarea grupelor onomastice nu diferă faţă de cea publicată anterior, iar concluziile generale au
rămas neschimbate.

118
 Deoarece avem de a face cu un caz particular, am considerat necesare toate aceste
ilustrări. Graficele de mai sus evidenţiază ponderea enormă pe care Alburnus Maior o joacă, atât
sub aspectul pozitiv, cât şi sub cel negativ. Pozitivă, de la sine înţeles, este cantitatea enormă de
informaţie pe care Roşia Montană o oferă şi posibilităţile enorme şi deosebit de variate de analize
interne pe care toate aceste date le deschid. Aspectul celălalt, numit „negativ” cu o oarecare
exagerare, are un cert caracter problematic ce rezidă în dificultatea integrării obiective a întregii
cantităţii informaţionale de la Alburnus în cadrul realităţilor generale ale provinciei.

IV. 3. B. Discuţii asupra onomasticii peregrine din Dacia

Scopul major al acestui subcapitol este acela de a prezenta fiecare grupă onomastică în
detaliu, aşa cum este ea reflectată de epigrafia peregrinilor. Primele sale pagini însă vor fi
dedicate unor cazuri speciale, colective sau individuale. Am ales a întreprinde prezentarea lor
iniţial, în locul unei abordări în finalul subcapitolului, deoarece explicarea preliminară face mult
mai clare unele dintre discuţiile ulterioare şi permite o prezentare mai cursivă a grupelor
onomastice propriu-zise.

Onomastica feminină
Unul dintre punctele cele mai dificile în cercetarea epigrafică a peregrinilor constă în
identificarea numelor feminine ce pot fi definite ca peregrine. Onomastica feminină este mai
flexibilă şi mai greu de introdus în tipare, ceea ce o face totodată mult mai ambiguă decât cea
masculină. Evoluţia sa în timp poate fi sintetizată, dar nu există reguli la fel de fixe ca în cazul
onomasticii masculine; de altfel, aceste reguli prezintă de cele mai multe ori numeroase excepţii.
Ceea ce trebuie reţinut este că, la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea, când Dacia
devine provincie, numele femeilor cetăţene erau în general construite dintr-un nomen şi un
cognomen36. Numele putea fi asociat atât cu descendenţa paternă, cât şi cu cea maternă37. Deşi
aceasta nu era o regulă generală, uneori, prin căsătorie, femeile primeau un nume adiacent (sau
înlocuiau un nume)38. Noul nume era legat de descendenţa familială a soţului. De asemenea,
numele băieţilor, mai ale în familiile ce nu făceau parte din elită, puteau fi derivate şi din numele

36
Un studiu foarte amplu, care argumentează faptul că femeile romane, mai ales cele din aristocraţie, aveau uneori
nume cu structura praenomen – nomen gentile, înlocuit în perioada imperială de sistemul nomen – cognomen (acesta
din urmă preia funcţia identificatoare a praenomen-ului), este Kajava 1994.
37
Kajanto 1977, 150; Salway 1994, 131.
38
Kajanto 1977, 157.

119
matern. În general, în epoca de care ne ocupăm, pentru cetăţene se renunţase la practica unui
singur nume însoţit de patronimic (sau chiar numele soţului) în genitiv. Cu toate acestea, nu
există nicio certitudine că la nivelele sociale inferioare ale provinciilor această practică nu mai
era folosită deloc. În aceeaşi măsură, marea masă a populaţiei utiliza uneori, mai ales în
provinciile estice, nume de tip tria nomina39, care nu aveau valenţe juridice statuate, ci valoare de
imitatio.
Pornind de la aceste dificultăţi de identificare, am încadrat cu mari reţineri şi cu o mare
circumspecţie unele nume feminine în categoria numelor peregrine. Cel mai adesea, m-am bazat
fundamental pe detaliile adiacente ale inscripţiilor, încrederea exclusivă în criteriul onomastic
părându-mi nepotrivită în acest context.
Nu voi discuta în continuare toate numele feminine care pot ridica dubii în privinţa
statutului peregrin al purtătoarei. Consider că acestea, fiind mai evidente decât cele masculine
datorită numărului mult mai redus, sunt vizibile în catalogul aferent. Nu atât pentru
exemplificare, cât pentru redarea unui proces demonstrativ voi detalia unul dintre aceste cazuri.
Astfel, avem inscripţia funerară înălţată pentru soţ şi fii, la Arcobadara, de către Serena Licconis
(No. 9). Numele femeii este de structură peregrină şi a fost considerat ca atare în bibliografie 40.
Totuşi, ceea ce se observă imediat este faptul că soţul şi cei doi băieţi au nume de cetăţeni: Aelius
Maximinus, Aelius Maximus şi (Aelius) Ursinus. În acelaşi timp, femeia foloseşte termenul de
coniux, sugerând o căsătorie legitimă după dreptul roman (fac această afirmaţie fără a ignora
faptul că respectivul termen este folosit şi pe mormintele militarilor, atunci când în mod sigur nu
fusese încheiată o căsătorie după normele dreptului civil). Detaliile de ansamblu, corelate cu
structura numelui femeii, care nu poartă aluzia unei încetăţeniri, dar şi cu patronimicul illyr 41,
întăresc ipoteza statutului peregrin. În astfel de cazuri – acesta fiind doar unul dintr-un procent
destul de ridicat de situaţii ambigue privind femei de statut posibil peregrin – inscripţia în sine şi
toate datele corelate privind locul descoperirii, mediul existent acolo etc. nu pot oferi certitudine.
Rămâne în final la latitudinea cercetătorului încadrarea numelui şi implicit a personajului într-o
categorie juridică.
Există şi inscripţii unde toate numele sunt într-o oarecare măsură ambigue. Astfel este
cazul unei inscripţii de la Gherla (No. 16), care îi atestă pe Lucilla Musa, pe Felix, posibil soţul

39
Kajava 1994, 231-232.
40
Nemeti 2010b, 399.
41
OPEL III 26.

120
său şi pe Florentinus şi Suriacus, dedicanţii monumentului (sau doi dintre dedicanţi, deoarece
partea imediat precedentă nu este lizibilă). Aici este vorba despre o inscripţie votivă, pierdută
astăzi, foarte deteriorată la data citirii şi extrem de greu de interpretat. Până şi statutul
personajelor poate fi pus sub semnul îndoielii, condiţia servilă neputând fi exclusă. De asemenea,
în cazul numelui femeii, ar putea fi vorba despre două nume distincte, Lucilla şi Musa. Lipsesc şi
detalii legate de relaţiile dintre aceste personaje, ele putând fi familiale, ţesute în cadrul unui
colegiu, sau de sclavi ai aceluiaşi patron.
O altă alegere pe care am făcut-o a fost aceea de a considera de factură peregrină câteva
nume singulare. Astfel, nume precum Marciana (No. 242) au fost interpretate ca denominând
personaje de statut juridic peregrin, deoarece presupun că, în cazul existenţei unui statut
cetăţenesc, ar fi fost trecut şi al doilea nume al femeii sau ar fi fost făcută o oarecare referire la
familie. Am ales pentru exemplificare cazul Marcianei de la Sucidava deoarece ea dedică Deei
Placida pentru sănătatea fiilor săi. Caracterul neoficial al zeiţei, precum şi cererea cu o mare
încărcătură emoţională a femeii ar putea conduce înspre ipoteza unui gest personal, ce nu necesita
nomenclatura completă. Nu trebuie totuşi să uităm nici că este vorba despre un monument public,
nu un gest de devoţiune privată. În acest context, consider că este mai probabil ca aceste
personaje feminine să fie de statut peregrin.
O altă situaţie de posibilă existenţă a cetăţeniei este cea a Plaetoriei Maxima (No. 101).
Numele său ne este cunoscut de pe un monument funerar de la Alburnus Maior. Vârsta defunctei
ne este necunoscută, însă aflăm că monumentul a fost ridicat de către unchiul fetei, Lavius
Verzonis. Chiar dacă dua nomina ar putea sugera cetăţenia, numele de factură peregrină al
unchiului – probabil şi tutore al femeii şi cea mai apropiată rudă în viaţă, de vreme ce el îi dedică
epitaful – precum şi banalitatea celui de al doilea nume, care ar putea avea, în definitiv, şi funcţia
unei porecle, m-au determinat să încadrez personajul în categoria peregrinilor.
Există şi câteva nume feminine care ridică probleme de formă, de reconstituire, sau care
prezintă aspecte onomastice inedite. Astfel, trebuie menţionat cazul Quietei (No. 28), de la
Napoca, unde numele este reconstituit doar după QV şi un posibil A. Reconstituirea este
plauzibilă, deoarece spaţiul impunea un nume scurt, iar din punct de vedere onomastic, numele
fiicei sale fiind Victorina, un nume roman apare ca firesc în context.
Această scurtă privire asupra onomasticii feminine a avut ca scop prezentarea şi
argumentarea motivelor pentru care unele nume au fost introduse în catalogul de faţă. Mai mult

121
decât cu valoare justificativă, aceste rânduri au fost concepute cu scopul de a aduce în discuţie o
serie de probleme şi de a-i atrage atenţia cititorului asupra subiectivităţii implicit asumate în
definirea statutului juridic al unor persoane.

Cazurile speciale
În continuarea discuţiei, voi aduce în prim-plan o serie de personaje ale căror nume
necesită atenţie deosebită. Numele discutate în acest subcapitol nu au fost selectate pe criteriul
reprezentativităţii; în schimb, s-a încercat prezentarea exhaustivă a numelor care ridică dificultăţi
de interpretare sau implică o serie de variabile şi ambiguităţi. Cazurile pe care le-am prezentat
deja anterior, cu detaliile necesare şi problemele pe care le ridică, nu au mai fost reluate.
Respectând criteriile de ordonare alese pentru catalog, voi începe cu câteva inscripţii de la
Ilişua (Arcobadara). Astfel, probleme de încadrare ridică numele lui Rocius Saturio (No. 8).
Numele de Rocius nu este foarte frecvent în inscripţiile europene, dar, în măsura în care este
atestat, apare cu o oarecare preponderenţă în provinciile celtice (deşi a fost identificat inclusiv în
Italia şi la Roma)42. În afara Europei, a fost identificat cu oarecare frecvenţă în Numidia43, însă o
origine africană a personajului nostru este mai puţin probabilă decât una vest europeană.
Remarcabilă este şi forma Roecius, de pe o inscripţie din Dalmatia44, care ar putea indica o
pronunţie specifică. Saturio este nesigur ca reconstituire şi lectură pe această inscripţie. Deşi nu
poate fi exclusă funcţia posibilă de cognomen45, el poate fi şi un patronimic, fie cu un genitiv
adaptat (greşit gramatical), fie cu o posibilă întregire a numelui nuanţat diferită.
Tot de la Ilişua provin câteva nume potenţial germanice46. Astfel, Cittius Ioivai47, al cărui
nume este rar și cu posibilă etimologie germanică, este omagiat de către fratele său, Iustus (No.
4). Iustus este încadrabil în categoria numelor militare, indiscutabil latin şi discrepant atât cu

42
OPEL IV 30.
43
Pflaum 1978, 178.
44
Ibidem.
45
Nemeti 2010b, 421.
46
Bibliografia pentru numele germanice este destul de săracă, asemenea numelor în sine (o mare parte dintre
personajele germanice sunt identificabile prin indicative precum Germanus, Batavus etc. sau printr-o presupusă mai
mult decât certă preponderenţă în zona germanică a Imperiului. Deşi referindu-se la o categorie foarte clar delimitată
de nume (etnonimele), demn de menţionat este Sitzmann, Grünzweig 2008, pentru informaţiile de natură filologică
pe care le oferă. Pentru germanicii din Dacia, lucrarea principală rămâne Husar 1999, 71-104 (în tabelele 5-7 sunt
trecute toate numele de origine celtică sau germanică din Dacia, cu toate detaliile adiacente importante ale inscripţiei
menţionate). Pentru o abordare personală, în mare măsură teoretică, dar care face referire şi la onomastica Daciei, a
chestiunii numelor germanice din Dacia vezi Varga, Săsărman 2010.
47
În Nomenclator şi OPEL II nu este semnalată o altă atestare identică.

122
numele tatălui, cât şi cu cel al fratelui. Alte nume celtice ca etimologie şi atestate în provinciile
gallice, sunt cele ale lui Apon[ius] (No. 2), eques Alae I Tungrorum Frontonianae şi ale copiilor
săi care îi dedică monumentul funerar: L. Aponia şi Lelius48. Asocierea lor cu trupa aici citată
însă le-ar putea face indicatori ai unui fond germanic.
Demn de menţionat şi interesant în sine, chiar dacă nu problematic din punctul de vedere
al încadrării, este Κοηληος (No. 5). Deşi de evidentă cultură greacă – inscripţia este scrisă în
greacă, dedică pentru Asklepios (nu Aesculapius) şi Hygeia – personajul poartă practic un nume
latin, transliterare în limba greacă a lui Quintus49. Ar fi de maxim interes dacă am putea
determina motivele apariţiei acestui nume pe inscripţia în discuţie, dacă este vorba despre o
alegere a părinţilor sau o transcriere personală a numelui, dacă avem o adaptare voită a numelui
latin sau dacă exista în grupul de provenienţă a dedicantului o uzuanţă a folosirii acestei forme
grecizante, ca nume de sine stătător.
Cazul lui Εακαλληζζες (No. 10) ridică dubii în însăşi privinţa sensului primar al
cuvântului. Altfel zis, deşi a fost considerat ca nume personal de către primii autori ai publicării
inscripţiei, precum şi ulterior50, este posibil să fie în fapt vorba despre un locativ, un indicativ de
tip origo.
Daphnus (No. 13) apare pe o inscripţie foarte deteriorată de la Gherla, care lasă loc liber
posibilităţii mai multor variante de întregire şi implicit de interpretare. Daphno indică varianta
masculină a numelui mitologic grecesc, mai popular, ca regulă generală, în forma sa feminină. De
asemenea, dativul sugerează latinizarea numelui şi declinarea sa ca atare. Din cauza aceleiaşi stări
deficitare de conservare, nici statutul juridic al personajului nu poate fi considerat dincolo de
dubii. Alegerea numelui ridică problema unei posibile şi chiar probabile stări servile.
Tamarcianus, prezent pe o inscripţie provenind tot din castrul alei II Pannoniorum (No.
12), poartă un nume care, la prima vedere, se aseamănă cu illyricul Tamacus 51. Conform
ipotezelor formulate de I. I. Russu52, numele ar putea în egală măsură să aibă şi rădăcini tracice,
pe filiera Tiamarcus, din el derivând târziile Zimarchos şi Zemarchos.

48
Numele nu apare în această formă în cataloagele onomastice: Leius şi femininul Leia în OPEL III 22 şi
Nomenclator 161.
49
Pape, Benseler I 685-686; Nemeti 2010b, 408.
50
Nemeti 2010b, 411.
51
OPEL IV 107.
52
Russu 1970, 412.

123
 De la Gilău (Samum) avem cazul lui Acilius Sabini f. Dubitatus, castris (No. 20). Acesta
este singurul militar din Dacia despre care ni se spune, în mod explicit, că s-a născut castris – în
canabae-le aferente castrului. Prin diplomă, el nu încetăţeneşte niciun membru al familiei, dar
remarcabil este faptul că el însuşi s-ar putea să fi deţinut cetăţenie anterioară. Acilius Dubitatus
poate fi numele unui cetăţean roman, unde nomen imperial a fost înlocuit cu numele – cel mai
probabil – unui protector/patron sau derivat din numele unui membru al familiei (bunic matern
etc.). Dacă este vorba într-adevăr despre un cetăţean roman, putem presupune că vorbim de
prima, cel mult a II-a generaţie de la încetăţenire: subiectul păstrează obiceiul legitimării prin
numele personal şi patronimic la genitiv. Cazul nu este unic, situaţii similare fiind semnalate în
Imperiu53. Individul apelează la un tipar eclectic de denominare, care îmbină tradiţia „clasică”
indo-europeană cu necesitatea juridică impusă de nomenclatura romană. În egală măsură,
cetăţenia sa anterioară poate fi pusă sub semnul întrebării din cauza prezenţei patronimicului,
care nu susţine prezenţa unui tria nomina. Oricum, acesta nu ar fi trebuit să apară în numele unui
cetăţean, la fel cum menţionarea praenomen-ului ar fi fost cel mai probabil necesară pe un act
oficial.
Două nume, Mucatra (No. 27) şi Mucapor (No. 26), provin din piese de epigrafie minoră
descoperite la Napoca. Primul a fost descoperit în atelierul de fibule de sub amplasamentul actual
al Monumentului Memorandiştilor (B-dul Eroilor), iar al doilea este numele unui lucernarius,
identificat în cadrul săpăturilor de pe Str. V. Deleu54. Tipul pieselor nu permite susţinerea cu
certitudine a statutului peregrin al personajelor, dar etimologia lor indiscutabil tracică şi
probabilitatea mare a unei încetăţeniri de dată recentă ne face să credem că, dacă ar fi fost vorba
despre o astfel de schimbare de statut, ea ar fi fost semnalată cel puţin prin înlocuirea cognomen-
ului cu un acronim ce ar fi simbolizat nou dobânditul tria nomina. Un alt caz de acest fel este
soclul ceramic descoperit la Romula, pe care fusese inscripţionat numele semitic Ragysbel55.
Problematică şi deosebit de interesantă prin conţinutul său este inscripţia în care apar
Eufemus şi Erastus (No. 32). Numele celor doi sunt atestate pe un monument funerar dedicat
memoriei primului de către cel de al doilea. Eufemus, care a trăit 35 de ani, apare ca vikarius
Peregrini. Erastus îl identifică ca şi conservus, ceea ce a condus la concluzia că cei doi ar fi fost

53
Alföldy 1966, 54.
54
Paki 1998, 201.
55
Vezi discuţia de la p. 104.

124
sclavi56. Nu consider însă această interpretare îndreptăţită, deoarece conservus se poate referi şi la
coleg, în sensul de cel alături de care cineva slujeşte (într-o magistratură, într-o funcţie, în sens
religios etc.). Indiferent de statutul lor liber sau nu, cert este însă că cei doi servesc ca vicari
(locţiitori într-o anumită funcţie sau pur şi simplu angajaţi) pentru acest Peregrinus. În cazul său,
mi se pare evident, pe criterii onomastice şi prin lipsa unui tria nomina explicitat, că este vorba
despre un personaj de statut peregrin.
O altă inscripţie ce ridică probleme din aceeaşi categorie – cea a unor ambiguităţi care duc
la dificultăţi în definirea statutului juridic al personajelor menţionate – este CIL III 917 (No. 42).
Este vorba despre un monument funerar înălţat în memoria a patru femei şi a unui băiat de 12 ani,
toate cele cinci nume având structură peregrină. Detaliul care intrigă însă vine din statutul
dedicantului: Herculanus libertus, care înalţă inscripţia pentru patronae bene merenti. Fără
această ultimă menţiune, s-ar fi putut presupune că nu este vorba despre libertul celor cărora li se
dedică. Chiar şi aşa, personajele atestate pe această inscripţie sunt încadrate printre peregrini57.
Teoretic, ar exista posibilitatea ca cel puţin una dintre femeile de pe inscripţie să fi avut condiţie
cetăţenească. Ceea ce exclude ipoteza unei familii de cetăţeni sunt, în fapt numele băiatului –
Bedarus – şi în măsură mai mică, al libertului, acesta din urmă fiind îndreptăţit să îşi scrie noul
nume cetăţenesc în forma sa completă. Sclavia nu este un element absent din cadrul grupurilor
peregrine, după cum s-a discutat deja. Peregrinii nu au în mod explicit dreptul de a deţine
proprietăţi imobiliare proprii (deşi, evident, de facto, în civitates occidentale, de exemplu, situaţia
nu era aceasta), dar au unele drepturi legate de proprietatea mobilă. Astfel, ei nu erau în
imposibilitatea legală de a deţine sclavi, deşi situaţiile create erau la limita legalităţii „canonice”,
aşa cum o cunoaştem noi. Oricum, cazuri precum cel de faţă, dar şi precum cele pe care tăbliţele
cerate de la Alburnus Maior ni le revelă, demonstrează faptul că proprietatea peregrinilor asupra
unor personaje de statut servil era acceptată şi – cel mai probabil – reglementată prin edicte şi legi
speciale. Suplimentar, se mai poate preciza că două dintre cele două femei comemorate sunt
trecute de vârsta de 80 de ani (probabil rotunjită, dar detaliul nu este important în acest context),
ceea ce ar putea sugera venirea lor în Dacia la maturitate, dintr-o provincie illyră sau celtică, dacă
luăm în calcul datele onomastice.

56
Paki 1998, 73-74.
57
Paki 1998, 287-289, 291.

125
 Demne de menţionat, deşi ţinând mai mult de nivelul cunoştinţelor decât de cel al
realităţilor romane efective, sunt şi cazurile de nume foarte rare sau chiar unice. Astfel este
Andrada (No. 42), care apare pe o inscripţie de la Potaissa şi căruia nu i-am găsit analogii
europene. Deosebit de interesant este cazul lui Meatinus (?) Birsi şi Atasa (No. 43), nume care
apar tot la Potaissa, pe o piesă astăzi pierdută şi despre care s-a presupus că ar putea fi punice ca
etimologie58. Numele însă nu apar, în această formă lingvistică, în onomastica provinciilor nord-
africane. O formă apropiată de Birsi ca sonoritate am găsit în Bira59, însă vaga similitudine este
irelevantă. Lor li se alătură, pe aceeaşi stelă, numele lui Aurelius Sataras, care este cetăţean. În
aceeaşi categorie se înscriu şi câteva nume provenite de pe diplome militare intrate recent în
circuitul ştiinţific. Este vorba despre Thiamponius Dexaei f. Besso (No. 266), pentru al cărui
nume personal nu există exemple similare, în timp ce numele tatălui pare a avea rădăcină
celtică60, dar nefiind nici el atestat însă în această formă61. De asemenea greu de plasat onomastic
este Amaiona Aeconis (No. 267); numele personal are şi în acest caz rădăcină etimologică
celtică62, iar precizarea etnonimică de Eravisca sugerează că şi patronimicul – pentru care nu am
putut identifica analogii – ar putea fi legat de zona lingvistică celtică a Imperiului.
Un personaj interesant, care nu lasă loc la multe comentarii şi care ar putea să aibă statut
de cetăţean este Cassia Peregrina (No. 87) de la Alburnus Maior. Chiar dacă doar numele ar putea
indica o încetăţenire – şi păstrarea ca parte a numelui a epitetului peregrinus – statutul juridic
peregrin al femeii este sugerat şi de numele de factură peregrină al soţului său, care îi înalţă
monumentul funerar. Denominarea ca peregrina este interesantă şi mai are doar două analogii în
Dacia, în persoana lui Peregrinus de la Porolissum (No. 32) şi a unui Peregrinus de la Apulum
(No. 163). Cu toate acestea, substantivul mai apare ca nume propriu în Imperiu, chiar dacă nu în
mod frecvent. Interesante sunt câteva cazuri când Peregrinus joacă în mod clar rolul de cognomen
în cazul numelor unor cetăţeni: L. Caelius Peregrinus63 din Cartagina, Aulus Iunius Peregrinus64
de la Baedro (Baetica), sau Caius Iulius Peregrinus65 de la Stockstadt am Main (Germania
Superior), care este chiar beneficiarius consularis. Există şi cazuri similare ca tipologie, unde

58
Russu 1967, 179-180.
59
Pflaum 1983, 76.
60
Holder 1896-1907 I 1276-1277.
61
OPEL II 98-99.
62
Holder 1896-1907 I 111.
63
CIL VIII 24519.
64
CIL II 2368.
65
CIL XIII 6635.

126
statutul juridic al personajului este înglobat în nume sub forma unui agnomen: astfel este, spre
exemplu, cazul Teufiei Valeria quae et Ingenua66, de la Scupi. Printre peregrinii din Dacia însă,
nu există situaţii de acest fel.
Un caz în care statutul juridic al personajului este mai mult decât discutabil este cel a lui
Eros Zotici (No. 191). Respectivul este sigillarius şi înalţă o inscripţie votivă, dar atât statutul
profesional declarat, cât şi numele personal, îl „recomandă” ca posibil sclav. Numele de Eros este
printre cele mai întâlnite la sclavii din Roma, situându-se pe locul al treilea, după Felix (care
conduce detaşat) şi Hermes67. Oricum, posibilitatea ca acest Eros de la Inlăceni să fie peregrin nu
poate fi exclusă, mai ales dacă avem în vedere că şi eventualul patronimic ţine tot de onomastica
grecească.
O situaţie specială este reprezentată de Procula Batava (No. 224)68, atestată pe o inscripţie
funerară de la Tibiscum. Situaţia sa este analoagă din unele puncte de vedere cu cea a lui Aurelius
Batavus69 şi Carantius Germanus70. În această categorie se poate încadra şi mult mai simplistul
Germanus (No. 96.) Etnonimul Batava, -us nu joacă rol de cognomen cum a fost adesea
considerat în literatura de specialitate71, analogii pentru asemenea etnonime fiind prezente în
Dacia şi la alte populaţii. Astfel este numele semit Zacca Pallaei f. Syrus (No. 252), ex equite
cohortis II Flaviae Commagenorum, unde avem cognomen semit72 şi patronimic de aceeaşi
origine73, iar ethnicon-ul întăreşte şi confirmă originea etnică a numelui. O altă interpretare ar fi
aceea conform căreia avem un patronimic, subînţeles sau chiar prezent în partea spartă a
inscripţiei, situaţia devenind analogă cu cea a lui Cotu Successi f(ilia) Cives Norica (No. 217).
În acelaşi cadru al unor posibile, dar incerte, substantive cu valoare de ethnicon se
încadrează şi Bessus74, folosit ca nume personal, dar mai ales ca precizarea suplimentară a
filiaţiei. Trimiterea la tribul tracic este directă şi interpretarea sa ar veni firesc. Trebuie însă ţinut
cont de faptul că, în timp, cu predilecţie în secolul al III-lea, dar în mod sigur şi la sfârşitul

66
AE 1984, 771.
67
Webster 2010, 51.
68
Vezi discuţia pe seama personajului şi în Varga, Săsărman 2010.
69
IDR III/5, 451.
70
IDR III/2, 427.
71
Vezi comentariul din IDR III/1, 168; Ardevan 2003, 124-125 consideră că o întregire mai corectă a numelui ar fi
Proculeia.
72
Wuthnow 1930, 49.
73
Wuthnow 1930, 93.
74
No. 184; No. 57; No. 248; No. 252; No. 260; No. 253.

127
secolului al II-lea, Bessus îşi pierduse din semnificaţia iniţială şi desemna un locuitor al
Imperiului care vorbea limba tracă75.
O categorie aparte formează câteva nume foarte greu de definit etimologic sau ca arie de
utilizare predilectă. Este vorba despre Surus76 şi toate formele sale derivate (Suriacus77,
Surucca78, Surio79, Surilla80, Surinius81). Nume cu această rădăcină sunt prezente în toată Europa,
ceea ce le face imposibil de legat de o anumită zonă sau de un anumit substrat82. Teoretic, numele
pot fi în egală măsură illyre83, tracice84 sau celtice85, bibliografia susţinând toate cele trei variante
majore europene. În plus, acest nume poate indica şi o origine extra europeană, respectiv syriană,
fiind o transcriere a etnonimului Syrus, ajuns nume personal în spaţiul european. De altfel, trebuie
să ne imaginăm că în suficient de multe situaţii, pentru persoanele cu statut umil, linia ce
despărţea adjectivul etnic de numele personal etnic sau tribal nu era fermă86. Nu trebuie exclusă
nici dubla explicaţie, conform căreia substantivul comun ce îi denomina pe sirieni să fi devenit în
unele cazuri nume propriu şi să fi fost acceptat ca atare tocmai datorită grefării pe o familie de
nume comune în spaţiul european roman şi cel mai probabil pre-roman. Oricum, aceste nume nu
pot fi încadrate decât cu o marjă mare de eroare, care însă poate fi uneori asumată, datorită
indiciilor adiacente pe care unele inscripţii le pun la dispoziţia cercetătorului.
O grupă cu totul aparte este cea a numelor pe care le-am etichetat ca „celtice”. Acestea
sunt adesea italice ca etimologie, dar au ca zone de maximă atestare provinciile celtice; existenţa
acestei grupe a fost unul dintre factorii decizionali importanţi atunci când am optat pentru
termenul de nume „romane” şi nu „italice”. Unele dintre ele, de altfel, nu apar deloc în Peninsula
Italică, ceea ce le face catalogarea ca nume celtice indiscutabil corectă. Această onomastică
oarecum eclectică a întinsului areal de substrat celtic se aseamănă, din anumite puncte de vedere,
cu situaţia ce implica numele de Surus şi derivatele sale, prezentată mai sus, dar şi cu
transliterarea grecească a lui Quintus. În cazul de faţă însă putem presupune că este vorba despre

75
Mocsy 1974, 65.
76
Téglás 1915, 48; No. 186.
77
No. 16.
78
No. 52.
79
No. 127.
80
No. 220.
81
No. 220.
82
OPEL IV 101-102.
83
Russu 1969a, 250.
84
Detschew 1976, 470-472.
85
Holder 1896-1907 II 1678 (definea Surus ca auch celtisch).
86
Fraser 2001, 152.

128
o adaptare lingvistică, grefată pe modificările culturale. Astfel, unele nume celtice vor fi probabil
traduse sau transpuse în latină de către cei care vor încerca, încă din prima generaţie de după
cucerire, să se plieze pe noile realităţi. Această traducere din limba maternă într-o limbă străină87
are două variante explicative majore: una este cea a traducerii la a doua generaţie sau chiar mai
târziu, când latina deja nu mai era percepută ca şi limbă străină, iar cealaltă ţine de motivaţiile,
subtile şi posibil multiple, ale trecerii de la o limbă la alta (ele se pot plasa pe multe paliere, de la
oportunism, până la racordarea la modă). Câteva dintre exemplele concrete pe care le-am întâlnit
printre peregrinii din Dacia merită amintite. Cea mai populară categorie onomastică de acest fel
este cea a numeralelor ordinale devenite nume de persoane. Astfel, dacă nume precum Primus88
(deşi Holder nu include această formă primară a numelui89) şi derivatele sale – Primianus90 sau
Prima91 – sau Quintus92 şi derivate precum Quinta93, Quintinianus94, Quintilianus95, pot fi
considerate romano-celtice, datorită unei oarecare popularităţi pe care ele şi derivatele lor o au şi
printre locuitorii Peninsulei Italice, altele nu par decât vag conectate cu spaţiul italic. În această
ultimă categorie intră nume precum Censorinus96, Torcus sau Torquatus97, Aprilius98,
Lucanus/Lucana99 etc. O altă grupă de nume celtice, nu ca etimologie, ci ca frecvenţă a
semnalării, sunt cele ce derivă din substantive comune sau adjective/adverbe. Avem astfel nume
de animale (Ursina100, Ursulus101, Lupula102) sau de diverse virtuţi (Vitalis103, Potens104,
Ferox105). Acestea sunt aşa-numite wish-names, nume întâlnite aproape exclusiv la categoriile
sociale inferioare, populare printre soldaţi, sclavi şi gladiatori, dar care apar – accidental sau nu –

87
Desigur, fenomenul nu este specific doar provinciilor celtice, fiind întâlnit şi în Orient şi în Africa (Lassére 1998,
98).
88
OPEL III 160-162; No. 7; No. 166; No. 257.
89
Holder 1896-1907 II 1043.
90
No. 201.
91
No. 226.
92
OPEL IV 19-20; No. 177; No. 201.
93
No. 177; No. 262.
94
No. 200.
95
No. 242.
96
No. 196; OPEL II 49-50.
97
No. 262 (ambele nume); OPEL IV 127.
98
No. 255; OPEL I 152-153.
99
No. 158; No. 249 (forma feminină). Acest nume se remarcă printr-o prezenţă consistentă în zona provinciilor
hispanice (OPEL III 33; Untermann 1965, 125-126).
100
No. 176; OPEL IV 186.
101
No. 159; OPEL IV 187-188.
102
No. 159; OPEL III 38-39.
103
No. 41; OPEL IV 176-177.
104
No. 257; OPEL III 156.
105
No. 267; OPEL II 139.

129
cu preponderenţă în provinciile de substrat celtic. A se remarca, cu caracter aproape anecdotic,
formele diminutive folosite pentru numele feminine.
Importanţa acestor cazuri atipice sau discutabile este enormă, deoarece numai prin
cunoaşterea, înţelegerea şi apoi încadrarea lor corespunzătoare se poate obţine date relevante din
analizarea onomasticii peregrinilor din Dacia. Incertitudinile exprimate sunt utile, întrucât
datorită lor cunoaştem cât de flexibilă era exprimarea epigrafică. Numele „problematice”, nu
neapărat ieşite din canoane, dar situate la limita lor, dezvăluie detalii culturale vitale şi duc la
aprofundarea implicită a oricăror alte cercetări adiacente privindu-i pe peregrinii acestei provincii
dunărene.

Supernomina
Supernomina106 constituie o clasă onomastică aparte în peisajul nomenclaturii şi epigrafiei
latine. În primul rând, această categorie de nume se remarcă prin raritate: fără a avea statut de
anomalii, supernomina apar la un procent mic de nume în cadrul onomasticii foarte bogate pe
care epigrafia Imperiului Roman ne-o revelă. În al doilea rând, marea lor majoritate sunt
asociabile unor categorii socio-juridice ne-elitare, ceea ce creşte valoare informaţiei pe care o pot
oferi.
Ca definiţie, un supernomen este un nume suplimentar, însuşit sau preluat de către o
persoană. El nu se confundă cu cognomen-ul multiplu (deşi confuzia terminologică este adesea
prezentă în bibliografia modernă), întrucât nu este conferit la naştere, ci asumat sau dobândit pe
parcursul vieţii. De asemenea, nu există nicio dovadă că supernomina s-ar transmite
descendenţilor. Atunci când un nume devine ereditar, putem deja vorbi despre metamorfozarea
lui într-un cognomen. Supernomina se împart în două categorii principale: agnomina şi signa. În
onomastica romană, agnomen-ul era un cognomen suplimentar, pe care o persoană îl dobândea
sau şi-l însuşea în timpul vieţii107. Ca şi origini iniţiale, agnomina par a intra în nomenclatura
locuitorilor Imperiului dinspre lumea greacă. De asemenea, trebuie subliniat faptul că ele
caracterizează clasele inferioare ale societăţii, fiind foarte rar întâlnite în nomenclatura elitelor

106
Pentru o monografie a subiectului, vezi Kajanto 1966. Totuşi, în consultarea lucrării trebuie să se ţină cont de
perioada elaborării sale şi implicit de informaţiile epigrafice şi statistice pe care autorul le avea la dispoziţie la acel
moment dat.
107
Kajanto 1966, 6.

130
senatoriale sau ecvestre108. Agnomina apar în epigrafie în secolul I, conform datelor pe care le
avem în momentul de faţă, iar uzul lor se generalizează în secolul al II-lea109. Signa, cealaltă
clasă de nume suplimentare, sunt mai dificil de definit, existând încă discuţii în acest sens.
Teoretic, ele erau introduse prin cuvântul signum, însă această definire este mult prea restrictivă.
Mai sugestiv este faptul că pe inscripţiile târzii, funerare sau onorifice, signum-ul apare adesea la
începutul textului, în vocativ110. Signa puteau fi purtate şi ca semne distinctive ce marcau o
comuniune: dintre fraţi, dintre membrii unui colegiu111 etc. Dincolo de aceste trăsături distincte
ale celor două categorii de supernomina, ceea ce face ca signa să se înscrie într-o altă clasă de
analiză este prezenţa lor epigrafică târzie şi faptul că apar adesea ca apanaj al claselor
aristocratice, apropiindu-se mai mult de cognomina ex virtute. În Dacia, nu am identificat nici un
signum. În final, trebuie spus că atunci când informaţiile suplimentare sunt introduse prin natio,
origo, domus etc., ele nu mai pot fi considerate supernomina, deoarece astfel nu se mai
construiesc structuri onomastice unitare şi coerente.
Se remarcă faptul că printre peregrini supernomina sunt mai variate ca sub-tipuri decât în
rândul cetăţenilor, iar uneori doar în rândurile acestei categorii sunt întâlnite anumite tipuri.
Analizând nomenclatura ne-cetăţenească se pot remarca unele tipare şi structuri onomastice
interesante şi demne de a fi luate în discuţie. Mai trebuie precizat şi faptul că numele duble nu
sunt atât de frecvente printre peregrinii din Dacia precum printre cei din alte provincii112, ceea ce
le face valoroase ca şi cazuri individuale, dar în acelaşi timp le scade potenţialul statistic.
Agnomina atestate în Dacia pot fi împărţite în trei categorii majore: indicative etnice, indicative
de loc şi porecle.
Agnomina etnice pot fi plasate, utilizând o clasificare modernă, nu romană, în grupa
phylonyme-lor113, ele făcând referire la rădăcinile şi înrudirile personajului. Conform aceleiaşi
clasificări, agnomina care fac trimitere la o provincie pot fi plasate şi în categoria choronyme-lor.
Totuşi, consider că în cazurile de faţă referirea imediată este cea tribală, nu cea zonală. Avem
atestate astfel de forme onomastice la o serie de personaje din mediul militar al Daciei:
Mucatralis Bithi f. Bessus (No. 57), Heptapor Isi f. Bessus (No. 184), Bitus Solae f. Bessus (No.

108
Kajanto 1966, 15.
109
Groslambert 2003, 199.
110
Lassére 2007, 111.
111
Kajanto 1966, 45-48.
112
Dondin-Payre 2005, 161.
113
Anreiter 2001, 184.

131
248), Adiutor Psi f. Bessus (No. 253), Sepenestus Rivi f. Pannon. (Cornon.?) (No. 250),
Prosostus Ianuarius f. Pannonius (No. 58), Sextus Busturionis f. Pannonius (No. 250), Ivonercus
Molaci f. Brittonus (No. 244), Bolliconus Icci f. loco Brittonus (No. 255), Thaemus Horati f.
Ituraeus (No. 251), Zacca Pallaei f. Syrus (No. 252), Demuncius Avesso f. Eraviscus (No. 257),
Gallionus Suadali f. Boius (No. 259), Marsua Calvi f. Azalus (No. 264), Thiamponius Dexaei f.
Besso (No. 266), Tullionus Vegeti f. Tungrus (No. 267) şi Ammaiona Aeconis f. Eravisca (No.
267). În general, nu există o concordanţă între specificul etnic declarat al trupei şi etnia indicată
de militari; doar câteva exemple se pot oferi în acest sens: Ivonercus Molaci face parte din
Cohors I Ulpia Brittonum mililaria, Thaemus Horati din Ala I Augusta Ituraeorum, Zacca Pallae
din Cohors II Flavia Comnagenorum şi Demuncius Avesso din Cohors VIII Raetorum. Cu câteva
excepţii însă114, trebuie spus că numele personale concordă cu etnia auto-declarată, ceea ce ne
face să credem că este vorba despre asumarea şi etalarea unei identităţi cel mai adesea reale.
Trebuie în egală măsură remarcat că cele mai multe nume sunt legate de numele unui trib care nu
desemnează în acelaşi timp şi o unitate provincială, ceea ce întăreşte substratul etnic al numelui.
Există şi cazuri în care au caracter neutru, cum poate fi considerată situaţia unor nume latine, ale
căror detalii de utilizare într-o anumită zonă cu un anumit substrat nu ne sunt întotdeauna în
întregime cunoscute. Un exemplu în acest sens îl reprezintă numele de Sextus, care deşi are
etimologie latină, ar putea fi încadrat printre numele-numerale ordinale definibile ca nume
celtice în conformitate cu aria lor de răspândire. În cazul nostru însă, numele are un statut aparte:
Sextus şi Sexta, cu variantele Sestus şi femininul Sesta, apar ca nume curente în nomenclatura
illyrilor dalmatini115. Acesta ar putea fi un indiciu că în cazurile de faţă este vorba despre familii
celto-illyre din Pannonia. Acest exemplu şi detaliile analizei sale au în primul rând valoare
informativă şi demonstrativă pentru acest tip de analiză onomastică, relevanţa lui nefiind majoră
în conturarea imaginii de ansamblu.
Foarte importantă pare a fi atestarea agnomina militare pe documente oficiale, respectiv
pe diplome militare. La nivelul întregului Imperiu, în inscripţii, indicatorul etnic este adesea
introdus prin natione, ne mai jucând astfel rol de agnomen. Detaliul sugerează adoptarea oficială
a acestui tip de nomenclatură. Dincolo de un oarecare sentiment de mândrie şi de dorinţa păstrării
individualităţii naţionale (tribale) într-un mediu străin, adăugarea indicativului etnico-tribal face

114
Cum este cea a lui Marsua Clavi, care este greu, chiar dacă nu imposibil, de legat cu etnia sa declarată.
115
Wilkes 1977, 756.

132
ca numele personajului să capete structură de tria nomina. Evident, este vorba despre o aparenţă
primară, numele fiind compus după cu totul alte reguli decât cele ale cetăţenilor romani, dar chiar
şi aşa, efectul sonor trebuie să fi fost similar. Un gentilicium nu este gentilicium în sine, ci mai
ales datorită poziţiei sale generale în structura onomastică ce îl integrează. De asemenea, este
vital a remarca că, în aceste cazuri, nu este vorba despre o încercare de fraudare, ci despre
manifestarea unui anumit nivel de asimilare şi impregnare culturale. Mi se pare exagerat – sau cel
puţin nefondat pentru o afirmaţie general valabilă – a afirma că aceasta este o formă de
manifestare a dorinţei de integrare. Mai aproape de adevăr, este vorba despre o căutare a
„normalităţii” într-un mediu impregnat de cultura şi cutumele romane, în cadrul căreia se
apelează şi la păstrarea şi chiar sublinierea identităţii pre-romane.
Nume construite după acelaşi tipar sunt atestate şi în afara mediului militar, chiar dacă
sunt mai puţine cantitativ. Printre peregrini, ei sunt Dasius Verzonis Pirusta116 ex Kaviereti117 – la
Alburnus Maior indicarea originii prin ethnicon nu este o raritate – şi Iulia Florentina Bithi f.
Bessa118, soţia lui Zacca Pallei. În acest ultim caz, care a mai fost destul de amplu discutat în
istoriografie119, se remarcă nu doar specificul multi-etnic al familiei, reflectat şi în numele
copiilor (care poartă două nume romane, două nume semitice, unul grecesc şi unul iranian), ci şi
afirmarea explicită a identităţii membrilor, chiar şi atunci când, aşa cum este cazul soţiei, ei fac
parte dintr-o familie deja suficient de bine romanizată.
Suntem îndreptăţiţi a crede că aceste agnomina etnice erau, cel puţin în unele cazuri,
folosite ca nume proprii. Mai ales dacă ele făceau referire la un grup mai rar întâlnit în provincie
sau în anumite cercuri şi comunităţi, este credibil că persoana respectivă era uneori, în absenţă
dar nu numai, denominată cu ethnicon-ul respectiv. Un caz destul de clar de acest gen, legat de
Dacia, chiar dacă nu de epigrafia provinciei, provine din Egipt, unde în două scrisori particulare
se face referire, în contexte diferite, dar de natură privată, la „Dac”120. Este evident că, în ambele
cazuri, corespondenţii ştiu despre cine este vorba şi numele personal al Dacului nu este relevant,
în condiţiile în care etnia îl identifica şi individualiza în mod suficient.

116
Referirea la tribul piruştilor pare a fi atât etnică cât şi zonală, fiind vorba despre o comunitate dalmatină, asupra
căreia însă sursele sunt neclare după crearea provinciei Dalmatia (Anreiter 2001, 110). O ipoteză luată în considerare
a fost divizarea tribului în secolul I şi chiar o oarecare refacere a unităţii sale prin strămutare la Alburnus Maior
(Wilkes 1977, 763).
117
No. 66.
118
No. 252.
119
Dana 2007.
120
Dana 2003, 183.

133
 A doua grupă menţionată se referă la numele însoţite de determinanţi de loc. În fapt, în
acest caz este vorba despre o indicare a origo făcută organic, în cadrul nomenclaturii oficiale.
Conform clasificării din care am citat şi mai sus, aceste nume sunt considerate oikonyme, ele
indicând un loc, de naştere sau de origine. Şi aici avem o preponderenţă a elementului militar,
care este probabil legată şi de existenţa unor tipicuri onomastice proprii cercurilor armate: Glavus
Navati f. Sirmio (No. 17), Barsimsus Callistenis f. Caesarea (No. 221), Eupator Eumeni f.
Sebastopol (No. 233), Coca Tyru f. Sardica (No. 256). Este remarcabil faptul că numele
personale şi parţial patronimicele concordă cu originea declarată. În mediul civil, deşi mai puţin
numeroase, indicativele de origine incluse în nume sunt foarte interesante. Astfel, îl avem pe
Zamannistes (No. 10) de la Arcobadara, unde, după cum am precizat deja, din cauza stării de
deteriorare avansate a inscripţiei este greu de spus dacă este vorba despre un indicativ de loc
propriu-zis sau dacă din toponim a fost derivat numele propriu al personajului. Demn de
menţionat este şi cazul lui Ζδσιος ζαζηος (No. 31), pe care îl avem atestat pe o inscripţie
funerară de la Porolissum; numele, trimiterea geografică şi limba inscripţiei ne fac să credem că
este vorba despre un emigrant de dată recentă, pentru care afirmarea individualităţii locale şi a
culturii greceşti sunt foarte importante. Pe de altă parte însă, ne putem imagina şi că el, înălţând
această inscripţie, era conştient de faptul că există o grupă de localnici care o vor putea citi. Tot
un indicativ de loc, însă nu unul geografic, ne oferă şi Acilius Sabini f. Dubitatus castris (No.
20). Cu o oarecare libertate asumată în plierea criteriilor de clasificare, acest ultim nume este un
nomonym121, deoarece indică circumscripţia administrativă de provenienţă a purtătorului.
O ultimă categorie de agnomina pe care le vom discuta sunt cele cu rol de poreclă. În
cazul lor, numele adiacent este introdus printr-o particulă de tip qui et, sive, idem (eadem). Sunt
interesante valenţele pe care arogarea unui supranume, fără nicio semnificaţie semantică
intrinsecă, le poate lua. În cazul epigrafiei din Dacia, poreclele nu apar niciodată pe diplome
militare – cel mai oficial tip de document epigrafic de care dispunem. O poreclă apare pe una
dintre tăbliţele cerate de la Alburnus Maior (în cazul lui Titus Beusantis qui et Bradua122, care
este martor pentru încheierea unui contract de închiriere a forţei de muncă), sugerând un oarecare
grad de oficializare al acestui tip de agnomen, chiar dacă doar pe plan local. De la Alburnus
Maior mai provin câteva exemple, respectiv numele dedicanţilor a două monumente votive –

121
Anreiter 2001, 184.
122
No. 68 şi No. 69.

134
Panes Epicadi qui et Suttius (No. 111) şi Verso Dasantis qui Veidavius (No. 131) – precum şi
cele ale lui Epicadus Plarentis qui et Mico (No. 66) şi al lui Planius Baezi qui et Magister (No.
106), cunoscut de pe un monument funerar. Primele trei nume nu lasă loc de comentarii
adiacente, etimologic fiind în totalitate illyre, iar originea poreclei şi motivele pentru care ea s-a
oficializat rămânând obscure. Interesant este cel de al treilea caz, unde porecla ar putea face
referire la o meserie, o funcţie sau doar la o trăsătură de caracter. Un alt caz de acelaşi fel,
provenit din aceeaşi localitate, este cel al lui Dasius Sta… qui et Durius (No. 91). Acesta din
urmă înalţă o inscripţie votivă dedicată Terrei Mater. Importanţa poreclei era reală în
nomenclatura romană, remarcându-se, la scara Imperiului, frecventa prezenţă a acestor agnomina
pe tăbliţele de blestem123, ceea ce sugerează că individualizarea unei persoane nu era deplină fără
precizarea numelui suplimentar.
Un caz foarte interesant este cel al lui Asclepius qui Asclepiades, civis Bithynus (No.
135). Ceea ce se remarcă imediat este existenţa a două variante ale aceluiaşi nume, ambele
constituind numele zeului medicinii şi ambele fiind în limba greacă. Probabil cea de a doua
variantă era uneori folosită pe plan local, devenind astfel în mod firesc parte integrantă a
teonimului. Un detaliu este relevant în cazul primului dintre nume: deşi are aparenţa unui nume
grecesc de tradiţie, trebuie spus că Asklepios nu pare să fi fost folosit de către muritori înainte de
perioada imperială124. Acest fapt sugerează un caracter oarecum banal al numelui.
Analizând epigrafia Daciei se observă o tendinţă pronunţată de integrare a agnomina în
nomenclatura oficială. Este vital a remarca că nu se manifestă o tendinţă de fraudare, ci se
reflectă un anumit nivel de asimilare şi impregnare culturale. Măsura în care forma obţinută, ce
aparent imită structura tria nomina, este căutată de către personajele în cauză sau este adoptată ca
şi firească de către birocraţia imperială este greu de precizat. În fond, numele suplimentare
marchează atât dorinţa de afirmare a unicităţii individuale şi a etalării unor anumite rădăcini pre-
romane, cât şi inevitabilitatea integrării în sistemul roman şi nevoia de a căuta “normalitatea”
socială.

123
Lassére 2007, 108-109.
124
Parker 2001, 57.

135
 IV. 3. C. Grupe şi categorii onomastice
În continuarea – şi în finalul – demersului de cercetare a onomasticii peregrinilor din
Dacia, voi prezenta grupele onomastice. Ordinea va fi dată de procentul reprezentării, marcându-
se astfel poziţia generală a fiecărei grupe de nume în cadrul onomasticii peregrine.pentru fiecare
situaţie, vor fi discutate caracteristicile generale şi oferite detalii asupra cazurilor particulare
grăitoare care apar.

