Curs 3 – Ecuaţii diferenţiale de ordinul 1 1

ECUAŢII DIFERENŢIALE

ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI

Definiţii
a) O ecuaţie de forma
F( x , y, y ′) = 0 , ( x , y, y′) ∈ D ⊂ R 3 (1)
unde y = y( x ) e o funcţie necunoscută , se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul întâi
(prescurtat e.d.).
b) Funcţia ϕ : I →R unde I ⊂ R este un interval se numeşte soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1)

dacă şi numai dacă ϕ este derivabilă pe I şi F( x , ϕ( x ), ϕ′( x ) ) = 0 , ∀x ∈ I .

c) Graficul funcţiei y = ϕ( x ) este o curbă plană ce se numeşte curbă integrală .
d) Soluţia generală a ecuaţiei (1) este o funcţie derivabilă
y = ϕc ( x ) , x ∈ I , C ∈ IR (2)
care este soluţie a ecuaţiei (1) pentru orice constantă c ∈ R . Graficul soluţiei generale (2) este o
familie de curbe plane numite curbe integrale . A rezolva e.d. (1) înseamnă a găsi soluţia
generală (2) .
e) Dacă soluţia generală a ecuaţiei (1) se poate calcula cu ajutorul primitivelor funcţiilor
elementare atunci e.d. (1) se numeşte integrabilă prin cuadraturi .
f) Se numeşte soluţie particulară a ecuaţiei (1) o funcţie
y = ϕC0 ( x ) (3)

care se obţine din soluţia generală (2) pentru C = C 0 .

g) Problema lui Cauchy pentru o e.d. (1) este formată din ecuaţia (1) plus o condiţie (iniţială)
F ( x , y, y ′ ) = 0
y ( x 0 ) = y0
A o rezolva înseamnă a găsi soluţia particulară (3) care satisface condiţia y ( x 0 ) = y 0 , adică a

găsi C 0 astfel încât ϕ C0 ( x 0 ) = y 0 . Constanta C 0 se înlocuieşte în soluţia generală (2) şi se

găseşte soluţia particulară (3) a problemei Cauchy .
h) Se numeşte soluţie singulară a ecuaţiei (1) o soluţie care nu poate fi obţinută din soluţia
generală (2) pentru nici o valoare a constantei C .
Curs 3 – Ecuaţii diferenţiale de ordinul 1 2
Tipuri de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi

A. Ecuaţii diferenţiale de ordinul 1 rezolvate (sau rezolvabile) în raport cu y ′

y ′ = f ( x , y ) , f : D ⊂ IR 2 → IR , f ∈ C 0 ( D ) (4)
Interpretare geometrică
Dacă y = ϕ( x ) e soluţie a ecuaţiei (4) cu graficul Γ, atunci în fiecare punct M ( x , y ) ∈Γ
panta tangentei la grafic este m = tg α = y ′( x ) = f ( x , y ) . Deci ecuaţia (4) defineşte o familie de
curbe cu această proprietate .
Teoremă de existenţă şi unicitate pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul 1
Fie punctul M 0 ( x 0 , y 0 ) în plan şi fie ecuaţia y ′ = f ( x, y ) , f ∈ C 0 ( D ) ,
D = [ x 0 − a , x 0 + a ] × [ y 0 − b, y 0 + b] . Dacă f este Lipschitziană în a doua variabilă , adică
există L > 0 astfel încât f ( x , y1 ) − f ( x , y 2 ) ≤ L y1 − y 2 , ∀( x, y1 ) , ( x , y 2 ) ∈ D , atunci
există h ∈ ( 0, a ) şi există o unică funcţie ϕ ∈ C [ x 0 − h , x 0 + h ] astfel încât y = ϕ( x ) e soluţie a
1

ecuaţiei (4) şi satisface condiţia ϕ( x 0 ) = y 0 ( ϕ e soluţie a problemei Cauchy ). Altfel spus ,

prin M 0 ( x 0 , y 0 ) trece o singură curbă integrală .

I. Ecuaţii cu variabile separate

y ′ = f ( x )g( y )

(5)
• Dacă g( y ) are o rădăcină y 0 atunci y = y 0 e o soluţie singulară a ecuaţiei (5) .
dy
• Dacă g ( y ) ≠ 0 , scriem ecuaţia sub forma = f ( x ) dx şi integrăm
g( y )
dy
∫ g ( y ) = ∫f ( x )dx + C , C ∈ IR

Aceasta este soluţia generală a ecuaţiei (5) .

