V.

        
 

1.
                                          

                 

A. ! " # $ % & ' ( ) ' * + " ( & ' $ , % * $ - $ . '

a)

                      

După cum am arătat1, pentru dreptul civil, „persoana juridică” este subiectul colectiv de drept,
adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi
subiective şi obligaţii civile.
Expresia echivalentă este aceea de persoană morală (pentru a o deosebi de persoana fizică,
adică omul, privit individual).
b)
                       

Ideea potrivit căreia numai oamenii au calitatea de subiecte de drept urmează a fi dusă mai
departe în examinarea persoanelor juridice. În drept, oamenii pot să apară, ca subiecte, nu numai
priviţi individual – ca persoane fizice. Necesităţi sociale ştiinţifice explicate, au determinat
organizarea unor formaţiuni colective de oameni, care să participe la viaţa juridică, în calitate de
subiecte de sine stătătoare, independente de calitatea individuală de subiect de drept a fiecărui
membru al colectivului alcătuitor. Au apărut astfel persoanele juridice.
Legislaţia noastră, pornind de la ideea că persoana juridică reprezintă o realitate socială, în
spatele căreia întotdeauna există un colectiv organizat de oameni, stabileşte, în mod limpede, acele
elemente esenţiale ce trebuie să fie reunite pentru ca acest colectiv să capete personalitate juridică.

B. 0 1 ( + $ 2 $ . ( * ' ( ) ' * + " ( & ' 1 " * , % * $ - $ . '

a)

                        

– În anumite cazuri, cu totul excepţionale, la raporturile juridice civile poate participa în mod
direct însuşi statul. În art. 25 din Decretul nr. 31/1954 se arată că „Statul este persoana juridică în
raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea
stabileşte anumite alte organe în acest scop” (s.n.).
– Calitatea statului de subiect de drept civil (adică „persoană juridică”, cum îl califică art. 25)
nu se confundă cu calitatea de persoane juridice care aparţine organelor statului din cele trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească.
Organele puterii legislative, cu calitate de persoană juridică, sunt cele două Camere ale
Parlamentului României: Camera Deputaţilor şi Senatul.
Dintre organele puterii executive, având calitatea de persoană juridică, fac parte: Preşedinţia
Republicii; Guvernul României, ministerele şi alte organe centrale ale administraţiei de stat;
consiliile locale şi prefecturile.
Organele puterii judecătoreşti cuprind, în prezent, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele
parchetului.
– În enumerarea persoanelor juridice, după stat şi organele de stat, este cazul să menţionăm
unităţile administrativ-teritoriale: judeţul, municipiul, sectorul municipiului Bucureşti, oraşul şi
comuna.
– E cazul să enumerăm, în continuare, celelalte persoane juridice de stat: agenţii economici de
stat – regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat.
– O altă categorie de persoane juridice este cea formată din cooperative şi din uniunile
acestora.
– Partidele politice şi organizaţiile obşteşti (sindicate, ligi ş.a.) formează o altă categorie de
persoane juridice.
– Societăţile comerciale şi societăţile agricole.

1
Reamintim că, definind „subiectul de drept civil”, în general, s-a arătat că acesta este acea specie de
subiecte de drept care cuprinde persoana fizică şi persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective şi
de obligaţii civile.
 – Asociaţii şi fundaţii.
– O altă categorie distinctă de persoane juridice este cea în care intră cultele religioase.

b)
                                     
                   

