Listă de abrevieri

Izvoare, lucrări, studii, articole :

A.E.R.N.S. - Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin

B.O.R. – Biserica Ortodoxă Română
G.B. – Glasul Bisericii
M.O. – Mitropolia Olteniei
S.T. – Studii Teologice

Alte abrevieri :

art.cit. – articol citat

d. - dosar
ed. – editură
f. - filă
nr. - număr
op.cit. – operă citată
p. – pagină
rev. - revistă
sec. – secol
tip. - tipografie
vol. – volum

1
 INTRODUCERE

Cunoașterea istoriei Bisericii este de o maximă importanță pentru studiul istoriei

civilizației în general. În cazul spațiului locuit de români, istoria națională nu poate fi separată
de cea a Bisericii, întrucât teritoriul și identitatea statală s-a conturat simultan cu integrarea în
spiritualitatea creștină răsăriteană. Nu se poate concepe aprofundarea istoriei naționale fără
înțelegerea rolului Bisericii și a cunoașterii funcționării ei interne.

2
 Perioada supusă atenției de către studiul de față reprezintă un interval destul de
restrâns, de aproximativ o jumătate de veac, dar care a concentrat mutații fără precedent
pentru întreaga societate, iar instituția eclesiastică a trebuit și ea să le facă față.
Biserica Română a intrat în veacul modern cu un impresionant patrimoniu de tradiții,
dobândite fie prin adopție de la ortodoxia bizantină, fie prin viața efectivă, cultică și politică,
în interiorul statalității române. Impresia aproape generală este că Biserica a rămas
neschimbată în decursul timpului, fiind instituție tradițională ale cărei practici și cutume sunt
conectate la începuturile statalității românilor. Este adevărat, indiferent de trecerea timpului,
dogma bisericească a rămas neschimbată, păstrând unitatea cu întregul spațiu ortodox. În ceea
ce privește însă poziționarea Bisericii de Stat, în deceniile veacului modern român au survenit
schimbări notabile în relaționarea cu puterea laică și în practicile administrative interne. Altfel
spus, impresia imobilității instituției bisericești este nemotivată real, și serios contrazisă de
efectele marilor mutații sociale și politice ale ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea și anii de
început ai celui de-al XX-lea. “Izolarea de lume” a instituției eclesiastice în interiorul
tradițiilor ei și separarea de puterea seculară au fost aproape întotdeauna doar aparențe. După
1860, se vor risipi și acestea, Biserica devenind parte componentă activă a angrenajului
administrativ național. Supusă tot mai mult rogorii legilor de stat, dar reușind și păstrarea
regulilor proprii, ea a trebuit să-și reașeze identitatea în lumea modernă română.
Episcopia Râmnicului se încadrează perfect în coordonatele menționate mai sus. Ca
unitate bisericească autonomă, ea s-a suprapus aproape întotdeauna provinciei românești
Oltenia, bucurându-se prin urmare de o remarcabilă constanță teritorială și compoziție etnico-
religioasă. Studierea functionalității componentelor ei poate fi însă un adevărat studiu de caz
pentru structuri bisericești similare, întrucât cele petrecute în Biserica Olteniei erau valabile și
în alte zone ale țării.
In plan zonal, studierea trecutului Episcopiei Râmnicului rezidă din importanţa ei
pentru Oltenia, şi mai ales pentru Vâlcea, judeţ care în 1833 s-a salvat de la o proiectată
desfiinţare invocând exploatările de sare şi existenţa la Râmnic a scaunului episcopal.
Cercetarea pe care o întreprindem aici porneşte de la o istoriografie minimă.
Aspectelor privitoare la Episcopia Râmnicului li s-a dat o importanţă specială doar în lucrarea
din 1906 a lui Athanasie Mironescu, pe atunci episcop al Râmnicului. Intitulată „Sfânta
Episcopie a Eparhiei Râmnicului - Noului Severin, în trecut şi acum", lucrarea este
voluminoasă, de aproape 700 de pagini şi rod al unei cercetări îndelungate a Episcopului
Athanasie. Apărută în 1906 (Tipografia Gutenberg, Bucureşti ) ca lucrare omagială pentru
anul jubileu al Casei Regale Române, ea prezintă întreaga evoluţie a Eparhiei Râmnicului,

3
pornind de la începuturile vieţii creştine în Oltenia. Cronologia este urmărită până la 1900, iar
informaţiile şi interpretările sunt structurate pe capitole cu titluri ca: „Episcopii", „Clădirile
Episcopiei", „Proprietăţi şi privilegii", „Tipografia Episcopiei", „Seminarul din Râmnicul
Vâlcea", „Vechile pomelnice ale Episcopiei". Metodică, aşadar, ca împărţire, ea pune în
lumină aspecte multiple şi este, fără îndoială, cea mai amplă lucrare dedicată subiectului, cu
marele merit al redării informațiilor, pentru epoca modernă, de la un autor contemporan cu
veacul edificării statului român modern. Toate acestea, precum şi stăpânirea deplină a grafiei
chirilice, deosebit de utilă pentru studiul documentelor, constituie argumente în favoarea
catalogării lucrării Episcopului Athanasie, drept prima şi cea mai cuprinzătoare pentru
subiectul în speţă. Cu deosebire, componenta privitoare la moșiile, daniile şi aşezămintele
anexe este bogat argumentată documentar, principalul izvor constituindu-1 „Condica
Episcopiei Râmnicului"- colecţie de documente privind proprietăţile şi privilegiile Episcopiei,
traduse din slavonă în limba română (grafie chirilică), la mijlocul secolului al XIX - lea.
Ca nivel de documentare, lucrarea este de un nivel bun, dar ca surprindere a
problematicii modernizării generale şi a îmbunătăţirilor de ordin funcţional privind Episcopia
Râmnicului, are lipsuri care nu pot fi trecute cu vederea. Nu sunt surprinse, cu desăvârşire,
implicarea episcopilor de Râmnic în actele majore de modernizare din Epoca Regulamentară,
după cum lipsesc şi consideraţii asupra relaţiilor cu domnia şi instituţiile financiare şi
administrative ale statului. Este drept, lucrarea nu-şi propune acest lucru, şi perioada este prea
întinsă pentru analize de acest fel. Apoi, până în epoca modernă, nu sunt de aşteptat
modificări sesizabile privind cele enunţate mai sus, iar procesul transformărilor de relaţie prin
care trecea din plin Biserica la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, probabil nici nu
fusese bine perceput de societate şi cler. Foarte utilă s-a dovedit lucrarea lui Nicolae
Dobrescu, intitulată „Istoria Bisericii din România (1850-1895)" (Bucureşti, 1905, Tipografia
Bukarester Tagblatt), care oferă o impresionantă sinteză asupra evenimentelor epocii şi
efectelor acestora asupra Bisericii, şi „Istoria Bisericii Ortodoxe Române" (Ed. Inst.Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1992) a lui Mircea Păcurariu, lucrare monumentală şi
completă ca informaţie, un adevărat reper pentru abordarea din orice perspectivă a instituţiei
bisericeşti. Evident, capitole întregi sunt alocate vieţii bisericeşti de la sud de Carpaţi, şi
implicit Episcopiei Râmnicului. „Istoria..." lui Mircea Păcurariu nu îşi propune însă
sintetizarea informaţiilor istorice, nici demonstrarea vreunui aspect fundamental al istoriei
naţionale, ci reunirea tuturor informaţiilor deţinute de cercetarea românească privind
cronologia evenimentelor, şirul ierarhilor şi al faptelor notabile ale acestora.

4
 De mai mică anvergură, dar bogate în informaţie şi bine fundamentate documentar,
sunt câteva zeci de articole şi studii referitoare la Biserica Ortodoxă, clerul român şi
conexiunile acestora cu evenimentele marcante ale secolului al XlX-lea. Majoritatea acestora
au apărut în periodice bisericeşti, în special în revistele „Mitropolia Olteniei", şi „Biserica
Ortodoxă Română", ca ecouri la împlinirea unui număr de ani de la evenimentele secolului
României moderne. Chiar dacă nu sunt sintetice, marele lor merit este că oferă indicii
valoroase privind localizarea, în plan zonal, a documentelor din arhivele laice şi bisericeşti,
documente care, analizate cu atenţie, pot cu siguranţă reliefa aspecte ale mutaţiilor şi
ajustărilor de natură funcţională ale Episcopiei Râmnicului în veacul al XlX-lea. Atenţia lor
este concentrată asupra unui număr relativ mic de ani, a unei figuri marcante sau a unui
eveniment cunoscut, dar sunt bine documentate, şi au fost de folos cercetării noastre.
Stabilirea firului major al activităţilor Episcopiei în perioada studiată, dar şi
majoritatea covârşitoare a detaliilor lucrării, provin însă din informaţiile de arhivă studiate.
Sursele inedite s-au constituit în principal din fondurile arhivistice care reunesc documente
privitoare la Episcopia Râmnicului în secolul al XIX-lea., aflate în păstrarea instituţiilor
centrale sau locale, la care accesul este permis publicului.
În prezenţa acestor atât de numeroase informaţii şi aspecte ce se cereau cuprinse în
cercetare, am recurs la precizarea de altfel limitativă din titlul lucrării, în care am indicat
intenţia studierii doar a unor aspecte din istoria Episcopiei. Este vorba însă de abordarea
acelor aspecte pe care le-am găsit cele mai evidente, în ordinea importanţei lor pentru istoria
respectivă.
Studiul pe care îl propunem va analiza informaţiile istorice, tematic, iar în cadrul
temelor, cronologic. Concluziile parţiale şi finale se vor circumscrie ideii de modernizare.
Vom demonstra cum, pe parcursul chiar a mai puţin de un secol, Biserica Ortodoxă Română,
o dată cu alte instituţii statale, îşi modifică vizibil maniera de funcţionare internă şi externă,
ţinând pasul cu societatea românească în ansamblul ei. Fenomenul a fost valabil pentru toate
aspectele implicate de existenţa unei structuri bisericeşti : organizare internă, personal,
învăţământ, cultură şi economie. De aceea, credem că lucrarea poate umple un gol în
cunoaşterea prezentă, privind substanţa şi particularităţile vieţii eclesiastice din Episcopia
Râmnicului, în trecerea timpului.

5
 CAPITOLUL I
ORGANIZAREA EPISCOPIEI RÂMNICULUI ÎN PERIOADA 1859-1918

I. Istoricul Episcopiei până la Regulamentul Organic. Şirul episcopilor

După cum se înţelege şi din vechea titulatură de "Episcopie a Râmnicului Noului

Severin", Episcopia Râmnicului este îndeobşte recunoscută drept continuatoarea vechii
"mitropolii" a Severinului, întemeiată la 1370 de Vlaicu Vodă.

6
 Apariţia acestei structuri bisericeşti în Ţara Românească a urmaşilor imediaţi ai lui
Basarab I, se leagă de însuşi începuturile existenţei ţării, a cărei individualitate fusese
recunoscută după bătălia de la Posada, din 1330.
Ca şi voievozii şi cnejii anteriori lui Basarab de la sudul Carpaţilor, este de presupus
că şi acesta va fi avut în apropierea sa vreun episcop sau mitropolit 1, ca sfetnic şi îndrumător
al vieţii religioase. Structura bisericească implicată de prezenţa şi activitatea lor nu era însă
canonic recunoscută de Constantinopol.
Urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru, a cerut Patriarhiei din Constantinopol în
mai 1359, să accepte venirea în Ţara Românească a mitropolitului Iachint al Vicinei, cetate de
pe malul drept al Dunării (zona Brăilei de astăzi), aflată sub dominaţia voievodului român.
Dorinţa i-a fost îndeplinită, Iachint a fost recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei, şi Biserica
Ţării Româneşti a intrat oficial sub jurisdicţia Constantinopolului. Autoritatea bisericească a
lui Iachint se suprapunea cu cea politică a lui Nicolae Alexandru, care includea şi teritoriul
Olteniei de astăzi.
In 1370, sub Vladislav (Vlaicu) Vodă, fiul lui Nicolae Alexandru, bătrânul mitropolit
Iachint a fost pârât la Constantinopol că nu îşi îndeplineşte cum se cuvine datoriile de ierarh,
şi că sfidează Sinodul patriarhal, la ale cărui şedinţe nu se prezentase 2. Prin urmare, de la
Patriarhie este trimis Daniil Critopulos "dicheofilax "-ui (avocat), să cerceteze adevărul la
reşedinţa mitropolitului de la Argeş. Cercetarea sa confirmă că nu reaua intenţie 1-a făcut pe
Iachint să lipsească de la Constantinopol, ci condiţia precară a sănătăţii. In scrisorile cu care s-
a întors la Patriarhie, domnitorul şi mitropolitul cereau ca Daniil să fie hirotonit ca mitropolit
pentru o jumătate a Ungrovlahiei, cea dinspre Severin, şi să revină în Ţara Românească. Se
încerca astfel atât evitarea scoaterii din scaun a lui lachint, ceea ce putea duce la tensionarea
relaţiilor domnitorului cu Constantinopolul, cât şi contracararea propagandei catolice în zona
de frontieră cu Ungaria, banatul de Severin.
Lua astfel fiinţă ce-a de-a doua eparhie a Ţării Româneşti, cea a Severinului, condusă
de Daniil, călugărit sub numele de Antim. Existenţa ei a fost întreruptă prin 1376, când
ungurii iau în stăpânire Severinul şi teritoriile din Făgăraş, la a căror stăpânire domnitorul
Radu Negru a renunţat. Cu toate acestea, documentele atestă existenţa urmaşilor
mitropolitului Antim până după 1401. în actele Sinodului patriarhal, aceştia semnau cu
titulatura de "celălalt al Ungrovlahiei", deşi prezenţa lor în Ţara Românească este îndoielnică.

1
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Inst.Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1992,
vol. l, p.255.
2
Atanasie Mironescu, Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin, Tipografia Gutenberg, Buc. 1906,
p.LXXXVI.

7
 Timp de mai bine de o sută de ani, Ţara Românească nu a avut mai mult de un ierarh.
în 1503 însă, Radu cel Mare a adus din Adrianopol pe fostul patriarh al Constantinopolului,
Nifon, aflat în exil. Acesta convoacă în acelaşi an un sfat al egumenilor din ţară şi
reorganizează viaţa bisericească la nordul Dunării, întemeind două episcopii noi şi hirotonind
câte un episcop pentru fiecare. Cei mai mulţi cercetători sunt de acord că este vorba de cea a
Râmnicului şi cea a Buzăului, cele mai vechi din Ţara Românească, deşi nu există referinţă
precisă în acest sens 3. Cine vor fi fost episcopii hirotoniţi cu această ocazie nu se poate şti,
căci numele lor nu este amintit de Gavriil Protul, biograful patriarhului Nifon, nici măcar la
sfinţirea mănăstirii de la Curtea de Argeş. Evenimentul consemnat de Gavriil indică prezenţa
şi numele multor egumeni, dar nu şi al episcopilor de la Râmnic şi Argeş, ceea ce ridică un
semn de întrebare asupra corectitudinii informaţiei despre instalarea celor doi episcopi din
chiar anul înfiinţării eparhiilor lor 4.
Documentele veacului al XVI-lea sunt destul de neclare pentru a ne da cronologia
exactă a episcopilor de la Râmnic5. Presupuşi episcopi la Râmnic până la 1535 au fost Maxim
Brancovici şi Ilarion , ambii deveniţi mai târziu mitropoliţi ai Ungrovlahiei. Primul menţionat
în izvoare este Leontie, într-un hrisov de răscumpărare a unor "ocini" ale Episcopiei de la
Vlad Vintilă (1532-1535). Hrisovul amintea de existenţa episcopiei din vremea lui Neagoe
Basarab şi data din vremea următorului episcop, Paisie, care mai este amintit doar într-un act
din 1540 .
Episcopii de la Râmnic mai sunt amintiţi şi ca făcând parte dintre boierii ucişi de
Mircea Ciobanul la 3 martie 1558, dar nu cu numele 6. în 1559 este amintit episcopul Eftimie,
nou ales în locul înaintaşului său . Portretul său se păstrează în pictura ctitoriei sale, schitului
Olteni de lângă Râmnic.
La 1568 episcop era Mihail, căci Eftimie devenise mitropolit. Numele lui Mihail apare
în documente până în octombrie 1585, ca membru al divanului domnesc, în acte de danie sau
de judecată. După acest an devine mitropolit, iar în locul său este ales Efrem, în primele luni
ale lui 1586.
În 1591 este amintit episcopul Teofil I, cel care în 1595 a făcut parte din solia către
Sigismund Bathory, împreună cu mitropolitul Efrem şi cu episcopul Luca al Buzăului. Ei sunt
cei care au semnat tratatul de alianţă antiotomană din 20 mai 1595. La 8 noiembrie 1601,
după uciderea lui Mihai Viteazul, episcop la Râmnic este amintit Efrem al II lea, într-un act

3
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii...,voi 1, p.442
4
Ibidem, p.462.
5
A. Mironescu, op.cit, p.20.
6
A. Mironescu, op.cit, p.23.

8
de danie al maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul, către Cozia. Numele său mai apare şi în
alte acte de danie din anii imediat următori, dar între 1614-1618 este semnalat un episcop de
Râmnic cu numele Dionisie.
La 1618, în scaunul de la Râmnic era episcopul Teofil al II lea, care până în 1636 când
devine mitropolit al Ungrovlahiei, este trimis în câteva solii de Leon Tomşa, în Ardeal şi la
Constantinopol. Urmaşul său a fost Ignatie, fost preot de mir din Rusciuc, care a intermediat
contactul lui Matei Basarab cu Abaza paşa. Serviciile sale au fost motivul pentru care Matei
Basarab 1-a adus în Ţara Românească iar apoi 1-a ridicat în scaunul episcopl de la Râmnic.
Cunoscut sub numele de Ignatie Sârbul, acesta a fost unul dintre cei mai destoinici episcopi de
aici, îngrijindu-se de tiparniţa de la Govora şi sporind averea Episcopiei. în 1653 a fost ales
mitropolit la Bucureşti, iar scaunul de la Râmnic a fost ocupat de Dionisie, până în 1657.
Un alt episcop cu numele de Ignatie Grecul este amintit din 2 iunie 1657 până în 1667,
în acte de danie prin care Episcopia dobândea felurite proprietăţi. La 21 martie 1668, episcop
de Râmnic devenea Serafim, originar din Slatina-Olt, protejat al boierilor Deleni şi fost
episcop al Buzăului, unde păstorise timp de 20 de ani. Până în 1670 va râmâne la Râmnic,
dând dovadă de deosebite însuşiri spirituale şi calităţi gospodăreşti. Urmaşul său în scaun a
fost Varlam, egumenul de la schitul Glavacioc, dar păstorirea sa a durat doar doi ani, până la
24 decembrie 1672, dată la care a fost ales mitropolit.
În vara anului 1672, în cea de-a doua domnie a lui Grigorie Ghica, s-a înfiinţat încă un
scaun episcopal pe teritoriul Olteniei, la Strehaia-Mehedinţi. Noua episcopie, fără o delimitare
teritorială exactă, era mai degrabă un semn al recunoştinţei domnitorului Grigorie Ghica
pentru primul ei episcop, Daniil, care-i făcuse multe servicii 7. In 1679, când Ghica a pierdut
tronul şi domn a devenit Şerban Cantacuzino, Episcopia Strehaiei s-a desfiinţat.
În anul 1673, episcop al Râmnicului devenea Ştefan, originar din sudul Olteniei şi L
probabil fost egumen la mănăstirea Sadova. Realizările sale gospodăreşti ca episcop şi
sporirea numărului proprietăţilor Episcopiei au depăşit pe cele ale oricărui înaintaş al său. în
vremea lui s-a ridicat clopotniţa Episcopiei, mănăstirea Sărăcineşti-Vâlcea şi s-a refăcut
schitul Dobruşa-Vâlcea. Ştefan a murit în prima parte a anului 1693, dar activitatea sa a fost
continuată de Ilarion al II lea, un alt vrednic episcop al Râmnicului, prin grija căruia s-a
refăcut schitul Iezerul-Vâlcea, s-a treminat restaurarea schitului Dobruşa şi au fost dobândite
pentru episcopie alte câteva proprietăţi. In timpul său, Constanin Brâncoveanu a ridicat schitul
Mamul şi bolniţa de la Hurezi. In martie 1705, în urma unor învinuiri de schismă, episcopul
Ilarion a fost înlăturat din scaun, iar în locul său a fost ales, la 16 martie, Antim Ivireanul.

Mircea Păcurariu, op. cit, vol.2, p. 163-164

7

9
 În cei trei ani de episcopat la Râmnic, Antim a reuşit să înfiinţeze aici prima tipografie
a oraşului, de sub teascurile căreia a scos nouă cărţi, trei greceşti, trei slavo-române şi trei
româneşti, dând un nou impuls procesului de înlocuire în cult a limbii slavone cu cea română.
Antim a trecut la 28 ianuarie 1708 în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, iar la Râmnic a
fost ales Damaschin, fost episcop al Buzăului.
Păstorirea sa a fost însă în vremuri deosebit de grele, căci din 1718 Oltenia a intrat sub
stăpânirea habsburgilor. Din partea austriecilor, Biserica din Oltenia a fost supusă unor
presiuni administrative fără precedent, care vizau nu doar evidenţa şi controlul strict al
averilor bisericeşti, ci şi numirea episcopului şi egumenilor. Cu toate acestea, Damaschin a
solicitat împăratului ridicarea Episcopiei Râmnicului la rang de mitropolie, înfiinţarea de şcoli
la Râmnic şi Craiova, şi păstrarea relativei autonomii a administraţiei Bisericii. Puţine din
cererile sale au fost luate în seamă de imperiali, dar în ceea ce priveşte activitatea
cărturărească, Damaschin a continuat traducerea în limba română a cărţilor de slujbă pe care o
începuse la Buzău. In 1724, după ce a obţinut aprobarea Curţii pentru înfiinţarea unei
tipografii la Râmnic, a tipărit aici trei cărţi, dar traducerea cărţilor de cult nu a reuşit să o
termine, căci a murit la 5 decembrie 1725. Urmaşii săi au fost Ştefan, până în 1727, apoi
Inochentie, până în 1735. Amândoi fuseseră stareţi, primul la Govora iar celălalt la
Brâncoveni, iar dacă primul nu s-a remarcat prin realizări deosebite, Inochentie a reuşit
tipărirea câtorva lucrări traduse de Damaschin, în condiţiile în care a desfăşurat şi o curajoasă
activitate de opoziţie împotriva măsurilor administraţiei austriece care vizau impozitarea
severă a veniturilor clerului şi aşezămintelor bisericeşti din Oltenia.
Inochentie a murit la 1 februarie 1735, iar la 28 iunie a fost ales un nou episcop, în
persoana egumenului Climent de la Bistriţa. In acelaşi an însă a izbucnit războiul ruso-turc în
care s-a implicat şi Austria, din 1737. Ostilităţile , încheiate în favoarea Porţii prin pacea de la
Belgrad din 18 septembrie 1739, au dus la reintrarea Olteniei sub stăpânirea otomană şi la
reluarea vechilor stări de lucruri de dinainte de 1718. După anii grei din timpul războiului,
Climent a reuşit ridicarea bolniţei Episcopiei, rezidirea schiturilor Pietrari, Pătrunsa şi Colnic
din Vâlcea, precum şi refacerea mai multor biserici. De asemenea, a tipărit aproape 20 de
cărţi, mare parte din ele pe baza manuscriselor rămase de la Damaschin.
Climent s-a retras din scaun la 8 mai 1748 din pricina bătrâneţii, iar în aceeaşi zi a fost
ales în locul său Grigorie Socoteanu, egumenul Coziei. Calităţile sale gospodăreşti s-au
dovedit prin ridicarea paraclisului Episcopiei, ctitorirea bisericilor "Buna-vestire" şi "Toţi
Sfinţii" din Râmnic, dar şi prin sporirea averii Episcopiei, pe seama căreia a cumpărat sau
dobândit prin danii moşii şi "casele Băniei" din Craiova. De asemenea, a tipărit un număr de

10
15 cărţi bisericeşti. La 21 mai 1764, Grigorie s-a retras din scaunul episcopal şi s-a stabilit la
Craiova. Între 1770 - 1771 a fost chiar mitropolit pentru o vreme, apoi motive politice l-au
făcut să se retragă în Oltenia, unde a murit, la 28 decembrie 1777.
Între 1764 şi 1771, episcop la Râmnic a fost Partenie, fost egumen la Tismana, care a
continuat activitatea tipografică a înaintaşilor săi şi a administrat cu pricepere averea
considerabilă a Episcopiei. Locul său de la Râmnic a fost apoi ocupat de Chesarie, unul din
cei mai străluciţi ierarhi şi oameni de cultură români. Chesarie ajunge la conducerea
Episcopiei " Râmnicului în 1771, ca locţiitor, iar din 1773 ca episcop titular. Rangul 1-a
dobândit datorită calităţilor sale cărturăreşti, fiind unul din tipografii - colaboratori ai
mitropolitului Grigorie al II-lea, dar şi datorită calităţilor sale de diplomat, dovedite în 1770
când a condus delegaţia română r-la curtea Ecaterinei a II-a, la Petersburg. Ca episcop la
Râmnic, Chesarie s-a remarcat îndeosebi prin activitatea culturală, înfiinţând două şcoli ale
Episcopiei, la metocurile din Bucureşti şi Craiova, şi refăcând tipografia de la Râmnic. Intre
1776 şi 1780, de sub teascurile ei a scos cele şase "mineie" ale lunilor octombrie - martie,
tipărite în limba română. Luminatul episcop reuşea astfel să fixeze pentru totdeauna folosirea
limbii române în slujbele bisericeşti.
Chesarie a murit la 9 ianuarie 1780, după o păstorire de numai şase ani, iar episcop a
fost ales, în acelaşi an, Filaret. Principala sa preocupare a fost continuarea strădaniilor
înaintaşului său. Într-un singur an, 1780, Filaret reuşea tipărirea celorlalte şase mineie, pentru
lunile aprilie – septembrie. În afară de acestea, de sub tiparul de la Râmnic au mai ieşit, până
în 1792 când Filaret devenea mitropolit la Bucureşti, alte 20 de cărţi bisericeşti.
Din 1893 şi până în decembrie 1812, episcop al Râmnicului a fost Neofit, iar apoi,
până în 1824, nepotul său, Galaction. Nici unul dintre ei nu s-a remarcat prin realizări
deosebite, în afară de scoaterea câtorva tipărituri, pregătite încă de pe vremea lui Filaret.
Păstorirea lor a fost mai degrabă un prilej de îmbogăţire personală, în dauna bunăstării
Episcopiei.
Şirul episcopilor Râmnicului, până la începutul perioadei supusă atenţiei noastre, se
încheie aici8. Judecând după vestigiile şi tradiţiile bisericeşti ale Olteniei, dar recunoscând şi
faptul că regiunea a fost mai ferită de vitregiile vremurilor decât alte provincii româneşti, am
putea spune că urmaşii lui Daniil Critopol al „Severinului" şi-au făcut conştiincios datoria faţă
de popor şi Biserică. Mai mult, activitatea lor a fost benefică şi pentru românii din regiunile
învecinate, în special cei din Făgăraş şi Ţara Bârsei, supuşi la repetate presiuni pentru
adoptarea catolicismului, cu precădere după 1700.
8
Nicolae Şerbănescu , Episcopii Râmnicului, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XVI, 1964, nr.3-4, p.171-212.

11
 Existenţa aproape continuă a unui episcop ortodox pe teritoriul Olteniei, începând încă
din 1370, este un fapt limpede. Locul lor de reşedinţă nu a fost însă mereu acelaşi.
Unde va fi fost reşedinţa vechii mitropolii a Severinului nu se poate şti cu exactitate.
Unii sunt de părere chiar că aceasta ar fi fost prin Gorj, bazându-se doar pe tradiţii populare,
iar alţii, în baza unor documente, o localizează în Mehadia 9. Turnu Severin păstrează însă
ruinele unei biserici care se presupune a fi cea episcopală din vremea lui Antim şi Atanasie,
mitropoliţii de Severin. Urmând titulatura lor, episcopii de la Râmnic se vor numi uneori în
documentele medievale, "arhiepiscopi" sau "mitropoliti", semn că nu doar numele episcopiei
lor păstra amintirea vechii mitropolii, ci şi că ei se simţeau urmaşi ai lui Antim Critopol.
Reşedinţa ierarhilor râmniceni este de presupus că a fost dintru început în preajma
oraşului Râmnic, atestat încă din vremea lui Mircea cel Bătrân. Există însă opinii, bine
argumentate, că episcopii Eftimie şi Mihail şi-au ales ca reşedinţă schitul Olteni, situat la
câţiva kilometri nord de oraş, lângă un vad bun de trecere a Oltului în drumul către Argeş.
Numele lor apare în pomelnicul bisericii respective, şi în acte de danie prin care schitul era
înzestrat cu moşii. în timpul lor s-a ridicat prima biserică episcopală din Râmnic, care va
deveni reşedinţa urmaşilor lor .
În ceea ce priveşte jurisdicţia lor bisericească, este îndeobşte admis că ea a inclus
teritoriile dintre Olt, Carpaţi şi Dunăre care, datorită poziţiei şi delimitării naturale, au fost
aproape întotdeauna în stăpânirea domnilor Ţării Româneşti. Până la epoca modernă,
stăpânire străină nu a fost în Oltenia decât după 1376 şi până la începutul domniei lui Mircea
cel Bătrân, când regii maghiari iau Severinul, şi din 1716 până la 1739, când întregul teritoriul
a fost în componenţa Imperiului Habsburgic.

II. Structura internă

Protopopiatele. Numărul şi funcţionarea lor.