Caz particular. g ( y ) =1 . Ecuaţia devine y ′ = f ( x ) de unde y = ∫f ( x )dx +C , C ∈ IR .
I’. Ecuaţii cu variabile separabile
a 1 ( x ) b1 ( y ) dx + a 2 ( x ) b 2 ( y ) dy = 0 (6)
unde a 1 , a 2 : I → IR , b1 , b 2 : J → IR , I , J ⊆IR intervale . Împărţim ecuaţia cu a 2 ( x ) ⋅ b1 ( y )
(dacă sunt nenule) . Ecuaţia se scrie
a1 ( x) b ( y)
dx + 2 dy = 0
a 2 ( x) b1 ( y )

a1 ( x ) b 2 ( y)
integrăm şi găsim ∫ a ( x ) dx + ∫ b ( y ) dy = C , C ∈ IR
2 1
.

II. Ecuaţii care provin din diferenţiale totale (ecuaţii diferenţiale exacte)
P( x , y ) dx + Q( x , y ) dy = 0

(7)
Curs 3 – Ecuaţii diferenţiale de ordinul 1 3
unde funcţiile P, Q : D ⊂ IR 2 → IR admit derivate parţiale continue pe D şi verifică condiţia
∂P ∂Q
= (8)
∂y ∂x
Atunci există funcţia F : D → IR , F = F( x , y ) , continuă , cu derivate parţiale de ordinul doi
continue pe D astfel încât
 ∂F
 P ( x , y ) =
 ∂x
 (9)
 Q( x , y ) = ∂ F
 ∂y
∂2 F ∂2 F
Egalitatea (8) exprimă relaţia = . Atunci ecuaţia (7) se poate scrie
∂x∂y ∂y∂x
∂F ∂F
dx + dy = 0
∂x ∂y
adică d F = 0 , de unde se obţine că soluţia generală a ecuaţiei este F ( x , y ) = k , k = const.
Pentru a afla funcţia F se pot folosi două metode :
Metoda 1. Se integrează una din ecuaţiile din sistemul (9) , de exemplu prima :
F ( x , y ) = ∫P ( x , y ) dx +g ( y )
Formula obţinută se derivează în raport cu y şi din ( 9 ) 2 se găseşte g ′( y ) de unde se obţine prin
integrare g( y ) şi apoi F ( x , y ) .
Metoda 2. Se foloseşte direct formula următoare , unde ( x 0 , y 0 ) ∈ D ⊆ IR
2

x y

F( x , y ) = ∫ P( t , y 0 ) dt + ∫ Q ( x , t ) dt
x0 y0

III. Ecuaţii care pot fi transformate în ecuaţii diferenţiale exacte

Factor integrant
Sunt ecuaţii de tip (7) pentru care nu este satisfăcută condiţia (8) . Atunci se caută un factor
integrant , adică o funcţie µ = µ( x , y ) cu care se înmulţeşte ecuaţia (7) :
P( x , y ) µ( x , y )dx + Q( x , y )µ( x , y ) dy = 0
(8’)
Pentru ca ecuaţia (8’) să fie o e.d. exactă se impune să se verifice condiţia
∂
( Pµ) = ∂ ( Qµ) (9’)
∂y ∂x
∂P ∂µ ∂Q ∂µ ∂µ ∂µ  ∂P ∂Q 
⇔ µ +P =µ +Q ⇔ Q −P = µ
 ∂y − ∂x 

∂y ∂y ∂x ∂x ∂x ∂y  
1  ∂P ∂Q 
• Dacă expresia Q 
 ∂y − ∂x 
 depinde doar de x , se poate presupune că şi µ depinde
 
µ′( x )
doar de x . Se caută µ = µ( x ) ⇒
1  ∂P ∂Q 
=  −  ⇔
d
( ln µ ) = 1  ∂P − ∂Q 
µ ( x ) Q  ∂y ∂x  dx Q  ∂y ∂x 
S-a obţinut o ecuaţie cu variabile separate din care se află µ, se înlocuieşte în (8’) şi se
procedează ca la ecuaţia diferenţială exactă .
1  ∂Q ∂P 
• Dacă expresia P   depinde doar de y , se poate presupune µ = µ( y ) ⇒
 ∂x − ∂y 
 
µ′( y ) 1  ∂Q ∂P   
=  − 
 ⇔
d
( ln µ) = 1  ∂Q − ∂P  .
µ( y ) P  ∂x ∂y  dy P  ∂x ∂y 
Se află µ, se înlocuieşte în (8’), care este o ecuaţie diferenţială exactă .