Obiectul istoriei in conceptia lui Toynbee il constituie civilizatiile.

Ceea ce ncearca Toynbee este, o studiere a civilizatiilor prin decelarea unor "anumite concepte generale sau categorii". Dintre aceste categorii, unele denumesc niste forme generale care se regasesc n cazul tuturor civilizatiilor, n timp ce altele vizeaza anumite principii ce guverneaza evolutia acestora. Utiliznd ceea ce am numit "formele generale", el urmareste o descriere a "genezei, dezvoltarii, declinului si dezagregarii civilizatiilor" [32] . Prin urmare, conceptia sa poate fi cel mai bine descrisa ca o morfologie a istoriei sau a civilizatie. Una dintre greselile cele mai raspndite pe care le comit istoricii este, dupa opinia lui A.J. Toynbee, faptul ca ei "contribuie mai degraba la exemplificarea dect la ndreptarea ideilor curente ale colectivitatilor n snul carora vietuiesc si-si desfasoara activitatea" [33] . Una dintre aceste idei, aparuta sub influenta constituirii, n secolul al XIX-lea si nceputul secolului al XX-lea, a statelor nationale, ar fi aceea ca obiectul firesc si inteligibil al studiului istoric l constituie natiunile. Dar, considera gnditorul britanic, "nu exista n Europa nici macar o singura natiune, nici macar un stat national care sa ne poata oferi o istorie ce se explica cu totul prin ea nsasi" [34] . Acest lucru se ntmpla deoarece fortele care intervin n evolutia istorica a unei natiuni sunt mai vaste dect aceasta. Or, scopul lui Toynbee este de a descoperi care sunt acele entitati a caror dezvoltare nu este influentata decisiv de nimic exterior. Aceste "monade" ale studiului istoric sunt, pentru Toynbee, societatile. Odata cu ideea aceasta, apar primele probleme, ntruct societatile pot fi constituite din una sau mai multe natiuni, dar si, n anumite cazuri, din grupuri umane de dimensiuni mult mai reduse dect natiunile, cum ar fi triburile sau clanurile. Asadar, criteriul de identificare al societatilor nu este unul cantitativ, ci unul calitativ, si anume, dupa cum vom vedea n detaliu n continuare, ideea de autodeterminare. Acel grup uman care-si contine n sine principiul propriei existente, care se autodetermina, deci, reprezinta pentru Toynbee o societate. O alta problema care se poate ridica aici este aceea ca, totusi, si natiunile reprezinta, adeseori, obiecte inteligibile ale istoriei, sunt "realitati istorice si merita sa fie cunoscute ca atare" [35] . De asemenea, este dificil, de multe ori, de trasat cu certitudine limita la care se opresc influentele exterioare la care este supus un grup uman - o societate - si de separat dintre fenomenele naturale, sociale sau culturale cu care acesta intra n contact, pe cele care au o influenta asupra sa de cele care nu produc asemenea influente. Mergnd mai departe, Toynbee distinge doua specii de societati: societatile primitive si civilizatiile. Societatile primitive se disting prin caracterul lor static, prin faptul ca nu evolueaza, fiind dominate de traditii tiranice si ncremenite, pe cnd civilizatiile se afla ntr-o continua miscare. Autorul britanic explica aceasta diferenta prin intermediul conceptului de mimesis, care denumeste tendinta oamenilor de a se conduce dupa anumite modele. [36] Daca n cazul civilizatiilor, modelele sunt personalitatile creatoare, care sunt, prin aceasta, cele care fac societatea sa avanseze, societatile primitive sunt ntoarse catre trecut, caci modelele lor sunt cutumele, traditiile, ceea ce le transforma n niste entitati imobile, repetitive. Problema principala care apare aici, si de care Toynbee a fost constient, este aceea ca societatile primitive nu s-au gasit mereu ntr-o stare de nemiscare. Mai mult, desi autorul admite ca nu dispunem dect de insuficiente date asupra acestui fenomen, trecerea de la sub-om la om, care a marcat constituirea acestor societati primitive, a nsemnat "un pas mai mare pe drumul evolutiei dect oricare progres pe care l-a realizat omul pna acum sub egida civilizatiei" "Criteriul fixat de Toynbee pentru a distinge si delimita civilizatia este vag si incert", consecinta fiind o anumita identificare a civilizatiei cu societatea, lucru agravat si de faptul ca autorul britanic nu defineste nicaieri, n mod precis, conceptele de societate si civilizatie, marginindu-se a le enumera si a face exemplificari. Despre civilizatie, asadar, se poate spune numai ca "este o societate ajunsa la un anumit grad de maturitate". Cu toate acestea, fiind necesara o definire, fie si aproximativa a conceptului, vom spune ca, n sensul care se desprinde din ntreaga conceptie a lui Toynbee, civilizatiile sunt