În secolul al XlX-lea, organizarea administrativă a provinciei istorice Oltenia

cuprindea un număr de cinci judeţe : Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea, care formau,
bisericeşte vorbind, teritoriul Episcopiei Râmnicului. în fruntea acesteia era desigur episcopul,

9
A. Mironescu, op.cit. p.18.

12
secondat în actul administrativ şi cultic de arhiereul vicar, cu reşedinţa la Craiova. în teritoriu,
administraţia p bisericească se realiza prin protopopi.
Protopopii erau aleşi dintre preoţii care se bucurau de un prestigiu special în rândul
tagmei lor, întrucât rolul lor era atât de a transmite ordinele episcopale în teritoriu, dar şi de a
lua măsuri atunci când disciplina clericală era încălcată. Cu alte cuvinte, erau o "interfaţă" a
autorităţii episcopale în teritoriu.
Alegerea lor se făcea de către episcopi, şi li se încredinţa conducerea vieţii bisericeşti a
unei părţi de judeţ. Până la domnia lui Cuza, nimeni nu a pus în discuţie dreptul episcopal
privind numirea, revocarea şi numărul protopopilor dintr-un judeţ. După 1860 însă, în
condiţiile în care întreaga viaţă bisericească a cunoscut transformări majore, era firesc să
asistăm la imixtiuni politice şi în ceea ce priveşte existenţa, numărul şi atribuţiile
protopopilor.
La Râmnic, prima încercare a Statului privind modificarea numărului de protopopi are
loc în toamna anului 1860, când, din considerente bugetare, rămân doar doi protopopi pentru
fiecare judeţ, din trei sau patru câţi fuseseră în prima jumătate a veacului . În "competiţia"
firească ce a urmat pentru rămânerea în funcţii, informaţiile de arhivă semnalează intervenţii
făţişe ale prefecţilor pentru favoriţii lor, intrigile ţesându-se până în 1861. Unul dintre
protopopi se plângea la 21 ianuarie episcopului Calinic că asupra sa sunt "intrigi infame şi
calomnii neruşinate (...) pentru a-mi da demisia " 10 .
Din considerente neclare, dispoziţiile privitoare la numărul protopopilor nu s-au
aplicat în 1860-1861. O nouă încercare din partea guvernului are loc în vara lui 1864, când
ministrul anunţă telegrafic pe episcopul Calinic despre salarizarea, începând cu 1 iulie a acelui
an, a unui singur protopop pe judeţ, care urma să fie ajutat în lucrările de cancelarie de un
"proistos" (subprotoiereu) şi de un "scriitor". La 9 iulie, episcopul comunică numele celor
care rămân în funcţie, şi îi invită pe aceştia să propună un "proistos", dar o lună mai târziu
primeşte alte plângeri despre presiunile prefecţilor pentru numirea ca subprotoierei a unor
favoriţi. In adresa sa, protopopul de Romanaţi informa episcopul despre nou-dobânditul drept
al prefectului de a lua parte la alegerea proistoşilor, şi preciza că "prefectul propune pe unii
faţă de care nu poci avea confienţă de serviciu ". Ca atare, tot el solicita îndrumare despre
cum ar trebui procedat în situaţia creată, care risca să creeze tensiuni între puterea bisericească
şi cea laică. Răspunsul episcopului a fost evaziv, indiciu în plus al lipsei lor de fermitate în
faţa abuzurilor puterii politice.

10
Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Centrul Eparhial Râmnicu-Vâlcea (în cont.A.E.R.N.S.), d.60 /
1860, f. 7, 30.

13
 Nu ştim în ce măsură, sau dacă această a doua încercare a guvernului de reducere a
numărului de protopopi a reuşit în 1864. Este posibil ca ea să se fi aplicat pentru o scurtă
perioadă de timp, sau să nu fi reuşit deloc, din moment ce în aprilie 1866, ministrul
Alexandrescu înştiinţa pe Calinic despre reducerea numărului de protopopi de la patru la doi,
pentru fiecare judeţ. Salariile lor fuseseră stabilite în bugetul de stat la 100 de lei lunar, ceea
ce era considerabil, dar protopopii au propus lăsarea în funcţie a tuturor, cu înjumătăţirea
salariului. In felul acesta, nici guvernul nu aloca fonduri suplimentare, şi nici
responsabilităţile administrative ale celor rămaşi în funcţii nu creşteau astfel încât să nu mai
poată fi îndeplinite corect. In acest sens, protopopul de Dolj remarca : "va fi cu neputinţă a se
administra judeţul cu numai doi protopopi, şi mai cu osebire publicarea ordinelor P.S.
Voastre şi ale altor autorităţi". Tot de la Dolj venea şi propunerea lăsării în funcţie a celor
patru protopopi, cu 50 de lei salariu, propunere pe care episcopul Calinic o apreciază şi o
înaintează la minister.
În acest fel, din 1866 nu a mai funcţionat mai mult de un protopop pentru fiecare judeţ.
Măsura a defavorizat oarecum bunul mers al vieţii bisericeşti, dar şi cel al administraţiei de
stat. Am amintit cu altă ocazie că structura bisericească a fost fără ezitare folosită de puterea
civilă în transmiterea informaţiilor şi dispoziţiilor de la nivel central către teritoriu, atunci
când statul nu dispunea de resurse proprii de comunicare şi verificare. Oficiile protopopeşti
erau cele care preluau cea mai grea sarcină : cea a contactului direct dintre mediile cultivate şi
mase. Apoi, dacă episcopul se situa între guvern şi cei cinci protopopi, aceştia din urmă aveau
responsabilităţi pentru un întreg judeţ, cu sute de preoţi, biserici şi sate, fiind cei mai buni
cunoscători ai realităţilor bisericeşti şi laice din teritoriul Episcopiei Râmnicului.
Aşa stând lucrurile, rolul lor a depăşit uneori limitele administraţiei bisericeşti. La
începutul anilor 1860, protopopii erau cei care încă mai alcătuiau testamente şi le girau
autenticitatea 11, sau dădeau "cărţile de blestem" cerute de justiţie şi instrumentau cazurile de
divorţ din judeţele lor. Principala lor preocupare era însă asigurarea administraţiei bisericeşti
în teritoriu, cu tot ce implica ea.
Protopopii erau cei care difuzau în judeţ dispoziţiile episcopului şi verificau
îndeplinirea lor. Indiferent dacă erau cu caracter pur bisericesc sau reprezentau doar
retransmiteri ale unor dispoziţii guvernamentale, protopopii erau datori să le ducă la
îndeplinire prin faptul că erau semnate de episcopul Râmnicului. Nici o altă dispoziţie de la
vreo autoritate bisericească sau de stat nu forma obiectul răspunderii lor, dacă nu venea de la

11
A.E.R.N.S., d.47 / 1861, f. 3, 34.

14
episcop. în sens invers, orice act elaborat de oficiul protopopesc avea ca destinatar unic
Episcopia.
Multe documente elaborate de protopopii din Oltenia erau statistici, tabele şi evidenţe.
Acestea erau cerute în vederea luării unor decizii eclesiastice, dar cel mai frecvent erau
centralizate din cele cinci judeţe ale Olteniei, şi retransmise către guvern. Perioada supusă
atenţiei noastre, cea a deceniilor de referinţă din istoria României modeme, abundă de
asemenea rapoarte şi statistici, îndeosebi în ceea ce privea salariile personalului bisericesc şi
finanţarea întreţinerii bisericilor. In afară de acestea,.din 1880 protopopii erau obligaţi la
12
întocmirea unui raport anual către episcop, pe care îl înaintau în primele zile ale anului .
Acesta conţinea informaţii culese de protopopi din vizitele făcute bisericilor şi caselor
preoţilor aflaţi sub autoritatea sa. Datele erau păstrate în cancelaria episcopală, dar se
trimiteau şi spre publicare în jurnalul "Biserica Ortodoxă Română".
Este uşor de înţeles că nu doar astfel de rapoarte erau alcătuite de protopopi. Sesizarea
unei situaţii de indisciplină clericală intra tot în competenţa lor, precum şi recomandările
pentru hirotonie.Cuvântul unui protopop atârna greu în luarea unei decizii de către episcop, și
rare au fost cazurile în care episcopul se declara neîncrezător în obiectivitatea vreunui
asemenea raport. Atunci când totuşi apăreau astfel de situaţii, mustrarea episcopului,
indiferent cât era de blândă, era un adevărat vot de blam pentru protopop, iar repetarea ei
putea duce la înlocuirea din funcţie.
Am amintit că numirea unui protopop se făcea de către episcop, fiind un eveniment
conştientizat de întreaga societate a zonei. Importanţa funcţiei făcea uneori să se ridice
obiecţiuni la adresa deciziei episcopale din partea unor publicaţii, dar este probabil ca în
spatele articolelor de presă să fi fost clerici care se doreau ajunşi în respectiva funcţie. Acţiuni
de acest gen nu schimbau decizia episcopului, dar erau altele care reuşeau acest lucru : cele cu
motivaţie politică. Spre exemplu, în ianuarie 1892, Ghenadie Enăceanu îl înlocuieşte pe C-tin
Luizescu, protopopul de Romanaţi, cu Nicolae Ricman, care făcuse făţiş politică liberală, iar
la acea dată era văzut de prefectul conservator drept "agitator împotriva guvernului". Prin
urmare, ministrul Arion nu a recunoscut numirea lui Ricman şi a solicitat episcopului să facă
altă nominalizare. Deznodământul situaţiei este emblematic pentru condiţia Bisericii de atunci
şi pentru continua diminuare a autorităţii episcopului, căci, deşi a arătat că postul nu era dorit
de alţi preoţi "datorită grelelor sarcini şi a insuficienţei salariului", Enăceanu a fost nevoit în

12
A.E.R.N.S., d.l /1887, f. 1. Raportul genera un „tablou de dare de seamă", cu rubricaţie stufoasă dar riguros
completată.

15
cele din urmă să numească la Romanaţi pe Nicolae Delcescu, protopop de Vâlcea, iar la
Vâlcea pe Melete Răuţ 13.
Pentru Episcopia Râmnicului, protopopii numiţi îndată după urcarea în scaun a
episcopului Atanasie Stoenescu au rămas până în ultimul deceniu al veacului în funcţie. în
cazul lor, este de presupus că înaintarea în vârstă le-a creat dificultăţi în îndeplinirea cu
promptitudine a datoriilor administrative, şi acesta a fost motivul înlocuirii celor mai mulţi
dintre ei. Dificilă era însă şi pentru episcop găsirea unor înlocuitori capabili. Pe lângă faptul
că protopopul trebuia să fie unul dintre cei mai "şcoliţi" clerici ai Episcopiei, o serioasă
experienţă administrativă aveau prea puţini dintre preoţi.
În 1887 începe înlocuirea "bătrânilor" protopopi ai Episcopiei. Primul dintre ei,
Haralambie Papiu de la Vâlcea, elabora tot mai greu situaţiile cerute de episcop şi le înainta
cu întârziere. De aceea, Ghenadie Enăceanu îl schimbă cu diaconul Constantin Ionescu din
Bucureşti. Acesta fusese recomandat de mitropolitul losif Gheorghian, era student în teologie
şi acceptase venirea la Râmnic, unde primeşte un post de preot urban, la biserica
"Sf.Gheorghe" I din Râmnicu Vâlcea. Ghenadie Enăceanu nu găsise nici un preot care să aibă
seminarul complet, şi de aceea ceruse mitropolitului să-i trimită un cleric pentru postul de
protopop 14.
Câţiva ani mai târziu situaţia se îmbunătăţise oarecum. La 13 octombrie 1891, după 30
de ani de serviciu, demisionează protopopul de la Dolj, Ştefan Amzulescu. Episcopul
Enăceanu a găsit de această dată persoane pentru ocuparea postului vacant, dar nu fără
dificultate, pentru că se dorea numirea unor persoane care să aibă exerciţiu în actul
administrativ şi cunoscători ai [ zonei, preoţilor şi bisericilor. Prin urmare, a recurs la varianta
promovării unui subprotoiereu în postul de protopop la Vâlcea, iar pe cel de aici, capabil şi cu
studii, 1-a trimis la Craiova, oraşul cel mai mare din Episcopie.
Legea clerului mirean din 1893 însă a restrâns încă o dată opţiunile episcopului pentru
numirea unui preot ca protoiereu. Aceştia erau, prin tradiţie, preoţi urbani, iar preoţi urbani
puteau deveni de acum doar cei cu licenţa în teologie. Astfel stând lucrurile, în 1894 când n

protopopul Ionescu de la Dolj este chemat de mitropolitul Ghenadie Petrescu în administraţia

bisericească de la Bucureşti, Ghenadie Enăceanu se găseşte din nou în dificultate de a alege
un nou protopop. în corespondenţa cu mitropolitul, episcopul de la Vâlcea arăta că nu are
oameni instruiţi pentru un asemenea post, şi că formarea unui protopop dura şapte ani. în

13
A.E.R.N.S., d.3 /1891, f.36.
14
A.E.R.N.S., d.84 /1887, f.2, 5, 8 . Enăceanu remarca la 24 martie 1887 că-i lipsesc „cu desăvârşire"clerici cu
seminarul de gradul al doilea absolvit.

16
replică, mitropolitul arăta că şi el se confruntă cu aceeaşi problemă, şi că nu are decât doi sau
trei licenţiaţi în administrarea Mitropoliei.
Dificultatea alegerii pentru asemenea posturi a continuat până în primii ani ai secolului
al XX-lea. În 1901 se pensionează protopopul Nicolae Delcescu de la Romanaţi, şi la scurtă
vreme şi Ştefan Nicolaescu de la Gorj, după zeci de ani de şedere în funcţie. Atanasie
Mironescu îi însărcinează însă, la 11 aprilie 1901, să conducă şi pe mai departe "afacerile"
protopopiatelor lor, iar ministerul avizează favorabil, în iunie acelaşi an. Desigur, intenţia
episcopului a fost ca provizoratul lor să fie scurt, dar s-a lovit de aceeaşi problemă pe care o
avusese şi înaintaşul său, Enăceanu : lipsa oamenilor competenţi. De aceea, situaţia s-a
prelungit până în 1905, când ministerul comunica episcopului : "retragerea la pensie
înseamnă o slăbire a puterilor, ce nu dă posibilitatea pensionarului a îndeplini tot cu aceeaşi
rigoare. De aceea, provizoratul, şi mai ales în funcţiuni de seamă, nu-l putem înţelege, iar
când urmează a dăinui timp îndelungat, aproape ar fi dăunător". în august 1905, tot
ministerul preciza într-o adresă, că cei doi "contravin dispoziţiunilor exprese ale legii, care
nu prevede protoierei provizorii, sau numai pentru scurt timp(...), iar actualii protoierei au
doar patru clase seminariale". Episcopul insistase ferm pentru menţinerea lor la conducerea
protopopiatelor 15, dar la sfârşitul lui noiembrie a trebuit să nominalizeze succesorii acestora,
pe care ministerul i-a recunoscut imediat.
Găsirea unui protopop capabil nu era aşadar un lucru uşor, iar misiunea acestora deloc
simplă. Am arătat că după 1866 rămăsese câte unul singur pentru fiecare judeţ, iar lucrările de
cancelarie se înmulţiseră semnificativ. De la acea dată, ajutoarele protopopilor în
administrarea bisericească a unui judeţ erau doar subprotoiereii, căci dispăruseră "scriitorii"
de până la 1864. După 1893 s-a încercat suprimarea salarizării subprotoiereilor, pentru
economie la bugetul de stat. Intervenţia episcopului Enăceanu a evitat acest lucru, care ar fi
dus protopopiatele şi pe protopopi într-o situaţie extrem de dificilă. Intenţia statului s-a
materializat însă în 1901, când posturile de subprotoierei se desfiinţează. In anul anterior se
încercase unirea a două protopopiate în unul singur, ceea ce ar fi fost mult mai grav pentru
bunul mers al administraţiei bisericeşti, dar se renunţase la idee. Excluderea din bugetul de
stat a salariilor subprotoiereilor reducea acelaşi număr de posturi şi deci avea efect similar
pentru finanţele statului. Pentru protopopi însă, rămaşi fără nici un sprijin în munca deloc
uşoară a oficiilor protopopeşti, situaţia era foarte dificilă. Este drept, la Vâlcea şi Mehedinţi se

15
A.E.R.N.S., d.41 / 1901, f. 4, 9, 13. Mironescu scria ministrului la 15 noiembrie să nu insiste pentru înlocuirea
lor !

17
găsiseră persoane calificate care să dea ajutor protoiereilor în munca de birou, dar, nefiind
plătiţi pentru aceasta, au renunţat curând.
În activitatea de birou, protopopii rămân singuri în oficiile lor. Aveau de conceput şi
redactat întreaga corespondenţă, de inspectat teritoriul judeţului, de anchetat reclamaţiile
împotriva preoţilor, dar şi de îngrijit de parohiile proprii. Singurul ajutor mai venea de la
preoţiir "exarhi", aleşi să îndrume şi să vegheze discret asupra activităţii preoţilor a câte şase
sau şapte comune din judeţ. Erau, într-un fel, delegaţi onorifici ai protopopului în judeţ, dar
funcţionau fără salariu sau recunoaştere oficială. Ce-i drept, erau dintre cei mai de vază preoţi
ai zonelor în care activau, şi colaboratori apropiaţi ai protopopului, în numele căruia verificau
lunar starea bisericilor, apoi îi raportau cele găsite. În unele documente interne ale Episcopiei
apar sub denumirea improprie de "subprotoierei de plasă", sau de "plai". În mediile oficiale,
activitatea şi existenţa lor nu era recunoscută. în 1896, protopopul Răuţ al Vâlcii înaintează
episcopului Enăceanu un memoriu în care arăta cât îi sunt de utili cei 20 de "exarhi" din judeţ,
care povăţuiau pe preoţi, făceau anchete uşoare, distribuiau cărţi, dar care nu aveau nici un
document în baza cărora să-şi justifice şi activitatea. Răuţ cerea episcopului eliberarea unor
"decrete personale" care să-i recunoască în calitatea lor. Enăceanu răspunde însă că funcţiunea
de "exarh" nu este prevăzută în Legea clerului, şi respinge petiţia.
Din aceeaşi perioadă încetează menţiunile despre ei, dar activitatea lor va continua, în
spiritul bisericesc al îndrumării şi al îndreptării preoţilor tineri de către cei vârstnici. Fără
astfel de sprijin, protopopilor le-ar fi fost cu neputinţă, în condiţiile acelor vremuri, să ţină sub
control teritoriul unui întreg judeţ şi să fie atât dejbine informaţi despre .activitatea tuturor
preoţilor subordonaţi. Acest din urmă faptavea suport şi în disciplina şi relaţiile din interiorul
tagmei preoţeşti, în care aproape fiecare membru cunoştea bine pe ceilalţi ai zonei.

Parohiile. Numărul şi delimitarea lor.

Nivelul de bază al organizării teritoriale bisericeşti a fost şi este reprezentat de parohie,

văzută ca o colectivitate de credincioşi condusă de un preot şi având la dispoziţie toate cele
necesare pentru exercitarea cultului. Din vremea organizării creştinismului ca religie recepta,
nimic nu a schimbat, până astăzi, această definiţie.
Concentrându-ne asupra organizării bisericeşti la români, parohia se identifică, până
către jumătatea secolului al XlX-lea, cu satul, cătunul sau sectorul de oraş care avea o biserică
şi în care activa un preot. Denumirea de „parohie" nu era conştientizată în sensul ei pur

18
administrativ decât de cei instruiţi. Marea masă a credincioşilor era mai degrabă interesată de
continuarea tradiţiilor şi funcţionarea practicilor religioase, decât de noţiunea delimitării
teritoriale a jurisdicţiei bisericeşti, ceea ce este în mare parte valabil şi în zilele noastre.
Aşa se face că până la mijlocul veacului modern al românilor, numirea unui preot nu se
făcea pentru o „parohie", ci pentru o biserică dintr-un sat pe seama căreia titularul urma să-şi
desfăşoare activitatea sacerdotală şi să-şi asigure existenţa materială. Parohiile ortodoxe de pe
cuprinsul Olteniei erau toate sub conducerea episcopilor de la Râmnic, indiferent de
componenţa lor etnică .
Creşterea importanţei aspectului administrativ implicat de existenţa Bisericii s-a făcut
simţită în anii de după Unirea Principatelor, când era în plin avânt efortul general de punere a
administraţiei statale pe baze moderne. în plus, termenul de „parohie" devenea din ce în ce
mai asociat cu chestiunea condiţiei materiale a clerului şi cu numărul supradimensionat de
mare al preoţilor. Atâta vreme cât întreţinerea acestora era în sarcina credincioşilor, prin plăţi
şi donaţii benevole în bani şi produse, numărul preoţilor era important doar datorită scutirii
acestora de unele impozite. După ce aceştia devin salariaţi, restrângerea numărului lor s-a
făcut atât prin luarea în considerare a canonicităţii hirotoniilor lor, cât şi prin cercetarea
necesităţii activităţii lor, raportată la numărul de credincioşi pe care îi aveau în grijă. S-a ajuns
astfel să se dea o cât mai mare importanţă noţiunii de „parohie", văzută ca justificare palpabilă
a salarizării preoţilor.
În 1873, episcopul Atanasie Stoenescu iniţiază aplicarea „Regulamentului Sfântului
Sinod al Bisericii autocefale Române privind îmbunătăţirea stării materiale a clerului", care
prevedea în articolul 1 că parohiile nu pot exista decât dacă au cel puţin 100 de familii, iar în
caz contrar, vor deveni filiale ale unei parohii mai mari. Efortul presupus era desigur mare,
întrucât ar fi trebuit desfăşurat un adevărat recensământ al familiilor din toate localităţile,
acordându-se atenţie sporită oraşelor mari. Pentru Râmnicu-Vâlcea, episcopul ceruse ajutorul
primarului, care ar fi trebuit să numească unul din angajaţii săi pentru realizarea unei
„conscripţii" .
La 1873 nu a fost dusă la bun sfârşit „conscripţia" amintită, pentru că măsuri pentru
reorganizarea parohiilor nu s-au luat atunci. Abia cincisprezece ani mai târziu, în toamna
anului 1887, lucrurile încep din nou să se mişte, prin instituirea de către Sinod a unei comisii
care să analizeze modul de reorganizare a parohiilor. In fapt, rezultatele activităţii comisiei
urmau să fie dirijate tot de Stat, căci prima dificultate întâmpinată de aceasta a fost
necunoaşterea bugetului pe care statul urma să-1 acorde pentru salarizarea preoţilor. De aici
rezulta imediat numărul de salarii şi cel al parohiilor. Concluzia activităţii comisiei a fost ca

19
protopopii să întocmească situaţii cu numărul de biserici aflat sub supravegherea lor, numărul
familiilor şi al pogoanelor din proprietatea fiecărui lăcaş de cult, dar şi cu precizări
topografice cât mai detaliate. Singura hotărâre luată atunci de comisie a fost ca parohiile de
oraş să aibă cel puţin 500 de familii 16.
Ampla acţiune de „reorganizare" a parohiilor a început prin trimiterea la propopopiate
a unor tabele tipizate, cu rubrici aferente cerinţelor de mai sus, care includeau şi informaţii
despre distanţele dintre bisericile aceleiaşi zone. Efectul vizat era de fapt restrângerea
numărului parohiilor, şi implicit a numărului salariilor preoţilor.
Progresul acţiunii iniţiate de Sinod a fost însă extrem de lent şi şovăielnic, pentru că
erau mulţi nemulţumiţi, şi aveau motive serioase. Numărul de preoţi "parohi", până la 1893,
era cam două treimi din cel total al clericilor unui judeţ, ca urmare a aplicării dispoziţiilor
Sinodului din 1888. La Vâlcea, în 1893, rămăseseră 129 de parohii cu tot atâţia preoţi
salarizaţi, şi 69 de "supranumerari". "Supranumerarii" deserveau bisericile din satele mai
mici, pe care Legea clerului le integrase în parohiile de la centrul comunei, aveau salarii pe
jumătate şi erau sub controlul preotului paroh. Situaţia lor nu era deloc de invidiat, dar şi
primirea unui post de "paroh" putea avea surprizele ei. Unii l-au primit pentru o biserică din
alt sat decât cel de domiciliu, ceea ce implica lăsarea gospodăriei personale, mutarea în noua
comunitate, şi prin urmare schimbări majore în viaţa personală, sau renunţarea la salariu şi
continuarea activităţii ca "supranumerar" în satul său . Numărul acestora din urmă, după o
informaţie a presei vremii era de 150 în Dolj, dar cifra este evident exagerată ; mai degrabă
putem da crezare unui raport protopopesc ce identifica doar 10 supranumerari „foarte
înstăriţi", tentaţi la a refuza postul de paroh într-o altă comună decât cea de domiciliu.
După intrarea în vigoare a Legii clerului din 1893, nu se mai hirotoneau decât
absolvenţii seminarului de opt clase, şi aceştia erau foarte rari. La parohiile vacantate prin
moartea vreunui preot paroh bătrân, legea impunea numirea unui astfel de seminarist, sau
mutarea unui supranumerar, ceea ce era chiar mai convenabil pentru Stat : supranumerarului
devenit paroh i se adăuga ceva la salariu, dar vechiul său post se desfiinţa. în 1898, episcopul
Enăceanu se plângea mnistrului că mulţi din supranumerarii olteni nu doreau să se mute în
postul de paroh dintr-un alt sat, iar ministrul îl îndemna să uzeze de autoritatea pe care o are,
oferind exemplul învăţătorilor, care mergeau la orice post i-ar fi trimis ministerul, pentru a nu-
şi pierde serviciul.
Abia în 1893, Legislativul a dat valoare legală regulamentului bisericesc din 1888 şi
impulsionează definitivarea delimitării parohiilor după numărul de posturi de preot pe care
16
A.E.R.N.S., d. 80 / 1878, f. 7-58.

20
bugetul de stat le putea susţine. Rezultatul imediat a fost revizuirea de către Sinod a
proiectului din 1888 privitor la fixarea numărului de parohii din ţară, în concordanţă cu
Legea. Abia acum numărul de parohii putea fi ştiut cu certitudine, dar el a rămas aproape
acelaşi cu cel la care se ajunsese în urma reglementărilor anterioare ale Sinodului. La Vâlcea,
spre exemplu, cele 129 de parohii vor rămâne în număr constant până la începutul secolului
următor. În 1906, Episcopia Râmnicului avea 784 de parohii, din care 737 rurale şi 47 urbane,
împărţite pe judeţe astfel : în Dolj 208 (184 rurale şi 24 urbane), în.Gorj 143 (140 rurale şi 3
urbane), în Mehedinţi 181 (176 rurale şi 5 urbane), în Romanaţi 123 (115 rurale şi 8 urbane),
iar în Vâlcea cifra de 129 rămăsese neschimbată (122 rurale şi 7 urbane) 17.
Nemulţumiţi de situaţia nou creată au fost destui. Am amintit deja de refuzul unora
dintre preoţi de a participa la acţiunea de recenzare a locuitorilor din localităţile lor în vederea
delimitării parohiilor. Gestul lor rezulta din temerea justificată că noua organizare
bisericească le va leza interesele, dar nu numai aceştia erau nemulţumiţi. Mulţi alţii, începând
cu 1890, sesizau că teritoriile parohiilor le sunt sistematic încălcate de alţi preoţi, prin
săvârşirea de servicii religioase. O regulă de bază, actuală şi în prezent în lumea clericală,
interzice activitatea unui preot în altă parohie decât a sa, fără acordul parohului respectiv. Ori,
în condiţiile în care organizarea parohiilor ţinuse seama doar de interesele financiare ale
Statului, era firesc să apară şi asemenea situaţii. Arhivele păstrează, după 1890, dar mai ales
după 1893, un volum semnificativ de corespondenţă reunită sub titluri de dosar precum
„arondări de parohii" sau „încălcări de parohii". Acestea din urmă sunt în totalitate rezolvate
prin trimiterea la nou alcătuitul „schematism al parohiilor", care era insuficient cunoscut de
preoţi, ajungându-se astfel la încălcarea frecventă a regulii pastorale amintite mai sus.
Pentru ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, ampla activitate administrativă
rezultată din aplicarea Legii clerului a creat şi alte categorii de nemulţumiţi. Am amintit că o
parte a clerului oltean, departe de a fi beneficiari ai vreunei „îmbunătăţiri a soartei
materiale’’ pe care Legea o declara, au fost defavorizaţi de prevederile ei. Pe lângă aceştia,
multora din cei care sperau la intrarea în cler după 1893 nu le-a fost aprobată hirotonirea decât
după 1895-1896, chiar dacă erau absolvenţi ai seminarului superior de la Bucureşti 18.
„Aşezarea" definitivă a graniţelor parohiilor a solicitat atât de mult efort din partea
administraţiei bisericeşti, încât orice altă activitate a avut de suferit.
Într-un singur deceniu după 1893, numărul preoţilor supranumerari scăzuse mult, iar
satele pe care le deserviseră religios se găseau acum cu bisericile mai mult închise şi
17
A. Mironescu, op.cit., p.685. Numărul lor a rămas neschimbat între 1893-1906. Cele nou înfiinţate vor fi mai
târziu, şi foarte puţine.
18
A.E.R.N.S., d. 86 /1893, f. 3.

21
deteriorate. Legea îşi atinsese scopul : făcuse ca preoţii parohi să aibă o condiţie materială
mult superioară celei de până atunci, dar nu luase în calcul nevoile spirituale ale credincioşilor
din satele şi cătunele cu biserici filiale amplasate departe de centrele comunelor. Legea
clerului nu îndepărtase nici un preot din serviciu, şi reglementase salarii pentru toţi, dar a
restricţionat drastic posibilitatea noilor hirotoniri şi nu a pus preţ pe necesităţile religioase a
multor sate.
Astfel, dacă până prin 1894-1895 se mai puteau opera modificări în arondarea unor
sate la o anume parohie sau definirea unui anumit lăcaş ca biserică parohială, după această
perioadă orice schimbare a numărului parohiilor era văzută ca o nerespectare a legii. In fapt,
ceea ce se solicita cel mai des era desprinderea unui sat de la o parohie şi formarea uneia noi.
Se obţinea astfel un nou post de preot paroh şi biserica localităţii respective devenea
parohială, cu slujbe săptămânale şi asistenţă religioasă permanentă. Ori, o asemenea măsură
încărca bugetul de stat cu încă un salariu, ceea ce era aproape imposibil de acceptat.
Administraţia laică era mai puţin interesată de componenţa cătunelor unei parohii, atâta vreme
cât nu afecta numărul total al parohiilor, şi de aceea lăsa astfel de modificări la voia
episcopilor. Dacă însă se dorea înfiinţarea unei noi parohii, refuzul ministerial era aproape
sigur.
Presiunile, la început timide şi destul de rare, s-au accentuat o dată cu trecerea anilor,
cu scăderea numărului de preoţi şi cu sporul demografic. Ministerul s-a văzut asaltat de petiţii
justificate privitoare la înfiinţarea unor noi parohii. Nu s-a grăbit să le dea curs, dar cum nu
putea să le ignore, a stabilit o procedură deloc uşoară de cercetare a fiecărei situaţii în parte.
Un răspuns al ministrului de la 1906 către prefectul judeţului Vâlcea care cerea instrucţiuni
într-un astfel de caz, arăta că procedura desprinderii unui sat de la o parohie şi formarea uneia
noi este o acţiune legală, dar nu poate fi luată în consideraţie decât după verificarea
numărului de familii din satul respectiv, depărtarea de „reşedinţa parohiei" şi cercetarea
terenului. Procedura lua desigur mult timp şi era greoaie, dar astfel de memorii continuau să
vină în număr mare, încât la 1906 Spiru Haret a supus Parlamentului un proiect de lege prin
care să se reglementeze înfiinţarea de noi parohii şi a posturilor de preoţi ajutători. Prin 1910-
1911, la minister ajungeau atâtea memorii de acest fel, încât se tipăriseră chiar formulare
19
tipizate de înaintare către episcop a datelor privitoare la caz . Cercetarea era trimisă de la
minister către administraţia Episcopiei, pentru culegerea de informaţii, iar de aici,
protopopului care raporta detaliat.