După forma dreptului de proprietate care este sursa formării patrimoniului, distingem
următoarele categorii de persoane juridice:
– persoane juridice de stat; din această categorie fac parte: statul, organele de stat, ale celor trei
puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), instituţiile de stat, unităţile administrativ-teritoriale,
regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat;
– persoane juridice private sau particulare; din această categorie fac parte toate persoanele
juridice, cu excepţia celor de stat, cooperatiste şi mixte (precum: societăţile comerciale, cele agricole,
cultele religioase, asociaţiile de locatari);
– persoane juridice cooperatiste ori obşteşti; din această categorie fac parte: cooperativele,
organizaţiile obşteşti (partidele politice, uniuni, asociaţiile, ligi, sindicate);
– persoane juridice mixte; aici se încadrează societăţile mixte, adică cele înfiinţate prin
participarea de asociaţi români şi străini.
După naţionalitatea lor, persoanele juridice se împart în două categorii:
– persoane juridice române;
– persoane juridice străine.
După sediul lor, distingem două categorii de persoane juridice:
– cele cu sediul în România;
– cele cu sediul în străinătate.
După natura scopului lor, persoanele juridice se împart în:
– persoane juridice cu scop patrimonial;
– persoane juridice cu scop nepatrimonial.
C. 1 '  ' &  ' 1 ' . " & +  $  %  $  ' ( 1 ' ) ' * + " ( & ' $ , % * $ - $ . '

a)
                  
 
               

Reamintim că, potrivit textului, este persoană juridică „orice organi-zaţie care are o organizare
de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul
obştesc” (s.n.).
Din această dispoziţie, de principiu, rezultă că trei sunt elementele constitutive ale calităţii de
persoană juridică:
– o organizare de sine stătătoare, adică proprie;
– un patrimoniu propriu, adică distinct;
– un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc.
b)
                                               

Organizarea de sine stătătoare (organizarea proprie)

Prin organizarea de sine stătătoare ori organizarea proprie se înţelege acel element constitutiv
al persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar.
„Organizarea proprie” presupune precizarea a două aspecte esenţiale: compartimentarea
colectivului pe activităţi de desfăşurat şi precizarea persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta
persoana juridică în raporturile cu terţii.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 15/1990, „Regiile autonome pot înfiinţa în cadrul structurii
lor: uzine, fabrici, servicii, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de
activitate”; în art. 15 din aceeaşi lege se prevede: „Activitatea curentă a regiei autonome este
condusă de un director federal sau un director, numit de consiliul de administraţie, cu avizul
ministrului de resort”.
Patrimoniul propriu
Patrimoniul propriu, distinct, este acel element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor
şi a obligaţiilor patrimoniale care au ca titular pe însăşi persoana juridică.
Patrimoniul propriu al persoanei juridice este distinct atât faţă de patrimoniile altor persoane
juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane (fizice ori juridice) care intră în „colectivul” său.
 Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din două laturi;
cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale ori de creanţă) şi cea pasivă, cuprinzând
obligaţiile patrimoniale (contrac-tuale ori extracontractuale).
Scopul propriu (obiectul de activitate propriu)
Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul propriu este obiectul de activitate al
subiectului colectiv de drept civil, el indicând însăşi raţiunea de a fi a persoanei juridice.
Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să fie determinat;
– să fie în concordanţă cu interesul obştesc, general.
Scopul propriu determină limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, în conformitate
cu principiul specialităţii acestei capacităţi (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).

2.
                        

A.
+ ) ' .  '  ' & ' * ( 1 '

a)
                                

Prin înfiinţarea persoanei juridice înţelegem crearea unui subiect colectiv de drept civil, în
condiţiile legii.
b)
                                      

Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice se găsesc cuprinse în art. 28 din
Decretul nr. 31/1954.
Modurile de înfiinţare prevăzute de acest articol pot fi denumite astfel:
– înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
– înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut;
– înfiinţarea prin actul de înfiinţare autorizat;
– înfiinţarea prin alt mod reglementat de lege.
Normele speciale privind înfiinţarea diferitelor categorii de persoane juridice se găsesc în
actele normative aplicabile acestora.
Desigur, enumerarea acestor categorii trebuie să înceapă cu Constituţia României, unde se
găseşte reglementarea fundamentală privind înfiinţarea organelor statului, din cele trei categorii: ale
puterii legislative, ale puterii executive şi ale puterii judecătoreşti.
B. 0 " & # $ & %  % 1  " - % * $ 1 " * - '  & 2 $ $ & # ( * '

a)
                                 
                          