Numele romane
Fără îndoială, numele de factură romană125 sunt cele mai numeroase printre peregrinii din
Dacia. Predominanţa lor marchează o serie dintre caracteristicile generale ale categoriei în
această provincie (şi nu numai, probabil): proveniţi dintr-un mediu (vag) latin, dispuşi să se
integreze şi nu foarte sofisticaţi din punct de vedere cultural.
În cadrul acestei grupe onomastice, avem două tipuri de nume: pur romane şi mixte. În
primul caz, atât numele titularului cât şi al tatălui sunt romane, precum Atrius Maximi (No. 76).
Există şi situaţii când apare explicitat doar numele titularului, patronimicul fiind omis. Această a
doua situaţie este destul de frecvent întâlnită printre numele romane. Categoria numelor mixte
este destul de bine reprezentată, prin cazuri unde un nume personal roman este asociat cu un
patronimic ce aparţine altei grupe onomastice. Acest tip de nume este exemplificat de către
Antonius Nicanori (No. 236) de la Romula, care are un nume roman, dar al cărui tată poartă un
nume evident grecesc, sau de către bine cunoscutul Decebalus Luci, care va fi discutat mai pe
larg în cele ce urmează. Elemente remarcabile conţine şi inscripţia care îl atestă pe Atpatinius
Rufi (No. 143). Este vorba despre o epigrafă votivă de la Apulum, care îl onorează pe Iupiter
Optimus Bussumarus126, zeu celtic cu presupuse rădăcini galatine. Nu am găsit exact această
formă a numelui atestată în Imperiu127, însă particula „at” pare a face trimitere la o etimologie
celtică128; informaţia, corelată cu prezenţa zeului pe inscripţie, oferă un indiciu cu privire la zona
de provenienţă a dedicantului. Am putea afirma că personajul în cauză şi familia sa vin direct
dintr-o provincie celtică – sau chiar din zona galată; singura dată neclară este numele tatălui, de
factură romană. Cel mai probabil, avem de a face cu un grup sau o familie cu origini celtice,

125
Pentru numele romane, am folosit mai ales Kajanto 1965 şi Salomies 1987.
126
Pentru atestările lui Bussumarus în Dacia şi istoria zeităţii, vezi Nemeti 2005, 249.
127
Vezi OPEL I 190-203.
128
OPEL I 190.

136
destul de ancorată în realităţile lumii din care a plecat, dar care este deschisă şi înspre toate
influenţe latine.
Un alt exemplu interesant de nume mixt este cel al lui Alexander Gai (No. 72) de la
Alburnus Maior. În cazul lui însă, interesul rezidă nu atât în acest nume, cât în faptul că
monumentul, cu caracter funerar, a fost înălţat de către fiul său, care poartă numele bunicului –
Caius (cu transformarea – corectarea, în fapt – lui „G” în „C”). De altfel, Caius, nume cât se
poate de banal, apare destul de frecvent scris în mod greşit în epigrafia Daciei, un caz demn de
semnalat fiind şi Caiius de la Gherla (No. 12). În cazul înlocuirii lui „C” cu „G” în inscripţii însă,
este vorba despre transcrierea fonetică a numelui, nu despre greşeli de lapicid. Un alt caz de
grafie atipică a unui nume îl constituie Maessianus (No. 25). Pentru această formă, nu am mai
găsit nicio analogie în inscripţiile latine din Imperiu. Numele mai apare scris ca Messianus129,
însă nici pentru grafia „corectă” exemplele catalogate nu sunt numeroase. Un alt caz care ar putea
fi interpretat la prima vedere drept o greşeală de scriere este cea a lui Maxsimus Veranis (No. 64).
Deşi posibilitatea nu este de neglijat, banalitatea numelui indicând mai degrabă o eroare decât o
interpretare sui generis, nu putem ignora nici cea de a doua variantă, numele provenind de pe o
tăbliţă cerată, deci de pe un act cu un caracter oficial.
Concluzionând, presupun că numele romane apar pentru categoriile sociale inferioare,
printre care se numără şi peregrinii, ca cea mai facilă soluţie, atunci când nu se doreşte un nume
cu încărcătură etnică specifică. Ele par a fi folosite de către cei mai deschişi cultural, dar nu
numai. După o generaţie sau două, numele romane apar ca fireşti, chiar şi în cadrul familiilor mai
conservatoare. Fără a trebui considerate marcă a latinităţii, ele pot fi privite ca marcă atât a
integrării în societatea unei provincii de limbă latină, cât şi ca semn distinctiv al însuşirii, în
măsura posibilului, a culturii romane.

Numele greceşti
Numele greceşti130, a doua grupă ca pondere numerică, joacă, după părerea mea,
aproximativ acelaşi rol demonstrativ ca şi numele romane: ele susţin existenţa unui mediu
provincial eclectic, mai curând decât pe cea a unui real bagaj cultural şi lingvistic de factură

129
OPEL III, 78.
130
Pentru identificarea şi studiul numelor greceşti am folosit Pape, Benseler 1911-1914, Solin 1971, LGPN, Solin
2003, dar şi pagina on-line a proiectului Lexicon of Greek personal names (http://www.lgpn.ox.ac.uk/index.html,
accesată la 17. 08. 2011). Pentru o mai bună înţelegerii a juxtapunerii numelor greceşti cu cele latine, vezi şi Rizakis
1996.

137
grecească. De cele mai multe ori, ele pot fi privite ca semn vizibil al unui statut social inferior şi
al unui background mixt131. În egală măsură, sunt dovada faptului că o parte nu neapărat
neînsemnată din bagajul cultural al elitei Imperiului ajunsese, în epoca şi zona la care ne referim,
să caracterizeze şi – cel puţin – acea parte a marilor mase care se manifesta epigrafic.
Desigur, unele situaţii speciale vădesc mai mult decât trăsăturile socio-culturale pe care
le-am descris mai sus, respectiv faptul că este vorba despre vorbitori reali de limbă greacă. De
asemenea detaliile unor inscripţii sugerează legături reale cu orientul şi cu un mediu grecofon. De
exemplu, unii purtători de nume greceşti, precum Μύρωλ (No. 108), chiar dacă am ignora restul
informaţiilor pe care inscripţia le oferă, indică pe cale onomastică o etnie şi o identitate culturală
greceşti. Afirmaţia este susţinută de frecvenţa destul de scăzută a numelui în Imperiul latin132,
precum şi de faptul că, în cele mai multe cazuri de atestare, el este asociat cu detalii care
sugerează un mediu oriental şi rădăcini greceşti reale.
În cadrul onomasticii greceşti din Dacia nu se pot identifica o serie de practici
caracteristice vorbitorilor orientali de limbă greacă, cum ar fi, de exemplu, folosirea constantă în
partea de est a Imperiului a cognomen-ului Nero133, chiar şi după ce în Occident acesta încetase a
mai fi folosit. Desigur, acest element nu vine ca o surpriză, dar el întăreşte afirmaţiile făcute în
deschiderea subcapitolului.
În privinţa limbii în care sunt scrise inscripţiile pe care apar nume greceşti, ea este în cele
mai multe cazuri latina. Excepţiile care fac uz de limba greacă sunt inscripţiile lui Ζδσιος ζαζηος
(No. 31), al cărui caz l-am discutat deja, Γεκεκηρηος Αρδαθεη (No. 93), care dedică pentru Dεζς
Ναρελος, Μύρωλ (No. 108), Δρκες Γοργηοσ (No. 153) de la Apulum, care îi dedică lui Sol
Invictus, Xρσζοθοκας (No. 210), care apare pe un text funerar cu caracter poetic din
Sarmizegetusa şi Ζαμαννιστες (No. 10), în cazul căruia este discutabilă valoarea onomastică
propriu-zisă a apelativului. După cum se vede, foarte puţini dintre purtătorii de nume greceşti
(aproximativ 10%) înalţă monumente scrise în limba greacă. Cauzele sunt evidente: în primul
rând, în multe dintre cazuri purtătorul numelui nu este legat în niciun fel de această limbă şi
cultura pe care ea o reprezintă. Putem presupune că unii dintre cei ce aveau nume de factură
etimologică grecească nu cunoşteau limba greacă, fie din cauza faptului că nu o mai învăţau în

131
Deşi realităţile Romei nu coincid cu cele provinciale şi analogiile pot fi înşelătoare, în acest caz afirmaţia lui Solin
conform căreia numele greceşti în partea vorbitoare de latină a Imperiului sunt de obicei semnul unei poziţii sociale
inferioare este corectă. (Solin 2003, XXV).
132
OPEL III, 93.
133
Solin 1996, 9.

138
familie, fiind inutilă în mediul occidental, fie pentru că primiseră numele pe alte considerente
decât cele ale provenienţei zonale. O altă cauză a numărului mic de inscripţii în greacă este
constituită de cultura cititorilor. Societatea căreia, într-o formă sau alta şi într-o măsură mai mare
sau mai mică, inscripţia i se adresa era una vorbitoare de limbă latină, iar greaca era acceptabilă
doar atunci când se dorea o afirmare şi chiar o subliniere suplimentară a identităţii personale. O
inscripţie în greacă pare a fi semn vizibil al singularizării şi mai puţin – sau cel puţin pe altă cale
decât pe cea „canonică” – a integrării în comunitate. Pe altă cale, deoarece şi printr-o
individualizare exacerbată, chiar parţial criptică pentru o parte a comunităţii, putea fi marcat
statutul superior şi aparte al membrilor unei mici elite.
Şi în cazul acestei grupe onomastice, numele apar atât însoţite de patronimic, cât şi în
forma lor simplă. Ca exemple mai interesante de nume mixte, merită amintit că din cele trei
apariţii ale sale, Alexander, de altfel cel mai frecvent nume grecesc din Dacia134, apare de două
ori însoţit de patronimice romane – Carus (No. 71) şi Gaius (No. 72) – şi de două ori simplu (No.
206; No. 208). În unul dintre aceste cazuri este vorba despre acel Alexander de la Sarmizegetusa
pentru care fratele său dedică în semn de mulţumire zeiţei Nemesis. Există posibilitatea ca cei doi
să aibă statut servil, dar ipoteza nu este susţinută de nimic în plus faţă de cea a statutului peregrin.
O singură dată, numele apare alături de un alt nume de factură şi tradiţie grecească: Alexander
Antipatri (No. 70). Este greu de spus în ce măsură, în epoca de care ne ocupăm, numele
Alexander era legat direct de numele cuceritorului macedonean – şi deci de spaţiul grecofon – sau
dacă este deja vorba despre folosirea sa „iraţională”, în care conotaţiile şi/sau tentele descriptive
şi rememorative ale numelui sunt ignorate135. Cred că în cazul de faţă această a doua ipoteză este
validă, iar Alexander, dincolo de rădăcinile sale evident greceşti, era, în timpul Imperiului, un
nume popular în spaţiul greco-roman, fără a mai avea funcţie de identificare cu personajul istoric
care a lansat pe scară largă „moda” acestui nume. Atrag atenţia şi asupra patronimicului numelui
de mai sus, întrucât şi acesta este un nume regal, de inspiraţie istorică. Un alt caz interesant de
nume mixt constituie Γεκεκηρηος Αρδαθεη, unde Arzakes este nume iranian. De asemenea atipic
este numele lui Temaius Dassi (No. 265), unde numele personal grecesc – latinizat – este
secondat de un patronimic illyr.

134
Ruscu 1998, 185.
135
Morpurgo Davies 2001, 21.

139
 Fără a nega pentru unele cazuri existenţa unor rădăcini orientale, trebuie să precizăm din
nou că alegerea celor mai multe dintre nume pare a fi determinată de curentele şi influenţele
resimţite în eclecticul mediu provincial roman. Această grupă onomastică apare în peisaj în
primul rând ca element cultural – istoric şi doar secundar şi parţial ca element etimologic şi
lingvistic136. Aceste nume vorbesc despre statut, nu despre etnie sau zonă de origine. Numele
greceşti pot fi considerate indicative de provenienţă pentru peregrinii din Dacia doar cu maximă
prudenţă şi pe baza unor indicii corelate.

Numele illyre
Singurul grup etnic de peregrini din Dacia definibil ca atare este cel al illyrilor. După cum
am văzut deja, marea majoritate a numelor illyre137 provine din rândul minerilor de la Alburnus.
Deoarece un capitol viitor va fi dedicat, în mare parte, acestei comunităţi nu îmi propun aici să
întreprind o analiză intrinsecă a sa. Scopul subcapitolului de faţă este prezentarea numelor illyre
din punct de vedere onomastic, aşa cum apar ele în toată Dacia şi mai ales în afara Alburnusului.
Pe graficele V şi VI, unde comunitatea de la Alburnus a fost exclusă, se observă cu
uşurinţă cât de remarcabilă este, din punct de vedere cantitativ, această grupă, ce ajunge să aibă
poziţia terţă în cadrul onomasticii peregrine din Dacia. Desigur, numele illyre nu oferă nici ele
certitudinea unei origini etnice a purtătorului, dar în mod sigur constituie un indiciu mai demn de
luat în seamă în acest sens decât cele greceşti sau – mai ales – romane. Pe de altă parte, chiar
dacă presupunem o provenienţă illyră reală, ea nu poate fi de cele mai multe ori circumscrisă la o
zonă restrânsă, deoarece din cauza structurilor similare, se pot deosebi între ele cu greu şi doar în
cazuri rare numele din Illyria, Dalmatia sau Pannonia138. Dintre numele despre care se pot
deduce unele detalii suplimentare, sunt Epicadus (No. 64) şi Verzo (No. 66; No. 65; No. 101; No.
116; No. 58 ; No. 133), nume despre care se ştie că provin din Dalmatia de sud-est139, în timp ce
cea mai mare parte a celorlalte nume illyre sunt răspândite în toată zona Illyricum-ului.
Ca şi fenomen onomastic interesant, menţionez scrierea diferită, deşi pe acte oficiale
(tăbliţe cerate), a ceea ce putem presupune că este acelaşi nume: Andueia (No. 64; No. 61) şi
Anduenna (No. 63). Presupun că este vorba despre acelaşi personaj nu doar datorită formele

136
Solin 2003, XXV.
137
Pentru cercetarea numelor illyre am folosit mai ales Katičić 1964 şi Alföldy 1969, iar pentru cele din Dacia,
Russu 1969a şi Piso 2004a.
138
Paki 1998, 19.
139
Katičić 1964, 28, citat şi în Piso 2004a, 290.

140
onomastice asemănătoare, ci şi datorită faptului că numele tatălui concordă: Bato. În privinţa
numelor mixte, ele sunt puţine cantitativ şi în majoritatea cazurilor este vorba despre patronimice
romane. Două cazuri „atipice” combină numele personale illyre cu patronimice greceşti: Mavida
Epicadi (No. 179), atestată pe o inscripţie funerară de la Brădeni şi Sutta Epicadi (No. 245),
atestată pe o inscripţie de asemenea funerară de la Zegaia. Se observă, cu valoare de coincidenţă
sau nu, similitudinea de patronimic. Există posibilitatea ca acest nume grecesc să fi fost adoptat
de către unele grupuri illyre, în afara sau interiorul Daciei.
Popularitatea numelor illyre este firească, datorită zonelor de provenienţă extinse şi
apropiate geografic. Din aceleaşi considerente, nu este complet eronat, chiar şi în afara mediului
relativ închis de la Alburnus Maior, a le considera până la un punct indicative de origine
geografică (şi chiar etnică). Prezenţa unui număr însemnat de personaje din provinciile illyre în
Dacia apare ca naturală.

Numele celtice
O categorie deosebit de interesantă şi relevantă, după cum s-a putut constata deja, este
constituită de către numele celtice140. Ele prezintă o preponderenţă remarcabilă în mediul militar,
unde un nume serveşte în mai mare măsură ca indicativ de origine decât în mediul civil. În cazul
numelor celtice, se observă şi o concordanţă destul de pronunţată între etnicul numelui şi
caracterul trupei.
Trebuie să menţionez din nou ambiguitatea care marchează o parte dintre aceste nume şi
care constă, în fapt, în etimologia lor latină. În ciuda fascinaţiei pe care numele celtice, mai ales
cele din Gallia pre-romană, au exercitat-o, studiul lor este încă incipient şi sursele sunt foarte
greu de identificat şi decelat141. Onomastica care este cu adevărat cunoscută, pe toate palierele
sociale, este cea a provinciilor celtice ale Imperiului, iar ea este impregnată de elemente latine,
deşi îşi păstrează indubitabil specificul. Un caz de acest fel, pe lângă cele expuse în detaliu mai
sus, dar mai puţin frecvent în Dacia în comparaţie cu ele, este şi Seneca, folosit masiv în
regiunile celtice ale Imperiului. Numele poate fi, în egală măsură – şi probabil în mod diferit de la
caz la caz – o derivaţie de la senex sau o corupere şi eventual latinizare a celticului Senaca142.
Alte nume, de genul lui Suadullus Titur (?) (No. 187), deşi ambigue la primă vedere, pot fi

140
Pentru numele celtice, în ciuda generalizărilor sale, fundamental rămâne Holder 1896-1907.
141
Evans 1972, 176.
142
Kajanto 1965, 16.

141
considerate de certă origine celtică. Astfel, în cazul de faţă, al doilea nume pare a fi o coruptelă,
iar apariţia sa în epigrafia Daciei nu este înregistrată în OPEL143; primul nume însă este atestat
constant în provinciile cu substrat celtic. Trebuie amintit şi numele de Restituta (No. 167), care
apare, cu această variantă, dar şi cu cea masculină, cu o frecvenţă mare în zonele celtice 144 şi este
destul de întâlnit şi în zonele italice. Datorită arealului de preponderenţă, l-am considerat celtic,
dar trebuie făcută o precizare suplimentară: el poate proveni şi din traducerea unui nume punic
pre-roman, ce ar însemna „Baal a făcut”145. Evident, pentru Dacia, filiera celtică, prin care
numele ar fi o traducere adaptată a verbului „a alerga”, este cea mai plauzibilă, dar nu pot fi
complet ignorate nici alte posibilităţi onomastice, în condiţiile în care nu avem detalii
antroponimice adiacente despre alţi membrii ai familiei dedicantei.
Majoritatea purtătorilor de nume celtice nu menţionează şi un patronimic, iar atunci când
o fac este în cele mai multe cazuri vorba despre un patronimic de aceeaşi origine. În afară de
cazurile deja discutate, destul de numeroase în fapt, numele celtice atestate pentru peregrinii din
Dacia nu mai prezintă alte anomalii sau situaţii care să necesite analize individuale.
Astfel, putem concluziona că o parte destul de importantă, mai ales prin ponderea şi rolul
jucate în mediul militar, a peregrinilor din Dacia provine din provincii celtice şi aduce cu ea,
chiar dacă vorbim de o primă generaţie sau de valuri mai târzii de colonişti, moştenirea unui fond
cultural specific, care se manifestă destul de vizibil în provincia dunăreană.

Numele tracice
Numele tracice146 provin atât din mediul civil cât şi din cel militar, dar şi în cazul lor se
observă o preponderenţă destul de accentuată a mediilor militare. După cum se vede pe graficele
de mai sus, ele nu sunt deosebit de uzuale printre peregrinii din Dacia, fără a fi însă nici rare.
În categoria numelor tracice se încadrează destul de multe cazuri particulare greu de
interpretat. Ele vorbesc despre un substrat specific, dar în acelaşi timp sunt destul de sărace în
detalii. Situaţia prezintă unele similitudini cu cea a numelor illyre: un trac – chiar considerând că
nu doar numele este tracic, ci şi apartenenţa tribală reală – poate fi originar atât din sudul Dunării,

143
Onomasticon IV, 96.
144
OPEL IV 27.
145
Dondin-Payre 2005, 158.
146
Analiza numelor tracice se bazează pe Detschew 1957, dar şi pe mai recenta Zahariade 2009, care oferă un
repertoriu al numelor tracice din armată (320-325).

142
cât şi, de exemplu, din Pannonia147. De asemenea, numele tracice sau măcar o parte dintre ele
puteau fi folosite şi în Dacia pre-romană, ceea ce complică într-o măsură destul de mare
înţelegerea acestei grupe. Chiar şi în condiţiile inexistenţei unor indicii pur onomastice adiacente,
nume precum Mucatra (No. 27), Mucapor (No. 26; No. 162) sau Rescuturme (No. 162) au
etimologie tracică clară148 şi încadrarea lor corespunzătoare este în sine valoroasă informaţional.
Demn de precizat este faptul că jumătate dintre numele tracice sunt însoţite de
patronimice, dar dintre acestea doar unul nu apare pe diplome militare [respectiv Dules Maximi
(No. 178), a cărui încadrare onomastică nu este oricum tranşantă, deoarece numele este extrem de
rar – chiar fără analogii – şi se remarcă prin patronimicul roman – chiar dacă şi acesta vine în
primul rând ca un indicator al statutului inferior]. Putem presupune că menţionarea numelui
tatălui era folosită mai ales în context oficial printre cei ce purtau nume tracice. În privinţa
numelor mixte, acestea sunt rare şi singura categorie certă de patronime discordante este cea
romană.
Un caz aparte este Coca Tyru(…) f. Sardica (No. 256), unde, deşi destul de greu de
determinat din punct de vedere onomastic, avem de a face cu un nume probabil celtic 149, dar care
poate proveni şi din zona illyră150, asociat cu un patronimic illyr151. Importantă în acest caz este
originea zonală indicată explicit şi care face trimitere la zona tracă a Imperiului, chiar dacă
numele sunt ambigue. Personajul este militar în Numerus Equitum Illyricorum. În această
situaţie, nu ar fi corectă o încadrare onomastică certă în grupa numelor tracice.
Onomastica tracică are un rol important în creionarea tabloului general, atât datorită
legăturilor etnice cu Dacia preromană, cât şi prin poziţia în sine pe care o ocupă în contextul de
faţă. În cadrul peregrinilor, ea se prezintă ca o grupă destul de importantă, relevantă pentru
mediul militar, dar nu atât de prezentă în mediul civil precum ne-am fi aşteptat. Putem deduce din
aceste date că reprezentanţii de condiţie umilă ai grupurilor tracice, cel mai probabil destul de
însemnate demografic, alegeau în mod curent să nu se manifeste epigrafic, făcând-o doar în
condiţii speciale sau din necesitate.

147
Paki 1998, 19.
148
Detschew 1957, 319–320 şi 392.
149
Holder 1896-1907 I 1056 şi OPEL II 67, mai ales pentru ariile de răspândire ale numelor derivate.
150
OPEL II 67.
151
OPEL IV 136.

143
 Numele semite
Numele semite152 sunt şi ele destul de numeroase în rândul personajelor cercetate în
lucrarea de faţă. Ceea ce am definit ca nume semite sunt, în general, nume de provenienţă teoretic
palmyreană şi de apartenenţă etimologică arabă – aşa cum se pare că era cazul a aproximativ unei
jumătăţi dintre numele din Palmyra153. Aceste nume nu trebuie privite însă ca unici indicatori
zonali, deoarece nu trebuie ignorată tendinţa tradiţională a unor etnici syrieni de a alege nume
greceşti pentru copiii lor pentru a evita efectele unui aparent lejer fenomen de stigmatizare154.
Din punct de vedere lingvistic, ele apar în general pe inscripţii în latină. Atipice sunt două
situaţii: cea a lui Ragysbel, menţionat şi mai sus, şi cea a lui Abedallath (No. 140). În cel de al
doilea caz, inscripţia este bilingvă: numele lui Sol Invictus şi formula votum apar în latină, iar
restul formulei dedicatorii, precum şi numele dedicantului, sunt scrise în greceşte. Numele este
tipic syrian155. Dedicaţia către Sol Invictus ridică o problemă de încadrare cronologică, existând
posibilitatea ca inscripţia să fi fost ridicată după intervalul cronologic de care ne ocupăm, iar
dedicantul să fie cetăţean. O serie de întrebări legate de încadrarea onomastică sunt ridicate de
numele lui Salmas Rami (No. 39). Numele personal este cel mai probabil de origine syriană 156, în
timp ce patronimicul pare a avea origini celtice, datorită rădăcinii ram, care apare frecvent în
provinciile cu acest substrat etnic şi lingvistic157. Evident, asocierea este destul de uimitoare şi ar
fi greşit a înlătura posibilitatea unei provenienţe orientale, a cărei etimologie ne scapă momentan,
şi pentru numele tatălui.
Deşi fără a aduce în discuţie aspecte neaşteptate, numele semitice din mediul peregrin
sunt revelatoare şi mai ales au capacitatea, prin cele câteva situaţii aparte pe care le prezintă, de a
sugera o serie destul de largă de date şi realităţi ce nu sunt vizibile epigrafic.

152
Pentru numele syro-palmyrene – semite, vezi Stark 1971, iar pentru analogii şi identificări cu un caracter mai
tehnic, Zguta 1964.
153
Stark 1971, XX.
154
Butcher 2003, 284.
155
Stark 1971, 102.
156
Wuthnow 1930, 103.
157
Holder 1896-1907 II 1072-1073.

144
 Numele dacice
Această categorie de nume158 are, din motive evidente, un statut aparte în cadrul
onomasticii din provincia Dacia. Interesul pe care ea îl suscită este crescut exponenţial de însăşi
cvasi-inexistenţa numelor dacice în zona fostului regat ce a format provincia. Acest detaliu,
polivalent în sine şi care deschide calea unui şir consistent de interpretări, adesea contradictorii,
aduce în prim plan problema statutului şi stării culturale a populaţiei dacice din provincie. Lipsa
de romanizare anterioară cuceririi a dacilor, în comparaţie cu tracii sud-dunăreni, duce la golul
informaţional din perioada provinciei159.
Astfel, în Dacia avem trei nume identificate de către D. Dana ca dacice160 şi doar unul
aparţine unei persoane de statut posibil peregrin. Acesta este şi cel mai spectaculos – poate cel
mai spectaculos posibil – şi cel mai bine cunoscut, deoarece este organic legat de regatul pre-
roman; desigur, este vorba despre Decebalus Luci (No. 189). Fiind vorba, în acest caz, despre
numele ultimului rege dac, consider că este nevoie de o discuţie suplimentară. Numele Decebalus
apare de cel puţin cinci ori în documente epigrafice din afara Daciei în această formă
lingvistică161 şi de cel puţin două ori în forme uşor modificate162. Numele nu apare întotdeauna
asociat cu auxiliae formate din daci. Fără informaţiile literare de care dispunem, fără certitudinea
că acesta a fost unul dintre numele regale ale Daciei pre-romane, i-am putea presupune o
provenienţă tracică, mai ales că trei atestări provin din Moesia Inferior. Cred că nu este complet
greşit a presupune că numele a fost „la modă” într-o anumită perioadă. Cu atât mai mult, în
Dacia, numele trebuie să fi fost seducător, fie că era vorba despre un Decebalus, sclavul lui
Lucius, fie că era vorba despre utilizarea numelui regelui într-o familie romanizată.
Un alt nume posibil dacic din provincie provine de pe o diplomă militară. Este vorba
despre Diurpa Dotu (…) f.163, soţia lui Dida Cuttius, din Cohors II Augusta Nerviana milliaria
Pacensis. Diurpa nu este întâlnit ca nume dacic în această grafie, ci în cea grecizată de Diourpa şi
nici nu apare ca nume feminin164. Rădăcina dacică pare însă suficient de clară, mai ales că şi

158
Pentru numele dacice, cele mai relevante şi mai edificatoare studii sunt cele semnate de D. Dana, mai ales cel
aproape monografic referitor la dacii din Egipt (Dana 2003).
159
Hoddinott 1981, 164.
160
Dana 2003, 167, ns. 17.
161
OPEL II 94.
162
Dana 2003, 175.
163
No. 258.
164
Dana 2003, 177.

145
rădăcina Dotu (…) apare în nume posibil dacice165. În privinţa numelui soţului, Dida, el poate fi
atât dacic, cât şi tracic: este folosit de către soldaţii daci din Egipt166, dovedind astfel a avea unele
rădăcini culturale în lumea dacică, sau cel puţin în unele medii, eventual militare, dar apare destul
de frecvent şi la sud de Dunăre.
O paralelă potrivită se poate face între situaţia numelor dacice din Dacia – respectiv
raritatea lor extremă – şi situaţia onomastică a Macedoniei, până în anii ‟90167, unde numele
„native” erau aproape imposibil de identificat. În timp, numele ne-greceşti din Macedonia au
rămas tot puţine procentual, dar suficient de multe numeric pentru a le permite identificarea ca
nume locale. Astfel, lipsa dovezilor nu trebuie interpretată ca dovadă netă a lipsei şi nu trebuie
exclusă apariţia în următorii ani a unui suficient număr de nume dacice, care să ne permită a trage
o serie mai consistentă de concluzii asupra statutului populaţiei native din provincie.
Cu rol de concluzii, pe care cantitatea extrem de mică de nume disponibile le face foarte
subiective şi de circumstanţă, putem spune că numele dacice de care beneficiem provin, în
totalitate, de pe piese de epigrafie minoră sau externe voinţei purtătorului. Astfel, avem o tăbliţă de
aur, cu rol votiv, dar marginală în sine ca manifestare, o diplomă militară cu valoarea unui
document oficial şi un monument funerar înălţat la Roma de către un cetăţean. Indiferent de cât de
mare este dorinţa trasării unor coordonate certe şi a vizualizării imaginii şi comportamentului
epigrafic al peregrinilor legaţi în vreun fel de cultura dacă, aceste lucruri par, în momentul de faţă,
imposibile la un alt nivel decât cel speculativ.

IV. 5. VARIETATEA INTERNĂ A GRUPULUI

A sintetiza concluziile finale ale acestui capitol este deosebit de dificil, la fel cum este
prin excelenţă problematic a contura o imagine de ansamblu, într-o oarecare măsură unitară, a
peregrinilor din Dacia. Această întreprindere ridică dificultăţi deoarece, din dorinţa ajungerii la
unele adevăruri general valabile, se poate întreprinde o uniformizare neconformă cu realitatea a
datelor de care beneficiem. Paginile de mai sus vorbesc, în primul rând, despre pluralitatea
intrinsecă a unei categorii – după cum am intenţionat să subliniez şi prin titlul ales pentru partea
finală a capitolului.

165
Ibidem.
166
Dana 2003, 176.
167
Hatzopoulos 2001, 102.

146
 Aşa cum a devenit evident mai ales prin partea dedicată onomasticii, cazurile „speciale”,
„atipice” pentru şabloanele uzuale sau pentru aşteptările cercetătorului modern, sunt foarte
numeroase. Este greu şi în cea mai mare măsură incorect şi inutil să căutăm caracteristici
comune, dincolo de cele care se evidenţiază natural, atunci când vorbim de un grup prin excelenţă
eclectic, care îi include în egală măsură pe soldaţii din auxilii, pe minierii de la Alburnus, pe
numeroşii peregrini rurali pe care îi cunoaştem foarte fragmentar, pe peregrinii urbani prezenţi,
dar evident lacunar documentaţi etc. Aceste personaje de condiţie în fond măruntă erau capabile
să aibă sclavi proprii, să aibă mici „funcţionari” în slujba lor şi în egală măsură să găsească
motivele şi motivaţia pentru a ridica monumente epigrafice. Uniformizarea informaţiilor şi
generalizarea unor concluzii apar nu doar ca eronate metodologic, ci şi fundamental nedrepte,
pentru această multitudine de cazuri individuale şi de particularităţi evidente.
Chiar dacă unele generalizări se pot face, cred că ele ţin mai mult de sfera
comportamentului epigrafic al claselor inferioare – a humiliores, chiar dacă termenul, folosit a
priori, nu este poate cel mai potrivit în acest context. Manifestările epigrafice ale peregrinilor din
Dacia ţin în mod cert de un cerc mult mai larg decât cel strictă al condiţiei lor juridice.
Specifice sau generale, unele trăsături şi detalii trebuie subliniate şi tratate cu atenţia
cuvenită. Se remarcă în epigrafia majoră elementul de factură militară, dar se poate observa şi
influenţa trupelor auxiliare asupra mediului rural pe care îl locuiesc; în aceste zone aferente
castrelor, există o epigrafie peregrină demnă de luat în seamă. Pe de altă parte, în mediile urbane
manifestările peregrinilor sunt mai timide în comparaţie cu cele ale cetăţenilor şi respectiv cu cele
din mediul rural. Astfel, o mică elită găseşte căi – dar mai ales dorinţa – de exprimare şi
exteriorizare. În privinţa monumentelor în sine, se remarcă simplitatea pieselor cu caracter
funerar, caracterul lor tipizat şi lipsa detaliilor excesive. Chiar şi aşa, ele sunt surse de importanţă
şi relevanţă covârşitoare, deoarece aruncă lumină asupra relaţiilor de familie şi realităţilor micro-
mediilor familiale în care peregrinii din Dacia îşi duceau existenţa. Inscripţiile votive permit
foarte puţine analize specifice, iar peregrinii care îşi manifestă astfel devoţiunea sunt tipici pentru
dedicanţii Daciei. Uneori, inscripţia vădeşte detalii şi particularităţi interesante, dar acestea sunt
excepţii şi ţin de sfera cazurilor particulare. Se poate afirma, pe baza dedicaţiilor votive ale
peregrinilor din Dacia, faptul că cei care îşi exprimă devoţiunea printr-un monument epigrafic în
piatră, indiferent de categoria onomastică de care aparţin, sunt parte integrantă a culturii romane,
iar imaginarul lor religios este, în cea mai mare măsură, cel roman. Evident, posibilitatea

147
existenţei unei spiritualităţi paralele, chiar şi în cazul acestor peregrini care înalţă monumente
votive, este mare, dar pentru studiul nostru relevantă – şi în ultimă instanţă vizibilă – este forma
de devoţiune pe care fiecare în parte hotărăşte să o etaleze epigrafic.
Inscripţiile externe, o categorie cu totul aparte şi care a fost încadrată aici şi discutată
doar cu asumarea conştientă a unei ieşiri din normele metodologice canonice ale lucrării, ne arată
posibilităţile de adaptare ale unor personaje. Exhaustivitatea nu era vitală în acest caz, mult mai
importantă fiind valoarea exemplificatoare a fiecărei situaţii descrise în parte. Altfel zis, chiar
dacă nu putem avea certitudinea că aceste câteva persoane au trăit ca peregrini în provincia
Dacia, putem şti că ele provin din arealul provinciei şi că au intenţia de a menţine această
legătură vie. Cu excepţia Iuliei Dacica, unde semnele de întrebare sunt mai consistente, despre
celelalte nume putem afirma că aparţin unor peregrini. Astfel, beneficiem de o imagine a
alterităţii, a posibilităţilor de dezvoltare pe care peregrini cu provenienţă dacică le au în afara
provinciei.
Numele peregrinilor sunt previzibile, deşi se remarcă şi o serie de situaţii neaşteptate.
Preponderenţa numelor italice apare ca firească, la fel cum este şi ponderea mare a numelor
greceşti, ambele indicând mai curând decât provenienţa zonală, statutul social jos. Interesante şi
demne de marcat sunt agnomina etnice sau indicatoare de origo, care atrag atenţia asupra unei
oarecare păstrări a individualităţi în cadrul Imperiului şi a eclecticei provincii, precum şi
inscripţiile scrise în greacă, care vădesc o reală cultură orientală şi dorinţa de a păstra o legătura,
într-un fel sau altul, cu lumea de provenienţă. Numele romane şi cele greceşti identificate pe
inscripţii în latină sunt vagi în calitate de indicatori, dar restul categoriilor onomastice sunt cel
mai adesea legate de anumite grupuri sau medii şi pot juca un rol mai profund şi mai circumscris
de indicator cultural. Discuţia privind numele dacice rămâne la fel de deschisă precum sunt de
profunde, dar şi de ambigue, întrebările privind rolul şi locul real al dacilor în ţesătura societăţii
provinciale din Dacia.
Rolul şi poziţia peregrinilor Daciei ni se dezvăluie ca fiind, mai ales, variate şi complex
poziţionate în societatea pe care o locuiau. Capacitatea lor de integrare, dorinţa de
individualizare, ancorarea în realităţile romane, precum şi exhibarea culturii pre-romane prin
mijloace eminamente romane, sunt toate împletite în imaginea de ansamblu a peregrinilor. Faptul
că toate concluziile sunt bazate pe studiul unor eşantioane mici este cu atât mai edificator,

148
susţinând diversitatea culturală, socială şi de manifestare din Dacia, diversitate pe care grupul
peregrinilor o exemplifică şi o sugerează cu preponderenţă.

149
 CAP. V. PEREGRINII MILITARI

V. 1. STATUTUL SOLDATULUI AUXILIAR

Capitolul de faţă constituie o incursiune în mediul peregrin al trupelor auxiliare din

Dacia. Analiza detaliilor, statisticile aferente şi cazurile particulare prezentate au menirea de a
oferi o imagine cât mai clară şi mai completă a acestei categorii. Problemele de natură teoretică
şi juridică ce privesc statutul militar au fost discutate într-un capitol precedent, astfel că în
paginile ce urmează voi trece direct la prezentarea situaţiei concrete, sesizate epigrafic în
provincia dunăreană.
Armata prezintă un punct de interes sporit în analiza peregrinilor deoarece ea, prin
auxilia, este singurul corp socio-profesional care produce în mod direct cetăţeni. Cazul
veteranilor este cel mai bine reprezentat numeric în ceea ce priveşte încetăţenirea unor ne-
cetăţeni în Imperiu şi singurul absolut previzibil, chiar dacă presupune depăşirea riscurilor unui
serviciu militar 25 până la 30 de ani1.
În cadrul structurilor complexe ale Imperiului, armata auxiliară are rolul implicit de a
asimila o serie de străini şi de a-i integra societăţii romane şi corpului cetăţenilor2. Armata
creează cel mai potrivit ansamblu de factori pentru ca o serie de elemente integrate Imperiului,
dar neasimilate complet, să devină, într-un timp nu foarte lung, parte integrantă a societăţii civile
romane. Putem astfel să ne imaginăm că aceşti peregrini militari pe care voi încerca să îi surprind
şi analizez în paginile următoare sunt tocmai cei aflaţi la interferenţa a două nivele culturale. Ei
sunt elementele umane de tranziţie, surprinse de noi pe parcursul drumului romanizării complete.
A vorbi despre „integrare” este parţial greşit, deoarece aceste personaje sunt locuitori ai
Imperiului şi, la nivelul socio-economic şi juridic pe care ei se situează, sunt integraţi. Ceea ce

1
Wesch-Klein 1998, 183.
2
Whittaker 2004, 15.

150
obţin ei, ca rezultat al serviciului militar (personal, sau al unei rude apropiate) este integrarea
juridică şi beneficiile de a fi parte din categoria superioară a cetăţenilor.
Statutul auxiliarilor, faţă de legionari dar şi faţă de societatea civilă, poate fi privit şi
dezbătut din varii perspective. Evident, nu trebuie exagerată ideea de separaţie pe care sistemul
militar roman o făcea între auxiliar şi legionar, între străin şi cetăţean roman. Mai ales în timp,
cea de a doua limită în mod sigur s-a estompat. Totuşi, poziţia auxiliarilor trebuie să fi fost una
aparte. Unde se situau aceşti soldaţi, foarte numeroşi, mai ales în provinciile masiv militarizate,
dar care erau totuşi din „al doilea eşalon” al armatei romane, care nu deţineau cetăţenie şi care
serveau de cele mai multe ori în trupe cu caracter, cel puţin teoretic, etnic?
O chestiune cu o istoriografie destul de bogată – datorită interesului ştiinţific pe care îl
ridică, dar şi datorită caracterului ei semi-„anecdotic”, de curiozitate pe scară mai largă – este
solda soldaţilor auxiliari, comparativ cu a celor înrolaţi în legiuni. Aceste detalii financiare pot fi
interesante şi relevante pentru o „cuantificare” a statutului soldaţilor din auxilia. Pornind de la
surse literare şi epigrafice3, istoricii au încercat să stabilească proporţia dintre solda legionarului
şi cea a auxiliarului. Astfel, M. A. Speidel – iar la opinia sa au aderat şi alţi cercetători ai
chestiunii – interpretează documentele în aşa fel încât ajunge la o proporţionalitate de 5:64
(auxiliarul primea cinci şesimi din solda anuală a unui legionar). Un demers cu rezultate similare,
dar care calculează veniturile soldaţilor mai nuanţat, în funcţie de tipul trupei (legiune sau trupă
auxiliară, unitate ecvitată sau nu etc.) este cel întreprins de G. Wesch-Klein5. În calculul său,
paritatea dintre solda unui miles dintr-o cohortă şi a unuia legionar este tot de 5:6, dar cea dintre
a equites-ului din ală, care este egală cu a călăreţului legionar, şi cea a soldatului pedestru din
legiune este de 7:6. După opinia acestei cercetătoare, raporturile s-au păstrat pe durata
Principatului, chiar dacă sumele au crescut. D. J. Breeze şi B. Dobson, pe de altă parte, susţin că
paritatea era de 1:36. Presupunerea lor pare totuşi neverosimilă, întrucât ne conduce înspre un
venit final prea mic, care ar corespunde cu un statut social destul de jos, chiar şi pentru nivelul
unei provincii nu foarte bogate. O altă interpretare istoriografică, respectiv cea a lui R. Alston 7,
spune că nu avem dovezile unei proporţionalităţi stabile între cele două tipuri de venituri, că
soldele difereau mai ales între pedestraşi şi cavalerie şi că variau în funcţie de provincie şi de

3
Alston 1994, 114-115.
4
Speidel 1992; Saddington 2005, 68.
5
Wesch-Klein 1998, 50.
6
Breeze, Dobson 1976, 174.
7
Alston 1994, 123.

151
contextul istoric şi zonal. Teoria este foarte tentantă, deoarece ea sugerează o ierarhizare mai
puţin rigidă a armatei romane (la scară generală, nu la nivel de trupă) şi o poziţie mult mai bună a
soldatului auxiliar. Statutul nu presupune doar locul lui în cadrul armatei, felul în care aportul
său este privit şi valorizat, ci şi poziţia, reală şi simbolică în acelaşi timp, pe care el o are în
societatea civilă din afara zidurilor castrului. Dacă aceste ultime ipoteze expuse corespund
realităţii lumii romane, atunci locul soldatului auxiliar în statul roman şi în mediile provinciale la
care el se raportează trebuie gândită în termeni foarte nuanţaţi şi – în nici un caz – nu trebuie
subevaluată.
Studiul care urmează se va concentra pe prezentarea cantitativă şi statistică, dar şi
analitică a peregrinilor militari din Dacia. Capitolul va fi constituit din analiza detaliată şi
diferenţiată a tuturor personajelor identificate în Dacia şi încadrabile acestei grupe, atât ei şi
sursele create de ei fiind privite din cât mai multe unghiuri cu putinţă.

V. 2. MEDIUL PEREGRIN AL AUXILIA DACIAE

Analiza de faţă va începe printr-o serie de precizări legate de metodă. Astfel, chiar şi
atunci când criteriul onomastic este echivoc în ceea ce priveşte încadrarea unui soldat veteran sau
a unui legionar în categoria cetăţenilor, am ales a nu îl considera pe acesta nici peregrin, datorită
posibilităţilor mari de existenţă a unei epigrafe incomplete şi astfel a unui statut cetăţenesc real.
De asemenea, unii soldaţi auxiliari prezintă tria nomina tipice, ceea ce îi exclude în mod
categoric din rândul peregrinilor (posibilitatea unor fraude este minimă în cazul inscripţiilor
militare şi practic inexistentă în cazul diplomelor). I-am considerat peregrini pe soldaţii ale căror
nume nu indică cu claritate statutul cetăţenesc, la fel cum am făcut cu membrii familiilor lor care
apar pe diplome şi în inscripţii. O problemă de interpretare a cărei rezolvare nu poate fi decât
limitată şi subiectivă ridică – din nou – instrumenta. Am ales un singur nume8 provenit din acest
tip de surse, al cărui posesor pare, cu o marjă de eroare relativ mică, a fi peregrin. Altfel, este
puţin probabil ca cineva să îşi fi trecut tria nomina pe un instrumentum, la fel cum piesele foarte
deteriorate (sparte, aplatizate) servesc doar ca sursă nesigură unui studiu de acest gen. De
asemenea, genitivul care apare mai ales pe piesele metalice de echipament reprezintă adesea
numele centurionului, nu cel al tatălui.

8
Candidus (Maximi), din inscripţia No. 235.

152
 Menţionez din nou că în cadrul peregrinilor „din armată” i-am încadrat nu doar pe cei
înrolaţi în trupe auxiliare, ci tot bagajul uman pe care o armată precum cea romană îl angrenează
şi menţine în jurul ei. Cercetarea se bazează pe materialul epigrafic de care dispunem, încercând
să stabilească ponderea peregrinilor „militari” în provincia Dacia, dar şi să prezinte o serie de
detalii legate de structurările interne ale acestui grup9.
O primă referire care trebuie făcută când discutăm mediul militar este cea privitoare la
ponderea dovezilor epigrafice şi la valabilitatea rezultatelor statistice pe care acestea le pot oferi.
Nu putem niciodată, pe parcursul cercetării, scăpa din vedere faptul că mediul militar este unul
foarte productiv din punct de vedere epigrafic şi că ponderea militară pe care inscripţiile ar
sugera-o nu este cea existentă în mod real în provincia dunăreană. Cu toate acestea, analiza
statistică şi a cifrelor furnizate de inscripţii a condus la rezultate interesante, chiar dacă ele ar
putea fi considerate în mare parte un exerciţiu matematic şi nu în ultimă instanţă – scolastic.
Raportându-ne la realităţile din Dacia, rezultatele calculelor care îi privesc pe peregrini –
şi pe cei din mediul militar, în particular – sunt captivante şi în egală măsură înşelătoare. Din
totalul inscripţiilor din Dacia, 15% aparţin unor personaje cu statut peregrin (Grafic I). Dintre
acestea, 25% trebuie asociate mediului militar - deci puţin sub 5% din total. Un caz care poate fi
dat ca exemplu este cel al vicus-ului de la Ilişua. Aici, dintre inscripţiile pe care le avem, 56,62 %
pot fi considerate militare10, adică aparţin soldaţilor sau familiilor lor, în mod explicit. Procentul
este ridicat, având în vedere şi faptul că celelalte inscripţii sunt în marea lor majoritate ridicate de
cetăţeni: la Ilişua, cel mult 14,48% dintre personajele atestate sunt de condiţie peregrină 11. „Cel
mult” pentru că două dintre femeile care apar pe inscripţii apar cu nume de factură peregrină, dar
cu menţiunea că sunt căsătorite cu cetăţeni12 – ceea ce pare a fi o contradicţie. Problema poate fi
elucidată acceptând fie o folosire, deja demonstrată, foarte permisivă a termenului de conubium
şi a termenilor derivaţi, fie asumarea unor licenţe de exprimare care duc la caracterul incomplet
al numelor personale. Faptul că termenii juridici nu sunt neapărat şi exhaustiv folosiţi cu sensul
lor strict corect din punct de vedere juridic pe inscripţiile funerare va fi considerat ca atare şi în
analizele din paragrafele următoare.

9
O mare parte a acestui capitol şi a rezultatelor cercetării curente au fost anterior publicate: vezi Varga 2010c.
10
Nemeti 2010b.
11
În studiul referitor la Ilişua deja citat (Nemeti 2010b), S. Nemeti ajunge la un procent de 20.28 %, reprezentat de
14 nume. Aceste valori mi se par prea mari, identificând doar 10 peregrini în inscripţiile de la Ilişua, dintre care 7
sunt citaţi în capitolul de faţă.
12
Bonosa (No. 3) şi Serena Licconis (No. 9).

153
 Alături de elitele municipale, soldaţii şi veteranii sunt cei care determină, la nivelul
provinciilor vestice, creşterea masivă a numărului inscripţiilor13, făcând ca ponderea
reprezentării lor epigrafice să fie mult mai consistentă decât cea demografică reală. Acest aspect
al fenomenului de romanizare sprijină încă odată demonstraţia conform căreia civilizaţia romană
era una la care se adera din interior, atracţia sa exercitându-se, în epoca „clasică” cel puţin,
moderat în afara Imperiului.

V. 2. A. Diplome militare şi inscripţii

Peregrinii asociabili mediului militar (numele lor, în fapt) provin pe de o parte din
diplome militare, pe de o altă parte din inscripţii. Cele două surse diferă ca structură şi ca tip de
informaţie oferită. Datele cele mai valoroase extrase din diploma militară sunt cele ale
posibilităţii unei datări exacte, a cunoaşterii trupei în care respectivul a servit şi uneori a numelor
membrilor familiei sale (copiii, mai ales). Celelalte tipuri de surse, inscripţiile pe piatră, aduc în
prim plan date personalizate şi individualizatoare, precum zeii cărora aceşti soldaţi li se închină,
cine le sunt moştenitori şi cine le înalţă monumentul funerar, pentru cine înalţă ei monumente
funerare, câţi ani au trăit etc. Altfel zis, detalii legate de viaţa personală a unor indivizi despre
care orice alt fel de sursă de informaţii este săracă. Această stare de fapt le face valoroase în mod
individual, deşi cantitativ sunt prea puţine pentru aproape orice fel de cuantificare analitică.
Voi face în continuare câteva remarci generale legate de felul în care peregrinii militari
apar atât în diplome cât şi în inscripţii.
Vizibil din diplomata, ca o primă impresie pe care o avem asupra familiilor soldaţilor din
Dacia, este faptul că sunt menţionaţi mult mai mulţi copii decât soţii (proporţia fiind de
aproximativ 8:1). Desigur, acest detaliu poate fi explicat în multe feluri şi probabil adevărul
rezidă în specificul fiecărui caz în parte. Trebuie remarcat şi faptul că în inscripţii această
proporţionalitate se modifică, ajungând la 1:2. Legat de acelaşi aspect, nu trebuie uitat că o parte,
chiar dacă nu foarte consistentă (aproximativ un sfert), dintre diplomele pe care le avem sunt
databile post 140, condiţii în care familia soldatului nu mai este menţionată
Un alt aspect care merită reliefat, cu privire la Dacia şi în comparaţie cu celelalte
provincii dunărene, este cel referitor la ponderea soldaţilor ce apar ca şi taţi. Astfel, ştim că în

13
Woolf 1998, 101.

154
diplomata provinciilor dunărene, 34% dintre soldaţi au copii menţionaţi14. Dintre auxiliarii
Daciei, aproximativ jumătate apar ca taţi pe diplomele militare – cifră care depăşeşte
considerabil media mai sus menţionată (i-am inclus aici şi pe cei care par a avea cetăţenie
anterioară). În privinţa numărului de copii, media pentru diplomele din Dacia este de 1,7
copii/militar.
Consideraţiile preliminare de mai sus au avut rolul de a prezenta câteva rezultate, cu
caracter general, dar şi de a arăta complexitatea modului în care sursele se îmbină şi marea
varietate a tipurilor de date pe care ele le pot oferi şi a concluziilor înspre care pot conduce. În
continuare, voi detalia informaţiile pe care inscripţiile le oferă şi voi încerca o cât mai bună
valorizare a lor.