19
A.E.R.N.S., d. 6 /1911, f. 9.

22
 În fine, după ce toate datele ajungeau înapoi la minister şi erau conforme cu
prevederile legale (dintre care cea mai importantă privea numărul de familii, 100 la ţară şi 400
la oraş), înfiinţarea unei noi parohii era propusă spre aprobare Legislativului, care după o
scurtă dezbatere, dădea o lege cu articol unic, iar noua parohie era legal constituită.

Administrarea parohiei. Epitropia.

Administrarea unei parohii era, pe lângă activitatea spiritual-liturgică, cea de-a doua
atribuţie de bază a preotului paroh. De abilităţile şi interesul său gospodăresc ţinea în mare
măsură bunul mers al bisericii, cu toate ale sale, iar acest lucru este valabil şi astăzi. Cum însă
lăcaşul de cult aparţinea comunităţii, iar termenul „biserică" are atât sensul de imobil cât şi cel
de obşte, implicarea unora din reprezentanţii ei în această activitate era un lucru perfect
justificat. Acum ca şi atunci, persoana preotului era ajutată în munca de gospodărire a
proprietăţilor bisericeşti, de epitropi.
Împrumutat din limba greacă şi având înţelesul de „supraveghetor al locurilor",
epitropul era persoana care avea prin lege dreptul să administreze averile unei biserici, sub
controlul preotului paroh. în felul acesta, se realiza atât convergenţa de interese între paroh şi
comunitate în ceea ce privea bunul mers al bisericii, dar şi preotul era degrevat de o mare
parte a obligaţiilor administrative care uneori lezau rolul său spiritual.
La mijlocul secolului al XlX-lea, pentru fiecare parohie funcţionau câte doi epitropi.
Unul dintre ei era ales de comunitate, iar celălalt de primar, ca reprezentant al guvernului. în
felul acesta, părţile implicate în întreţinerea bisericii şi parohiei, adică guvernul şi sătenii, luau
parte egală la deciziile administrative ale fiecărei parohii. Până la Legea comunală din 1864,
amândoi epitropii aveau de primit aprobarea episcopului pentru a-şi intra în atribuţii, iar
aceasta se făcea cu mare seriozitate. Dacă biserica în cauză era ctitoria unei familii boiereşti,
prin a cărei grijă avea pământ mult în posesie, atunci atenţia episcopului era încă şi mai mare.
In acest din urmă caz, la alegerea epitropului satului, un cuvânt greu îl aveau urmaşii ctitorilor
bisericii.
După acest an însă, epitropul „guvernamental" nu mai era obligat la această procedură.
Epitropului ales de primar îi era suficientă validarea prefectului pentru intrarea în funcţie, şi
aceasta venea fără probleme. în 8 aprilie 1868, se cerea pentru epitropul din Bogdăneşti —

23
Vâlcea recunoaşterea episcopului, dar administraţia eparhială (Calinic murea trei zile mai
târziu) răspunde că aceasta nu mai e în atribuţiile sale 20.
Administrarea averilor unei biserici era aşadar de competenţa epitropiei formate din
paroh şi ceilalţi doi membri. In funcţie de posesiunile parohiale, răspunderea celor trei putea fi
limitată la curtea şi lăcaşul bisericii, sau se putea extinde la averi impresionante, cuprinzând
imobile, acţiuni, şi vaste suprafeţe agricole. Mai ales în oraşele mari ale Olteniei, existau
biserici în grija cărora erau şcoli, sanatorii şi alte aşezăminte. În proprietatea lor erau prăvălii,
locuri de „şetre" (tarabe) în târgurile din zonă, dar chiar şi hoteluri sau cârciumi. Acesta este
motivul pentru care componenţa consiliului epitropiei era în anumite cazuri delegată direct de
către guvernul României, prin acord cu familia ctitorilor. Asemenea cazuri erau rare, dar chiar
şi pentru parohii obişnuite, cu o medie a posesiunilor agrare de 10 pogoane, miza era destul
de mare, făcând funcţiunea de epitrop atractivă, deşi era benevolă prin lege. În sarcina
epitropilor cădea supravegherea arendării moşiilor bisericii, verificarea cheltuielilor şi a
veniturilor lor şi menţinerea contactului cu autorităţile locale. Articolul 40 al Regulamentului
pentru epitropiile bisericeşti prevedea şi obligaţia întocmirii de către cei trei membri a unui
raport anual către protoiereu care să includă date despre starea bisericii, numărul de enoriaşi şi
altele. După numărul de asemenea rapoarte păstrate, pe baza cărora protopopii alcătuiau dările
de seamă generale (în acord cu articolul 34 din Legea clerului din 1893), se poate spune că
epitropiile bisericilor oltene erau destul de conştiincioase. Tot în atribuţiile lor intra şi
raportarea către ministerul cultelor a oricărei donaţii făcute bisericii lor, conform articolului
111 din Legea clerului.
Judecând după faptul că funcţia de epitrop nu era plătită şi oferea doar prestigiu
personal, întrebarea firească este ce o făcea pentru unii atât de atractivă. Răspunsul se poate
bănui din multele anchete asupra folosirii oneroase a fondurilor bisericeşti, a măsluirii
licitaţiilor de arendare, şi chiar a unor plăţi ilegale pe care unii epitropi le percepeau de la
parohie sau comună, recurgând la şantaj. Pentru câştigarea unor epitropii, în vremea cât legea
nu era clară în această privinţă, au existat procese din anchetele cărora avem ştiri despre
fraude administrative şi colecte de bani fără evidenţă, în care erau implicaţi epitropii şi preoţii
unor biserici. In unele cazuri se aminteşte de existenţa unor preoţi-epitropi, dar este probabil
vorba de preoţii supranumerari de la vreo biserică filială a comunei. Interdicţia ca în
componenţa epitropiei să fie alt cleric afară de paroh, ci doar enoriaşi ai parohiei, a fost
inclusă în Legea cultelor din 1906.

20
A.E.R.N.S, d. 26/1868, f. 3.

24
 Suspiciunile privitoare le administrarea averilor unei parohii se anchetau de o comisie
formată din protopop, un preot din consistoriul episcopal şi un reprezentant al prefectului.
Astfel de comisii au scos la iveală că în unele cazuri epitropia devenise o afacere profitabilă,
din care unii făcuseră adevărate profesii, iar alţii, abuzând de atribuţiile pe care le aveau,
făceau datorii pe seama bisericilor şi nu le achitau. Astfel de situaţii au făcut ca, după
rezolvarea lor, să se ia şi măsuri pentru prevenirea cazurilor similare. In 1904, episcopul
dispune ca orice achiziţie pentru biserici să se facă fără angajarea bugetului anului viitor 21, iar
Legea clerului din 1906 prevedea ca epitropii să fie doar dintre „locuitorii-proprietari" ai
parohiei.

Mânăstirile. Mijloacele de întreţinere. Moşiile mânăstireşti

Pentru Ţările Române, începuturile vieţii monastice organizate după modelul ortodox
răsăritean au loc la sfârşitul veacului al XlV-lea, prin venirea la nordul Dunării a vestitului
călugăr Nicodim, care a zidit mănăstirile Vodiţa şi Tismana.
Din acea vreme şi până în perioada de care ne ocupăm, pe teritoriul Olteniei au fost
construite, prin dărnicia domnitorilor şi a familiilor boiereşti, un număr de 40 de aşezăminte
monahale. O împărţire sumară a lor ar identifica două categorii : mănăstiri „neînchinate" şi
„închinate".
Mănăstirile neînchinate erau şi ele de două feluri: „libere" şi „domneşti". In noiembrie
1719, episcopul Damaschin a avut de alcătuit o statistică privitoare la Episcopie, ale cărei
date, preluate de consilierul imperial austriac Ignaţiu Hann, au fost înaintate administraţiei
Curţii habsburgice. Conform lui, mânăstiri libere în Oltenia erau : Episcopia Râmnicului,
mănăstirea Tismana, cele cinci mănăstiri de călugăriţe adică Dintr-un lemn, Surpatele, Mamu,
Ostrovu şi Slătioarele, la care se adăugau schiturile Titireciu, Strâmba, Crasna, Iezerul şi
Cornetul. Cele domneşti erau : Cozia, zidită de Mircea cel Bătrân, Govora a lui Radu cel
Mare, Arnota, Strehaia, Sadova, Motru şi Brâncoveni fondate de Matei Basarab, Horezul lui
Constantin Brâncoveanu şi Bistriţa banului Barbu Craiovescu şi a familiei sale.
Mănăstirile neînchinate erau administrate, înainte de Regulamentul Organic, de
comunităţile lor, dar sub autoritatea episcopului. Invocându-se necesitatea unei mai bune
21
A.E.R.N.S., d. 5 / 1904, f. 157. La 21 iunie 1904 Atanasie Mironescu interzice cheltuielile „pe seama
bugetelor viitoare, după cum s-a făcut până acum".

25
administrări a resurselor lor, Regulamentul a pus pământurile acestora sub administrarea
Casei Centrale din Ministerul cultelor, care le arenda din cinci în cinci ani. Din veniturile
astfel obţinute, o parte se trimitea mănăstirii pentru întreţinere, iar restul se folosea pentru acte
de I caritate şi instrucţiune publică. Mănăstirilor le mai rămâneau pentru folosinţa proprie
doar micile suprafeţe de pământ din jurul aşezământului, numite „vatra mănăstirii", dar din
timpul lui j Grigore Ghika,lşi acestea au fost luate spre arendare tot de Minister, oferindu-li-se
în schimb mici compensaţii băneşti, pentru întreţinere. Mai mult, din iunie 1840, chiar şi
înstrăinarea moşiilor bisericeşti era interzisă a se face fără acordul domnitorului şi al Obşteştii
Adunări, abrogându-se articolul 5 litera 21 din „Pravila Pământului", care prevedea
posibilitatea tranzacţionării domeniilor eclesiastice prin acordul egumenului şi al episcopului
locului " 22.
În această situaţie, rolul egumenilor, aleşi de episcop şi aprobaţi de ministru, era doar
de a distribui bugetul primit de la Stat.
Mănăstirile închinate erau şi ele de două feluri: unele erau ale altor mănăstiri sau
episcopii din ţară, iar altele ţineau de Locurile Sfinte din Orient. Cele din prima categorie erau
Topolnita şi Cerneţi, închinate Tismanei, apoi cele 29 de schituri închinate Episcopiei
Râmnicului, Polovragi care ţinea de Horezu, Cetăţuia de Mitropolia din Bucureşti, şi Tîrnaviţa
care era a mănăstirii Brâncoveni. Tuturor acestora se aplicau normele de organizare ale
aşezămintelor tutelare, şi se înţelege că şi soarta moşiilor lor a urmat acelaşi traseu.
Situaţia administrativă şi de personal era mai complicată în cazul mănăstirilor
închinate Locurilor Sfinte din Orient şi Sfântului Munte Athos. în această situaţie erau în
Episcopia Râmnicului 7 mănăstiri (Segarcea, Jitieni, Bucovăţ, Hotărani, Călui, Ţânţăreni şi
Stăneşti) şi 3 schituri (Arhanghelul, Plopul, şi Baia de Aramă ). După locurile cărora le erau
închinate, patru ţineau de Muntele Athos : Plopul, Baia de Aramă (ţinea de Hilandarul sârbesc
de la Athos), Hotărani (ţinea de Dionisiu) şi Jitieni (ţinea de Sf.Pavel). Trei ţineau de Patiarhia
Alexandriei (Arhanghelul, Stăneşti şi Segarcea), Bucovăţul era închinat Mânăstirii Meteoris
iar Căluiul şi cu schitul său Ţânţărenii erau ale Patriarhiei de Ierusalim. Raportat la numărul
de 40 de aşezăminte monahale, mănăstirile închinate din Oltenia reprezentau un sfert. La
nivelul Principatelor însă, raportul era mai mare ; din 69 de mănăstiri ale Munteniei, închinate
erau 35, iar în Moldova raportul numeric era de 93 la 29.
Ajunşi în Ţara Românească în număr mare în vremea mitropolitului Nifon şi a
piosului Radu cel Mare, călugării greci încep să pretindă tot venitul acestor mănăstiri. Pentru
a-şi justifica cererea, fac pierdute actele ctitorilor şi falsifică altele, prin care reclamau ca
22
N. Dobrescu, Istoria Bisericii din România 1850-1895, Bucureşti, 1905, Tip.Bukarester Tagblatt, p.62.

26
„închinate" alte mănăstiri ale ţării. în vremea fanarioţilor, călugării greci au venit în Principate
„în valuri" 23 , după ce Matei Basarab, la mijlocul veacului anterior, îi alungase din ţară şi
eliberase de sub tutelă mănăstirile închinate din Ţara Românească. Tot el a interzis, cu
blestem, orice închinare de atunci înainte. La 17 aprilie 1823, egumenii greci vor fi iarăşi
scoşi din scaune de egumeni români, aşezaţi de Grigorie Dascălul. Aceştia vor reveni însă în
curând, sub Regulamentul Organic.
Situaţia specială a mănăstirilor închinate din Oltenia era aceeaşi cu a celorlalte de acest
fel din Ţara Românească. Regulamentul Organic din 1831 le obligase, pe cele din Muntenia la
plata a 450.000 de lei anual sau un sfert din venituri, iar pe cele din Moldova, la o sumă fixă
de 12.500 de galbeni. Fiscul nu a reuşit niciodată să intre în posesia acestor bani, căci încă de
la început, prin protecţie rusă, egumenii greci ai acestor aşezăminte au reuşit obţinerea unei
amânări de 10 ani de la plată, sub pretextul reparării mănăstirilor. In 1841, la expirarea
termenului şi tot prin insistenţa Rusiei, începerea plăţilor s-a amânat iar. Doi ani mai târziu,
termenul era fixat pentru 1853, an de la care moşiile mănăstirilor închinate urmau să fie date
în arendă, la licitaţie publică. Până la acea dată, arendarea lor era la bunul plac al egumenilor.
Şi astfel, deşi articolul 363 al Regulamentului Organic şi 14 din cel al Organizării
mănăstirilor legiferaseră perceperea unui impozit, mănăstirile închinate nu au contribuit deloc
la bugetul de stat. Adunarea Obştească a Ţării Româneşti luase în discuţie această stare de
lucruri, dar orice propunere devenea inutilă, prin imposibilitatea aplicării ei.
În fine, de la 1853 începe arendarea prin „mezat' a moşiilor mănăstirilor închinate.
Efectele imediate au fost dublarea sumelor încasate de către egumeni, dar, fiind la adăpost de
orice presiune prin protecţia rusească, nu au achitat nimic fiscului. Călugării greci s-au ales cu
creşterea semnificativă a veniturilor băneşti din arenzi, dar nu au dat nimic Statului.
Memoriile Principatelor către Poartă au rămas fără rezultat, prin tergiversarea unui răspuns, şi
aceasta era situaţia în 1858, la încheierea Tratatului de la Paris.
Protocolul al XIII-lea al Tratatului scotea chestiunea de sub autoritatea Rusiei şi o
punea sub cea a Puterilor. Comisiile marilor puteri care au inspectat Ţările Române pentru a
cerceta felul în care se dorea organizarea lor, au raportat că mănăstirile închinate nu mai
aveau obşte călugărească, fiind administrate de un egumen grec cu viaţă de latifundiar 24. De
plata către fisc a unor sume ce urmau a fi destinate operelor edilitare şi de caritate, nici nu se
putea vorbi, deşi obligaţia achitării lor exista încă de la Regulamentele Organice .
Recomandarea Congresului era ca guvernele Principatelor să cadă la un compromis cu clerul
23
Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.8.

24
N. Dobrescu, Istoria Bisericii din România 1850-1895, p.70, 72.

27
grec în vederea rezolvării problemei. Negocierile urmau să se poarte după normele şi
arbitrajul Puterilor. Tratativele au avut loc, dar grecii nu au cedat nimic, aşa încât s-a hotărât o
prelungire de alţi şase ani a stării de lucruri de atunci.
Neachitat de la Regulamente, impozitul anual de 25 la sută din venituri, cu care
mănăstirile închinate erau îndatorate către Stat, dusese la sfârşitul lui 1859 la o datorie a
acestora de aproape 19,5 milioane de lei, numai în Ţara Românească. De aceea, în 13 aprilie
1859, Guvernul a somat egumenii să depună sumele la bugetul de Stat, iar ulterior a pus
sechestru pe averile lor. Cuza însă nu a aprobat decizia, întrucât era în curs recunoaşterea
dublei sale alegeri şi domnitorul nu a dorit să indispună nici Poarta, nici Rusia protectoare.
Chestiunea moşiilor mănăstirilor închinate nu a fost însă trecută în rândul intereselor
secundare ale guvernului român. La 30 ianuarie 1860, ministrul cultelor solicita episcopului
Calinic o catagrafie cu „averile nemişcătoare ale bisericilor neînchinate", iar statistica s-a
realizat conştiincios, până în noiembrie acelaşi an. în septembrie 1862, tot Episcopiei i se
cerea întocmirea unei alte catagrafii care să includă date cât mai complete despre mănăstirile
închinate, cuprinzând numărul de preoţi, moşiile, starea clădirilor, felul săvârşirii slujbelor şi
pomenirea ctitorilor. Situaţia a fost întocmită cu furnizarea de date despre bisericile de pe
moşiile mănăstirilor închinate, iar în decembrie 1862 mitropolitul preciza că-i sunt cerute doar
datele despre bisericile şi moşiile mănăstirilor închinate. Intenţia puterii de Stat era evidentă :
se colectau informaţii complete şi actualizate care vor fi de folos în deciziile ce urmau a fi
luate peste exact un an.
Tot în noiembrie 1862, speculând o reclamaţie a unui patriarh grec împotriva unui
egumen delapidator, Ministrul Cultelor a dispus reţinerea tuturor veniturilor din arenzile
acestor mănăstiri în bugetul Ţării. Ministrul de finanţe nu a aprobat însă măsura, nevrând a fi
responsabil de urmări. In paralel, măsurile împotriva clerului grec din Principate au continuat,
prin dispoziţia folosirii exclusive a limbii române în cult şi interzicerea avocaţilor greci ai
egumenilor de a pleda fără asistenţa avocaţilor români ai statului. Cu excepţia Franţei şi a
Italiei, puterile europene au condamnat aceste măsuri. Poziţia lui Napoleon al IlI-lea era însă
în prim-planul european, iar intenţia lui Cuza, mărturisită lui Kogălniceanu într-o scrisoare de
la începutul lui decembrie 1863, era de a tranşa chestiunea „în ţară şi pentru ţară". Guvernul
lui Napoleon al IlI-lea era favorabil unei măsuri radicale în Principate în ceea ce privea
moşiile mănăstirilor închinate. Consulul francez de la Iaşi îi scria particular lui Cuza, în iulie
1861, că este de dorit să se evite fricţiunile cu clerul grec din Principate, aşteptându-se
momentul favorabil „marii lovituri" .

28
 În ţară, Legea secularizării era aşteptată de majoritatea covârşitoare a societăţii, fiind
singura chestiune care se vedea a nu întâmpina dificultăţi de ordin intern 25 .
În acest context, în 14 decembrie 1863, guvernul Kogălniceanu a prezentat legea
secularizării tuturor moşiilor mănăstireşti, deşi iniţial s-ar fi luat în considerare doar
26
secularizarea averilor mănăstirilor închinate . Publicată în M.O din 14 decembrie 1863,
Legea dispunea în articolul 1: „ Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averile
statului". Statul Român acorda Locurilor Sfinte un ajutor de 82 de milioane de lei, din care 31
erau deja reţinute pentru datoriile anterioare pe care acestea le aveau faţă de Principate. Restul
de 51 de milioane, prin articolul 9 al Legii, erau puşi sub garanţia Porţii şi a Puterilor şi
destinaţi întreţinerii bisericilor ortodoxe din Orient şi a stabilimentelor de binefacere anexe
acestora. România mai acorda, de asemenea, 10 milioane pentru fondarea la Constantinopol a
unei şcoli laice şi a unui spital pentru creştini. Banca Zarifi din Constantinopol urma să
plătească o primă tranşă de 35 de milioane, dar clerul grec nu a ridicat nici un ban, indignat de
„nedreptatea" ce li se făcuse. Prin urmare, contractul cu banca amintită a fost reziliat de Statul
român în martie 1864. Speranţa egumenilor greci era din nou îndreptată către Rusia, dar în
urma Războiului Crimeii, aceasta nu mai era ceea ce fusese în urmă cu 30 de ani. Prin urmare,
politica stării de fapt a prevalat încă o dată, în interesul românilor.
În Ţară, legea secularizării a fost votată de Adunare cu 93 de voturi la 3. Elementele
liberale din Legislativ au votat în conformitate cu ideile lor politice şi sociale, iar moşierii cu
convingerea că în acest fel se va rezolva problema agrară fără a le fi afectate interesele.
Secularizarea „recupera" un sfert din suprafaţa teritoriului naţional 27. Aşa stând lucrurile, este
de înţeles de ce entuziasmul general a fost atât de mare, atât în Adunare, cât şi în popor.
În vara aceluiaşi an 1864, la 14 august, Cuza a promulgat Legea Rurală, iar două zile
mai târziu Kogălniceanu îşi începea o vizită de două săptămâni în Oltenia. Până la 28 august,
s-a convins personal de recunoştinţa locuitorilor faţă de domnitor, iar mulţumirile şi laudele
lor pentru împroprietărire şi desfiinţarea clăcii le-a dirijat către Cuza.
Secularizarea a expropriat aşadar mănăstirile pământene şi pe cele închinate de
aproape toate posesiunile lor funciare. Nu au fost scutite nici aşezămintele brâncoveneşti, care
aveau un regim oarecum special şi o epitropie exersată în administrarea unor valori
impresionante. Privirile guvernului se îndreptaseră asupra acestora cu un an înainte de
secularizare. In 9 septembrie 1862, Cuza prezidase o şedinţă a Consiliului de miniştri care

25
Dan Berindei, Epoca Unirii, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti 1979, p. 104, 107.
26
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. „Univers Enciclopedic", Bucureşti, 2008, p.231.
27
C-tin Giurescu, Suprafaţa moşiilor mănăstireşti secularizate la 1863, în „Studii Teologice", XII / 1959, nr.2,
p.149-157

29
fusese dedicată măsurilor ce urmau a se lua cu stabilimentele brâncoveneşti. La Vâlcea,
brâncoveneşti erau Polovragi, Surpatele, Dintr-un lemn, Mamu, Horezu şi Brâncoveni.
Consiliul a dispus administrarea pe viitor a aşezămintelor amintite „în asemănare cu celelalte
Sf. Mănăstiri", cu respectarea drepturilor familiei ctitorilor. La acea vreme, titlurile erau
deţinute de prinţul Bibescu Brâncoveanu, care nu le predase Ministerului nici până în
octombrie. Inspecţiile făcute la aceste mănăstiri au arătat însă că erau bine administrate, iar
viaţa monahală vie. Deci, din septembrie 1862, moşiile aşezămintelor brâncoveneşti au fost
luate în administrare de stat, asemenea tuturor mănăstirilor pământene.
Secularizarea a fost aprobată fără rezervă şi de marii prelaţi. Nici unul dintre ei nu a luat
poziţie contrară, ba chiar mitropolitul Nifon a binecuvântat pe iniţiatorii şi votanţii ei. In ceea
ce priveşte Oltenia, numărul mănăstirilor închinate şi suprafeţele lor de pământ erau mult mai
mici decât al celor pământene. Acestea, încă de la Regulament, se obişnuiseră cu privarea de
exploatare a propriilor terenuri, asupra cărora, legal, erau încă proprietare. De asemenea, se
obişnuiseră şi cu primirea de la bugetul ministerial a sumelor pentru întreţinerea personalului
şi a reparaţiilor, şi de aceea secularizarea nu le-a afectat mult funcţionarea. în fapt, în cazul
lor, acesta era al doilea pas al secularizării, cel mai uşor de suportat. Lovitura a fost mai dură
pentru mănăstirile închinate, dar, legal vorbind, suprafeţele expropriate aparţinând
mânăstirilor neînchinate erau chiar mai mari.
Curând după adoptarea Legii, s-a trecut la aplicarea ei, într-o manieră care prefigura
intenţia puterii de Stat de a-şi subordona total instituţia eclesiastică. Ministrul Bolintineanu a
avut în intenţie o restructurare amplă a tuturor mănăstirilor, dispunând mutarea unor întregi
obşti 1 călugăreşti în alte mănăstiri. Obştile de la Horezul (care devenea de călugăriţe), Cozia,
Jgheaburi, Mamu, Surpatele, Sărăcineştii, Dintr-un lemn şi Slătioarele se doreau concentrate
în Tismana (călugării) şi Bistriţa-Horezu (călugăriţele), iar mănăstirile Sadova şi Motru erau
evacuate şi ele. Dispoziţia, datând de la 19 iulie 1864, nu a fost aplicată, întrucât ar fi
bulversat întreaga viaţă bisericească din Oltenia şi nu numai 28 .
În schimb au fost puse în aplicare alte măsuri. Mai întâi, actele de posesie ale
mănăstirilor oltene asupra moşiilor lor au fost colectate, centralizate la Episcopie şi trimise la
minister, spre păstrare. Aşezămintelor monahale le fuseseră luate aproape toate pământurile.
în unele părţi, fuseseră secularizate chiar şi micile suprafeţe din preajma lor, numite „vetre",
dar cu toate acestea mănăstirile continuau să fie ajutate de credincioşi. Din partea acestora
veneau destule donaţii, mai ales în produse, despre care Statul nu avea cunoştinţă. Astfel, în
23 februarie 1864, J la două luni de la secularizare, mănăstirilor din Episcopia Râmnicului li
28
A.E.R.N.S.,d. 63/1864.

30
s-a trimis o circulară ministerială privind „înfiinţarea unui secretar pe lângă fiecare
mănăstire". Conform documentului, acesta urma să fie „un laic de moralitate probată", ale
cărui atribuţiuni de control erau nelimitate în mănăstirea unde era trimis. în scopul ţinerii de
evidenţe care vor uşura viitoarele controale financiare ale Statului, secretarul laic era
îndreptăţit să ţină inventarele obiectelor cumpărate, să raporteze ministerului vânzarea lor, să
noteze vizitatorii şi impresiile lor, să verifice curăţenia din mănăstire, să noteze darurile în
bani, ceară, lemne, untdelemn pe care călugării le-ar fi primit de la credincioşi, să elibereze
alimente din stocurile de provizii existente, să supravegheze administrarea bugetului primit de
la Stat, şi chiar să raporteze ministrului eventualele abateri morale ale călugărilor. În felul
acesta, prerogativele sale le depăşeau pe cele ale stareţului, de care era obligat „ să se ţină",
după cum indica documentul. Nu ştim în ce măsură existenţa unui astfel de „secretar" a avut
continuitate, întrucât informaţii de arhivă despre asemenea funcţionari nu există după 1866,
iar Legea cultelor din 1872 menţiona despre conducerea unei mănăstiri că se realizează prin
„consiliul duhovnicesc" şi „consiliul iconomic". Primul era alcătuit din stareţ şi monahii
confesori, îngrijindu-se de problemele spirituale, iar cel de-al doilea de stareţ, „eclesiarh" şi
„arhondar", recunoscuţi de episcop.
Întreţinerea obştilor monahale şi a imobilelor ţinând de mănăstiri se realiza din
bugetul alocat de Stat, redus la minim. În 1865 se scoseseră până şi bonurile guvernamentale
pentru „milele de sare" eliberate în 1862, şi se cerea returnarea lor la Prefectură. Prin 1866,
desenatorul francez Lancelot remarca ruina desăvârşită a chiliilor de la Cozia, şi nota
explicaţia corectă a călugărilor, care-1 lămuriseră că stăpânul şi administratorul mănăstirii
este Statul.
Cel mai frecvent, mănăstirile cereau finanţarea unor reparaţii de strictă necesitate şi
urgenţă pentru biserici, corpuri de chilii şi anexe. Cererile erau perfect justificate, cu atât mai
mult cu cât veneau uneori şi din partea Prefecturii, pentru aceleaşi obiective.
În acest fel, mănăstirile, cele care prin secularizare furnizaseră Statului suficiente
valori pentru a înlătura reticenţele creditorilor la împrumuturile externe din 1864-1865 (dintre
29
care cel mai important a fost semnat la 10 august 1864 cu banca londoneză Stern) , se
găseau acum în imposibilitate de a-şi repara propriile lăcaşuri de cult, din lipsa banilor. în
acest timp, fostele lor moşii se vindeau, cu excepţia câtorva care le erau totuşi lăsate
spre ,,acoperirea unor nevoi de primă necesitate a obştilor", iar fondurile intrau în bugetul de
Stat.