"marile ansambluri [umane - n.n.] prezentnd trasaturi comune si care sunt caracterizate printr-o anumita dinamica si parcurgerea unei anumite curbe n timp". Daca numarul societatilor primitive este imposibil de precizat, cel al civilizatiilor este relativ redus: conform criteriilor vagi stabilite mai nainte, Toynbee enumera 28 de civilizatii, pe care le grupeaza n modul urmator: a) civilizatiile disparute (care s-au nascut, s-au dezvoltat complet si au pierit n trecut): egipteana, andina, sinica, minoica, sumeriana, maya, yucateca, mexicana, hitita, siriaca, babilonica, iraniana, indica, hindusa, elena; b) civilizatiile contemporane (care au aparut si continua sa existe si n prezent): islamica, extrem-orientala, crestina occidentala, crestin-ortodoxa rusa, crestin-ortodoxa bizantina; c) civilizatiile vestejite (care s-au nascut, dar nu s-au mai putut dezvolta din cauza unor "provocari" excesive la care au fost supuse): crestina extrem-occidentala (celtica), crestina extrem-orientala (monofizitii si nestorienii), scandinava; d) civilizatiile stavilite (care au raspuns cu succes unei provocari deosebit de dure, fapt ce le-a secatuit resursele si le-a mpiedicat sa mai evolueze): polineziana, eschimosa, nomada, spartana si otomana. El a recunoscut ca indivizi umani sunt realitati de prim ordin, iar entitati precum Franta, Anglia, Europa sunt realitati de ordin secundar. Pentru a obtine rezultate n cunoasterea istorica, nsa, trebuie pornit de la unitatea actelor umane, motiv pentru care conceptul de civilizatie, ca unitate minimala inteligibila este mai util dect unitatile particulare precum statul national, dezvoltarea tehnologica si altele. Nu este att de important de a distinge realul de ideal n problema civilizatiilor; dupa cum se poate concepe o forma independenta de evenimentele concrete, la fel se pot descrie evenimentele fara a le unifica sub o forma. Importanta este nsa obtinerea unei ntelegeri unitare, astfel nct conceptului de civilizatie, care e un instrument rational de cunoastere, Toynbee tinde sa-i confere realitate tocmai pentru aceste ratiuni de cunoastere. Numite de Toynbee "neafiliate" se nasc din snul societatilor primitive, fapt care se petrece printr-o trecere a societatii din starea de yin n starea de yang. [46]Aceste doua concepte, denumirile utilizate de cultura chineza pentru a denumi, respectiv, principiul pasiv, feminin si cel activ, masculin, desemneaza, la Toynbee, starea statica, inactiva, respectiv aceea dinamica, activa, n care se poate gasi o societate. Societatile primitive se afla n starea de yin, statica, iar civlizatile sunt n stare de yang, dinamica si constructiva. Trecerea de la o stare la alta marcheaza debutul civilizatiei. Gnditorul englez atrage atentia asupra erorii savrsite de alti cercetatori ai problemei, care au pus aceasta trecere pe seama a doi factori: fie cei care tin exclusiv de o calitate a fiintelor umane, fie cei care reprezinta exclusiv anumite caracteristici ale mediului. Rezulta de aici doua tipuri de teorii: teoria raselor, care gaseste explicatia genezei civilizatilor n superioritatea raselor umane ce le-ar fi constituit si teoria "mediului nconjurator", ce sustine ca civilizatiile apar datorita unor conditii de mediu prielnice. Aceste teorii sunt, dupa Toynbee, incomplete, solutia gasindu-se ntr-o sinteza si o interactiune a lor: "nici rasa, si nici mediul nconjurator, luate ca factori independenti, nu pot constitui elementul pozitiv care a smuls omenirea din odihna ei statica la nivelul de societate primitiva" [47]. Astfel, geneza civilizatiilor este un proces care are loc ntr-o interactiune specifica ntre conditiile de mediu si oameni, ntre natura si rasa. Aceasta interactiune se desfasoara sub actiunea principiului numit de Toynbee provocare-riposta (challenge and response). Acest cuplu de concepte trimite la faptul ca o anumita colectivitate umana aflata n starea de yin se confrunta, la un moment dat, cu o modificare a mediului natural sau uman n care traieste, n fata careia este pusa n situatia de a reactiona sau nu. n cazul n care nu reactioneaza, ramne n continuare n conditia sa anterioara sau, n cel mai rau caz, dispare. n