În concepţia legii generale a persoanelor juridice – Decretul nr. 31/1954 – modul de

înfiinţare enunţat de art. 28 lit. a) a fost rezervat creării persoanelor juridice de stat.
Prin „act de dispoziţie al organului de stat competent”, care are ca efect crearea persoanei
juridice, trebuie să se înţeleagă:
– lege adoptată de Parlamentul României;
– hotărâre a Guvernului României;
– hotărâre a consiliului judeţean ori a consiliului local.
b)
                                                  

Acest mod de înfiinţare, enunţat de art. 28 lit. b), a fost rezervat pentru organizaţiile
cooperatiste şi unităţile lor anexe.
Înfiinţarea unei persoane juridice cooperatiste, prin modul enunţat, presupune adoptarea
următoarelor acte:
– actul de constituire, adoptat de adunarea generală, conferinţă ori congres, după caz;
– statutul organizaţiei; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte, generic, „actul de
înfiinţare”;
– actul recunoaşterii actului de înfiinţare, prin care se verifică doar legalitatea (iar nu şi
oportunitatea) actului de înfiinţare.
Este de reţinut că înfiinţarea completă a persoanei juridice mai presupune o operaţiune
juridică, şi anume înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de regulă, la organul fiscal).
c)
                                             
  
 Acest mod de înfiinţare, enunţat de art. 28 lit. c), este rezervat persoanelor juridice menţionate
în art. 31: „Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori,
asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea,
sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către organele şi
condiţiile prevăzute de lege” (s-n.).
„Autorizarea înfiinţării” persoanelor juridice este reglementată de către mai multe acte
normative, de pildă:
– pentru partidele politice şi organizaţiile obşteşti, „autorizarea” înfiinţării se dă de Tribunalul
municipiului Bucureşti, potrivit Legii partidelor politice;
– pentru societăţile comerciale cu participare străină este necesară „autorizarea” instanţei
judecătoreşti după obţinerea, prealabilă, a „autorizării” Agenţiei Naţionale de Dezvoltare, potrivit
Legii nr. 35/1991.
Înfiinţarea persoanei juridice „prin actul de înfiinţare autorizat” cuprinde următoarele acte
juridice:
– actul de constituire, care, de regulă, este „contract de societate” ori „contract de asociere”,
încheiat în formă autentică notarială;
– statutul societăţii, al asociaţiei etc. (de regulă, tot în formă autentică); împreună, aceste două
acte alcătuiesc „actul de înfiinţare”;
– autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la un organ al puterii executive,
după caz.
Pentru completa înfiinţare a persoanei juridice se mai cere, uneori, încă o operaţiune juridică:
înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după caz (această formalitate condiţionează, de regulă,
dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către persoana juridică).
d)
                                               

Sunt supuse înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege” următoarele categorii de
persoane juridice:
– statul român; acesta este declarat, direct, de către lege ca având calitatea de persoană
juridică (art. 25 din Decretul nr. 31/1954);
– misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit „articolului unic” al Legii nr. 37/1991,
înfiinţarea şi desfiinţarea acestora se fac prin decret al Preşedintelui României, la propunerea
Guvernului;
– asociaţiile de locatari, care iau fiinţă, de drept, prin întrunirea condiţiilor prevăzute de lege,
adică de art. 65 din Legea nr. 5/1973 şi de Statutul asociaţiilor de locatari aprobat prin Decretul nr.
387/1977.

3.
                                

A.
+ ) ' .  '  ' & ' * ( 1 '

a)
                                

Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca gen
proxim noţiunea de „capacitate juridică” sau „capacitate de drept”, care înseamnă aptitudinea –
generală – de a fi titular de drepturi şi de obligaţii.
Prin capacitatea civilă a persoanei juridice înţelegem aptitudinea subiectului colectiv de drept
de a avea drepturi şi obligaţii civile – capa-citatea de folosinţă – şi aptitudinea de a dobândi şi exercita
drepturi subiec-tive civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile, de către organele sale de conducere – capacitatea de exerciţiu.