Dedicaţiile funerare
Rândurile următoare se referă la monumentele funerare ale peregrinilor militari din
Dacia. Cifra lor este scăzută (aproximativ 17% dintre nume provin din inscripţii funerare), ceea
ce face ca posibilităţile de analiză statistică să fie şi ele reduse 15. Chiar şi aşa, datele de care
dispunem sunt valoroase şi interpretarea lor conduce la rezultate interesante.
Informaţiile care ne parvin prin intermediul pietrelor tombale sunt standardizate. Cu toate
acestea, epitafurile militare, în general, pun în evidenţă stratificările şi diferenţele de statut clare
existente în cadrul armatei romane. Astfel, prin simplele menţionări ale unităţii şi numelui
defunctului se trasează linia de demarcaţie între legionar şi soldat auxiliar, între cetăţean roman
şi peregrin16.
La nivelul Imperiului, cel mai plastic detaliu legate de oglindirea familiei soldaţilor din
trupele auxiliare în epigrafie stă în însăşi evoluţia sa. M. M. Roxan ne oferă un tablou grăitor al
transformării temporale a monumentelor funerare – respectiv a identităţii dedicanţilor – legate de
soldaţii auxiliari17. Astfel, dacă în secolul I p. Chr. 56% dintre stelele funerare ale soldaţilor erau
înălţate de către camarazi şi/sau moştenitori (aici intrând în discuţie şi fraţii, care însă se
denominează, cel mai adesea, nu doar în calitatea familială, ci şi în cea de heredes), cele ridicate
de către familie (soţie şi copii) însumează doar 5,2%, iar cele înălţate de către soldaţi pentru soţie

14
Phang 2001, 178.
15
Posibilitatea ca marea majoritate a soldaţilor să fi fost comemoraţi printr-un epitaf în piatră este foarte mare, iar
ceea ce a ajuns până la noi pare a fi o mică parte a acestor monumente (Hope 2007, 114).
16
Hope 1998, 68.
17
Roxan 1989, 462-467.

155
şi copii par a nu depăşi 1,7%, la cealaltă extremă cronologică, în secolul al III-lea, situaţia se
schimbă dramatic: 20,8% dintre monumente le erau ridicate soldaţilor de către soţie sau copii, ei
puneau pentru aceşti membri ai familiei 24,2% dintre epitafuri, în timp ce camarazii/moştenitorii,
pseudo-familia militară, în fond, mai înălţau doar un procent de 16,5% din total. Această
modificare radicală a proporţiilor categoriilor care îşi înalţau, una alteia, monumente funerare în
mediul trupelor auxiliare ale Imperiului este legată de creşterea permisivităţii în ceea ce priveşte
viaţa de familie a soldatului în termen şi de regionalizarea şi provincializarea trupelor auxiliare
ale Imperiului.
Pentru secolul al II-lea, cel care contează, în fond, pentru Dacia, procentele statisticii mai
sus prezentate arată în felul următor: 16,8% dintre monumentele funerare ale soldaţilor auxiliari
erau ridicate de către soţie sau copii, 36,5% - de către camarazi/moştenitori, iar soldaţii înălţau
pentru familiile lor (soţie şi copii) un procent de 4,4% monumente funerare. Măsura în care
epitafurile reconstituie date demografice nu trebuie supraevaluată: modificarea procentelor
trebuie legată şi de schimbarea armatei romane şi a oamenilor care o compun, dar nu putem
pierde din vedere ponderea foarte mare pe care o are schimbarea modurilor de exprimare,
reprezentare şi auto-reprezentare. Chiar şi cu maximă prudenţă interpretativă însă, aceste
modificări procentuale progresive şi suficient de masive nu trebuie ignorate în calitatea lor de
surse ale evoluţiei/modificării vieţii familiale a soldatului auxiliar.
Un alt studiu întocmit de către S. E. Phang pe auxilia din provinciile dunărene18 ne oferă
date statistice diferite faţă de cele rezultate la scara Imperiului. Astfel, procentul soldaţilor
comemoraţi de către soţii creşte, în secolul al II-lea faţă de secolul I, de la 16% la 39%, în timp
ce cel al epitafurilor ridicate de către camarazi scade, comparând aceleaşi perioade, de la 53% la
29%. Una dintre explicaţiile comemorării familiale mult mai prezente aici poate fi legată de
relativa stabilitate a poziţiei trupelor din zona danubiană şi de o recrutare zonală destul de
consistentă.
Interesantă de redat, în aceste context, este şi situaţia din Africa, chiar dacă în acest caz
comparaţia cu Dacia nu pare cu adevărat relevantă. Astfel, pentru întreaga perioada pe care o
tratează (sec. II a. Chr. – sec. III p. Chr.), J.-M. Lassère notează că, pentru veterani, îi sunt
cunoscute elemente din situaţia familială a unui procent de aproximativ 82% dintre personaje 19.

18
Phang 2001, 153.
19
Lassère 1977, 475.

156
El analizează cu pesimism această situaţie, considerând procentul insuficient şi starea incompletă
a informaţiei ca pe un neajuns major. Chiar dacă epigrafia veteranilor nu are aceleaşi coordonate
cu cea a soldaţilor şi dacă perioada de timp luată în calcul pentru Africa Proconsularis în
lucrarea citată este enormă comparativ cu cea pe care o studiem pentru Dacia, informaţia apare
ca inedită şi ca o dovadă bună a consolidării în timp a unei culturi epigrafice solide.

Grafic VII. Grafic comparativ al dedicanţilor monumentelor funerare (sec. II)20.

Pentru Dacia, avem o serie de proporţii care nu par a le suprapune pe cele mai sus expuse
(Grafic VII). Astfel, 28% dintre soldaţii auxiliari sunt comemoraţi în Dacia de către moştenitori
(procentaj mare, comparabil însă cu cel general al provinciilor dunărene), doar 12% de către
soţie şi/sau copii (în acest caz, procentul pentru Dacia este cel mai mic dintre cele trei) şi 20%
ridică monumente funerare pentru copii sau soţie. În cazul celorlalte inscripţii funerare, nu ştim
cine este dedicantul21. Penultima categorie menţionată – cea a monumentelor înălţate de către
soldaţi pentru copii sau soţie – este suprareprezentată în Dacia faţă de Imperiu şi cel mai
probabil şi faţă de provinciile dunărene ca ansamblu. Această ultimă supoziţie se bazează pe
procentul inscripţiilor deteriorate, cu dedicant necunoscut, care nu poate fi foarte mic în nici unul

20
Valoarea de 0% în cazul monumentelor înălţate de către soldaţi pentru soţie sau copii, în provinciile dunărene nu
este reală, ci apare întrucât autoarea studiului (Phang 2001, 153) nu furnizează procentul corespunzător acestei
situaţii.
21
În cazul epitafurilor militare din Imperiu, avem înregistrat un procent de aproximativ 83,9% dedicanţi cunoscuţi
(Meyer 1990, 75).

157
dintre cazurile luate în discuţie. Astfel, dacă presupunem pentru totalitatea provinciilor
danubiene un procentaj exagerat de mic de inscripţii cu dedicant necunoscut, de 15%, ne rămâne
pentru a fi încadrate în categoria monumentelor ridicate de către soldaţi un procent de 17% - care
este surclasat de cel al Daciei. În altul avem un nume italic şi unul aparent de substrat celtic 22, iar
din celelalte inscripţii avute în vedere cunoaştem numele unui singur soţ23. Nu avem în Dacia
cazuri de femei cetăţene asociate cu soldaţi peregrini, ci unul invers, unde un soţ militar, de
condiţie juridică cetăţean, îi înalţă soţiei peregrine un monument funerar24.
Un detaliu tentant de analizat pe care inscripţiile funerare îl aduc întotdeauna în discuţie
este vârsta morţii personajelor în cauză. În cazul grupului discutat aici, avem această vârstă
menţionată într-un număr foarte mic de inscripţii, ceea ce le face destul de nerelevante. Este
vorba despre 5 militari, ale căror inscripţii funerare au fost, toate, descoperite la Apulum. Astfel:
 Dasas Scenobarbi, eques în Ala I Batavorum, care moare la 31 de ani25 şi este comemorat
de către un moştenitor (No. 147);
 Meatinus Birsi, soldat în Cohors I Batavorum, care moare la 30 de ani şi este comemorat
de către frate şi soră, cel dintâi fiind şi cetăţean (No. 43);
 Mucasenus Censorini, eques în Singulares Consularis, care moare la 20 de ani26, iar soţia
îi înalţă monumentul (No. 162);
 Mucatra Brasi, soldat în Numerus Palmyrenorum Tibicensium, care moare la 39 de ani şi
monumentul funerar îi este înălţat de către moştenitor (No. 161);
 Zenon Tarasi, soldat în Numerus Germanicianorum, care moare la 33 de ani şi este
comemorat de către soţie (No. 154).
Detaliile legate de cele câteva cazuri particulare au fost prezentate mai sus pentru
diversitatea lor şi pentru culoarea suplimentară pe care o conferă studiului de faţă, analizarea lor
ulterioară apărându-mi ca o supraestimare a limitelor surselor.
Un fapt demn de atenţie, deşi nu neapărat surprinzător, este, referindu-mă strict la
realităţile din vremea Principatului, acela că „gradaţii” apar mult mai frecvent ataşaţi familial
decât simplii soldaţi, atât atunci când li se ridică lor monumente (epitafuri), precum şi atunci
22
No. 154.
23
No. 33; No. 3.
24
No. 33.
25
Intervalul de vârstă 31-40 de ani este cel înregistrat în mod majoritar pe monumentele soldaţilor (Hope 2007, 117,
cu studii statistice întreprinse pentru Mogontiacum, Carnuntum şi Britannia).
26
Vârsta foarte tânără a acestui militar este o raritate statistică (Hope 2007, 117: sub 5% dintre soldaţii catalogaţi au
înregistrate vârste sub 21 de ani).

158
când ei înalţă monumente (funerare sau nu)27. Această realitate este firească şi uşor de înţeles.
Pentru grupa discutată aici, afirmaţia este greu de susţinut sau de infirmat, deoarece la
aproximativ jumătate dintre soldaţii atestaţi de inscripţii nu le cunoaştem cu exactitate gradul
militar. Cazurile rămase, deşi puţine numeric (29, în toate tipurile de inscripţii, nu doar funerare),
prezintă o paritate de 3:1 în favoarea gradelor militare faţă de soldaţii simpli.
Pentru a întregi imaginea realităţilor reflectate de către inscripţiile funerare, ar fi necesar
şi metodologic corect să aruncăm o privire şi asupra cetăţenilor care apar în ele. În general însă,
în inscripţiile în care apar personajele mai sus amintite, legate, într-un fel sau altul, de trupele
auxiliare, nu apar şi cetăţeni. Avem câteva inscripţii (trei, mai exact), în care apar (posibili)
cetăţeni. Trei dintre ei sunt moştenitori, cel mai probabil, ai soldaţilor decedaţi 28, iar unul este
frate – posibil şi moştenitor29. De asemenea, câţiva dintre soldaţii menţionaţi în diplome par a
avea cetăţenie anterioară30, însă, din motive evidente, ei nu au fost luaţi în calcul în studiul de
faţă.
Formularul inscripţiilor este simplu şi tipizat. Formula cea mai frecventă de dedicaţie este
bene merenti31, însoţită sau nu de precizări suplimentare. Acestea din urmă sunt (coniugi)
pientissimae32 sau marito pientissimo33, dar apare şi formula heres contubernali carissimo
posuit34, indicând o altfel de relaţie între dedicanţi şi defunct.
Formele comemorării pe care inscripţiile funerare ale peregrinilor militari din Dacia ni le
relevă sunt în mare parte stereotipe. Limbajul inscripţiilor este simplu şi adesea minimal.
Comemorarea se face, după cum am văzut, cel mai adesea de către camarazi de arme, care sunt
totodată şi moştenitori ai decedatului. În lumina acestor inscripţii doar, mediul auxiliar al armatei
Daciei şi implicit al peregrinilor militari în sens mai larg apare ca fiind unul destul de sobru,
unde legăturile de familie par a fi, cel puţin până la un anumit punct, suplinite de cele de
camaraderie.

27
Phang 2001, 159; Nemeth 1993, 201 identifica doar doi gradaţi printre peregrinii din armata Daciei Porolissensis,
stare de subreprezentare a gradelor militare care se menţine pentru această provincie şi în cazul studiului de faţă.
28
No. 230 - Linda Severus poate fi moştenitor; No. 196 - e posibil ca Valeria Cara Flavia (?) să fie cetăţean (nu
cunoaştem detalii asupra relaţiilor personajelor); No. 147 – Bersius Ingenuus.
29
No. 43 – Aurelius Sataras (?).
30
CIL XVI 160 = IDR I 1 (M. Ulpius Adcobrovati f. Novantico), No. 41 (M. Ulpius Sacci f. Longinus Belgus), No.
249 (M. Herennius Polymita Berensius).
31
No. 2; No. 6; No. 230; No. 223; No. 225; No. 9.
32
No. 3; No. 162; No. 8.
33
No. 154.
34
No. 161.

159
 Inscripţiile votive
Scurta incursiune pe care o voi face în realităţile expuse de inscripţiile votive nu este o
prezentare a religiei sub-grupului tratat aici. Ea este axată pe o prezentare descriptivă a atestărilor
şi pe analiza lor corespunzătoare.
A vorbi despre religia acestui grup, fără a relua într-o prea mare măsură ceea ce s-a scris
deja despre religia armatei imperiale din Dacia, este practic imposibil. Cele câteva inscripţii
votive sunt prea puţine, ca şi cele funerare, pentru a ne aduce un aport informaţional covârşitor.
Ele pot fi discutate doar cu statut de cazuri particulare şi nuanţează imaginea generală pe care
întregul studiu o creionează.
Prima tentaţie care apare atunci când se studiază religia unor trupe auxiliare sau a unor
membri ai lor este acea de a pleca de la premisa că un anumit fond cultural local supravieţuieşte
în cultura acestor trupe şi că el se manifestă în plan religios. În unele cazuri, această prezumţie se
dovedeşte a fi validă, manifestările religioase fiind legate de specificul etnic al trupei35. În altele,
după cum vom vedea, legătura nu există. Dintre peregrinii atestaţi epigrafic în mediul militar al
Daciei, puţini ridică monumente votive. Am identificat doar 10 inscripţii de acest tip, care pun la
dispoziţie 8,3% din totalul personajelor analizate în cadrul acestui studiu. Deoarece sunt puţine,
consider că explicitarea lor este utilă şi le poate face mai inteligibile:
 pentru Silvanus Domesticus, de către Mucianus, optio probabil din Numerus
Palmyrenorum de la Porolissum (No. 35);
 pentru Nemesis Sacra, de către Nepos, centurio şi el în trupa mai sus amintită (No. 36);
 pentru Victoria Victrix, de către Vaterinus Cassiani (reconstituirea celui de al doilea
nume, ca patronimic, este doar probabilă, nu certă), equites din Numerus Surorum de la
Arutela; inscripţia a fost descoperită la Kajtasovo (No. 192);
 pentru Silvanus Domesticus, de către Catulus, immunis la Micia (No. 195);
 pentru Iupiter Optimus Maximus, de către Crispus, soldat din Cohors II Commagenorum,
tot de la Micia (No. 197);
 pentru Minerva Augusta şi Genius cohortis, de către Ianuarius, actarius în Cohors II
Flavia Commagenorum de la Micia (No. 198);
 pentru Silvanus Deus Aeternus, de către Quintianus, decurio alae din Ala I Hispanorum
Campagonum de la Micia (No. 200);

35
Haynes 1993, 157.

160
  pentru Liber Pater, de către Rufus, praefectus în una dintre trupele de la Micia (No. 202);
 pentru Pluton, de către acelaşi (probabil) Rufus, praefectus în una dintre trupele de la
Micia (No. 203);
 pentru Placida Regina, din partea unei unităţi (Cohors I Flavia Commagenorum sau
Numerus Surorum Sagittariorum) de la Romula, reprezentată de un princeps (Proculus) şi
un optio (Gaius) (No. 237).
Începând cu onomastica personajelor, care în mod evident nu sunt legate organic de
specificul etnic al trupei sau de zeităţile adorate şi terminând cu zeităţile în sine, se observă uşor
că aceste inscripţii votive nu pot aduce informaţii inedite şi nu ne dau posibilitatea întocmirii nici
unui tip de statistică. Posibila etnie nu este direct legată de divinitatea invocată, în general, în
inscripţiile votive militare36. Numele dedicantului nu trebuie să fie legat în mod direct şi evident
de divinitatea onorată, zona de provenienţă a muritorului nefiind obligatoriu aceeaşi cu cea a
zeului. În cazul de faţă, inscripţiile fiind puţine, rolul întâmplării este considerabil, iar validitatea
generalizărilor minimă.
Oricum, la o primă vedere, se observă că cei câţiva dedicanţi peregrini din mediul militar
onorează zeii oficiali (Iupiter Optimus Maximus), zeităţi militare (Victoria şi chiar Nemesis), sau
zeii populari la nivelul întregii provincii şi ale căror culte sunt în mod voit încurajate
(Silvanus37). Hazard sau nu, nu avem inscripţii înălţate de către peregrinii din armata Daciei în
care să fie onoraţi vreun fel de dii patriis – la fel cum nu avem nici nume cu un pronunţat
specific zonal şi care ar vădi un fond cultural local mai intens manifestat şi însuşit - iar urmele
unui eventual cult oficial propriu unei trupe nu au fost surprinse deloc în Dacia38. Genius
cohortis este cea mai abstractă divinitate prezentă în aceste epigrafe şi singura cu specific
exclusiv militar, chiar dacă nu individualizată. Remarcăm de asemenea lipsa zeilor orientali,
destul de prezenţi în dedicaţiile militare din Dacia, de altfel39. În ceea ce priveşte zeităţile care
sunt onorate, este greu să spunem ceva care să depăşească generalul despre ele şi despre
contextul înălţării inscripţiilor respective. Astfel, ceea ce bibliografia ne permite să afirmăm este
că Nemesis apare destul de rar cu epitetul sacra în inscripţiile militare şi că este o zeiţă a

36
Ştefănescu 2005, 508.
37
Popescu 2004, 336.
38
Popescu 2004, 345.
39
Ştefănescu 2005, 510 dă pentru întreaga armată a Daciei Superior un procent de aproape 20% (12 dedicaţii) de
inscripţii ridicate pentru zei orientali.

161
„speranţei militare”40, că Victoria Victrix poate fi, datorită epitetului, considerată ca o formă
neoficială şi personală de adoraţie41, sau că Dea Placida este identificabilă cu Isis pentru unitatea
de commageni şi – implicit – pentru cei doi dedicanţi cu nume absolut latine.
Analizând formulele uzitate, acestea sunt standarde: v(otum) p(osuit)/s(olvit) l(ibens)
m(erito)/l(ibetes) p(osuerunt) - în cazul dedicaţiei colective. În unele situaţii, formula dedicatorie
lipseşte complet. Dedicaţiile făcute la persoana a II-a, alte forme personale de devoţiune sau
reliefuri aferente personalizatoare lipsesc.
În aceste condiţii, se poate afirma despre inscripţiile votive ale peregrinilor militari din
Dacia că nu constituie manifestările solide ale unei practici foarte răspândite, că sunt ridicate de
personaje cu nume comune, vagi ca şi specific zonal şi că se adresează unor zei oficiali, populari
în provincie şi/sau cu specific militar.
Subcapitolul dedicat surselor a avut rolul de a oferi o imagine cât mai completă, dar şi cât
mai sintetică, a peregrinilor care, într-un fel sau altul, sunt asociabili cu auxilia Daciae. Imaginea
obţinută este aceea a unui grup ale cărui manifestări epigrafice nu sunt abundente, dar sunt
consistente şi care se individualizează în societatea provincială şi în cadrul categoriei largi a
peregrinilor din Dacia. În continuare, voi întreprinde analiza onomastică a grupei în discuţie, cu
intenţia de a-i completa şi în acelaşi timp finaliza prezentarea.

V. 2. B. Tablou onomastic
Pentru Dacia, în momentul de faţă, avem un total de 75 de nume peregrine din diplome
militare şi încă 60 de nume provenite din inscripţii. Acest număr nu este, în niciun caz,
impresionant, dar nu este nici insignifiant. Chiar dacă generalizarea şi absolutizarea oricăror
rezultate ale acestui studiu apare ca riscantă, suma numelor peregrine legate de mediul militar
este suficient de mare pentru a îndreptăţi o serie de analize şi a permite enunţarea unor concluzii.
Detalierea realităţilor onomastice sesizabile în interiorul grupului analizat se prezintă ca
fiind, în egală măsură, relevante şi incitante. Chiar şi aşa, trebuie mereu ţinut cont de faptul că
etimologia şi structura lingvistică a numelor din mediul militar vorbesc mai puţin despre
onomastica peregrină din Dacia şi mai mult despre originile soldaţilor care au servit în auxilia
Daciae. Explicitând, nu se poate ignora faptul că prezenţa unui militar este organic legată de

40
Popescu 2004, 100 sqq.
41
Popescu 2004, 56.

162
prezenţa unei trupe. În acest context, integrarea peregrinilor militari în marea masă a peregrinilor
Daciei trebuie făcută cu atenţie şi prudenţă manifestată faţă de concluziile obţinute.
Voi prezenta în continuare „naţionalitatea” acestor nume:

Tabel I. Structura etnică a tuturor numelor din mediul militar.

Grupe etnice No. de nume No. nume No. diplome No. nume No.
din diplome din inscripţii inscripţii
Romană 41 19 1142 22 1843
Celtică 33 23 1144 10 845
Tracică 28 12 1046 16 1347
Semitică 14 9 648 5 349
Grecească 10 9 450 1 151
Illyră 5 2 252 3 353
Germanică 3 0 0 3 254
Iraniană55 1 1 156 0 0

Am ales a face această prezentare detaliată a datelor în cazul peregrinilor militari

deoarece apărea ca relevantă raportarea la situaţia surselor şi la relaţiile interumane pe care ele le
dezvăluie. În tabelul de mai sus, am oferit datele referitoare la provenienţa etnică 57 a numelor

42
No. 251; No. 247; No. 20; No. 250; No. 249; No. 262; No. 255; No. 252; No. 258; No. 264; No. 267.
43
No. 237; No. 192; No. 197; No. 202 şi No. 203; No. 198; No. 195; No. 235 ; No. 175; No. 154; No. 36; No. 33;
No. 29; No. 12; No. 3; No. 4; No. 55; No. 30.
44
No. 41; No. 52; No. 17; No. 244; No. 249; No. 259; No. 262; No. 257; No. 255; No. 264; No. 267.
45
No. 200; No. 196; No. 201; No. 12; No. 43; No. 2; No. 8
46
No. 248; No. 184; No. 57; No. 260; No. 261; No. 258; No. 256; No. 58; No. 253; No. 266.
47
No. 234; No. 222; No. 162; No. 161; No. 180; No. 35; No. 12; No. 1; No. 6; No. 53; No. 11; No. 18; No. 15.
48
No. 251; No. 54; No. 34; No. 246; No. 221; No. 252.
49
No. 223; No. 225; No. 39.
50
No. 233; No. 254; No. 252; No. 264.
51
No. 154.
52
No. 17; No. 19.
53
No. 230; No. 194; No. 147.
54
No. 2; No. 4.
55
Dana 2007.
56
No. 252.
57
Pentru identificarea etnică generală a numelor am folosit, în principal, Nomenclator şi OPEL.

163
peregrinilor asociabili cu mediu militar. Pentru o mai bună reliefare a acestor realităţi
onomastice, le voi prezenta şi procentual, sub formă de grafic:

Grafic VIII. Originea etnică a numelor din mediul auxiliilor Daciei.

Sunt necesare câteva precizări preliminare legate de relaţia onomasticii individuale cu

trupa din care soldatul face parte. Prima observaţie ar fi aceea că, în general, cele două concordă:
vom găsi nume celtice în trupă de gali58, semitice în trupă palmyreană59, illyre în trupă de illyri60
etc. Detaliul acesta apare, în mare parte, ca fiind firesc. Această majoritate este însă completată
de excepţii. Astfel, spre exemplu, întâlnim nume tracice la personaje din trupe de illyri61, de
gali62 şi de britoni63, sau un auto-declarat membru al tribului azalilor în trupă de iturei64. Desigur,
nici excepţiile nu au de ce să surprindă, specificul etnic al trupelor ţinând de cele mai multe ori
de specificul lor iniţial, de stilul de luptă şi doar orientativ de componenţa lor etnică ulterioară.
Grupa numerică majoritară este a numelor romane, situaţie care concordă cu cea generală
existentă la nivelul provinciei. Preponderenţa lor faţă de numele celtice, la o diferenţă
procentuală mică, prezintă şi o oarecare doză de relativitate. Unele nume, pe care le voi
exemplifica mai jos, fac parte din marea grupă a numelor de etimologie latină care sunt
58
No. 255 (Bolliconus Icci f., în Ala I Claudia Gallorum Capitoniana).
59
No. 54; No. 34 (Hadrianus Baricius Male f. şi Hadrianus Hamasaeus Amapatha, în Palmyreni Sagittari ex Syria-
Numerus Palmyrenorum Porolissensis Sagittariorum).
60
No. 175 (Tutor Silvani, în Numerus Illyricorum).
61
No. 248 (Bitus Sola f. Besso, în Numerus Equitum Illyricorum).
62
No. 184 (Heptapor f. Besso, în Ala I Gallorum et Bosporanorum).
63
No. 57 (Mucatrali Bithi f. Bessus, în Cohors I Brittanica milliaria).
64
No. 264 (Marsua Calvi f. Azalus, în Ala I Augusta Itureorum).

164
preponderente în zonele celtice ale Imperiului; ele au fost încadrate ca atare. Altele însă sunt
echivoce, au etimologie latină, prezenţa lor este relativ unitară în Europa romană vestică, chiar
dacă sunt susceptibile şi de o prezenţă mai masivă în arealurile de substrat celtic. Ca urmare, le-
am încadrat în categoria numelor romane, pentru a evita erorile mai grave de interpretare. Nume
romane găsim peste tot, în cohortă de gali65, în cohortă de comageni66, în ală de panoni67 etc.
Abundenţa numelor romane în auxilia Daciei susţine teoria conform căreia imaginarul social
roman are o componentă a provenienţei teritoriale stricte mai fragilă şi una mult mai puternică a
auto-reprezentării68. Trebuie remarcat că, în ciuda preeminenţei sale, ponderea numelor italice în
mediul militar este sub nivelul celei generale a provinciei. Observăm şi faptul că o parte dintre
copiii purtătorilor unor nume etnic relevante poartă adesea nume romane69, probabil ca
alternativă mult mai facilă pentru familii integrate în societatea în care trăiau şi pe care o
reprezentau deja. Ele pot însă fi expresia atât a unui mediu familial pe care nu îl cunoaştem în
întregime (originile mamei, zonele de provenienţă ale unora dintre bunici etc.), cât şi a unei
ruperi a legăturilor, fizice şi culturale, cu sfera de provenienţă a tatălui. Un caz aparte este
diploma lui Tullionus Vegeti Tungrus (No. 267). Acesta, deşi îşi declară rădăcinile germanice,
are nume roman (asemenea tatălui său, în fapt), iar fiii săi poartă ceea ce s-ar putea numi nume
militare: Ferox, Vernus şi Viator. În acest caz, alegerea numelor apare ca puţin surprinzătoare,
mai ales în condiţiile în care şi soţia sa este eraviscă, având atât nume cât şi patronimic etnice.
Numele celtice se încadrează tiparul de concordanţă cu etnicul declarat al trupei, cazurile
atipice fiind puţin numeroase70. Mai ales în cazul acestei grupe onomastcice, dar nu numai,
trebuie să ţinem cont de ultimul loc de staţionare al trupei, acest detaliu putând fi mai relevant
decât indicativul etnico-zonal originar pe care numele unităţii ni-l furnizează. Numele soldaţilor
vin uneori ca o dovadă a recrutării regionale71 (cu coerenţa grupului pe care mediul cultural al
unei regiuni o dă, mai mult decât cu similitudinea provenienţei etnice propriu-zise), dar şi a
diversităţii armatei romane72. Când ne referim la diversitate, este vorba mai ales despre marea

65
No. 247 (Aulenus Her… f.).
66
No. 237 (Gaius şi Rufus).
67
No. 12 (Gemellus, Terentius, Titus Deci sive Desi etc.).
68
Whittaker 2004, 4.
69
De exemplu, No. 251.
70
Gallionus Suadali f. Boius serveşte în Cohors I Cretum sagittariorum, trupă cu specific oarecum neaşteptat, în
relaţie cu numele şi etnia declarată a militarului (No. 259).
71
Pentru un studiu în acest sens, vezi Forni1974, 386-390.
72
Ardevan 2007, 146.

165
deschidere culturală73 a lumii romane – cu atât mai mult a lumii militare, mobile prin excelenţă –
dar şi despre posibilitatea existenţei unor variabile familiale foarte mari în fiecare caz în parte, pe
care, din păcate, nu le cunoaştem decât în fericitele excepţii. Un caz care merită menţionat aici,
deşi valoarea metodologică a exemplului primează asupra celei pur informative, este cel al
patronimicului Mahechus (No. 264). Numele pare a avea sonoritatea grecească la şi rădăcina –
mah(e) apare în unele nume greceşti74; Mahes însă este nume celtic75 şi în contextul familial al
diplomei de faţă (unul dintre copiii fiicei poartă nume celtic, iar soţul ei este azal), prima
impresie este că ar fi cel mai probabil probabil ca şi personajul nostru să fie purtătorul unui nume
de provenienţă celtică. Totuşi, numele soţului fiicei este Marsua Calvi f. Azalus. Provenienţa
panonică76 nu trebuie absolutizată în definirea identitară a acestuia, numele său personal fiind
grecesc. În aceste condiţii, nu mai pare exclusă posibilitatea ca şi patronimicul soţiei acestui
Marsua să fi fost grecesc. Toate aceste detalii vădesc, în fond, cât de complex putea fi uneori
mediul familial al personajelor pe care le avem atestate, dar şi cât de dificilă este descoperirea lui
deplină.

Grafic IX. Procentajele comparative ale numelor soldaţilor şi

numele celorlalte personaje din mediul militar.

73
Folosesc în acest paragraf termenul de „cultural” în sensul său cel mai larg, referindu-mă la societate, religie,
educaţie, mediu familial etc.
74
Pape, Benseler II 874; LGPN I 300.
75
Holder 1896-1907 II 387.
76
Anreiter 2001, 34-35.

166
 Remarcabilă (şi vizibilă pe Graficul IX) este disproporţia existentă între numele propriu-
zise ale militarilor şi numele celorlalte personaje din mediul militar. Altfel zis, majoritatea
numelor încadrabile în categoria celor celtice sunt ale copiilor soldaţilor, destul de prezenţi pe
diplomele taţilor în cadrul acestei „etnii”. Acest detaliu nu este neapărat foarte elocvent, putând
fi rezultatul hazardului, dar este interesant pentru modul în care el face să se contureze mediul
familial al soldaţilor auxiliari din Dacia.
Numele tracice sunt şi ele bine reprezentate în auxiliile Daciei. Prezenţa lor apare ca
firească, ele putând fi legate de fondul etnic şi cultural pre-existent al provinciei, precum şi de
poziţionarea ei geografică. Numele tracice apar, spre deosebire de cele celtice, dar asemenea
celor italice, preponderent în inscripţii. De asemenea, în cazul lor există o disproporţie mare între
numele militarilor şi cele ale celorlalte persoane, dar de data aceasta în favoarea netă a primei
categorii menţionate (Grafic IX). După cum am precizat mai sus, soldaţii traci apar în trupe
foarte variate, niciuna dintre ele cu specific tracic explicit însă. Cele două nume de copii
încetăţeniţi (No. 260; No. 261), ambii băieţi, sunt, din păcate fragmentare originea tracică apare
ca fiind cea mai probabilă, fără a exista o certitudine absolută şi nu sunt asociabile cu numele
taţilor sau ale altor membrii ai familiilor. În cadrul grupei numelor tracice întâlnim cazul rar când
doi soţi menţionaţi epigrafic poartă nume similar încadrabile etnic: Mucasenus Censorini şi
Rescuturme Soiae (No. 162). În cadrul acestei discuţii voi menţiona din nou cazul interesant al
diplomei militare unde numele soţiei încetăţenite pare a fi de sorginte dacică: Diurpa Dotu(…) f.
(No. 258).
Următoare grupă este cea semitică (syro-pamlyreană). În cadrul acesteia se poate proba,
la scară mai restrânsă, remarca făcută mai sus privind eclectismul mediului familial al
peregrinilor legaţi de auxilia Daciae: avem într-o singură diplomă menţionate familia unui soldat
syrian, iar soţia şi o parte dintre copiii lui poartă nume italice (No. 252). Unul dintre copii poartă
numele iranian de Arsama77, care poate fi considerat tot ca o influenţa preluată de familie din
bagajul cultural al tatălui, iar altul se numeşte Achilleus, purtând un nume grecesc în formă
latinizată. Se remarcă faptul că presupusul conservatorism al grupurilor asiatice nu este neapărat
confirmat (această concluzie nu se leagă, fireşte, doar de acest caz singular, ci de studiul tuturor
peregrinilor din Dacia şi nu numai78). Este evident pe Graficul IX că procentul numelor syro-

77
Dana 2007, 70.
78
Pentru câteva exemplificări din afara Daciei, vezi Dana 2007, 74.

167
palmyrene este constat pentru soldaţi şi familiile lor (deşi relevanţa acestui detaliu este relativă
deoarece numărul de nume este mic; afirmaţia din urmă este valabilă şi pentru următoarele
categorii onomastice). În final, merită semnalat şi faptul că purtătorii de nume semite sunt
singurii dintre grupele onomastice certe care apar atestaţi doar în trupe cu specific zonal explicit
şi concordant.
Numele greceşti apar în mediul civil într-un procent ridicat (sesizabil pe Graficul IV),
utilitatea lor ca obiect de studiu devenind în aceste condiţii, precum cea a numelor romane,
destul de scăzută. În mediul militar însă, numele greceşti sunt mult mai puţine procentual. Ele
provin, în mod remarcabil, exclusiv din diplome. Deosebit în această grupă este numele lui
Marsua (No. 264), coruptelă a lui Marsyas, întâlnit atât în Roma79 cât şi în provincii80, însă nu în
mediul militar. În categoria numelor greceşti întâlnim şi un caz rar, când „etnia” numelui tatălui
coincide cu cea a tuturor copiilor încetăţeniţi (No. 233). Astfel, Eupator Eumeni, încetăţeneşte
cinci copii (patru băieţi şi o fată), care poartă toţi nume greceşti. Nu cunoaştem numele mamei,
dar putem bănui şi pentru ea origini estice. Mai merită amintit şi că trupa din care acest gregalis
grec a făcut parte este o vexilattio Equitum Illyricorum – dovadă în plus a diversităţii mediului
militar auxiliar şi a diversităţii şi multivalenţei personajelor care îl compun. Oricum, acesta este
unul dintre puţinele cazuri în care putem vorbi cu certitudine despre un background estic, de
cultură greacă, printre peregrinii din Dacia.
Următoarea clasă este cea a numelor illyre. În mediul civil, abundenţa lor se datorează în
cea mai mare parte circumstanţelor istorice deosebite care au favorizat descoperirile de la
Alburnus Maior. În mediul militar, după cum se observă, categoria este destul de slab
reprezentată, printr-un procent de doar 6%. Proporţionalitatea diplome militare – inscripţii este
aproape 1 (Tabel I), iar purtătorii sunt exclusiv militari. Astfel, nu avem soţii sau copii
încetăţeniţi prin diplome, iar în cazul inscripţiilor funerare, fie nu ştim cine înalţă monumentele
acestor soldaţi (No. 194; No. 175), fie ele sunt ridicate de către moştenitori (No. 230; No. 147),
nu de către membri ai familiei. Trupele în care îi regăsim pe purtătorii de nume illyre sunt cât se

79
Solin 2003, 440.
80
Eck, Pangerl 2011a, 224; Lozano Velilla 1998, 129.

168
poate de diferite, de la atipicul Numerus Maurorum Miciensium81, până la „banalul” în contextul
dat Numerus Illyricorum82.
Următoarele – şi ultimele – grupe onomastice sunt cea germanică, cea iraniană şi cea
dacică. Ele sunt slab - practic insignifiant - reprezentate procentual: 2%, respectiv 1%. Numele
germanice sunt problematice în privinţa încadrării etnico-onomastice şi confundabile cu cele
celtice. Detaliile ce le privesc au fost deja detaliate corespunzător în capitolul precedent,
asemenea dubiilor consistente ce planează în încadrarea lor ca nume germanice83. Singurul nume
iranian este Arsama (No. 252), pe care l-am amintit deja mai sus, cu toate detaliile necesare.
Numele cu etimologie posibil dacică a fost şi el menţionat mai sus: Diurpa Dotu(…) f. (No. 258).
Ceea ce se poate observa prin compararea imaginii de ansamblu a onomasticii
peregrinilor din Dacia cu cea mai restrânsă a mediului militar este procentajul considerabil mai
mare al numelor celtice şi tracice în cadrul acestuia din urmă. Ele sunt suficient de des întâlnite
şi în mediul extra-militar, dar nu cu o pondere comparabilă. Spre deosebire de numele romane şi
greceşti, pot adesea fi legate de un fond cultural local sau zonal şi de o arie spaţială (mai) certă
de provenienţă a purtătorului. Numele romane, facile în general, au poziţia primă în ambele
cazuri. Cele greceşti însă apar ca o raritate în rândul soldaţilor şi al familiilor lor, în timp ce
ponderea lor la nivelul general al peregrinilor din Dacia este considerabilă. Celelalte categorii de
nume apare în procente prea mici, fie în mediul civil, fie în cel militar, pentru a permite sau a
face relevantă o comparaţie.
Personajele mai sus discutate poartă, în majoritatea lor, nume simple. Cu toate acestea,
datorită legăturii cu trupele militare, avem un procent mai ridicat decât în rândul civililor de
nume ce pot fi considerate indicatori etnici şi/sau culturali autentici. Acest detaliu ne dă o
imagine mai clară şi mai completă a legăturilor dintre trupele auxiliare şi soldaţii care le
compuneau, a relaţiilor de familie din mediul militar al unei provincii precum Dacia, a
conservatorismului sau deschiderii care le marcau, dar ne întregeşte şi tabloul general al
peregrinilor provinciei Dacia. Supernomina84, pe care am remarcat în capitolul anterior că o
parte destul de însemnată ale soldaţilor le poartă, sunt o marcă a faptului că, în mediul militar şi

81
No. 194 (…is Dassi – chiar dacă este vorba doar de patronimic ele revelă un anume fond familial al titularului
inscripţiei).
82
No. 175 (Tutor Silvani, purtător al unui nume mixt).
83
Vezi p. 116.
84
Nu am mai considerat, în capitolul de faţă, o reluare a chestiunii supernomina militare, deoarece ele au fost deja
prezentate şi exemplificate exhaustiv.

169
mai ales auxiliar, sublinierea unei origini non-romane făcea parte integrantă din identitatea
militarului şi în acelaşi timp acest tip de individualizare nu putea duce la o diminuare a
statutului85.

V. 3. CARACTERISTICILE PEREGRINILOR MILITARI

Cercetarea de mai sus surprinde imaginea de ansamblu a peregrinilor pe care i-am putut
identifica epigrafic în cadrul militar al provinciei Dacia. A fi militar, inclusiv unul înrolat într-o
trupă auxiliară, atrăgea după sine un statut bun, chiar dacă nu excelent. Dacă la începutul
Principatului auxiliarii au fost uneori percepuţi ca fiind mai „sălbatici”86, mai greu de integrat
civilizaţiei romane, în secolul al II-lea şi la începutul secolului al III-lea această imagine era
considerabil schimbată. Datorită masivei recrutări provinciale ei devin una dintre categoriile cele
mai romanizate de locuitori ai Imperiului. Se poate spune că soldaţii auxiliari aleg calea prin
armată pentru integrare în corpul cetăţenesc şi pentru transformarea familiilor lor în familii
romane, chiar dacă acesta nu era principlaul motiv din care se opta pentru cariera militare. A
deveni soldat într-o trupă auxiliară era, de altfel, suficient de accesibil, condiţiile pentru înrolare
fiind naşterea liberă, integritatea morală şi o serie de calităţi fizice.
Deşi sunt, în marea lor majoritate peregrini parţial definiţi tocmai de această condiţie,
statutul juridic al militarilor nu este cel al peregrinilor civili. Statutul militar îl surclasează, tot
mai mult odată cu trecerea timpului, pe cel de ne-cetăţean, oferindu-le atât soldaţilor cât şi
familiilor lor considerabile beneficii şi protecţie legală suplimentară. Legal reglementat sau doar
acceptat ca stare de fapt, legea şi regulile militare sunt plasate în cele mai multe cazuri deasupra
dreptului civil comun.
Ajungând la peregrinii mediului militar din Dacia, primul lucru de care trebuie să ţinem
cont în cercetarea lor ca şi grup este neomogenitatea informaţiei epigrafice şi hazardul ce are rol
determinat în accesibilizarea sa87. Aceste coordonate, nesiguranţa pe care ele o impun, ridică
riscurile analizei cantitative generalizatoare. Cu toate acestea, în cazul interpretării cu prudenţă a
sursei epigrafice, unele analize statistice nu sunt lipsite de relevanţă sau nejustificate.

85
Noy 2010, 14.
86
Saddington 2005, 63.
87
Pentru o discuţie mai largă pe acest subiect, vezi Paki 2006, 505-506.

170
 Despre peregrinii militari ai Daciei putem spune, la o primă vedere, că sunt destul de bine
reprezentaţi epigrafic, deşi nici un număr mai mare de inscripţii şi personaje nu ar fi uimit în
cazul unei provincii militarizate, precum cea în cauză. Informaţiile ne sunt furnizate aproximativ
în proporţii egale prin diplome militare şi inscripţii. Se pare că manifestarea epigrafică pe piatră
– în context funerar, dar mai ales votiv – este în special apanajul unei mici elite militare a
auxiliilor, mai mult decât a soldaţilor de rând. Onomastica lor este în cea mai mare parte simplă
şi previzibilă: predomină numele italice, iar numele realmente etnic-relevante sunt legate de cele
mai multe ori de specificul trupei şi de zona din care s-au făcut recrutările pentru aceasta.
Comemorarea prin inscripţii funerare este austeră şi sumară, fiind făcută mai ales de către
moştenitori – fapt explicabil atât prin vârsta tânără a celor morţi în timpul serviciului militar, cât
şi prin zonele de recrutare ale trupelor din care provin personajele în discuţie. Mediul familial,
reprezentat mai ales de copiii încetăţeniţi prin diplome şi mai puţin de soţii sau de copii prezenţi
în inscripţiile tatălui, ne lasă însă să întrevedem o societate permisivă şi deschisă cultural.
Astfel, peregrinii militari din Dacia apar ca o parte consistentă a peregrinilor provinciei,
particularizaţi printr-o serie de trăsături legate de însăşi asocierea lor cu mediul armatei, dar
integraţi în grup prin statutul juridic general. Prin proporţia lor, dar şi prin calitatea informaţiei
conexe, ei sunt vitali pentru înţelegerea de ansamblu a grupului din care fac parte.

171
 CAP. VI. COMUNITĂŢI PEREGRINE

VI. 1. IDENTIFICAREA AŞEZĂRILOR PEREGRINE

Problema comunităţilor este esenţială pentru înţelegerea peregrinilor şi plasarea lor în

cadrul structurilor administrative imperiale şi locale. Din păcate, Dacia este săracă informaţional
din acest punct de vedere. Comunităţile peregrine nu îmbracă aici forma vizibilă epigrafic a
civitates, ci se limitează la aşezări rurale, care produc puţine surse şi asupra statutului cărora în
cele mai multe cazuri nu avem date concludente.
În organizarea Daciei provinciale o serie de diferenţe majore survin faţă de organizarea
teritoriului pre-roman. Acestea sunt uşor vizibile analizând schema aşezărilor. Dispariţia cetăţilor
legate organic de aristocraţia războinică dacă şi care dominau regatul lui Decebal este imediat
urmată de apariţia urbanismului de tip roman şi de creşterea densităţii aşezărilor1. Acest din urmă
fapt este legat în mod direct de prezenţa militară masivă, dar şi de fenomenul colonizării
(organizate parţial şi iniţial, dar mai ales spontane) unei noi provincii.
A discuta despre comunităţile peregrine presupune în primul rând, desigur, a le identifica.
Acest demers însă nu este întotdeauna facil sau posibil. Statutul juridic al majorităţii aşezărilor
rurale ale Dacie este încă în discuţie. Territoria oraşelor nu pot fi, din lipsa unor surse
convingătoare, perfect delimitate; astfel, orice aşezare rurală se poate afla sub jurisdicţia unui
oraş de drept roman, ceea ce îi conferă şi ei acelaşi statut legal. Ca exemplu, putem menţiona aici
cazul Ampelumului, care cel mai probabil era vicus la începutul existenţei sale şi – aparent – nu
trebuia în mod automat să beneficieze de drept roman. Ştim însă că el a făcut, cel puţin pentru o
perioadă, parte din teritoriul Sarmizegetusei. Acest statut le conferea locuitorilor lui de drept
cetăţenie romană deplină2.

1
Oltean 2007, 210.
2
Ardevan 1998b, 52.

172
 Remarcând lipsa elitelor pre-romane din viaţa administrativă şi socială a provinciei, se
ridică în mod automat întrebarea legată de statutul întregii populaţii autohtone după cucerirea
regatului dac. Lipsa numelor dacice, discutată deja în capitolele anterioare, este atipică,
contravenind cu realităţile generale ale Imperiului. Ea face discuţia legată de statutul juridic al
populaţiei cucerite cu atât mai presantă şi – în acelaşi timp – mai lipsită de răspunsuri definitive.
Prima ipoteză, uşor de imaginat, este cea conform căreia dacii cuceriţi au devenit dediticii, fiind
lipsiţi de orice drepturi juridice în cadrul statului roman3. O altă ipoteză istoriografică demnă de
luat în seamă este cea care, intrând în detaliile procedurilor juridice romane, susţine că
viabilitatea unei deductio este îndoielnică în cazul regatului dac4. Astfel, o dată cu dispariţia
fizică a lui Decebal, este discutabil dacă romanii i-au acceptat ca purtători ai suveranităţii statale
pe unii dintre reprezentanţii nobilimii dace; doar astfel s-ar fi putut înfăptui ritualul de deditio,
care presupune prezenţa a două entităţi statale suverane, reprezentate în mod legal. Sursele sunt
mute asupra acestor aspecte de detaliu, iar dacă deditio nu a putut avea loc formal, atunci dacii
cuceriţi au devenit peregrini nullius civitatis, adică un fel de incolae lipsiţi de drepturi ai
teritoriului noii provincii romane5. Chiar dacă atrăgătoare şi aparent fondate, ambele teorii ţin de
domeniul speculaţiei, neexistând surse scrise care să le susţină în mod ferm.
Existenţa unor aşezări de tip civitas în Dacia a fost mult dezbătută. Statutul legal al
aşezărilor peregrine autonome este prezentat de către Plinius Maior6, care, destul de edificator,
asimilează terminologia celei folosite pentru cetăţile estice şi spune că în Baetica există o sută
douăzeci de comunităţi peregrine, trei federate şi libere, în Tarraconensis, un singur oraş federat
şi în Lusitania, treizeci şi şase de comunităţi, toate stipendiare. În termenii dreptului roman,
oraşele federate par a fi cele care beneficiază de drept latin, iar cele libere – coloniile şi
municipiile cu ius Italicum7. O altă teorie istoriografică susţine însă o posibilitate diferită,
respectiv existenţa unui statut superior al cetăţilor federate, deoarece un feodus era irevocabil, în
timp ce statutul de civitas sine foedere libera et imuna ţinea de o decizie romană8. Uneori, în
vestul european, civitas peregrinae primesc ius Latii, în ideea unei mai complexe şi rapide

3
Teoria a fost prezentată în mod explicit de către Piso 1995, 70.
4
Cîrjan 2006, 263.
5
Cîrjan 2006, 265.
6
NH III 3-4.
7
Chastagnol 1990, 51.
8
Abbott, Johnson 1968, 41.

173
integrări9. Aceste realităţi însă lipsesc din Dacia, iar dorinţa de a identifica civitates de tipul celor
vest-europene rămâne sterilă din lipsa surselor, dar probabil şi din lipsa realităţii în sine pe
teritoriul provinciei dace.
Terminologic, ceea ce în organizarea incipientă a Daciei ar putea prezenta analogii cu
civitates vestice, rămânând însă la proporţii mult inferioare, sunt pagi; spre deosebire de vici,
care, de obicei, depind de un centru administrativ, pagi pot avea şi autonomie10 (ceea ce nu
înseamnă că toţi beneficiază de acest privilegiu), eventual înglobând administrativ mai mulţi vici.
O altă formă de organizare atestată pentru Dacia este territorium-ul11 (territorium Sucidavense12,
territorium Arcobadarensis13). Acesta pare a se încadra în definiţia pe care i-o cunoaştem din Lex
Rubria, apărând ca o comunitate rurală, nu foarte extinsă ca suprafaţă şi care are drept de auto-
administrare. Ceea ce ştim însă din inscripţiile existente ne indică faptul că aceste aşezări aveau
magistri cetăţeni, deci sunt cu greu calificabile drept aşezări peregrine propriu-zise. Dovezile
existente în momentul de faţă nu ne indică însă un adevărat bagaj organizaţional preroman 14 şi
nici nu sunt în favoare acordării unei importanţe sporite în administrarea provinciei aşezărilor
peregrine din Dacia.
Un detaliu care s-ar putea dovedi relevant în cadrul discuţiei de faţă este faptul că civitas
poate însemna şi populus sau gens15, individualităţi juridice suficient de bine definite în cadrul
statului roman, după cum dovedeşte, mai ales, Tabula Banasitana16. Termenul mult-discutat al
lui Ptolemeu este mai pasibil de această a doua interpretare în contextul Daciei17. El vorbeşte,
practic, despre o împărţire teritorială de la începutul domniei lui Hadrian, când ne putem imagina
că zona rurală a provinciei se pliase pe unele linii ale organizării anterioare. Această ipoteză era
avansată, în 1960, de către Constantin Daicoviciu18, care considera că triburile puteau fi diviziuni
administrative ale spaţiului extra-urban al Daciei romane. Ca un exemplu şi o demonstraţie în
acest sens venea vicus Anartorum19. Acesta poartă numele unuia dintre triburile localizate de

9
Cîrjan 2010b, 122.
10
Ardevan 1998b, 91.
11
Pentru acest subiect, vezi Nemeti, Bărbulescu 2010.
12
IDR II 190.
13
ILD 800; Nemeti, Bărbulescu 2010, 448 şi pl. VII.
14
Ardevan 1998b, 55.
15
Abbott, Johnson 1968, 15.
16
Seston, Euzennat 1961
17
Bogdan-Cătăniciu 1991, 62.
18
Daicoviciu 1960, 266.
19
CIL III 8060; AE 2004, 1050.