situatia n care cauta sa raspunda acestei modificari, intra n starea de yang, adica devine dinamica si porneste pe drumul construirii unei civilizatii. Provocarile pot veni, dupa cum am vazut, din partea mediului natural sau din partea mediului uman. n cazul provocarilor naturale, Toynbee deosebeste alte doua categorii: provocarea solului neprielnic si aceea a terenului nou. n genere, n fata provocarilor naturale, oamenii raspund n unul din urmatoarele trei feluri: ramn n aceeasi zona si-i continua viata n acelasi mod; ramn n acelasi loc, dar si schimba mediul de viata; si schimba att habitatul, ct si modul de viata. Stimulentul venit din partea tinutului neprielnic are n vedere anumite modificari ale climei, vegetatiei si faunei din arealul ocupat de o societate, care fac imposibila continuarea existentei acesteia n aceeasi maniera ca nainte. Un exemplu l constituie populatiile de vnatori din nordul Africii, confruntate, acum circa 10.000 de ani cu deplasarea spre nord a zonei ciclonice, ceea ce a determinat o desecare accentuata a zonei, si transformarea ei n desert. Raspunsul dat de locuitori a fost diferit: unii au ramas pe loc, transformndu-si modul de viata si au devenit creascatori de animale nomazi; altii s-au mutat spre sud, catre tropice, pastrndu-si modul de viata pna astazi, n jungla tropicala. Cei mai importanti sunt cei care au migrat n valea Nilului si au devenit argicultori, drennd si irignd pamntul de pe malurile fluviului, unde au dat nastere civilizatiei egiptene. Stimulentul solului nou are n vedere mai degraba civilizatiile afiliate, si mai putin pe cele neafiliate. Toynbee arata ca, n genere, provocarea primita din partea terenurilor virgine este mai puternica si mai eficienta dect cea venita din partea celor cunoscute. Fiecare dintre civilizatiile afiliate a realizat cele mai importante performante pe teritorii aflate dincolo de suprafata ocupata de civilizatia careia i-au fost afiliate. Acest lucru este valabil cu deosebire n cazul n care la terenurile noi trebuie sa se ajunga pe calea marii: de exemplu, civilizatia minoica, fenicienii, vikingii. Provocarile venite din partea mediului nconjurator uman sunt, la rndul lor, de trei tipuri: stimulentul socurilor, stimulentul presiunilor si stimulentul marilor ncercari. Stimulentul socurilor se refera la faptul ca evenimente neasteptate, precum nfrngerile militare neprevazute sunt adesea capabile de a determina civilizatia care le-a suferit sa puna ordine n structurile sale interne si sa pregateasca astfel o riposta mult mai viguroasa. Toynbee ofera ca exemple, nfrngerea romanilor la Allia, a Cartaginei n primul razboi punic sau a lui Baiazid de catre Timur Lenk, evenimente care au avut efect benefic asupra nvinsilor. Stimulentul presiunilor denumeste situatia speciala n care se afla anumite grupuri umane situate geografic n regiunile de granita ale civilizatiilor, motiv pentru care sunt supuse n mod constant si pe perioade ndelungate de timp unor atacuri din exterior. Acest lucru face ca grupurile respective sa se dezvolte mai viguros dect vecinii lor, situati la adapost de aceste atacuri, cum s-a ntmplat, de exemplu, n cazul turcilor osmanli, implantati la granita Imperiului Roman de Rasarit, n raport cu turcii caramanli, asezati la est de ei, sau n cazul Austriei n raport cu Bavaria. Stimulentul marilor ncercari introduce ideea de penalizare. Prin aceasta, Toynbee ntelege situatia n care au fost puse, de-a lungul unor lungi perioade de timp, anumite grupuri sociale, carora li s-au limitat sau negat n totalitate anumite drepturi, ca urmare a actiunii unor grupuri din interiorul aceleiasi societati. Rezultatul penalizarii este o exceptionala dezvoltare a aptitudinilor membrilor acestor grupuri n domeniile unde activitatea lor era permisa. Toynbee citeaza, ntre altele exemplul grecilor fanarioti din Imperiul Otoman si cazul evreilor care, fiind pusi n imposibilitate de a activa n domeniul politic si n cel militar, si-au dezvoltat n mod exemplar aptitudinile pentru comert, dnd o riposta reusita acestei provocari.