                                         

Şi în cazul subiectului colectiv de drept civil – persoana juridică –, capacitatea civilă este
alcătuită, ca şi în cazul capacităţii civile a persoanei fizice, din două elemente:
– capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile;
 – capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de
conducere.
B. 0 ( ) ( . $  (  ' ( - ' 2 " 1 " + $ & # ( ) ' * + " ( & ' $ , % * $ - $ . '

a)

                         

Definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile a subiectului
colectiv de drept civil care constă în aptitu-dinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin următoarele trăsături:
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice înseamnă însuşirea acesteia de a fi
instituită numai de către lege, de a i se stabili începutul, conţinutul şi încetarea doar prin norme
legale.
Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei juridice de a nu putea fi
înstrăinată ori cedată şi de a nu se putea renunţa la ea, nici în tot şi nici în parte.
Intangibilitatea este caracterul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care constă în
însuşirea acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Caracterul juridic distinct al capacităţii de folosinţă a persoanei juridice îl constituie
specialitatea ei şi constă în însuşirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de
drept civil de a nu avea acele drepturi şi obligaţii civile care se circumscriu principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice2, adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care
persoana juridică a fost înfiinţată.
b)
                                          

Potrivit art. 32 din Decretul nr. 31/1954, Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau
înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere”.
Potrivit art. 33 din acelaşi act normativ, „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data
actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de
la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzută de lege.
Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de
data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la
data actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi
a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (s.n.).
Din art. 33 este de reţinut distincţia între:
– începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice (pe care alin. (1) şi (2) ale art.
33 o numesc „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”);
– începutul capacităţii de folosinţă restrânsă ori limitată a persoanei juridice (pe care alin. (3) al
art. 33 o denumeşte, pur şi simplu, „capacitate”).
Din conţinutul art. 33 alin. (1)-(2) rezultă că începutul capacităţii de folosinţă (deplină) a
persoanei juridice este marcat de unul din următoarele momente:
– data înregistrării, pentru persoanele juridice supuse acesteia;
– data actului de dispoziţie care înfiinţează persoana juridică (nesu-pusă înregistrării);
– data recunoaşterii actului de înfiinţare (la fel, dacă persoana juridică nu este supusă
înregistrării);
– data îndeplinirii altei cerinţe prevăzute de lege (tot astfel, dacă persoana juridică nu este
supusă înregistrării).
c)
                                           

2
Potrivit art. 34, „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei,
stabilit prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.
Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
 Conţinutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice este exprimat în chiar definiţia
acestuia: aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, în general.
Analitic, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice poate fi exprimat dacă apelăm
la două criterii: cel al naturii drepturilor şi al obligaţiilor civile şi cel al izvorului acestora.
După primul criteriu, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se exprimă în
aptitudinea de a avea: 1) totalitatea drepturilor patrimoniale şi personale-nepatrimoniale civile –
care formează latura activă a conţinutului – şi totalitatea obligaţiilor patrimoniale şi nepatrimoniale
civile – care formează latura pasivă a conţinutului.
După al doilea criteriu, se pot distinge drepturile şi obligaţiile civile care au ca izvor, după caz:
legea, actul juridic ori faptul juridic. În altă exprimare, în conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice intră drepturile şi obligaţiile civile contractuale şi cele extracontractuale.
d)
                                          

În această privinţă, de lege lata, lipseşte un text care să prevadă momentul sfârşitului acestei
capacităţi.
În această situaţie, trebuie să admitem – în lumina principiilor în materie – că, o dată cu
încetarea fiinţei persoanei, se sfârşeşte şi capacitatea sa de folosinţă.
C. 0 ( ) ( . $  (  ' ( - ' ' ' * . $ # $ % ( ) ' * + " ( & ' $ , % * $ - $ . '

a)

                 

Definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a dovedi şi exercita drepturi subiective civile şi de
a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale
de conducere.
Specific
Spre deosebire de persoana fizică – omul privit individual – care este dotat de la natură, cu
discernământ, persoana juridică – adică un colectiv de oameni – nu poate avea o voinţă proprie, a sa,
distinctă de voinţa celor care compun colectivul.
Totuşi, şi persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil (şi) prin încheierea de acte
juridice civile, acte de a căror esenţă este voinţa, bazată pe discernământ.
Faţă de aceste împrejurări, legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei sau a unor
persoane din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa subiectului colectiv de drept civil.
Acest procedeu juridic conţine – organic – reprezentarea legală a persoanei juridice, de către
organele sale de conducere.
b)
                              
                      

Potrivit art. 35, „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite, săvârşite de organele sale, obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost
îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana
juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea” (s.n.).
Potrivit art. 36, „Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt
supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut astfel prin lege, prin actul de
fiinţare ori de statut”.
c)
                    
                      

Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data înfiinţării sale3; această

capacitate de exerciţiu, astfel dobândită, poate fi pusă în valoare numai de la data desemnării
organelor de conducere ale persoanei juridice.
3
În acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român, cit. supra.
În literatura de specialitate s-a iscat o controversă, dându-se şi alte rezolvări problemei în discuţie.
Astfel, potrivit unei opinii momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este acela al dobândirii capacităţii
de folosinţă (S.N. Bratus, Subiectele dreptului civil, 1953, p. 254).
 Într-adevăr, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice – care înseamnă aptitudinea sa de a
dobândi şi exercita drepturile sale civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile, prin încheierea
de acte juridice civile – nu trebuie confundată cu organele de conducere ale persoanei juridice; dacă
recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este opera legii, desemnarea organelor de
conducere este efectul unor acte juridice individuale.
Prin urmare, dacă începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de data
înfiinţării ei, realizarea ei efectivă în practică este condiţionată de desemnarea persoanelor învestite
cu atribuţii de organe de conducere.
d)
                     
                      

Generic, conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este exprimat în chiar definiţia
sa: aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin
încheierea actelor juridice civile de către organele sale de conducere.
Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă, şi conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice este alcătuit din două laturi: cea activă, constând în dobândirea şi exercitarea drepturilor
subiective civile prin încheierea de acte juridice, şi cea pasivă, constând în asumarea şi îndeplinirea
obligaţiilor civile prin încheierea de acte juridice civile.
e)
                    
                     

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de momentul încetării

capacităţii de folosinţă care, după cum se ştie, este acela al încetării fiinţei persoanei juridice însăşi.
Se impune a preciza că nu trebuie confundată încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice (la care ne-am referit) cu încetarea calităţii unei persoane fizice de a fi organ de conducere al
persoanei juridice; unei „vacanţe” a postului de organ de conducere al persoanei juridice nu-i va
corespunde, juridic, o vacanţă a capacităţii de exerciţiu, care va aparţine, în continuare, persoanei
juridice însăşi.

4.
                      

Prin încetarea persoanei juridice înţelegem sfârşitul calităţii de subiect colectiv de drept civil.
Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin
comasare, divizare sau dizolvare” (s.n.).
A. 0 "  ( + ( * ' (

Noţiunea de comasare este o denumire generică, menită să desemneze cele două forme ale
sale: absorbţia şi fuziunea. Prin urmare, se cer a fi definite aceste forme.
a)

 
  

Dacă art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin formularea „absorbirea unei
persoane juridice de către o altă persoană juridică”, art. 46 alin. (2) prevede efectul absorbţiei astfel:
„În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile persoanei
juridice pe care o absoarbe”.
Pe baza acestor dispoziţii, putem defini absorbţia ca fiind acea formă a comasării care constă
în absorbirea unei persoane juridice, care-şi încetează existenţa, de o altă persoană juridică, care-şi
sporeşte, astfel, fiinţa, activitatea.
b)

    