29
N. Dobrescu, Istoria Bisericii din România 1850-1895, p.150

31
 Autoritatea Centrală Eparhială

Chiar dacă nu a fost cunoscută sub acest nume, un aparat administrativ presupus de
existenţa unei episcopii şi structurat în jurul persoanei episcopului a existat întotdeauna,
indiferent de regiune sau epocă. în funcţie de condiţiile istorice şi dimensiunea eparhiei,
angrenajul administrativ bisericesc a putut avea componente mai multe sau mai puţine, dar a
asigurat exercitarea administraţiei, controlului şi justiţiei eclesiastice. Persoana care concentra
întreaga putere era cea a episcopului. De aici, celelalte autorităţi erau delegate, fie în teritoriul
episcopiei, fie la centru.
Am acordat în paginile anterioare atenţie instituţiei şi funcţionării protopopiatului în
Episcopia Râmnicului. În cele ce urmează ne vom concentra asupra celorlalte organisme ale
„autorităţii eparhiale".
Autoritatea eparhială includea arhiereul-locotenent, arhimandritul de scaun, protopopii
(protoiereii) şi consistoriul. Prin Legea din 1893 s-au înfiinţat alte două posturi ale autorităţii
eparhiale: revizorul eclesiasti şi defensorul eclesiastic. Aceştia din urmă aveau ca principală
atribuţie sarcina de apărători la judecarea proceselor din cadrul consistoriilor. Unul acţiona în
numele episcopului, iar cel de-al doilea, în numele ministerului cultelor. Apoi, exista desigur
şi o cancelarie episcopală, în care activau doi copişti, un arhivar şi şeful cancelariei.

a. Arhiereul-locotenent

Originile existenţei unuia sau mai multora arhierei în Episcopia Râmnicului, în afară
de episcopul eparhiot, trebuie căutată în existenţa arhiereilor titulari ajunşi în Moldova în
secolul al XlX-lea, iar în Ţara Românească chiar mai înainte. Denumirea de „arhiereu titular"
venea de la faptul că aceştia erau titulari ai unor scaune episcopale din Orient care, datorită
cursului vremurilor şi stăpânirii turceşti, nu mai existau. Practica păstrării în dipticele
patriarhale a denumirii fostelor episcopii şi mitropolii ducea la hirotonirea de arhierei cărora
nu le putea fi încredinţat scaunul pentru care fuseseră sfinţiţi şi numiţi. Mulţi dintre aceştia, în
lipsa unor mijloace materiale pentru susţinerea existenţei proprii, treceau Dunărea în
Principate şi, cu îngăduinţa domnilor şi a ierarhilor români, slujeau, sfinţeau preoţi şi primeau
danii de la credincioşi.
Cu trecerea timpului, înşişi mitropoliţii celor două ţări române, după necesităţile
eparhiilor lor sau ale episcopilor, solicitau patriarhului acceptul pentru hirotonirea câte unui

32
arhiereu titular dintre români, iar patriarhul le aproba cererea printr-un „ecdosis". In actele
Patriarhiei trebuia să se găsească o titulatură pentru arhiereul nou-hirotonit, după numele
vreunei episcopii de mult desfiinţate din Orient. Rolul său era cel amintit mai sus, iar
explicaţia existenţei sale o constituia vârsta sau starea de sănătate a vreunui episcop aflat în
dificultate în a-şi exercita atribuţiile sacerdotale, precum şi mărimea episcopiilor româneşti,
raportate la celelalte ale lumii ortodoxe. De luat în seamă era şi prezenţa prelaţilor români în
Legislativ, care le ocupa o mare parte a timpului.
În perioada Regulamentului Organic, o caracteristică a vieţii bisericeşti a fost absenţa
episcopilor titulari. Episcopiile erau conduse de locotenenţi , arhierei titulari sau arhimandriţi,
iar perioada a durat aproape trei decenii, până în 1865, când guvernul a numit episcopi în
toate scaunele vacante. Doar în perioada dintre noiembrie 1860 şi decembrie 1867, la numărul
arhiereilor fără episcopie deja aflaţi în Ţara Românească s-au adăugat alţi cinci, prin
hirotonirile făcute de mitropolitul Nifon. Printre ei era şi Atanasie Stoenescu, fostul stareţ al
Sadovei şi viitorul episcop al Râmnicului.
Arhiereii titulari români sau naturalizaţi erau incluşi şi în „Sinodul" înfiinţat prin legea
din 3 decembrie 1864. „Autoritatea sinodală centrală", după cum o numea legea, includea pe
cei doi mitropoliţi şi cei şase episcopi din Principate, şi pe câte trei delegaţi clerici sau laici cu
30
studii teologice din fiecare episcopie . Legea organică din 1872, cea care a pus bazele
canonice ale Sinodului, includea doar pe mitropoliţi şi episcopi, şi un număr de opt arhierei
titulari, români sau naturalizaţi. Cei opt erau câte unul pentru fiecare episcopie, şi li se
schimbau acum fostele numele-care aminteau de episcopiile Orientului, cu nume ale unor
oraşe mai importante din episcopia pe care o serveau. Arhiereul titular al Episcopiei
Râmnicului se numea de acum „craioveanul", cu reşedinţa la Craiova, conform articolului 25
al legii. Desigur, continuau să existe şi alţi arhierei titulari în ţară, din cei hirotoniţi cu mult
timp înainte. Existenţa lor nu incomoda pe nimeni. Statul nu-i includea în Sinod, nu îi plătea
şi nici nu le acorda beneficii de vreun fel, iar episcopii titulari se puteau folosi de existenţa lor.
În februarie 1877 a murit la Craiova, sărac şi singur, arhiereul Timotei Evdoxiadis, care trăise
în vremea lui Calinic şi Atanasie ai Râmnicului şi desigur slujise cele preoţeşti cu voia şi
împreună cu aceştia. Prin 1880, în condiţii de locotenentă a scaunului de la Râmnic,
hirotoniile seminariştilor erau făcute de un Calistrat Stratonichias (locotenent la Roman, din
1873) şi Valerian Râmniceanul (fratele lui Melchisedec Ştefănescu al Romanului), care nu au
devenit episcopi titulari niciodată.

30
A.E.R.N.S., d. 14 / 1865, f. 1, 153, 170.

33
 Episcopul Calinic nu a avut arhiereu-locotenent. Drept vorbind, dintre toţi episcopii
Râmnicului din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Calinic a fost cel mai puţin absent din
episcopia sa, şi cel mai detaşat de activitatea din Legislativ. La moartea sa, conducerea
treburilor administrative ale episcopiei a fost temporar luată de arhimandritul Inochentie
Chitulescu, devenit arhiereu în 1872 cu numele de „Sotiriupoleos", iar din 1873 episcop la
Buzău. În vremea lui Atanasie Stoenescu, arhiereu titular era Teodorit Craioveanul, care
moare în 1883, la Bucureşti, fără să devină episcop la Râmnic. Mai toţi arhiereii titulari
ulteriori cu numele de „craioveanul", vor lua locul episcopilor titulari după moartea acestora.
Ghenadie Enăceanu -Craioveanul a fost arhiereu titular la Râmnic din 1884 , Atanasie
Mironescu din 1895, Sofronie Vulpescu din 1900. Cei care nu au ajuns episcopi la Râmnic
dar au fost arhierei titulari la Craiova au fost Varlaam Răileanu (+ 12 mai 1899 şi director
până la moarte al Seminarului din Iaşi), şi Gherasim Saffirin (devenit episcop la Buzău în
februarie 1900).
Rareori se întâmpla ca arhiereul locotenent să rămână şi să-şi desfăşoare activitatea în
Râmnicul Vâlcei. Datoria sa era de a nu lăsa oraşul cel mai mare al Episcopiei, Craiova, lipsit
de prezenţa unui arhiereu. Singurul dintre ei care a stat la Râmnic prin dorinţa lui Atanasie
Mironescu, a fost Gherasim Saffirin, între hirotonirea sa de la 5 iunie 1899 şi numirea ca
episcop al Buzăului din februarie 1900. La Episcopie, conducerea treburilor administrative în
lipsa episcopului erau în sarcina „arhimandritului de scaun", unul dintre cei mai respectabili,
maturi şi capabili călugări ai Olteniei, pe care în funcţie îl numea episcopul, cu avizul
ministrului. Funcţia era înaltă şi predispunea la o eventuală alegere de arhiereu locotenent sau
chiar de episcop într-un scaun vacant. Dintre toţi arhimandriţii de scaun care au activat la
Râmnic, doar Inochentie Chitulescu şi Gherasim Saffirin au fost aleşi episcopi, dar aceasta nu
diminua râvna pentru funcţie. Şi, dacă interesul ministerial era ca postul să fie ocupat de o altă
persoană decât cea numită de episcop, acesta din urmă pierdea confruntarea. Un singur
exemplu a existat de acest fel, în vremea episcopului Calinic, cel care a numit pe
arhimandritul Grigorie Râmniceanu în post, la 22 martie 1868. Ministrul ar fi dorit în funcţia
de arhimandrit de scaun la Râmnic pe Inochentie Chitulescu, fost rector al Seminarului din
Bucureşti şi egumen la mănăstirea Dealu, şi nu s-a sfiit să sugereze numirea acestuia lui
31
Calinic, deşi opţiunea ierarhului fusese deja exprimată . Episcopul Calinic a murit însă în
luna aprilie a aceluiaşi an, după ce refuzase propunerea ministrului. Grigorie a rămas în
funcţie până în august, dar nevalidat, şi a fost înlocuit cu Inochentie. Acesta a devenit arhiereu
în 1872, iar la Buzău a fost ales în 24 ianuarie 1873, dată de la care Grigorie a revenit în
31
A.E.R.N.S., d. 15 / 1868, f.14.

34
funcţia pe care fusese obligat să o părăsească în 1868. Dacă nu ar fi murit episcopul Calinic,
ar fi fost interesant de urmărit deznodământul acestui incident, căci stima episcopului amintit
era enormă în epocă, iar tonul tuturor actelor oficiale adresate lui confirmau acest fapt.

b. Consistoriul episcopal, revizorul şi defensorul eclesiastic.

Consistoriul este o formă contemporană a vechiului „consiliu presbiterial" al

episcopiilor din primele veacuri creştine. Rolul său era de a ajuta episcopul în rezolvarea
multitudinii de probleme judecătoreşti şi administrative ale eparhiei, cărora o singură
persoană nu le mai putea face faţă. Aşa s-a ajuns ca episcopul să-şi selecteze un grup de
clerici cu ajutorul cărora să administreze şi supravegheze bunul mers al întregii episcopii.
Până în secolul al IV-lea, consistoriul nu avea o recunoaştere canonică în cadrul legislaţiei
bisericeşti, iar componenţii săi nu erau consideraţi drept funcţionari permanenţi ai conducerii
episcopiei. Activitatea lor era episodică, în funcţie de convocarea făcută de ierarh. Din secolul
al IV-lea însă, consistoriul şi membrii lui primesc recunoaştere canonică, iar atribuţiile le sunt
bine determinate. în secolul al VlII-lea, toate centrele episcopale ale Răsăritului aveau astfel
de consilii.
Organizarea Bisericii Bizantine a dezvoltat mult structura şi titulatura membrilor
consistoriului. Lângă patriarhul din Constantinopol erau 12 membri, dar alţi episcopi puteau
forma un consistoriu mult mai redus ca dimensiune. Atribuţiile sale erau următoarele : păstra
şi susţinea credinţa ortodoxă nealterată, supraveghea funcţionarea în ordine a bisericilor şi
mănăstirilor, verifica săvârşirea serviciului divin, evalua capacitatea candidaţilor care solicitau
preoţirea, controla serviciul clericilor şi judeca abaterile lor şi controla averile bisericeşti.
Alegerea membrilor săi era de competenţa exclusivă a episcopului, peste ale cărui decizii nu
putea trece nimeni în episcopia sa. De aceea, rolul membrilor consistoriului era consultativ
pentru episcop, nu decizional.
În Biserica Ortodoxă, luarea hotărârilor de către ierarh şi consiliul său nu se desfăşura
după regula votului şi a majorităţii, ci după voinţa episcopului.
Acestea erau regulile tradiţionale de alcătuire şi funcţionare a consistonului episcopal,
numit uneori şi „consiliu" sau „dicasteriu". Veacul al XlX-lea a produs unele deplasări de
accente, în sensul că administrarea episcopiei se făcea în continuare de către episcop, dar în

35
„înţelegere" cu ministrul cultelor, iar timpul a dovedit că această cotă-parte decizională a
ministrului a crescut într-atât încât autoritatea ierarhului s-a redus până la limita desuetudinii.
În Biserica Română de dinainte de Legea Comunală şi de Codul Civil al lui Cuza,
consistoriul bisericesc avea şi atribuţii civile. Din vremuri încă şi mai vechi se păstrase
oarecum şi influenţa ierarhului în judecarea pricinilor economice. Ceea ce în secolul al XVIII-
lea era însă lege, după Regulamentele Organice se redusese la cutumă, în sensul că la episcop
mai veneau cereri de arbitraj economic, dar justiţia era în mâna autorităţilor laice.
Actele de naştere, căsătorie şi deces erau până la Legea comunală din 31 martie 1864
în competenţa Bisericii. La feferau şi chestiunile legate de căsătorie şi divorţ până la Codul
civil din 4 decembrie 1864, iar procesele bazate pe asemenea cauze erau judecate de
consistoriu şi episcop. La Râmnic, consistoriul bisericesc (dicasteriul) îşi exercita cu autoritate
şi conştiinţă această atribuţie. Cercetarea fiecărui caz era minuţioasă, cu anchete, declaraţii şi
probe, pe care în prima fază le efectuau protopopii, apoi se înaintau consistoriului. Deciziile
se dădeau în temeiul Manualului Pravilei bisericeşti, citându-se articolul de „lege" şi pagina la
care putea fi , găsit. Hotărârile de divorţ erau destul de rare, iar dacă se dădeau, cazurile erau
într-adevăr fără altă soluţie de rezolvare. De obicei soţul reclamant era obligat „ să se
întoarcă la căsnicie ". Dacă însă se admitea disoluţia mariajului, tot Pravila dădea şi formula
despăgubirilor părţii „vătămate" şi a partajului bunurilor, „ după dreptul ce i se însuşeşte prin
dictata legiuire "
Autoritatea eparhială a Episcopiei Râmnicului nu se grăbise deci cu aplicarea Legii
comunale. În 16 iunie 1865, Ministerul agriculturii şi comerţului înştiinţa pe episcopul Calinic
despre obligaţia preoţilor de a săvârşi botezurile, căsătoriile şi înmormântările după ce li se
vor prezenta certificatele de la primăriile locale, „prin care să se constate că s-au înscris în
actele stării civile cazurile ". Adresa era însoţită de instrucţiuni tipărite, pentru uzul
protopopilor, dar după trei zile, o altă adresă a ministrului Cretzulescu anunţa amânarea
aplicării măsurilor presupuse de Legea comunală, pentru o perioadă nedefinită. în mod
similar, Ministerul economiei a telegrafiat imediat episcopului Calinic despre amânarea
aplicării şi a dispoziţiilor Codului civil, până la 1 decembrie 1865. Prin urmare, Consistoriul
Episcopiei Râmnicului urma să-şi prelungească cu aproape încă şase luni activitatea de
judecător a cauzelor de divorţ.
O altă noutate introdusă în justiţia bisericească cu ocazia revizuirii, în 1909, a Legii
clerului mirean, a fost înfiinţarea consistoriilor „apelative". Rolul acestora era de a judeca
recursurile, iar membrii lor erau, în mod firesc, alţii decât cei ai consistoriilor „spirituale",

36
adică cele de primă instanţă. Consistoriul apelativ avea doi membri ordinari şi doi supleanţi,
iar actele, deciziile şi procesele-verbale de şedinţă erau scrise de un grefier.
Din 1893, consistoriile aveau prin lege un „revizor" şi un „defensor". Prezenţa lor
efectivă în cadrul Autorităţii Eparhiale a început cu aprilie 1894, data intrării în vigoare a
Legii clerului. Pe lângă alte atribuţii, Legea le acorda rolul de avocaţi, primul din partea
episcopului, iar al doilea din partea ministrului. Revizorul era numit de episcop, dar confirmat
de minister, şi reprezenta „acuzarea" la procesele bisericeşti. Revizorul avea antet propriu în
documentele sale, şi inspecta un număr de parohii pe an. Rapoartele le înainta apoi
episcopului, iar acesta putea hotărî dacă vreunul dintre cazuri era de competenţa
consistoriului, deşi inspecţiile vizau în primul rând pe preoţii deja aflaţi în judecată.
Interesantă era activitatea „defensorului", pe care îl numea ministrul. Acesta putea fi cleric
sau nu, dar în orice caz, un cunoscător desăvârşit al cutumelor, terminologiei şi legilor
(canoanelor) bisericeşti, dar şi a legilor de Stat. Numirea unui defensor se făcea în urma
examinării unei comisii, iar apoi i se elibera o legitimaţie. Activitatea sa se desfăşura pe raza
unei circumscripţii, suprapusă teritoriului unei regiuni. Erau trei defensori în întreaga ţară,
unul în Oltenia (cu Argeşul, Muscelul şi Teleormanul), unul la Bucureşti şi altul la Iaşi.
Pentru Episcopia Râmnicului, defensorul îşi avea sediul la Craiova, de unde episcopul
îl chema pentru fiecare proces de consistoriu. Dacă defensorul nu putea participa, notifica în
scris pe episcop, cerând un alt termen de judecată. Documentele eliberate de el aveau de
asemenea antet personalizat, în care se specifica apartenenţa sa la Ministerul cultelor, apoi
circumscripţia pe care o reprezenta. Legătura sa cu episcopul era mai slabă decât cea cu
autorităţile laice, chiar în anchetele bisericeşti, pentru a căror finalizare defensorul solicita mai
degrabă autoritatea prefecţilor şi a primarilor, decât a episcopului şi a protopopilor 32.
Aşadar, schimbările produse în structura şi procedura consistoriilor bisericeşti,
începând cu 1860, induc concluzia că această componentă a autorităţii centrale eparhiale s-a
dezvoltat imitând aparatului similar laic. Denumirea de „spiritual" a consistoriului de primă
instanţă şi-a pierdut din sensul iniţial. Procesele bisericeşti aveau nu doar juriu, ca în anii de
mijloc ai veacului, ci procuror şi avocat, citaţii formulate în termeni cât mai juridici şi
posibilitate de recurs. Şedinţele se desfăşurau cu grefier, iar sentinţele urmau de asemenea
tiparul celor civile. Legile după care se luau deciziile erau însă canoanele bisericeşti.

c. Cancelaria episcopală

32
A.E.R.N.S., d.45/1894,f.48.

37
 Funcţionarea aparatului administrativ bisericesc central al Episcopiei Râmnicului a
presupus în epoca modernă existenţa unei cancelarii, al cărui rol era prin primirea și
redactarea documentelor oficiale.
Desigur că dintre cei deprinşi cu cititul şi caligrafia au existat întotdeauna la reşedinţa
şi lângă persoana episcopului, fiindu-i de ajutor în redactarea actelor. Vremurile de dinainte
de 1860 nu au produs însă prea multe acte. Reşedinţa episcopală a Râmnicului amintea mai
degrabă de o curte boierească decât de un centru administrativ.
Prin fermitatea autorităţilor laice, care vedeau în Biserică o instituţie a Statului, Episcopia era
forţată să asimileze şi să practice regulile administrative comune celorlalte instituţii. în 1861,
episcopului Calinic i se atrage atenţia de către prefect că o parte din actele venite de la
Episcopie nu au număr de înregistrare, fiind deci cu caracter particular, nu instituţional.
Episcopul, pentru care distincţia nu era foarte clară, motivează că acelea aveau caracter
„duhovnicesc", şi prin urmare va continua să trimită documente fără număr de înregistrare.
Insistenţa prefectului a dat însă roade, iar actele pornite de la Episcopie cu destinaţii laice
vor părăsi caracterul „duhovnicesc" pentru unul logic, pragmatic şi legal 33 .
Între atribuţiile angajaţilor cancelariei era şi arhiva episcopală, importantă la acea
vreme prin faptul că era singura care păstra documentele vechi, privitoare la starea civilă,
studii sau chiar proprietate. Pe baza unei cereri adresate episcopului, acesta dispunea căutarea
în arhivă a informaţiei-cemte şi eliberarea unui document pe care petentul il folosea în justiţie
pentru susţinerea cauzei sale. Cel mai frecvent erau cerute documente de constatare a vârstei,
în baza actelor vechi de botez.
Cu toate acestea, finanţarea reparării arhivei episcopale a fost în mod repetat refuzată
de minister, deşi era unica sursă de date și inforrnaţii civile a perioadei de până la 1864. în 13
februarie 1897, în urma unei vizite, episcopul Ghenadie Enăceanu semnalează ministrului că
unele arhive parohiale sunt adăpostite în clopotniţele bisericilor, deşi importanţa lor era
„netăgăduită". Arhiva Episcopiei era şi ea păstrată „în condiţii, deplorabile", deşi conţinea
acte de stare civilă şi de cancelarie începând cu 1832. Sugestia ministrului a fost să se
folosească alte camere, dar cum altele nu existau, corespondenţa pe tema construirii unei
încăperi speciale a încetat, în martie acelaşi an.
Salariaţii Autorităţii Eparhiale au fost prin urmare unul dintre factorii de răspândire a |
modernităţii în lumea eclesiastică a Olteniei. În vreme ce preoţii Episcopiei Râmnicului îşi
desfăşurau activitatea după regulile sociale şi fiscale impuse de Regulamentul Organic,

33
A.E.R.N.S.,d.35/1861,f.4.

38
funcţionarii de la Centrul Eparhial se adaptaseră cerinţelor şi standardelor administraţiei
moderne. încet, practicile lor vor deveni modele pentru protopopii şi preoţii din teritoriu,
Cancelaria Episcopiei dovedindu-se veriga de legătură şi vectorul de influenţă şi impunere a
unui nou mod de înţelegere şi exercitare a activităţii administrative bisericeşti.

CAPITOLUL II
CLERUL EPISCOPIEI RÂMNICULUI
ÎN PERIOADA 1859-1918

I. Episcopii

În anii începutului de veac XIX, activitatea şi prezenţa în scaun a episcopilor de la

Râmnic a fost mai degrabă influenţată de evoluţia politică a ţării, şi mai puţin de nevoile
religioase reale ale regiunii.
Retragerea din scaun la 18 aprilie 1829 a episcopului Galaction, ultimul reprezentant
de la Râmnic al epocii fanariote, a făcut ca mitropolitul Grigorie Dascălul şi alţi câţiva ierarhi,
să aleagă şi să hirotonească pentru Râmnic pe arhimandritul Neofit. Până în 1829, acesta va fi
prezent la reşedinţa episcopală, dar din acel an va deveni locţiitor de mitropolit al
Ungrovlahiei, întrucât Grigorie Dascălul fusese exilat. Până în 1840 aşadar, Episcopia
Râmnicului va avea episcop doar cu numele. După acest an şi până în 1850, scaunul ierarhului
de la Râmnic va fi vacant, întrucât Neofit va deveni mitropolit la Bucureşti. Cel care va
suplini activitatea de episcop va fi, din 1848, arhiereul Nifon Sevastias. La 15 septembrie
1850, titular la Râmnic va deveni Calinic, fostul stareţ al Cernicăi.
Păstorirea lui Calinic , începută în 1850 şi sfârşită la 11 aprilie 1868, a fost
contemporană cu evenimente majore ale epocii moderne a românilor. Ea a rămas un adevărat
reper în conştiinţa colectivă a creştinilor olteni, căci urmaşii episcopului Calinic nu se vor
ridica la nivelul său spiritual, şi vor fi martorii impunerii definitive a autorităţii statale asupra
Bisericii.
Din 11 aprilie 1868 şi până la 18 ianuarie 1873, administraţia Episcopiei Râmnicului a
fost condusă de arhimandritul Inochentie Chiţulescu, devenit arhiereu abia în 1872. Episcop

39
titular la Râmnic a fost ales însă Athanasie Stoenescu (1815-1880), fost episcop al
Romanului, de unde se retrăsese în 1868.
La moartea sa, în 9 februarie 1880, conducerea episcopiei a fost încredinţată pentru
câteva luni arhiereului Teodorit Craioveanul (fost Sinadon), până la alegerea lui losif
Bobulescu ca episcop titular. Fost luptător împotriva legiuirilor lui Cuza privind Biserica, şi
aliat cu fraţii Scriban, episcopul losif s-a retras din scaunul de la Râmnic în noiembrie 1886,
pentru a-şi petrece ultimii patru ani din viaţă la Botoşani, în zona natală.
În locul său, la 10 noiembrie 1886, a fost ales Ghenadie Enăceanu, care din 1885 era
arhiereu cu titlul de "craioveanul". Cunoscut mai ales ca om de carte, episcopul Ghenadie se
instruise la Socola, în Grecia şi apoi la Kiev, în Academia duhovnicească. Revenit în ţară, din
1867 este profesor la Seminarul Central, apoi primul director al Seminarului Nifon . Din 1874
devine membru în comitetul de redacţie al revistei "Biserica Ortodoxă Română", unde publică
numeroase studii. Din 1881, este profesor la Facultatea de teologie din Bucureşti, iar din
1882, directorul Tipografiei Cărţilor Bisericeşti.
Activitatea sa culturală şi administrativă remarcabilă de la Râmnic se încheie la 14
ianuarie 1898, când moare la Neapole, unde plecase cu o lună mai devreme, pentru îngrijirea
sănătăţii. Va fi adus la Râmnic şi înmormântat în curtea Episcopiei, condusă de la plecarea sa,
din decembrie 1897, de Athanasie Mironescu. Acesta va deveni episcop la Râmnic în martie
1898, şi va rămâne în scaun până la 5 februarie 1909, când va fi ales mitropolit primat.
Între 22 martie 1909 şi 23 noiembrie 1912, scaunul episcopal al Râmnicului va fi
ocupat de Ghenadie Georgescu, fost profesor de religie în Bucureşti, preot la capela
românească din Paris şi mai apoi arhiereu cu titlul de "Băcăuanul".
La 5 mai 1913, episcop de Râmnic este ales Sofronie Vulpescu, care era din 1900
arhiereu titular cu numele de "Craioveanul". Ca episcop de Râmnic, activează până la 19 mai
1917, când autorităţile de ocupaţie germane i-au stabilit domiciliu forţat la mănăstirile Cheia,
Peştera Ialomicioarei, şi în cele din urmă la Căldăruşani. Demisionează la 8 iunie 1918, în faţa
autorităţilor române de la Iaşi, apoi rămâne în Bucureşti până la moartea sa, în 1923.
În cursul anului 1918, autorităţile germane au consimţit la numirea lui Meletie
Dobrescu "Gălăţeanul" ca episcop de Râmnic, însă la 3 iulie este ales la Iaşi, de către
autorităţile române, Antim Petrescu "Botoşăneanul", originar din părţile Râmnicului Vâlcii.
Acesta este înscăunat în septembrie, dar la 6 noiembrie 1918, hotărârile Parlamentului de la
Iaşi sunt anulate în totalitate. Prin urmare, numirea lui Antim este şi ea atinsă de nulitate, şi
acesta demisionează de îndată, deşi conducerea episcopiei i se încredinţează şi pe mai departe,
ca suplinitor. Un an mai târziu însă, la 6 septembrie 1919, Antim se stingea din viaţă. în locul

40
său, tot ca suplinitori, sunt numiţi pe rând arhiereii Alexie Şerban "Craioveanul", până la 1
aprilie 1920, apoi Vartolomeu Stănescu "Băcăuanul", până la 17 martie 1921.

Influenţa factorului politic în momentele principale ale activităţii episcopilor

Alegerea tuturor episcopilor de Râmnic s-a încadrat în cutumele epocii, atunci când nu
exista lege în sensul strict, apoi a urmat prevederile legale în vigoare privind selectarea
ierarhilor tării.
Înainte de Regulamentul Organic, episcop sau mitropolit putea deveni orice cleric ce
întrunea condiţiile canonice. Desigur, voinţa domnitorului şi opinia boierilor mari putea
influenţa decisiv alegerea, dar măcar teoretic, era permis accesul oricărui cleric la un
asemenea rang.
Regulamentul Organic pune capăt vechiului sistem electiv pentru clerul înalt,
legiferând alegerea mitropoliţior doar dintre episcopi, iar a episcopior, doar dintre egumenii
mănăstirilor sau dintre călugării cu rang de arhimandrit. Prevederea era în concordanţă cu
legile vremii, alcătuite în folosul clasei boiereşti, care urmărea conservarea privilegiilor sale
chiar şi în context eclesiastic. Prevederea regulamentară deschidea drum către scaunele de
episcop, cu precădere călugărilor proveniti din familiile boierești, și era valabilă chiar şi în
anii divanurilor Ad-hoc. Împotriva ei se ridica un curent de opinie din ce în ce mai puternic,
pe care în 1857 îl sintetizează Mihail Kogălniceanu, în divanul ad-hoc al Moldovei.
Anii domniei lui Cuza au dus practica alegerii epişcopilor şi mitropoliţilor într-o altă
extremă, aceea a numirii prin decret a capilor Bisericii Române, ceea ce a provocat lupta
pentru canoniciţaţe şi serioase tulburări în epocă.
În ceea ce priveşte Râmnicul, alegerea lui Calinic s-a făcut de către Adunarea electivă
special convocată prin ofis domnesc, după prevederile Regulamentului. Datorită în principal
prestigiului personal, episcopul Calinic a fost ultimul ierarh al Râmnicului cu ascendent moral
clar asupra tentativelor de subordonare a autorităţii bisericeşti faţă de puterea politică 34. Cu
totul formal, în 6 decembrie 1864 rosteşte şi el formula prin care mitropolitul Nifon era
34
A. Mironescu, op.cit., p.162

41
investit cu funcţia de preşedinte al Senatului, şi pe care fiecare membru al Legislativului o
folosea : „ Jur supunere Constituţiunii şi legilor ţării. Jur credinţă Domnului (domnitorului,
n.n); aşa să-mi ajute Dumnezeu !"
La scurtă vreme, dezbaterea legii Cuza privind alegerea mitropoliţilor şi episcopilor,
prezidată de mitropolitul Nifon, va scoate în evidenţă o condamnabilă placiditate a episcopilor
români în faţa iminenţei legiferării poziţiei de simplă instituţie a Statului pentru Biserica
Română, şi a transformării ierarhilor în înalţi funcţionari de stat. Paradoxal, interesele
bisericeşti vor fi mai bine apărate de laici, unii buni cunoscători ai cutumelor eclesiastice şi
legilor canonice.
Era evidentă intenţia perfectării „cu acte" a unei mutaţii care se voia a transforma din
temelii raportul Biserică - Stat şi poziţia episcopilor români în societate. Pentru aceştia din
urmă, deveniţi funcţionari de stat, D.A.Văsescu propune în aceeaşi şedinţă a Senatului,
acordarea inamovabilităţii din post, dar amendamentul se respinge. Prin urmare, ierarhii
români nu numai că vor fi aleşi prin exerciţiul puterii politice, dar vor putea fi şi scoşi din
scaunele lor, atunci când vor deveni incomozi stăpânirii. Frapant este faptul că şedinţele,
derulate pe parcursul a două zile, au fost prezidate de mitropolitul Nifon, şi că nu a fost auzită
vocea nici unui episcop. Mitropolitul a votat pentru adoptarea legii, alături de alţi 40 de
senatori, iar opozanţi au fost doar 7. Episcopul Calinic al Râmnicului, bătrân şi probabil
bolnav, nu a fost prezent la Bucureşti în acea zi de 5 februarie 1865.
După înlăturarea lui Cuza şi venirea la tron a lui Carol I, discuţiile în Legislativ
privitoare la o nouă lege a Bisericii s-au reluat, în condiţiile în care cei mai mulţi episcopi
erau contestaţi ca necanonici după ce fuseseră numiţi de Cuza. Aşa se face că absenţa lor din
Senat era aproape totală şi permanentă. În prim-plan era dorinţa reafirmării prin lege a
autonomiei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Constantinopol, şi dezbaterile au readus în
atenţie dorinţa tuturor de a avea o Biserică autocefală. În acelaşi timp, s-a discutat aprins şi pe
tema alegerii înalţilor prelaţi, pe care unii o doreau accesibilă întregului cler monahal, cu
respectarea unor condiţii de vârstă, moralitate erudiţie şi „patriotism".
O nouă lege privind alegerea mitropoliţilor şi episcopilor era adoptată la 19 decembrie
1872. Prevederile ei se întorceau la cele ale Regulamentului Organic, pe care le copiau în
litera lor. Mitropolitul era ales dintre episcopii, dintre arhiereii titulari, ignorându-se atât
practica veche a ortodoxiei româneşti, cât şi uzul de atunci al celorlalte biserici din răsăritul
ortodox. Colegiul elector era format din mitropolit, episcopi, arhierei titulari români sau
naturalizaţi, şi de deputaţii şi senatorii ortodocşi.