Problema care se pune n continuare, odata realizata clasificarea tipului de provocari la care civilizatiile trebuie sa raspunda, este aceea a descoperirii unei legi care guverneaza relatia provocare-riposta. La prima vedere, legea pare sa fie aceea a existentei unei relatii de proportionalitate directa: cu ct provocarea este mai puternica, cu att raspunsul va fi mai inventiv si deci va avea un rol mai mare n mersul nainte al civilizatiei. Cu toate acestea, Toynbee arata ca au existat provocari att de puternice, nct societatea careia i este adresata sa nu poata da o riposta eficienta. n cazul acesta, societatea n cauza suporta ceea ce autorul numeste "penalitate", adica ntreruperea cursului dezvoltarii sale, sau, n cel mai rau caz, chiar disparitia sa completa. Este cazul, de pilda, al vikingilor, care au dat o riposta reusita stimulentului oferit de clima aspra a noului pamnt al Islandei, dar nu au mai facut fata unui stimulent mult mai puternic, de acelasi tip, ntlnit n Groenlanda, unde coloniile lor au pierit, n cele din urma. Provocarea excesiva este explicatia motivului pentru care au existat, dupa cum am vazut, civilizatii vestejite si civilizatii stavilite. n cazul celor stavilite, provocarea umana sub forma socului exterior a fost prea puternica, astfel nct civilizatia aflata n dezvoltare nu i-a mai putut raspunde. Este cazul, de exemplu, al civilizatiei celtilor irlandezi, care, ajunsi la un nivel de dezvoltare a civilizatiei lor comparabil cu cel al Europei, n-au reusit sa dea provocarii navalirilor scandinave o riposta eficienta, astfel ca civilizatia lor si-a ncetat evolutia, fiind n cele din urma cucerita de regele angevin Henric al II-lea, la mijlocul sec. al XII-lea. n ceea ce priveste civilizatile stavilite, si ele s-au confruntat cu stimulente prea puternice, care le-au facut sa riposteze printr-o concentrare a tuturor fortelor de care dispuneau, astfel nct, desi au raspuns cu succes, nu au mai putut face fata provocarilor ulterioare, din lipsa de resurse. Urmarea a fost o specializare excesiva si o divizare a societatii n caste bine delimitate, pentru conservarea unui anumit mod de viata. Acest lucru s-a ntmplat, ntre altele, n cazul civilizatiei eschimose, unde indivizii, confruntati cu provocarea excesiva a climei arctice, s-au specializat exclusiv ca vnatori, ceea ce i face incapabili de a-si mai modifica modul de viata, astfel nct din stapni ai gheturilor, s-au transformat n sclavi ai lor. n urma acestor constatari, se poate formula o lege a raportului provocare-riposta, n sensul ca randamentul maxim este atins n conditiile unui echilibru optim al stimulentului cu posibilitatile de raspuns: "provocarea cu cel mai puternic caracter stimulator este una situata la un nivel mediu ntre un exces de asprime si lipsa totala a asprimei, ntruct lipsa de provocare poate sa nu aiba nici un fel de efect stimulator, n vreme ce o provocare excesiva poate covrsi energiile celor asupra carora se exercita" [56] . Prin urmare, civilizatiile se nasc raspunznd la diverse tipuri de stimulente si se dezvolta n conditiile mentinerii unui raport optim ntre provocari si capacitatea lor de a raspunde acestora. Sa vedem cu se ntmpla acest lucru. Atunci cnd se vorbeste despre dezvoltarea unei civilizatii, problema cea mai importanta care apare este aceea a determinarii unui criteriu n functie de care sa se poata gndi acest fenomen. Toynbee considera ca nu trebuie sa procedeze asemenea altor cercetatori, care au considerat ca el poate fi identificat fie cu sporirea posibilitatilor societatii de a controla mediul ambiant datorita progreselor tehnologice, fie cu faptul ca ea se afla n proces continuu de expansiune. Aceasta deoarece se pot enumera cu usurinta situatii n care o societate aflata n evident declin se gaseste n plina expansiune teritoriala sau/si n progres tehnologic, dar si situatii n care societati aflate n evolutie ascendenta nu manifesta tendinte expansioniste si nu se preocupa de aspectele legate de perfectionarea tehnologica. Am vazut ca, pentru ca mecanismul provocare-riposta sa functioneze n mod optim, este necesar sa existe un echilibru ntre cele doua componente. Atunci cnd acesta exista, izbnda asupra unei provocari nu are alta finalitate dect stimularea aparitiei alteia, la care societatea respectiva este nevoita sa raspunda. Civilizatia intra astfel ntr-un ciclu de stimulente si riposte, moment n care poate ajunge la situatia privilegiata de a nu mai avea