Art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin formularea „fuziunea mai multor
persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”, iar art. 46 alin. (1) prevede efectul
fuziunii astfel: „În cazul fuziunii, drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra
noii persoane juridice astfel înfiinţate”.
Pe baza acestor dispoziţii, putem defini fuziunea ca fiind acea formă a comasării care constă
în unirea, în contopirea a două sau mai multe persoane juridice, care-şi încetează astfel existenţa, şi
înfiinţarea, astfel, a altei persoane juridice.
B. $  $
( * ' (

Potrivit altei opinii, dimpotrivă, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este marcat de desemnarea
organelor de conducere ale persoanei juridice (C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 435).
 Noţiunea de divizare este o denumire generică, menită să desemneze cele două forme ale sale:
divizarea totală şi divizarea parţială4.
a)

  
         

Aceasta poate fi definită ca acea formă a divizării care constă în împărţirea întregului
patrimoniu al unei persoane juridice, care-şi încetează existenţa, către două sau mai multe persoane
juridice existente ori care iau, astfel, naştere.
Precizăm aici că fiinţa persoanei juridice încetează numai prin divizare totală, nu şi prin
divizare parţială5.
b)

  
           

Aceasta poate fi definită ca acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi din
patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către una sau
mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel.
Aşa cum am arătat, divizarea parţială nu produce, niciodată, încetarea persoanei juridice.
C.
         
   
 

 

Prin dizolvarea persoanei juridice înţelegem acel mod de încetare a persoanei juridice,
aplicabil în cazurile prevăzute de lege şi presupunând lichidarea.
a)                  

Cauzele (cazurile) de dizolvare prevăzute de Decretul nr. 31/1954 (legea generală a

persoanelor juridice).
Potrivit art. 45, „Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă:
– termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au
devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc alt scop decât cel
declarat;
– numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut.
În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d), dizolvarea se produce de plin drept; în cazul prevăzut
la lit. c), ea se face prin actul organului competent.
Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva, de asemenea, în
condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin asemănare”6 (s.n.).
Cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale prevăzute de Legea nr. 31/1990
Potrivit art. 169, „Au ca efect dizolvarea societăţii şi dau dreptul fiecărui asociat să ceară
lichidarea acesteia:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
– imposibilitatea realizării obiectivului societăţii sau realizarea acestuia;
– hotărârea adunării generale;
– falimentul;
– reducerea capitalului social, în cazul arătat la art. 1107, sau micşo-rarea capitalului social
sub minimul legal, dacă asociaţii nu decid comple-tarea lui;

4
Decretul nr. 31/1954 nu foloseşte expresiile „divizare totală” şi „divizare parţială”, prin care se
desemnează, de către doctrină, cele două forme ale divizării, ci utilizează formule „desfăşurate”, respectiv,
„împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice” (art. 41) şi „desprinderea şi transmiterea unei părţi
din patrimoniul persoanei juridice (art. 42).
5
Art. 42 prevede: „Persoana juridică nu încetează de a avea fiinţă în cazul în care o parte din patrimoniul
ei se desprinde şi se transmite la una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinţă” (s.n.).
6
Art. 44 se referă la dizolvarea prin hotărârea adunării generale.
7
Art. 110 prevede, „Dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, sunt
obligaţi să convoace adunarea generală pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă
sau dizolvarea societăţii. Prin contractul de societate şi prin statut se poate stabili ca adunarea extraordinară să
fie convocată şi la o pierdere mai mică. În cazul când nici la a doua convocare nu s-a întrunit cvorumul,
administratorii vor cere instanţei numirea unui expert, care va verifica pierderea din capitalul social. Instanţa, pe
baza expertizei, constatând pierderea prevăzută la alin. (1) sau (2), va da o încheiere, autorizând administratorii
– societăţile pe acţiuni se dizolvă şi când numărul acţionarilor s-a redus sub cinci, dacă a
trecut mai mult de şase luni de la reducerea lui şi n-a fost completat” (s.n.).
Potrivit art. 170, „Societăţile în nume colectiv şi cu răspundere limitată se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau moartea unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză de
continuare cu moştenitorii, cu excepţia art. 210 şi 211”8 (s.n.).
b)
                          