42
 Poziţia socială a celui ce ocupa un scaun episcopal era desigur dorită şi aprig disputată
de candidaţi. Detalii de culise ale unei asemenea alegeri nu se vor regăsi nici măcar în arhive,
căci este lesne de presupus ce tratative, compromisuri sau interese intrau în ecuaţia electorală,
până la şedinţa propriu-zisă, ce se desfăşura după litera regulamentului.
Este cert ca existau jocuri politice la astfel de alegeri. Instalarea unui favorit în scaunul
episcopal echivala pentru partidul cel mai bine reprezentat în Cameră şi Senat cu asigurarea
devotamentului său nu numai ca votant în Senat, dar şi ca lider religios zonal, ceea ce nu era
puţin lucru 35.
Prin modificarea unor articole ale legii din 1872, privind alegerea mitropoliţilor şi
episcopilor, se dorea reducerea pe viitor a efectelor subordonării capilor bisericeşti de către
interesele politice. S-a propus ca eligibili la demnităţile episcopale să fie orice cleric ce
întruneşte condiţiile canonice, iar alegerea să se facă pe viaţă. Legea înfiinţa de asemenea
Consistoriul superior bisericesc, ale cărui atribuţii vor provoca alte tulburări în epocă.
Alegerea episcopilor de la Râmnic s-a desfăşurat după aceste coordonate, valabile la
scară naţională. Tradiţia Bisericii privitoare la selectarea prelaţilor s-a pierdut în 1860, nu a
fost restaurată la 1872, şi doar iluzoriu repusă în drepturi în 1909. Între intrarea şi ieşirea din
scaunul episcopal, ierarhii erau instrumente interne de exercitare a autorităţii guvernului în
Biserică.
La Râmnic, până în anul 1918, înlocuirile de episcop prin presiune politică nu au avut
loc. Singura demisie de până atunci a fost cea din noiembrie 1886 a lui Iosif Bobulescu, dar
este de presupus că motivul real a fost starea sănătăţii sale, după cum atestă demisia sa depusă
Regelui. De altfel, Bobulescu a mai trăit doar încă patru ani, la Botoşani. însăşi urcarea sa pe
scaunul episcopal de la Râmnic, în 1880, a fost în mare măsură o recompensă politică a luptei
pentru canonicitate, alături de fraţii Scriban. Adversari ai reformelor bisericeşti ale lui Cuza,
Scribanii şi Iosif Bobulescu au avut câştig de cauză doar teoretic. Episcopii numiţi necanonic
de Cuza vor fi în cele din urmă recunoscuţi prin legea din 1872, pentru a încheia nesfârşitele
tulburări bisericeşti, deşi se recunoscuse că urcarea lor în scaune a fost necanonică. Atanasie
Stoenescu fusese şi el în această situaţie, în mai 1865, când a fost numit la Roman, dar
demisionase în 6 noiembrie 1868, conştient de temeinicia obiecţiunilor partizanilor
canonicităţii. Şi în cazul său, actul de demnitate al demisiei din 1868 va cântări greu în
alegerea ulterioară la Râmnic, în 18 ianuarie 1873 36.

35
A.E.R.N.S.,d.11/1918, f.1-2.
36
A.E.R.N.S.,d.12/1918, f.1-2.

43
 În 8 iunie 1918, după Pacea de la Bucureşti (7mai 1918), episcopul Sofronie Vulpescu
îşi prezenta şi el demisia din scaunul episcopal al Râmnicului, în faţa autorităţilor române
refugiate la Iaşi. Sofronie siu se retrăsese în capitala Moldovei, dar nici nu a rămas la
Episcopie, atunci când germanii ocupaseră Oltenia, sperând că îşi va putea păstra funcţia,
atunci când lucrurile se vor fi liniştit, sub noua autoritate de ocupaţie. Gestul său a fost
sancţionat atât de germani, care l-au arestat şi i-au impus domiciliu forţat la Cheia, Peştera
Ialomicioarei şi Căldăruşani, dar şi de mitropolitul Conon.
În locul său, guvernatorul militar Tulff von Tschleppe îşi dăduse încă din 23 februarie
1918 acordul pentru numirea la Râmnic a lui Meletie Dobrescu, dar românii vor alege la Iaşi
pe Antim Petrescu, la 3 iulie 1918. Acesta din urmă va fi instalat în scaun în septembrie, dar
la 6 noiembrie vor fi anulate toate hotărârile Parlamentului de la Iaşi, deci şi numirea sa. In
aceste condiţii, demisionează şi el, deşi conducerea Episcopiei i se va încredinţa şi în
continuare, ca locţiitor. Moare un an mai târziu, la 6 septembrie 1919, la Vâlcea.
Cele trei cazuri amintite mai sus sunt singurele demisii de episcop de la Râmnic.
Dintre ele, doar cele ale anului 1918 sunt provocate cu certitudine de factorul politic, devenit
din 1865 gestionarul suprem al numirilor în clerul înalt.
Ca înalţi funcţionari ai statului, episcopii Râmnicului vor activa sub o dublă autoritate:
cea a Sfântului Sinod, şi cea a Ministerului. Dintre acestea, corespondenţa păstrată în arhive o
indică pe cea de-a doua ca fiind mai bine reprezentată. Chiar atunci când chestiunile sunt
bisericeşti prin excelenţă, convocarea la Bucureşti se face din biroul ministerial, nu
mitropolitan. În ceea ce priveşte corespondenţa referitoare la activitatea Adunării elective,
aceasta este în totalitate purtată cu ministerul. Invitaţiile pentru alegerile de mitropoliţi şi
episcopi veneau fie la Episcopie, fie la adresa casei din Bucureşti a Episcopiei, de pe strada
Sapientei. Insă cea mai evidentă imixtiune a politicii şi administraţiei statale în activitatea şi
spaţiul privat al episcopilor este cea desfăşurată cu ocazia decesului acestora. în asemenea
situaţii, se punea în mişcare un mecanism administrativ laic, care organiza atât procedura
funerară în sine, cât mai ales inventarierea şi distribuirea posesiunilor defunctului.
Testamentul spiritual al episcopului Calinic din 16 mai 1867 nu a fost nicidecum
37
respectat , căci palatul episcopal a fost sigilat de tribunal şi inventariat , fără ca cei din
Episcopie să ştie că episcopul este mort ! O telegramă ulterioară a mitropolitului Nifon îi
îndemna pe aceştia „să-şi vadă fiecare de lucru". Scenariul se va repeta şi cu ocazia
decesului, la 9 febr. 1880, la Bucureşti, a episcopului Atanasie Stoenescu. Sigilarea palatului

37
A.E.R.N.S d.36 /1868, f.8.

44
din Râmnic s-a făcut prin ordinul ministrului cultelor, iar inventarierile, sub supravegherea
Prefecturii Vâlcea şi a tribunalelor Dolj şi Ilfov, unde erau case ale Episcopiei.
La moartea lui Ghenadie Georgescu, în seara zilei de 21 noiembrie 1912, administraţia
bisericească va fi de asemenea ignorată când va veni vorba despre distribuirea posesiunilor
defunctului. Nu se va ţine cont de rangul bisericesc, ci mai degrabă de legislaţia civilă. Averea
episcopului, incluzând obiecte de cult specifice, care se cuveneau a rămâne în uzul bisericesc,
sunt încredinţate „ legatarei universale a defunctului, d-ra Olga Georgescu " 38.
Am trecut pe scurt în revistă momentele de referinţă din viaţa şi activitatea unui
episcop al Râmnicului din perioada istorică asupra căreia ne concentrăm interesul, în care
imixtiunea autorităţii politice este mai mult decât evidentă. După cum vom vedea, fenomenul
va fi constant, cu implicaţii ample asupra autonomiei vieţii bisericeşti, dar bine tolerat de
ierarhii vâlceni. Calitatea lor de oameni politici doar aparent independenţi de structurile şi
interesele partizane, va afecta serios dimensiunea şi calitatea actului spiritual, presupus a fi
principala lor obligaţie.

Activitatea în Senat şi implicaţiile ei. Relaţia cu membrii Legislativului

Statutul de înalt funcţionar de stat perfectat prin jurământul din decembrie 1864 obliga
episcopii români la participarea activă în Legislativul ţării.
Opţiuni politice avuseseră mulţi dintre ei, în veacurile trecute. De pe urma lor, unii
obţinuseră avantaje, alţii au putut să-şi piardă viaţa, căci de bunăvoinţa stăpânirii ţinea
prezenţa sau scoaterea lor din scaunul episcopal. Toate acestea aveau loc însă în context
medieval, când legea, dreptul şi delimitarea atribuţiilor unui dregător de orice fel, erau
relative.
Principiile modernităţii privind drepturile cetăţeneşti, legalitatea şi instituţiile statului,
au adus pentru episcopi calitatea de componente active şi permanente ale vieţii politice.
Treptat, ei nu vor mai fi acei exponenţi ai ortodoxiei şi interesului naţional din evenimentele
majore ale istoriei, ci obişnuiţi .ai.scenei politice.
Începutul îl fac anii aplicării Regulamentelor Organice, când episcopii Principatelor
Române devin membri de drept ai Adunărilor Obşteşti iar mitropoliţii, preşedinţi ai acestora,
în cazul Ţării Româneşti, unde scaunul mitropolitan era vacant după moartea lui Grigorie

38
A.E.R.N.S, d.75 / 1909, f.44. Nepoata Olga Georgescu donează însă biblioteca defunctului, Seminarului
"Sf.Nicolae" din Râmnic.

45
Dascălul de la 22 iunie 1834, preşedinţia era asigurată de Neofit al Râmnicului. Tot el asigura
şi locotenenta scaunului mitropolitan, şi de acea prezenţa sa la Râmnic era extrem de rară.
Neofit şi-a exercitat cu perseverenţă calitatea politică. Vârsta (născut în 1787, la
Bucureşti) şi starea sănătăţii i-au permis acest lucru. Şedinţele în care nu a fost preşedinte al
Adunării sunt rare, şi era de obicei înlocuit de episcopul Ilarion al Argeşului sau de Chesarie
al Buzăului. Atunci când lipsea, motivele, personale sau de stat, erau foarte întemeiate, iar
preşedintele-locţiitor era nominalizat de domn, printr-un ofis special.
Până la 29 iunie 1840, când „Adunarea obştească extraordinară îl alege mitropolit,
Neofit va conduce forul legiuitor al ţării ca episcop al Râmnicului. A făcut-o conştiincios,
lăsând însă chestiunile administrative de la Vâlcea în seama arhimandritului Nifon, viitorul
mitropolit, din 1850. Sarcinile politice îi erau extinse, mai mult decât simpla prezidare a
şedinţelor ordinare, în 1836, formează, alături de logofătul Ştefan Bălăceanu şi Aga Iancu
Filipescu, „comisia alegătoare" a boierilor de rang I din Bucureşti, pentru alegerea deputaţilor
acelui colegiu pentru cinci ani, iar confirmările aleşilor tot el le va semna. în plus, o serie de
alte atribuţii indică rolul său crescut în viaţa politică românească, aşezată de curând pe baze
conforme spiritului modern.
Între 1840 şi l5 septembrie 1850, scaunul episcopal al Râmnicului a fost vacant în mod
oficial. De la această dată însă, la cârma Episcopiei Râmnicului este ales Calinic, stareţul de la
Cernica. Conştiinţa creştinilor olteni păstrează până în prezent pentru Calinic, imaginea unui
ascet, dar nu a unui om conştient de valorile materiale, sau preocupat de politică. Contextul
politic al timpului păstoririi sale a fost însă marcat de evenimente majore, faţă de care
episcopul a trebuit să se pronunţe în vreun fel.
Deşi Revoluţia trecuse fără a produce mari tulburări bisericeşti la Râmnic 39, efectele
ei se resimţeau pe deplin. In Principatele Divanurilor Ad-hoc, curentul unionist era din ce în
ce mai puternic, şi câştigase adepţi şi contestatari şi din rândurile clerului înalt 40 . Astfel, dacă
mitropolitul Nifon a avut la început o atitudine echivocă, pentru ca în cele din urmă să fie
favorabil ideii unirii, Calinic al Râmnicului fost convins de beneficiile unităţii statale a
românilor 41.

39
Nestor Vornicescu, Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti pentru independenţa de stat a României în anii
1877-1878, Craiova, Ed. Mitropoliei, 1978, p.36.
40
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Inst.Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981,
vol. III, p.328.
41
Ibidem, p.32, 59, 63.

46
 Unirea Principatelor, cu toate preparativele evenimentului în sine, a fost prilejul
manifestării sincere a voinţei capilor Bisericii. Până la acea dată, influenţa lor socială era
determinantă în societate şi politică, dar anii finali ai domniei lui Cuza schimbă acest raport.
Din 1864-1865, ierarhii vor avea poziţii oficiale conforme cu politica domnitorului şi a
guvernului în exerciţiu, chiar dacă este de presupus că nu le aprobau sincer. Mai mult decât
atât, de la Bucureşti soseau solicitări guvernamentale privind sprijinirea unor astfel de acţiuni,
iar episcopii s-au conformat întotdeauna ! O astfel de situaţie are loc la 5 mai 1864, când
prefectul de Vâlcea solicită de la episcopul Calinic semnarea unui act de adeziune la lovitura
de stat a lui Cuza din 2 mai, și la “Statutul dezvoltator”.
Fără menajamente, ierarhilor români li se cerea îndeplinirea obligaţiilor de demnitar
guvernamental, şi girarea morală a unei lovituri de stat. Nu vor mai fi situaţii de gravitate
similară, dar amestecarea prestigiului rangului bisericesc în creuzetul de interese, lupte şi
imoralităţi politice, va dăuna serios imaginii moştenite de arbitru moral al societăţii, cu care
scaunele episcopale intrau în epoca modernă. în cazul relevat mai sus, trebuie să amintim că
peste un an şi zece luni, în februarie 1866, episcopul Calinic va primi tot de la guvernul
român, instrucţiuni de scoatere de la pomenirea ceremonială a lui Cuza, de curând abdicat. În
locul său, se indica pomenirea lui Filip I de Flandra, către care se îndreptau la acea dată
privirile fruntaşilor politici. La 14 februarie, erau de pomenit la slujbe membrii locotenentei
domneşti formată din g-ral Golescu Nicolae, Lascăr Catargiu şi col. Haralambie, după ce cu
două zile mai devreme, o altă adresă indica în acelaşi scop, numele membrilor marcanţi ai
cabinetului 42.
Momentul de apogeu va fi criza generată de înlăturarea mitropolitului Ghenadie
Petrescu din 1896, şi continuată apoi de scandalurile arestării episcopului Gherasim Saffirin
al Buzăului şi demisia mitropolitului Athanasie Mironescu. Până după 1923, când prin
Constituţia nou adoptată Biserica va fi legal separată de Stat, efectele calitaţii de om politic a
episcopilor români vor produce deservicii serioase Bisericii.
Prezenţa la Bucureşti a episcopilor de la Râmnic viza participarea la şedinţele
Senatului şi ale Sfântului Sinod, deşi până la 1885, când Biserica Ortodoxă Română devine
autocefală, nu se putea vorbi de un sinod recunoscut oficial de Patriarhie. Senatul lucra în
două sesiuni, cea de toamnă şi cea de primăvară. Pentru deschiderea ambelor sesiuni,
episcopii primeau la reşedinţa episcopală din Râmnic, sau la locuinţa din Bucureşti, invitaţii
ale secretariatului Senatului, cărora le răspundeau de obicei prin formule reverenţioase.
Şedinţele sinodale erau suprapuse ca timp de desfăşurare cu acelea ale Senatului, şi erau
42
A.E.R.N.S., d.18 /1866, f.1-12.

47
convocate prin decret regal, în plus, prezenţa ierarhilor la Bucureşti era prilejuită şi de alegeri
sau instalări de noi episcopi, distribuite pe întregul parcurs al unui an, dar şi de alte activităţi
administrative .
La 8 mai 1874, Atanasie Stoenescu anunţa telegrafic că nu poate participa la lucrările
43
„Sfântului Sinod al Bisericii Române Autocefale", din cauza drumului deşi motivul real
putea fi precauţia bisericească faţă de declarata independenţă faţă de Patriarhia din
Constantinopol. Totuşi, dificultăţi ale drumului sunt invocate şi de Ghenadie Enăceanu, într-
un răspuns către Sinod, din 7 mai 1887.
O dată instalaţi în fotoliul senatorial, ne-am fi aşteptat ca ierarhii ortodocşi să aibă
frecvente luări de poziţie, cel puţin în chestiunile care priveau direct viaţa bisericească.
Asemenea situaţii au fost foarte rare, iar pentru episcopii de la Râmnic, încă şi mai rare.
Una dintre regulile monahale obligă obştea de a lăsa pe cel mai mare în rang să
vorbească în numele tuturor, şi indiferent câte discuţii s-ar purta, după audierea poziţiei celui
mai mare în rang, nmejiLnujnai adaugă nimic. Formaţi astfel, episcopii au lăsat aproape
întotdeauna pe mitropolit să expună punctul lor de vedere colectiv, şi de aceea luările lor de
cuvânt sunt rare, şi nu în chestiuni majore. Ierarhii de la Râmnic nu a făcut excepţie, şi de
aceea glasul lor nu s-a făcut auzit decât foarte rar în Senat. Au fost momente în care se
dezbăteau chestiuni administrative de mare importanţă pentru judeţul Vâlcea, şi în care
tăcerea episcopilor Râmnicului este totală.
Aceeaşi condamnabilă neimplicare a ierarhiei române a fost evidentă şi în chestiuni
vitale pentru Biserică. Am arătat cum, la 13 decembrie 1863, Legea secularizării
averilor mănăstireşti era apreciată de însuşi mitropolitul Nifon, şi votată cu entuziasm de toţi
episcopii şi oamenii politici ai Legislativului. Curând după aceea, mai exact după votarea
Legii privind alegerea mitropoliţilor şi episcopilor şi numirile făcute de Cuza, tulburările
produse în mediul bisericesc vor face ca în Senat, mulţi prelaţi să fie absenţi perioade mari de
timp. Prin 1865, se ajunsese ca doar mitropolitul să fie prezent, iar Calinic al Râmnicului să
nu vină aproape deloc, nici măcar la dezbaterea unor legi fundamentale44.
În aceeaşi situaţie erau şi ceilalţi episcopi, aflaţi într-o totală „inapeţenţă" politică,
pentru toată perioada până la 1872, când criza ia sfârşit. Pentru câţiva ani după aceea, este
sesizabil un uşor reviriment al prezenţei lor în Senat, care îşi pierde apoi intensitatea, pentru a
reapărea după 1890, la dezbaterea Legii clerului mirean, care a provocat şi demisia

43
A.E.R.N.S., d.38 / 1874, f. 6-7. „Oltul şi Topologul sunt crescute, imposibil de trecut momentan. Voi veni
când se va putea"
44
Mircea Păcurariu, op.cit., voi III, Buc.1981, p.139-140.

48
mitropolitului Iosif Gheorghian, în 29 martie 1893. Apoi, ierarhii mai se fac auziţi în
momentele tensionate ale depunerii din scaun a lui Ghenadie, la 20 mai 1896 şi la demisia lui
Athanasie Mironescu din 28 iunie 1911, provocată de urmările Legii Consistoriului superior
şi a atacurilor lui Gherasim Saffirin al Buzăului.
Mai activ a fost, după 1898, episcopul Atanasie Mironescu al Râmnicului, ca membru
sau preşedinte al comisiei de indigenate, din care făceau parte mitropolitul şi alţi câţiva
oameni politici marcanţi ca T.Maiorescu, G.Brătăşeanu şi alţii. Activitatea comisiei nu era
formală, căci naturalizarea aduce drepturi civile şi politice pentru cei ce o cereau. De aceea se
obţinea greu, mai ales pentru evrei, şi se acorda individual, în urma unor proceduri deloc
simple.
Din nefericire, nu aceeaşi responsabilitate îi motiva şi pe ceilalţi episcopi-senatori,
care nu iau atitudine nici la mijlocul, dar nici la final de secol, în probleme bisericeşti
esenţiale. Sub comandă politică liberală, episcopii români îşi vor da girul pentru ridicarea
vicariatului apostolic romano-catolic din Bucureşti la rang de episcopie, în 1879, apoi în
1886, la cel de arhiepiscopie.
Printre votanţii favorabili legii, s-a numărat şi episcopul Athanasie Stoenescu al
Râmnicului, care avea o relaţie excelentă cu liberalii 45, iar relaţiile politice şi importanţa lor
pentru păstrarea scaunelor începeau să fie mărturisite de însăşi membrii ierarhiei.

Relaţia şi corespondenţa cu Casa Regală

Ca instituţii fundamentale ale statului aflat în proces de modernizare, Biserica şi

regalitatea română au fost întotdeauna într-un raport clădit pe respect şi recunoaştere
reciprocă a valorii de simbol naţional pe care ambele îl deţineau.
Contactele personale monarh-episcop erau doar cele prilejuite de întâlniri protocolare.
Nu avem informaţii despre întrevederi private, ci numai de cele prilejuite de întâmpinări ale
familiei domnitoare la Sinaia sau în cele două vizite de la Râmnic, una a lui Carol I, în 24 mai
1873, şi cealălaltă a prinţului Ferdinand, între 16 şi 23 august 1898.
Astfel, în perioada domniei lui Cuza, adresele primite de Prefectură de la Guvern, cu
obligaţia de a fi transmise mai departe la Episcopia Râmnicului, menţionau datele de săvârşire
a slujbei religioase de Te-Deum. Acestea erau, invariabil, zilele Sf.Alexandru (30 august) şi a
45
A.E.R.N.S., d 91 / 1878, f.2.

49
Sf.Elena (21 mai), iar uneori zilele de naştere ale perechii domnitoare. Adresele veneau la
Episcopie cu foarte puţin timp înainte de sărbătoarea propriu-zisă, dar nu constituiau o
surpriză, şi solicitau săvârşirea slujbei amintite în toate bisericile, cu baterea clopotelor.
Ordinul era transmis rapid în teritoriul Episcopiei, şi dus la îndeplinire.
Până în 1878, Te-deum- ul se săvârşea la datele de 8 aprilie ( ziua de naştere a lui
Carol I), la 24 aprilie (ziua Sf.Elisabeta), la 18 decembrie(ziua de naştere a Reginei Elisabeta),
la 24 ianuarie (Unirea principatelor), şi la 10 mai (urcarea pe tron a lui Carol I). La aceste date
se vor adăuga cea de 12 august (naşterea prinţului Ferdinand), şi slujba parastasului de la
fiecare 30 august, în memoria ostaşilor români de la Griviţa.
Curând după aceea, adresele oficiale ale Ministerului Cultelor vor cuprinde detalii ale
formulelor folosite, în acord cu titulaturile nou dobândite de membrii familiei domnitoare.
Inunele dintre ele era cuprins chiar ceremonialul tipărit al sărbătorilor Casei domnitoare din
zilele importante, pentru informarea autorităţilor din teritoriu sau pentru instruirea
demnitarilor, în cazul în care vor fi prezenţi la Bucureşti într-o astfel de zi.
Legătura cu Monarhia se realiza şi prin contactele telegrafice ale episcopilor de la
Râmnic cu membrii familiei regale. Acestea au crescut ca număr mai ales după 1877.
Consolidarea poziţiei Principatelor Unite şi mai apoi a Regatului României, precum şi
îmbunătăţirea funcţionării sistemului parlamentar strângea relaţiile dintre monarhie şi fruntaşii
politici şi Religioşi. Legătura este evidentă în telegramele de răspuns la felicitările adresate
Regelui după 1877, care, pe lângă mulţumirile de rigoare, fac referiri repetate la „vitejia
oltenilor". Ulterior, după 1881, Carol I începe să telegrafieze răspunsuri personale de
mulţumire pentru toate evenimentele la care era felicitat de ierarhii râmniceni. La rândul lor,
aceştia anunţau în cuprinsul eparhiei, despre răspunsul Regelui şi urările sale reciproce,
extinse asupra tuturor clericilor şi creştinilor regiunii 46. Din 1884, răspunsuri personale de
mulţumire încep să vină şi din partea Reginei, la ziua numelui (24 aprilie) şi cea de naştere
(18 decembrie).
Dintre membrii familiei regale, corespondenţă telegrafică se va purta, în situaţii
protocolare, şi cu prinţul Ferdinand, devenit „moştenitor prezumtiv" al tronului României,
încă i din noiembrie 1880. începând cu 1890, episcopii Râmnicului îl vor felicita şi pe el, dar
nu se vor primi răspunsuri telegrafice. Cu totul speciale vor fi telegramele unor alte persoane
aparţinând casei de Hohenzollern, aflate ocazional în România, şi felicitate de episcop.
Alte momente importante ale familiei regale vor fi, pe rând, anunţate episcopilor de la
Râmnic, iar aceştia vor avea grijă ca ele să fie de îndată transmise în teritoriu. Şi din această
46
A.E.R.N.S., d.13/1883, f.2.

50
perspectivă, se poate afirma că relaţia episcopilor Râmnicului cu monarhia română a fost
încadrată în contextul general al relaţiei cu Biserica Ortodoxă Română, dominată de
corectitudine şi respect.
Episcopii Râmnicului în activităţi culturale şi sociale

Oricât de discutabile erau unele din acţiunile şi poziţiile episcopilor de la Râmnic în

mediul elitelor politice şi religioase, în eparhia lor se dovedeau cu mult superiori concepţiilor
vremii. Deşi sub puternica influenţă a intereselor politice, alegerea lor pe scaunul episcopal se
făcuse dintre cei mai merituoşi şi luminaţi clerici ai ţării. Studiile lor nu erau neapărat cele
mai avansate ale vremii, dar poziţia socială îi obliga la studiu teologic şi la informare generală
continuă. In plus, deciziile, discursurile şi dialogurile lor erau în mod necesar atent elaborate,
şi de aceea nici unul nu a lăsat impresia vreunei slăbiciuni intelectuale.
Jumătate dintre ei erau licenţiaţi, fie în ţară, fie peste hotare. Atanasie Stoenescu
absolvise seminarul de la Râmnic, apoi făcuse studii la Pesta, unde învăţase limba latină,
Ghenadie Enăceanu învăţase la Socola, apoi la şcoala teologică din Halchi şi luase licenţa la
Academia Duhovnicească din Kiev. Licenţiat era şi Atanasie Mironescu şi de asemenea
Ghenadie Georgescu. Ceilalţi erau absolvenţi de seminar, iar Calinic, doar al şcolii de la
Colţea sau Sf.Gheorghe, din Bucureşti 47. Legea nu-i obliga la absolvirea unei şcoli academice
pentru ocuparea unui scaun episcopal, deşi licenţa era de dorit.
Până la 1872, problema gradelor academice ale ierarhiei bisericeşti nu se pusese. In
acel an însă, Legea cultelor, alcătuită cu concursul marelui episcop Melchisedec Ştefânescu
(pe atunci la Dunărea de Jos, iar între 22 feb. 1879 şi 16 mai 1892 la Roman), a prevăzut ca în
douăzeci de ani de la intrarea ei în vigoare, episcopii şi mitropolitul să fie cel puţin licenţiaţi
în teologie. În 1893 însă, noua lege a clerului nu menţiona această" Obligativitate pentru noii
candidaţi la episcopat, dar în schimb cerea licenţă în teologie pentru posturile de preot urban,
iar pentru cei rurali, seminarul superior de 8 clase.
În funcţie de propriile abilităţi, episcopii de la Râmnic vor fi angrenaţi în acţiuni
culturale, caritabile şi educative, făcând dovada unei înţelegeri superioare a misiunii lor.
În ceea ce priveşte învăţământul, episcopul Calinic trece dincolo de conceptele
timpului său şi scrie protopopilor la 29 noiembrie 1863 să promoveze învăţământul rural
pentru ambele sexe, cu precizarea ca fetele „să fie aşezate în trupă separată de băieţi, dacă

47
Mircea Păcurariu, op.cit., vol 2, p.146.

51
localul şcolii nu va avea două încăperi"48 . Urmaşii săi în scaun vor continua să promoveze
învăţământul şi să sprijine financiar pe cei cu înclinaţii spre studiu. Atanasie Stoenescu a fost
efor al pensionului de fete înfiinţat în 1867 în Craiova din averea lui C.D.Popovici, iar
Ghenadie Enăceanu a acordat o bursă de câte cinci sute de lei pe an, unui student merituos de
la Bucureşti. Tot el va gestiona numeroase donaţii cu scop educaţional şi caritativ. Ghenadie a
fost membru, alături de un alt episcop cărturar, Silvestru al Huşilor, în comisia sinodală de
cercetare a manualelor de religie propuse spre publicare, dar şi a abecedarelor. Acestea se
tipăreau doar pe baza avizului lor, trimis la minister.
Urmaşul său în scaun, Atanasie Mironescu, va fi un fervent sprijinitor şi îndrumător al
învăţământului aflat pe la 1900 în plin proces de modernizare, contribuind substanţial la
organizarea şi întreţinerea cantinelor şcolare prevăzute de noile reglementări ale instrucţiunii
primare. Episcop capabil şi extrem de apreciat, Atanasie era una dintre cele mai autorizate
voci în ceea ce privea alcătuirea programelor şcolare prevăzute de noua lege a învăţământului
secundar şi superior, nu doar cele referitoare la predarea religiei. Rapoartele sale către
minister formulează opinii pertinente pentru predarea istoriei, literaturii, religiei. În afară de
acestea, Mironescu era membru în comisiile de control pentru cercetarea conturilor
Aşezămintelor Brâncoveneşti, și în cea pentru cercetarea socotelilor „ Revistei " şi
Tipografiei49, fiind văzut, încă din 1905-1906, ca prelatul cu cele mai mari şanse la scaunul de
Primat.
Activitatea caritabilă a fost şi ea bine susţinută de episcopii Râmnicului. Chiar în anii
Regulamentului Organic, de când veniturile bisericeşti intră treptat sub administrarea Statului,
episcopului îi era acordat un fond pentru „milostenii". Acesta a dispărut în timpul domniei lui
Cuza, dar Calinic a continuat acordarea ajutoarelor băneşti. Unul dintre urmaşii săi, losif
Bobulescu, a donat fonduri însemnate câtorva spitale din ţară, începând cu anul 1881, când
oferă spitalului „Sfântul Spiridon" din Iaşi, dobânzile anuale a zece mii de lei, depuşi la
Primăria Iaşi. În anii următori, donaţii importante va face şi către spitalele din Râmnic şi cel
„filantropic" din Craiova, pentru care depozitează la „Casa de depuneri", sumele de şapte,
respectiv opt mii de lei. Din dobânda de 5 procente anual, urma să se întreţină „în veci", un
pat de spital, cu toate cheltuielile lui. Ajutoare financiare vor trimite şi Enăceanu, pentru
depăşirea efectelor incendiului din 1887 de la Botoşani, şi Atanasie Mironescu, pentru
întreţinerea azilului de infirmi înfiinţat la 1907 în Râmnic.