174
către Ptolemeu în colţul de nord-vest al teritoriului, iar vicus-ul pare a fi fost situat similar în
nord-vestul provinciei, în zona Crişurilor. Aşezarea civilă a fost discutabil identificată cu
Resculum şi localizată lângă castellum-ul de la Bologa20. O altă variantă propusă a fost Resculum
cunoscut de pe tăbliţele cerate (No. 75) şi care era o statio lângă Alburnus Maior21. Indiferent de
plasarea topografică a punctului, importantă este existenţa inscripţiei mai sus menţionate şi
informaţia pe care ea o furnizează. Chiar dacă valoare de adevăr a suprapunerii teritoriale poate fi
pusă sub semnul întrebării, mi se pare interesantă şi relevantă, chiar dacă greu de plasat în
imaginea de ansamblu a organizării administrative şi teritoriale a provinciei, denumirea vicus-ului
şi asocierea clară a aşezării romane cu un trib pre-existent.
Caracterul discontinuu al datelor certe trebuie avut şi el mereu în vedere atunci când se
încearcă identificarea statutului juridic al aşezărilor. Astfel, nu este corect a considera o localitate
de statut peregrin decât pe durata perioadei pentru care putem dovedi documentar acest lucru.
Generalizările temporale pot duce la erori interpretative. De exemplu, la Romula avem un
castellum, peste care s-a construit un vicus, care ulterior devine municipium Aelii22. Putem
afirma, cu marjă mică de eroare, peregrin ca statut doar vicus-ul, a cărui durată de existenţă este,
de altfel, foarte scurtă. De asemenea, este posibil ca şi Potaissa, centru major al sfârşitului de
secol II, să fi fost iniţial o aşezare de peregrini, vicus Patavissensium, primind statut urban
(posibil colonial) doar de la Septimius Severus23.
O ultimă problemă legată de identificare priveşte faptul că, adesea, comunităţile care
păreau a se remarca printr-un oarecare conservatorism în cultura materială au fost catalogate
drept peregrine. Un caz care merită menţionat ca exemplu este cel al uneia dintre aşezările din
zona Mediaşului (din punctul „Gura Câmpului”, între Mediaş şi Târnava), unde semnatarii unui
raport de săpătură de la începutul anilor ‟9024 remarcau materialul specific „autohtonilor daci”
(era vorba despre o serie de materiale dominate cantitativ de ceramică comună, simple stilistic,
grosiere), dar remarcau şi structurarea ordonată a aşezării, pe modelul unui vicus roman. Niciunul
dintre cele două tipuri de informaţii nu poate dovedi că aşezarea avea un statut juridic sau altul;
juxtapunerea lor însă dovedeşte o dată în plus multivalenţa condiţiilor de trai din mediul
provincial al Imperiului Roman şi fragilitatea interpretărilor deductive cu valoare voit absolută.

20
Bogdan-Cătăniciu 1991, 64.
21
Bogdan-Cătăniciu 2005, 138 reia discuţia şi explică motivele acestei localizări pentru vicus Anartorum.
22
Ardevan 1998b, 13.
23
Ardevan 1998b, 57.
24
Winkler, Blăjan 1993, 467.

175
Un alt exemplu de acest fel sunt norico-panonii de la Caşolţ şi Calbor, care se înmormântează în
tumuli cu busta specifice şi care au în toate mormintele vase-strachină cu 3 picioare,
caracteristice, de tip Dreifussschale25. Interesant este însă şi faptul că în fiecare mormânt de aici
găsim câte o monedă, romană desigur, dovadă a unui proces de romanizare, iniţiat cel puţin.
Ritualurile de înmormântare sunt printre cele mai persistente manifestări spirituale şi culturale
existente în orice epocă istorică, iar persistenţa lor, indiferent de mediul în care individul este
transmutat (şi cu atât mai mult atunci când el trăieşte într-un grup asemenea lui), nu dovedeşte
nimic legat de poziţia sa juridică. Fără a nega posibilitatea asocierii unor anumite tipuri de
artefacte cu fenomenul construirii unei identităţi distincte, trebuie să subliniem faptul că această
alteritate nu trebuie să fi jucat rolul cel mai important în viaţa personajului în cauză26. De
asemenea, cetăţenia sau lipsa ei nu trebuie neapărat legată de vreun tip de construct identitar.
Posibilităţile variate şi multiple prin care ea putea fi dobândită creează un tablou fluid al
realităţilor romane. În concluzie, niciun element al culturii materiale, cultic sau de uz cotidian, nu
poate fi folosit cu rol de sursă atunci când analizăm statutul juridic al unei comunităţi.
Sintetizând, harta aşezărilor peregrine ale Daciei nu poate fi încă desenată. Statutul unor
comunităţi este pasibil de a fi peregrin, însă nu avem certitudini în acest sens. Cu excepţia
comunităţii de la Alburnus Maior, este nesigur a plasa o aşezare rurală printre cele cu statut cert
peregrin. Ceea ce se poate însă susţine este caracterul rural al localităţilor peregrine şi lipsa
formelor de organizare de tip civitas din provincia dunăreană.

VI. 2. ALBURNUS MAIOR

Dintre comunităţile rurale ale Daciei romane, singura despre care se poate spune că avea
statut peregrin este cea illyră de la Alburnus Maior27. Cel mai probabil, este vorba despre un
vicus, iar locuitorii săi illyri pot fi descrişi ca o diasporă economică polarizată în această zonă
datorită profitabilităţii exploatărilor miniere.
Trebuie din start conştientizată complexitatea acestei aşezări care însumează, de fapt, o
serie de comunităţi diferite, precum şi grupuri şi personaje diverse ca etnie, statut juridic şi

25
Husar 2003, 354.
26
Swift 2010, 268.
27
Pentru o imagine de ansamblu mai amplă, vezi lucrările monografice: Damian 2003, Simion et alii 2004, Damian
2008, Ciongradi 2009.

176
situaţie economică. Deşi situaţia aşezării de la Alburnus nu este una tipică, ea este importantă
pentru economia generală a studierii unei varietăţi de aspecte, deoarece aici avem ceea ce ne
lipseşte în cazul celorlalte comunităţi rurale, posibil peregrine: material epigrafic abundent.
În continuare voi propune, cu valoare de studiu de caz, o analiză a personajelor cunoscute
epigrafic din această comunitate. Studiul în sine este o exemplificare pentru reprezentativitatea
epigrafică a unei aşezări peregrine, dar conduce nu doar la înţelegerea unei comunităţi peregrine
bine atestate, ci şi la cunoaşterea unei părţi foarte însemnate dintre peregrinii atestaţi ai Daciei.

Grafic X. Ponderea epigrafică peregrini – cetăţeni la Alburnus Maior.

Un prim punct de interes îl reprezintă, respectând şi structura capitolelor anterioare,

studiile cantitative şi analiza rezultatelor lor. Numărul mare de inscripţii face ca cele de care
beneficiem să poate fi considerate eşantioane de studiu valide, cu o marjă de eroare simţitor mai
mică decât în alte cazuri. Astfel, ponderea comparativă a peregrinilor şi cetăţenilor este de mare
relevanţă. De asemenea, procentele în care numele provin din anumite tipuri de surse (tăbliţe
cerate sau inscripţii, monumente funerare sau monumente votive) sunt importante pentru
înţelegerea modurilor de manifestare şi a structurilor interne ale comunităţii. În cazul onomasticii,
studiul cantitativ se va îmbina cu cel analitic.
Din totalul numelor pe care epigrafia locală ni le furnizează, doar 61% provin din
inscripţii, restul fiindu-ne cunoscute din tăbliţele cerate. Desigur, este vorba despre o majoritate,
dar în niciun caz despre una covârşitoare. În ceea ce priveşte aceste inscripţii în piatră, în ciuda

177
cercetării şi publicării recente a unor necropole şi ansambluri funerare28, precum şi a existenţei
unor monumente funerare epigrafe descoperite şi publicate în trecut29, 70% dintre inscripţiile de
la Alburnus Maior sunt votive. Inscripţiile funerare, deşi nu foarte grăitoare ca ansamblu din
cauza numărului scăzut, oferă totuşi câteva date interesante: 66% dintre defuncţii onoraţi printr-
un monument au cel puţin un nume de factură italică (numele personal sau patronimicul, în cazul
peregrinilor), iar 33% sunt cetăţeni. Acest procent al cetăţenilor este constatat în cazul ambelor
tipuri de monumente în piatră, precum şi în cel al tăbliţelor cerate. Datele sugerează o bună
reprezentativitate a corpului cetăţenesc şi manifestarea sa în calitate firească de elită locală.

Tăbliţele cerate
Prima categorie de documente pe care o vom discuta este cea a tăbliţelor cerate.
Informaţiile juridice pe care ele le oferă sunt deosebit de importante pentru peregrinii Daciei şi
pentru o bună înţelegere a condiţiilor juridice reale în care ei trăiau. Calităţile în care îi întâlnim
pe peregrini în aceste documente sunt dintre cele mai variate şi le dovedesc capacităţile juridice
complete: ei apar ca martori30, debitori31, cumpărători32, vânzători33, creditori34 sau chezaşi35.
O serie de cazuri particulare atrag atenţia şi necesită discuţii aparte. Astfel, avem atestat
colegiul lui Iovis Cernenus (No. 75), unde Ardemidorus Apolloni şi Iulius Iuli sunt magistri, iar
Valerius Niconis şi Offas Menofili sunt qaestores ai acestui collegium. Organizaţia, care se
desfiinţează prin acest document, avea aparent ca scop primar într-ajutorarea pentru
înmormântări36. Se remarcă absenţa numelor illyre printre magistraţii colegiului, deşi ele apar
printre martori (September Platoris, Aelius Plator). Deosebit de interesante sunt şi situaţiile unde
apare mancipatio explicit menţionată37. După cum am menţionat şi într-unul dintre capitolele
anterioare, acest caz nu este singular în Imperiu, deşi teoretic un peregrin nu putea fi nici măcar
martor în procesul de mancipatio38. În afară de cei pe care i-am amintit mai sus ca având unele

28
Simion et alii 2004 şi Damian 2008.
29
IDR III/3 şi ILD, ca şi compendii interne unde inscripţiile aici în discuţie sunt colectate în cea mai mare parte a lor.
30
No. 75; No. 64; No. 66; No. 61; No. 68; No. 60.
31
No. 64; No. 63; No. 71; No. 104.
32
No. 66; No. 80; No. 61.
33
No. 66.
34
No. 103.
35
No. 70.
36
Asemenea collegium-ului Funeratici Lanuvini, a cărui Lex colegii ne este cunoscută în întregime (FIRA III 35).
37
No. 66; No. 80; No. 61 (în acest ultim caz este vorba despre o proprietate imobiliară).
38
Ulpianus XX 8.

178
funcţii administrative în organizarea locală (chiar dacă ele sunt doar la nivelul unui collegium),
avem un personaj ce îndeplineşte funcţia de princeps – Maximus Venetis (No. 66) – în cadrul
unei structuri administrative pe care nu o cunoaştem în acest caz, dar care cel mai probabil este
de tipul kastellum, atestat cu regularitate la Alburnus Maior39. Situaţia are analogii în Dacia,
dintre care le voi aminti doar pe cele de la Ampelum40 şi de la Tihău41. În cazul primei inscripţii,
de la Ampelum, atestarea poate fi interpretată diferit, iar personajul comemorat poate fi atât un
princeps local al dalmaţilor42, cât şi un princeps municipii al oraşului Splonum43, de unde ştim că
provenea. În al doilea caz, titlul de princeps nu este însoţit de niciun detaliu revelator. Interesantă
este situaţia lui Massurus Messi (No. 66), care apare ca decurio. Dacă localitatea avea într-adevăr
un ordo decurionum, este destul de neobişnuit faptul că avem atestat un singur decurion44 şi că nu
a fost descoperită nicio inscripţie înălţată de un membru al ordinului.
O categorie de tăbliţe cerate asupra cărora merită insistat este cea care se referă la vânzări
de sclavi. În primul rând, observăm din nou capabilitatea juridică a peregrinilor de a fi părţile
unei mancipatio. Astfel, în primul caz (No. 66), Dasius Verzonis îi vinde lui Maximus Batonis o
fetiţă de şase ani. Este de remarcat preţul de 205 denari, sumă destul de mică dacă ne raportăm la
preţurile generale ale sclavilor în Imperiu45. O posibilă explicaţie este vârsta fragedă a fetei, care
sporea riscul unui deces prematur. Un alt caz (No. 80) înregistrat de comerţ cu sclavi este cel în
care Bellicus Alexandri îi vinde lui Dasius Breucus un băiat natione Grecum, a cărui vârstă nu
este menţionată, dar al cărui preţ este de 600 de denari. Ultimul caz (No. 70) implică într-o
măsură mai mică o persoană de statut peregrin; este vorba despre vânzarea unei femei, natione
Creticam, cu vârsta din nou nemenţionată şi al cărei preţ este de 420 denari. Vânzătorul şi
cumpărătorul au amândoi statut cetăţenesc, acesta din urmă fiind şi miles în Legiunea a XIII-a
Gemina. Alexander Antipatri intermediază această tranzacţie, garantând ca şi chezaş. În privinţa
celor câtorva peregrini implicaţi în aceste tranzacţii se poate spune că doi dintre ei - Dasius
Verzonis şi Dasius Breucus – au nume illyre, în timp ce Maximus Batonis şi Bellicus Alexandri

39
Piso 2004, 300.
40
CIL III 1322 = AE 1968, 443 = IDR III/3, 345.
41
No. 59.
42
Ardevan 1998a, 145.
43
Le Roux 2005, 264.
44
Piso 2004b, 300.
45
Tomlin 2003, 48 oferă exemple de preţuri de sclavi din Italia, Egipt şi Londinium, unde suma medie pare a fi de
600 de denari. Pe de altă parte, exemplele care i-au fost disponibile din Syria şi Pamphilia indică preţuri de 200-400
de denari.

179
au nume mixte (numele de factură illyră, personal sau patronimic, este însoţit de un nume de
factură latină, respectiv de un nume grecesc), iar Alexander Antipatri are numele integral grecesc.

Dedicaţiile votive
Datorită numărului lor considerabil (peste şaizeci de inscripţii), următoare grupă de surse
prezentate va fi cea a inscripţiilor votive. Dintre peregrinii atestaţi la Alburnus, 46 provin de pe
acest tip de monumente. După cum am precizat deja, din totalul dedicanţilor, acest număr
reprezintă aproximativ 70%. Graficele de mai jos reflectă structura etnică a onomasticii
dedicanţilor, precum şi proporţiile în care anumite zeităţi sunt venerate. Din analiza lor, se vor
desprinde câteva concluzii generale referitoare la manifestările religioase concretizate epigrafic
din localitatea minieră.

Grafic XI. Onomastica dedicanţilor.

Desigur, din punctul de vedere al etnicului, la Alburnus Maior nu ne putem aştepta la

surprize majore: illyrii predomină, iar statistica confirmă prima impresie pe care o privire
aruncată asupra inscripţiilor de aici o lasă. De asemenea, în cazul unui nomen şi praenomen latine
şi a unui cognomen grec sau illyr, am considerat „etnia” numelui ca fiind identică cu cea a
acestuia din urmă. Numele „mixte”, precum Γεκεκηρηος Αρδαθεη (No. 93) au fost introduse în
categoria cea mai realistă – în cea a numelor greco-orientale, în cazul de faţă, în ciuda originilor

180
iraniene ale patronimicului. Nu am putut ignora “grupa” numelor egiptene; deşi formată dintr-un
singur element – respectiv Ammonius (Hammonius) (No. 73) – ea apare ca fiind de sine
stătătoare, neavând de ce să consider utilizarea acestui nume întâmplătoare.
Zeităţile adorate sunt foarte numeroase (31 de zei, plus variaţiile epitetelor divine), vădind
un mediu cultic şi spiritual destul de bogat, precum şi o înţelegere personalizată a semnificaţiei
ex-voto-ului. Totalul inscripţiilor cu caracter votiv, în care apare cu certitudine numele unei
zeităţi, este de 83. Cifra nu este mare în mod absolut, însă pentru o comunitate care, deşi foarte
activă economic, rămâne săracă cultural şi – în acelaşi timp – pentru Dacia, este suficient de
mare pentru a merita o analiză atentă.

Grafic XII. Divinităţile cărora li se înalţă monumente votive.

Din start, se observă că nicio zeitate, cu excepţia relativă a lui Iupiter, nu apare într-un
procentaj foarte mare. De asemenea, se remarcă faptul că salturile procentuale nu sunt foarte mari
nici ele, nedepăşind 6-7 procente. Un alt detaliu care merită subliniat este cel legat de inscripţiile
singulare, care ating 13% din total, un procent mare pentru Alburnus Maior.
În mod detaşat, zeul suprem al panteonului roman este cel mai prezent în inscripţiile
votive din Alburnus. De altfel, el este şi zeul căruia illyrii din Dacia, în general, i-au dedicat cu
predilecţie46. Chiar şi în această comunitate, cu specificităţi nete, religia romană avea un evident

46
Nemeti 2005, 85.

181
caracter oficial. Este mult a afirma că a opta pentru Iupiter reprezenta o încercare de integrare în
sistemul spiritual roman, dar poate fi considerată o încercare de integrare şi eventual ascensiune
socială. Pe palier strict religios, Iupiter primeşte la Alburnus epitete variate, fiind asimilat
zeităţilor cu rezonanţă personală pentru dedicant. Uneori, zeul adorat pare a fi foarte departe de
Iupiter al Romei, dar îşi păstrează caracterul de zeu suprem, ceea ce îl face asimilabil cu acesta.
De asemenea, forma de manifestare în sine – altarul votiv – este o dovadă a integrării în cultura
latină şi indirect a sincretismului religios.
Există două inscripţii în care Iupiter apare asimilat cu zei locali orientali, dar caracterul lor
nu poate fi suprapus sau considerat analog, una fiind periferică, cu un dedicant peregrin (cea care
i-a fost dedicată lui Deèi Sittakvmikµv – interpretat ca Iupiter Sittakomikos, zeu protector al unei
aşezări asiatice - de către Déivn Doianou47), cealaltă însă, chiar dacă simplă şi ea, fiind totuşi
dedicaţia unui colegiu, din păcate neprecizat48. Dincolo de abordarea personală şi de înţelegerea
zeităţii într-un mod mai intim, care par să răzbată din unele inscripţii, primează funcţia socială a
oricărei dedicaţii către Iupiter, în orice formă ar fi el. Cele mai personalizate inscripţii din această
categorie sunt cele două dedicate lui Zeus Narenus (Deow Narenow), ambele scrise în greacă. Şi
ele sunt dedicate una de către un colegiu, care, la fel ca cel precedent menţionat, nu îşi dă
numele49, iar cealaltă de către un peregrin cu nume de factură clar greco-orientală – respectiv
Γεκéεηρηος Αρδαθεη, pe care l-am amintit şi mai sus. Remarcabilă este gruparea inscripţiilor50,
toate scrise în greacă, înălţate pentru Narenos, Sarnendenos şi Sittakomikos, zei galatini, adoraţi
aparent de un grup relativ compact, probabil grupat în jurul unui colegiu51.
Revenind la cei ce dedică lui Iupiter, în postura sa de zeu suprem, indiferent de
sincretismele apărute, printre dedicanţii pe care nu i-am nominalizat deja, avem cinci cetăţeni
(unul dintre ei, Caius Calpurnius Priscianus, pune două inscripţii52), în timp ce peregrinii illyri
sunt în număr de şapte. Această balanţă apare ca atipică faţă de cazul general de la Alburnus –
disproporţia dintre cetăţeni şi peregrinii illyri fiind mult mai accentuată - şi va fi regăsită, într-o
formă augmentată chiar, doar în cazul lui Silvanus.

47
No. 94.
48
AE 1944, 22 = IDR III/3, 400.
49
AE 1944, 25 = IDR III/3, 398.
50
Aceste inscripţii provin toate de pe dealul Carpen.
51
Nemeti 2005, 250-251.
52
AE 1990, 828 = ILD 360 şi AE 1990, 840 = ILD 373.

182
 Al doilea zeu ca prezenţă la Alburnus Maior este deja menţionatul Silvanus, lucru
previzibil, întrucât el este unul dintre principalii zei ai Daciei53, dar şi unul dintre zeii înspre care
clasele sociale inferioare au o mai mare aplecare54. Silvanus este adorat cu o oarecare predilecţie
ca Silvester, dar şi ca Domesticus. Zeul apare de asemenea şi în calitatea sa de divinitate augustă,
a panteonului oficial. Fără a aprofunda această discuţie tangenţială subiectului, trebuie menţionat
doar că în perioada Principatului dezvoltat, Silvanus începe să aibă tot mai mult caracteristicile şi
potenţialul unei zeităţi oficiale. De asemenea, atrag atenţia şi asupra faptului că nu întotdeauna
epitetul de Augustus are tente oficializante, însă, în lipsa detaliilor epigrafei, ele nu pot fi nici
ignorate55. Oricum, la Alburnus Maior, Silvanus nu este venerat cu preponderenţă ca zeu oficial,
ci ne apare la întretăierea devoţiunii personale (aici includem şi devoţiunea pe care o
formează/implică grupul) cu manifestarea socială: Silvanus este un zeu latin, dar unul primar,
simplu, al cărui cult îşi găseşte natural locul în peisajul grupului de mineri de la Alburnus Maior.
În privinţa adoratorilor lui Silvanus, remarcăm că avem un singur nume probabil illyr (No. 125),
printre cele nouă nume de dedicanţi individuali păstrate; în rest, apar nume tot de factură
peregrină, dar nu cu etimologie illyră. Mai avem un dedicant colectiv (Kastellani Ansi56), un
nume ilizibil57 şi o inscripţie pe care numele dedicantului nu fusese menţionat58.
Apollo şi Diana sunt următorii zei ca frecvenţă epigrafică, cu număr egal de menţiuni.
Apollo este receptat în comunitatea illyră ca zeu oficial al Principatului, apărând şi în calitatea sa
de Augustus (No. 112), dar nu îşi pierde nici funcţia primordială de zeu salutifer. Ar fi fost
interesant să ştim numele şi astfel câteva detalii legate de dedicantul singurei inscripţii explicit
ridicată pro salute şi închinată, cel mai probabil, lui Apollo59 (epigrafa nu este integral păstrată).
Cinci dintre monumentele dedicate acestui zeu au fost ridicate de către personaje cu nume de
factură peregrină, patru dintre ele fiind indiscutabil illyre (Plator Panentis60, Panes Nosetis61,
Verso Dasantis şi Veidavius62). O notă personală interpretării zeului o dă Macrianus Surio 63, care

53
Bărbulescu 2003, 158.
54
Lipka 2009, 178.
55
Pentru o detaliere a discuţiei legate de epitetul Augustus şi pentru o parte din bibliografia aferentă, vezi Gradel
2002, 104-105.
56
AE 1990, 848 = ILD 382.
57
IDR III/3, 407.
58
Ţentea, Voişian 2011.
59
ILD 385.
60
No. 122.
61
No. 112.
62
Ambii în No. 131.
63
No. 105.

183
îi conferă lui Apollo epitetul Pirunenus64. Ca imagine de ansamblu, Apollo apare „adoptat” la
Alburnus, în principal de către coloniştii illyri, iar destul de marea sa popularitate pare a fi legată
mai ales de un Apollo protector direct, salutifer, zeu solar sau al apei, decât de zeul oficial.
Diana apare de două ori cu o grafie puţin modificată a numelui, respectiv cea de Deana65.
Aceste două inscripţii au fost puse de către un dedicant individual, cu numele illyr de Dassius66 şi
– respectiv – de către Kastellum Ansis67. Singura inscripţie în care numele zeiţei apare scris
„clasic” şi neînsoţit de vreun epitet este cea înălţată de către Celsenius Adiutor68, magister al unui
colegiu despre care nu ni se mai dau şi alte detalii. Numele dedicantului este ambiguu, atât ca
indicativ etnic, cât şi ca indicativ al condiţiei juridice. Interesantă este şi inscripţia ridicată, în
urma unui legământ împlinit (votum solvit libens merito), Dianei Venatrix69; dedicantul ei, din
păcate, ne rămâne necunoscut, iar inscripţia, precum toate celelalte de la Alburnus, este simplistă
şi nu ne furnizează date suplimentare legate de contextul înălţării sale.
Liber Pater, care apare o dată asociat şi cu Libera, are dedicanţi de facturi sociale mult
mai diverse: trei peregrini (unul cu nume etnic neutru, Atrius Maximi70 alături de Beucus
Dasantis71 şi Suttis Panentis72, cu nume illyre), un cetăţean (, M(...) A(...) S(...)73, al cărui nomen
şi praenomen ar putea fi Marcus Aurelius) şi un colegiu74, cu nume nemenţionat. Ca şi Silvanus
şi Apollo, Liber Pater este şi el un zeu cu valenţe oficiale, dar care poate fi în mod natural
integrat, ca zeu natural, panteonului firesc al comunităţii de la Alburnus.
De câte patru ori apar în epigrafe Ianus şi Mercurius. Ianus apare, în 3 din 4 inscripţii, cu
epitetul de Geminus, acest epitet fiindu-i, în Dacia, conferit numai la Alburnus75. Dedicanţii nu
par a avea un profil comun. Inscripţia în care zeul apare fără acest epitet (No. 90) a fost ridicată
de către doi illyri, cu statut juridic de peregrini. Celelalte au fost înălţate de către cetăţeanul
Aelius Baebius şi peregrinul illyr Beusas Platoris (No. 86), de către bine-documentatul Kastellum

64
Vezi discuţia legată de interpretarea acestui epitet: Piso 2004a, 298 îl consideră ca indicând caracterul solar al
zeului, iar Nemeti 2005, 98 îl interpreatează ca având legătură cu elemental acvatic.
65
No. 92; AE 1990, 836 = ILD 369.
66
No. 92.
67
AE 1990, 836 = ILD 369.
68
CIL III 7822 = IDR III/3, 385.
69
ILD 375.
70
No. 76.
71
No. 83.
72
No. 128.
73
CIL III 7826 = IDR III/3, 397.
74
AE 1990, 833 = ILD 365.
75
Nemeti 2005, 93.

184
Ansis76, şi de către un dedicant individual, peregrin ca statut juridic (No. 102). Oricum, Ianus ne
apare în mod firesc la Alburnus Maior, el fiind unul dintre zeii predilecţi ai Dalmatiei 77, preluat
cu ardoare, s-ar putea spune, din panteonul italic.
Pentru Mercurius dedică un Nasidius Primus78, despre care putem susţine cu o marjă mică
de eroare – existentă totuşi – că are cetăţenie romană, dar a cărui provenienţă etnică şi socială
este imposibil de determinat. Celelalte două inscripţii dedicate lui Mercur nu mai adaugă niciun
epitet numelui zeului, iar pe dedicant îl cunoaştem doar în cazul uneia dintre ele, el fiind Verzo
Platoris (No. 133), illyr şi peregrin.
Neptun, zeul care aici, probabil, protejează galeriile de inundaţii79, apare în doar 3
epigrafe. Două dintre inscripţii sunt puse de către peregrini cu nume de factură illyră80. Cea de a
treia inscripţie, dedicată lui Neptunus Augustus, este ridicată de acelaşi Nassidius Primus (sic)81.
Ca şi în cazul epigrafei dedicate lui Mercurius, el face precizarea VSLM pentru a-şi justifica
gestul. Tot la fel ca în cazul lui Mercurius, el îi conferă, din considerente sociale sau din varii
motive personale (de la un nomenclator divin asimilat de către dedicant în această formă până la
preferinţe estetice sau tipare de încadrare ale lapicidului) epitetul de Augustus. În privinţa zeului
al cărui nume apare ca Naoni82 (forma de genitiv) şi pentru care nu avem deocamdată analogii,
am preferat să îl consider o divinitate de sine stătătoare, în locul unei asimilări cu Nepun sau
Iupiter83.
Tot în trei inscripţii apar menţionaţi Terra Mater şi Asclepius. Trebuie spus că nu pare,
aici, a fi vorba despre Matres de origine germanică, oricum greu de identificat cu precizie în
epigrafia şi iconografia Daciei84, ci de o divinitate a pământului, o formă a personificării Tellus,
mult mai largă. Această concluzie poate fi trasă din lipsa detaliilor identificatoare şi deşi ea riscă
a aduce o simplificare, această simplificare pare fondată; pare firească pentru minerii de la
Alburnus Maior adorarea unei divinităţi cuprinzătoare a pământului, eventual protectoare a

76
AE 1990, 842 = ILD 376.
77
Wolmann 1986, 278.
78
AE 1990, 829 = ILD, 361.
79
Bărbulescu 2003, 226-227.
80
No. 127 şi AE 2005, 1507 = ILD 393.
81
AE 1990, 830 = ILD 362.
82
AE 1990, 839 = ILD 372.
83
Aceste speculaţii aparţin primului editor al inscripţiei: Wolmann 1986, 273-274. Identificarea lui Naoni cu Neptun
apare şi la Nemeti 2005, 88.
84
Nemeti 1999, 152.

185
teritoriului rural85. Toate cele trei monumente au fost înălţate de către peregrini, probabil illyri –
Surio sau Siurio86 nu este nume fără echivoc illyr, el fiind întâlnit în aroape toate provinciile
europene, din Italia, în Dalmatia, Noricum şi Pannonia şi până în Moesia Inferior87.
Trebuie menţionat că în toate inscripţiile de la Alburnus Maior, zeul medicinii este
Asclepius în loc de Aesculapius. Deşi forma acesta, grecizată, a numelui zeului este întâlnită şi în
alte provincii (Noricum, Pannoniile, Dalmatia), trebuie să ţinem cont şi de ceea ce ne sugerează
numele: avem păstrate numele dedicanţilor doar pentru două dintre inscripţii88, iar aceştia sunt
doi cetăţeni, asociaţi pe prima epigrafă şi purtând numele imperiale de Marcus Ulpius şi Aelius şi
un peregrin illyr, probabil, cu numele mixt de Fronto Plarentis (No. 95). Nu trebuie deci să
excludem nici o accepţiune grecizată a zeului, sau o mai mare (decât media de la Alburnus
Maior) familiaritate cu limba greacă, în cazul celor doi cetăţeni. Numărul mic de inscripţii nu
îndreptăţeşte nici o concluzie generalizată referitoare la receptarea acestui zeu aici.
În câte două epigrafe apar nimfele şi Genius Sardiatarum/Sardiate. Nimfele, aici ca şi
pretutindeni în Dacia, nu apar ca zeităţi ale maternităţii sau fertilităţii, inscripţiile neoferind
indicii în acest sens; asocierea lor cu Neptunus şi cu elementul acvatic poate fi, în contextul
comunităţii miniere şi preponderent illyre, validă. Adoratorii sunt şi ei, în mod previzibil, bărbaţi
– respectiv Implaius Sumeletis (No. 95), peregrin illyr şi Ael(ius) Mes(…) Sar(?diata)89, cetăţean,
care sau îşi atestă apartenenţa la populaţia illyrică Sardiatae, sau la colegiul Sardiatenses, aşa cum
apar el la Alburnus Maior90.
Inscripţia ridicată, simplu, pentru Genius Sardiate (No. 118) este pusă de către Platius
Dasantis, peregrin illyr. Cealaltă inscripţie adresată genius-ului colegiului sardiaţilor91, este
comandată de către Aelius Quintus Dion (?). Chiar dacă lectura cognomen-ului nu este sigură, el
era în mod sigur cetăţean, probabil cu o funcţie, chiar dacă nemenţionată, în cadrul acestui
colegiu. Cealaltă epigrafă dedicată genius-ului unui colegiu (No. 126), de această dată atât etnic
cât şi administrativ (Collegium Kastellum Baridustarum), a fost ridicată de către un peregrin,
Seneca Bisonis, cu nume italic (însă şi cu o posibilă afiliaţie celtică92) şi patrominic clar illyr.

85
Bărbulescu, Cătinaş 1992, 120.
86
AE 2003, 1509 = ILD 397.
87
OPEL IV 101.
88
CIL III 7820 = IDR III/3, 382.
89
AE 2003, 1508 = ILD 407.
90
Piso 2004b, 206.
91
AE 2003, 1491 = ILD 401.
92
Kajanto 1965, 16.

186
Aceşti doi dedicanţi, ale căror epigrafe, deşi votive ca încadrare tipologică strictă, sunt aproape
onorifice, ei cinstind şi făcându-şi datoria socială faţă de unitatea etnico-administrativă căreia îi
aparţin, pot fi consideraţi expresia foarte modestei elite locale93.
Celelalte 14 divinităţi, menţionate la Alburnus în câte o singură inscripţie sunt, fiecare în
parte, insignifiante procentual. Împreună însă, ele se situează pe locul al doilea după epigrafele
dedicate lui Iupiter, ceea ce le conferă importanţă clară şi relevanţă indiscutabilă pentru viaţa
religioasă a comunităţii. Zeităţile care apar astfel, în mod singular, sunt variate ca şi natură şi
origine: de la Iunona94, Minerva95 şi Venera (No. 84), zeiţe care fac parte dintre dii consentes şi
din panteonul roman „clasic” şi oficial, până la divinităţi precum Dibus Artanis (No. 78), Naoni96
sau Maelantonius (No. 88), care nu au precedente sau analogii şi despre care, acceptând sau nu
asocierea cu alte zeităţi mai „generale”, putem oricum presupune că sunt zeităţi dalmate,
locale/tribale97. Zeu local, în mod explicit, este şi Apto Delmatarul (No. 96)98. Suportul acestor
inscripţii este, în general, cel aşteptat, respectiv altarele din piatră, dar avem şi excepţii, aşa cum
este ex-voto-ul oferit lui Serapis sub forma unui medalion de lut, de către un dedicant care nu îşi
scrie numele99. În privinţa dedicanţilor, ei sunt reprezentativi pentru întregul lot: majoritatea sunt
peregrini, ca şi statut juridic şi poartă nume illyre. Avem, de asemenea, dedicaţia unui kastellum
(nelipsitul kastellum Ansi dedică Minervei) şi pe cea a unui cetăţean pe care, într-o măsură mai
mare sau mai mică, îl putem considera ca şi făcând parte dintr-o categorie elitară. Acesta este
altarul oferit Aerei Cura de către Ael. Scen. Bala (...) fil.100, illyr romanizat, probabil la prima
generaţie – după cum ne sugerează existenţa filiaţiei. În fine, avem şi dedicaţii unde orantul, în
mod voluntar, nu îşi trece numele, sugerând o legătură mai strânsă şi mai personală cu zeul. Aşa
este, pe lângă medalionul deja menţionat, oferit lui Serapis, dedicaţia către Sol Augustus 101. Mai
merită menţionată epigrafa care îl nominalizează pe Naoni şi care ar putea fi singura inscripţie
votivă de la Alburnus pusă de către o femeie – Iulia Beuc (...).

93
Ciobanu 1999, 205.
94
AE 1990, 842 = ILD 367.
95
AE 1990, 835 = ILD 368.
96
AE 1990, 839 = ILD 372; am păstrat forma de genitiv care apare în inscripţie, datorită incertitudinii existente în
privinţa numelui zeului la nominativ.
97
Piso 2004, 202.
98
Vezi şi Piso 2004, 202, pentru explicarea caracterului său dublu, de zeu al elementului acvatic şi de zeu local.
99
CIL III 6814 = IDR III/3, 401.
100
AE 1990, 841 = ILD 374.
101
AE 1990, 850 = ILD 384.

187
 Foarte larga prezenţă a zeilor romano-italici nu trebuie să mire. Pe lângă romanizarea
treptată, survenită în urma vieţii duse în cadrul Imperiului, pe lângă dorinţa firească de integrare
socială, nu doar în cadrul grupul restrâns, de etnie similară, ci şi în cadrul mai larg al societăţii
romane, nu putem să nu menţionăm şi faptul că Dalmatia este una dintre provinciile care adoptă
repede şi pe scară largă o mare parte dintre zeităţile italice 102. Pe partea cealaltă, la fel de
elocventă este prezenţa celor câteva zeităţi greu de identificat, sau a celor care, precum
Siderus103, sugerează asocierea cu o altă zeitate104, făcută de către dedicant. Ele sunt indicatorii
clari ai unei religii personalizate, a existenţei unei pături – şi nu una minoritară – pentru care
religiozitatea autentică pare a prima, iar rolul social al inscripţiilor votive nu primează.
În ceea ce priveşte formularul inscripţiilor votive, el coincide cu cel ce caracterizează
întreaga provincie. Atunci când conţin unele formule specifice, monumentele sunt ridicate pro
salute şi votum solvit.
Inscripţiile din această comunitate vorbesc despre o societate modestă din punct de vedere
cultural, unde epigrafele sunt, în general, simpliste atât ca limbaj cât şi ca realizare artistică.
Corelând tabloul dedicanţilor cu cel al divinităţilor adorate, observăm că, în ciuda marii
diversităţi divine, predomină clar epigrafele cu caracter cel puţin cvasi-oficial, ele putând fi
interpretate ca o manifestare a elitei locale. Putem presupune că, în comunitatea minieră de la
Alburnus Maior, funcţia de integrare socială şi de manifest politico-cultural a ex-voto-urilor este
speculată, cu predilecţie, de către elita locală şi de către grupurile administrative sau profesionale,
în calitatea lor de instituţii. Restul dedicaţiilor, în jurul unui modest 15%, rămân în sfera
privatului şi a devoţiunii personale.

Monumentele funerare
Ultimul tip de surse epigrafice discutate este cel al inscripţiilor funerare. Prezentarea
acestor monumente epigrafice va fi însă mult mai sumară faţă de cea a categoriei anterioare.
Chiar dacă nu disonantă cu situaţia epigrafică a Daciei, inferioritatea numerică a epitafurilor
rămâne totuşi atipică105, la scara Imperiului şi raportat la natura cercetărilor de la Alburnus
Maior. Doar 20 de nume provin de pe aceste monumente – mult mai puţine, după cum se

102
Russu 1969a, 134.
103
AE 1990, 849 = ILD 383.
104
Nemeti 2005, 99 propune suprapunerea Sideri-Castores.
105
Bodel 2001, 30.

188
observă, decât cele citite pe inscripţiile votive. Fiind vorba despre un număr mic de inscripţii, este
dificil şi în mare parte irelevant a întocmi o statistică a relaţiilor dintre dedicanţi şi defuncţi. Se
poate spune că pietrele tombale acoperă cele mai multe categorii de dedicanţi: soţie106, soţ107,
copii108, tată109 sau ambii părinţi110, unchi111 şi (prezumtiv) moştenitori112. În ceea ce priveşte
onomastica, ea este în mare parte illyră, cu câteva excepţii care fie nu sunt notabile, fie au fost
deja menţionate.
Chiar dacă inscripţiile funerare se prezintă ca fiind mai puţin bogate în detalii decât cele
votive, voi detalia în continuare o serie de situaţii. Astfel, avem câteva cazuri în care este
menţionată vârsta defunctului:
 Alexander Gai, care moare la 40 de ani şi căruia fiul său, Caius, îi ridică monumentul
funerar (No. 72);
 Dasas Liccai Delmata, care moare la 35 de ani şi care era membru (locuitor) al kastellum
Starvae; moştenitorii îi ridică monumentul (No. 82);
 Cassia Peregrina, care moare la 27 de ani, căreia soţul îi ridică monumentul funerar şi care
ar putea avea statut cetăţenesc (No. 87);
 Maxima Luri, care moare la 25 de ani şi căreia amintirea îi este onorată de către părinţi
(No. 107);
 Planius Baezi qui et Magister, care moare la 50 de ani şi căruia soţia îi înalţă monumentul
(No. 106);
 Panes Bizonis Delmata, care moare la 25 de ani şi care era şi el locuitor al kastellum
Starvae; unchiul îi ridică monumentul funerar (No. 110);
 Platino Verzonis, care moare la 25 de ani şi care este asociată cu kastellum Anso; soţul îi
ridică monumentul funerar (No. 116).
Asemenea stării de fapt constatate în cazul grupului militar şi la Alburnus Maior
inscripţiile care oferă acest tip de informaţie sunt puţin numeroase şi ceea ce aduc ele constă în
primul rând în nuanţarea imaginii, nu în redarea unor realităţi sau date statistice. Se observă că

106
No. 106.
107
No. 87; No. 116.
108
No. 72.
109
No. 74.
110
No. 107.
111
No. 101; No. 110.
112
No. 82.

189
majoritatea defuncţilor au înregistrate vârste tinere. Deşi detaliul concordă cu tiparele
manifestărilor epigrafice, eşantionul este prea scăzut pentru a duce la concluzii valide.
Un alt aspect constatat într-o parte a inscripţiilor funerare din această localitate este
asocierea unor peregrini cu persoane de statut cetăţenesc. Astfel, Andes Titi (No. 74) înalţă,
împreună cu soţia sa, monumentul funerar al fiului; bărbatul este însă singurul din familie care
are nume de structură peregrină. Cazul Cassiei Peregrina (No. 87) a fost deja discutat; mai
menţionez în paragraful de faţă doar că soţul său poartă un nume indiscutabil peregrin - Bisius
Scenobarbi. Un caz similar ca structură este acela al lui Dasa Suttinis (No. 89), a cărui soţie –
Avilia Pietas – pare a fi cetăţean roman. Un alt caz de posibilă cetăţenie deja amintit este cel al
Plaetoriei Maxima (No. 101); unchiul şi dedicantul monumentului său, Lavius Verzonis, este
peregrin cu onomastică illyră.
O chestiune care trebuie şi ea abordată în contextul epigrafiei în piatră este cea referitoare
la kastella şi collegia care apar menţionate pe inscripţiile ce implică peregrini. Prezentarea
acestor structuri a fost integrată subcapitolului dedicat inscripţiilor datorită necesităţii de a o plasa
la finalul prezentării generale a surselor epigrafice de la Alburnus. Pentru început, trebuie spus că
în lumea dalmată kastella erau aşezări rurale; la Alburnus, ele trebuie să fi fost mici diviziuni
administrative ale localităţii113. Astfel, Dasas Loni, care ridică un monument epigraf pentru Iupier
Optimus Maximus, face parte din Collegium Sardiatensium. Sardeates sunt atestaţi şi în alte
inscripţii, existând la Alburnus o comunitate destul de proeminentă a membrilor acestui trib
dalmat. O inscripţie dedicată Dianei (No. 109) menţionează Kastellum Maniatium, în timp ce
bine-cunoscuta dedicaţie pentru Maelantonio (No. 88) este înălţată pro salutae (sic) Maniatium.
Deşi cu un număr mic de atestări, tribul Maniates trebuie să fi constituit una dintre comunităţile
semnificative, de vreme ce sunt organizaţi administrativ şi teritorial într-un kastellum. Kastellum
Ansi este una dintre comunităţile cele mai bine reprezentate epigrafic114; în cazul peregrinilor, el
este menţionat pe monumentul funerar al lui Platino Verzonis (No. 116). Un ultim kastellum
atestat prin epitafurile unor peregrini este kastellum Starva (No. 110; No. 82). Acesta este atestat
pe doar două monumente, descoperite în aceeaşi necropolă115; deşi o relaţie de rudenie între cele
două grupuri de persoane nu este exclusă, ea nu poate fi dovedită. O altă comunitate care posibil

113
Ardevan 2004, 596; Piso 2004, 300; Ciongradi et alii 2008, 256.
114
AE 1990, 835, 836, 842, 848.
115
Ciongradi et alii 2008, 249.

190
avea un kastellum la Alburnus Maior sunt Artani. Deşi neatestaţi în mod explicit, ipoteza116
existenţei acestei gens a fost lansată în legătură cu atestarea lui Dibus Artanis, posibilă divinitate
tribală. Epigrafele votive menţionează şi unele colegii care nu sunt nominalizate şi despre care nu
se poate spune, în aceste condiţii, nimic117.
Inscripţiile funerare de la Alburnus aduc în peisajul acestei comunităţi câteva elemente
nuanţatoare interesante. Este vorba, în primul rând, de complexitatea şi marea diversitate a
relaţiilor existente între defuncţi şi cei care le onorează postum memoria. Apoi, sunt propulsate în
prim-plan realităţile unor familii ce aveau membri atât cu statut peregrin, cât şi cetăţeni. Nu în
ultimul rând, numele atestate pe epitafuri completează tabloul onomastic al localităţii. În ceea ce
priveşte formulele inscripţiilor funerare, ele nu aduc informaţii adiacente referitoare la defuncţi
sau la dedicanţii monumentelor. Prezente sunt sunt formulele uzuale – b(ene) m(erenti) p(osuit) /
p(osuerunt), f(aciendum) c(uravit) –şi epitetele fireşti, precum piissima.

Consideraţii onomastice
Ultimul subiect major care trebuie abordat cu privire la comunitatea peregrină de la
Alburnus Maior se referă la onomastică. Pentru inscripţiile votive, am prezentat o statistică a
numelor tuturor dedicanţilor, peregrini şi cetăţeni în egală măsură. În continuare, voi realiza
statistica încadrării etnice a numelor peregrinilor, indiferent de sursa lor de provenienţă.
După cum se observă cu uşurinţă pe Graficul XII, numele illyre predomină. Totuşi,
absolutizând proporţiile, procentul numelor illyre nu este covârşitor, fapt ce ţine, după cum am
precizat şi mai sus, de tiparul manifestărilor culturale. Merită totuşi subliniat că doar o treime
dintre aceste nume provin de pe tăbliţe cerate. În cadrul grupei numelor illyre sunt posibile unele
delimitări zonale, în funcţie de aria de origine. Astfel, unele nume provin din Dalmatia centrală,
ceea ce le face pasibile de o asociere cu tribul Sardeates118. Dintre cele peregrine, este cazul lui
Daeici, tatăl unui Beucus (nume destul de prezent la Alburnus), ce înalţă un altar Venerei (No.
84). Tot din Dalmatia centrală provine şi Dasas/Dazas119, cu varianta Da(s)sius120 şi care la
Alburnus apare asociat cu kastellum Ansiennses. O particularitate interesantă şi demnă de notat a
onomasticii illyre este absenţa aproape absolută a numelor mixte. Această trăsătură nu este

116
Nemeti 2010a, 99-100.
117
CIL III 6814 = IDR III/3, 401; No. 114.
118
Ardevan, Crăciun 2003, 228-231.
119
No. 60; No. 62; No. 65; No. 66; No. 82; No. 88; No. 90; No. 91; No. 92; No. 147; No. 228
120
Ciobanu 2010, 62-63.

191
specifică doar comunităţii de la Alburnus Maior, putând fi remarcată la toţi purtătorii de nume
illyre din provincie. Chiar dacă numele mixte nu lipsesc în totalitate, numărul lor este foarte
redus, iar asocierea se face în general cu un patronimic roman (No. 61; No. 74). Chiar şi în aceste
condiţii, diversitatea este prezentă şi întâlnim la Alburnus inclusiv patronimice celtice (No. 61;
No. 119) şi posibil tracice (No. 66), asociate cu nume personale illyre.

Grafic XIII. Originea etnică a numelor peregrinilor de la Alburnus Maior.

Evident, grupa numelor romane este şi aici destul de bine reprezentată. Trebuie remarcat
că, în rândul cetăţenilor atestaţi, majoritatea covârşitoare sunt purtători de nume romane,
cognomina ce sugerează o altă extracţie etnică fiind aproape absente121. Spre deosebire de ceea ce
s-a remarcat în cazul numelor illyre, numele romane nu sunt asociate preponderent cu
patronimice romane, ci în egală măsură numele taţilor sunt greceşti şi romane. Din această grupă
remarcabili sunt Cassia Peregrina (No. 87) şi Titus Beusantis qui et Bradua (No. 68 şi No. 69),
care au fost deja amintiţi şi discutaţi corespunzător.
Numele greceşti sunt moderat reprezentate. În general, nu se remarcă prin caracteristici
extraordinare, iar puţinele nume mixte atestate prezintă partonimice romane. Excepţii sunt
Γεκεκηρηος Αρδαθεη (No. 93) şi Déivn Doianou (No. 94), care se individualizează atât prin
patronimicele lor (iranian şi respectiv grecesc) cât şi prin limba inscripţiilor dedicate lui Deow
Narenow şi lui Dεoς Sittakvmikenoς.