Efectul esenţial al dizolvării – intrarea persoanei juridice în lichidare – este prevăzut de art.
51 astfel: „Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării
activului şi a plăţii pasivului” (s.n.).
Soarta bunurilor rămase după lichidare este stabilită în art. 52 şi 53 din Decretul nr.
31/1954.
Potrivit art. 52, „Bunurile organizaţiei cooperatiste sau ale organizaţiei obşteşti dizolvate,
rămase după lichidare, vor primi destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin statut sau
prin hotărârea luată cel mai târziu la data dizolvării, de organele chemate a o decide.
În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiinţare sau în statut, ori în lipsa unei hotărâri luate
în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este
contrară legii ori regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare vor fi
atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător” (s.n.).
Potrivit art. 53, „În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că scopul ei sau
mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice
regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare trec la stat”.
c)                       
                           

Intrarea persoanei juridice în dizolvare nu înseamnă încetarea, automată, a capacităţii sale

civile. Dimpotrivă, persoana juridică îşi păstrează fiinţa juridică, adică şi capacitatea civilă,
pe toată durata lichidării.
În ce priveşte capacitatea de folosinţă, este de reţinut că, principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă, aplicabil şi pe durata lichidării, suferă o reducere a limitelor sale, la ceea ce
înseamnă realizarea activului şi plata pasivului; în alţi termeni, pe durata lichidării,
persoana juridică este titulara aptitudinii de a avea drepturile şi obligaţiile civile necesare
realizării activului şi plăţii pasivului.
Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, pe durata lichidării, este de
menţionat că ea se realizează prin lichidatori, indiferent de cine sunt aceştia numiţi:
adunarea generală, justiţie, alt organ prevăzut de lege.
Se înţelege că şi conţinutul capacităţii de exerciţiu, pe această perioadă, nu poate depăşi
conţinutul capacităţii de folosinţă la care ne-am referit mai sus.

5.   
 
          
         

A.      
  

a)
   
         
 

Din punctul de vedere al dreptului civil, prin „identificarea persoanei juridice”9 înţelegem
individualizarea subiectului colectiv de drept civil, în raporturile civile la care participă ca
subiect distinct.

să convoace adunarea generală, care va putea să hotărască limitarea capitalului la suma rămasă sau dizolvarea
societăţii, cu orice număr de acţionari prezenţi”.
8
Art. 210 şi 211 au în vedere societatea cu răspundere limitată cu unic fondator (sau, în expresia
improprie a legii, „cu asociat unic”).
9
Identificarea persoanei juridice are două înţelesuri.
Importanţa juridică a identificării persoanei juridice rezultă din necesitatea individualizării
subiectului colectiv de drept civil. Această necesitate este atât de ordin general – pentru
societate şi ceilalţi participanţi la circuitul civil –, cât şi de ordin individual, în sensul că
fiecare persoană juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile civile la care participă.
b) 
                                      
 
    

Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de identificare a persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale.
Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective, se bucură de protecţia
nu numai a dreptului civil, ci şi a altor ramuri, precum administrativ, penal, comercial etc.
Pe cale civilă, atributele de identificare a persoanei juridice sunt ocrotite în condiţiile
prevăzute de art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954.
Reamintim că, potrivit art. 54, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (…) la
denumire (…) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei
judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să
oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare
de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.
c)
                       
 
          
         

Din dezvoltările de mai sus, rezultă că pot fi enumerate, ca atribute de identificare a

persoanei juridice, următoarele: 1) denumirea; 2) sediul; 3) naţionalitatea; 4) firma; 5)
contul bancar; 6) capitalul social; 7) telefon, telex, fax; 8) marca.
B. ' & %  $ * ' (
$ + ' - $ % 1 ) ' * + " ( & ' $ , % * $ - $ . '

a) 
          
         