48
A.E.R.N.S., d.94 /1863, f.3,5.
49
A.E.R.N.S.,d.92 /1901, f.1-5.

52
 Prezenţa episcopului în conducerea oricărei asociaţii era garanţia seriozităţii ei. Nu
doar prestigiul rangului, ci şi calităţile personale ale ierarhului au făcut ca în unele situaţii,
aceştia să fie invitaţi la constituirea și lucrările unor organizații cu caracter economic, fără
legătură cu domeniul bisericesc. În 1882 şi 1886, Iosif Bobulescu este invitat să jurizeze
concursurile de produse, animale şi maşini agricole desfăşurate în cadrul „comisiilor agricole"
înfiinţate prin ordin ministerial, şi să participe la lucrările „Societăţii de promovare a
economiei naţionale Concordia Română", la Iaşi.
Prea puţini clerici din Episcopia Râmnicului se ridicau la nivelul de percepţie al
transformărilor sociale pe care îl aveau majoritatea prelaţilor vâlceni. Aflaţi sub presiunea
politicului, dar conştienţi de răspunderile pe care le au faţă de cei pe care îi păstoresc, ierarhii
de la Râmnic au fost adevărate locomotive ale modernităţii pentru zona Olteniei. Diferenţa de
concepte dintre ei şi cei mai instruiţi membri ai clerului se evidenţia în rezoluţiile date asupra
unor chestiuni legate mai degrabă de medicină, igienă, dar mai ales superstiţii. Pentru toate
acestea, diferenţa dintre punctul de vedere al episcopului , şi cel al contemporanilor săi
clerici, era într-adevăr cea dintre omul modern şi lumea medievală 50.
Concluzionând, se poate afirma că, dacă în viaţa politică de vârf, episcopii Râmnicului
şi au alterat prestigiul şi au pierdut o mare parte din timpul ce se presupunea a-1 aloca
păstoriţilor lor, între aceştia din urmă au reușit să contribuie substanțial la promovarea
elementelor modernității.

50
A.E.R.N.S.,d.44 / 1863, f.3.

53
 II. Preoţii mireni

Numărul şi selectarea lor.

La nivelul poporului de rând, viaţa religioasă era administrată de preoţimea de mir a

Olteniei. Rolul lor în comunităţile restrânse ale satelor româneşti era echivalentul rolului
episcopilor în cercurile puterii. Intre clericii de rând totuşi, diferenţele erau mai mari decât
cele dintre ierarhi, în ceea ce priveşte nivelul cultural, moral şi al avantajelor materiale.
Numărul preoţilor din Oltenia a fost, pentru întreaga perioadă modernă a istoriei
românilor, în dezacord cu nevoile reale ale societăţii. Periodic, deficitul sau excedentul de
clerici s-a remediat prin măsuri radicale, care au creat dezechilibre inverse, pe termen lung.
Astfel, începutul secolului al XlX-lea este marcat printr-un număr extrem de mare de
preoţi. Statutul social şi fiscal al oricărui om de rând se îmbunătăţea prin obţinerea hirotoniei,
şi de aceea, mulţi o cumpărau cu bani, la ierarhi sus-dunăreni. Cel care dorea scutirea de unele
taxe fiscale" acordată clerului, făcea un efort financiar de câţiva galbeni, sumă mare la acea
51
vreme , trecea la Vidin şi era preoţit, uneori chiar fără a şti carte. Actul doveditor al
hirotonirii era util pentru scutirea de dări, dar şi pentru începerea activităţii de preot, într-un
sat sau cătun cu biserică vacantă. Statistici şi evidenţe clare nu existau la Episcopie şi de
aceea, mulţi astfel hirotoniţi vor rămâne în slujbă până în a doua jumătate a secolului.
Semnale de alarmă asupra extinderii fenomenului fuseseră lansate încă înainte de
Regulamentele Organice, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, de administraţia rusă,
între 1806-1812. În 1812 de exemplu, „dicasteria exarhicească rusă" era anunţată din Iaşi de
Preşedintele divanurilor române, Crasno Miloşevici, că în unele sate din Oltenia, numărul
celor hirotoniţi şi scutiţi de taxe, este mai mare decât al gospodarilor obişnuiţi. Vicarul
patriarhului rus Dimitrie scria cu acest prilej episcopilor Nectarie al Râmnicului, losif al
Argeşului şi Constandie al Buzăului, că este surprins cum „atâţia se hirotonesc peste
trebuinţă(...), fără ştirea stăpânirii politice sau voia popor enilor ". Tot el amintea episcopilor
de un ordin din 1808, bazat pe o hotărâre a sinodului rus, care preciza că un preot poate
funcţiona la minim 50 de gospodării, şi de asemenea cerea o situaţie cu preoţii hirotoniţi,
începând cu 1809. Răspunsul episcopului Nectarie de la Râmnic amintea că „răul are
51
Un galben valora 30 de lei, adică salariul unui paracliser rural, sau al unui îngrijitor la cancelaria episcopală.

54
rădăcini adânci", şi multe hirotonii sunt doar de diacon şi au fost făcute înaintea episcopatului
său, peste Dunăre, în perioadele dintre domnii. în plus, preoţii valahi erau supuşi la birurile
„fânului şi zăhărelelor", şi nu deţineau cele mai bune pământuri.
Ierarhii români promiteau stoparea fenomenului, şi respectarea strictă a cerinţelor de
îndeplinit pentru o nouă hirotonire : justificarea necesităţii unui nou preot, scrisoare de la
pârcălabul satului că aspirantul nu are impozite neachitate, şi să nu fie încă un preot la biserica
vizată, cu excepţia parohiilor de peste o sută de familii de la oraşe. Era de asemenea
obligatoriu ordinul scris al autorităţilor, pentru slujirea prin suplinire la o altă biserică, şi
documente contractuale cu parohia la care se hirotonea. Retragerea rusească din 1812 a
întârziat însă respectarea angajamentelor cu aproape o jumătate de veac.
Începând cu deceniul patru al secolului al XlX-lea, se vor lua măsuri în special în
privinţa instruirii candidaţilor la preoţie, aşa cum am arătat în capitolul alocat învăţământului
teologic. Măsurile restricţionau sever posibilitatea obţinerii contra cost a preoţiei în sudul
Dunării, dar cei deja hirotoniţi necanonic vor continua să funcţioneze nestingheriţi 31. Abia în
1861-1862, sub administraţia Cuza, va începe procesul eliminării din cler a „beneficiarilor"
hirotoniilor de la începutul secolului de la Vidin,în condiţiile în care absolvenţi de seminar
încă erau prea puţini, şi lipsa de preoţi începea să se resimtă.
La Râmnic, primul pas a fost alcătuirea unei statistici exacte a tuturor preoţilor, şi
invitarea lor la protopopiate, unde li se verificau datele de hirotonie, transferurile şi cărţile de
hirotonie. Cei hirotoniţi după 1860 aveau cu toţii acele cărţi, dar mulţi dintre cei mai în vârstă
nu le puteau prezenta, sub pretextul furtului, deteriorării, sau neprimirii acesteia la hirotonie,
cu mulți ani în urmă. Nu puţini vor fi cei care vor refuza prezentarea lor fără motiv aparent 52.
Trei ani mai târziu, ministrul cultelor cerea, într-o adresă din 20 martie 1864, o nouă statistică
cu clericii olteni, actualizată. Urmând acelor liste, preoţii vor veni pe rând la Episcopie, unde
vor prezenta cărţile de hirotonie, sau, dacă le pierduseră, acte justificative ale hirotoniei lor, în
baza cărora li se eliberau altele noi. Cei vârstnici, care nu aveau nici una, nici alta, erau opriţi
de la slujire, indiferent de declaraţiile şi motivele invocate. Unii dintre ei erau preoţi din 1820.
În deceniile care vor urma, nici unul dintre aceştia nu va mai putea sluji, deşi pentru
unii prestaţia personală se ridica deasupra mediei. Câţiva erau cu insistenţă ceruţi de
comunităţile bisericilor unde fuseseră preoţi şi care acum erau vacante.
Aproape toate cazurile de acest fel au fost tranşate până pe la 1875, când încep să se
admită la seminar sute de candidaţi, în mare parte externi, pentru acoperirea unei părţi a
deficitului de personal clerical. Un ultim caz de preot suspectat că ar fi fost hirotonit
52
Mircea Păcurariu, op.cit., voi III, Buc.1981, p.149-150.

55
necanonic s-a descoperit în decembrie 1894, când preotul Petre Vlad din comuna Leu este
chemat la Episcopie. Numitul nu avea la dosar nici un act doveditor al împrejurărilor
hirotoniei sale, dar susţinea că a fost făcut preot în 1859 sau 1860, de arhiereul Timotei din
Craiova, pentru comuna Drăgoteşti-Romanaţi. Pentru anii respectivi - nu se găsise nimic în
arhive, şi Consistoriul preia cazul şi deliberează : „pretinsul preot să fie considerat ca
neavând hirotonia în preoţie !". Apelurile învinuitului, făcute conform articolului 30 din
Regulamentul Consistoriilor sunt respinse, ultimul dintre ele în 8 aprilie 1896, iar la 25
octombrie 1896, Sfântul Sinod aprobă scoaterea sa din preoţie. Câteva luni mai târziu,
protopopul de Romanaţi găseşte însă în arhiva protopopiatului o adresă a „ieromonahului din
Craiova" datată 9 mai 1861, care atesta că „Petru sin Matei" fusese hirotonit cu ordin
episcopal, pentru satul Laloeşti din comuna amintită. Prin urmare, propunea repunerea în
drepturi bătrânului preot, ajuns la 80 de ani.
Astfel, problema preoţilor hirotoniţi la Vidin se rezolva abia în pragul secolului XX.
Desigur, adusese deservicii serioase Bisericii şi organizării ei, dar nu era singura. Eludarea
prescripțiilor legale pentru hirotonie era posibilă oricând, dacă exista intenţia şi sprijinul unei
persoane influente din interiorul instituţiei eclesiastice. Am amintit că examenele de obţinere
a diplomei de seminar puteau fi susţinute de un absolvent bine pregătit, care-şi declara la
examinare numele unui candidat pregătit în particular, şi acceptat la examen. Prin protecţie
înaltă, se puteau chiar cumpăra diplomele de seminar 53, în condiţiile în care nu existau acte de
identitate, iar numele din înscrisuri nu erau întotdeauna cele folosite în relaţiile dintre oameni,
la sate. Ca atare una din grijile protopopilor era să colecteze imediat cărţile de hirotonie ale
clericiloi decedaţi pentru a nu ajunge pe mâna unor impostori şi a fi folosite ca documente
justificative ale preoţiei. Dosarele de arhivă păstrează încă aceste „cărţi", şi indică faptul că nu
mureau doar preoţi în vârstă, ci şi tineri. Pentru intenţiile de fraudă, acestea trebuie să fi fost
cele mai căutate.
O ultimă consideraţie asupra preoţilor hirotoniţi la Vidin ar fi prilejuită de situaţia
similară a multor episcopi ai vremii, ajunşi în funcţie prin ingerinţa factorului politic. In
special cei intraţi în „Sinodul lui Cuza fuseseră hirotoniţi fără respectarea vechilor rânduieli
ale ţării, şi până la „pacea bisericească" din 1872, erau socotiţi „necanonici" de o mare parte a
opiniei publice, presei şi episcopatului român. Rezolvarea situaţiei s-a făcut prin
recunoaşterea şi întărirea lor de către Stat, în timp ce pentru clerul mirean obişnuit, s-a aplicat
soluţia dură a eliminării tuturor celor hirotoniţi în sudul Dunării, fără o minimă cercetare a
aptitudinilor, rezultatelor lor pastorale şi administrative din parohii.
53
N. Dobrescu, Istoria Bisericii din România (1850-1895), p.l43.

56
 Eliminarea din cler a celor preoţiţi peste Dunăre, dar şi funcţionarea defectuoasă a a
Seminarului până către 1865, a dus la declanşarea unei crize de personal bisericesc despre
care am amintit şi în capitolul alocat învăţământului. Motivele care îi reţineau pe mulţi
seminarişti să ceară hirotonirea erau în primul rând materiale, şi de aceea mulţi preferau să
lucreze în administraţia Episcopiei, sau să rămână simpli agricultori, cu toate că aveau
obligaţie contractuală cu Statul că vor îmbrăţişa preoţia după absolvire.
Situaţia va continua până după 1870. În aceşti ani, ministerul va confirma fără rezervă
toate cererile de hirotonire ale absolvenţilor, cu condiţia ca aceştia să fi făcut armata, sau să
aibă peste 25 de ani.
La deficitul de preoţi se adăuga faptul că episcopul Calinic, din considerente morale,
întârzia actul hirotoniei seminariştilor cu şase luni de la data căsătoriei, ceea ce sporea
aşteptarea unor sate 54. Apoi, chiar dacă aveau deja preot, multe localităţi rurale puteau ajunge
în situaţia de a-1 pierde, cauza fiind lipsa mijloacelor materiale ale sătenilor. Dosarele de
corespondenţă ale Episcopiei din anii 1866-1876 conţin extrem de multe solicitări ale
preoţilor privind strămutarea lor la alte parohii, mai bogate, şi petiţii ale locuitorilor pentru
numirea oficială a acestora în post.
Către anul 1880, situaţia va suferi unele schimbări. Promoţiile de seminarişti erau din
ce în ce mai mari, iar nivelul lor de pregătire, mai slab. Admiterea unui număr enorm de
externi, justificată doar prin faptul că îşi plăteau scump şcolarizarea, a acoperit foarte repede
necesarul de clerici. Dar, cum seminarul continua să „producă" între 50 şi 100 de absolvenţi
pe an, la sfârşitul deceniului al nouălea, nu se mai găseau parohii libere, iar cele nou-înfiinţate
erau mici şi sărace. Absolvenţii nu mai puteau fi integraţi în corpul preoţesc, iar condiţia
materială a clerului devenise de-a dreptul mizeră.
Am amintit că încă înainte de 1890, se opriseră hirotoniile seminariştilor. Legea
clerului şi seminariilor din 1893 impunea absolvirea seminarului complet de opt clase, pentru
un post de preot la ţară, sau licenţă în teologie pentru oraş. Parohiile erau şi ele reconfigurate
prin unirea mai multor sate, şi asigurarea salarizării se făcea doar pentru parohul de la centrul
comunei. Ceilalţi preoţi erau „supranumerari", şi se salarizau din veniturile bisericii. Ca atare,
în interiorul corpului preoţesc oltean va începe să se evidenţieze o segregaţie bazată pe nivelul
studiilor şi drepturile profesionale ce decurgeau din aceasta. Inexistentă până la 1893, starea
uşor tensionată dintre licenţiaţii sau seminariştii „titraţi" (are de obicei ocupau funcţii
administrative bisericeşti) şi cei cu seminarul inferior va ieşi la lumină în acţiunile electorale

54
Pr.Ion Popescu Cilieni, O veche catagrafie a Episcopiei Râmnicului, în Revista de Istorie Bisericească, I, nr.l,
aprilie-iunie 1943, p.12.

57
pentru alegerea clericilor membri în Consistorul Naţional Bisericesc. Alegerile din Dolj de la
7 octombrie 1909 au fost precedate de campanii de presă pentru câştigarea voturilor preoţilor,
care aminteau de practicile electorale comune.
În această situaţie, prea puţini erau cei care îndeplineau condiţiile legii pentru
obţinerea unei parohii care oricum se găsea greu, şi prin urmare numărul clericilor începe să
scadă. La 19 septembrie 1908, protopopul Meletie Răuţ raporta episcopului că numărul
preoţilor supranumerari din Vâlcea era aproape nul, şi că Legea clerului reuşise astfel să
„îmbunătăţească" situaţia celor rămaşi în posturi 55. De altfel, tendinţa constantă a autorităţilor
era nu să se asigure numărul de preoţi cerut de sate, ci reducerea acestuia. Motivul era bugetul
de Stat, pentru care se făceau economii din salariile angajaţilor.
Interesant este însă că toţi clericii ortodocşi din alte provincii româneşti care aveau
studiile legale sau se aflau în situaţia de refugiat şi solicitau numirea într-o parohie din
Oltenia, găseau trecere la episcopii de la Râmnic, în anii de după 1893, când puţini localnici
aveau seminarul complet sau licenţa. Câteva cazuri sunt din Transilvania şi Banat.
Statutul de român refugiat nu era însă suficient pentru intrarea în cler, în Episcopia
Râmnicului, atunci când condiţiile legale nu erau îndeplinite. Spre exemplu, unii absolvenţi ai
„cursului clerical grec oriental" din Sibiu vor fi respinşi în cererea de hirotonie, sub motivul
abundenţei de absolvenţi ai seminarului de patru ani de la Râmnic56.

Nivelul intelectual-moral al preoţilor de mir

Gradul de cultură şi moralitate al preoţilor Episcopiei Râmnicului din perioada pe care

o avem în atenţie nu era unul mult deosebit de al tuturor clericilor români de atunci. O
diferenţă sesizabilă exista însă, până aproape de 1880, între nivelul seminariilor din Moldova
şi celelalte din ţară. Ca atare, şi pregătirea teologică a clerului din Moldova a fost mai
serioasă.
Călătorii străini au consemnat, înainte de 1859, impresiile lor asupra stării moral-
intelectuale ale preoţilor români, recrutaţi aproape în totalitate dintre ţărani şi purtându-şi
toată viaţa emblema apartenenţei lor sociale. Pentru cei mai mulţi dintre ei, clerul român era
de o ignoranţă desăvârşită în ceea ce privea învăţăturile de credinţă, nedeosebindu-se cu nimic

55
A.E.R.N.S., d.2 /1908, f.l.
56
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p.155.

58
de păstoriţii lor, alături de care puteau fi găsiţi în cârciumi, după terminarea slujbei. Clerul din
Ţara Românească era socotit de unii dintre aceşti călători de la începutul veacului al XlX-lea,
drept „cel mai neştiutor, mai superstiţios şi mai aplecat spre ticăloşie" din întreaga Europă.
Alţi călători, mai îngăduitori, notează că preoţii valahi erau, în comunităţile lor, „cei mai buni
părinţi, cei mai buni soţi, cei mai buni săteni de prin partea locului", şi niciodată nu sunt
văzuţi în locurile „unde se vinde băutură"
Pentru perioada de după 1859, un prim indiciu asupra nivelului de instrucţie al
preoţilor îl avem în primăvara anului 1863, când erau în plină desfăşurare preliminariile
trecerii condicilor de stare civilă din competenţa Bisericii în cea a primăriilor. În 10 august
1863, administraţia Cuza decretase trecerea înscrisurilor stării civile de la biserici în grija
Ministerului de Interne, iar la 16 ianuarie 1864 trimisese şi formulare speciale, spre a fi
completate de preoţi cu informaţii privind locuitorii comunelor.
Instruirea după absolvirea şcolii era însă dificil de impus preoţilor, legaţi mai degrabă
de aspectele practice ale vieţii. De aceea, una din metodele de impulsionare a studiului
personal a fost asigurarea „aprecierii" episcopului pentru cei interesaţi de ridicarea gradului
lor de cultură.
Un astfel de exemplu 1-a constituit înfiinţarea la Craiova a unei şcoli de omiletică de
doi sau trei ani, pentru preoţii si diaconii tineri.
Rezultate mai bune s-au obţinut prin înfiinţarea „cercurilor" şi „conferinţelor"
preoţeşti, a căror activitate era remarcabilă la începutul secolului al XX-lea. La 14 august
1897 de exemplu, protopopul de Dolj raporta lui Ghenadie Enăceanu că în anul în curs au
avut loc mai multe conferinţe preoţeşti pe teme de istorie în Craiova, Filiaşi, Melineşti,
Sadova, Barca, iar materialele au fost adunate într-o broşură ce se dorea a fi tipărită.
Episcopul recomanda în septembrie ca subiectele să fie mai degrabă pastorale, iar conferinţele
să se numească „didactice".
Cercurile preoţeşti puteau uneori fi unite cu cele ale învăţătorilor, şi în acest caz
subiectele erau de interes comun. Scopul principal era răspândirea la sate a informaţiilor
despre agricultura şi zootehnia modernă, dar şi combaterea viciilor, în special a alcoolismului.
Cercurile includeau de regulă pauze între prelegeri, cu interpretări ale corurilor şcolare.
Necesitatea ridicării nivelului instruirii preoţilor era evidentă. Cuvântul lor atârna greu
în comunitatea în care activau, şi adesea erau puşi în situaţia de a-şi consilia sătenii în domenii
fără legătură cu credinţa religioasă. Pentru aceasta, menţinerea contactului cu ideile şi
noutăţile timpului era strict necesar, şi se realiza fie prin aceste conferinţe, fie prin lecturarea

59
paginilor revistei „Biserica Ortodoxă Română", al cărei abonament era obligatoriu încă de la
apariţia ei, în 1872.
Cu toate acestea, dorinţa de studiu era pentru prea puţini. Nivelul redus al unora era
chiar motiv de reclamaţie, atunci când apăreau fricţiuni diverse în interiorul tagmei preoţeşti.
Cazuri de preoţi semianalfabeţi sunt reclamate până către 1890. Nu ştim dacă chiar aşa stăteau
lucrurile, sau erau doar exagerări, dar dosarele de arhivă păstrează rapoarte, explicaţii sau
petiţii redactate de unii preoţi într-o stângace grafie chirilică, până târziu după 1880. La
acestea se adăugau uneori chiar rapoarte protopopeşti privind totala necunoaştere a slujbelor
şi serviciilor preoţeşti de către unii clerici, cu propunerea radicală a scoaterii lor din parohie.
De fiecare dată, acest gen de situaţii era tratat cu indulgenţă de episcop, care oferea acuzatului
un termen de graţie, pentru învăţarea celor necesare.
Astfel, era de preferat pentru cei ce vizau promovarea, să aibă mai curând rezultate
administrative şi purtare morală ireproşabilă, decât să studieze şi să se cultive. Nici aceştia nu
erau însă prea mulţi, căci statisticile protopopeşti indicau la fiecare început de an un număr
inadmisibil de mare de preoţi cu abateri disciplinare. Rapoartele erau cerute conform
articolelor 40 şi 44 din regulamentul de disciplină a clerului, votat de Sinod şi sancţionat de
domnitor.
Vorbind despre aspectele privind disciplina de castă, nu putem trece cu vederea cele ce
priveau respectarea de către preoţi a obligativităţii purtării vestimentaţiei lor specifice.
Începutul, pentru intervalul supus atenţiei noastre, îl face o parte a preoţilor din Vâlcea
şi Gorj, în 1868. La sfârşitul iernii acestui an, episcopul Calinic primeşte înştiinţarea că o
parte a clericilor nu mai purtau potcapul, ci culioane. Drept urmare, cei identificaţi de
protopopi au fost chemaţi la Episcopie şi certaţi, şi lucrurile reintră în „normal" 57.
După moartea lui Calinic însă, tendinţa „modernizării" costumului preoţesc va
întâmpina o rezistenţă mult diminuată. Acelaşi lucru se întâmpla şi în alte zone ale ţării, iar
fenomenul va ajunge motiv de reproş din partea Patriarhiei din Constantinopol.
Cele semnalate mai sus se petreceau în Bucureşti, dar s-au răspândit şi în celelalte mari
oraşe ale ţării. Desigur, nici scăparea de sub control a chestiunii costumului preoţesc nu era de
dorit. Un an mai târziu, în 1878, episcopul Atanasie cerea identificarea şi îndreptarea preoţilor
tineri din Craiova care „modifică costumul preoţesc după gustul şi fantasia lor", şi menţiona
că orice schimbare în acest sens se va face doar cu acordul Sfântului Sinod, al Ministerului
Cultelor, şi după aprobarea Domnitorului. Tot Atanasie semnala şi ministrului „influenţa

57
A.E.R.N.S., d. 8 / 1868, f. 7, 20. Potcapul se purta pe cap, ca şi culionul, dar avea bordura specifică în partea
superioară şi era mai înalt. Clerul grec îl poartă şi acum, dar nu şi românii.

60
preoţilor din Bucureşti asupra celor din provincie, aducând reproşuri voalate Mitropolitului
Calinic Miclescu, fost „necanonic", faţă de care Atanasie Stoenescu avea o antipatie evidenta.
După moartea lui Atanasie, tendinţa a reapărut. în Craiova erau semnalaţi frecvent
preoţi cu pălării în loc de potcap, dar arhiereul-locotenent Theodorit Craioveanul nu ia masuri
împotriva lor. De fapt, fenomenul era atât de larg răspândit în oraşele mari, încât acesta
răspunde la una din sesizările de acest fel din februarie 1880, că „Sfântul Sinod se va
pronunţa în curând pentru acceptarea acestei schimbări "58 .
Nu doar preoţii urbani aduceau modificări costumelor lor, ci şi cei rurali. în cazul
acestora, motivaţia era alta decât curentul modernist. La sate, activitatea preotului din afara
biserici includea munca câmpului şi întreţinerea gospodăriei, iar veşmântul lung devenea greu
de purtat. Ca atare, mulţi se îmbrăcau în haine ţărăneşti, diferenţiindu-se de enoriaşii lor doar
prin barbă, plete şi eventual culion. Cutuma bisericească este şi acum ca preotul să-şi poarte
costumul în afara locuinţei sale, dar nici dificultăţile amintite mai sus nu puteau fi neglijate.
La 9 mai 1883, protopopul da Vâlcea semnala episcopului că mulţi preoţi poartă
pantaloni de dimie, cămaşă albă şi opinci, şi că „hainele sunt foarte uzate, în neglijenţă
absolută". Prin urmare, episcopul dispune identificarea şi pedepsirea acestora, dar la scurtă
vreme, 21 de preoţi concep şi semnează „cu sinceritate şi din necesitate", un raport-petiţie
către losif Bobulescu în care justificau nepurtarea costumelor lor. Arătau că giubeaua, anteriul
şi culionul le poartă doar la „serviciu, târg şi autorităţi" întrucât era din material sensibil, se
putea strica uşor, iar pe ploaie devenea foarte incomod. Semnatarii solicitau „reglementarea
unui costum preoţesc convenabil", şi dreptul de a purta pălării. Petiţii similare au venit, în
cursul aceluiaşi an, şi din alte judeţe ale Olteniei, dar episcopul nu le-a dat curs, trimiţând
documentele direct „la dosar".
În anii care au urmat, nepurtarea vestimentaţiei specifice de către preoţii Episcopiei
Râmnicului, atunci când aceştia erau în public, era pedepsită cu „aspră dojana arhierească", şi
cu monitorizarea lor ulterioară.
După Legea clerului mirean, au fost făcute alte încercări de modificare a costumelor
clericale de către preoţii olteni. În data de 24 mai 1894, 20 de preoţi din Mehedinţi semnează
o petiţie către Ghenadie Enăceanu, în care cereau aprobare pentru revizuirea ţinutei lor.
Episcopul răspunde arătând că problema se află în atenţia Sinodului, care se va pronunţa
curând.
În pragul secolului al XX-lea, aspectul preotului era acelaşi ca în secolul al XVIII-lea,
iar necesitatea unor reglementări conforme cu modernitatea vremurilor era semnalată de tot
58
A.E.R.N.S., d. 53 /1880, f. 2.

61
mai mulţi. Cu toate acestea, Regulamentul Sfântului Sinod privind costumul clerului,
studenţilor de teologie şi al elevilor seminarişti", apărut în Monitorul Oficial, nu aducea mari
modificări ţinutei obligatorii a clericilor. Noul regulament permitea preoţilor să poarte baston,
iar pe cap, culion sau pălărie, şi preciza dimensiuni ale hainei şi pletelor. în forma sa
publicată, Regulamentul avea anexate modele de haine preoţeşti fotografiate, pentru evitarea
confuziilor 59.