nevoie sa primeasca stimulente din exterior, fie ele fizice sau umane. n acest caz, ea nsasi este aceea care-si furnizeaza aceste stimulente. Aceasta stare de lucruri este numita de catre Toynbee autodeterminare si este considerata singurul criteriu al dezvoltarii civilizatiilor: "Cu alte cuvinte, criteriul evolutiei consta n progresul catre autodeterminare" [58] . Prin urmare, criteriul ales de gnditorul britanic este unul calitativ si interior, si nu unul cantitativ (acumularile din domeniul tehnologic) sau de relatie (expansionismul), cum sunt cele amintite mai nainte. Pentru Toynbee, societatea nu este nimic altceva dect un sistem de relatii ntre indivizi; acestia nu pot fi ceea ce sunt dect daca traiesc n corelatie semenii lor. [59] Astfel nct societatea este un cadru n care actioneaza un anumit numar de fiinte omenesti. Imboldul catre actiune apartine, nsa, n mod exclusiv indivizilor, iar atunci cnd este vorba despre actiuni care au consecinte sociale importante, acest rol de promotori l detin numai indivizii creatori sau minoritatile creatoare. Indivizii creatori sunt acei membri ai unei societati care detin abilitati intelectuale si imaginative speciale, fapt care le permite sa adopte o atitudine novatoare fata de diversele aspecte ale existentei, diferita de aceea a majoritatii constituite din ceilalti indivizi. Minoritatile creatoare reprezinta grupuri constituite din astfel de indivizi, care au un rol activ si constructiv n societate, n raport cu majoritatea, care este pasiva. . Pentru a explica modul cum actioneaza indivizii creatori si minoritatile creatoare pentru stimularea si mentinerea autodeterminarii, Toynbee introduce ideea de mimesis, despre care am mai vorbit, ca si cuplul conceptual retragere-revenire. Ideea de mimesis sau de mimetism denumeste o trasatura generala a mentalitatii umane, primitive sau civilizate, care se concretizeaza n tendinta majoritatii de a imita anumite modele ce le sunt furnizate dinafara. n societatile primitive, aceste modele sunt cele oferite de traditii si moravurile ncetatenite, pe cnd n cazul civilizatiilor, indivizii si minoritatile creatoare propun modelele, care au astfel un caracter novator. Istoria ne arata, nsa, ca procesul evolutiv nu este fara sfrsit, astfel ca, la un moment dat, societatile intra ntr-o perioada de declin, numita de catre Toynbee faza de "destramare a civilizatiilor". Acest fenomen este determinat de esecul autodeterminarii, care se produce din cauza unor disfunctionalitati n cadrul relatiei mimetice. Ele se produc pentru ca "actiunea mimetica nu constituie o actiune autodeterminata si n cel mai bun caz ea se cristalizeaza sub forma unui obicei sau a unei deprinderi". Ea este, prin urmare, un proces mecanic, ce presupune anumite pericole: fie adeziunea maselor la ideile minoriatii creatoare devine una superficiala, care poate nceta oricnd, fie minoritatea creatoare apeleaza, n locul persuasiunii pasnice, la constrngeri pentru a determina masele sa se supuna mpotriva vointei lor. n acest din urma caz, considera Toynbee, minoritatea creatoare se transforma n minoritate dominanta, adica ntr-un grup care, desi nu mai este creator, doreste sa se mentina la putere si apeleaza la forta pentru a-si conserva pozitia privilegiata. n acest caz, masele devin ceea ce Toynbee numeste "proletariatul intern" al societatii, care se constituie din majoritatea membrilor ei, care nsa sunt alienati si adversi fata de aceasta, ntruct nu-si mai gasesc locul firesc n interiorul ei. Am vazut ca geneza civilizatiilor este un fenomen diferit fata de evolutia lor. n acelasi fel, declinul