Prin „denumirea persoanei juridice” înţelegem acel mijloc de identificare a subiectului

colectiv de drept civil care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu această
semnificaţie, în condiţiile legii.
Conţinutul dreptului la denumire. Ca drept subiectiv nepatrimonial, denumirea conţine
următoarele prerogative pentru persoana juridică titulară: 1) să folosească acea denumire,
prin care se individualizează în raporturile juridice civile concrete la care participă; 2) să
ceară altora să o individualizeze prin denumirea sa; 3) să ceară, în justiţie, restabilirea
dreptului la denumire atunci când i s-a adus vreo atingere.
Stabilire şi schimbare. Potrivit art. 38 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridică va purta
denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut.
O dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se va trece în registru şi denumirea
ei” (s.n.).
Pentru schimbarea denumirii este aplicabil principiul simetriei juridice, în sensul că cine a
stabilit denumirea, tot acela o poate şi schimba.
b)           
         

Prin „sediul persoanei juridice” înţelegem acel mijloc de identificare prin indicarea unui
anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Conţinutul dreptului la sediu. Dreptul subiectiv la sediu conferă titularului său aceleaşi trei
prerogative pe care le conferă persoanei juridice titulare şi dreptul la denumire.
Stabilire şi schimbare. Textul, de principiu, care priveşte stabilirea ori determinarea sediului
este art. 39 din Decretul nr. 31/1954, „Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului
care a înfiinţat-o sau statutului” (s.n.)

Într-un prim sens, „identificarea persoanei juridice” înseamnă instituţia juridică cu această denumire, adică
totalitatea normelor care reglementează mijloacele de individualizare a subiectului colectiv de drept civil.
În al doilea sens, prin „identificarea persoanei juridice” se înţeleg chiar mijloacele ori atributele de
identificare: denumire, sediu, naţionali-tate, cod, telefon, marcă, emblemă etc.
Clasificare. Adoptând anumite criterii, putem face câteva clasificări ale sediului. Astfel,
după ponderea sa în volumul activităţii persoanei juridice, distingem între: 1) sediul
principal (care priveşte întreaga activitate ori activitatea de ansamblu) şi 2) sediul secundar
(care priveşte o parte a activităţii).
După teritoriul ţării, pe care se găseşte, deosebim între: 1) sediul în ţară (în România) şi 2)
sediul în străinătate.
După caracterul său, deosebim între: 1) sediul de drept comun, care este obligatoriu; şi 2)
sediul convenţional (ori ales), care este facultativ.
C.           

   
   

   

a)
   
           
   
  

Naţionalitatea persoanei juridice. Ceea ce este cetăţenia pentru persoana fizică este
naţionalitatea pentru persoana juridică, adică apartenenţa la un anumit stat şi, prin aceasta,
la un sistem de drept naţional.
Pentru unele persoane juridice – cum sunt societăţile comerciale – precizarea naţionalităţii
este de mare importanţă. Aşa se explică de ce, în chiar art. 1, Legea societăţilor comerciale
nr. 31/1990 prevede: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române” (s.n.), subînţelegându-se că este vorba doar de societăţile comerciale supuse
regimului juridic prescrise prin această lege).
Contul bancar al persoanei juridice. Este un mijloc de identificare a persoanei juridice, de
maximă importanţă practică. Pe baza contractului de cont bancar, persoana juridică se
individualizează prin indicarea unui simbol cifric şi sucursalei băncii unde este deschis
contul.
b)            

Firma. Unele persoane juridice, îndeosebi cele care sunt comercianţi, se identifică prin
firma lor. La unele persoane juridice, „firma” se integrează în „denumire”.
Marca de calitate este o instituţie juridică complexă. Aici reţinem doar funcţia mărcii de a
servi la individualizarea, mai ales în anumite raportul juridice, a producătorilor de bunuri, a
executanţilor de lucrări ori a prestatorilor de servicii
c)    

      
 

În condiţiile tehnicii actuale, telefonul, telexul şi faxul sunt mijloace curente şi rapide de
identificare, îndeosebi a persoanelor juridice.
În esenţă, acestea constau în simboluri cifrice. Din punct de vedere juridic, însă, suntem în
prezenţa unor drepturi subiective, cu regim propriu.