Sunteți pe pagina 1din 10

George Coșbuc (n.

20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, azi


Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud — d. 9 mai 1918, București) a fost un poet și traducător
român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
Despre începuturile sale literare George Coșbuc mărturisește: „Cea dintâi poezie am
publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu
știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel
de încercări prin toate foile ardelenești”.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din
Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava
versificată Filosofii și plugarii. Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are
peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei (nr. 183-190 din 5/17
decembrie - 8/28 decembrie 1884). G. Coșbuc transmisese vasta compoziție din Cluj,
unde se înscrisese la Facultatea de Litere și Filosofie. I. Slavici, conducătorul Tribunei,
își va reaminti mai târziu acest debut: „Într-una din zile am primit la redacțiune, pentru
«foița» (rubrica literară permanentă) Tribunei, un manuscript, curat și citeț, o snoavă
versificată. Autorul se subscria Boșcu și plicul fusese pus la poștă din Cluj. Mi se părea
lucru învederat că acel Boșcu e-ncepător, student la Universitatea din Cluj, și mă
bucuram. Căci n-o fi poate, adevărat că ziua bună de dimineață se cunoaște, dar nu mai
încape nici o îndoială că cei în adevăr aleși chiar de la începutul lucrării lor își dau
destoiniciile pe față. Mi-a plăcut snoava și am publicat-o ...” Credincios ziarului în care
și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți
ani, chiar și după ce se va stabili în București.
Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor
culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a
impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-
a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat
aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese
publicată în Convorbiri literare, în martie 1890: „La 1893, când am publicat «Balade și
idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate
din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee.
Nunta Zamfirei este un episod din această epopee”.

1
Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de
Coșbuc, la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va
nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem
pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată
scriere a lui George Coșbuc.
Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima
perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna,
Sibiu, la 24 martie 1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va
constitui și varianta citită la Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă
în Convorbiri literare, București, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaște o formă mai
accentuată decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în
toate edițiile antume ale volumului Balade și idile.
Debutul editorial al poetului George Coșbuc poate fi socotit ca având două etape
distincte. Mai întâi, i-au apărut la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, cinci broșuri:
Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului
(1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887).
A doua etapă începe la București, prin apariția, în 1893, a masivului volum Balade și
idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar
la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul Balade și idile a
apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) și
în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în
seama lui Caragiale: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac
des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de
puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în
picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările
ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de
Balade și idile de George Coșbuc”. În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat
eveniment literar, spre sfârșitul lunii august 1893, apărea o broșură (Adevărul asupra
poeziilor d-lui Gh. Coșbuc), scoasă la Iași de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea
unor poezii din volum. Intervenția lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra și fost coleg al
practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoșani, a stârnit un adevărat proces literar pe

2
o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenție în numele Convorbirilor
literare apreciată de însuși Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae
Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului. Este impresionantă, de asemenea, o
apreciere a lui P.P. Negulescu într-o scrisoare din Berlin adresata lui Titu Maiorescu: "M-
a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un
veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar". Pe la sfârșitul lunii
martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, amarul unor
calomnii, i se tipărește la București, în Editura librăriei Școalelor C. Sfetea, volumul de
versuri Fire de tort. Autorul își însoțește cartea și cu câteva Note, o exprimare a atitudinii
sale fata de acuzația de plagiat, dar și o dezvăluire a existentei unui proiect de epopee:
"De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu
subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune
de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din
cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din
pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în
versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe."
Un rol de seamă în dezvoltarea culturii românești l-a avut G. Coșbuc și prin
participarea sa la conducerea unor importante reviste, dovedind, în acest sens, o evidentă
vocație publicistică. Experienței dobândite la Tribuna se va adăuga munca în redacția
revistei Lumea ilustrată, publicație cu caracter enciclopedic, editată la București, bilunar
în anul 1896. Din conducere fac parte: Coșbuc, D. Stănescu și I.I. Roșca.
La București, George Coșbuc a mai făcut parte și din conducerea revistelor Vatra
(1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) și Viața literară. Înființată la 1
ianuarie 1894, la București, revista Vatra, concepută în descendența Daciei literare și a
Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896. Publicația,
culturală și literară, de orientare tradiționalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L.
Caragiale și G. Coșbuc. Poetul era apreciat deja ca scriitor și acumulase și în munca de
redacție o bogată experiență. În momentul constituirii definitive a colectivului redacției,
Coșbuc era destinat să fie elementul de bază, cum va mărturisi Slavici în Amintirile sale:
„Când noi, Caragiale, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea, înțelegerea să publicăm Vatra,
ne puneam nădejdea în Coșbuc, pe care-l știam înzestrat cu multe și mari destoinicii și