unei civilizatii nu nseamna si disparitia sau dezintegrarea sa. Daca simptomul cel mai clar al destramarii civilizatiei este pierderea capacitatii de autodeterminare, criteriul dupa care se poate constata dezintegrarea ei este un fenomen de diferentiere pe care Toynbe l numeste "schisma sociala", care determina aparitia unor fractiuni n corpul societatii: minoritatea dominanta, proletariatul intern si proletariatul extern. Minoritatea dominanta se constituie din elemente apartinnd minoritatii creatoare, care nceteaza la un moment dat sa-si mai ndeplineasca functia caracteristica, dar care doresc sa-si mentina statutul social

privilegiat, precum si din elemente apartinnd majoritatii, care ajung sa detina functii de conducere. Minoritatea dominanta este constituita de tipuri umane pe care Toynbee le considera ca esential negative, precum militaristul si exploatatorul colonial, feudalul japonez, dar si din elemente care, prin anumite trasaturi pozitive, atenueaza acest caracter malefic: functionarul si administratorul roman, samuraiul sau mandarinul chinez. Proletariatul intern reprezinta un grup de indivizi care apare n urma schismei din snul societatii si care, desi continua sa fie, de fapt, o parte a acesteia, nu au si de drept acest statut, adica nu sunt membri cu drepturi politice si juridice ai societatii. Proletariatul extern reprezinta o populatie care se separa, de asemenea, n urma unei schisme, de minoritatea dominanta, nsa, "n vreme ce proletariatul intern continua sa fie, din punct de vedere geografic, amestecat cu minoritatea domianta, de care s-a despartit pintr-o prapastie morala, proletariatul extern nu este numai diferentiat din punct de vedere mral, ci este despartit si fizic de minoritatea dominanta, printr-o granita ce poate fi trasata pe harta." n aceasta categorie intra populatiile care au suferit influenta civilizatoare a unei societati, atta vreme ct ea s-a aflat n evolutie, dar care ncep sa devina ostile dupa ce evolutia nceteaza si mirajul civilizator dispare n conditiile aparitiei, n urma schismelor, a celor trei subdiviziuni n corpul societatii, au loc fenomenele caracteristice dezintegrarii civilizatiilor: o epoca de tulburari, formarea statelor universale, intrarea n perioada de interregn, fenomenul de Vlkerwanderung din cursul epocii eroice si constituirea unei Biserici universale. Epoca de tulburari reprezinta o perioada de convulsii sociale determinate de actiunile violente despre care am amintit ca au loc dupa constituirea proletariatului intern, si care reprezinta forme de expresie a protestului acestuia. n urma acestor evenimente se constituie, ca o ncercare de restabilire a ordinii, statul universal, care unifica ntre granitele sale toate populatiile care apartin unei civilizatii. Statul universal al civilizatiei elene, de exemplu, a fost Imperiul Roman, iar cel al civilizatiei ortodoxe ruse, Imperiul Moscovit. Proletariatele externe sunt raspunzatoare, prin fenomenul "migratiei barbarilor", asanumitul Vlkerwanderung, de ceea ce Toynbee numeste epoca eroica, adica de perioada n care tulburarile sociale sunt cauzate de atacuri din exterior asupra diverselor civilizatii. Epoca eroica coincide cu trasarea limitei frontaliere - numita de Toynbee, limes - ntre statul universal al unei civilizatii si barbarii de dincolo de granite Biserica universala este institutia prin care Toynbee considera ca se face, n fapt, legatura dintre o civilizatie aflata n dezintegrare si civilizatia afiliata ei. Faptul este evident mai ales n ceea ce priveste civilizatiile contemporane, ajunse astazi la cea de-a treia generatie, care au, fiecare, la baza, cte o biserica. Aceasta institutie are, n principal functia de a concilia proletariatul intern si cel extern, devenind "matricea n care se va zamisli societatea noua" [76] . Exemplul cel mai edificator, n acest sens, este Biserica Crestina, care a supravietuit prabusirii Imperiului Roman, constituindu-se n centrul de iradiere spirituala care a condus la nasterea civilizatiei occidentale.