121
Ciongradi 2009, 129-134, pentru un catalog al numelor provenite din inscripţii pe piatră.

192
 Ultimele grupe onomastice, cea celtică şi cea egipteană, sunt reprezentate de câte un
singur nume122. Astfel, Ammonius dedică un monument lui Iupiter Optimus Maximus (No. 73),
iar Sameccus dedică pentru Silvanus Domesticus (No. 125). Detaliile adiacente, familiale sau de
altă natură, lipsesc din ambele inscripţii.
Interesantă de remarcat este identitatea de nume de care beneficiem în câteva cazuri şi
care sugerează o identitate a persoanelor atestate în mai multe surse. Majoritatea provin de pe
tăbliţe cerate, iar enumerarea tuturor situaţiilor nu este relevantă, deoarece cazurile sunt evidente
în catalog. Îl voi menţiona doar pe Dasa Loni, care este atestat atât pe o tăbliţă cerată (No. 60),
cât şi pe o inscripţie votivă (No. 62). Tăbliţa cerată, în stare foarte proastă de conservare,
sugerează că personajul avea şi un agnomen, care însă nu este precizat pe dedicaţia sa către
Iupiter. Acest detaliu ar putea întării teoria conform căreia supernomina sunt, în epigrafia Daciei,
folosite cu predilecţie în documente oficiale. Beucus, atestat prin două inscripţii (No. 81 şi No.
82), a fost considerat ca fiind aceeaşi persoană, însă numele este comun la Alburnus123, iar prima
dintre epigrafe înregistrează doar numele personal, fără patronimic. O ultimă situaţie pe care o
voi aminti este cea a Andueiei Batonis, ce apare în trei tăbliţe cerate (No. 61, No. 63, No. 64),
însă în cea de a doua numele personal apare ca Anduenna. Posibilitatea de a fi, totuşi, vorba
despre aceeaşi persoană este întărită de faptul că atât în a doua, cât şi în a treia tăbliţă aici
menţionate, Anduenna/Andueia apare în calitate de debitor. Identităţile de nume, dacă le
acceptăm şi ca identităţi de persoană, ne sugerează o comunitate destul de mică, sau, poate mai
credibil, ne sugerează implicarea unui grup relativ restrâns de persoane într-o serie de activităţi
economice.

VI. 3. Note conclusive

După cum a reliefat acest capitol, comunităţile peregrine ale Daciei constituie un subiect
momentan greu de abordat şi în fapt imposibil de tratat în mod exhaustiv. În primul rând, lipsa
surselor epigrafice clare face ca încadrarea multor aşezări în categoria celor peregrine să ţină de
domeniul speculaţiei. Apoi, acolo unde se poate bănui un statut peregrin, comunitatea respectivă
nu a produs surse epigrafice care să se conserve şi ulterior nu a beneficiat de cercetări arheologice

122
Lupus Carentis (No. 104) ar fi putut fi şi el integrat în categoria numelor celtice, însă numele personal fiind
ambiguu ca areal de întrebuinţare şi patronimicul roman, am preferat plasarea sa printre numele romane.
123
No. 83, No. 84, No. 85.

193
extinse; astfel de circumstanţe istorice defavorizează analizele comprehensive şi păstrează în
anonimat absolut marea masă a peregrinilor Daciei.
Comunitatea peregrină care poate fi investigată în detaliu este cea de la Alburnus Maior.
Relevanţa ei rămâne însă la nivel de exemplificare şi de caz particular, deoarece trăsăturile cu
valoare de unicitate ale comunităţii şi respectiv aşezării sunt proeminente şi nu permit
generalizarea la nivel provincial a datelor cunoscute. Caracteristica cea mai proeminentă este
colonizarea illyrilor, iar sursele specifice sunt, desigur, tăbliţele cerate. Informaţiile pe care le
avem de la Alburnus sunt valoroase pentru înţelegerea intrinsecă a unei comunităţi aparte.
Ceea ce tăbliţele cerate reliefează, de importanţă primordială, este capacitatea juridică
deplină a peregrinilor, precum şi integrarea lor în ansamblul normelor dreptului roman. Chiar
dacă o serie de detalii legale contravin unor prevederi juridice teoretice, este evident că ele erau
acceptate ca practici şi – cel mai probabil – statuate prin unele edicte sau decrete nepăstrate.
Epigrafia în piatră ne arată o societate care a adoptat atât obiceiurile epigrafice romane,
cât şi o mare parte dintre zeii Romei. Reprezentativitatea epigrafică a peregrinilor este destul de
amplă şi – lucru mai rar întâlnit la nivelul general al provinciei – ei apar adesea asociaţi cu
cetăţeni pe monumentele din piatră. Aceste asocieri se fac fie pe criterii familiale, fie pe baze de
asociere religioasă şi/sau în cadrul unui colegiu. Structurile administrative atestate prezintă un
grad ridicat de complexitate. Aşezarea pare să fi fost divizată în kastella, unde locuitorii se
grupau în principal în funcţie de provenienţa tribală. Nu ştim însă în ce măsură aceste kastella
aveau vreun grad de autonomie administrativă sau dacă aveau un statut juridic mai asemănător cu
cel al colegiilor. De asemenea, ne rămâne necunoscut dacă aşezarea avea un ordo decurionum,
aşa cum pare a sugera o inscripţie amintită deja (No. 66); posibilitatea pare însă nesigură, dacă
ţinem cont de faptul că sursa citată este unică şi că nu au mai fost descoperite alte monumente
ridicate de către membri ai ordinului.
Onomastica locală, vizibil dominată de cea illyră, este totuşi mai variată decât ar putea
părea la o primă vedere. Astfel, se remarcă numărul mare, dar şi diversitatea, numelor mixte.
Numele greceşti apar, oarecum insolit, ca jucând un rol suficient de însemnat în economia
generală; de asemenea, merită notată prezenţă unui număr considerabil – mai ales dacă avem în
vedere şi specificul aşezării – de inscripţii scrise în greacă. Substraturi locale diverse îşi păstrează
o oarecare putere de afirmare la nivelul celor care aleg să se manifeste epigrafic.

194
 Este dificil de rezumat în câteva fraze relevanţa generală a informaţiile obţinute prin
analizarea comunităţii de la Alburnus Maior. Evident este faptul că datele obţinute întregesc
imaginea peregrinilor din Dacia şi o îmbogăţesc printr-o serie amplă de detalii, fie ele şi de
relevanţă exclusiv locală. De cele mai multe ori, ele confirmă unele supoziţii făcute anterior sau
fenomene doar intuite. În alte cazuri, vin să nuanţeze realităţi deja cunoscute. Integrarea acestei
comunităţi peregrine în ansamblul provincial este dificilă, dar în acelaşi timp revelatoare. Mai
presus de orice, ceea ce oferă Alburnus Maior este o mostră a cum ar fi putut arăta şi alte
comunităţi peregrine din Dacia. Prezenţă illyră a modelat comunitatea de aici într-o manieră
unică, la fel cum prosperitatea economică a atras după sine o mai mare propensiune spre
manifestare epigrafică. Chiar şi în aceste condiţii însă, trebuie să ne imaginăm că, la scară mai
mare sau mai mică, cu variaţiile corespunzătoare, alte aşezări peregrine aveau şi ele o viaţă
internă carcaterizată prin varietate şi un număr nu neapărat neînsemnat de locuitori care căutau
afirmare şi individualizare.

195
 CONCLUZII

Concluziile finale sintetizate în paginile ce urmează au scopul de a însuma rezultatele

curente şi de a prezenta posibilele noi direcţii de cercetare deschise.
Din punctul de vedere al literaturii juridice, am constatat că peregrinii apar ca o clasă
aparte de locuitori ai Imperiului. Poziţia lor în societatea romană este clar marcată, iar statutul lor
apare ca fiind clar definit. Ceea ce se remarcă totuşi, la acest nivel al discursului juridic, este o
definire negativă a categoriei peregrinilor; ei apar cel mai adesea prezentaţi nu ca ceea ce sunt,
prin statutul şi rolul lor, ci ca cei care nu au o serie de atribuţii legale. Peregrinii capătă în acest
context individualitate doar prin raportare la clasa favorizată a cetăţenilor.
Trecând însă de nivelul teoriei şi îndreptându-ne înspre analiza surselor epigrafice de
natură legislativă, descoperim o stare de fapt mult mai nuanţată. În principiu, peregrinul era
cetăţean al propriei cetăţi sau al comunităţii sale de provenienţă, chiar dacă nu beneficia de
cetăţenia oficială a Imperiului. Evident, cetăţeniile locale erau mai bine sau mai vag statuate, în
funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei regiuni, însă ele deveneau materiale prin cutumele şi
normele pe care le implicau. La toate acestea, statul roman a trebuit să îşi adapteze politicile de
administrare şi normele de drept civil. În consecinţă, locuitorii aşezărilor peregrine sunt cel mai
adesea mai mult decât personaje pe calea romanizării sau aspiranţi la cetăţenie: ei sunt o parte a
populaţiei statului roman, care beneficiază de obicei de un pachet de drepturi şi privilegii ce trec
peste limitele teoretice. Astfel, peregrinii participă indiscutabile la acte juridice de felul
mancipatio, la care conform textelor juriştilor nu ar fi trebuit să aibă acces. De asemenea, deţin
proprietăţi şi au drepturi testamentare acceptate ca atare cel puţin la nivelul comunităţii proprii.
Apare ca evident şi faptul că locuitorii oraşelor de drept latin, deşi peregrini de iure, beneficiau
de pachete ample de prvilegii. Acestea şi unele date oferite de surse epigrafice sugerează că
această stare „latină” a unei comunităţi era mai mult decât o etapă de tranziţie, fiind soluţia
viabilă pentru unele comunităţi peregrine.

196
 Felurile în care peregrinii înşişi percep integrarea în structurile romane sunt dintre cele
mai variate – şi din păcate de foarte multe ori le putem doar intui sau cunoaşte deductiv. Este
adesea evident că ei se percep în primul rând ca locuitori ai statului roman şi se manifestă în
cadrul limitelor şi normelor acestuia. Atunci când alteritatea este etalată în mod voit, ea ţine mai
ales de onomastică şi de practici religioase, deci nu îmbracă, din ceea ce ne permit sursele a
observa, forme negativ ostentative.
Peregrinii cei mai profund implicaţi în structurile statale şi cei mai apropae de cetăţenie,
în acelaşi timp, sunt cei din auxilia. Ei apar ca un corp motor al grupului peregrin, drepturile lor
fiind mult mai ample decât cele ale peregrinilor civili şi adesea variile forme de interpretatio
humanior privindu-i în mod direct1. În afară de acest statut juridic aparte, militarii au o poziţie
unică şi din punctul de vedere al amplasării lor juridice: nu trebuie să uităm că noi îi surprindem
epigrafic pe aceşti peregrini militari doar atunci când ei sunt, din toate punctele de vedere,
pregătiţi pentru romanizare sau chiar romanizaţi în mare măsură.
Ca şi grup, individualizaţi ca atare prin trăsătura comună a statutului lor juridic, peregrinii
pot fi analizaţi pe baza literaturii juridice şi nu numai, dar şi pe baza surselor epigrafice de natură
administrativă şi legislativă. Ca şi personalităţi distincte însă, ei pot fi cunoscuţi doar prin
manifestări epigrafice individuale. Acestea, relevante cultural, oferă date dintre cele mai variate
cu privire la comportamentul social al peregrinilor şi la modurile lor de autoreprezentare. Trecând
peste semnificaţiile şi valenţele analizelor statistice şi peste rolul de fundal al unei cercetări de
acest fel pe care studiul demografic ar trebui să îl aibă, inscripţia în sine este o sursă unică de
detalii particulare. Înţelegerea impulsurilor interne şi externe ce duc la ridicarea fiecărui
monument este esenţială pentru înţelegerea generală a fenomenului de reprezentativitate
epigrafică. Necesitatea socială şi dorinţa de individualizare în cadrul comunităţii sunt esenţiale în
acest proces. Sursele din Dacia ne indică faptul că, în această provincie, exprimarea epigrafică nu
este caracteristică maselor celor mai largi şi – în acest context – acei peregrini care recurg totuşi
la ea sunt cu atât mai interesanţi.
Ajungând la peregrinii atestaţi în Dacia, ceea ce s-a remarcat în primul rând din studierea
lor este marea diversitate a grupului şi varietatea de forme în care ei sunt documentaţi. Grupul
este destul de bine reprezentat la nivelul epigrafiei provincie, dar în acelaşi timp înregistrează şi
foarte multe situaţii particulare şi cazuri atipice cu statut aparte. Faptul că avem înregistrat un

1
Pentru o prezentare mai amplă a noţiunii, vezi şi Palma1992.

197
procent destul de mare de peregrini care se manifestă în afara mediului urban este încurajator
pentru rezultatele finale ale cercetării; pe de altă parte, inscripţiile înălţate de către cei care se
manifestă în cadru orăşenesc pot fi parţial privite ca materializarea unei dorinţe de afirmare în
mare măsură vană. În mediile rurale, se remarcă influenţa elementului militar, acolo unde este
cazul şi automat creşterea aferentă a nivelului de manifestare epigrafică. În cadrul acestei analize
sociale trebuie totuşi avută în vedere şi valoarea spirituală a unui monument, fie el votiv sau
funerar.
Dincolo de datele globale pe care le oferă, monumentele aduc şi elemente de detaliu.
Relaţiile de familie şi modul în care aceste legături se exteriorizau ne sunt cunoscute aproape
exclusiv prin intermediul inscripţiilor funerare (diplomele militare sunt specifice unei sub
categorii şi au valoare de documente oficiale, nu de manifestări voite). Piesele votive, chiar dacă
nu extrem de bogate în informaţii, sunt importante pentru că reuşesc să creioneze un tablou de
cult foarte încărcat şi marcat de particularătăţi. Chiar dacă epigrafele dedicate zeilor oficiali ai
Romei predomină, nu puţine sunt inscripţiile care fie se referă la zeităţi locale, rare, particulare,
fie se remarcă prin epitetele atribuite zeului. Toate acestea sunt dovezi ale nivelelor culturale şi
spirituale foarte diferite pe care peregrinii din Dacia se situau. De la ridicarea unui epitaf
inscripţionat în latină, până la plasarea într-un loc public a unei dedicaţii pentru un zeu oarecare
al panteonului oficial, de la omagierea în stil roman a unui purtător al unui nume pronunţat etnic,
până la omagierea unui zeu local, peregrinii se fac remarcaţi în peisajul epigrafic al Daciei. Toate
aceste acte sunt expresii ale integrării în lumea latină şi în acelaşi timp ale acceptării unui anumit
grad de alteritate.
Esenţială pentru însăşi identificarea şi definirea ca atare a peregrinilor este onomastica.
Informaţia onomastică trebuie mereu analizată la mai multe nivele şi înţeleasă în toată
complexitatea sa. Persoane vorbitoare de latină şi/sau greacă puteau opta pentru nume străine,
aparent indicatoare etnice, la fel cum nume greceşti sau latine puteau să apară în orice familie2.
Onomastica în sine ţine de domeniul istoriei politice şi culturale, nu doar al lingvisticii3 şi datele
care pot fi extrase din analiza numelor trebuie privite ca atare.
Deşi previzibile în cea mai mare măsură, numele lor sunt extrem de elocvente şi esenţiale
în determinarea câtorva cercuri culturale majore. Astfel, avem procentul impresionant de

2
Noy 2000, 179.
3
Russu 1975, 354.

198
peregrini civili, răspândiţi în toată provincia, care poartă nume romane sau greceşti. Dacă în cazul
numelor greceşti uneori se poate vorbi despre rădăcini orientale reale, numele romane – mai ales
când este vorba de nomina nuda, lipsite până şi de minimul indiciu al patronimicului – nu
dezvăluie în genere nimic despre originea reală a purtătorului. Apoi avem grupul numelor illyre,
concentrate în jurul centrului de la Alburnus Maior şi despre care ştim că sunt nume etnice reale.
Numele illyre din afara acestei localităţi sunt mai pasibile de a fi rezultatul unor influenţe externe,
dar şi în cazul lor există posibilitatea reală a unor legături ale purtătorului cu destul de vastul
spaţiu illyr. Ultimul cerc onomastic major este cel al mediilor militare – medii dominate de
numele celtice, alături de nelipsitele nume romane. Cele dintâi sunt adesea corelate cu specificul
auxiliei sau cu una dintre zonele ei de staţionare, ceea ce sugerează un oarecare grad de relevanţă
a numelui ca indicativ etnic.
Onomastica ridică şi problema locului dacilor în ţesătura socială a provinciei romane.
Chestiunea este delicată, greu de elucidat şi dificilă de înţeles pe baza surselor de care dispunem
în acest moment. Cele câteva nume dacice nu sunt suficiente pentru a ne conduce înspre concluzii
cu adevărat valide. În acelaşi timp, lipsa unei onomastici peregrine dacice intrigă şi naşte îndoieli
cu privire la existenţa unei manifestări epigrafice a acestei populaţii cucerite. Cele câteva
inscripţii externe, citate şi analizate cu statut de colateralitate în lucrarea de faţă, vădesc un nivel
de reprezentare epigrafică cel puţin mediu al unor personaje legate de provincie şi care au aparent
statut peregrin. În acest context, nu ştim dacă cele două coordonate – viaţa în provincia Dacia şi
statutul peregrin – s-au întrepătruns vreodată pentru ei. Revenind însă la minusurile în atestarea
populaţiei autohtone la nivelul provinciei, s-a stipulat posibilitatea ca după cucerire dacii să fi
avut statut de dediticii. Dovezile în acest sens sunt însă mai mult decât indirecte, iar
permanentizarea unui astfel de statut, temporar prin excelenţă în viziune romană, pe toată durata
existenţei provinciei apare ca improbabilă. Astfel, rămâne posibilitatea ca o parte dintre daci să se
fi integrat complet în societatea romană, renunţând la numele tradiţionale – şi în mod logic ei ar fi
şi cei pe care îi cunoaştem epigrafic – iar o parte să fi optat pentru o viaţă ce nu implica
necesitatea sau dorinţa vreunei manifestări epigrafice.
Ca grupe distincte în cadrul marii mase a peregrinilor se conturează categoria celor
asociabili mediului militar şi cea a locuitorilor aşezării de la Alburnus Maior. Ponderea mare a
grupului militar este firească într-o provincie de graniţă, soldaţii auxiliari şi familiile lor
reprezentând un important segment al populaţiei şi jucând un rol însemnat la nivelul tuturor

199
palierelor vieţii sociale şi economice. Recrutarea locală masivă se resimte la nivelul auxiliarilor
atestaţi în Dacia, fiind vizibilă mai ales prin onomastica variată etnic şi prin prezenţa constantă a
numelor mixte. O trăsătură importantă a soldaţilor peregrini din Dacia este direct legată de sursa
epigrafică specifică lor, respectiv diplomele militare. Astfel, diplomele, documente oficiale prin
excelenţă, ne fac cunoscută o largă varietate de agnomina etnice, care nu se remarcă la nivelul
epigrafiei în piatră. Acestea sunt asociabile mai ales cu numele soldaţilor, dar şi cu cele ale
soţiilor încetăţenite, în câteva cazuri. Detaliul este interesant, deoarece ne oferă o imagine internă
asupra modului în care aceşti soldaţi, deveniţi cetăţeni, erau individualizaţi în faţa sistemul
oficial.
Mediul familial al soldaţilor apare prin excelenţă complex şi adesea complicat de
reconstituit în detaliile sale. Într-un număr considerabil de familii atestate sunt înregistrate nume
diferite etnic şi între care uneori nu există nici o legătură aparentă. Evident, disparităţile sunt
sugestia palpabilă a lacunelor din cunoştinţele noastre şi a imposibilităţii întreprinderii unor
reconstituiri prosopografice aprofundate. Membrii familiei soldaţilor ne sunt cunoscuţi mai ales
datorită diplomata. Prin epigrafia în piatră, funerară cu predilecţie, sunt dezvăluite mai ales
legături fraterne sau de prietenie (în cazul monumentelor înălţate de către camarazi şi
moştenitori). Probabil şi din cauza vârstei tinere de deces, monumentele funerare atestă destul de
puţine nume de soţii sau copii ai soldaţilor.
A doua sub-grupă remarcabilă este, după cum am afirmat, cea de la Alburnus Maior.
Cercetarea ei implică aducerea în discuţie a chestiunii comunităţilor cu statut juridic peregrin din
Dacia. După cum am văzut, această problemă rămâne momentan obscură, din lipsa datelor
concludente privind teritoriile oraşelor şi întinderea efectivă a zonelor ce beneficiau de drept
roman şi implicit de cetăţenie a locuitorilor permanenţi.
Trecând peste aceste impedimente metodologice, pasul firesc este analizarea în detaliu a
singurei comunităţii peregrine din Dacia care a produs o multitudine de surse şi despre al căruri
statut şi ai cărei locuitori se cunosc o serie de detalii importante. Astfel, avem de a face cu o
aşezare minieră definită şi modelată de imigrarea aici a grupului illyr. În acest caz, este evident
un fenomen de migraţiune determinată de motive profesionale. Deşi tindem a crede că marea
majoritate a personajelor atestate erau stabilite definitiv la Alburnus, nu trebuie să uităm nici
faptul că e posibil să avem de a face şi cu prezenţe pasagere.

200
 Corelate, tăbliţele cerate şi monumentele epigrafice în piatră construiesc imaginea de
ansamblu a unei comunităţi cu o organizare teritorială şi administrativă aparte şi dominate de
elementul peregrin. La nivel administrativ, este demnă de remarcat segmentarea aşezării în
kastella, precum şi gruparea frecventă a locuitorilor în collegia. La nivelul reprezentativităţii
personale, se observă o manifestare destul de viguroasă – dacă ne raportăm şi la statutul şi
specificul localităţii – a micii elite cetăţeneşti. Tăbliţele cerate, documente juridice definitorii
pentru comunitatea de la Alburnus, sunt sursele epigrafice cele mai relevante privitoare la
condiţia juridică de facto a peregrinilor din Dacia. Ele le dovedesc multitudinea capacităţilor
legale, precum şi încadrarea lor în sistemul roman; peregrinii din această comunitate încheie
contracte de varii tipuri după tipicurile legii romane şi sunt regăsiţi în orice calitate, de la garant
la vânzător şi de la martor la debitor.
Vizibilă în această comunitate, la nivelul manifestării epigrafice auto-reprezentative, este
şi manifestarea unor substraturi locale destul de pronunţate, demne de luat în seamă. În acest
context, sunt identificabile nume de persoane sau triburi asociabile cu anumite zone ale Illyriei.
De asemnea, prin onomastică, zei adoraţi şi limba inscripţiilor, îşi fac simţită prezenţa legăturile
unor personaje cu regiunile orientale ale Imperiului, fie că este vorba pur şi simplu despre zonele
grecofone, fie că se vădeşte o conexiune cu o anumită regiune.
Importanţa informaţiei provenite de la Alburnus Maior are valoare de mostră şi de
exemplificare particulară în acelaşi timp. Prezenţa illyră şi activitatea ei economică au modelat
decisiv această comunitate, dar în acelaşi timp ea ne oferă o imagine despre cum ar fi putut arăta,
mutatis mutandis, şi alte comunităţi rurale peregrine ale Daciei.
Nu cunoaştem, în detrimentul acestui studiu, nimic despre impactul schimbărilor anului
212 asupra Daciei. Este evident că ele au marcat şi pentru provincia dunăreană sfârşitul unei
epoci, însă nu avem documentată reacţia directă a grupului peregrin – sau a unor reprezentanţi ai
săi. Este posibil ca şi în Dacia, până în acel moment buna integrare juridică a peregrinilor să îşi fi
spus în mod decisiv cuvântul şi legitimarea unui nou statut cetăţenesc să fi venit ca o formalitate.
În mozaicul socio-juridic care era Imperiul Roman, peregrinii erau definiţi de şi uniţi prin
condiţia lor de necetăţeni ai Romei. Este greu de spus cum înţelegeau aceşti străini cetăţenia largă
a Imperiului, dar este evident că, pe lângă multiplele cetăţenii locale strict legate de o cetate şi un
teritoriu, cetăţenia romană apare ca fiind cea mai abstractă. În acelaşi timp, ea se acorda cu destul

201
de mare permisivitate, după cum am văzut, atâta timp cât o serie de norme juridice erau acceptat
şi respectate – chiar dacă era vorba despre nu mai mult decât fictio iuris.
Când statul roman este analizat din perspectiva condiţiilor juridice pe care era capabil să
le înglobeze, peregrinii apar ca un copr unitar. La un studiu mai detaliat însă, ei constituie o
multitudine de entităţi distincte, modelate uniform de o serie de condiţii aparte, dar care îşi
manifestă în varii feluri identitatea şi implicit alteritatea.
Indispensabili pentru înţelegerea aprofundată a Imperiului Roman, peregrinii constituie
din anumite puncte de vedere grupul cel mai eterogen al societăţii romane. Definiţi oficial mai
mult prin drepturile ce le lipsesc, ei găsesc diverse moduri de integrare şi apelează la căi de
exprimare multiple, care le vădesc enorma pluralitate culturală.

202
 CATALOG

Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
1. …Mucaporis tracic Ala I Tungrorum eques; funerară Arcobadara No. 1
Frontoniana moştenitorul
ridică
monumentul
2. Aponius (- inus) celtic Ala I Tungrorum eques; fiul şi funerară Arcobadara No. 2
Frontoniana fiica ridică
monumetul
3. Lelius celtic/germa- Ala I Tungrorum fiu funerară Arcobadara No. 2
nic Frontoniana
4. L. Aponia celtic/germa- Ala I Tungrorum fiică funerară Arcobadara No. 2
nic Frontoniana
5. Bonosa roman soţie; soţul funerară 42 ani Arcobadara No. 3
ridică
monumentul
6. Cittius Ioivai celtic/germa- celtic/germa- Ala I Tungrorum eques; fratele funerară Arcobadara No. 4
nic nic Frontoniana ridică
monumentul
7. Iustus roman Ala I Tungrorum frate şi funerară Arcobadara No. 4
Frontoniana moştenitor
8. Κοηληος roman Asklepios şi Arcobadara No. 5
Hygeia
9. Mucapuis tracic Ala I Tungrorum eques; ridică funerară Arcobadara No. 6
Frontoniana monumentul
soţiei
10. Primus celtic moştenitor; funerară Arcobadara No. 7
ridică
monumentul

203
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
11. Rocius Saturio celtic Numerus miles; ridică funerară relația cu Arcobadara No. 8
Palmyrenorum monumentul defuncta
Porolissensium pentru o femeie este neclară
12. Serena Licconis roman celtic soţie şi mamă; funerară cei doi fii şi Arcobadara No. 9
ridică soţul erau
monumentul cetăţeni
soţului şi celor
doi fii
13. Εακαλλίζζες grecesc votivă pe un relief Arcobadara No. 10
votiv
14. …udis Mucapa tracic Ala II militar funerară Gherla No. 11
Pannoniorum
15. Bitus tracic Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
16. Brisenus tracic Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
17. Caiius roman Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
18. Cinnus/Cinnamus roman Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
(?) Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
19. Fegel(…)/ roman Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Fesel(…) Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere

204
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
20. Gemellus roman Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
21. Lossa celtic Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
22. Tamarci (anus?) tracic Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
23. Terentius roman Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
24. Titus Deci/Desi roman roman Ala II militar listă cărămidă Gherla No. 12
Pannoniorum scrisă
înainte de
ardere
25. Daphnus grecesc funerară posibil sclav Gherla No. 13
26. Decimus …nis f. roman funerară Gherla No. 14

27. Dines tracic Ala II eques, signifer funerară Gherla No. 15

Pannoniorum ac curator
28. Felix roman soţ (?) Gherla No. 16

29. Florentinus roman Gherla No. 16

30. Lucilia Musa roman soţie (?) Gherla No. 16

31. Suriacus celtic Gherla No. 16

205
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
32. Glavus Navati f. illyr roman Ala I Brittonum gregalis diplomă Gherla No. 17
Sirmio civium militară
Romanorum
33. Iubena Belagenti celtic celtic Ala I Brittonum soţie diplomă Gherla No. 17
civium militară
Romanorum
34. Scenobarbus illyr illyr Ala II militar funerară Gherla No. 18
Dasi Pannoniorum
35. Sepenestus Rivi illyr illyr Cohors I pedites diplomă Gherla No. 19
f. Pannon. Brittanica militară
Cornon. milliaria
36. Acilius Sabini f. roman roman Ala Siliana civium gregalis diplomă posibil c. R. Gilău No. 20
Dubitatus castris Romanorum militară
37. Fortunatus roman Silvanus votivă Măcicaşu No. 21
Theupropi Silvester
38. Bato ..nis illyr funerară Mănăstireni No. 22
39. Daphnis grecesc funerară Mocod No. 23
40. Iustinus roman IOM votivă Napoca No. 24
Dolichenum
41. Maessianus roman Mercurius votivă Napoca No. 25

42. Mucapor tracic lucernarius Napoca No. 26

43. Mucatra tracic Instrumen- Napoca No. 27

tum
44. Quieta roman mamă funerară Napoca No. 28
45. Victorina roman fiică; mama funerară 16 ani Napoca No. 28
ridică
monumentul
46. Gaius roman Cohors I IOM Dolichenus votivă descoperită Orheiul No. 29
Hispanorum ulterior la Bistriţei
milliaria Myszkow
47. Bebeia Tychenis roman grecesc funerară Porolissum No. 30

206
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
48. Ζδσιος ζάζηος grecesc grecesc funerară ζάζηος e Porolissum No. 31
probabil un
locativ
49. Erastus grecesc conservus, funerară Porolissum No. 32

50. Eufemus grecesc vikarius, funerară 25 ani Porolissum No. 32

Erastus
conservus îi
ridică
monumentul
51. Peregrinus roman patron funerară Porolissum No. 32

52. Eustina Afri roman roman soţie sau fiică; funerară Porolissum No. 33
soţul sau tatăl
ridică
monumentul
53. Hamasaeus semitic semitic Palmyreni militar diplomă Porolissum No. 34
Almapatha sagittari ex Syria militară (tabela I),
Jibou (tabela
II)
54. Mucianus tracic Numerus optio Silvanus votivă Porolissum No. 35
Palmyrenorum Domesticus
55. Nepos roman Numerus centurio Nemesis Sacra votivă Porolissum No. 36
Palmyrenorum
56. Ostilia roman nu cunoaştem funerară Porolissum No. 37
relaţia dintre cei
doi; el ridică
monumentul ei
57. Ostilius roman funerară Porolissum No. 37
58. Sabidas (Zabdas) semitic semitic IUPP Maximo votivă Porolissum No. 38
Hutri
59. Salmas Rami semitic celtic (?) Numerus militar; ridică funerară Porolissum No. 39
Palmyrenorum monumentul

207
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
soţiei şi fiului
60. Tavius celtic Silvanus votivă Porolissum No. 40
Domesticus
61. Vitalis celtic Cohors I fiu diplomă tatăl e Porolissum No. 41
Brittonum militară cetăţean
miliaria Ulpia
torquata civium
Romanorum
62. Aia Nandonis illyr sau un libert ridică funerară 80 ani Potaissa No. 42
celtic monumentul
63. Andrada tracic (?) tracic funerară 40 ani Potaissa No. 42
Bituvantis
64. Bedarus illyr sau funerară 12 ani Potaissa No. 42
celtic
65. Bricena illyr sau funerară Potaissa No. 42
celtic
66. Iusta roman funerară 30 ani Potaissa No. 42
67. Atasa celtic Cohors I soră funerară fratele Potaissa No. 43
Batavorum posibil c. R.
68. Meatinus Birsi celtic Cohors I militar; fratele funerară 30 ani; Potaissa No. 43
Batavorum şi sora ridică fratele
monumentul posibil c. R.
69. Crescens roman Diana Invicta votivă Potaissa No. 44
70. Hermadio greceasc Silvanus votivă Potaissa No. 45
Domesticus
71. Hermias greceasc Mars Amicus et votivă Potaissa No. 46
Consentientus
72. Iulianus roman Silvanus votivă Potaissa No. 47
Domesticus
73. Maxima roman soţie; soţul funerară Potaissa No. 48
ridică
monumentul

208
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
74. Panianus illyr funerară Potaissa No. 49
75. Silvanus roman funerară Potaissa No. 49
76. Surus …omari celtic (?) Potaissa No. 50
(f.)
77. Bato…nis illyr funerară parţial Resculum Νο. 51
ilizibilă
78. Solorigius celtic fiu diplomă tatăl e Românaşi Νο. 52
militară cetăţean;
sunt
menţionaţi 5
copii, dintre
care 2 nume
ilizibile
79. Sur… celtic (?) fiu diplomă Românaşi Νο. 52
militară
80. Surucca celtic fiică diplomă Românaşi Νο. 52
militară
81. …Blasa tracic eques funerară Samum Νο. 53
82. Baricius Male f. semitic semitic Palmyreni militar diplomă Samum Νο. 54
sagittarii ex Syria militară
83. F(?)uscianus roman eques funerară Samum Νο. 55
84. Maximi roman Aepona Regina votivă Samum Νο. 56
Oi…Maximus (?) et Genius turmae
85. Mucatralis Bithi tracic tracic Cohors I militar diplomă Samum Νο. 57
f. Bessus Brittonum militară
milliaria
86. Prosostus tracic roman Cohors I Ulpia pedites diplomă Samum Νο. 58
Ianuarius f. Brittonum militară
Pannonius miliaria
87. Maximus roman onorifică posibil c. R. Tihău Νο. 59
88. Pacutianus roman onorifică posibil c. R. Tihău Νο. 59
89. … Aepicadi illyr martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 60

209
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
Maior
90. Bato Annaei / illyr roman posibil vânzător tăbliţă cerată Alburnus Νο. 60 /
Bato Annaei / martor / tăbliţă Maior Νο. 61
cerată
91. Dasas Loni qui illyr illyr - / IOM tăbliţă cerată - / Collegi Alburnus Νο. 60 /
et… / Dasas Loni / votivă Sardiaten- Maior Νο. 62
sium
92. Saturninus roman illyr martor tăbliţă cerată Alburnus No. 60
Scenobarbi Maior
93. Andueia Batonis illyr illyr cumpărător / tăbliţă cerată Alburnus Νο. 61 /
/ Anduenna debitor / debitor / tăbliţă Maior Νο. 63 /
Batonis / (?) cerată / Νο. 64
Andueia Batonis tăbliţă cerată

94. Ingenus Callisti roman grecesc vecin tăbliţă cerată Alburnus Νο. 61
Maior
95. Plator illyr celtic vecin tăbliţă cerată Alburnus Νο. 61
Acceptianus Maior
96. Plator Carpi illyr roman martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 61
Maior
97. Epicadus Batonis illyr illyr debitor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 64
(?) Maior
98. Maxsimus roman roman martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 64
Veranis Maior
99. Servilius Cassi roman roman martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 64
Maior
100. … Beusantis illyr tăbliţă cerată Alburnus Νο. 65
Maior
101. Verzo Beusantis illyr illyr tăbliţă cerată Alburnus Νο. 65
Maior
102. Dasius Verzonis / illyr illyr - / vânzător tăbliţă cerată Alburnus Νο. 65 /
Dasius Verzonis / tăbliţă Νο. 66

210
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
Pirusta ex cerată Maior
Kaviereti
103. Anneses illyr illyr martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 66
Andunocnetis Maior
104. Epicadus illyr illyr martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 66
Plarentis qui et Maior
Mico
105. Liccai Epicadi illyr illyr martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 66
Marciniesi Maior
106. Masurus Messi illyr tracic (?) martor, decurio tăbliţă cerată Alburnus Νο. 66
Maior
107. Maximus Batonis illyr illyr cumpărător tăbliţă cerată Alburnus Νο. 66
Maior
108. Maximus Venetis illyr illyr martor, princeps tăbliţă cerată Alburnus Νο. 66
Maior
109. Planus Verzonis illyr illyr martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 66
Sclaietis Maior
110. Adiutor Macari roman grecesc scrie actul tăbliţă cerată Alburnus Νο. 67
Maior
111. Socratio Socratis grecesc grecesc închiriază forţă tăbliţă cerată Alburnus Νο. 67 /
/ Socratio de muncă / / tăbliţă Maior No. 68
Socrationis martor cerată
112. Memmius grecesc grecesc îşi închiriază tăbliţă cerată Alburnus Νο. 68
Asclepi forţa de muncă Maior
113. Titus Beusantis roman iIllyr martor / îşi tăbliţă cerată Alburnus Νο. 68 /
qui et Bradua / închiriază forţa / tăbliţă Maior No. 69
Titus Beusantis de muncă cerată
qui et Bradua
114. Alexander grecesc grecesc chezaş la tăbliţă cerată Alburnus Νο. 70
Antipatri vânzare Maior
115. Alexander Cari grecesc roman debitor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 71
Maior

211
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
116. Alexander Gai grecesc roman tată; fiul ridică funerară 40 ani Alburnus Νο. 72
monumentul Maior
117. Caius roman fiu funerară Alburnus Νο. 72
Maior
118. Amonius egiptean IOM votivă Alburnus Νο. 73
(Hammonius?) Maior
119. Andes Titi illyr roman tată; ridică funerară fiul şi soţia Alburnus Νο. 74
monumentul sunt cetăţeni Maior
fiului
120. Artemidorus grecesc grecesc semnatar, tăbliţă cerată Alburnus Νο. 75
Apolloni magister collegi Maior
Iovi Cerneni
121. Iulius Iuli roman roman magister collegi tăbliţă cerată Alburnus Νο. 75
Iovi Cerneni Maior
122. Offas Menofili grecesc grecesc semnatar, tăbliţă cerată Alburnus Νο. 75
quaestor collegi Maior
Iovi Cerneni
123. September roman illyr martor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 75
Platoris Maior
124. Valerius Niconis roman grecesc semnatar, tăbliţă cerată Alburnus Νο. 75
quaestor collegi Maior
Iovi Cerneni
125. Atrius Maximi roman roman Liber Pater votivă Alburnus Νο. 76
Maior
126. Bato Liani illyr illyr tăbliţă cerată nume Alburnus Νο. 77
incomplete; Maior
contract de
asociere (?)
127. Bradua Beusantis illyr illyr tăbliţă cerată Alburnus Νο. 77
Maior

128. Plares illyr illyr tăbliţă cerată Alburnus Νο. 77

212
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
Maior

129. Bato Secundi illyr roman Dibus Artanis votivă Alburnus Νο. 78
Maior
130. Batonianus illyr Terra Mater votivă Alburnus Νο. 79
Maior
131. Bellicus roman grecesc vânzător tăbliţă cerată Alburnus Νο. 80
Alexandri Maior
132. Dasius Breucus illyr illyr cumpărător tăbliţă cerată Alburnus Νο. 80
Maior
133. Beucus / Beucus illyr - / moştenitor fragment de kastellum Alburnus Νο. 81 /
lespede / Starvae Maior Νο. 82
funerară
134. Dasas Liccai illyr illyr moştenitorii funerară 35 ani; Alburnus Νο. 82
Delmata ridică kastellum Maior
monumentul Starvae
135. Sarius illyr moştenitor funerară kastellum Alburnus Νο. 82
Starvae Maior

136. Beucus Dasantis illyr illyr Liber et Libera votivă Alburnus Νο. 83
Maior
137. Beucus Daeici illyr illyr Venera votivă aram Veneri Alburnus Νο. 84
vs Maior
138. Beucus Sut illyr illyr Mercurius votivă Alburnus Νο. 85
(tinis?) Maior
139. Beusas Platoris illyr illyr Ianus Geminus votivă Alburnus Νο. 86
Maior
140. Bisius illyr illyr soţ funerară Alburnus Νο. 87
Scenobarbi Maior

141. Cassia Peregrina roman roman soţie; soţul funerară 27 ani; Alburnus Νο. 87
ridică posibil c. R. Maior
monumentul

213
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
142. Dasas illyr Maelanto- votivă pro salute Alburnus Νο. 88
nius Maniatium Maior
143. Dazurius illyr Maelanto- nius votivă Alburnus Νο. 88
Maior
144. Dasa Suttinis illyr illyr soţ, ridică funerară soţia posibil Alburnus Νο. 89
monumentul c. R. Maior
145. Dasas Verzonis illyr illyr Ianus votivă Alburnus Νο. 90
Maior
146. Nevato Implai illyr illyr Ianus votivă Alburnus Νο. 90
Maior
147. Dasius Sta… qui illyr Terra Mater votivă Alburnus Νο. 91
et Durius Maior
148. Dassius illyr Deana votivă Alburnus Νο. 92
Maior
149. Γεκήκηρηος grecesc iraniană Dεoς Ναρελος votivă Alburnus Νο. 93
Αρδαθεη Maior
150. Déivn Doianou grecesc grecesc Dεoς votivă Alburnus No. 94
Sittakvmikenoς Maior

151. Fronto Plarentis roman illyr Asclepius votivă Alburnus No. 95

Augustus Maior
152. Germanus roman Apto votivă Alburnus Νο. 96
Delmatarum Maior
153. Purtus illyr Apto votivă Alburnus Νο. 96
Delmatarum Maior
154. Helius grecesc Silvanus votivă posibil sclav Alburnus No. 97
Domesticus Maior
155. Hermes Myrini grecesc grecesc Silvanus votivă Alburnus Νο. 98
Augustus Maior
156. Implaius illyr illyr Nimphis sacrum votivă Alburnus Νο. 99
Sumeletis Maior
157. Implaius Lisantis illyr illyr IOM votivă Alburnus Νο. 100

214
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
Maior
158. Lavius Verzonis illyr illyr unchi funerară Alburnus No. 101
Maior
159. Plaetoria Maxima illyr - roman nepoată, unchiul funerară posibil c. R. Alburnus No. 101
ridică Maior
monumentul
160. Lonius Tiznius illyr roman Ianus Geminus votivă Alburnus Νο. 102
Celsi Maior
161. Lossa illyr illyr creditor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 103
Maior
162. Lupus Carentis roman roman debitor tăbliţă cerată Alburnus Νο. 104
Maior
163. Macrianus roman Apollo votivă Alburnus Νο. 105
Surionis Pirunenus Maior
164. Maxima roman soţie funerară Alburnus Νο. 106
Maior

165. Planius Baezi qui illyr illyr soţ, soţia ridică funerară 50 ani Alburnus Νο. 106
et Magister monumentul Maior
166. Maxima Luri roman illyr probabil fiică funerară 25 ani Alburnus Νο. 107
Maior
167. Rufus roman tată; ridică funerară Alburnus Νο. 107
monumentul Maior
168. Tertia roman mamă; ridică funerară Alburnus Νο. 107
monumentul Maior
169. Mύrvn grecesc Deoς votivă Alburnus Νο. 108
Kimistenoς Maior

170. Nevato(?) illyr illyr Diana et votivă kastellum Alburnus Νο. 109
Ladi(?) omnibus dis Maniatium Maior
171. Panes Bizonis illyr illyr nepot; unchiul funerară 25 ani; Alburnus Νο. 110
Delmata ridică kastellum Maior
monumentul Starvae

215
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
172. Plator Scenobarbi illyr illyr unchi funerară Alburnus Νο. 110
Maior
173. Panes Epicadi qui illyr illyr Diana Augusta votivă Alburnus Νο. 111
et Suttius Maior
174. Panes Nosetis illyr illyr Apollo Augustus votivă Alburnus Νο. 112
Maior
175. Panes Stagilis illyr illyr IOM votivă Alburnus Νο. 113
Maior
176. Plabaotius (Pla… illyr Silvanus votivă et collegium Alburnus Νο. 114
Baotius (?) Maior
177. Varro Sceni roman illyr Silvanus votivă promiserat Alburnus Νο. 115
collegio (?) Maior
178. Platino Verzonis illyr illyr soţie; soţul funerară 54 ani; Alburnus Νο. 116
ridică kastellum Maior
monumentul Anso
179. Rufus Platoris roman illyr soţ funerară Alburnus Νο. 116
Maior
180. Platius illyr IOM votivă Alburnus Νο. 117
Maior
181. Platius Dasantis illyr illyr Genius votivă Alburnus Νο. 118
Sardiatensium Maior
182. Platius Turi illyr celtic Iovis Depulsor votivă Alburnus Νο. 119
Maior
183. Plator Implai illyr illyr Apollo votivă Alburnus Νο. 120
Maior
184. Plator Implei illyr illyr Mercurius votivă Alburnus Νο. 121
Maior
185. Plator Panentis illyr illyr Apollo votivă Alburnus Νο. 122
Maior
186. Plator Sar… illyr Fortuna Augusta votivă Alburnus Νο. 123
Maior
187. Rufinus Stennatis roman illyr Silvanus votivă Alburnus Νο. 124

216
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
Maior
188. Sameccus …ovi celtic Silvanus votivă Alburnus Νο. 125
Domesticus Maior
189. Seneca Bisonis roman illyr Genio collegi votivă Alburnus Νο. 126
Kastellum Maior
Baridust- arum
190. Surio Sumeletis illyr illyr Neptunus votivă Alburnus Νο. 127
Maior
191. Suttis Panentis illyr illyr Liber Pater votivă Alburnus Νο. 128
Maior
192. Tritius Gar… illyr IOM votivă Alburnus Νο. 129
Maior
193. Varro Titi roman roman Silvanus votivă Alburnus Νο. 130
Silvester Maior
194. Verso Dasantis illyr illyr Apollo votivă Alburnus Νο. 131
qui Veidavius Maior
195. Verzo Pantonis illyr illyr IOM votivă Alburnus Νο. 132
Maior
196. Verzo Platoris illyr illyr Mercurius votivă Alburnus Νο. 133
Maior
197. Adde Barsemei semitic semitic sacerdos IOM votivă Ampelum Νο. 134
Dolichenus,
Deus
Commagenorum
198. Oceanus Socratis roman grecesc sacerdos IOM votivă Ampelum Νο. 134
Dolichenus,
Deus
Commagenorum
199. Affia grecesc soţie funerară Ampelum Νο. 135
(bythin)
200. Asclepius qui grecesc soţ, soţia ridică funerară 30 ani; civis Ampelum Νο. 135
Asclepiades monumentul bithynus

217
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
201. Alexandrinus grecesc soţ şi tată; fiii şi funerară 65 ani; civis Ampelum Νο. 136
soţia ridică bithynus
monumentul
202. Onesimus grecesc Silvanus Ampelum Νο. 137
Domesticus
203. Martinus roman Diana votivă Ampoița Νο. 138
204. … Diofantis grecesc funerară Apulum Νο. 139
205. Αβεδαλλαθ semită Sol Invictus votivă Apulum Νο. 140

206. Antiochus grecesc Deo Comageno votivă sacerdos Apulum Νο. 141
loci
207. Apollodorus grecesc fiu funerară Apulum Νο. 142
208. Gaius roman fiu funerară Apulum Νο. 142
209. Ingenuus Gai roman roman tată; fiii ridică funerară 75 ani Apulum Νο. 142
monumentul
210. Atpatinius Rufi celtic roman IO Bussumarius votivă Apulum Νο. 143

211. Chrestion grecesc Invictus Mithras votivă Apulum Νο. 144

212. Chrestus Zoili grecesc grecesc tată; ridică votivă (?) Apulum Νο. 145
monumentul
pentru fiul lui
ex voto
testamento (?)
213. Demosthene grecesc fiu votivă (?) Apulum Νο. 145

214. Crescens Platoris roman illyr moştenitorul funerară 35 ani Apulum Νο. 146
(signifer în
legiune) ridică
monumentul
215. Dasas Scenobarbi illyr illyr Ala I Batavorum; eques; funerară 31 ani Apulum Νο. 147
Numerus moştenitorul
singularis ridică

218
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
monumentul
216. Dioscorus Marci grecesc roman Invictus Mithras votivă Apulum Νο. 148

217. Euhemerus grecesc Deus Invictus votivă Apulum Νο. 149

Mithras
218. Farncanes Gai ponto-bithyn roman Mars votivă Apulum Νο. 150
219. Gorgias grecesc (?) grecesc Hercules votivă Apulum Νο. 151
Posidonius
220. Herculianus roman fiu; tatăl ridică funerară 11 ani Apulum Νο. 152
monumentul
221. Lais grecesc tată funerară Apulum Νο. 152
222. Ὲrmῆς Gorgίou grecesc grecesc (?) Ἡlίoς votivă Apulum Νο. 153
ἀneikήtoς
223. Iulia roman Numerus soţie, ridică funerară Apulum Νο. 154
Germanicianorum monumentul
224. Zenon Tarasi grecesc micro-asiatic Numerus miles funerară 33 ani Apulum Νο. 154
(?) Germanicianorum
225. Iulius roman Silvanus votivă Apulum Νο. 155
226. Iuvenalis roman funerară Apulum Νο. 156
227. Iuvenalis roman funerară 30 ani; din Apulum Νο. 157
Forum
Claudii
228. Lucanus celtic Mithras votivă Apulum Νο. 158
229. Lupula celtic soră, înalţă funerară Apulum Νο. 159
monumentul
fratelui
230. Ursulus celtic frate funerară 24 ani Apulum Νο. 159
231. Martinus roman Diana votivă Apulum Νο. 160
232. Mucapor tracic tracic Numerus moştenitor; funerară Apulum Νο. 161
Mucatralis Palmyrenorum înalţă
monumentul

219
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
233. Mucatra Brasi tracic tracic Numerus miles funerară 39 ani Apulum Νο. 161
Palmyrenorum
Tibicensium
234. Mucasenus tracic roman Singulari eques; soţia funerară 20 ani Apulum Νο. 162
Censorini consularis înalţă
monumentul
235. Rescuturme tracic tracic (?) Equites singularis soţie funerară Apulum Νο. 162
Soiae consularis
236. Peregrinus roman funerară Apulum Νο. 163
237. Phillipus grecesc Silvanus votivă ex viso Apulum Νο. 164
238. Potinus grecesc Invictus Mithras votivă Apulum Νο. 165

239. Primianus roman IOM Cimistenus votivă Apulum Νο. 166

240. Primus roman IOM Cimistenus votivă Apulum Νο. 166

241. Restituta celtic Aesculapius şi votivă Apulum Νο. 167

Hygeia
242. Ῥoῦfoς roman grecesc Zeoς votivă Apulum Νο. 168
Άntipὰtpou Sardedεnoς
243. Rufus Diomedis roman grecesc funerară 55 (54?) ani Apulum Νο. 169
244. Saturninus roman funerară Apulum Νο. 170
245. Seccia Cupiti celtic celtic soţie şi mamă; funerară 60 ani Apulum Νο. 171
soţul şi copiii
ridică
monumentul
246. Sentius roman grecesc Deus votivă Apulum Νο. 172
Alexandri Bussumarius
247. Sisiata Vaussi celtic celtic (?) soţie; soţul funerară 35 ani; din Apulum Νο. 173
ridică Claudia
monumentul Savaria;
soţul
probabil
c. R.