3
totodată și muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam, ce-i
drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coșbuc, numai el, și mai
ales mulțumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită și azi cu
plăcere”.
George Coșbuc a fost și un excepțional traducător. Din perioada studiilor
gimnaziale de la Năsăud, poetul și-a manifestat pasiunea pentru literatura clasică greco-
latină, pentru valorile literaturii universale. La vârsta de numai 15 ani, Societatea Virtus
Romana Rediviva i-a acordat un premiu la concursul literar pentru traducerea unei
versiuni din Odiseea, din care va publica fragmentar în revistele literare românești
începând cu anul 1902 și parțial, în 1918, la Casa Școalelor. Utilizând octava pe care
marii creatori ai epopeii Renașterii (Boiardo, Ariosto, Tasso) o acreditaseră ca strofă
epică prin excelență, Coșbuc a prezentat în limba română sensurile fundamentale ale
poeziei homerice. Versiunea sa este o transcriere fidelă, de o rară expresivitate și
fluiditate. A dat, de asemenea, echivalențe creatoare, în lexicul cel mai adecvat din opera
lui Vergiliu (Bucolicele și Georgicele). Un mare efort creator l-a constituit traducerea
Eneidei, încununată cu Marele Premiu al Academiei, „Năsturel” (1897), obținut până la
el numai de V. Alecsandri și de Al. Odobescu, pentru întreaga lor activitate literară. În
ședința de la 9 aprilie 1897, N. Quintescu, Gr. G. Tocilescu, Gr. Ștefănescu și Spiru Haret
susțin premierea lui Coșbuc, „traducerea Aeneis fiind o lucrare de mare merit”, „triumful
absolut al unui talent consacrat”. În Antologia sanscrită Coșbuc a tradus, fragmentar,
părțile cele mai reprezentative ale literaturii de meditație indiană (Rig Veda,
Mahabharata, Ramayana). A tradus, de asemenea, din Don Carlos de Schiller și, din
original sau prin intermediar german, fragmente ample după Sacontala lui Kālidāsa. Un
rol important în activitatea de traducător al lui Coșbuc îl are tălmăcirea Divinei Comedii,
pe care Tudor Vianu o caracteriza drept „opera cea mai de seamă a măiestriei sale
poetice”. După un început de traducere după o versiune germană, Coșbuc a învățat singur
limba italiană, a călătorit în Italia (1912), și-a alcătuit o vastă bibliotecă dantescă,
reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de cincisprezece ani.
„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare
poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-
Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel

4
care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”,
publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate
vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut
cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca
asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului
tricolor nevăzut.”
În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul
George Coșbuc, afirmând printre altele: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul
literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă
ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele
șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără
să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit
împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate,
voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”
După cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenționa să realizeze o epopee, astfel încât
„baladele” și celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, să capete
„unitate și extensiune de epopee”. Deși nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale
sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului
românesc. Regăsim în creația sa natura românească, muncile câmpenești, datinile atașate
marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a
războiului, momente din istoria poporului român.
În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel dintâi pastelist remarcabil
în evoluția liricii românești), la Coșbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul
având funcția de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiția poemelor lui Vergiliu
și ale lui Hesiod, cu ale sale Munci și zile. G. Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte
o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existențial și unele dintre îndeletnicirile
țărănești tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliță). Natura este plastică
și, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări
sufletești. Viziune artistică din Balade și idile este unitară, poemele impunându-se prin
prospețime și prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea țărănească, ale cărei
ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în

5
viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o grație firească
semnele tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o
candoare sufletească și o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esențializată, a psihologiei
și a comportamentului erotic este recompusă prin reacțiile, gesturile și replicile eroilor. Se
detașează din idile o anume simplitate a situațiilor, extrase dintr-un cotidian țărănesc,
stilizat cu grație și simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată
spre lumea obiectivă și nu spre atmosfera subiectivă, vocația poetului în descrierea naturii
este desenul, în forma unor notații simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare
siguranță și expresivitate în mobilitatea percepției. Coșbuc a păstrat spiritul autentic
românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin
viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger). Experiența tragică a războiului, momentele
din istoria națională și revolta țăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru
psihologia noastră etnică și a filosofiei implicate în atitudinea românească în fața vieții și
a morții. Coșbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică și
originală substanță poetică și artistică.