Cântăreţii bisericeşti

În funcţionarea unei parohii, prezenţa unui cântăreţ bisericesc era indispensabilă. Fără
el, cele mai importante dintre serviciile religioase nu puteau fi duse la îndeplinire. Ca atare,
oriunde exista o biserică deschisă cultului şi la care activa un preot, trebuia în mod necesar să
funcţioneze şi un cântăreţ bisericesc.
În paginile alocate învăţământului religios am prezentat modul în care au fost înfiinţate
şi felul în care au evoluat şcolile de cântăreţi. înainte de acestea, cântăreţ bisericesc putea fi
orice creştin practicant, cu cunoştinţe suficiente asupra practicilor liturgice. Condiţia de bază
era, bineînţeles, ştiinţa de carte şi minime calităţi vocale.
Regulamentul Organic nu recunoştea în mod explicit existenţa cântăreţilor bisericeşti
şi de aceea nu le acorda drepturi materiale sau scutiri, ci doar preoţilor. Aceştia fuseseră
scutiţi de astfel de obligaţii prin ofisul domnesc nr. 41 din 12 ianuarie 1853.
În aprilie 1861, cântăreţii din Romanaţi se plângeau în zadar protopopului că
proprietarii moşiilor le impuneau „datorii proprietăriceşti pentru pământul de muncă legiuit,
ca şi celorlalţi chiriaşi". Răspunsul protopopului indică recunoaşterea în societate a unui statut
onorific al cântăreţilor bisericeşti, şi nu unul legal.
Legea din 1872 nu prevedea scutiri de taxe şi obligaţii pentru cântăreţii bisericeşti, ca
unii a căror activitate era conectată de cler şi biserică, dar Regulamentul sinodal pentru
disciplina clerului, da. Totuşi, prin 1881, în unele părţi ale Olteniei aceştia erau impozitaţi de
autorităţi la fel cu restul populaţiei, ceea ce i-a făcut din nou să-şi ceară drepturile, dar nu la
puterea civilă, ci la episcop. Intervenţia ierarhului a făcut ca protopopii să intervină la
primării, pentru „apărarea cântăreţilor de contribuţiuni". Abia Legea clerului din 1893, prin

59
A.E.R.N.S., d. 133 / 1895, f. 2.

62
articolul 28, scutea pe cântăreţi, indiferent de la ce fel de parohie, de zilele de „strajă" şi de
„prestaţie", dar în comune prevederea s-a aplicat doar din primăvara lui 1895.
Condiţia materială a cântăreţilor bisericeşti nu a fost niciodată strălucită. Faptul că cei
mai mulţi dintre ei erau gospodari în satele lor, iar serviciul la biserici îl făceau pentru un
venit suplimentar le era suficient. Pregătire mai multă şi acces la noutăţile vremii aveau doar
cântăreţii de la oraş. În 1906, cântăreţii bisericeşti din Craiova au încercat fondarea unei
societăţi de ajutor, cu numele de „Ioan Damaschinul". Episcopul Mironescu nu a aprobat
asocierea, nici în 1906, nici în 1908. În 1909, după instalarea episcopului Ghenadie
Georgescu, cântăreţii craioveni au mai făcut o petiţie , în care arătau că situaţiile materiale le
sunt dificile şi că preoţii nu le acordă nici atenţie, nici drepturile cuvenite 60. Episcopul le-a
aprobat cererea, după referatul revizorului bisericesc.

III. Călugării

Admiterea în mănăstiri şi întreţinerea

În ceea ce priveşte viaţa monahală la români, este îndeobşte recunoscut că ea şi-a găsit
organizarea în ultimul pătrar al veacului al XlV-lea, prin activitatea călugărului Nicodim.
60
A.E.R.N.S., d. 36/ 1912, f.2.

63
Acesta a trecut Dunărea din Serbia cneazului Lazăr în Ţara Românească a lui Vlaicu Vodă, şi
pe la 1370 a zidit Mănăstirea Vodiţa, apoi Tismana. Monahismul românesc, sub forma
organizată a vieţii de obşte chinoviale a început aşadar pe teritoriul Olteniei istorice.
Având o asemenea vechime, era firesc ca la mijlocul secolului al XlX-lea, patrimoniul
monahal din Oltenia, atât în ceea ce priveşte numărul aşezămintelor, dar şi a bogăţiei
tradiţiilor, să fie considerabil.
O statistică a numărului de călugări din mănăstirile oltene, înainte de Unirea
Principatelor nu poate fi făcută. Numărul călugărilor nu era însă mare, căci Statul nu se
implica în întreţinerea lor, iar de salarizare nu se putea vorbi. Apoi, mutarea lor benevolă
dintr-o chinovie în alta şi statisticile civile precare făceau inutilă orice încercare de evidenţă.
Ştim însă cu certitudine că primirea în mănăstire era propusă de stareţ şi aprobată de episcop,
până la 1864. Dosarul aferent anului 1861 de pildă, nu conţine nici un refuz episcopal, indiciu
că propunerile egumenilor erau bine argumentate iar solicitanţii foarte bine verificaţi în
intenţiile lor. Pentru fiecare dintre ei, pe lângă raportul său personal, stareţul trimitea la
Episcopie date privind vârsta, calităţile, locul de naştere şi situaţia de familie.
Situaţia se schimbă după 1864, an de la care reformele lui Cuza în plan bisericesc au
atins şi viaţa monahală. La 30 noiembrie 1864, „Decretul organic pentru reglementarea
schimei monahiceşti" legifera ca în rândul călugărilor să fie admişi doar cei cu studii
teologice, pentru ca dintre ei să fie recrutaţi ulterior membrii clerului superior. Dintre creştinii
obişnuiţi, doar bărbaţii trecuţi de 60 de ani şi femeile peste 50 de ani puteau intra în
monahism. Derogare de la criteriul vârstei se putea obţine pentru călugăriţele care urmau să
activeze în spitale și școli, dar şi acestea doar dacă trecuseră de 30 de ani, sau pentru tinerii
invalizi și incurabili. Fiecare nouă călugărire urma să fie obligatoriu supusă discuţiei în
sesiunea „Sinodului general" de la Bucureşti, apoi aprobată de minister61.
Măsura leza grav cutuma bisericească şi autoritatea episcopului, într-o chestiune strict
eclesiastică. De aceea, atâta vreme cât la Râmnic a păstorit episcopul Calinic, reglementarea
se pare că a fost eludată prin însăşi voinţa ierarhului, el însuşi independent de orice „datorie"
politică. La câteva luni după decret, în primăvara anului 1865, ministrul cultelor scria iritat
către Calinic să nu admită spre călugărire tinere. Guvernul avea suspiciuni serioase că şi la
Râmnic s-a petrecut ca la mănăstirile Ţigăneşti şi Căldăruşani, unde fuseseră călugăriţi 30,
respectiv 50 de solicitanţi 62.

61
Costea Marinoiu, Relaţiile culturale ale Râmnicului cu Transilvania, sec.XIX, în Transilvania, 7, nr.11 /1978,
p.49.
62
A.E.R.N.S., d. 43/1864, f. 1,8.

64
 În vremea episcopilor Atanasie Stoenescu şi Iosif Bobulescu, procedura admiterii la
călugărie era deosebit de greoaie, lua mult timp şi presupunea formalităţi stricte.
Candidatul trebuia să facă dovada împlinirii vârstei, a faptului că nu are obligaţii
privitoare întreţinerii unor copii, că nu deţine proprietăţi şi că a avut o moralitate
corespunzătoare. Toate acestea reieşeau din documentele aduse de la primăria comunei unde
locuia. Orice condiţie din cele de mai sus, neîndeplinită sau insuficient susţinută de
documente, atrăgea imediat respingerea petiţiei sale, chiar înainte de a ajunge la minister.
Pentru cei admişi la călugărie, urma schimbarea numelui de botez, conform tradiţiei
bisericeşti. Noul nume era însă acceptat ca oficial în evidenţa Ministerului de interne, şi era
comunicat şi Ministerului Cultelor, în acelaşi scop. Călugării erau în mod automat înregistraţi
în ştatele de plată ale mănăstirii, şi salariaţi de Guvern.
După venirea pe tronul episcopal de la Râmnic a lui Ghenadie Enăceanu, procedura
intrării în călugărie devine dintr-o dată mult mai lejeră, chiar şi pentru românii ardeleni. Este
drept, cei în cauză se aflau de ani buni în mănăstiri, şi probabil statutul de monah le fusese
refuzat până atunci. Pentru aceştia, prezentarea actelor personale şi recomandarea stareţei
devin dintr-o dată suficiente pentru intrarea în monahism. Problema însă nu mai era
„tunderea" în călugărie, ci acordarea, salarizării de către Stat, un Stat în plin proces de
modernizare care înţelegea, să aducă bani către vistieria ţării, nicidecum să-i cheltuiască pe
salarii.
Aşa stând lucrurile, salarizările pentru călugări nu se mai suplimentau faţă de numărul
de salarii deja existent. Şi, dacă până aproape de 1890, orice nou călugăr era şi salariat al
statului, începând cu ultimul deceniu al veacului, aceste două lucruri au fost separate încât
primordială a devenit salarizarea. Se cunosc chiar cazuri de schituri închise definitiv şi al
căror inventar mobil a fost distribuit la alte aşezăminte datorită suspendării salarizării celor
doi sau trei călugări de acolo.
Statul nu a mai căutat să restrângă numărul monahilor pentru economii ale bugetului,
ci a redus numărul salariilor. Dacă o mănăstire avea un salariu disponibil de la un călugăr
decedat sau plecat din mănăstire, îl putea propune spre călugărire şi salarizare pe un altul.
În schimb, salarii noi nu se mai acordau de la buget. La Mănăstirea dintr-un Lemn de
pildă, după cereri repetate şi argumentate pentru româncele ardelence doritoare de a deveni
călugăriţe şi aflate de mult în mănăstire, ministrul răspunde stareţei să se „abţină a mai face
recomandări" căci nu va primi „nimic suplimentar peste numărul de 27 de bugete". Refuzuri
similare vor fi trimise şi la Horezu.

65
 În ceea ce privea acceptarea în mănăstire a persoanelor infirme sau bolnave incurabil,
aşa cum prevedea Regulamentul din 1864, vor fi introduse unele precizări în rezoluţiile
episcopale. Cei mai mulţi din această categorie nu erau folositori în activitatea administrativă
a unei mănăstiri, ci dimpotrivă, solicitau îngrijire specială şi hrană. Toate acestea se traduceau
în bani, şi de aceea, începând tot din vremea lui Ghenadie Enăceanu, pe lângă faptul că nu
primeau salariu şi nu erau călugăriţi, aceştia erau acceptaţi doar dacă cheltuiala şi îngrijirea lor
rămâneau în sarcina familiei. În asemenea cazuri, natura bolii trebuia precizată explicit, pentru
a se şti ce implica acceptarea lor în mănăstire, sau dacă ar mai putea fi folosiţi la ceva.
Pentru călugării obişnuiţi, nici pensia nu era o certitudine, după un număr de ani de
salarizare şi reţinere a taxelor de pensie, de către sistemul fiscal. Atunci când se discută Legea
pensiilor, în decembrie 1863, Adunarea Legislativă hotărăşte că funcţionarii şi profesorii
săteşti, ostaşii de orice armă şi călugării nu au drept de pensie. Este drept, nici nu fusese vorba
de salarii până la acea dată, dar nici la sfârşitul veacului sistemul pensiilor pentru călugări nu
funcţiona limpede. Evidenţele defectuoase, păstrarea neglijentă a arhivelor şi dubla autoritate,
statală şi bisericească, făceau ca în multe cazuri, documentele de muncă să se piardă iar
răspunderea să fie pasată de la minister către Episcopie, pentru reglarea unui drept de pensie.
În ceea ce priveşte salariile stareţilor, cuantumurile erau mult mai mari, şi diferenţiate
de la o mănăstire la alta.

CAPITOLUL III
ÎNVĂŢĂMÂNTUL TEOLOGIC DIN CADRUL EPISCOPIEI RÂMNICULUI
ÎNTRE 1859-1918

I. Seminarul Episcopiei Râmnicului

Istoric şi evoluţie

66
 Societatea românească pre-modernă a atribuit preotului rolul de prim intelectual al
comunităţii în care trăieşte. De la clerici s-a avut pretenţia de a fi exemple de cultură,
moralitate şi disciplină, chiar dacă unele exemple istorice au indicat altceva. Gradul de
pregătire al preoţilor a fost întotdeauna cu o treaptă deasupra majorităţii păstoriţilor lor.
Ştiinţa de carte a reprezentat apanajul clericilor, şi a fost privită cu respect aproape
mistic de credincioşi, căci singurul loc din care ea nu putea lipsi, era biserica. Desigur, existau
diferenţe în gradul de cultură al clericilor. în fruntea lor se distingeau de obicei călugării
învăţaţi din marile mănăstiri, care nu de puţine ori deveneau episcopi sau mitropoliţi, în timp
ce prea puţini din preoţii mireni se îndeletniceau cu studiul, în primul rând datorită condiţiei
lor de familişti şi gospodari.
Era firesc aşadar, ca instruirea viitorilor preoţi să-şi aibă un nou început, pe baze
sistematice, în vremurile Regulamentelor Organice, când revigorarea Bisericii Ortodoxe
Române se leagă de numele mitropolitului Grigorie Dascălul (1823-1843). El este cel care
insistă pentru înfiinţarea seminariilor teologice, ca şcoli moderne de pregătire a viitorilor
clerici, în locul empiricelor şcoli catehetice şi de „grămătici". Mitropolitul se baza pe
prevederile din 1832 ale Regulamentului Organic însuşi, care la art.12 prevedea înfiinţarea a
două seminarii în Muntenia, unul la Bucureşti, şi altul la Craiova, ambele întreţinute de Stat63.
În februarie 1834, mitropolitul a prezentat Adunării Obşteşti pe care o prezida, un
proiect pentru înfiinţarea seminariilor, unul pe lângă Mitropolie, şi alte trei, lângă reşedinţele
episcopale de la Râmnic, Buzău şi Argeş. Articolul 2 al proiectului preciza că Episcopiile
Buzăului şi Argeşului vor întreţine câte 20 de elevi, fii de preoţi, cu hrană şi îmbrăcăminte
gratuită. La Râmnic urmau a fi întreţinuţi 30 de elevi, iar la Mitropolie, 40 de elevi, cursurile
având o durată de patru ani. Vrednicul mitropolit moare la 22 iunie 1834, dar proiectul se
votează la 2 noiembrie acelaşi an, şi devine lege.
În primăvara anului 1835, începeau lucrările pentru construirea Seminarului deja
Râmnic, după ce alte şedinţe ale Adunării Obşteşti din vremea lui Alexandru Ghica (1834
-1842), luaseră în discuţie extinderea la şapte a anilor de curs pentru Seminarul mitropolitan,
numit şi „central", faţă de celelalte, „pregătitoare". Abia în toamna lui 1837, clădirea de la
Râmnic era terminată, şi cursurile au putut începe, la 8 noiembrie, de ziua Sfinţilor arhangheli
Mihail şi Gavriil, al căror nume şcoala îl va purta, de acum înainte.

Protos. Prof. Veniamin Micle, Seminarii teologice la Craiova, în Mitropolia Olteniei, XXVII, 1975, nr.9-10,
63

p.671.

67
 Anii de studiu, la seminarul din Râmnic, repartizau materiile astfel: în anul întâi,
citirea, scrierea, noţiuni de gramatică şi aritmetică, cântarea bisericească şi „tâlcuirea
Evangheliilor", în anul al doilea, exerciţii de compunere, geografie şi catehism, într-a treia,
teologia dogmatică, morala şi istoria bisericească, iar în al patrulea an, pastorala şi
administraţia parohială, pe lângă cunoştinţele de fizică, medicină umană şi veterinară 64. Cei
treizeci de elevi, toţi interni, vor fi instruiţi doar de doi profesori, unul dintre ei fiind Radu
Tempea, fost protopop al Braşovului.
Lipsa de preoţi va face pe legiuitor ca în 1847 să dubleze numărul elevilor din
seminariile Ţării Româneşti. La Râmnic, de exemplu, vor fi 80 de locuri, la Bucureşti 100, la
Buzău 50, iar la Argeş 40.
În acelaşi an, însă, la 7 aprilie, un incendiu devastator mistuie mai bine de jumătate din
urbea Râmnicului, cuprinzând clădirile Episcopiei şi ale seminarului. In aceste condiţii,
Episcopia se mută la metocul său din Craiova, biserica Sf. Nicolae Gănescu, iar profesorii de
la seminar, însoţiţi de câţiva elevi, se instalează în Mănăstirea Bucovăţul - nou, lângă Craiova,
pe malul drept al Jiului. Dorinţa de a găzdui temporar seminarul la Mănăstirea Govora sau
Sărăcineşti, deşi susţinută şi de Episcopul Calinic, imediat după instalarea sa din septembrie
1850, a fost abandonată, întrucât clădirile vizate erau improprii locuirii. Activitatea nu poate
continua nici la Bucovăţ, decât până în 1848. "
În 1851, seminarul Episcopiei Râmnicului se redeschide, tot la Bucovăţ, în data de 01
septembrie, prin insistenţele Episcopului Calinic. Mănăstirea era condusă de un egumen grec,
Hrisant Penetis (Hurezeanul), cel care la început se arată încântat de aşezarea aici a
seminarului 65, dar în scurt timp sporeşte pretenţiile cedării localului pentru aşezarea aici a
şcolii teologice. Deşi aflat în centrul atenţiei episcopului, care inspectează personal şi în
repetate rânduri clădirile, seminarul nu va rămâne nici aici mult timp, dată fiind dorinţa
episcopului de a-1 aduce, cu tot cu reşedinţa episcopală, înapoi la Râmnic. Domnitorului
Barbu Ştirbei (1849-1856) hotărâse amplasarea seminarului în apropierea reşedinţei
ierarhului, vizând, pe termen mai lung, mutarea definitivă a administraţiei episcopale la
Craiova 66. Legiferând acest fapt însă, va justifica ulterior mutarea şcolii înapoi la Râmnic.
La Craiova aşadar, instalat în casele serdarului Alecu Dîrzeanu, care fuseseră
închiriate în acest scop pentru trei ani 67, seminarul funcţionează până în 1853, când în toamnă
64
Pr. Ion Ionescu, O sută cincizeci de ani de la înfiinţarea seminariilor teologice în Ţara Românească,în
B.O.R., LIV, 1986, nr.3-4, p.117.
65
Protos. Prof.Veniamin Micle, art.cit.,p.670.
66
Pr.conf.Al.I.Ciurea, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului şi Noului Severin, în
,,Mitropolia Olteniei’’, XV, 1963, nr.9-10, p.673.
67
A. Mironescu, op.cit., p.288.

68
este mutat în noile dependinţe, construite special în acest scop lângă metocul Episcopiei din
oraş.
Evenimentele politice şi militare din 1854, care duc la invadarea Olteniei trupele
imperiale austriece, vor afecta iarăşi fragila stabilitate a învăţământului seminarial din
Episcopia Râmnicului. În 22 august 1854, clădirile Episcopiei sunt transformate în spital
pentru răniţi, iar pentru seminar, se dispune folosirea mănăstirilor Bucovăţ şi Jitia. Episcopul
este însă împotrivă, şi în noiembrie 1854, scrie cârmuirii oraşului să nu se mai preocupe de
soarta seminarului, „ de locul şi de încăperile unde se cuvine a se statornici în viitor această
şcoală"68. În decembrie acelaşi an, profesorii şi elevii seminarului oltean pleacă cu căruţele
spre Râmnic, cu tot materialul, „pe un ger de crăpau pietrele", urmând astfel pe episcop, are
era acolo din 18 iulie 1854. Desigur, clădirile seminarului râmnicean erau la fel de ruinate ca
după incendiul din 1847, şi de aceea elevii se instalează în casele boierului Nicu Vlădescu. Cu
toate acestea, cursurile nu vor putea fi reluate decât în mai 1855, pentru ca în 1856, după ce
clădirea va fi fostul său local 69.
Anii domniei lui Cuza, concentrând reforme capitale pentru dezvoltarea în ansamblu a
societăţii româneşti pe baze moderne, au marcat transformări importante pentru Biserică,
cărora învăţământul teologic, şi implicit cel de la Râmnic, nu le-au evitat. Alegerea dublă a lui
Alexandru loan Cuza, (cel care afirmase că doreşte „numaidecât ca fiecare locuitor să scie în
curând a scrie şi a citi") a ridicat învăţământul la rangul uneia din cele mai importante
chestiuni de Stat 70. Una dintre primele reforme cu impact asupra seminarului a fost cea din
1860, când, la 13 septembrie, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice anunţă pe Episcopul
Calinic că s-a aprobat propunerea făcută de preşedintele Consiliului de Miniştri din 10 august.
Aceasta prevedea trecerea seminariilor din Ţara Românească, sub conducerea şi administrarea
Ministerului.
În timp, asigurările ministerului îşi vor dovedi doar parţial valoarea, căci de acum fi
începând, dublul control asupra educaţiei şi administraţiei din seminar se va impune
ireversibil. Judecată în contextul evoluţiei generale, impunerea puterii seculare în
învăţământul teologic va aduce îmbunătăţiri reale, dar nu pentru componenta teologică a
instrucţiei. In ceea ce priveşte însă administraţia, lipsurile materiale vizând întreţinerea şcolii
vor deveni o constantă, mai ales după 1864, când sursele de venit ale Episcopiei vor fi
radical diminuate.

68
N.Ghe.Dinulescu, Seminariile craiovene în secolul XIX, în Mitropolia Olteniei., X, 1958, nr.5-6, p.392.
69
A. Mironescu op.cit., p.289.
70
Dan Berindei, Epoca Unirii, p.206.

69
 În 1864, Legea instrucţiunii prevedea funcţionarea a câte unui seminar inferior în
fiecare episcopie, la Bucureşti şi Iaşi urmând a funcţiona câte unul superior, de trei ani.
Controlul administrativ era al ministrului cultelor, care numea directorul, dar se lăsa şi
episcopilor un drept de inspecţie specială, tot sub autoritate ministerială.
Treptat, Guvernul va deveni realul stăpân, şi îşi va permite să amâne reparaţiile
clădirilor, să impună profesori, să reglementeze numărul de elevi, să dispună de folosirea
localului, şi în cele din urmă, chiar să desfiinţeze seminarul de la Râmnic. Un exemplu
elocvent este în anul 1862, când zidarii care contractaseră o importantă lucrare la seminar
(refacerea unei porţiuni mari de zidărie, înlocuirea unei părţi de acoperiş), se plâng
episcopului că materialele le achiziţionaseră cu bani împrumutaţi, cu dobândă, fiind convinşi
că Episcopia îi va returna la timp.
După 1866, cel puţin pentru o perioadă de început, mâna de fier a administraţiei statale
în ceea ce priveşte învăţământul teologic, pare a fi mai îngăduitoare, astfel că, la 1869, atunci
când se discută modificarea Legii Instrucţiunii publice, ministrul Al.Creţulescu cere părerea
episcopului Râmnicului (şi celorlalţi prelaţi ai ţării), asupra modificărilor ce ar trebui făcute,
într-o telegramă din 14 aprilie. Episcopul, convins de formalitatea gestului, dă un răspuns
sumar, tot telegrafic, dar ministrul revine, cerând precizări. În aceste condiţii, episcopii se
întrunesc şi formulează modificările ce le socoteau de cuviinţă.
Din aceeaşi perioadă datează şi iniţiativa profesorilor acestei şcoli de a muta seminarul
la Craiova. Episcopul Calinic, cel care reuşise în insistenţele sale şi păstrase la Râmnic atât
seminarul,cât şi reşedinţa episcopală, murise cu un an în urmă, şi astfel se redeschisese o mai
veche japjiune, sprijinită de argumente solide. Presupusa mutare la Craiova urma să înlăture
inconvenientul aşezării şcolii în extremitatea de nord-est a teritoriului eparhiei, unde unii
dintre şcolari ajungeau după parcurgerea unui drum de 12 poşte. Apoi, se invoca pe bună
dreptate, dezvoltarea diferenţiată a celor două centre, evident în favoarea Craiovei. Adresa se
înaintează la minister, dar nu are efect.
Până către 1890, modificări majore, sau tentative de acest gen privind existenţa şi
funcţionalitatea seminarului de la Râmnic nu mai au loc. Sistemul de învăţământ, după cum
vom vedea, îşi va urma direcţia imprimată încă din 1860, care va conduce la o treptată, dar
ireversibilă ieşire a şcolii din sfera administraţiei bisericeşti, rămânând ca legătura cu
Episcopia să se facă exclusiv pe filiera tradiţional-canonicăl Din ce în ce mai ferm, ministerul
va impune măsuri justificate de economii financiare, păguboase pentru instrucţia teologică,
sau unele motivate de condiţiile generale ale învăţământului public din urbe şi regiune. Atunci
când sunt, protestele voalate ale episcopilor vor primi în cel mai bun caz o motivaţie oficială

70
seacă, dar nu vor avea efecte de remarcat. În martie 1887, când ministerul hotărăşte vinderea
grădinii seminarului, aflată după 1864, în proprietate comunală. Argumentele din protestul
Episcopiei de la 10 martie 1887, sunt dintre cele mai solide: grădina era o zonă-tamgon între
lumea zgomotoasă a oraşului şi cadrul ce se dorea predispus spre meditaţie şi studiu, dar în
acelaşi timp, şi teren de practică agricolă pentru seminarişti şj o resursă de hrană care scutea
din cheltuielile statului. Desigur, terenul se vinde, în condiţiile, suprafaţa şi la data anunţată de
minister, fără explicaţii suplimentare 71.
Similitudinile cu şcolile laice se vor accentua, după 1893, anul votării importantei Legi
a clerului mirean, până aproape la ştergerea identităţii de şcoală cu specific teologic.
Reglementările ministeriale privind programul orelor, datele vacanţelor, se vor face în
conformitate cu nevoile gimnaziilor laice, dar vor fi transmise spre conformare, şi
Seminarului de la Râmnic.
La 01 octombrie 1896, conform obişnuinţei de a duce la îndeplinire toate ordinele
ministeriale, directorul seminarului are totuşi o nelămurire, şi solicită sfatul episcopului.
Unele din sărbătorile religioase de mare importanţă, fuseseră excluse ca sărbători din orarele
gimnaziale, iar el nu ştia dacă trebuie să respecte reglementarea legală, sau cutuma specifică a
şcolii sale.
În aceeaşi situaţie se aflau şi celelalte seminarii de grad I de la Roman şi Argeş 72, iar
absolvenţii lor, forţaţi să continue studiile la singurele seminarii superioare din ţară, cel de la
Iaşi, şi Seminarul Central din Bucureşti, în vederea accederii la preoţie chiar şi pentru
parohiile rurale, sau la vreun post de învăţător, tot la ţară. La 19 martie 1898, Episcopul
Huşilor face în Senat o propunere de unire a şcolilor normale cu seminariile „mici", iar acolo
unde existau acum gimnazii seminariale, să se înfiinţeze seminarii superioare. Avantajele
adoptării acestei soluţii, aşa cum le întrezărea episcopul, erau că după terminarea acestei
şcoli, absolvenţii care rămâneau învăţători aveau cunoştinţe mai bune de religie şi muzică, iar
dacă se decid pentru preoţie, au la îndemână clasele superioare ale seminariilor, în aceleaşi
localităţi. Preconizatele şcoli urmau să fie conduse de preoţi-directori, cu drept de selecţie
pentru cei ce doreau înscrierea în seminarul superior. Pe deasupra, Statul făcea economie cu
plata profesorilor, care urmau să predea într-o şcoală, cât în două. Propunerea este discutată,
dar, în pofida argumentelor, nu se adoptă.
Aşa se face că, în primăvara anului 1901, ministerul ia hotărârea desfiinţării
seminarului inferior de la Râmnic, odată cu cea a unirii administrative a două protopopiate,

71
A.E.R.N.S., d.54/1887, f.2-5.
72
N. Dobrescu, Istoria Bisericii din România (1850-1895), p.182.

71
într-unul singur. Reacţiile sunt imediate, atât din partea protopopilor, cât mai ales a
eminentului episcop Atanasie Mironescu al Râmnicului.
Lucrurile nu vor sta nici aşa, căci la 17 august, directorul seminarului scria episcopului
că a primit ordin de la minister să predea mobilierul şi materialele didactice gimnaziului local,
iar lucrurile de internat, Seminarului Central din Bucureşti. La aceeaşi dată, directorul
gimnaziului primise şi el ordin să preia clădirea seminarului, şi să mute acolo gimnaziul din
localitate. Singura concesie a fost cedarea unei aripi a clădirii, pentru Şcoala de cântăreţi, în
octombrie acelaşi an. Până în aprilie 1902, gimnaziul îşi făcuse şi „firmă" la una dintre porţi,
şi cerea episcopului să accepte deschiderea unei noi intrări, pe terenul grădinii Episcopiei.
Era firesc aşadar, ca în scurt timp să apară o lipsă acută de preoţi, care va provoca
nemulţumiri în comunităţile rurale din episcopia Râmnicului şi nu numai. Plângerile sătenilor
ajungeau adesea la minister şi chiar la rege 73. O situaţie orientativă din martie 1908 arăta că,
74
pe plan naţional, existau la acea dată 113 parohii vacante , dintre care 30 în eparhia
Râmnicului, şi că acestea fuseseră publicate până şi în Monitorul Oficial, dar nu se anunţase
pentru ele nici un candidat. Propunerilor de înfiinţare a două noi seminarii în ţară se răspunde
pozitiv de către Guvern, iar din anul 1908 îşi încep funcţionarea încă două seminarii, unu la
Galați și altul la Mânăstirea Bistrița- Vâlcea.
Opţiunea aşezării la Bistriţa a seminarului oltean era justificată de localul de acolo,
fost orfelinat de băieţi al Casei Corpului Didactic şi mai înainte şcoală de ofiţeri, în care se
investiseră fonduri importante pentru reconstrucţie şi amenajări. Dezavantajul era dat de
distanţa între şcoală şi reşedinţa episcopală, care atrăgea atât nemulţumirea ierarhului, cât şi
dificultatea găsirii profesorilor dispuşi la acceptarea izolării într-o mănăstire. Cu toate acestea,
deşi în anul I, la 1908, erau înscrişi doar 60 de elevi (singura clasă, de altfel), în 1911 o
inspecţie consemnează că în cele trei clase erau înscrişi 180 de elevi, deci nu renunţase nici
unul. Deşi mai mulţi ca în deceniile anterioare, numărul absolvenţilor era totuşi insuficient,
fapt care a dus la luări de poziţii în Senat pentru modificarea Legii seminariilor. În 1912, la
dezbaterea Legii universităților, Mitropolitul Primat subliniază unul din efectele obligativității
absolvirii seminariului superior pentru hirotonia într-o parohie rurală: aproape toţi absolvenţii
de seminar superior se înscriau la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar după ce terminau,
preferau să rămână pe lângă Capitală. Primatul propunea deschiderea unei a doua facultăţi de
teologie, la Iaşi, iar Mitropolitul Moldovei, preluând ideea, supunea Senatului propunerea
selectării candidaţilor pentru Facultăţi, după nota minimă de 8 la absolvirea seminarului.