220
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
248. Solon grecesc Silvanus Sanctus votivă Apulum Νο. 174
249. Tutor Silvani roman roman Ala eques funerară 43 ani Apulum Νο. 175
Bosporanorum;
Numerus
Illyricorum
250. Ursina Velleci celtic celtic funerară 12 ani, Apulum Νο. 176
urmau zilele
251. Quinta Quinti roman roman funerară 40 ani Băgaciu Νο. 177
252. Quintus Quinti roman roman funerară 30 ani Băgaciu Νο. 177
253. Dules Maximi tracă roman soţ; soţia ridică funerară 47 ani (?) Brad Νο. 178
monumentul
254. Mavida Epicadi illyr grecesc soţie funerară 45 ani Brădeni Νο. 179
255. Tzetzi tracic Ala Inlyricorum soţie, ridică funerară el e cetăţean Brâncoveneşti Νο. 180
monumentul şi
sisquiplica-
rius
256. Diogenes grecesc lapidarius fus de Călan Νο. 181
coloană
257. Clemens Tyrani roman grecesc tată (?); ridică funerară Cristeşti Νο. 182
monumentul
funerar
258. Finitus roman fiu şi moştenitor funerară Cristeşti Νο. 183
(?); ridică
monumentul
259. Heptapor Isi f. tracic grecesc (?) Ala I Gallorum et gregalis diplomă Cristeşti Νο. 184
Besso Bosporanorum militară
260. Hermeros ? grecesc lapidarius arhitravă Cristeşti Νο. 185

261. Surus Invictus Mithras votivă Decea Νο. 186

262. Suadullus Titurs celtic celtic fiu, ridică funerară 91 ani Dîrlos Νο. 187
monumentul
263. Bocenus celtic fiu Silvanus, votivă Germisara Νο. 188

221
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
Silvanae,
Campestres
264. Fronto roman tată, ridică Silvanus, votiva Germisara Νο. 188
monumentul Silvanae,
pro salute filio Campestres
265. Decebalus Luci dacică roman Nymfes votivă Germisara Νο. 189
266. Secundinus roman Liber Pater, votivă Germisara Νο. 190
Libera Mater
267. Eros Zotici grecesc grecesc sigillarius IOM votivă posibil sclav Inlăceni Νο. 191
268. Vaterinus roman roman Numerus Surorum eques Victuria votivă Kajtasovo Νο. 192
Cassiani (?)
269. Demetrius grecesc roman Deus votivă Micăsasa Νο. 193
Antoni Saromandus
270. …is Dassi illyr Numerus militar funerară Micia Νο. 194
Maurorum
Miciensium
271. Catullus roman immunis Silvanus votivă Micia Νο. 195
Domesticus
272. Censorinus celtic Ala I Hispanorum imaginifer funerară Micia Νο. 196
Campagonum
273. Crispus roman Cohors II militar IOM votivă Micia No. 197
Commagenorum
274. Ianuarius roman Cohors II Flavia actarius Minerva votivă Micia Νο. 198
Commagenorum Augusta, Genius
cohortis
275. Potentinus (?) roman nummularius Diana sancta votivă Micia Νο. 199
276. Quintianus celtic decurio alea Silvanus Deus votivă Micia Νο. 200
Aeternus
277. Quintus roman Ala Campagonum imaginifer funerară Micia Νο. 201
278. Rufus/Rufus/ roman praefectus / Liber Pater / votivă / Micia Νο. 202 /
Rufus praefectus / Pluton / Silvanus votivă / Νο. 203 /
praefectus / votivă Νο. 204

222
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
279. Fronto Paulini roman roman disc metalic Odorheiul Νο. 205
Secuiesc
280. Alexander grecesc votivă copiată de Orşova Νο. 206
Römer
281. Victorinus roman votivă Ozd Νο. 207
282. Alexander grecesc frate, pentru el Dea Nemesis votivă periculo Sarmizegetusa Νο. 208
se ridică liberavit
monumentul
283. Hilarus roman frate, ridică Dea Nemesis votivă periculo Sarmizegetusa Νο. 208
monumentul liberavit
284. Antoninus roman fiu votivă Sarmizegetusa Νο. 209

285. Euhemer grecesc tată, ridică votivă Sarmizegetusa Νο. 209

monumentul
pentru fiu, pro
salute
286. Xrusokόman grecesc funerară Sarmizegetusa Νο. 210
287. Iunia Abascanti roman soţie Nemesis votivă ex visu Sarmizegetusa No. 211
288. Maro roman votivă Sarmizegetusa Νο. 212
289. Mucianus roman roman votivă Sarmizegetusa Νο. 213
290. Philotimus grecesc votivă descoperită Sarmizegetusa Νο. 214
în
mithraeum;
pro se et
suis
291. Priscus roman votivă ex iusso Sarmizegetusa Νο. 215
292. Varius (?) roman Dea Nemesis votivă Sarmizegetusa Νο. 216
293. Cotu Successi celtic roman soţie; soţul funerară 55 ani; cives Şeica Mică Νο. 217
cetăţean ridică norica
monumentul
294. Candia Maximi roman roman mamă; fiul sau funerară 90 ani Sighişoara Νο. 218
fiii ridică

223
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
monumentul
295. Talanus Dugionis celtic (?) celtic tată; fiul sau fiii funerară 70 ani Sighişoara Νο. 218
ridică
monumentul
296. Dantica Cusioni celtic celtic funerară 20 ani Sighişoara Νο. 219
297. Prinada illyr fiu funerară Sighişoara Νο. 220

298. Sabina Dasmeni roman illyr soţie şi mamă; funerară 50 ani Sighişoara Νο. 220
soţul şi fiii
ridică
monumentul
299. Sanilis illyr fiu funerară Sighişoara Νο. 220
300. Senecio illyr soţ funerară Sighişoara Νο. 220
301. Surilla fiu funerară Sighişoara Νο. 220
302. Surinius fiu funerară Sighişoara Νο. 220
303. Barsimsus semitic grecesc Cohors I pedites diplomă Tibiscum Νο. 221
Callistenis f. Vindelicorum militară
Caesarea miliaria
304. Brisanus tracic tracic Cohors I miles funerară Tibiscum Νο. 222
Aulusani Vindelicorum
305. Ierheus semitic Numerus frate funerară Tibiscum Νο. 223
Palmyrenorum
306. Malchus semitic Numerus frate funerară Tibiscum Νο. 223
Palmyrenorum
307. Neses Ierhei semitic semitic Numerus militar; fraţii funerară 25 ani Tibiscum Νο. 223
Palmyrenorum ridică
monumentul
308. Procula Batava roman funerară 26 ani Tibiscum Νο. 224
309. Themhes semitic Numerus frate, ridică funerară Tibiscum Νο. 225
Palmyrenorum monumentul
310. Prima Macri celtic roman funerară 50 ani Tîrnava Νο. 226
311. Castor grecesc votivă posibil sclav Cioroiu Nou Νο. 227

224
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
312. Dasas Capitonis illyr illyr funerară 55 ani; ipse Dâlma Νο. 228
posuit
313. Diogenes Moschi grecesc grecesc soţ funerară Drobeta Νο. 229
314. Liccaius Vinentis illyr illyr Cohors III miles; funerară Drobeta Νο. 230
Campestris moştenitorul
ridică
monumentul
315. Sabina Labrionis roman illyr funerară 50 ani Drobeta Νο. 231
316. Senecio Suri illyr funerară 20 ani Drobeta Νο. 231
317. Dioscurus Ianuari grecesc roman Diana Regina votivă Galicea Mare Νο. 232
318. Eupator Eumeni grecesc grecesc vexillatio Equitum gregalis diplomă Grojdibod Νο. 233
f. Sebastopol Illyricorum militară
319. Eumenes grecesc vexillatio Equitum fiu diplomă Grojdibod Νο. 233
Illyricorum militară
320. Eupater grecesc vexillatio Equitum fiu diplomă Grojdibod Νο. 233
Illyricorum militară
321. Eteupator grecesc vexillatio Equitum fiu diplomă Grojdibod Νο. 233
Illyricorum militară
322. Philopatra grecesc vexillatio Equitum fiică diplomă Grojdibod Νο. 233
Illyricorum militară
323. Thrason grecesc vexillatio Equitum fiu diplomă Grojdibod Νο. 233
Illyricorum militară
324. Gorgius grecesc (?) miles hastarius instrumentum Jidava Νο. 234
325. Candidus roman roman militar instrumentum Olteni Νο. 235
(Maximi)
326. Antonius roman grecesc funerară Romula Νο. 236
Nicanori
327. Gaius roman optio Placida Regina votivă Romula Νο. 237

328. Proculus roman princeps Placida Regina votivă Romula Νο. 237

329. Ioncutus celtic (?) Iupiter Optimus votivă Romula Νο. 238

225
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
Maximus
330. Longina roman Iupiter Optimus votivă Romula Νο. 238
Maximus
331. Phoebus grecesc Deus Sol votivă posibil Romula Νο. 239
Invictus sclav; pro
salute sua
332. Ragysbel semit Atargatis votivă pe un soclu Romula Νο. 240
ceramic; în
ebraică
333. Iulianus roman Deus Sol votivă pro salute Sucidava Νο. 241
Invictus eorum
334. Marinus roman Deus Sol votivă pro salute Sucidava Νο. 241
Invictus eorum
335. Quintilianus roman tată, dedică Dea Placida votivă Sucidava Νο. 242
pentru sănătatea
fiilor
336. Marciana roman mamă, dedică Dea Placida votivă Sucidava Νο. 242
pentru sănătatea
fiilor
337. Valens Domiti roman roman Apollo, Hercule, votivă Sucidava Νο. 243
Diana
338. Ivonercus Molaci celtic celtic Cohors I Ulpia pedites diplomă Teregova Νο. 244
f. Brittonus Brittonum militară (tabela I),
mililaria Mehadia
(tabela II)
339. Sutta Epicadi illyr grecesc (?) mamă; părinţii funerară Zegaia Νο. 245
unei fete ucise
de hoţi ridică
monumentul
340. Ulcudius Baedari illyr illyr tată; părinţii funerară 50 ani Zegaia Νο. 245
unei fete ucise
de hoţi ridică

226
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
monumentul
341. Perhev Athenatan semitic semitic Numerus militar diplomă râu Timiş Νο. 246
Palmyrenorum militară
Tibicensium
342. Aulenus Her… f. roman Cohors II eques diplomă Nova Zagora Νο. 247
Gallorum militară
Pannoniorum
343. Bitus Solae f. tracic tracic Numerus Equitum gregalis diplomă Palamarca Νο. 248
Besso Illyricorum militară
344. Ianuarius roman Cohors I fiu diplomă tatăl e Ranovać Νο. 249
Montanorum militară cetăţean
345. Lucana celtic Cohors I fiică diplomă tatăl e Ranovać Νο. 249
Montanorum militară cetăţean
346. Marcus roman Cohors I fiu diplomă Ranovać Νο. 249
Montanorum militară
347. Sextus roman celtic Cohors I pedites diplomă Palatovo Νο. 250
Busturionis f. Batavorum militară
Pannonio miliaria
348. Thaemus Horati semitic roman Ala I Augusta gregalis diplomă Ungaria Νο. 251
f. Ituraeo Ituraeorum militară
349. Antonius roman Ala I Augusta fiu diplomă Ungaria Νο. 251
Ituraeorum militară
350. Marcus roman Ala I Augusta fiu diplomă Ungaria Νο. 251
Ituraeorum militară
351. Nal semitic Ala I Augusta fiu diplomă Ungaria Νο. 251
Ituraeorum militară
352. Zacca Pallaei f. semitic semitic Cohors II Flavia eques diplomă Urfa Νο. 252
Syrus Comnagenorum militară
353. Iulia Florentina roman tracic Cohors II Flavia soţie diplomă posibil c. R. Urfa Νο. 252
Bithi f. Bessa Comnagenorum militară
354. Abisalma semitic Cohors II Flavia fiu diplomă Urfa Νο. 252
Comnagenorum militară

227
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
355. Achilleus grecesc Cohors II Flavia fiu diplomă Urfa Νο. 252
Comnagenorum militară
356. Arsama iranian Cohors II Flavia fiu diplomă Urfa Νο. 252
Comnagenorum militară
357. Sabina roman Cohors II Flavia fiică diplomă Urfa Νο. 252
Comnagenorum militară
358. Sabinus roman Cohors II Flavia fiu diplomă Urfa Νο. 252
Comnagenorum militară
359. Zabeus semitic Cohors II Flavia fiu diplomă Urfa Νο. 252
Comnagenorum militară
360. Adiutor Psi f. roman tracic Ala Hispanorum gregalis diplomă necunoscut Νο. 253
Bessus militară
361. Asclepiades grecesc Cohors I pedites diplomă încetăţeneşte necunoscut Νο. 254
Brittonum militară un fiu şi o
Augusta Nerviana fiică; nume
Pacensis ilizibile
362. Bolliconus Icci f. celtic celtic Ala I Claudia gregalis diplomă necunoscut Νο. 255
loco Brittonus Gallorum militară
Capitoniana
363. Aprilius celtic Ala I Claudia fiu diplomă necunoscut Νο. 255
Gallorum militară
Capitoniana
364. Apronia roman - Ala I Claudia fiică diplomă necunoscut Νο. 255
celtic Gallorum militară
Capitoniana
365. Iulius roman Ala I Claudia fiu diplomă necunoscut Νο. 255
Gallorum militară
Capitoniana
366. Victoria roman Ala I Claudia fiică diplomă necunoscut Νο. 255
Gallorum militară
Capitoniana

228
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
367. Coca Tyru f. celtic illyr Numerus equitum sesquiplicarius diplomă necunoscut Νο. 256
Sardica Illyricorum militară
368. Demuncius celtic celtic Cohors VIII pedites diplomă necunoscut Νο. 257
Avesso f. Raetorum militară
Eravisco
369. Comatus roman Cohors VIII fiu diplomă necunoscut Νο. 257
Raetorum militară
370. Potens celtic Cohors VIII fiu diplomă necunoscut Νο. 257
Raetorum militară
371. Primus celtic Cohors VIII fiu diplomă necunoscut Νο. 257
Raetorum militară
372. Su… Cohors VIII fiu diplomă necunoscut Νο. 257
Raetorum militară
373. Dida Cuttius tracic tracic Cohors II Augusta pedites diplomă necunoscut Νο. 258
L(…) f. Nerviana militară
milliaria Pacensis
374. Diurpa Dotu(…) dacică tracic (?) Cohors II Augusta soţie diplomă necunoscut Νο. 258
f. Nerviana militară
milliaria Pacensis
375. Dimidusus tracic Cohors II Augusta fiică (?) diplomă necunoscut Νο. 258
Nerviana militară
milliaria Pacensis
376. Iulius roman Cohors II Augusta fiu diplomă necunoscut Νο. 258
Nerviana militară
milliaria Pacensis
377. Gallionus Suadali celtic celtic Cohors I Cretum pedites diplomă necunoscut Νο. 259
f. Boius sagittariorum militară
378. ...oli filio Besso tracic Cohors II gregalis diplomă încetăţeneşte necunoscut Νο. 260
Nerviana militară o fiică;
Pacensis nume ilizibil
Brittonum
milliaria

229
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
379. Tara (?) tracic fiu diplomă încetăţeneşte necunoscut Νο. 261
militară o fiică;
nume ilizibil
380. Dizala tracic fiu diplomă necunoscut Νο. 262
militară
381. Quinta celtic fiică diplomă necunoscut Νο. 262
militară
382. Tertulia roman fiică diplomă necunoscut Νο. 262
militară
383. Torcus celtic fiu diplomă necunoscut Νο. 262
militară
384. Torquatus celtic fiu diplomă necunoscut Νο. 262
militară
385. Herennianus roman votivă ex visu necunoscut Νο. 263
386. Marsua Calvi f. grecesc roman Ala I Augusta gregalis diplomă necunoscut No. 264
Azalus Ituraeorum militară
387. Antonia Mahechi roman celtic Ala I Augusta soţie diplomă necunoscut No. 264
Ituraeorum militară
388. Ingenuus roman Ala I Augusta fiu diplomă necunoscut No. 264
Ituraeorum militară
389. Munnus celtic Ala I Augusta fiu diplomă necunoscut No. 264
Ituraeorum militară
390. Temaius Dassi grecesc illyr funerară 20 ani necunoscut Νο. 265
391. Thiamponius tracic celtic Ala I Asturum gregalis diplomă necunoscut No. 266
Dexaei f. Besso militară
392. Tullionus Vegeti roman roman Cohors I pedites diplomă necunoscut No. 267
f. Tungrus Hispanorum militară
393. Ammaiona celtic celtic Cohors I soţie diplomă necunoscut No. 267
Aeconis f. Hispanorum militară
Eravisca
394. Ferox roman Cohors I fiu diplomă necunoscut No. 267
Hispanorum militară

230
Nr. Personaj Nume Patronimic Trupa Statut şi relaţii Divinităţi Tip Observaţii Loc No.
inscripţie descoperire repertoriu
395. Vernus roman Cohors I fiu diplomă necunoscut No. 267
Hispanorum militară
396. Viator roman Cohors I fiu diplomă necunoscut No. 267
Hispanorum militară
397. Γηθέβαιος dacic Diana votivă placă votivă Obediente Νο. 268
Γηθεδοσ
398. Diuppaneus qui dacic un cetăţean funerară 18 ani Roma Νο. 269
Euprepes (porecla ridică
grecească) monumentul
399. Sterissa dacic tată funerară Roma Νο. 269
400. Δηζηα Γηθεβαιη dacic dacic Θεος Καπρελος votivă Dobroplodno Νο. 270
401. Fortunatus qui et roman funerară 22 ani, 10 Sitifis Νο. 271
Dacus luni, 22 zile
402. Iulia Dacia roman mama ridică funerară 23 ani, 18 Verona Νο. 272
monumentul zile; posibil
c. R.
403. Mettus roman moştenitorii funerară 35 ani; Durocorno- Νο. 273
ridică natione vium
monumentul Geta

231
 REPERTORIUL INSCRIPŢIILOR

No. 1. CIL III 799.

[---]s Mucaporis / [eq(ues)? alae] Front(onianae) / [---] III Ael(ius) Mu/[--- eq(ues)? al]ae
eiusd(em) / [---].
No. 2. CIL III 801.
D(is) M(anibus) / Apon[ius? ---] / eques alae [Front(onianae)] / vix(it) an(nos) L Aponia
[---] / et L(a)elius patri [--] / posuerunt / b(ene) m(erenti).
No. 3. CIL III 805.
D(is) M(anibus) / [---] Bonosa / [vix(it) ann(os)] XLII Val(erius) Vale/[rianus] vet(eranus)
ex de(curione) al(ae) Fro(ntonianae) / [coniu]gi pientissimae / [b(ene)] m(erenti) f(aciendum)
c(uravit).
No. 4. CIL III 807.
D(is) M(anibus) / Cittius Ioivai(?) / eq(ues) al(ae) Fro(ntonianae) s(tipendiorum) XVI /
vix(it) [an]n(os) XXXVI / Iustus e(ques) a(lae) e(iusdem) / her(es) et frater / f(aciendum)
c(uravit).
No. 5. CIL III ad 786.
Αζθιεπη(ῷ) / θαὶ Τγεία / Κοηληος / [---].
No. 6. CIL III 809.
[---] / eq(ues) alae [Fro]/nt(onianae) (h)ic situs est vix/it annis XXXX Muc/apuis coniugi
bene / merenti posuit
No. 7. CIL III 806.
D(is) M(anibus) / Cocceius Iulius / eq(ues) a(lae) Front(onianae) stip(endiorum) VII /
vix(it) an(nos) XXVII / Primus / h(eres) f(aciendum) c(uravit).
No. 8. Ardevan, Wollmann 2007, 245, no. 4, pl. 9-10.
[---] / [---] (hedera) Rocius? / Satu?rio m(iles) num(eri) / Palm(yrenorum)
Poroliss(ensium) / p(ientissimae) p(osuit).

232
No. 9. ILD 798.
D(is) M(anibus) / Ael(ius) Maximi/nus vix(it) ann(os) / VL et Aeli Maxi/mus vix(it)
ann(os) VII / Ursinus vix(it) / ann(os) IIII Serena / Licconis co(n)i(ugi) / et fili(i)s b(ene)
m(erentibus) p(osuit).
No. 10. Ardevan, Wollmann 2006, 259-267.
Εακαλλίζζες / εὐτίλ ζεοἲς / τ[ζολί]οης [---].
No. 11. Protase et alii 2008, 50, nr. 44.
[---] udis Mucapa [---]s praefigm p c Panno [---]rvarma.
No. 12. CIL III 294*; Protase et alii 2008, 51, nr. 49.
Terentius Fegel / Titus Deci Bitus / Los Caiius Gemel / Tamar Cinnus /
ABCDEFGHIKLM / NOPQRSTVXYZ.
No. 13. CIL III 833; AE 2006, 1132; Protase et alii 2008, 46, nr. 14.
D(is) M(anibus) / Daphno / [---].
No. 14. Protase et alii 2008, 49, nr. 35.
D(is) [M(anibus)] / Decim[us ---] / nis f(ilius) vix(it) [anni]/s XIII [---] / b(ene) [m(erenti)
p(osuit)].
No. 15. AE 1993, 1329; ILD 594; Protase et alii 2008, 49, nr. 31.
[---] eques al[ae II Pannon]/iorum v[ix(it) ann(os) ---] / Dines si[gnifer alae] / ac cu[rator -
--].
No. 16. CIL III 12541; Protase et alii 2008, 45, nr. 11.
[--- p]ro salute / [L]ucilia[e] Mus/[a]e Felicis n (ostris uxoris) / [---] Florentinus / et
Suriacus.
No. 17. RMD 21; IDR I 7.
... / Alae Bri(t)on(um) c(ivium) R(omanorum) cui praefuit / M(arcus) Minicius
Marcellinus / ex gregale / Glavo Navati f(ilio) Sirm(io) / et Iubenae Bellagenti fil(iae) uxori eius
Eravis(cae) / ....
No. 18. Protase et alii 2008, 48, nr. 28.
D(is) M(anibus) / Scenobar / bus Das(i) f(ilius) vix(it) / [---].
No. 19. RMD 35; IDR I 11.
... / Coh(ortis) I Britannicae (miliariae) cui praest / Ti(berius) Claudius Fortis Capua / ex
pedite / Sepenesto Rivi f(ilio) Cornon / ...

233
No. 20. RMD 64; AE 1957, 199; IDR I 18.
... / Alae Silianae c(ivium) R(omanorum) cui praest / Aurelius Atilianus / ex gregale /
Acilio Sabini f(ilio) Dubitato castr(is) / ... .
No. 21. AE 1933, 20; ILD 577.
Silvano Si/lvestri po/suit For/tunatus / Theupropi / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 22. CIL III 7649.
[D(is) M(anibus)](?) / Bato [---]/nis I(?)[---] / CLIV[---] / [---] est(?) [---] / [---]CE [---]
No. 23. CIL III 833; AE 2006, 1132.
D(is) M(anibus) / Daphno / [---].
No. 24. CIL III 7660.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Dolic(h)en[o] / U[lpii?] Pate[rnus] / et Iustin(us) / [---].
No. 25. CIL III 861; AE 1960, 232; ILD 484.
Mercu/rio vo/tum sol/vit Ma/essia/nus.
No. 26. Paki 1998, 201, nr. 135.
Mucapor.
No. 27. Paki 1998, 201, nr. 136.
Mucatra.
No. 28. CIL III 7667; AE 1987, 0842; ILD 563.
[D(is)] M(anibus) / V[i]ctorina / vix(it) [a]nnis XVI / posuit Qu[iet?]a / mat[e]r b(ene)
m(erenti) p(onendum) cu / ravit.
No. 29. AE 1905, 0016; AE 1998, 1113; ILD 805.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Dolic(h)eno / Gaius optio / c(o)h(ortis) I Hisp(anorum)
|(miliariae) / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 30. AE 1971, 391; ILD 714.
[---] / Bebeia Ty(c)h[e](?) / VIS vix(it) an(nos) [---] / (A)el(ius)(?) Maenema/chus
|(centurio) con(iugi) b(ene) [m(erenti)] / pos(uit).
No. 31. ILD 705.
Υα[ῖρε] / Ζδσι[ος] / ζάζ[ηος].
Νο. 32. AE 1944, 49; ILD 699.
D(is) M(anibus) / Eufemus vik(arius) / Peregrini vix(it) / ann(os) XXXV / Erastus
con/servo posuit.

234
No. 33. AE 1974, 0549; ILD 706
D(is) M(anibus) / Eustin(a)e / Afri vixit / XXX A(urelius?) Iust/i(nus) |(centurio?) b(ene)
m(erenti) p(osuit).
No. 34. CIL XVI 68; IDR I 6.
[--- / Palmyrenis Sagittariis ex] Sy/ria, qui sunt in Dacia Supe/riore sub Iulio Severo [---] /
Hamasaeus Almapatha Palmyr(eno) / … .
No. 35. AE 1960, 219; ILD 690.
Sil(vano) Do[m(estico)] / Mucianu/s optio Pal(myrenorum) / v(otum) po(suit) l(ibens)
m(erito).
No. 36. ILD 692.
Neme/si sac(rum) / Nepos / ce(nturio) (?) n(umeri) Pal(myrenorum).
No. 37. AE 1979, 500; ILD 713.
D(is) [M(anibus)] / Ostilia [---] / vix(it) a[n(nos) ---] / Ostil[ius? ---] / ta V(?)[---] / [---].
No. 38. AE 1988, 976; AE 1999, 1278; ILD 682.
Iup(piter) M(aximus) / ΢abidas / Hutri / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 39. CIL III 837.
[---] / an(nos) X[---] / [---] / f(ilio?) vix(it) an(nos) V[---] / Salmas Rami / ex n(umero)
P(almyrenorum) co(n)iu[g]i / et filio b(ene) m(erentibus).
No. 40. CIL III 6248.
Silva/no Do/mest/ico Ta/vius f(ecit) c(uravit).
No. 41. CIL XVI 163; IDR I 3.
… Coh(ortis) I Britton(um miliariae) Ulpiae torquat(ae) c(ivium) R(omanorum) cui
pra(e)est / M(arcus) Aemilius Bassus / ex pedite / M(arco) Ulpio Sacci f(ilio) Longino Belgo / et
Vitali f(ilio) eius / … .
No. 42. CIL III 917.
D(is) M(anibus) / Aia Nandonis vixit / annis LXXX Andrada / Bituvantis vix(it) an(n)is /
LXXX Bricena vixit an(n)nis / XL Iusta vix(it) an(n)is XXX / Bedarus vixit XII pos(t) obi/tum ei
Herculanus liber/tus patron(a)e bene mer(enti).
No. 43. CIL III 13766 + 13767.
Meantino Birsi mil(itavit) co/h(orte) I Ba(tavorum) v(ixit) an(nos) XXX M(arcus)
Aur(elius) Sat(t?)ara(s?) frater [---] / Atasa(?) soror / [---] fratri.

235
No. 44. CIL III 7670.
Dia/nae / Invict(ae) / fecit et po(suit) / Cresce(ns).
No. 45. CIL III 7691; AE 1960, 234; ILD 492.
[S]il(vano) Dom(estico) / [H]ermad / [i]o(n?) vot(um) / [l]ib(ens) / pos(uit).
No. 46. CIL III, 897; ILS 3191.
Marti amico / et consentienti / sacrum / Hermias dedicav[it] / idemq(ue) vovit.
No. 47. AE 1956, 268; ILD 491.
Silvano / Domes/[ti]co Iu/lianus / v(otum) s(olvit).
No. 48. CIL III 921.
[---] / vix(it) an(nos) XXXX / Maxima c/oniux b(ene) m(erenti).
No. 49. Téglás 1902, 82.
DM / [Si]lvanus vix(it) ann(os) [---] / Panianus [---] / ei.
No. 50. Téglás 1902, 48.
Surus [---] omari (filius).
No. 51. CIL III 7649.
[D(is) M(anibus)](?) / Bato [---]/nis I(?)[---] / CLIV[---] / [---] est(?) [---] / [---]CE[---].
No. 52. RMD 20; IDR I 4.
[---] / [M(arco) U[lpio Landon[is f(ilio) ---] / [---] Acherae an ma [---] / [---] Aro f(ilio)
eius et Sur [---] / [---] Soloringi f(ilio) eius et Cr [---] f(ilio) eius / [---] Suruccae fil(iae) eius / … .
No. 53. CIL III 7635.
[D(is)] M(anibus) / [---] Blasa eq(ues) st(ipendiorum) / [---] Aur(eli--) Tsinta vix(it) / [---
]XXXI Aur(eli--) Aeli[---](?) [---].
No. 54. RMD 17; IDR I 5.
… / Bari[c]i Male f(ilio) Palmyr(a) / … .
No. 55. CIL III 6245.
[---] M / [F]usciani eq [---] / [---] III M [---].
No. 56. ILD 779
Aep[onae]/ Reg[inae et] / Genio t[urmae] / Maximi OI(?) / Maximus [---].
No. 57. RMD 63; IDR I 20.
… Cohort(is) I Brit(t)on(um miliariae) [cui praest] / Laecanius Sc[---] / ex equit[e] /
Mucatrali Bit [hi f(ilio)Besso?] / … .

236
No. 58. RMD 404; ILD 38.
… Coh(ortis) I Ulp(iae) Britton(um) ∞ cui praest / T(itus) Iulius Arrianus Roma / ex
pedite / Prososto [I]a[nu]ari f(ilio)Pannon(io) / … .
No. 59. CIL III 838.
Tib(erius) Ann[i]us / Marcellus / et [A]u[r]el(ius) / Man[ne]us [et] / Mestrinius / Firminus
et / Aur(elii) [Vic]tor et / Pacutianus [et] / Maximus d(ederunt) / Aurelius Man/neus prin/ceps
pos(uit).
No. 60. CIL III 20; IDR I 51.
[---] Aepica[di] / [agn]ovit / Tere(n)t [---] / agnovi[t] / Terenti Liga [---] / agnovit / [---] /
Dasantis Loni qui et [---] / Saturnini Scenobarbi / Sexti Im [---] ali / Batonis Annaei ipsius / [---].
No. 61. CIL III TC VIII; IDR I 39.
Andueia Batonis emit manci[pioque accepit] / domus partem dimidiam interantibus
partem [dex]/tram, que est Alb(urno) maiori vico Pirustar[un inter] ad[fines Platorem
Accep]/tianum et Ingenum Callisti trecentis de Venturi[o Valente] / Eam domus parte dimidian,
q(ua) d(e) a(gitur), cum su[is s]aepibus sae/pimentos finibus aditibus claustris fienestris ita uti /
clao fixsa et optima maximaque est h(abere) r(ecte) l(iceat) / [E]t si quis eam domum partemve
quam quis [e]x [ea] / evicerit, q(uo) m(inus) Andueia Batonis e(ive) a(d) q(uem) e(a) r(es)
p(ertinebit) h(abere) p(ossidere) / u(suque) c(apere) r(ecte) l(iceat), qu[o]d ita licitum n[o]n erit,
t(antam) / p(ecuniam) r(ecte) d(ari) f(ide) r(ogavit) Andueia Batonis, fide promisit / Veturius
Valens. Proque ea do[mu patem] / [dim]idiam pretium CCC Vetur[ius V]alens // An[du]ei[a
Ba]tonis accepiss[e et] ab[ere se dixit] / Convenitq(ue) int[e]r eos, [uti] Veturius Va[lens pro ea] /
domo tribute usque as recensum dep[e]n[dat] / Act(um) Alb(urno) maiori pri(die) nonas Maias /
Qui[n]tillo et Prisco co(n)s(ulibus) // … L. Vasidius V[i]ctor sig(navit) / T(iti) Fl(avi) Felicis /
M(arci) Lucani Melioris / Platoris Carpi / T(iti) Aureli Prisci / Batonis Annaei / Veturi Valentis
venditoris // … .
No. 62. AE 2003, 1488; ILD 398.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) D/asas L[o]/ni col/legi(i) S/ardiate(nsium) / d(onum) d(edit).
No. 63. CIL III TC III; IDR I 33.
x centum quadraginta sortis et eorum / usuras ex ea die sing(ulas) centesimas, quandiu /
abstinuerit, id utrumque probos recte dari / f(ide) r(ogavit) Anduenna Batonis, d(ari) f(ide) sua
promisit / Iulius Alexander: quos eae redder debe/bit, qua die petierit, cum usuries s(upra)

237
s(criptis) / Id utrumque sorte et usuras probos rec/te dari fide rogavit Anduenna s(upra) s(cripta) /
dari fide sua promisit Iulius / Alexander. / Actum Deusar(a)e XII kal(endas) Iulias / Rustico II et
Aquilino co(n)s(ulibus) // … Iul(ius) Max [---] / Luci [---] / ureli S[---] / [---] Veri[---] / Va [---] si
[---] / I [---] Nicomi [---] / x centum [qua/draginta] / Iul. Alexandri / [---] //… .
No. 64. CIL III TC II; IDR I 32.
[---] [Epi]cadus [---] rtor [----] quo [---] ha [---] Cerd(?)onis donec amn [---] Actum
Alburno maiori XV [kal.] [---] // [Quinti]llo et Prisco co(n)s(ulibus) / XV kal(endas) / [Andu]eia
Batonis f(?)ide / [---] / c(?)edit [---] / [---] ti / prest [o sit?] [---] m / Apu(l) Cerialem / augebi [---]
/ [---] pici [Felicis?] / Maxsimi Veranis / Servilius C(a?)ssi / Epicadi [---] / debitoris / Iuli
Macedonis fideiussoris.
No. 65. CIL III TC XVII; IDR I 48.
[Po]ntiano [et] Rufino co(n)s(ulibus) VIII Idus Februarias Valerius Firmus / s[cripsit
rogatus ab] Verzonis Beusantis quod di [---] s nu [---] / [---] Beusantis iure [---] agro gra [---]
quod [---] / [---] suos feren [---] retio Dasius Verzonis [---] in [---] os c [---] / [---] r [---] i [---] id
[---] n [---] / ex viro gra [---] ide [---] x viginti [---] q [---] / gro gra [---] Beusantis [---] f [---] /
fere [---] [Al]burno maiori [---].
No. 66. CIL III TC VI; IDR I 36.
Maximus Batonis puellam nomine / Passiam, sive ea quo alio nomine est, an (circiter
p(lus) m(inus) empta sportellaria)/norum sex emit mancipioque accepit / de Dasio Verzonis
Pirusta ex Kaviereti[o] / x ducentis quinque. / Iam puellam sanam esse a furtis noxique / salutam,
fugitivam erronrm non esse / praestari. Quot si qui seam puellam / partemve quam ex eo quis
evicerit, / quominus Maximus Batonis quo/ve ea res pertinebit habere possi/dereque recte liceat,
tum quanti / ea puella empta est, tam pecuniam / et alterum tantum dari fide rogavit / Maximus
Batonis, fide promisit Dasius / Verzonis Pirusta ex Kaviereti. / Proque ea puella, quae s(upra)
s(cripta) este, x ducen/tos quinque accepisse et habere / se dixit Dasisu Verzonis a Maximi
Batonis. / Actum Karto XVI k(alendas) Apriles / Tito Aelio Caesare Antonino Pio II et Bruttio /
Praesente II co(n)s(ulibus). // … Maximi Veneti principis / Masuri Messi dec(urionis) / Anneses
Andunocnetis / Plani Verzonis Sclaietis / Liccai Epicadi Marciniesi / Epicadi Plarentis qui et
Mico / Dasi Verzonis ipsius Venditoris.

238
No. 67. CIL III TC IX; IDR I 40.
Laelia[no] et [Pa]store co(n)s(ulibus) X.. k[a]l[endas] Novembr(es) Adiutor Macari
scripsi rogatus / [co]ram ipso pra[e]senti L(ucio) Ulpio Valerio, quia s[e] litteras scire negavit, it
q[uos] di/xit se loca[sse] et locavit Socrationi S[o]c(r)atis [op]eras sua ex [ha]c [d]ie in i[dus] /
sequentes anno uno x [sept?]aginta. Mer[c]edes suis tem[poribus solv]entu[r] / Quas opers sanas
valentes [ede]re debebit [---] / inpedierit [---] [d]ebe[bit] [---] dis/[c]edere vel cessare [---] /
cessatis [---] / [aut?] [---] / A [ct. A]l[b.] ma[iori].
No. 68. CIL III TC X; IDR I 41.
[Macri]no et Celso co(n)s(ulibus) XIII kal(endas) Iunias Flavius Secundinus scripsi
rogatus a Mem/io Asclepi, quia se lit[ter]as scire negavit, it quod dixsit se locas[se] et locavit /
operas s[ua]s opere aurario Aurelio Adiutori ex ha[c] die [in] idus Novembres / proxsimas [x
se]ptaginta liberisque x [HS Mer]c[ede]m per [t]empora accipe[re] / debebit. Qu[as] operas sanas
v[ale]ntes [ed]e[re] debebit conductori [s(upra) s(cripto)] / Quod si invito condu[c]tore decedere
aut c[e]ssare volue[rit dare] / debebit in dies singulas [H]S V num(mos) (a)ere actus[s(is)]
c[ond]uct[or]i. [Si laborem] / fluor inpedierit, pro rata c[o]nputare de[bebit c]onduc[tor si
t]empo/re peracto mercedem sol[v]endi moram fecerit, ead[em] p[oena] / tenebitur exceptis
cessatis tribus. / Actum Immenoso maiori. / Titus Beusantis qui et Bradua / Socratio Socrationis /
[M]emmius Asclepi.
No. 69. CIL III TC XI; IDR I 42.
[---] / [Mar?]cus scripsi per [---] m Restitutum agnom(ine) / Senioris quia se litter[a]s
scire negavit fatetu[r] / se locasse et [l]oca[v]it oper[as s]uas opere auri oius / [---] quidquit opus
fuerit ex hac die in id[u]s / Novemb(res) proximas venturas Titus Beusantis qui et Bradua x
centum quinque. / Ex qua mer/cede a[d]huc in cesso accepit x viginti quin/qu[e]. Reliqua(m)
mercedem per tempora / acci[pe]re debebit. Quas operas sanas valen/tes edere debebit conductori
s(upra) s(cripto). Quod si / in[vit]o conductore a re cessa[b]it in dies / [---] .
No. 70. CIL III TC XXV; IDR I 38.
Cl(audius) Iulianus mil(es) leg(ionis) XIII G(eminae centuria) Cl(audi) Mari emit
mancipio/que accepit mulierem nomine Theudotem, sive ea / quo alio nomine est, n(atione)
Creticam, apochatam pro uncis / duabus, x quadriginta viginti de de Cl(audio) Phileto / f(ide)
r(ogato) Alexandro Antipatri. / Eam mulierem sonam traditam esse emptori s(upra) s(cripto): et si
/ qui seam mulierem, q(ua) d(e) a(gitur), partemve quam quis ex ea / quid evicerit, q(uo)m(inus)

239
emptorem s(upra) s(criptum) eumve at quem / ea res pertinebit, uti frui habere possidereque recte
/ liceat, tunc, quantum id erit, quot ita ex ea quit / evictum ablatunve fuerit, sive quot ita licitum /
non erit, tantam pecuniam probam recte dari f(ide) r(ogavit) / Cl(audius) Iulianus mil(es) s(upra)
s(criptus), d(ari) f(ide) p(romisit) Cl(audius) Philetus. / Id fide sua esse iussit Alexander
Antipatri. / Inque ea mulierem, quae s(upra) s(cripta) est, pretium eius x CCCCXX / accepisse et
habere se dixit Cl(audius) Philetus a Claudio / Iuliano mil(ite) s(upra) s(cripto) / Act(um)
canab(is) leg(ionis) XIII G(eminae) IIII nonas Octobres Bradua / et Varo co(n)s(ulibus) // …
Val(eri) Valentis g. xiii g. / Cn. Vari Aae / Ael(i) Dionysi vet(erani) leg(ionis) / Paulini [---] /
Iul(i) Victorini / ΑΛΔΥΑΝΓΡΔΗ / ΑΝΣΗΠΑΣΡΗ / ΢ΔΚΟΓΟ ΑΤΚ/ΣΟΡ ΢ΔΓΝΑΗ / Cl(audi)
Phileti venditoris ibsius// … .
No. 71. CIL III TC V; IDR I 35.
x LX q(ua) d(ie) p(etierit), p(robos) r(ecte) d(ari) f(ide) rogavit Iul(ius) Alexander, dari
f(ide) p(romisit) / Alexander Cari, et se eos x LX, qui s(upra) s(cripsi) s(unt), mutuos / numeratos
accepisse et debere se dixit. / Et eorum usuras ex hac die in dies XXXƆI / dari Iul(io) Alexandro
e(ive) a(d)q(uem) e(a) r(es) p(ertinebit) f(ide) r(ogavit) Iul(ius) Alexander / dari f(ide) p(romisit)
Alexander Caricci // Id fide sua esse iussit Titius Primitius d(ie) s(upra) s(cripta) s(ortem) / cum
u(suris) r(ecte) p(robe) s(olvit) / Act(um) Alb(urno) maiori XIII k(alendas) Novembr(es) /
Rustic(o) II et Aquilino co(n)s(ulibus) // … / L(uci) Vasidi Vi[c]toris / [---]ctati[---]as / Batonis
Pr[---]vi Tovetis / Titius Primitius / Alexander Caricci i[p]/sius debitori[s].
No. 72. AE 1978, 679; IDR III/3, 412.
D(is) M(anibus) / Alexand/er Gai vix(it) / an(n)os XXXX / p(osuit) Gaius filius.
No. 73. IDR III/3, 394.
[I(ovi) O(ptimo)] M(aximo) / [------] / [------] / A(?)OS Am/onius M(---) / et fil(ii?) sui(?)
No. 74. CIL III 1272; IDR III/3, 424.
D(is) M(anibus) / Gai(o) Val(erio) / Viatori / an(norum) XVI / And(es) Titi / et Val(eria)
Teren(tia) / fil(io) b(ene) m(erenti) p(osuerunt).
No. 75. CIL III TC I; IDR I 31.
Descriptum et recognitum factum ex libello, qui propositus / erat Alb(urno) maiori ad
statione Resculi, in quo scriptum erat / id quod i(nfra) s(criptum) est. / Artemidorus Apolloni
magister college Iovis Cerneni et / Valerius Niconis et Offas Menofili questores college eius/dem
posito hoc libello publice testantur: / ex collegio s(upra) s(crypto), ubi errant ho[m](ines) LIIII,

240
ex eis non plus / remasisse ad Alb(urno) quam quot h(omines) XVII: Iulium Iuli quoque /
commagistrum suum ex die magisteri sui non accessisse / ad Alburnum neq(ue) in collegio:
seque eis qui pre/sentes fuerunt rationem reddedisse et si quit / eorum abuerat reddedisset sive
funeribus: // et cautionem suam, in qua eis caverat, recepisset: / modoque autem neque funeraticis
sufficerent / neque loculum aberet neque quisquam tam magno / tempore diebus, quibus legi
continetur, convenire / voluerint aut conferre funeraticia sive munera: / seque i[d]circo per hunc
libellum publice testantur, / ut, si quis defunctus fuerit, ne putet se colle/gium abere au tab eis
aliquem petition/nem funeris abiturum. / Propositus Alb(urno) Maiori V idus Febr(uarias)
imp(eratore) L(ucio) Aur(elio) Vero III et Quadrato co(n)s(ulibus). / Act(um) Alb(urno) maiori //
… L(uci) Vasidi Victoris / C(ai) Secundini Legitimi / Stertini Rustici / Aeli Platoris Geldonis / [--
-] / Ulpi Felicis / Septembris Platoris // … .
No. 76. CIL III 1261; IDR III/3, 396.
Lib(ero) Patr(i) / sacrum / Atrius Ma/ximi v(otum) l(ibens) m(erito) / s(olvit).
No. 77. CIL III TC XIV; IDR I 45; ILD 62.
Actum cor [---] m [--] / qu [---] est in m [---] [int]ulerunt / partes [---] [Bra]dua Beusantis
[spopondit] [---] anum [---] erit / ab Ael(io) Fortunato et socis [---] quae [---] / debeb[it] [---]
Plarentis [---] nem [---] p[unci]am / [---] semiunciam / [---] [B]ato Liani(?) p. unciam qu [---] [p.
u]unciam / Aurel(i-) Sil [---] Flavius [---] / [Qu]as [---] / [---] [de]bebunt pr [---] / [---].
No. 78. AE 2003, 1503; ILD 411.
Dib(us) Artanis / Bato Sec/undi / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 79. AE 1990, 844; ILD 378.
Terrae / Matri / Batoni/anus pos(uit) / v(otum) l(ibens) m(erito).
No. 80. CIL III TC VII; IDR I 37.
Dasius Breucus emit mancipioque accepit / puerum Apalaustrum, sive is quo alio nomine
/ est, n(atione) Grecum, apocatum pro uncis duabus / x DC de Bellioco Alexandri, f(ide) r(ogato)
M(arco) Vibio Longo esse / Eum puerum sanum traditum furtis noxaque / solutum, erronem
fugitium caducum non esse / prestari; et si quis ex eo eviderit, q(uo) m(inus) / uti frui habere
possidereq(ue) recte liceat: / tunc quantum id erit quod ita ex eo evictum fuerit // duplam /
t(antam) p(ecuniam) p(robam) r(ecte) d(ari) f(ide) r(ogavit) Dasius Breucus, d(ari) f(ide)
p(romisit) / Bellicus Alexandri. Id[em] fide sua esse / iussit Vibius Longus. / Proque eo puero,
q(ui) s(upra) s(criptus) est, pretium, / eius x DC accepisse et habere se dixit / Bellicus Alexandria

241
Dasio Breuco. / Act(um) kanab(is) leg(ionis) XIII g(emine) XVII kal(endas) Iunias / Rufino et
Quadrato co(n)s(ulibus). // … / Appi Proculi vet(erani) / leg(ionis) XIII g(eminae) / Antoni
Celeris / Iul(i) Viatoris / Ulp(i) Severi/ni / L(uci) Firmi Primiti/vi / M(arci) Vibi Longi /
fideiussor(is) / Bellici Alex[a]n/dri venditor(is) // … .
No. 81. ILD 366.
Beucu[s].
No. 82. Ciongradi et alii 2008, Kat.1.
D(is) M(anibus) / Dasas Liccai / D(elmata) k(astello) Starvae / vixit an(nis) XXXV /
pos(uerunt) Beucus / Sarius et Da[---] / [---]i heredes b(ene) m(erenti).
No. 83. AE 2003, 1497; ILD 408.
Lib(ero) et Libe(rae) / ex vot(o) / Beucus / Dasant(is).
No. 84. AE 2003, 1483; ILD 392.
Beucus Dae/ici ara(m) Ve/neri / vo(tum) s(olvit).
No. 85. AE 2003, 1494; ILD 404.
Merc(urio) sac(rum) / [---]AT / Beuc(us?) Sut(tinis?) / v(otum) l(ibens) s(olvit).
No. 86. CIL III 7824; AE 1944, 18; IDR III/3, 389.
Iano Gem(ino) / Ael(ius) Baeb(ius) et / Beus(as) Plato(ris?) / v(otum) s(olverunt)
l(ibentes) m(erito).
No. 87. CIL III 1266; AE 2004, 1182; IDR III/3, 418.
D(is) M(anibus) / Cassiae Pere/grinae Integ[r]a[e] / vix(it) an(nos) XXVII f(ecit) Bi/sius
Scenob(arbi?) Sard(ias) / coniug(i) b(ene) m(erenti).
No. 88. AE 1990, 831; ILD 363.
Maelanto/nio Dasas / e(t?) Dazurius / pro salutae(!) / Maniatium / v(otum) s(olverunt)
l(ibentes).
No. 89. CIL III 1262; IDR III/3, 417.
[D(is) M(anibus)] / Avilliae Pietatis / domo Aeq(uo) / vix(it) annis / XXXX Dasa /
Suttinis / coniug(i) piiss(imae) / f(aciendum) c(uravit).
No. 90. AE 2003, 1504; ILD 388.
Ianus / Dasas V/erzo(nis) et Nevato / Impla(i).
No. 91. AE 2003, 1498; ILD 409.
Terrae / Matri / ex voto / Dasius Sta(---) / q(ui et)(?) Durius.