6
El-Zorab
Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
La paşa vine un arab, De-acum vor fi şi ei bogaţi,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab. N-or cere la străini!
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin Nu vor trăi sub cort în fum,
Să vând pe El-Zorab. Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Arabii toţi răsar din cort, Şi vor avea şi ei ce da
Să-mi vadă roibul, când îl port Săracilor de-acum! -
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap El strânge banii mai cu foc,
Şi nu l-aş da nici mort. Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Dar trei copii de foame-mi mor! Deodată însă, tremurând,
Uscat e cerul gurii lor; Se-ntoarce, stă pe loc.
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat Se uită lung la bani, şi pal
Al laptelui izvor! Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi: Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
O, mântuie-i, de vrei, că poţi! S-apropie de cal.
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac, Cuprinde gâtul lui plângând
Dă-mi numai cât socoţi! Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
El poartă calul, dând ocol, Suspină trist. Odorul meu,
În trap grăbit, în pas domol, Tu ştii că eu te vând!
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind Copiii mei nu s-or juca
Stă mut, de suflet gol. Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
- "O mie de ţechini primeşti? De-acum smochini, din mâna lor,
- "O, paşă, cât de darnic eşti! Ei n-or avea cui da!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

7
Ei nu vor mai ieşi cu drag Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Să-ntindă mâinile din prag, Cum joci al coamei galben râu.
Să-i iau cu mine-n şea pe rând! Cum iei pământul în galop
Ei nu vor mai ieşi râzând Şi cum te-aşterni ca un potop
În calea mea şirag! De trăsnete-n pustiu!

Copiii mei cum să-i îmbun Ştia pustiul de noi doi


Nevestei mele ce să-i spun, Şi zarea se-ngrozea de noi -
Când va-ntreba de El-Zorab Şi tu de-acum al cui vei fi?
Va râde-ntregul neam arab Şi cine te va mai scuti
De bietul Ben-Ardun! De vânturi şi de ploi?

Raira, tu, nevasta mea, Nu vor grăi cu tine blând,


Pe El-Zorab nu-l vei vedea Te-or înjura cu toţi pe rând
De-acum, urmându-te la pas, Şi te vor bate,-odorul meu,
Nici în genunchi la al tău glas Şi te-or purta şi mult, şi greu;
El nu va mai cădea! Lăsa-te-vor flămând!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, Şi te vor bate,-odorul meu,


N-ai să-l mai vezi în zbor nebun Să mori tu, cel crescut de noi!...
Pe urma unui şoim uşor Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor; Dar fără cal eu ce să fac:
Nu-i vei pofti: Drum bun! Dă-mi calul înapoi!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?


Ardun al tău în alb vestmânt; Voieşti pe ianiceri să-i pun
Şi ca să simţi sosirea lui Să te de-a câinilor? Aşa!
Mai mult de-acum tu n-o să pui E calul meu, şi n-aştepta
Urechea la pământ! De două ori să-ţi spun!

O, calul meu! Tu, fala mea, - Al tău? Acel care-l crescu


De-acum eu nu te voi vedea Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
Cum ţii tu nările-n pământ De dreapta cui ascultă el,
Şi coada ta fuior în vânt, Din leu turbat făcându-l miel?
În zbor de rândunea! Al tău? O, paşă, nu!

8
Al meu e! Pentru calul meu Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Mă prind de piept cu Dumnezeu - Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
Ai inimă! Tu poţi să ai - "Te-or răzbuna copiii mei!
Mai vrednici şi mai mândri cai, Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Dar eu, stăpâne, eu? Şi-aruncă-mă la câini!

Întreagă mila ta o cer!


Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi


Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,


Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,


Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

9
În poezia El Zorab este vorba despre un arab sărac, pe nume Ben-Ardun care vine la
pașă să își vândă mult iubitul cal. Pașa îi oferă o mie de țechini, din cauza saracie este
nevoit sa accepte. Gândindu-se totuși cât de greu îi va fi lui, soției sale și copiilor săi
fără cal și că e foarte posibil ca animalul să fie bătut și lăsat flămând și bolnav, se
răzgândește și oferă banii înapoi pașei. Pașa nu acceptă banii și decide că vrea să ia
calul cu orice preț. Ca o ultimă scăpare, Ben-Ardun „scoate un pumnal” și îl ucide pe
El Zorab, pentru a se asigura că nu va fi chinuit de către oamenii pașei.

10