73
P.Gârboviceanu, Seminarul din Râmnicu Vâlcea, în B.O.R., 1913-1914, p.500.
74
Ibidem, p502.

72
 Acelaşi an 1911 marchează şi readucerea la Râmnic a Seminarului de la Bistriţa prin
insistenţele Episcopului Ghenadie Georgescu. Localul vechi al seminarului, ocupat ani buni
de gimnaziul local, se dărăpănase într-atât de mult, încât nu mai putea fi folosit pentru un
asemenea scop, dovadă că era liber. Construcţia unui local nou a fost o soluţie mai economică
decât refacerea celui vechi. Astfel, Episcopia oferă un teren, pe care la 22 septembrie 1913, în
prezenţa ministrului C.G.Dissescu (vâlcean de origine) şi a episcopului Sofronie Vulpescu, se
pune piatra de temelie a noii clădiri a seminarului de la Râmnic, iar anul următor îşi va începe
activitatea. La scurtă vreme însă, izbucnirea Primului Război Mondial va obliga toate
seminariile din ţară să-şi înceteze cursurile.
Abia încetarea ostilităţilor a permis încercarea reluării cursurilor. În 1918, episcopul
Antim Petrescu, prin ordin circular la Protoierii, solicita iniţierea de colecte în bani pentru
susţinerea învăţământului teologic. Fondurile colectate vor fi neaşteptat de mari, şi o treime
din ele vor fi trimise către Facultatea de Teologie din Bucureşti. 75 Seminarul din Râmnicu-
Vâlcea va fi secondat de cel din Craiova, înfiinţat după război. Acesta se va numi „de
preoţie", fiind cu durată de doar patru ani, şi cu elevi absolvenţi ai unu gimnaziu civil. Cel jde
la Râmnic va fi „vocaţional", cu durată de opt ani. Către 1923, când Biserica era recunoscută
autonomă prin noua Constituţie, episcopul Vartolomeu Stănescu intenţionase înfiinţarea unui
seminar cu durata de trei ani, pentru preoții de cătune sau sate, care urma să primească
absolvenţi ai unui curs secundar , cu serviciul militar terminat. Durata studiilor putea să fie
chiar şi mai scăzută, de un an, pentru învăţătorii cu diplomă care demonstrau că ştiu bine
cântările bisericeşti.

Stagiul militar şi activitatea didactică

Calitatea seminariştilor de viitori sacerdoţi şi obligaţia legală a îndeplinirii obligaţiilor

ostăşeşti faţă de ţară s-au armonizat greu, cu nemulţumiri ale acestora privind anii petrecuţi în
armată, ani care îi îndepărtau de scopul lor, preoţia. Este adevărat că şi cutumele bisericeşti nu
agreau instrucţia militară pentru clerici, instrucţie care îi putea deprinde pe tineri cu obiceiuri
neconforme viitorului lor statut, dar mai înainte de toate, anii de militărie erau grei,
îndelungați, și greu suportați nu doar de seminariști, ci de toți tinerii.

75
A.E.R.N.S., d.54/1911, f.23.

73
 În vremea Regulamentelor Organice, armata era de şase ani, iar din 1848 de şapte ani,
în rândurile ei intrându-se de bună voie sau prin conscripţii anuale. Cei încorporaţi erau
soldaţi, în timp ce fii de boieri, îndată după intrarea la oaste, erau sublocotenenţi (, junkers").
Încorporarea prin conscripţie se făcea prin tragerea la sorţi, de către toţi tinerii între
20-30 de ani. Metoda, „sorţilor" era cât se poate de simplă şi de necontestat: la capitala de
plasă sau la Prefectură erau adunaţi tinerii, care extrăgeau bile dintr-un vas. Cele negre
însemnau scutirea de armată, iar cele albe, dacă „nenorocoşii" erau valizi fizic, însemnau
plecarea la oaste. În cazul în care existau inapţi selectaţi pentru încorporare prin metoda
amintită, aceştia erau înlăturaţi, iar în locul lor se extrăgeau din nou, până la completarea
numărului necesar.
Metoda era simplă în sine, dar greu de aplicat, căci în absenţa unei evidenţe precise a
populaţiei, tinerii nu se prezentau la „tragerea la sorţi", iar încorporarea se făcea forţat, de
zapcii şi ofiţerii recrutători.
Intrarea în armată a tinerilor seminarişti s-a raportat la aceeaşi fluctuaţie a numărului
preoţilor activi şi la necesităţile societăţii privind numărul lor. Dacă în deceniile în care
intrarea în preoţie se putea face imediat după absolvire, pentru acoperirea deficitului de clerici
şi satisfacerea cerinţelor populaţiei, nu acelaşi lucru se întâmplă după 1880, când terminarea
seminarului şi rămânerea în afara preoţiei reprezenta pentru absolvent un pericol real de a fi
incorporat pentru trei ani.
Prin 1884, scutirea de oaste a seminariştilor se putea realiza şi prin prezentarea unei
„dispense" a episcopului, prin care se certifica iminenta trimitere a absolventului într-o
parohie, ca preot. Acest act excepta de la tragerea la sorţi pe titular, dar nu se dădea decât dacă
respectivului seminarist i se aprobase cu adevărat numirea în parohie, şi din cauze obiective
nu putea fi hirotonit imediat (episcopul era bolnav, sau cel mai frecvent, la lucrările Senatului
şi ale Sfântului Sinod). „Dispensa" venea după cercetarea atentă a situaţiei sale, în principal a
actului de „înţelegere" făcut cu enoriaşii în privinţa întreţinerii materiale, şi după ce se
eliminau orice suspiciuni de „fraudă". Unii dintre tineri obţineau toate aceste documente, după
ce convingeau pe enoriaşi să le semneze actele de învoială şi chiar pe protopop, al cărui raport
privind starea bisericii şi numărul „pogoanelor legiuite", cântărea greu la dosar. Încă şi mai
mult, se anexa şi un angajament al tânărului că „se va ocupa cu serviciul pe lângă biserică,
pentru a se va deprinde cu regulile bisericeşti, ferindu-se de relaţiuni compromiţătoare care ar
face bănuită conduita morală"76. Cazurile erau bine studiate şi cântărite, şi de cele mai multe
76
Aurelian Sacerdoţeanu , Noi documente de cultură românească veche, în ,,Glasul Bisericii’’, XXII, nr.1-27
1967, p.47.

74
ori episcopul respingea demersul, uneori trimiţând înapoi la oaste pe seminariştii care nu
îndeplineau una din condiţii. Pentru câţiva dintre ei, regimentul comunicase chiar acordul
ministrului de război privind încetarea stagiului lor în armată, dacă episcopul acorda
dispensa.
Cei direct defavorizaţi de aceste reglementări legale, absolvenţii seminarului de la
Râmnic, au încercat în câteva rânduri să ia atitudine, în joc fiind viitorul lor. Astfel, la 2
septembrie 1887, seminariştii din Dolj reclamă la ministru că sunt sistematic refuzaţi la
hirotonie, deşi unii au absolvit seminarul încă din 1881. Memoriul lor este o sinteză a situaţiei
dramatice prin care treceau, şi pare a fi acuzator pentru episcop. Sunt incriminate şi condiţiile
severe pentru intrarea în preoţie : pământul parohial de 17 pogoane, acceptul preotului
vârstnic şi respingerea dorinţelor şi a angajamentelor sătenilor sub cunoscutul pretext că
episcopul „are destui preuţi şi nu-i mai trebuie ".
În acelaşi memoriu sunt câteva date importante relative la admiterea şi activitatea
absolvenţilor de seminar deveniţi învăţători. Pentru un asemenea post, trebuiau de asemenea
parcurşi câţiva paşi, primul fiind cererea aprobată de revizorul şcolar, prin care li se permitea
susţinerea examenului pentru numire. După trecerea probei, deloc uşoară, urma funcţionarea
ca „învăţător rural", într-o comună, dar ca suplinitor.
Cu timpul, seminariştii vor fi scoşi din posturile de învăţători rurali, desconsiderându-
se meritele lor şi ale clericilor în general la punerea în stare de funcţionare a învăţământului
primar românesc.

II. Şcolile de cântăreţi bisericeşti

Adesea numit şi „dascăl", şi socotit drept membru al clerului inferior în accepțiunea

dreptului canonic ortodox, cântăreţul bisericesc a îndeplinit şi rolul de învăţător în satele
româneşti, până la aşezarea pe baze moderne a învăţământului rural. Acesta este unul dintre

75
motivele care, alături de cel implicat de datoria serviciului lor, a făcut din cântăreţii bisericeşti
repere ale instruirii şi moralităţii în comunităţile unde activau 77.
Cunoştinţele lor de carte, cum este de la sine înţeles, erau obligatorii. Multitudinea
cărţilor de cult şi specificitatea limbajului liturgic impuneau, mai mult decât atât, citirea şi
cântarea cu uşurinţă a înscrisurilor din cărţi. De aceea, valoarea cântăreţului bisericesc era
dată de calităţile sale vocale, de familiaritatea lecturării textelor, şi nu de puţine ori, a
interpretării (tâlcuirii) lor. Toate acestea cereau, desigur, o instruire prealabilă, care putea să
fie prin efort autodidact şi practică liturgică efectivă, sau printr-o metodă mai eficientă, a
şcolarizării într-un aşezământ cu destinaţie specială.
Şcolile de cântăreţi bisericeşti vor apărea ca urmare a necesităţilor enunţate mai sus,
destul de târziu, faţă de seminarii. Desigur că vor mai fi existat iniţiative de instruire a
cântăreţilor, dar fără a putea fi numite cu hotărâre „şcoli", dată fiind existenţa lor efemeră, şi
destinaţia lor foarte selectivă.
În Episcopia Râmnicului, primele iniţiative de înfiinţare a unor asemenea şcoli, vor fi
abia pe la 1876, în vremea Episcopului Atanasie Stoenescu, care la 5 iulie scrie protopopului
de Dolj, după o introducere în care prezintă importanţa cântărilor bisericeşti, că a înfiinţat, la
Craiova, o şcoală de cântăreţi, la care numise profesor pe Nicolae Călinescu, fost profesor la
seminarul Episcopiei în vremea cât funcţionase în acest oraş, şi actualmente cântăreţ la
biserica Sf.Treime din Craiova. Şcolarizarea se făcea după o „programă de cântări", va fi
supravegheată direct de protopop, iar comisia examinatorie va acorda cursanţilor, la absolvire,
„diplome de cântăreţi în regulă". Şcoala era deschisă tuturor doritorilor, dar episcopul insistă
ca ea să fie frecventată obligatoriu de cântăreţii activi ai oraşului şi zonei.
Nu avem alte informaţii despre viabilitatea şcolii în anii care au urmat, dar iniţiativa
ierarhului de la Râmnic va crea precedentul deschiderii, fie şi pentru perioade scurte de timp,
a unor aşezăminte similare. Astfel, la 3 februarie 1877, protopopul de Gorj face propunerea
înfiinţării la Târgu-Jiu a unei asemenea şcoli, cere acceptul episcopului şi o minimă susţinere
financiară de la minister. În mod surprinzător, ministrul va aproba suma de 480 de lei pe an,
pentru plata unui profesor. Cursurile vor începe la întâi aprilie 1877, în localul Şcolii normale
din localitate, iar profesorul Marin Georgescu va preda muzica orientală la cântăreţi, şi cea
vocală la ceilalţi elevi, justificându-şi astfel salariul primit de la stat.
Judecând după lipsa informaţiilor ulterioare în izvoarele arhivistice, putem presupune
că viaţa celor două şcoli nu a fost lungă. Nu este greu de presupus nici că motivele financiare

77
I.D.Lăudat, Contribuţia tipografiei din Rămnicu-Vâlcea la promovarea cărţii în veacul al XVIII-lea,
în ,,Mitropolia Olteniei’’, XXVIII, 1976, nr. 5-6, p.365-366.

76
au oprit funcţionarea lor, în condiţiile tendinţei continui de suprimare a cheltuielilor statului
destinate Bisericii şi întreţinerii ei. Prin urmare, instruirea cântăreţilor bisericeşti a rămas să se
facă prin metoda clasică a practicii de strană şi a asimilării cunoştinţelor teologice, prin interes
personal, de la preoţi sau din puţinele cărţi disponibile în epocă. Cei mai mulţi dintre cântăreţi
erau foşti seminarişti, care din cauze diverse, nu reuşeau să termine cursurile de patru ani de
la Râmnic, iar după 1893, absolvenţi ai acestui seminar care nu continuau studiile 78.
Anul 1893, prin prevederile Legii clerului mirean, aduce obligativitatea înfiinţării şi
susţinerii, prin cheltuiala comună a Statului şi Bisericii, a unei şcoli de cântăreţi bisericeşti, în
fiecare eparhie. La scurt timp după aceea, apar în capitalele de judeţe din Oltenia, şcoli de
cântăreţi bisericeşti foarte solicitate de cei ce doreau o asemenea slujbă, sau deja o aveau şi
vizau obţinerea unei diplome şi îmbunătăţirea cunoştinţelor personale. Astfel iau naştere la
Râmnicu-Vâlcea în 1894, la Turnu Severin în 12 februarie acelaşi an, la Târgu -Jiu în 12
noiembrie 1895, şi la Craiova în 15 ianuarie 1896, şcoli de cântăreţi bisericeşti, prin iniţiativa
corpului preoţesc şi a protopopilor.
Durata de viaţă a acestor şcoli va fi foarte scurtă, până în anii de dinaintea Primului
Război mondial, şi evoluţia lor specială, raportată la cea a seminarului. Şcolile de cântăreţi
vor fi de la bun început confruntate cu situaţii deosebite.
Salariile profesorilor nu au fost bune niciodată. De la 1895 avem informaţia că
salariile celor patru profesori de la Târgu Jiu, erau de 250 de lei pe an, pentru fiecare, ceea ce
însemna 20 de lei pe lună. Austeritatea financiară le-a redus într-atât încât unii dintre ei vor
ajunge, încă înainte de 1900, să predea gratuit. În 1899, la Turnu-Severin erau patru profesori,
plătiţi cu câte 70 de lei pe lună, profesorul de vioară, cu 40 de lei, iar alţi doi, de liturgică şi
morală, predau „gratis deocamdată", cum notează raportul protopopesc din 25 octombrie
acelaşi an. Cazul a fost unul fericit, sau numărul orelor predate, mai mare în acea perioadă,
din moment ce în octombrie 1909, lefurile dascălilor erau de abia 30 de lei pe lună, iar cele de
la Craiova, similare. In întreaga perioadă, vor mai fi profesori care să-şi ofere gratuit serviciile
instruirii viitorilor cântăreţi bisericeşti, cu precădere dintre „maeştrii" de „îndeletniciri
manuale", care vor activa din ce în ce mai mult după 1900, când elevii vor deprinde şi meserii
comune, pe lângă cele specifice activităţii bisericeşti 79.
Sistemul de învăţământ era şi el special. Am amintit că şi seminarul a trecut prin
situaţii în care elevii săi familişti nu puteau urma cursurile în sistemul „la zi", şi se găsiseră
formule de învăţământ de scurtă durată, pentru acoperirea unor necesităţi bisericeşti ale

78
A. Mironescu, op. cit., p. 309.
79
A.E.R.N.S, d.49 /1894, f. 17-18.

77
momentului. Aici, lucrurile erau chiar mai limpezi: unii elevi nu numai că erau familişti şi
maturi, dar prezenţa lor în parohii era strict necesară, fiind angajaţi. Prin urmare, desfăşurarea
cursurilor urma a fi adaptată acestor realităţi.
Dacă resursele financiare au pus aproape întotdeauna existenţa şcolilor de cântăreţi
bisericeşti semnul întrebării, seriozitatea şi performanţele şcolare ale elevilor lor au fost cu
totul remarcabile, după cum reiese din rapoartele inspecţiilor şi ale delegaţilor episcopali la
susţinerea examenelor de sfârşit de an.
În afară de scopul lor educativ, în folosul Bisericii şi societăţii, şcolile de cântăreţi
bisericeşti erau locuri de muncă pentru câţiva profesori, dar şi surse de câştig nu întotdeauna
licit pentru cei care le administrau. Partea profitabilă a conducerii unei asemenea şcoli exista
fără îndoială, căci au existat şi iniţiative particulare pentru deschiderea unor astfel de şcoli.
Anul 1900 marchează pentru şcolile de cântăreţi bisericeşti ale Episcopiei Râmnicului,
momentul în care specificul lor teologic este dublat de cel practic, prin începerea instruirii
elevilor într-una din meseriile vremii. Din acest punct de vedere, şcolile de cântăreţi au arătat
că se pot adapta unor condiţii obiective, şi îşi pot ajusta din proprie iniţiativă programul şi
maniera de educaţie, în vederea continuării existenţei. Toate vor deveni adevărate şcoli de
meserii, prin adoptarea unui program de instruire practică a elevilor, care viza obţinerea unei
calificări şi a unei diplome diferită de cea de cântăreţ bisericesc.
Analizarea evoluţiei învăţământului teologic din cadrul Episcopie Râmnicului,
începând cu 1859 și terminând cu 1918, a pus în lumină așadar un segment din evoluția
Bisericii din Oltenia în epoca modernizării României.
Componenta educaţională a Bisericii, sistemul său de învăţământ, va parcurge acelaşi
drum, dar cu efecte mult mai vizibile. Din şcoli pur teologice, seminarul de la Râmnic şi
şcolile de cântăreţi din Oltenia vor ajunge instituţii de învăţământ în care componenta
religioasă va fi diminuată până la anularea identităţii acestor şcoli.

CONCLUZII

Ne-am propus în prezenta lucrare să urmărim schimbările de relaţie pe care Biserica

provinciei istorice Oltenia, circumscrisă autorităţii Episcopiei Râmnicului, le-a suportat în
perioada 1859-1918, adică în deceniile definitorii ale modernizării României. După cum am
precizat şi în paginile introductive, schimbările nu au vizat practica liturgică, şi cu atât mai

78
puţin învăţăturile de credinţă cuprinse în dogme, ci felul în care Biserica şi-a redefinit rolul,
structura şi funcţionalitatea administrativă în anii supuşi atenţiei noastre.
Astfel, materialul şi concluziile parţiale demonstrează că, la momentul Reîntregirii
naţionale, Episcopia Râmnicului devenise, la fel ca întreaga Biserică Ortodoxă Română, o
instituţie pe deplin controlată de Stat, care-şi pierduse atât autonomia economică, dar şi pe cea
a libertăţii deciziilor interne.
Vorbind despre structura teritorială şi cea administrativă, am văzut cum singurul lucru
rămas neschimbat a fost jurisdicţia Episcopiei, ale cărei hotare, la 1918, erau exact aceleaşi ca
şi în 1859. În rest, numărul protopopiatelor şi al parohiilor, dar şi componenţa şi funcţionarea
autorităţii centrale eparhiale, au suferit modificări notabile. în ceea ce priveşte economia
obiectivelor bisericeşti, parohii, mănăstiri sau centre episcopale, schimbările au fost
dramatice, în urma secularizării din 1863.
Procesul de transformare al Bisericii, din instituţie parteneră Statului, în una supusă
controlului puterii seculare, a debutat imediat după 1859. Anii domniei lui Cuza au reaşezat,
tranşant şi definitiv, raportul tradiţional Biserică-Stat, dintr-un parteneriat, într-o relaţie de
autoritate şi control în favoarea Statului. Noua relaţie, Biserica a acceptat-o fără împotrivire.
Reglementările, legile, controlul şi supravegherea Statului în ceea ce priveşte viaţa internă a
Bisericii au dus la o relaţie specială între cei doi parteneri. Situaţiile concrete pe care le-am
studiat dovedesc absenţa unei împotriviri a Bisericii la noua stare de lucruri.
Începutul l-a constituit componenta economică. Regulamentele Organice au legiferat
administrarea de către Stat a moşiilor mănăstireşti şi episcopale, în schimbul asigurării
finanţării aşezămintelor amintite. Singurele care, sub protecţia Rusiei au fost neatinse de
aceste prevederi, au fost mănăstirile închinate. Pentru toate celelalte, din 1833, fondul
funciar a rămas proprietate legală, dar nu de fapt. Momentul secularizării din 1863 a modificat
şi aspectul legal, trecând toate averile mănăstireşti în proprietatea Statului. Având un
asemenea atu, puterii statale nu i-a fost greu să se impună, având controlul absolut asupra
resurselor materiale, şi dirijând doar o mică parte a veniturilor obţinute de pe urma fostelor
posesiuni bisericeşti în favoarea întreţinerii lor. Aşadar, economic vorbind, Bisericii i-a fost
răpit mai întâi dreptul de folosinţă, apoi cel de proprietate, asupra unor valori enorme. Cu
aceste valori, Statul a girat apoi împrumuturi externe care au creat posibilitatea apariţiei căilor
ferate, ridicării şcolilor şi a altor obiective. În deceniile următoare secularizării, condiţia
aşezămintelor bisericeşti nu s-a ameliorat, aşa cum s-ar fi dorit, iar decadenţa lor fizică a
continuat.

79
 Frapant este însă că acestor măsuri nu le-a stat împotrivă nici o acţiune a capilor
Bisericii de atunci. Politicii de forţă a lui Cuza relativ la Biserică i s-a răspuns cu o
inexplicabilă serenitate a corpului episcopal român. Secularizarea, restricţionarea vieţii
călugăreşti, reducerea până la limită a resurselor băneşti destinate Bisericii, toate au fost
acceptate şi chiar binecuvântate de corpul ierarhilor de atunci. Excepţia 1-a constituit sistemul
de numire politică a episcopilor, împotriva căruia s-au ridicat voci ferme, chiar înainte de
1866, şi care a creat grave deservicii vieţii bisericeşti, pe termen lung.
Sistemul era însă un nou pas în direcţia transformării instituţiei eclesiastice într-una
subordonată Statului. Constrângerea financiară nu era suficientă, atâta vreme cât autoritatea
morală a Bisericii asupra populaţiei era imensă. Dirijată împotriva puterii seculare, autoritatea
spirituală ar fi putut-o chiar răsturna, şi de aceea alegerea în tronurile episcopale a unor
persoane loiale şi asigurarea subordonării lor faţă de puterea politică a fost faza a doua a
subordonării Bisericii. La acel moment, nu a fost cazul Episcopiei Râmnicului, conduse de
episcopul Calinic, dar după el, şi aici s-a petrecut acelaşi fenomen ca în celelalte episcopii.
Ajungând să concluzionăm asupra celor legate de clerul Episcopiei în perioada 1859-
1918, vom conchide că acesta a fost transformat, din arbitru moral şi autoritate spirituală
susţinută material de credincioşi, în funcţionari salariaţi ai statului. Desigur, nivelul ierarhic se
reflecta în nivelul de salarizare, iar neglijarea sistematică a salarizării clerului inferior nu a
creat probleme puterii politice, atâta vreme cât clerul superior era bine motivat să acorde tot
sprijinul guvernului, indiferent de culoarea lui. De la nivelul episcopilor în jos, remunerarea
clericilor ajunsese desuetă atât ca siguranţă a salariilor, cât şi ca certitudine a primirii lor.
Reglementările Legii din 1893 au îndreptat oarecum lucrurile, dar nu pe de-a întregul.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi în cele ce priveau relaţia clerului cu politica, dar şi în
cerinţele educaţionale. în timp ce episcopii erau senatori, preoţilor de rând le-a fost interzisă
orice implicare în politică, sub aspre pedepse. Desigur, se putea motiva prin culoarea neutră,
politic vorbind, a episcopilor, dar indiciile simpatiilor şi datoriilor politice ale acestora pentru
un partid sau altul, nu pot fi trecute sub tăcere. În mod similar, dacă intrarea în clerul de rând,
după 1893, presupunea absolvirea prealabilă a seminarului de opt clase, recrutarea clerului
superior se făcea fără restricţii educaţionale, deşi în 1873 se legiferase ca după un interval de
douăzeci de ani, episcopii să fie cel puţin licenţiaţi.
Astfel, chiar dacă epoca autoritară a lui Cuza trecuse, a continuat curentul
transformării Bisericii într-o instituţie anexă a Statului, şi a clerului în funcţionari. în ce
priveşte clerul înalt, asigurarea colaborării cu puterea statală s-a făcut simplu, prin privilegii
şi, dacă a fost cazul, prin intimidare.

80
 Alegerea ierarhilor, făcută până la Unirea Principatelor prin vechea cutumă a ţării, s-a
făcut din acel moment cu participarea majoritară a oamenilor politici în noile sisteme elective.
Dar şi la nivelul clericilor de rând, lucrurile stăteau la fel. Numirile preoţilor erau confirmate
de minister, iar în cele ale protopopilor, opinia guvernului ajungea să conteze mai mult decât a
episcopului.
Educaţia şi selecţia preoţilor a înregistrat însă progrese, faţă de deceniile începutului
de veac XIX. Hirotoniile abuzive de la sudul Dunării au încetat, iar o minimă instrucţie a fost
obligatorie pentru accederea la preoţie. Nivelul educaţional din seminarii, şi implicit cel de la
Râmnic, a crescut simţitor, deşi programele de învăţământ au inclus tot mai multe discipline
profane, ajungând în cele din urmă să anuleze specificul şcolii şi să ducă la transformarea sa
în gimnaziu laic.
Disfuncţii au fost însă şi în educaţia teologică, în special în ceea ce privea acordarea
numărului de elevi cu necesarul real de clerici. Explicaţia, şi în acest caz, se găseşte în
acceptarea numeroşilor elevi externi plătitori, de pe urma cărora Statul încasa sume
importante. Numărul lor a generat scăderea calităţii învăţământului, dar şi un excedent de
clerici care a dus la oprirea hirotoniilor în anii precedenţi Legii din 1893, şi la reorganizarea
parohiilor pentru îmbunătăţirea condiţiei materiale a preoţilor.
Ca nivel de pregătire, preoţilor li s-a cerut tot mai mult, dar efervescenţa culturală a
Râmnicului din secolul al XVIII-lea nu se mai regăseşte acum. Cu excepţia lui Ghenadie
Enăceanu şi a lui Atanasie Mironescu, nici episcopii nu se mai ridică la nivelul de preocupare
cărturărească a lui Damaschin, Inochentie, Climent şi Chesarie. Deşi preoţii sunt mai instruiţi
decât cei din veacul trecut, meritul nu este al lor, ci al creşterii nivelului general de educaţie în
ţară şi al obligaţiilor prevăzute de lege. O dată ajunşi în cler, instruirea lor încetează, refuzând
primirea revistelor bisericeşti şi participând cu greutate la cercurile educative de la începutul
veacului al XX-lea.
Impunerea autorităţii Statului asupra Bisericii Române a avut , pentru Râmnic, şi o
latură benefică. în primul rând, administraţia bisericească devine mai eficientă şi integrată ca
practici şi limbaj, peisajului administrativ al ţării. Documentele elaborate din 1860 sunt mai
limpezi, mai eficiente în comunicare, fac referiri la cadrul legislativ al ţării. Uneori, tendinţa
de tipizare a formulelor pătrunde şi în acte cu specific spiritual, dar toate indică respect, chiar
teamă faţă de lege. în mod similar, administrarea financiară a aşezămintelor bisericeşti iese
din obscurul sistem fanariot. Desigur, Biserica nici nu prea mai avea ce administra, dar
rigurozitatea civilă şi simţul uneori exagerat de economie al Bugetului de Stat au adus o
îmbunătăţire reală administraţiei bisericeşti.

81
 Cele enumerate mai sus concluzionează asupra schimbărilor petrecute, în funcţionare
şi relaţie, cu Episcopia Râmnicului în perioada 1859-1918. Veacul modern a schimbat
fundamental peisajul politic, economic şi social al României, şi nu se putea ca acestea să nu
influenţeze şi viaţa bisericească. Modernitatea implică o consolidare a autorităţii Statului şi
exercitarea ei ca atare în toate domeniile vieţii publice. Statul modern controlează societatea,
încasează bani şi-i distribuie judicios, îşi organizează instituţiile şi le conferă autoritate.
Intervenţia Statului este o trăsătură a ţărilor care au păşit mai târziu pe drumul modernizării.
Ea a suplinit incoerenţele economiei şi ale întreprinzătorilor, manifestându-se în trei direcţii:
secularizare (etatizare), crearea de instituţii moderne (birocratizare) şi implicarea în viaţa
meconomica.
În ce priveşte Biserica, era de aşteptat ca în relaţia ei cu puterea de Stat să se producă
notabile deplasări de accente, dar important este că, la momentul Reîntregirii României,
Biserica îşi păstrase distincţia între celelalte instituţii ale Statului. Datorită prestigiului ei,
regulilor de viaţă cu rădăcini prea adânci pentru a fi uitate, dar şi a sentimentelor religioase
remarcabile ale românilor, Bisericii nu i-a fost şters specificul instituţional, ci doar suprimată
autonomia, pe care şi-a recăpătat-o prin Constituţia din 1923.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

IZVOARE

82
Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Fondul ,,Vechi’’, Centrul Eparhial.
Bulat, T.G., Documente rămase de la Sfântul Episcop Calinic al Râmnicului în legătură cu
seminarul eparhial, în ,,Mitropolia Olteniei’’, XX , 1968, nr.7-8.
Mironescu, Atanasie, Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin, Tipografia Gutenberg,
Bucureşti, 1906.

LUCRĂRI, STUDII, ARTICOLE

Berindei, Dan, Epoca Unirii, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti 1979.

Cilieni, Pr.Ion Popescu, O veche catagrafie a Episcopiei Râmnicului, în Revista de Istorie
Bisericească, I, nr.l, aprilie-iunie 1943.0
Ciurea, Pr.conf.Al.I., Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului şi Noului
Severin, în ,,Mitropolia Olteniei’’, XV, 1963, nr.9-10.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed. „Univers Enciclopedic",
Bucureşti, 2008.
Dinulescu, N.Gheorghe, Seminariile craiovene în secolul XIX, în Mitropolia Olteniei., X,
1958, nr.5-6.
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
Dobrescu, Nicolae, Istoria Bisericii din România 1850-1895, Bucureşti, 1905, Tip.Bukarester
Tagblatt.
Eliade, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000.
Gârboviceanu, Petre, Seminarul din Râmnicu Vâlcea, în B.O.R., 1913-1914.
Giurescu, Constantin, Suprafaţa moşiilor mănăstireşti secularizate la 1863, în „Studii
Teologice", XII / 1959, nr.2.
Ionescu, Pr. Ion, O sută cincizeci de ani de la înfiinţarea seminariilor teologice în Ţara
Românească,în B.O.R., LIV, 1986, nr. 3-4.
Lăudat, I. Dumitru, Contribuţia tipografiei din Rămnicu-Vâlcea la promovarea cărţii în
veacul al XVIII-lea, în ,,Mitropolia Olteniei’’, XXVIII, 1976, nr. 5-6.
Marinoiu, Costea, Relaţiile culturale ale Râmnicului cu Transilvania, sec.XIX, în
Transilvania, 7, 1978, nr.11.
Micle, Protos. Prof. Veniamin, Seminarii teologice la Craiova, în Mitropolia Olteniei, XXVII,
1975, nr.9-10.

83
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Inst.Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1992, vol. 1,2.
Idem, 1981, vol. 3.
Sacerdoţeanu, Aurelian Noi documente de cultură românească veche, în ,,Glasul Bisericii’’,
XXII, 1967, nr.1-27.
Şerbănescu , Niculae, Episcopii Râmnicului, în rev. "Mitropolia Olteniei", an XVI, 1964,
nr.3-4.
Vornicescu, Nestor, Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti pentru independenţa de stat a
României în anii 1877-1878, Craiova, Ed. Mitropoliei, 1978.

84