242
No. 92. AE 1965, 42; IDR III/3, 386.
Dassius / Deanae / et conli [---].
No. 93. AE 1944, 23; IDR III/3, 399.
Γεκήκη/ρηος Αρδ/αθεη Dε/ὶ Ναρεσ/ῶ eὐxή/σ.
No. 94. AE 1944, 23; IDR III/3, 409.
Déivn Do/ianou e/ὐxή/σ Dε/ὶ Sittakv/mikῶ.
No. 95. Beu-Dachin 2003, I.
Asclepio / Aug(usto) sacr(um) / Fronto / Plarentis / d(onum) d(edit) coll(egio).
No. 96. AE 2003, 1501; ILD 412.
Apto Del/m(atarum) sacrum / Purtus / et German/us / v(otum) s(olverunt) l(ibentes).
No. 97. Ţentea, Voişian (sub tipar).
Silvano / Domesti(co) / Helius / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 98. IDR III/3, 405.
Silvano / Aug(usto) sacr(um) / Hermes / Myrini / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 99. AE 1990, 846; ILD 380.
Nimp(h)is / sacru(m) / Implaiu/s Sumel(etis) / v(otum) s(olvit) l(ibens).
No. 100. CIL III 7823; IDR III/3, 392; ILD 357.
I(ovi) O(ptimo) Max(imo) / Implaius / Linsanti / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 101. CIL III 1269; AE 2006, 1108; IDR III/3, 421.
D(is) M(anibus) / Plaetoria / Maxima / vixit an(nos) III / Lavius Ver/zon(is) neptiae
b(ene) / m(erenti) p(osuit).
No. 102. AE 2003, 1505; ILD 399.
Iano Ge/m(ino) Lonius Tiz/ius Celsi / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 103. CIL III TC XIII; IDR I 44.
Inter Cassium Frontinum et Iulium / Alexandrum societas dani[st]ariae ex / X kal(endas)
ianuarias q(uae) p(roximae) f(uerunt) Pudente e[t] Polione co(n)s(ulibus) in / prid[i]e idus Apriles
proximas venturas ita conve/n[i]t ut quidq[ui]d in ea societati ab re / natum fuerit lucrum
damnumve acciderit, / aequis portionibus s[uscip]ere debebunt. / In qua societate intuli[t Iuli]us
Alexander nume/ratos sive in fructo x [qu]ingentos et Secundus / Cassi Palumbi servus a[ctor]
intuluit [---] ducentos / pr [---] tin [---] / sexaginta septem [---] s [---] c [---] um [---] s // [---] ssum
Alburno [---] d[ebe]bit. / In qua societ[ate] si quis d[olo ma]lo fraudem fec[isse de]/prehensus

243
fue[rit], in a[sse] uno x unum [---] / [denarium] unum x XX [---] alio inferred deb[ebi]t / et
tempore perac[t]o de[duc]to aere alieno sive / summam s(upra) s(criptam) s[ibi recipere sive] si
quod superfuerit, / divider d[ebebunt]. Id d(ari) f(ieri) p(raestari)que stipulates est / Cassius
Frontin[us, spopon]dit Iul(ius) Alexander. / De qua re dua paria [ta]bularum signatae sunt / [Item]
debenture Lossae x L, quos a socis s(upra) s(criptis) accipere debebit. / [actum Deusa]re V
kal(endas) April(es) Vero III et Quadrato co(n)s(ulibus). // … [---] .
No. 104. CIL III TC XII; IDR I 43.
Vero III et Quadrato co(n)s(ulibus) IIII kal(endas) Iunias / x quinquaginta L commendatos
Lupus Ca/rentis dixit se accepisse et accepit a Iulio / [Al]exandro, quos si redder deb[e]t / sine
ulla controversia. / Actum Albur[no] maiori [---].
No. 105. AE 2003, 1502; ILD 400.
Apollini / Piruneno / sac(rum) Mac/rianus Surio(nis) / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 106. CIL III 1270; IDR III/3, 423.
D(is) M(anibus) / Planio B/aezi qui / et Magis/tro vix(it) a(nnos) / L Maxima / c(oniugi)
b(ene) m(erenti).
No. 107. CIL III 1268; IDR III/3, 420.
D(is) M(anibus) / Maximae / Luri vixit / ann(os) XXV / Rufus et / Tertia fil(iae?) /
piissim(ae) / [------].
No. 108. AE 1944, 20; SEG XXV 825; IDR III/3, 432.
Mύrvn / Deὶ Kim/istenῶ / eὐxήn.
No. 109. Beu-Dachin 2003, II.
Dianae / sac(rum) / et omni/bus dis / p(ro salute?) k(astellanorum) Man(iatium) /
Nev(ato?) Lad(i?).
No. 110. AE 2007, 1201; Ciongradi et alii 2008, Kat.2.
D(is) M(anibus) / Panenti / Bizonis f(ilio) / Del(matae) k(astello) Starva(e) vix(it) /
an(nos) XXV Plator / Scenobarb(i) nepoti b(ene) / m(erenti) p(osuit).
No. 111. AE 1944, 21; IDR III/3, 387.
Dianae / Aug(ustae) / Panes E/picadi / qui et Sutti/us / d(ono) d(edit).
No. 112. AE 1960, 236; IDR III/3, 384.
Apollini / Aug(usto) sac(rum) / Panes N/[o]setis / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).

244
No. 113. AE 2003, 1499; ILD 410.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / ex voto / Panes Sta/gilis / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 114. AE 2003, 1511; IDR III/3, 402; ILD 358.
Silvan(o) / Pla(---) Bao/tius et / col(l)egi(um) / d(onum) d(ederunt).
No. 115. AE 1960, 235; IDR III/3, 403.
Silvano / aram p/osuit Va/rro Scen(i?) / cot(!) prom(iserat?) / collegi(o?) Aeli(us) Be[---].
No. 116. CIL III 1271; IDR III/3, 422.
D(is) M(anibus) Platino/nis Verzo/nis k(astello?) Anso / vix(it) ann(os) / LIIII Rufus /
Platoris / con(iugi) k(arissimae) p(ro) p(ietate) f(aciendum) c(uravit).
No. 117. AE 2003, 1481; ILD 389.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / sac(rum) / Platius.
No. 118. AE 2003, 1487; ILD 396.
Platius / Dasantis / Genio / Sardiate(nsium) / d(o?)n(um?).
No. 119. AE 2003, 1482; ILD 391.
Platius / Turi / Iovi / Depulso/rio / v(otum) s(olvit).
No. 120. AE 2003, 1486; ILD 395.
Apollini / sacr(um) / Plator / Implai / d(onum) d(edit).
No. 121. AE 2003, 1479; AE 2006, 1102.
Mercu(rio) / Plator / Implei(!) / v(otum) s(olvit) l(ibens) l(aetus) m(erito).
No. 122. CIL III 7821; IDR III/3, 383.
Apollini Pla/tor Panen/tis ex [v]oto / castellanis / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 123. AE 2003, 1492; ILD 402.
Fortun(ae) / Aug(ustae) sac(rum) / Plator Sar(---) / v(otum) s(olvit) l(ibens).
No. 124. CIL III 12564; IDR III/3, 404.
Silv/[v]an(o) / Rufi(nus?) / Sten(natis?) / d(onum) d(edit).
No. 125. CIL III 7828; IDR III/3, 408.
Sameccus / [---]OVI / [Sil(vano)] D[ome]sti/[---].
No. 126. AE 1944, 24; IDR III/3, 388.
Genio co/llegi(i) k(astello) Ba/ridust[a(rum)] / Seneca Bi/sonis d(ono) d(edit).
No. 127. AE 1990, 845; ILD 379.
Neptuni / sacrum / Surio S/umelet(is) / v(otum) s(olvit) l(ibens).

245
No. 128. AE 2003, 1506; ILD 390.
Lib(ero) Patri / Suttis Pa/nentis f(ilius) / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 129. AE 1990, 843; ILD 377.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Tritio Gar(---) / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 130. IDR III/3, 405a.
Silvano / Silvestri / s(a)c(rum) / Varro Titi / p(o)s(uit).
No. 131. AE 2003, 1495; ILD 405.
Apollini sacr(um) / Verso Das/antis qui / Veidavius / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 132. CIL III 7825; IDR III/3, 393.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / sacr(um) / Ve(r?)z(o?) Pant(onis?) / v(otum) s(olvit) l(ibens)
m(erito).
No. 133. AE 2003, 1485; ILD 394.
Mercur/eo sac(rum) / Verzo P/latoris / posuit / d(onum) d(edit).
No. 134. CIL III, 7835=1301b; ILS 4299; IDR III/3, 299.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) D(olicheno) et / deo Com/mageno(rum) / Aurel(ius) / Marinus
/ et Adde / Barseme/i et Ocea/nus So/cratis sa/cerdotes / v(otum) l(ibentes) p(osuerunt).
No. 135. CIL III 1324; IDR III/3, 342.
I(nferis)(?) D(is) M(anibus) / Asclepius (qui) / et Asclep(iades?) / cives Bithi/num(!)
vix(it) an(nos) XXX / Affia coniunx / b(ene) m(erenti) p(osuit).
No. 136. IDR III/3, 341.
D(is) M(anibus) / Al[e]xandrian(us) / civ[i]s Bithynus / v[i]x(it) ann(os) LXV / Tatius
Lucius vix(it) an(nos) XXX / Antoninus Iulius / Lucilianus fratres / patri et fratri et / Lucia mater
/ b(ene) m(erentibus) p(osuerunt).
No. 137. AE 1971, 382; IDR III/3, 326.
Silvano / Domes/tico On[e]/simus p[o]/sui.
No. 138. AE 1965, 31; IDR III/4, 45.
Dian(a)e / ara(m) po/sivit(!) / Marti/nus vo/tu(m).
No. 139. CIL III, 7813; IDR III/5, 523.
[D(is)] M(anibus) / [---]is Diofan/[is? ---] / [---].
No. 140. CIL III 1107.
Soli Invic/to votum / Ἡιίῳ ἀληθήηῳ / eὐxήn ἀλέζε/θελ / Αβεδαιιαζ.

246
No. 141. CIL III 7791; IDR III/5, 223.
[------] / [Deo?] Co[mmag(eno)?] / [s]ac(rum) per An/tiochu(m) sa/cerdos(!) / loci.
No. 142. CIL III, 1237; IDR III/5, 538.
Ingenu(u)s / Gai v[i]xi[t] an(nis) / LXXV Gaius [et] / Apol(l)odo[rus] / po(suerunt) p(atri)
car(issimo).
No. 143. CIL III, 1033; IDR III/5, 113.
I(ovi) O(ptimo) / Bussu/maro / Atpati/nius Rufi / v(otum) l(ibens) [s(olvit)] m(erito).
No. 144. CIL III, 1112; IDR III/5, 272.
Invicto / Mythir/ae Chr/estion / v(otum) s(olvit).
No. 145. AE 1991, 1340; IDR III/5, 386.
C(h)restus Z[o]/ili / ex voto / pro filio De/mosthene / te(stamento?) l(ibens) m(erito)
s(olvit).
No. 146. CIL III 1192; IDR III/5, 521.
Crescenti / Platoris / fi[l(io)] v(ixit) an(nis) / XXXV / Vibius Ru/fi[n]us si[g(nifer)] /
leg(ionis) XIII g(eminae) / h(eres?) f(aciendum) c(uravit).
No. 147. CIL III 7800; IDR III/5, 522.
Dasa(n)ti [S]ceno/barbi eq(uiti) alae / Ba[t]avorum / ex n(umero) sing(ularium)
st[ip(endiorum)] / V[a]n(norum) XXXI Bers(ius) / [I]ngenu(u)s de[c(urio)] / ex n(umero) eodem
(h)er/res(!) posuit.
No. 148. CIL III 1113; IDR III/5, 273.
Invicto / Mythrae / Diosco/rus Marci / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 149. CIL III 1120; IDR III/5, 274.
Deo invicto Mithr(a)e / Euhemerus ex voto / posuit.
No. 150. AE 1998, 1078; AE 1999, 1294; IDR III/5, 707; ILD 459.
Farna/can(e)s(?) Ga[i] / Mart[i] / d(ono) d(edit) [d(edicavitque)].
No. 151. IDR III/5, 90.
Herculent[i] / Gorgias Po/sidonius e[x] / visu p(osuit).
No. 152. CIL III 1240; IDR III/5, 535.
[D(is)] M(anibus) / [Her?]clianus / [--]CI HI vix[i]t / [an]n(is) XI Lais(?) / [f(ilio)? be]ne
m(erenti) p(osuit) / [h(ic) s(itus) e(st)].

247
No. 153. CIL III 7781; CIG 6813b; IDR III/5, 355.
Ἡlίῳ ἀneikήtῳ Ὲrmῆς Gorgίou ἀnέζεke.
No. 154. AE 1972, 487, 2; AE 1910, 152; IDR III/5, 615.
D(is) M(anibus) / Zenon / Tarasi / miles n(umeri) / Germ(anicianorum) vix(it) an(nos) /
XXXIII Iulia / marito pien/tissimo.
No. 155. AE 1944, 35; IDR III/5, 324.
Iulius / quod / vover(at) / Silvan(o).
No. 156. IDR III/5, 548.
[D(is)] M(anibus) / [---] Iuve[na]/[lis] vixit [an]/[no]s XX[---] / [---].
No. 157. AE 1980, 744; IDR III/5, 549
[D(is)] M(anibus) / [--- Iu]venalis / [---]ICIV / [---]R C(?) For(o) Cl(audii) / [vixit ann(is)]
XXX / [---].
No. 158. CIL III 7779; IDR III/5, 268.
Devo(?) M(ithrae?) / vota / ret(t)uli / Lucanus.
No. 159. CIL III, 1253; IDR III/5, 614.
D(is) M(anibus) / Ursulus / vixit annis / XXIIII Lupu/la fratri b(ene) / m(erenti) pos(uit).
No. 160. AE 1911, 38; AE 1965, 31; IDR III/4, 45; IDR III/5, 53.
Dian(a)e / ara(m) po/sivit / Marti/nus vo/tu(m).
No. 161. AE 1914, 102; IDR III/5, 559.
D(is) M(anibus) / Mucatra / Brasi miles / n(umeri) Palmyren(orum) / Tibiscensium / vixit
annis XXXVIIII / Mucapor Mucatral(is) / heres contubern(ali) / carissimo posuit.
No. 162. CIL III 1195; IDR III/5, 558.
D(is) M(anibus) / Mucasenu/s Ce(n)sorini / aeques ex sin/gul(ari) co(n)s(ularis) vi/xit
annis XX / Rescuturme / Soi(a)e co(n)iux / pientissima / posuit / b(ene) m(erenti).
No. 163. IDR III/5, 562.
D(is) [M(anibus)] / Peregr[inus ---]/entis [---] / [---].
No. 164. CIL III 1144; IDR III/5, 326.
Silvano / sacrum / Philippus / ex viso / pos(uit).
No. 165. AE 1960, 376; IDR III/5, 276.
Invicto / Myt(h)ra Po/tinus ex / voto posu/it.

248
No. 166. AE 1964, 185; IDR III/5, 209.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Cimisteno / Primus et / Primianus / ex v[ot]o pos(uerunt).
No. 167. CIL III 12558; IDR III/5, 17.
(A)escula/peo / et (H)y/gi(a)e / Resti/tuta / [---].
No. 168. CIL III 7762; IDR III/5, 229.
Zeῦ Sar/dedεn/ῳ Ῥoῦfoς / Άntipὰ/tpou eὐ/xήn άnέy(εken).
No. 169. AE 1983, 818; IDR III/5, 567.
D(is) M(anibus) / Rufus D/iomedis / v(ixit) an(nos) L(?)V / [---].
No. 170. IDR III/5, 569.
D(is) [M(anibus)] / [Sa]turni[n]u[s] / [--- vi]x(it)] / a(nnos) X[---]? / h(ic)? s(itus)? e(st)?.
No. 171. CIL III 1243; IDR III/5, 571.
D(is) M(anibus) / Seccia Cupi/ti f(ilia) vix(it) an(nos) / LX fili(i) et / con(iux) b(ene)
m(erenti) p(osuerunt) / hi(c) s(ita) e(st).
No. 172. CIL III 7748; AE 1977, 654; IDR III/5, 39.
D[eo] B]ussu/mar[i]o/Senti/us ale/xand/ri / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 173. CIL III 1221; IDR III/5, 580.
[---] [Si?]siat[a?] Va/ussi fil(ia) Clau/dia Savaria / vixit annis / XXXV Iestin[i]us / Super
coniugi / bene merenti / h(ic) [s(ita) e(st)].
No. 174. AE 1993, 1339; IDR III/5, 346.
Sil(vano) sanc[to] / [---] Solon / ex vo(to) f(ecit) dedic[avitque] / [---] Kal(endas) [--] /
Pis(one) [et Iul(iano)?] co(n)ss(ulibus).
No. 175. CIL III 1197; IDR III/5, 585.
D(is) M(anibus) / Tutor Silvan[i] / eq[ue]s alae Bos[p(oranorum)] / ex n(umero)
Illyr(icorum) sti[p(endiorum)] / XXIII vix(it) ann(os) / XLIII h(ic) s(itus) [e(st)].
No. 176. CIL III 1247; IDR III/5, 597.
D(is) M(anibus) / Velleci(i) fil(ia) / Ursina v/ix(it) annos XII d(ies) / [---].
No. 177. IDR III/4, 127.
D(is) M(anibus) / Quinta Quinti / vix(it) an(nos) XL / Quintus Quinti / vix(it) an(nos)
XXX / posuerunt [---].

249
No. 178. AE 1995, 1297;IDR III/3, 438; ILD 330.
D(is) M(anibus) / Dules Maximi vix(it) / annis XLVII IVAL / AXIS annis [---] / ANIA
Nice coniu[---] / [---]lio [---] / [---] p(osuit)(?).
No. 179. CIL III 7724; IDR III/4, 185.
D(is) M(anibus) / Mavida E/picadi fil(ia) / vixit annis / XXXXV mar(itus) / conpari
pos(uit) h(ic) s(ita) e(st).
No. 180. AE 1992, 1472; AE 1994, 1488; ILD 440.
Aurel(ius) Vale(n)s sisq(uiplicarius) alae / Inlyri(corum)(!) vix(it) anni(s) XLV / Tzetzi
coniux con/iugi bene me(renti) p(osuit).
No. 181. CIL III 7895; IDR III/3, 6.
Diogenes / [l]apidarius.
No. 182. IDR III/4, 137.
[---] VII f(ilia) v(ixit) an(nos) XX / pos(uit) Clemens / Tyrani (filius) f(aciendum)
c(uravit) / b(ene) m(erenti).
No. 183. IDR III/4, 140.
D(is) [M(anibus)] / Finitus [---] / vi(xit) an(nos) [---] / f(ilius) (h)er(es) p(osuit) [---] / et
Supi[nus ---] / fil(ius) an[n(orum) ---].
No. 184. CIL III p. 1989, LXVII = CIL XVI 108; IDR I 16
… / Alae I Gallor(um) et Bospor(anorum) cui praest / Licinius Nigrinus / ex gregale /
Heptapori Isi f(ilio) Besso... .
No. 185. AE 1967, 401; IDR III/4, 133.
[Hermeros lap]idarius f(ecit).
No. 186. CIL III 12548; IDR III/4, 71.
Invicto / M(ithrae) Surus / v(otum) s(olvit) l(ibens).
No. 187. CIL III 961; IDR III/4, 98.
[D(is)] M(anibus) // [S]uadullus Titurs / [vix(it)] an(nos) LXXXXI f(ecit) fi(lius) p(atri)
b(ene) m(erenti).
No. 188. AE 1967, 405; IDR III/3, 220.
Silvanis et / Silvano Cam/pest(ribus) pro / sal(ute) Boceni(?) Fr/onto pater [p(osuit)].
No. 189. AE 1992, 1483; ILD 325.
Nymf/is Dece/balus Lu/ci posuit.

250
No. 190. CIL III 12572; IDR III/3, 238.
Libero Patri / et Lib(erae) Matri / Secundin(us) / v(otum) l(ibens) m(erito).
No. 191. AE 1967, 418; AE 1975, 720; IDR III/4, 279.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Eros / Zotici / sig(illarius?) v(otum) l(ibens) s(olvit).
No. 192. AE 1980, 732; IDR III/1, 2; ILD 174.
Victu(riae / Vatern(ius) / Cas(s)ian(us) / eq(ues) t(urmae) E[---] / N(umeri) S(urorum).
No. 193. CIL III 964; IDR III/4, 92.
Deo Sar/omando / Demetri/us Antoni / votum libe/ns posuit.
No. 194. CIL III 7872; IDR III/3, 176.
[D(is)] M(anibus) / [---]is Dassi / [---] n(umeri) Maur(orum) M(iciensium) / [---] vixit / [--
-] h(ic) s(itus) e(st).
No. 195. CIL III 1362; IDR III/3, 123.
Sil(vano) Dom(estico) / Catul/lus imm(unis) / v(otum) s(olvit) l(ibens).
No. 196. CIL III 7870; AE 2004, 1208; IDR III/3, 172.
D(is) I(nferis) M(anibus) / Ce(n)sorinus / im(a)g(inifer) [al(ae) Cam]pag(onum?)
stip(endiorum) / XX v[ix(it) ---]II evt / et(?) Valeria Cara / filia [--] et Augus(---) / eius [---].
No. 197. CIL III 1347; CIL III 7850; AE 2004, 1208; IDR III/3, 88.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Crisp(us) / Luci |(centurio) / coh(ortis) II Co[m(magenorum)]
/ v(otum) s(olvit).
No. 198. AE 1971, 399; IDR III/3, 111.
Minervae / Aug(ustae) et Gen(i)/o coh(ortis) II Fl(aviae) / Com(m)agen(orum) / Ianuarius
/ actar(ius) / v(otum) l(ibens) m(erito) [s(olvit)?].
No. 199. CIL III 1418; AE 1999, 1293; AE 2004, 1209; IDR III/2, 198a; IDR III/3, 65; ILD 245.
Dianae / sanctae / Potent(inus?) / numm(ularius?) / v(otum) s(olvit).
No. 200. AE 1903, 68; IDR III/3, 133.
Silva/no deo / aeterno / Quinti/anus d/ec(urio) alae / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 201. IDR III/3, 183.
D(is) M(anibus) / Quintus imag(inifer) a[lae? Cam?]/[pag?]on[um? ---] / [---].
No. 202. IDR III/3, 104.
L[i]bero / Patri / [R]ufus / [pr?]a[e?]f(ectus?) / [v(otum) s(olvit)] m(erito).

251
No. 203. AE 1980, 778; IDR III/3, 116.
[P]luton(i) / Rufus / praef(ectus) / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 204. AE 1944, 75; IDR III/3, 118.
Silvan(o) / Rufus / praef(ectus) / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 205. CIL III 8079; IDR III/4, 261.
Fronto Paulini f(ecit).
No. 206. CIL III 6277; IDR III/1, 39.
[---] Alexander et filius [---].
No. 207. AE 1988, 964; IDR III/4, 131.
Ex voto po(suit) Victo[rinus].
No. 208. CIL III 13778; AE 1972, 464; IDR III/2, 315.
Hilarus pro Al[exan]/[d]ro fratre deae Nem[esi] / [que]m periculo liberavit.
No. 209. AE 1976, 572; IDR III/2, 347.
Euhemer(us) pro salute Antonini / fili sui.
No. 210. SEG XXV 823; IDR III/2, 400.
Ὲnyάd[e] / Xrusokό[man] / Getikὴ xy[ὼn] / άmfikalύpte[i].
No. 211. AE 2006 1174.
Nemesi / Iunia Abasca(nti) / coniuncx(!) e[x] / visu / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 212. IDR III/2, 287.
Maro pro salut[e sua p(osuit)?].
No. 213. CIL III 13782; IDR III/2, 316.
[---] Mucian[us ---] / [--- e]x voto pos[uit].
No. 214. CIL III 7944; IDR III/2, 288.
[---] / Philotimus / pro se et suis / v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).
No. 215. IDR III/2, 212.
Priscus ex iusso / posuit l(ibens) m(erito).
No. 216. IDR III/2, 323.
[Deae? Ne]mesi Var[ius? ---] / [---? ex v]oto pos(uit) VA[---].
No. 217. CIL III 966; AE 2004, 1181; IDR III/4, 91.
D(is) M(anibus) / Cotu Successi f(ilia) / cives Norica vix(it) / an(nos) LV Cl(audius)
Latinus / posuit coniugi ben/e merenti h(ic) s(ita) e(st).

252
No. 218. AE 1988, 965; IDR III/4, 196.
Candia Maximi / vixit an(n)os LXXXX / (A)el(i)us(?) Talanus Du/gionis vix(it) an(nos)
LXX / t(itulum) p(osuit) fil(ius?) p(atri) et m(atri) / b(ene) m(erentibus).
No. 219. AE 1988, 966; IDR III/4, 197.
Dantica / Cusiona(?) / vix(it) an(nos) XX / tit(ulum) p(osuit) m(ater) f(iliae) b(ene)
m(erenti).
No. 220. AE 1988, 967; IDR III/4, 198.
D(is) M(anibus) / Sabina / Dasmeni vix(it) / an(nos) L posuit / Senecio co(n)iugi / b(ene)
m(erenti) et fili(i) / Prinada et / Suril(l)a et Surini(us) / et Sanilis posue/runt tit(u)lu(m) matri /
b(ene) m(erenti).
No. 221. CIL XVI 107; IDR I 15.
… / Coh(ortis) I Vindelicor(um miliariae) cui prae(e)st / L(ucius) Versinius Aper Hispell(o) /
expedite / Barsimso Callistenis f(ilio) Caes(area) / … .
No. 222. IDR III/1, 163; ILD 217.
D(is) M(anibus) / Brisanus Au/lusani miles co/[h(ortis) --- ].
No.223. IDR III/1, 167.
[D(is)] M(anibus) / N[e]ses Ierhei / [e(x)] n(umero) Pal(myrenorum) vixit / [a]n(nos)
XXV Ma/[l]chus et Ier/[heu]s f(ratri) b(ene) m(erenti) p(osuerunt).
No. 224. AE 1977, 699; AE 2006, 1108; IDR III/1, 168.
D(is) M(anibus) / Procu[la] / Batava [vix(it)] / an(nos) XXVI A[---] / [---].
No. 225. IDR III/1, 170; ILD 218.
[---] ex n(umero) Palmyren]orum v[ix(it) ann(is) ---] / [---] ex eis mili(tavit) anni[s ---] / [-
-- T]hemhes frat[ri ---] / [--- bene meren]ti pos(uit).
No. 226. CIL III 7725 = 962; IDR III/4, 94.
D(is) M(anibus) / Prima Macri / fi(lia) an(norum) L Secu/[nd---] / [---].
No. 227. AE 1963, 136; IDR II 143.
Castor ex voto / p(osuit).
No. 228. CIL III 13792; CIL III 14485; IDR II 137.
D(is) M(anibus) / Dasas / Capito(nis) / v(ixit) an(nos) LV[--?] / ipse(?) p[os(uit)] / h(ic)
e(st) s(itus).

253
No. 229. CIL III 1586; IDR II 51.
D(is) M(anibus) [s(acrum)] / Anto[nia] / Callis[te] / vixi[t] / ann(os) LX / Dioge[n(es)] /
Mosc[hi] / coniug[i] / b(ene) m(erenti) [p(osuit)].
No. 230. CIL III 14216, 8; AE 1897, 83; IDR II 45; ILD 62.
D(is) M(anibus) / Liccaius / Vinentis / mil(es) coh(ortis) III / camp(estris)
b(ene)f(iciarius) trib(uni) / mil(itavit) annis XIX / vix(it) annis XL / Linda Se/verus / h(eredes?)
b(ene) m(erenti) p(osuerunt?).
No. 231. CIL III, 14216 , 14; IDR II, 60.
[---] / [S]abina Labrio/nis v(ixit) a(nnos) L Sen/ecio Suri v(ixit) a(nnos) XX.
No. 232. AE 1963, 1; IDR II 158.
Dian(a)e Re/gina[e] / Dioscor(us) / Ianuari / et [[[---]]] / [[[---]]]I(?) con/tuber/nail[s] [e]x
/ votum / pos(uerunt).
No. 233. CIL XVI 75; IDR I 10.
… / Vexillatio Equitum Illyricor(um) / ex gregale / Eupatori Eumeni f(ilio) Sebastopol / et
Eteupatori f(ilio) eius et Eupateri f(ilio) eius / et Eumeno f(ilio) eius et Thrasoni f(ilio) eius / et
Philopatrae f(iliae) eius / … .
No. 234. CIL III 12532; AE 1959, 336; IDR II 611; ILD 162.
Gorgius / milis (h)ast/ari(us) / Cinedus / Candidus / INI(?)STR.
No. 235. AE 1988, 975; IDR III/4, 319.
Candidus Maximi.
No. 236. CIL III 8035; CIL III 1594; IDR II 349.
D(is) M(anibus) / Antonius / Nicanoris / [---].
No. 237. CIL III 1590a; CIL III 8029; IDR II 338.
Placidae / Reginae / eq(uites) v(oto) l(ibentes) p(osuerunt) / per Proculo(!) / princ(ipe) et /
[G]aio opt(ione).
No. 238. CIL III 1589; CIL III 8025; AE 1944, 62; IDR II 330.
I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / ex desi/g(natione) Ioncut(us) / [e]t Lonquina.
No. 239. AE 1977, 707; AE 1959, 318; IDR II 342.
[Deo Soli] Invicto / [pro salute su]a Phoebus eius / [numini] posuit.
No. 240. IDR II 346.
Transcriere cu caractere latine: NTNL „ TR „ TH[ „ L?]HY [„?] / RGYSBL.

254
No. 241. AE 1979, 508; AE 1966, 322; IDR II 202.
[Hercu]li Inv(icto) pro s(alute) / (Ma?)rinus et Iuli(anus?) p(osuerunt).
No. 242. AE 1959, 321; IDR II 198.
Deae placid[ae] / pro salute / Marcianae e[t] / Quintilian[i] / fil[iorum] / [---].
No. 243. AE 1974, 558; AE 1977, 716; IDR II 193.
[Apolli]ni et Herculi et Dianae Re[ginae ---?] / [--- Va]lens Domiti ex votu[m ---].
No. 244. CIL III p.886 XLIV; CIL XVI 110; RMD 47; IDR I 17.
… / Coh(ortis) I Ulpia(e) Britton(um miliariae) cui praest / L(ucius) Nonius Bassus
Picen(o) / ex pedite / Ivonerco Molaci f(ilio) Britt(oni)/ … .
No. 245. CIL III 8021; CIL III 1585; AE 1960, 339, 3; IDR II 134.
[---] / I(?)A(?)C(?)[---] / interfecta a latro(nibus) / et vindicata / Ulcudius Baedari / et
Sutta Epicadi / p(arentes) p(ientissimae) fil(iae) tit(ulum) p(osuerunt) / D(is) I(nferis) M(anibus)
Ulcudius / B(ae)dari v(i)xi(t) an(nos) L.
No. 246. RMD 27; IDR I 8.
… / Palmyrenis Sagittariis qui / sunt in Dacia Superiore sub / Iulio Severo civitatem
dediit / … / Perhev Athenatan f(ilio) / … .
No. 247. CIL XVI 90; IDR I 14.
… / Coh(ortis) II Gallor(um) Pa[nnonicae qui prae(est) / M(arcus) Aemilius B[---] /
exequit[e] / Auleno Her[---] / … .
No. 248. RMD 39; IDR I 13.
… / ex Numero equit(um) Illyricor(um) / ex gregale / Bitho Solae f(ilio) Besso / … .
No. 249. AE 1990, 860; RMD 148; ILD 10.
… / Coh(ortis) I Montanor(um) cui praest / Cornelius Felicior / ex pedite / M(arco)
Herennio M(arci) f(ilio) Polymitae Berens(i) / et Ianuario et Marcello f(iliis) eiu[s] / et Lucana
fil(iae) eius / … .
No. 250. IDR I 19.
… / Cohort(is) I Batavor(um miliariae) cui praest / Galeo Bellicus / ex pedite / Sexto
Busturionis f(ilio) Pann(onio) / … .
No. 251. CIL III p. 868 XXV; CIL XVI 57; IDR I 2.
… / Alae I Aug(ustae) Ituraeor(um) cui praest / C(aius) Vettius Priscus / ex gregale /
Thaemo Horati f(ilio) Ituraeo / et Nal f(ilio) eius et Antonius f(ilio) eius / … .

255
No. 252. Pferderdehirt 2004, no. 22; ILD 20.
… / Coh(ors) II Flavia Commagenor(um) cui praest / Ulpius Victor / ex equite / Zaccae
Pallaei f(ilio) Syro / et Iuliae Bithi f(iliae) Florentinae uxor(i) eius Bess(ae) / et Arsamae f(ilio)
eius et Abisalmae f(ilio) eius / et Sabino f(ilio) eius et Zabaeo f(ilio) eius / et Achilleo f(ilio) eius
et Sabinae fil(iae) eius / … .
No. 253. Eck, Pangerl 2008, no. 4.
… / Alae Hispanorum qui praest / G(aius) Fidus Q(uinti) f(ilius) Gal(eria tribu) Loreianus
/ ex gregale / Adiutori Psi f(ilio) [Be]sso / … .
No. 254. AE 2001, 2152; ILD 15.
… / [Coh(ortis) I Br]itt(onum) Aug(ustae) Nerv(ianae) [Pac(ensis)] / [cui praest ---] f(ilio)
Ulp[ia] Flo[---] / ex pedite / [---] Asclepiadis [f(ilio) ---] / [et ---] sio f(ilio) [eius] / [et ---] riae
fil(iae) e[ius] / … .
No. 255. Pferderdehirt 2004, no. 20; ILD 18.
… / Alae I Claud(iae) Gallor(um) Capiton(ianae) cui praest / C(aius) Paconius C(ai)
f(ilius) Arn(nensi tribu) Felix Carthagin(ensis) / ex gregale / Bolliconi Icci f(ilio) Icco Britt(ono) /
et Aprili f(ilio) eius et Iulio f(ilio) eius / et Aproniae fil(iae) eius et Victoriae fil(iae) eius / … .
No. 256. RMD 269; ILD 35.
… / ex Numer(o) e(quitum) Illyric(orum) / ex sesquipliciar(io) / Cocae Tyru f(ilio)
S(ardica) / … .
No. 257. AE 2001, 2150; RMD 351; ILD 14.
[Co]h(ortis) VIII Raetorum cui praest / L(ucius) Avianus [--]ratu[s] / ex ped[ite] /
Demuncio Avesso [--- f(ilio) Er]avisc(o) / et Primo f(ilio) eius et Su[---f(ilio) e]ius / et Potenti
f(ilio) eiu[s et --- f(ilio)] eius / et Comatum [f(ilio) eius] / … .
No. 258. ILD 32.
… / Coh(ortis) II Aug(ustae) Nerv[ianae ∞ Pacensis cui preafuit] / L(ucius) Volusius [---]
/ ex pe[dite] / Didae Cuttio L[--- f(ilio)] / et Diurpae Dotu[--- fil(iae) uxori eius] / et Iulio f(ilio)
[eius] / et Dimidusi fil(iae) [eius] / … .
No. 259. RMD 226; Pferderdehirt 2004, no. 16; ILD 12.
… / Coh(ortis) I Cretum saggitar(iorum) cu[i praest] / L(ucius) Vibius C(ai) f(ilius)
Quir(ina) M[---] / ex peditibus / [Ga]llioni Suadali f(ilio) Bo[io] / … .

256
No. 260. AE 2002, 1742; RMD 361; ILD 17.
… / [---] cui praest / [--- f(ilio) P]al(atina tribu) Felix Roma / [ex greg]ale / [---]oli f(ilio)
Besso / [et ---] fil(iae) eius / … .
No. 261. AE 2002, 1744; RMD 389; ILD 28.
… / [---] / ex pedi[te] / [---] Lucii f(ilio) [---] / [--- e]t Tarae f(ilio) et [---] / [---]e fil(iae)
eius e[t ---] / … .
No. 262. RMD 225; ILD 13.
… / [--- cui praest] / Cl? [---] / [---] Ti(berio) Claudio [---] / et Torquato [f(ilio) eius] / et
Dizalae f(ilio) ei[us] / et Torco f(ilio) eius / et Tertulae fil(iae) eius / et Quintae fil(iae) eius / … .
No. 263. AE 1950, 69; IDR II, 643.
[---]/ [---] N(?)e Herennia/[nu]s ex vis(u) p(osuit).
No 264. Eck, Pangerl 2011a, no. 1.
… / [a]lae I Aug(ustae) Ituraeor(um) cui pr[aest] / C(aius) Vettius Priscus / ex gregale /
Marsuae Calvi f(ilio) Azal(o) / et Antoniae Mahechi fil(iae) ux(ori) e(ius) Cap/r [---] / et Ingenuo
f(ilius) eius et Munno f(ilius) ei[us] / … .
No. 265. IDR III/1, 169.
D(is) M(anibus) / Temai / Dassi f(ilio) / an(norum) XX / [---].
No. 266. Eck, Pangerl 2011a, no. 2.
… / [a]lae I Asturum cui praest / Plavius Nonianus / ex gregale / [T]hiamponi Dexaei
Besso / … .
No. 267. Eck, Pangerl 2011b.
… / [co]h(ortis) I Hispanor(um) cui praest / M(arcus) Domitius Iustinus / ex equite /
Tullioni Vegeti f(ilius) Tungr(o) / et Ammaionae Aeconis fil(iae) uxor(i) eius Erav(iscae) / et
feroci f(ilio) eius et Viatori f(ilio) eius et Verno f(ilio) eius / … .
No. 268. IGB II 709; IDRE 329.
Γηθέβαιος Γηθεδοσ.
No. 269. CIL VI 16903; IDRE 70.
D(is) M(anibus) / Diuppaneus qui / Euprepes Sterissae f(ilius) / Dacus v(ixit) a(nnis)
XVIII / optumus sanctissiumus / pientissimus fidelissimus / sub hoc titulo situs est / P(ublius)
Atilius Philetus / karissimo suo b(ene) m(erenti) fecit.

257
No. 270. BE 1965, 257, 8; IDRE 331.
Θεῷ Καπρελῷ / Βαηοσδεης Γηδη / Δἰσηα Γηθεβαιη / Θηση Σαρα / εὐταρηζηή/ρηολ
ἀλέ/σεθαλ.
No. 271. CIL VIII 8562; IDRE 466.
D(is) M(anibus) s(acrum) / Fortunatus / qui et Dacus / v(ixit) a(nnis) XXII m(ensibus) X
d(iebus) XX / h(ic) o(ssa) t(ibi) b(ene) q(uiescant).
No. 272. CIL V 3647; IDRE 155.
Iuliae / Daciae / qu(a)e vixit / an(nis) XXII d(iebus) XVIII / [---]rmilla / filiae [---].
No. 273. RIB I 136; IDRE 199.
D(is) M(anibus) / Metti n/ation(e) / Geta / vixit / ann(os) XXXV / h(eres) p(osuit).

258
 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

ACD Acta classica Universitatis Debreceniensis, Debrecen.

ActaMN Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca.
ActaMP Acta Musei Porolissensis, Zalău.
AE L‟Année Épigraphique, Paris.
AIIA Cluj Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca.
AIIA Iaşi Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi.
AISC Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj-Napoca.
AJPh American Journal of Philology, Baltimore.
AMG Anuarul Muzeului din Gherla, Gherla.
ANRW Aufstieg und Niedergang der Römischen Welt, Tübingen.
Apulum Apulum, Alba Iulia.
Arch.Ért. Archaeologiai értesítő : a magyar régészeti és művészettörténeti társulat
tudományos folyóirata, Budapest.
AUCDC Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Seria Istorie – Serie nouă,
Bucureşti.
BAR (IS) British Archaeological Reports (International Series), Oxford.
BE Bulletin Épigraphique, Paris.
Britannia A Journal of Romano – British and Kindred Studies. Society for the
Promotion of Roman Studies, London.
CAH J. A. Crook, A. Lintott, E. Rawson (ed.), The Cambridge ancient history, vol.
IX, Cambridge, 1994.
CCA Cronica cercetărilor arheologice, Bucureşti.
Chiron Chiron. Mitteilungen der Kommission für Alte Geschichte und Epigraphik des
Deutschen Archäologischen Instituts, Münich.
CIG Corpus Inscriptionum Graecarum, Berlin.

259
CIL Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin.
CRAI Comptes rendus. Académie des inscriptions et belles-lettres, Paris.
Dacia (N.S.) Dacia - Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie; seria nouă
(N.S.): Dacia - Revue d'archéologie et d'histoire ancienne, Bucureşti.
EphNap Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca.
FIRA S. Riccobono et alii (ed.), Fontes iuris Romani antejustiniani, Firenze, 1940-
1943.
Historia Historia. Zeitschrift für Alte Geschichte, Stuttgart.
IDR Inscriptiones Daciae Romanae, Bucureşti – Paris.
IGB II G. Mihailov, Inscriptiones Graecae in Bulgaria repertae, II, Inscriptiones inter
Danubium et Haemum repertae, Serdica, 1968.
ILD C. C. Petolescu, Inscripţii latine din Dacia, Bucureşti, 2005.
JRA Journal of Roman Archaeology, Ann Arbor.
JRS Journal of Roman Studies, Cambridge.
Ktèma Ktèma: civilisations de l'Orient, de la Grèce et de Rome antiques, Strasbourg.
Latomus Latomus, Bruxelles.
LGPN A lexicon of Greek personal names, vol. I-V.A, Oxford, 1987-2010.
MEFRA Mélanges de l‟École française de Rome. Antiquité. Rome, Paris.
Nomenclator A. Mócsy, R. Feldmann, E. Marton, M. Szilágy, Nomenclator provinciarum
Europae Latinarum et Galliae Cisalpinae cum indice inverso, Dissertationes
Pannonicae, III, 1, Budapest, 1983.
OPEL B. Lörincz, F. Redö, Onomasticon Provinciarum Europae Latinarum, vol. I,
Budapest, 1994; B. Lörincz, idem, vol. II-IV, Wien, 1999-2002.
OR D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1978.
RB Revista Bistriţei, Bistriţa.
RE A. Paulys, Real-Encyclopädie der classischen Altertumswissenschaft. Neue
Bearbeitung, herausgegeben von G. Wissowa, Stuttgart.
RIB Roman inscriptions of Britain, Oxford.
RMD M. Roxan, P. Holder, Roman military diplomas, I-V, London, 1978-2006.
RMI Revista Monumentelor Istorice, Bucureşti.
RS M. H. Crawford, Roman Statutes, London, 1996.

260
SCIV(A) Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti.
SEG Supplementum Epigraphicum Graecum, Leiden.
ZPE Zeitscrift für Papyrologie und Epigraphik, Bonn.

261
 BIBLIOGRAFIE

Amm.Marc. Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri qui supersunt (ed.

J. C. Rolfe), London, 1950-.
Aristid. Or. P. Aelius Aristides, Orationes (ed. W. Dindorf), Hildesheim,
1964.
Augustin S. Aurelius Augustinus, De civitate Dei libri XXII (ed. E.
Hoffmann), New York – London, 1962.
Cic. Arch. Marcus Tullius Cicero, Pro Archia Poeta, (ed. N. H. Watts),
London, 1965.
Cic. Att. Marcus Tullius Cicero, Epistulae ad Atticum (ed. E. O. Winstedt),
London, 1970.
Cic. Bal. Marcus Tullius Cicero, Pro Balbo, (ed. R. Gardner), London,
1970.
Cic. Caec. Marcus Tullius Cicero, Pro Caecina, (ed. H. Grose Hodge), M.
Tullius Cicero, Works, vol. 13, London, 1966.
Cic. Off. Marcus Tullius Cicero, De Officiis (ed. W. Miller), London, 1975.
D.C. Dio Cassius, Historia Romana (ed. E. Cary), London, 1970-.
Dig. Corpus Iuris Civilis II-IV. Digestae (ed. O. Behrends, R. Knütel,
B. Kupisch, H. H. Seiler), Heidelberg, 1995-2005.
Gaius Gaius, Institutiones (ed. E. Seckel, B. Kuebler), Stuttgart, 1968.
Gell. Aulus Gellius, Noctes Atticae (ed. C. Hosius), Stuttgart, 1959.
Hdn. Herodian, Historiae (ed. C. R. Whittaker), London - Cambridge,
1969.
Inst. Corpus Iuris Civilis I. Institutiones (ed. O. Behrends, R. Knütel,
B. Kupisch, H. H. Seiler), Heidelberg, 1990.

262
NH Plinius Maior, Naturalis Historia (ed. W. H. S. Jones, D. E.
Eichholz), London, 2003-2006.
Plin. Pan. Plinius Secundus, Panegyricus (ed. W. Kühn), Darmstadt, 1985.
Sen. Apol. Lucius Annaeus Seneca, ΑΠΟΚΟΛΟΚΤΝΣΟ΢Η΢ (ed. R.
Roncali), Leipzig, 1990.
Strabo Strabo, ΓΔΟΓΡΑΦΗΚΑ (ed. G. Kramer), Berlin, 1852.
Suet. Suetonius, De vita Caesarum libri (ed. M. Ihm), Stuttgart, 1958.
Tac. Ann. Publis Cornelius Tacitus, Annalium ab excessu Divi Augusti libri
(ed. H. Furneaux), Oxford, 1896-.
Tit.Liv. Titus Livius, Ab Urbe condita (ed. R. Seymour Conway, C.
Flamstead Walters), Oxford, 1958-.
Ulp. Domitius Ulpianus, Liber Singularis Regularum (ed. P. Krueger),
Berlin, 1987.

Abbott, Johnson 1968 F. F. Abbott, A. C. Johnson, Municipal administration in the

Roman Empire, New York, 1968.
Alföldy 1965 G. Alföldy, Bevolkerung und Gesellschaft der römischen Provinz
Dalmatien, Budapest, 1965.
Alföldy 1966 G. Alföldy, Notes sur la relation entre le droit de cité et la
nomenclature dans l‟Empire Romain, Latomus, 25, 1966, 35-57.
Alföldy 1969 G. Alföldy, Die Personennamen in der römischen Provinz
Dalmatia, Heidelberg, 1969.
Alföldy 1974 G. Alföldy, Noricum, London – Boston 1974.
Alföldy 1988 G. Alföldy, The social history of Rome, Baltimore, 1988.
Alföldy 2005 G. Alföldy, Die Romanisation – Grundbegriff oder Fehlgriff?
Űberlegungen zum gegenwärtigen Stand der Erforschung von
Integrationsprozessen im Römischen Weltreich, în Z. Visy (ed.),
Limes XIX, Pécs, 2005, 25-56.
Alston 1994 R. Alston, Roman Military Pay from Caesar to Diocletian, JRS,
84, 1994, 113-123.
Anreiter 2001 P. Anreiter, Die vorrömischen namen Pannoniens, Budapest, 2001.

263
Antonescu 2000 I. Antonescu, Liberţii în societatea romană a secolelor I-II,
Constanţa, 2000.
Aparaschivei 2010a D. Aparaschivei, Oraşele romane de la Dunărea Inferioară
(secolele I-III P. Chr.), Iaşi, 2010.
Aparaschivei 2010b D. Aparaschivei, Quelques réflexions concernant l‟applicabilité
du droit latin dand les cités de la province Mésie Inférieure, în:
M. V. Angelescu, I. Achim, A. Bâltâc, V. Rusu-Bolindeţ, V.
Bottez (ed.), Antiquitas Istro-Pontica, Cluj-Napoca, 2010, 131-
138.
Arangio-Ruiz 1937 V. Arangio-Ruiz, Le contrat de vente en droit romain, Al Qanoun
Wal Iqtisad, 7, 1937, în Scritti di diritto romano, III, Camerino,
1977, 191-228.
Arangio-Ruiz 1958 V. Arangio-Ruiz, Responsabilità contrattuale in diritto romano,
Napoli, 1958.
Ardevan 1998a R. Ardevan, Civitas et vicus dans la Dacie romaine, în V. H.
Baumann (ed.), La politique édilitaire dans les provinces de
l‟Empire romain. II-ème – IV-ème siècles après J.-C., Tulcea,
1998, 45-56.
Ardevan 1998b R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998.
Ardevan 1999 R. Ardevan, Latin right or Roman citizenship? The case of the
Roman-Dacian towns, în J. Gonzalez (ed.), Ciudades privilegiadas
en el Occidente Romano, Sevilla, 1999, 295-303.
Ardevan 2004 R. Ardevan, Die Illyrier von Alburnus Maior, în H. Heftner, K.
Tomaschitz (ed.), Ad fontes! Festschrift für Gerhard Dobesch zum
fünfundsechzigsten Geburtstag am 15. September 2004, Wien, 2004,
593-598.
Ardevan 2006 R. Ardevan, Römische Bürger latinischer Abstammung in Dakien.
Einige Sonderfälle, Hungarian Polis Studies, 3, Debrecen, 2006,
117-133.

264
Ardevan, Crăciun 2003 R. Ardevan, C. Crăciun, Le collegium Sardiatarum à Alburnus
Maior, în C. Alonso del Real, P. Garcίa Ruiz, Á. Sánchez-Ostiz, J.
B. Torres Guerra (ed.), Urbs aeterna. Actas y colaboraciones del
coloquio internacional Roma entre la literatura y la historia.
Homenaje a la profesora Carmen Castillo, Navarra, 2003, 227-
240.
Ardevan, Wollmann R. Ardevan, V. Wollmann, Eine griechische Inschrift aus Ilişua
2006 (Dakien), în L. Mihăilescu-Bârliba, O. Bounegru (ed.), Studia
Historiae et Religionis Daco-Romanae, Bucureşti, 2006, 259-267.
Ardevan, Wollmann R. Ardevan, V. Wollmann, Câteva inscripţii descoperite la Ilişua,
2007 RB, 21/I, 241-253.
Ausbüttel 1982 F. M. Ausbüttel, Untersuchungen zu den Vereinen im Westen des
Römischen Reiches, Kallmünz, 1982.
Baillie Reynolds 1923 P. K. Baillie Reynolds, The troops quartered in the Castra
Peregrinorum, JRS, 13, 1923, 168-189.
Baillie Reynolds, P. K. Baillie Reynolds, T. Ashby, The Castra Peregrinorum, JRS,
Ashby 1923 13, 1923, 152-167.
Balla 1987 L. Balla, Questions de l‟histoire de la population dans la Dacie
romaine, ACD, 23, 1987, 67-70, în L. Balla, Studia Dacica.
Collected papers, E. Szabó (ed.), Debrecen, 2000.
Bariţiu 1883 G. Bariţiu, Raport asupra călătoriei la ruinele Sarmizegetusei şi a
informaţiilor adunate la faţa locului, în anul 1882, Analele
Academiei Române, 2, 7, secţ. 2, 1883, 221-230.
Bauman 2003 R. A. Bauman, Human rights in ancient Rome, London, New
York, 2003.
Bauman 2004 R. A. Bauman, Crime and punishment in ancient Rome, London –
New York, 2004.
Bărbulescu 1994 M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994.
Bărbulescu 1998 M. Bărbulescu, Dacia Felix, în M. Bărbulescu, D. Deletant, K.
Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucureşti,
1998, 50–91.

265
Bianchi 1997 E. Bianchi, Fictio iuris. Ricerche sulla finzione in diritto romano
dal periodo arcaico all‟epoca augustea, Padova, 1997.
Bickermann 1926 E. Bickermann, Das Edikt des Kaisers Caracalla in P. Giss. 40,
Berlin,1926
Behrends 1986 O. Behrends, Die Rechtsregelungen der Militärdiplome und das
die Soldaten des Prinzipats treffende Eheverbot, în W. Eck, H.
Wolff (ed.), Heer und Integrationspolitik. Die Römische
Militärdiplome als Historiche Quelle, Köln – Wien, 1986, 116-
166.
Bell 1947 H. I. Bell, The Constitutio Antoniniana and the Egyptean poll-tax,
JRS, 37, 1947, 17-23.
Beloch 1886 J. Beloch, Die Bevölkerung der griechisch-römischen Welt,
Leipzig, 1886.
Benario 1954 H. W. Benario, The dediticii of the Constitutio Antoniniana,
Transactions and Proceedings of the American Philological
Association, 85, Philadelphia, 1954, 188-196.
Beu Dachin 2003 E. Beu-Dachin, Două inscripţii votive inedite de la Alburnus
Maior, EphNap, 13, 2003, 187-193.
Bodel 2001 J. Bodel, Epigraphy and the ancient historian, în J. Bodel (ed.),
Epigraphic evidence. Ancient history from inscriptions, London –
New York, 2001, 1-56.
Bogdan-Cătăniciu 1991 I. Bogdan-Cătăniciu, Á propos de civitates en Dacie, EphNap, 1,
1991, 59-67.
Bogdan-Cătăniciu 1993 I. Bogdan-Cătăniciu, Despre apariţia oraşelor şi statutul acestora
în Dacia romană, EphNap, 3, 1993, 203-226.
Bogdan-Cătăniciu 2005 I. Bogdan-Cătăniciu, Á propos de civitates en Dacie, în M.
Mirković (ed.), Römische Städte und Festungen an der Donau,
Beograd, 2005, 135-144.
Braunert 1966 H. Braunert, ‹Ius Latii› in den Stadtrechten von Salpensa und
Malaca, în Römische Forschungen in Niederösterreich, V, Corolla
Swoboda dedicata, Graz-Köln, 1966, 68-83.

266
Breeze, Dobson 1976 D. J. Breeze, B. Dobson, Hadrian's Wall, London, 1976.
Bretone 1998 M. Bretone, Geschichte des römischen Rechts. Von den Anfängen
bis zu Justinian, München, 1998.
Brucia, Daugherty 2007 M. A. Brucia, G. N. Daugherty, To be a Roman. Topics in Roman
culture, Wauconda, 2007.
Brunt 1983 P. A. Brunt, Princeps and Equites, JRS, 73, 1983, 42-75.
Butcher 2003 K. Butcher, Roman Syria and the near east, London, 2003.
Campbell 1978 B. Campbell, The marriage of soldiers under the Empire, JRS, 68,
1978, 153-166.
Carreras Monfort 1996 C. Carreras Monfort, A new perspective for the demographic study
of Roman Spain, Revista de Historia da Arte e Arqueologia, 2,
Campinas, 1995-1996, 59-82.
Cels Saint-Hilaire 2001 J. Cels Saint-Hilaire, Citoyens romains, esclaves et affranchis:
Problèmes de démographie, Revue des études anciennes, 103, 3-4,
Paris, 2001, 443-479.
Cerami, di Porto, P. Cerami, A. di Porto, A. Petrucci, Diritto commerciale romano,
Petrucci 2004 Torino, 2004.
Chamberlain 2006 A. Chamberlain, Demography in archaeology, Cambridge, 2006.
Chastagnol 1987 A. Chastagnol, A propos du droit latin provincial, Iura, 38,
Napoli, 1987, în A. Chastagnol, La Gaule Romaine et le droit
latin, Lyon, 1995, 89-112.
Chastagnol 1990 A. Chastagnol, L‟onomastique de type pérégrine dans les cites de
la Gaule Narbonnaise, Mélanges de l‟ École Française de Rome,
Antiquité, 102, 1990, în A. Chastagnol, La Gaule Romaine et le
droit latin, Lyon, 1995, 51-71.
Chastagnol 1993 A. Chastagnol, Considérations sur les gentilices des pérégrins
naturalisés romains dans les Gaulles et les provinces des Alpes,
Bulletin de la Societé Nationale des Antiquaries de France, 1993,
în A. Chastagnol, La Gaule Romaine et le droit latin, Lyon, 1995,
155-165.

267
Chastagnol 1995 A. Chastagnol, Les cites de la Gaule Narbonnaise. Les status,
Actes du Xe Congrès d‟Épigraphie greque et latine (Nimes, 1992),
Paris 1995, în A. Chastagnol, La Gaule Romaine et le droit latin,
Lyon, 1995, 113-129.
Ciobanu 2010 R. Ciobanu, Kastellum Ansienses şi templul lui Ianus din zona
Găuri de la Roşia Montană – probleme de epigrafie, arhitectură
şi simbolică spaţială, Apulum, 47, 2010, 57-76.
Ciongradi et alii 2008 C. Ciongradi, A. Timofan, V. Bârcă, Eine neue Erwähnung des
Kastellum Starva in einer Inschrift aus Alburnus Maior. Studium
zu epigraphisch Bezeugten Kastella und Vici im dakischen
Goldbergwerksgebiet, ZPE, 165, 2008, 249-266.
Ciongradi 2009 C. Ciongradi, Die römischen Steindenkmäler aus Albvrnvs Maior,
Cluj-Napoca, 2009.
Cîrjan 2006 R. Cîrjan, Statutul populaţiei indigene după constituirea
provinciei Dacia, în E. S. Teodor, O. Ţentea (ed.), Dacia Augusti
provincia. Crearea provinciei, Bucureşti, 2006, 261-270.
Cîrjan 2010a R. Cîrjan, Statute citadine privilegiate în provinciile dunărene ale
Imperiului Roman, Cluj-Napoca, 2010.
Cîrjan 2010b R. Cîrjan, Droit romain et droit latin dans les cités danubiennes
de l‟Empire Romanin (Ier – IIIer siècles), în M. V. Angelescu, I.
Achim, A. Bâltâc, V. Rusu-Bolindeţ, V. Bottez (ed.), Antiquitas
Istro-Pontica, Cluj-Napoca, 2010, 121-130.
Consignatio B. Crăciun, I. Bolovan (ed.), Consignatio statistico topographica
singulorum in Magno Principatu Transylvaniae, Cluj-Napoca,
2003.
Corbier 1998 M. Corbier, Épigraphie et parenté, în Y. le Bohec, Y. Roman
(ed.), Épigraphie et histoire: acquis et problèmes, Paris, 1998,
101-152.
Crifò 1976 G. Crifò, Ulpiano. Esperienze e responsabilità del giurista,
ANRW, II, 15, 1976, 708-789.

268
Crişan 1971 I. H. Crişan, Asklepionul roman de la Apulum, Apulum, 9, 1971,
341-347.
Daicoviciu 1960 C. Daicoviciu, în Istoria României, I, Bucureşti, 1960, 255-344.
Damian 2003 P. Damian (ed.), Alburnus Maior, Bucureşti, 2003, vol. I.
Damian 2008 P. Damian (ed.), Alburnus Maior III/1. Necropola romană de
incineraţie de la Tăul Corna, Cluj-Napoca, 2008.
Dana 2003 D. Dana, Les Daces dans les ostraca du désert oriental de
l‟Egypte: Morphologie des noms daces, ZPE, 143, 166–186.
Dana 2007 D. Dana, Traditions onomastiques, brassages et mobilité de
populations d‟après un diplôme militaire pour la Dacie Supérieur
de 123 (RGZM 22), ActaMN, 41-42, I, 2004-2005 (2007), 69-74.
Davidescu 1980 M. Davidescu, Drobeta, Craiova, 1980.
Demougeot 1981 E. Demougeot, Restrictions à l‟expansion du droit de cite, Ktèma,
6, 1981, 381-393.
Detschew 1976 D. Detschew, Die Trakischen Sprachreste, Wien, 1976.
Diódsi 1976 G. Diódsi, Gaius, der Rechtsgelehrte, ANRW, II, 15, 1976, 605-
631.
Dixon 1988 S. Dixon, The Roman mother, London – Sydney, 1988.
Dixon 2005 S. Dixon, The „other” Romans and their family values, în S.
Dixon (ed.), Childhood, class and kin in the Roman world,
London – New York, 2005, 1-17.
Dondin-Payre 2005 M. Dondin-Payre 2005, L‟expression onomastique de l‟identité
indigène en Afrique du nord, în C. Briand-Ponsart (ed.), Identités
et cultures dans l‟Algérie antique, Rouen, 2005, 155-157.
Dušanić 1986 S. Dušanić, Pre – Severan Diplomata and the Problem of Special
Grants, în W. Eck, H. Wolff (ed.), Heer und Integrationspolitik.
Die Römische Militärdiplome als Historiche Quelle, Köln – Wien,
1986, 190–240.
Eck 2002 W. Eck, L‟empereur romain chef de l‟armée. Le témoignage des
diplômes militaires, Cahiers du Centre Gustave – Glotz, 13, Paris,
2002, 93-112.

269
Eck, Pangerl 2008 W. Eck, A. Pangerl, Neue Diplomen für die dakischen Provinzen,
ActaMN, 43-44, I, 2006-2007 (2008), 185-210.
Eck, Pangerl 2011a W. Eck, A. Pangerl, Diplome für das Heer in Dakien, ZPE, 176,
2011, 221-233.
Eck, Pangerl 2011b W. Eck, A. Pangerl, Drei Konstitutionen im Jahr 123 für Truppen
von Dacia Porolissensis unter dem Präsidialprokurator Livius
Gratus, ZPE, 176, 2011, 234-242.
Étienne 1959 R. Étienne, Demographie et epigraphie, în Atti del terzo
Congresso Internazionale di epigrafia greca e latina (Roma, 1957),
Roma, 1959, 415-424.
Étienne 1970 R. Étienne, Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970.
Evans 1972 D. E. Evans, A comparison of the formation of some continental
and early insular celtic personal names, Études celtiques, 13, 1,
Paris, 1972, 171-193.
Ferrary 1998 J.-L. Ferrary, Provinces, magistratures et lois: la création des
provinces sous la République, în I. Piso (ed.), Die römischen
Provinzen. Begriff und Gründung, Cluj-Napoca, 2008, 7-18.
Ferguson 1921 W. S. Ferguson, The Lex Calpurnia of 149 B. C., JRS, 11, 1921,
86-100.
Forni 1968 G. Forni, L‟intensità de la popolazione nella regione augustea del
Sannio, în Atti del II convergo nazionale della cultura Abruzzese,
Abruzzo, 1968, 59-77, în G. Forni, Scritti vari di storia, epigrafia e
antichità romane (ed. M. G. Angeli Bertinelli), Roma, 1994, 615-
632.
Forni 1974 G. Forni, Estrazione etnica e sociale dei soldati delle legioni nei
primi tre secoli dell'impero, ANRW, II, 1, 1974, 339-391.
Forni 1975 G. Forni, L‟indagine demografica e gli anfiteatri in Dacia,
Apulum, 13, 1975, 141-154, în G. Forni, Scritti vari di storia,
epigrafia e antichità romane (ed. M. G. Angeli Bertinelli), Roma,
1994, 652-665.

270
Forni 1994 G. Forni, Scritti vari di storia, epigrafia e antichità romane (ed. M.
G. Angeli Bertinelli), Roma, 1994.
Fraser 2001 O. M. Fraser, Ethnics as personal names, în S. Hornblower, E.
Matthews (ed.), Greek personal names. Their Value as evidence,
Oxford, 2001, 149-157.
Frere, Fulford 2002 S. Frere, M. Fulford, The Collegium Peregrinorum at Silchester,
Britannia, 33, 2002, 167-175.
Frézouls 1981 E. Frézouls, Á propos de la Tabula Clesiana, Ktèma, 6, 1981,
239-252.
García Fernández 1998 E. García Fernández, Carcaterίsticas constitucionales del
municipio latino, Gerión, 16, Madrid, 1998, 209-221.
Garcia Merino 1974 C. Garcia Merino, Analisis sobre el estudio de la demografia de la
antiguedad y un nuevo metodo para la epoca romana, Studia
Archaeologica, 26, Valladolid, 1974.
Gardner 1997 J. Gardner, Legal stumbling-blocks for lower-classes families in
Rome, în B. Rawson, P. Weaver (ed.), The Roman family in Italy.
Status, sentiment, space, Oxford, 1997, 35-53.
Gardner 2005 J. Gardner, Nearest and dearest: liability to inheritance tax in
Roman families, în S. Dixon (ed.), Childhood, class and kin in the
Roman world, London – New York, 2005, 205-220.
Gilliam 1965 J. F. Gilliam, Dura rosters and the Constitution Antoniniana,
Historia, 14, 1965, 74-92.
Giménez-Candela 1983 T. Giménez-Candela, La ‹Lex Irnitana›. Une nouvelle loi
municipale de la Bétique, Revue internationale des droits de
l‟antiquité, 30, Bruxelles, 1983, 125-140.
Girard 1929 P. F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, Paris 1929.
Le Glay 1977 M. le Glay, Remarques sur l‟onomastique gallo-romaine, în N.
Duval (ed.), L'onomastique latine. Actes du colloque international
du CNRS, Paris 13-15 octobre 1975, Paris, 1977, 269-277.
González 1986 J. González, A new copy of the Flavian municipal law, JRS, 76,
1986, 147-243.

271
Gostar 1969 N. Gostar, Ius Italicum în Dacia, AIIA Iaşi, 6, 1960, 127-139.
Groenman van W. Groenman van Waateringe, Urbanization and the north-west
Waateringe 1980 frontier of the Roman Empire, în W. S. Hanson, L. J. F. Keppie
(ed.), Roman frontier studies, 12, 1979, BAR (IS), 71, 3, 1980,
1037-1044.
Groslambert 2003 A. Groslambert, Population civile à Lambése: étude onomastique,
Revue des études anciennes, 105, 1, Bordeaux, 2003, 175-209.
Grosso 1965 G. Grosso, Lezioni di storia del diritto romano, Torino, 1965.
Grosso 1999 G. Grosso, Schemi giuridici e societa‟ nella storia del diritto
private romano, Torino, 1999.
Guarino 1988 A. Guarino, La società in diritto romano, Antigua, 48, Paris,
1988.
Gudea 1977 N. Gudea, Der Limes Dakiens und die Verteidigung der
obermoesischen Donaulinie von Trajan bis Aurelian, ANRW, II,
6, 1977, 849-887.
Gudea 1995 N. Gudea, Note de lectură (III), EphNap, 5, 1995, 87-92.
Gurung, Kollmair 2005 G. S. Gurung, M. Kollmair, Marginality: Concepts and their
limitations, IP Working Papers, 4, publicaţie on-line:
http://www.nccr pakistan.org/ publications_pdf, consultată la data
de 27. 05. 2010).
Hanga 1971 V. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1971.
Harmand 1957 L. Harmand, Le patronat sur les collectivités publiques des origins
au Bas-Empire, Paris 1957.
Hatzopoulos 2001 M. Hatzopoulos, ”L‟histoire par les noms” in Macedonia, S.
Hornblower, E. Matthews (ed.), Greek personal names. Their
Value as evidence, Oxford, 2001, 99-118.
Haynes 1993 I. P. Haynes, The Romanisation of Religion in the 'Auxilia' of the
Roman Imperial Army from Augustus to Septimus Severus,
Britannia, 24, 1993, 141-157.
Henry 1959 L. Henry, L‟âge du décès d‟après les inscriptions funéraires,
Population, 14, Paris, 1959, 327-329.

272
Herman 1983 J. Herman, La langue latine dans la Gaule romaine, ANRW, II,
29, 2, 1983, 1045-1060.
Hirschfeld 1880 O. Hirschfeld, Contributions à l‟histoire du droit latin, Revue
générale du droit, 4, Paris, 1880, 293-308.
Hoddinott 1981 R. F. Hoddinott, The Thracians, London, 1981.
Holder 1896-1907 A. Holder, Alt-Celtischer Sprachsatz, vol. I-III, Leipzig 1896-
1914.
Honoré 1982 T. Honoré, Ulpian, Oxford, 1982.
Honoré 2003 T. Honoré, Emperors and lawyers2, Oxford, 2003.
Hope 1998 V. Hope, Inscription and sculpture: the construction of identity in
the military tombstones of Roman Mainz, în G. J. Oliver (ed.),
The epigraphy of death, Liverpool, 1998, 155-185.
Hope 2007 V. M. Hope, Age and the Roman army: the evidence of
tombstomes, în M. Harlow, R. Laurence (ed.), Age and ageing in
the Roman Empire, JRA Suppl., 65, 2007, 111-129.
Hopkins 1966 K. Hopkins, On the probable age structure of the Roman
population, Population studies, 20, 2, London, 1966, 245-264.
Humbert 1981 M. Humbert, Le droit latin imperial: cités latines ou citoyenneté
latine?, Ktèma, 6, 1981, 207-226.
Humbert 1989 M. Humbert, Institutions politiques et sociales de l‟Antiquité3,
Paris 1989.
Husar 1999 A. Husar, Celţi şi germani în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1999.
Husar 2003 A. Husar, Norico-pannonii, în M. Bărbulescu (ed.), Funeraria
Dacoromana, Cluj-Napoca, 2003, 350-394.
Huvelin 1927 P. Huvelin, Cours élémentaire de droit romain, Paris, 1927, vol. I.
Iorga 1905 N. Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes in Rahmen seiner
Staatsbildungen, Gotha, 1905.
Jacques 1990a F. Jacques, Les cités de l‟Occident Romain, Paris, 1990.

273
Jacques 1990b F. Jacques, L‟étique et la statistique. Á propos de renouvellement
du Sénat romain (Ier – IIIe siècles de l‟Empire), în J. Andreau, H.
Bruhns (ed.), Parenté et stratégies familiales dand l‟antiquité
romaine, Rome, 1990, 415-432.
Jacques, Scheid 1990 F. Jacques, J. Scheid, Rome et l‟intégration de l‟Émpire, Paris,
1990.
Johnson 1987 D. Johnson, Three thoughts on Roman private law and Lex
Irnitana, JRS, 77, 1987, 62-77.
Johnston 1999 D. Johnston, Roman law in context, Cambridge, 1999.
Jones 1936 A. H. M. Jones, Another interpretation of the Constitutio
Antoniniana, JRS, 26, 2, 1936, 223-235.
Jucan 2009 C. Jucan, Femeia în Dacia romană, tz. doc., Cluj-Napoca, 2009.
Jung 1982 J. H. Jung, Die Rechtstellung der römischen Soldaten. Ihre
Entwicklung von den Anfängen Roms bis auf Diokletiam, ANRW,
II, 14, 1982, 882-1013
Kajanto 1965 I. Kajanto, The Latin Cognomina, Helsinki 1965.
Kajanto 1966 I. Kajanto, Supernomina. A study in Latin epigraphy,
Communicationes Humanarum Litterarum, 40, 1, Helsinki, 1966.
Kajanto 1970 I. Kajanto, On the peculiarities of women‟s nomenclature, în N.
Duval (ed.), L'onomastique latine. Actes du colloque international
du CNRS, Paris 13-15 octobre 1975, Paris, 1977, 269-277.
Kajava 1994 M. Kajava, Roman female praenomina. Studies in the
nomenclature of Roman women, Rome, 1994.
Katičić 1964 R. Katičić, Namengebung im römischen Dalmatien, Die Sprache,
10, 1, Wiesbaden, 1964, 23-33.
Keppie 1991 L. Keppie, Understanding Roman inscriptions, Baltimore, 1991.
King 1998 M. King, Commemoration of infants on Roman feunerary
inscriptions, în G. J. Oliver (ed.), The epigraphy of death,
Liverpool, 1998, 117-154.

274
Kokourek 1933 A. Kokourek, Qui erat Gaius?, în Atti del congresso
internazionale di diritto romano. Roman 1933, Pavia 1935, 495-
526.
Kornemann 1900a E. Kornemann, Collegium, în RE IV 1, 1900, 380-480.
Kornemann 1900b E. Kornemann, Coloniae, în RE IV 1, 1900, 514-587.
Kornemann 1901 E. Kornemann, Conventus, în RE IV 2, 1901, 1173-1200.
Kornemann 1935 E. Kornemann, Municipium, în RE XVI, 1935, 570-639.
Krueger 1878 P. Krueger (ed.), Ulpiani Liber singularis regularum. Pauli Libri
quinque sententiarum. Fragmenta minora saeculorum p. Chr. N.
secundi et tertii, Berlin, 1987.
Kübler 1937 B. Kübler, Peregrinus, în RE XIX, 1, 1937, 639-655.
Lamberti 1993 F. Lamberti, ‹Tabulae Irnitanae›. Municipalita‟ e ‹ius
romanorum›, Napoli, 1993.
Langhammer 1973 W. Langhammer, Die rechtliche und soziale Stellung der
Magistratus Municipales und der Decuriones, Wiesbaden, 1973.
Larsen 1948 J. A. O. Larsen, “Foreign judges” in Cicero Ad Atticum vi. 1. 15,
Classical Philology, 43, 3, Chicago, 1948, 187-190.
Lassère 1977 J.-M. Lassère, Ubique Populus. Peuplement et mouvements de
population dans l‟Afrique romain de la chute de Cartage à la fin
de la dynastie des Sévères (146 a.C. – 235 p.C.), Paris, 1977.
Lassère 1998 J.-M. Lassère, Épigraphie et onomastique. Bilan des recherches
récentes sur le groupe trianominal, în Y. le Bohec, Y. Roman
(ed.), Épigraphie et histoire: acquis et problèmes, Paris, 1998, 94-
100.
Lemosse 1981 M. Lemosse, L‟inscription de Walldürn et le problème des
déditices, Ktèma, 6, 1981, 349-358.
Leonhard 1924 R. Leonhard, Lex Aelia Sentia, în RE XII, 1924, 2321-2322.
Leonhard, Weiss 1924 R. Leonhard, E. Weiss, Lex Visellia (2), în RE XII, 1924, 2418.
Levison 1898 W. Levison, Die Beurkundung des Civilstandes in Altertum. Ein
Beitrag zur Geschichte der Bevölkerungstatistik, Bonn, 1898.

275
Lica 1998 V. Lica, Clades Variana – o consecinţă ignorată, EphNap, 8,
1998, 53-60.
Lindsay 2005 H. Lindsay, Adoption and its function in cross-cultural context, în
S. Dixon (ed.), Childhood, class and kin in the Roman world,
London – New York, 2005, 190-204.
Link 1989 S. Link, Konzepte der Privilegierung römischer Veteranen,
Stuttgart, 1989.
Lo Cascio 2001 E. Lo Cascio, Il census a Roma e la sua evoluzione dall‟età
‹serviana› alla prima età imperial, MEFRA 113, 2, 2001, 565-
603.
Longinescu 1896 S. Longinescu, Gaius der Rechts gelehrte, Berlin, 1896.
Lozano Velilla 1998 A. Lozano Velilla, Die griechischen Personennamen auf der
iberischen Halbinsel, Heidelberg, 1998.
MacMullen 1982 R. MacMullen, The epigraphic habit in the Roman Empire, AJPh,
103, 1982, 233-246.
Mann 1985 J. C. Mann, Epigraphical consciousness, JRS, 75, 1985, 204-206.
Mann 1986 J. C. Mann, A Note on conubium, în W. Eck, H. Wolff (ed.), Heer
und Integrationspolitik. Die römische Militärdiplome als
historiche Quelle, Köln – Wien, 1986, 187-189.
Mann 2002 J. C. Mann, The Settlement of Veterans Discharged from Auxiliary
Units Stationed in Britain, Britannia, 33, 2002, 183-188.
Martín 2004 F. Martin, El exilo en Roma: los grados del castigo, în F. Marco
Simón, F. Pina Polo, J. Remesal Rodríguez (ed.), Vivir en tierra
extrañ: emigración e integración cultural en el mundo antiguo,
Barcelona, 2004, 247-254.
Maurin 2002 L. Maurin, Données sur l„onomastique et la démographie, în M.
Khanoussi, L. Maurin (ed.), Mourir à Dougga, Bordeaux, 2002,
77-90.
Meyer 1910 P. M. Meyer, Griechische Papyri im Museum des oberhessischen
Geschichtsverein zu Giessen, Berlin, 1910.

276
Meyer 1990 E. A. Meyer, Explaining the Epigraphic Habit in the Roman
Empire: The Evidence of Epitaphs, JRS, 80, 1990, 74-96.
Millar 1983 F. Millar, Empire and city, Augustus to Julian: obligations,
excuses and status, JRS, 73, 1983, 76-96.
Mihăilescu-Bîrliba L. Mihăilescu-Bîrliba, Individu et société en Dacie romaine,
2004a Wiesbaden, 2004.
Mihăilescu-Bîrliba L. Mihăilescu-Bîrliba, Sclavi şi liberţi imperiali în provinciile
2004b romane din Illyricum, Iaşi, 2004.
Mihăilescu-Bîrliba L. Mihăilescu-Bîrliba (coord.), Structuri etno-demografice la
2009a Dunărea de Jos (sec. I-VII p. Chr.), Iaşi, 2009.
Mihăilescu-Bîrliba L. Mihăilescu-Bîrliba, Speranţa de viaţă, mortalitatea, structura
2009b de vârstă şi fertilitatea în Scythia Minor (sfârşitul secolului al III-
lea-secolul al VI-lea), în L. Mihăilescu-Bîrliba (coord.), Structuri
etno-demografice la Dunărea de Jos (sec. I-VII p. Chr.), Iaşi,
2009, 101-123.
Millett 1990 M. Millett, The Romanization of Britain, Cambridge, 1990.
Mócsy 1974 A. Mócsy, Pannonia and Upper Moesia, London – Boston, 1974.
Moga, Sîntimbreanu V. Moga, A. Sîntimbreanu, Sfincşi funerari la Alburnus Maior,
1996 SCIVA, 47, 2, 1996, 199-202.
Mommsen 1870 T. Mommsen, Edict des Kaisers Claudius über das römische
Bürgerrecht der Anauner vom Jahre 46 n. Chr., Hermes, 4,
Aarhus, 1870, 99-131.
Mommsen 1905 T. Mommsen, Gaius ein Provinzialjurist, Gesammelte Schriften,
2, Berlin, 1905, 26-38f.
Morpurgo Davies 2001 A. Morpurgo Davies, Greek personal names and linguistic
continuity, în S. Hornblower, E. Matthews (ed.), Greek personal
names. Their value as evidence, Oxford, 2001, 15-40.
Mourgues 1987 J.-L. Mourgues, The so-called letter of Domitian at the end of the
Lex Irnitana, JRS, 77, 1987, 78-87.
Mouritsen 2007 H. Mouritsen, The civitas sine suffragio: ancient concepts and
modern ideology, Historia, 56, 2, 2007, 141-158.

277
Mousourakis 2007 G. Mousourakis, A legal history of Rome, London – New York,
2007.
Nemeth 1993 E. Nemeth, Despre originea etnică a soldaţilor şi veteranilor din
Dacia Porolissensis, Analele Banatului, 2, 1993, 195-205.
Nemeti 1999 I. Nemeti, Collective feminine roman goddesses in Roman Dacia,
ActaMN, 36, I, 1999, 135-153.
Nemeti 2005 S. Nemeti, Sincretismul religios în Dacia romană, Cluj-Napoca,
2005.
Nemeti 2010a S. Nemeti, Das Kastellum Artum, în R. Marschalko (coord.),
Förderung der nachhaltigen Entwicklung im Donauraum durch
kulturelle und wissenschaftliche Zusammenarbeit. Humboldt-
Kolleg Cluj-2010, Cluj-Napoca, 2010, 98-104.
Nemeti 2010b S. Nemeti, Society and religion in Ilişua (Dacia), Classica et
Christiana, 5, 2, Iaşi, 2010, 395-433.
Nemeti, Bărbulescu S. Nemeti, M. Bărbulescu, Arcobadara, Latomus, 69, 2, 2010,
2010 446-455.
Noy 2000 D. Noy, Foreigners at Rome. Citizens and strangers, London,
2000.
Noy 2010 D. Noy, Epigraphic evidence for immigrants at Rome and in
Roman Britain, în H. Eckardt (ed.), Roman Diasporas, JRA
Suppl., 78, 2010, 13-26.
Oliver 1998 G. Oliver, An introduction to the Epigraphy of death: funerary
inscriptions as evidence, în G. J. Oliver (ed.), The epigraphy of
death, Liverpool, 1998, 1-23.
Oltean 2007 I. A. Oltean, Dacia. Landscape, colonization, romanization,
London – New York, 2007.
Osborne 2009 R. Osborne, Roman poversty in context, în M. Atkins, R. Osborne
(ed.), Poverty in the Roman world, Cambridge, 2009, 1-20.
Paki 1988a A. Paki, Populaţia de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (I),
SCIVA, 39, 4, 1988, 355-368.

278
Paki 1988b A. Paki, Populaţia Daciei Porolissensis. I. Porolissum, ActaMP,
12, 1988, 215-227.
Paki 1990 A. Paki, Populaţia de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (II),
SCIVA, 41, 2, 1988, 149-163.
Paki 1996 A. Paki, Quelques remarques sur la population rurale de la
region de la Dacie orientale, Specimina Nova Universitatis
Quinqueecclesiensis, 12, Pécs, 1996 (1998), 283-296.
Paki 1998 A. Paki, Populaţia din Dacia de nord în lumina izvoarelor
epigrafice, tz. doc., Cluj-Napoca, 1998.
Paki 2006 A. Paki, Provincial prosopography: methodological approaches,
în: C. Gaiu, C. Găzdac (ed.), Fontes Historiae. Studia in honorem
Demetrii Protase, Bistriţa – Cluj Napoca, 2006, 499-512.
Palma 1992 A. Palma, Humanior interpretatio, Torino, 1992.
Panaitescu 1934 E. Panaitescu, Numărul geţilor şi al dacilor. Comentar după
Strabo, în Mélanges in memorian V. Pârvan, Bucureşti, 1934, 3-
16.
Pape, Benseler 1911- W. Pape, Wörterbuch der griechischen Eigennamen, vol. I-II,
1914 Braunschenweig, 1911-1914.
Parker 2001 R. Parker, Theophoric names and the history of Greek religion, S.
Hornblower, E. Matthews (ed.), Greek personal names. Their
Value as evidence, Oxford, 2001, 53-80.
Pascu 1985 Ş. Pascu, Mutations démographiques au haut Moyen-Âge: peuples
sédentaires et peuples migratrices, în XVIe Congrès International
des Sciences Historiques. Rapports II, Stuttgart, 1985, 813-820.
Pele 1998 F. Pele, Încercare de calcul demografic: dacii la vremea invaziei
lui Traian, în Vidul demografic şi matematica. Ipoteze în
subsidiar, Oradea, 1998 (consultat on-line la adresa
http://adsumus.wordpress.com/2008/01/15/incercare-de-calcul-
demografic-dacii-la-vremea-invaziei-lui-traian/, la data de 02. 02.
2011).

279
Pfeilschifter 2007 R. Pfeilschifter, The allies in the Republican army and the
Romanisation of Italy, în R. Roth, J. Keller (ed.), Roman by
integration: dimensions of group identity in material culture and
text, JRA Suppl., 66, 2007, 27-42.
Pferdehirt 2004 B. Pferdehirt, Römische Militädiplome und Erlassungsurkunden
in der Sammlung des Römisch-Germanisches Zentralmuseums,
Mainz, 2004.
Pflaum 1978 H. G. Pflaum, Scripta varia 1. Afrique romaine, Paris, 1978.
Pflaum 1983 H. G. Pflaum (coord.), Index onomastique des Inscriptions latines
d‟Afrique, Paris, 1983.
Phang 2001 S. Phang, The marriage of Roman soldiers (13 B. C. – A. D. 235).
Law and family in the imperial army, Leiden – Boston – Köln,
2001.
Piftor 2009 V. Piftor, Speranţa de viaţă, structura de vârstă şi mortalitatea
populaţiei din Moesia Inferior în secolele I-III p. Chr., în L.
Mihăilescu-Bîrliba (coord.), Structuri etno-demografice la
Dunărea de Jos (sec. I-VII p. Chr.), Iaşi, 2009, 21-100.
Piso 1991 I. Piso, Die Inschrift en vom Pfaffenberg und der Bereich der
Canabae legionis, Tyche. Beiträge zur Alten Geschichte
Papyrologie und Epigraphik, Wien, 6, 1991, 131-160.
Piso 1993a I. Piso, Die soziale und ethnische Zusammensetzung der
Bevölkerung în Sarmizegetusa und in Apulum, în W. Eck (ed.),
Prosopographie und Sozialgeschichte. Studien zur Methodik und
Erkenntnismöglichkeit der kaiserlichen Prosopographie
(Kolloquium Köln 24.-26. November 1991), Köln – Wien –
Weimar, 1993, p. 315-337.
Piso 1993b I. Piso, Fasti Provinciae Daciae, I, Bonn 1993.
Piso 1995 I. Piso, Le territoire de la colonia Sarmizegetusa, EphNap, 5,
1995, 63-82.

280
Piso 2004 I. Piso, Gli Illiri ad Alburnus Maior, în G. Urso (ed.),
Dall‟Adriatico al Danubio. L‟Illirico nell‟età greca e romana,
Pisa, 2004, 271-307.
Piso 2008a I. Piso, Il processo di urbanizzazione della Dacia romana, în A.
Castaldini (ed.), L‟eredità di Traiano. La tradizione istituzionale
romano-imperiale nella storia dello spazio romeno, Bucarest,
2008, 28-44.
Piso 2008b I. Piso, Les débuts de la province de Dacie, în I. Piso (ed.), Die
römischen Provinzen. Begriff und Gründung, Cluj-Napoca, 2008,
297-331.
Piso 2010 I. Piso, Das forum von Brigetio, ACD, 46, 2010, 71-77.
Piso, Rusu 1990 I. Piso, A. Rusu, Nymphaeum-ul de la Germisara, RMI, 59, 1,
1990, 9-17.
Pollard 2006 N. Pollard, The Roman army, în D. Potter (ed.), A companion to
the Roman Empire, Malden – Oxford – Carlton, 2006, 206-227.
Popa 2002 D. Popa, Villae, vici, pagi. Aşezările rurale din Dacia romană
intracarpatică, Sibiu, 2002.
Popescu 2004 M. Popescu, La religion dans l‟armée romaine de Dacie, Bucureşti
2004.
Poulter 1980 A. G. Poulter, Rural communities (vici and komai) and their role
in the organization of the limes of Moesia Inferior, în W. S.
Hanson, L. J. F. Keppie (ed.), Roman frontier studies, 12, 1979,
BAR (IS), 71, 3, 1980, 729-744.
Pribac, Pribac 2004 S. Pribac, M. Pribac, Collegia din Dacia şi semnificaţia lor ca
elemente ale coeziunii sociale, Bibliotheca Historica et
Archaeologica Universitatis Timisiensis, 6, Timişoara, 2004
(Studia historica et archaeologica. In honorem magistrae Doina
Benea), 305-312.
Protase et alii 2008 D. Protase, N. Gudea, R. Ardevan, Din istoria militară a Daciei
romane. Castrul roman de interior de la Gherla, Timişoara, 2008.

281
Reynolds 1983 L. D. Reynolds, Texts and transmissions: a survey of the Latin
Classics, Oxford, 1983.
Richardson 1983 J. S. Richardson, The Tabula Contrebiensis: Roman Law in Spain
in the Early First Century B.C.: I, JRS, 73, 1983, 33-41.
Rizakis 1996 A. D. Rizakis, Anthroponymie et societé. Les noms Romains dans les
provinces Hellénophones de l‟Empire, în A. D. Rizakis (ed.),
Roman onomastics in the Greek East. Social and political
aspects”, Mειεηεεκαηα, 21, Athens, 1996, p. 11-29.
Rouselle 1992 A. Rousselle, Du polythéism au monothéism : à qui demander la
guérisson?, în C. Landes (ed.), Dieux guérisseurs en Gaule
romaine, Lattes, 1992, 89 – 93.
Le Roux 1998 P. le Roux, Le Haut-Empire romain en Occident d‟Auguste aux
Sévères, Paris, 1998.
Le Roux 2005 P. le Roux, Peregrini incolae, ZPE, 154, 2005, 261-266.
Le Roux 2010 P. le Roux, Tribus romanines et cités sur l‟Empire. Épigraphie et
histoire, în M. Silvestrini (ed.), Le tribù romane. Atti della XVIe
Rencontre sur l‟ épigraphie (Bari 8-10 ottobre 2009), Bari, 2010,
113-121.
Roxan 1989 M. M. Roxan, Women on the frontiers, în V. A. Maxfield, M. J.
Dobson (ed.), Roman Frontier Studies. Proceedings of the XVth
International Congress on Roman Frontier Studies, Exeter 1989,
462-467.
Ruscu 2003 D. Ruscu, Provincia Dacia in istoriografia antica, Cluj-Napoca,
2003.
Ruscu 2004 D. Ruscu, The supposed extermination of the Dacians: the literary
tradition, în W. S. Hanson, I. P. Haynes (ed.), Roman Dacia. The
making of a provincial society, JRA Suppl., 56, 2004, 75-85.
Ruscu 1998 L. Ruscu, Die griechischen Namen in der Provinz Dakien,
ActaMN, 35, I, 1998, 148-186.
Russu 1944 I. I. Russu, Onomasticon Daciae, AISC, IV, 1941-1944, p. 186-
233.

282
Russu 1964 I.I. Russu, Note epigrafice (VII), ActaMN, 1, 1964, 477-481.
Russu 1967 I.I. Russu, Note epigrafice (X), SCIV, 1, 18, 1967, 167-182.
Russu 1969a I. I. Russu, Illirii, Bucureşti, 1969.
Russu 1969b I. I. Russu, Note epigrafice (IX), ActaMN, 3, 1966, 451-459.
Russu 1970 I. I. Russu, Zemarchos. Ein Beitrag zur bizantinischen
prosopographie (6. Jh.), Dacia (N. S.), 14, 1970, 411-418.
Russu 1975 I. I. Russu, L‟onomastique de la Dacie romaine, în N. Duval (ed.),
L'onomastique latine. Actes du colloque international du CNRS,
Paris 13-15 octobre 1975, Paris, 1977, 353-363.
Russu 1980 I. I. Russu, Veterani et cives Romani Micienses, SCIVA, 31, 3,
1980, 445-454.
Saddington 2005 D. B. Saddington, The Roman government and the Roman auxilia,
în: Zs. Visy (ed.), Proceedings of the XIXth International
Congress of Roman Frontier Studies, Pécs, Hungary, September
2003, Pécs, 2005, 63-69.
Saller, Shaw 1984 R. P. Saller, B. D. Shaw, Tombstones and Roman family relations
in the Principate: civilians, soldiers and slaves, JRS, 74, 1984,
124-155.
Salomies 1987 O. Salomies, Die römischen Vornamen. Studien zur römischen
Namengebung, Helsinki, 1987.
Salway 1994 B. Salway, What‟s in a name? A survey of Roman onomastic
practice from c. 700 BC to AD 700, JRS, 84, 1994, 124-145.
Sasse 1958 C. Sasse, Constitutio Antoniniana, Wiesbaden, 1958.
Scheidel 1999 W. Scheidel, Emperors, aristocrats and the Grim Reaper: towards
a demographic profile of the Roman elite, The Classical
Quarterly, 49, 1, Cambridge, 1999, 254-281.
Scheidel 2001a W. Scheidel, Debating Roman demography, Leiden – Boston –
Köln, 2001.
Scheidel 2001b W. Scheidel, Roman age structure: evidence and models, JRS, 91,
2001, 1-26
.

283
Seston, Euzennat 1961 W. Seston, M. Euzennat, La citoyenneté romaine au temps de
Marc-Aurèle et de Commode d‟après la Tabula Banasitana,
CRAI, 1961, 317-324.
Shaw 1987 B. D. Shaw, The age of Roman girls at marriage: a
reconsideration, JRS, 77, 1987, 30-46.
Sherwin-White 1972 A. N. Sherwin-White, The Roman citizenship. A survey of its
development into a world franchise, ANRW, I, 2, 1972, 23-58.
Sherwin-White 1973a A. N. Sherwin-White, The Roman citizenship2, Oxford, 1973.
Sherwin-White 1973b A. N. Sherwin-White, The Tabula of Banasa and the Costitutio
Antoniniana, JRS, 63, 1973, 66-98.
Sherman 1921 G. E. Sherman, The Nature and Sources of International Law, The
American Journal of International Law, 15, 3, Washington DC,
1921, 349-360.
Simion et alii 2004 M. Simion, V. Apostol, D. Vleja, Monumentul funerar
circular/The circular funeral monument. Alburnus Maior II,
Bucureşti, 2004.
Sinobad 2005 M. Sinobad, Ages of women at the time of marriage: the example
of ancient Salona, Opuscula Archaeologica, 29, Zagreb, 2005,
173-187.
Sitzmann, Grünzweig A. Sitzmann, F. E. Grünzweig, Die altgermanischen Ethnonyme.
2008 Ein Handbuch zu ihrer Etymologie, Wien, 2008.
Smith-Bannister 1997 S. Smith-Bannister, Names and naming patterns in England 1538-
1700, Oxford, 1997.
Solin 1971 H. Solin, Beiträge zur Kenntnis der griechischen Personennamen
in Rom, I, Commentationes Humanarum Litterarum, 48, Helsinki,
1971.
Solin 1996 H. Solin, Ancient onomastics: perspectives and problems, in: A.
D. Rizakis (ed.), Roman onomastics in the Greek East. Social and
political aspects”, Mειεηεεκαηα, 21, Athens, 1996, 1–9.
Solin 2003 H. Solin, Die griechischen Personennamen in Rom, Berlin – New
York, 2003.

284
Speidel 1992 M. A. Speidel, Roman army pay scales, JRS, 82, 1992, 87-106.
Spitzl 1984 T. Spitzl, Lex Municipii Malacitanii, Vestigia, 36, München,
1984.
Staatsrecht T. Mommsen, Das römische Staatsrecht, Berlin, 1871-1888.
Stănescu 2003a A. Stănescu, Familia, în M. Bărbulescu (ed.), Funeraria
Dacoromana, Cluj-Napoca, 2003, 124-164.
Stănescu 2003b A. Stănescu, Italicii, în M. Bărbulescu (ed.), Funeraria
Dacoromana, Cluj-Napoca, 2003, 343-349.
Stark 1971 J. K. Stark, Personal names in Palmyrene inscriptions, Oxford, 1971.

Suceaveanu 1990 A. Suceveanu, Une nouvelle hypothèse de restitution de la 9e ligne

du Pap. Giss., 40 I, Dacia (N. S.), 34, 1990, 246-257.
Syed 2005 Y. Syed, Virgil‟s Aeneid and the Roman self, Ann Arbor, 2008.
Ştefănescu 2005 A. Ştefănescu, The religion of the soldiers from the auxiliary
camps in Dacia Superior, în: Zs. Visy (ed.), Proceedings of the
XIXth International Congress of Roman Frontier Studies, Pécs,
Hungary, September 2003, Pécs, 2005, 505-510.
Ştefănescu, Balaci 2007 A. Ştefănescu, M. Balaci, Populaţie şi demografie în mediul rural
al Daciei romane, în S. Nemeti, F. Fodorean, E. Nemeth, S.
Cociş, I. Nemeti, M. Pîslaru (ed.), Dacia Felix: studia Michaeli
Bărbulescu oblata, Cluj-Napoca, 2007, 627-633.
Téglás 1902 I. Téglás, A Mikesi római romok szétdulása és a közelebröl
Tordaán talált Római föliratokról, Arch.Ért., 22, 1, 1902, 79-83.
Téglás 1915 I. Téglás, Potaissai feliratok és dombormüvek, Arch.Ért., 35,
1915, 44-49.
Thomas 1976 J. A. C. Thomas, Textbook of Roman law, Amsterdam – New
York – Oxford, 1976.
Tomlin 2003 R. S. O. Tomlin, „The girl in question”: A new text from Roman
London, Britannia, 34, 2003, 41-51.
Treggiari 1991 S. Treggiari, Roman marriage. Iusti Coniuges from the time of
Cicero to the time of Ulpian, Oxford, 1991.

285
Triandafil 1914 E. Triandafil, Histoire de voies d‟exécution en droit Romain,
Paris, 1914.
Ţentea, Voişian (sub O. Ţentea, V. Voişian, Alburnus Maior IV. Termele de pe Dealul
tipar) Carpeni, Bucureşti, (sub tipar).
Untermann 1965 J. Untermann, Elementos de un atlaso antroponimico de la
Hispania antigua, Madrid, 1965.
Varga 2001 (format Varga E. Á., Erdély etnikai és felekezeti statisztikája. Népszámlálási
electronic) adatok 1850-2002 között, Budapest – Csíkszereda, 2001 (consultat
on-line la adresa
http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002.htm, la 07. 03. 2011).
Varga 2008 R. Varga, The peregrine names from Dacia, ActaMN, 43-44, I,
2006-2007 (2008), 233-246.
Varga 2010a R. Varga, Elitele marginale ale Daciei romane în contextul
manifestării epigrafice, AUCDC, I, 2, 2010, 61-69.
Varga 2010b R. Varga, The peregrini in Roman Dacia, în R. Marschalko (ed.),
Promovarea dezvoltării durabile în spaţiul dunărean prin
cooperare culturală şi ştiinţifică. Humboldt-Kolleg Cluj-2010,
Cluj-Napoca, 2010, 144-149.
Varga 2010c R. Varga, The military peregrini of Dacia: onomastica land
statistical considerations, AUCDC, I, 4, Bucureşti, 2010, 108-
116.
Varga, Săsărman 2010 R. Varga, M. Săsărman, Nomina Germanorum ex Provincia
Dacia, în F. Bechet, S. Nicolae (ed.), Locus in fabula. Locuri,
nume, mituri. Actele colocviului internaţional Locus in fabula,
Bucureşti, 2010 (sub tipar).
Vittinghoff 1942 F. Vittinghoff, Römische Kolonisation und Bürgerrechtspolitik
unter Caesar und Augustus, Wiesbaden, 1942.
Vittinghoff 1971 F. Vittinghoff, Die rechtliche Stellung der canabae legionis und
die Herkunftsangabe castris, Chiron, 1, 1971, 299-318.

286
Vittinghoff 1974 F. Vittinghoff, Das Problem des Militärterritoriums in der
vorseverischen Kaiserzeit, în Atti del convegno internazionale sul
tema: I diritti locali nelle province romane con particolare
riguardo all condizioni giuridiche del suolo (Roma 1971),
(Accademia Nazionale dei Lincei, Problemi attuali di scienza e di
cultura, Quaderno, 194), Roma, 1974, 109-124.
Vittinghoff 1976 F. Vittinghoff, Die politische Organisation der römischen
Rheingebiete in der Kaiserzeit, în Convegno internazionale
Renania Romana (Atti die convegni Lincei 23), Roma, 1976, 73-
94.
Vittinghoff 1977 F. Vittinghoff, Zur römischen Municipalisierung des lateinischen
Donau-Balkanraumes. Methodische Bemerkungen, ANRW, II, 6,
1977, 3-51.
Vittinghoff 1980 F. Vittinghoff, Arcana imperii – Zur politischen Integration
Systeme in der hohen Römischen Kaiserzeit, Gedenkschrift Hans
Erich Stier, Schriften der Gesellschaft zur Förderung der West-
fälischen Wilhelms-Universität zu Münster, H. 68, Münster, 1980,
21-31.
Vittinghoff 1986 F. Vittinghoff, Militärdiplome, Römische Bürgerrechts- und
Integrationspolitik der Hohen Kaisezeit, în W. Eck, H. Wolff
(ed.), Heer und Integrationspolitik. Die römische Militärdiplome
als historiche Quelle, Köln, Wien, 1986, 535–555.
Vittinghoff 1994 F. Vittinghoff, Civitas Romana. Stadt und politisch-soziale
Integration im Imperium Romanum der Kaiserzeit (ed. W. Eck),
Stuttgart, 1994.
Volterra 1983 E. Volterra, Diritto romano e diritto orientale, Antigua, 22, Paris,
1983.
Walbank 1972 F. W. Walbank, Nationality as a Factor in Roman History,
Harvard Studies in Classical Philology, 76, 1972, 145-168.

287
Walzing 1895-1900 J. P. Walzing, Ètude historique sur les corporations
professionelles chez les Romains depuis les origins jusqu‟à la
chute de l‟Empire d‟Occident, vol. I-IV, Louvain, 1895-1900.
Weaver 2005 P. Weaver, Reconstructing lower-class Roman families, în S.
Dixon (ed.), Childhood, class and kin in the Roman world,
London – New York, 2005, 101-114.
Webster 1997 J. Webster, Necessary comparison: A post-colonial approach to
religious syncretism in the Roman provinces, World Archaeology,
28, 3, London, 1997, 324-338.
Webster 2010 J. Webster, Routes to slavery in the Roman world: a comparative
perspective on the archaeology of forced migration, în H. Eckardt
(ed.), Roman Diasporas, JRA Suppl., 78, 2010, 45-65
Weiss 1912 E. Weiss, Forum, în RE VII, 1, 1924, 56-64.
Weiss 1924a E. Weiss, Lex Acilia, în RE XII, 1924, 2319-2320.
Weiss 1924b E. Weiss, Lex Plautia, în RE XII, 1924, 2402.
Weiss 1924c E. Weiss, Lex Rubria, în RE XII, 1924, 2412-2413.
Wenger 1909 P. Wenger, Formula, în RE VI, 1909, 2859-2876.
Wesch-Klein 1998 G. Wesch-Klein, Soziale Aspekte des römischen Heerwesens in
der Kaiserzeit, Stuttgart, 1998.
Wesenberg 1954 G. Wesenberg, Praetor, în RE XX, 21, 1954, 1581-1605.
Whittaker 2004 C. R. Whittaker, Rome and its frontiers: The dynamics of Empire,
London – New York, 2004.
Williams 1979 W. Williams, Caracalla and the Authorship of Imperial Edicts
and Epistles, Latomus, 38, 1979, 67-89.
Wilkes 1977 J. J. Wilkes, The population of Roman Dalmatia, ANRW, II, 6,
1977, 732-766.
Williamson 2005 C. Williamson, The laws of the Roman people, Michigan, 2008.
Winkler, Blăjan 1993 I. Winkler, M. Blăjan, Aşezările rurale romane de la Mediaş (jud.
Sibiu), ActaMN, 26-30, I/2, 1989-1993, 459-476.
Wolff 1976 H. Wolff, Die Constitutio Antoniniana und Papyrus Gissensis 40
I, Köln, 1976.

288
Wolmann 1986 V. Wollmann, Un lucus de la Alburnus Maior, AIIA Cluj, 27,
1985-1986, 253-295.
Woolf 1994 G. Woolf, Power and the spread of writing in the West, în A. K.
Bowman, G. Woolf (ed.), Literacy and power in the ancient
world, Cambridge, 1994, 84-98.
Woolf 1998 G. Woolf, Becoming Roman, Cambridge, 1998.
Wright Mills 1956 C. Wright Mills, The power elite, New York, 1956.
Wuthnow 1930 H. Wuthnow, Die semitischen Menschennamen auf griechischen
Inschriften und Papyri des vorderen Orients, Leipzig, 1930.
Zahariade 2009 M. Zahariade, The Thracians in the Roman imperial army, Cluj-
Napoca, 2009.
Zăgreanu, Meşter 2006 R. Zăgreanu, M. Meşter, Piese sculpturale romane de la Mintiu
Gherlei, AMG, 1-3, 2003-2005 (2006), 64-67.
Zguta 1964 L. Zgusta, Kleinasiatische Personenname, Prag, 1964.

289