Interesant ca, nu este raportat iubirea la identitatea nationala. Identitatea are ce este unificat, din interior.

Toate existenta ne trimite la Dumnezeu. Totul este unit prin energiile necreate ale Domnului, prin iubirea s-a, fata de existenta. Orice identitate trebuie sa aiba radacini ontologice, ca sa treaca prin el energiile iubitoare, unificatoare ale Duhului Sfant. In asa fel orice identitate este o creatie ale Domnului, prin asta reprezinta un semn ale Domnului care ne trimite la El. O identtiate vie, ale neamului, este o exprimare ale Divinului, ca este creatia unificatoare ale energiilor necreate, iubitoare ale Domnului. Trebuie sa recunoastem, prin simtul sufletului, radacinile ontologice ale identitati nationale, ca altfel cadem in capcana siesului in legatura cu identitati nationale, si uitam ca aparatorul comuniuni, al identitati neamului, pe prim plan, sant energiile necreate iubitoare ale Domnului. Ce este realizat de energiile iubitoare ale Domnului, numai el poate sasi sustine, apara, prin participarea sa ale omului. Asta este important din doua puncte devedere. Nationalismul al maselor pune efortul omului pe prim plan, intro forma scop in sine. Identitatile ca semn al Domnului, au un rol important, trimitere dincolo de ele, catre Dumnezeu, in asa fel trec posibilitatea ca sa devine identitatea scop in sine. Alfel pastrari identitati neamului inseamna a fi deacord, cu lucrarea energiilor necreate ale Domnului, fiind creatorul, si prin creatie sustinatorul identitati neamului ca, orice identitatea vie reprezinta o creatie ale Domnului. Comuniunea sufletelor, este o creatie ale energiilor necreate, iubitoare, in asa fel unificatoare, ale Domnului si prin asta este sustinut si prin el. Daca ne uitam care sant semnele, simbolurile de baza ale identitati neamului, prima data putem considera ca, sant semnele ale transcendentei. Semnele care prin raportarea lor la transcendenta, sant semne unificatoare cu un singur Centru ale existentei. Este foarte important o ontologie ale identitati nationala impotriva relativizari sale. Ca cercetare moderna relativizeaza in timp si in spatiu. Contrariul ar fi nonrelativitati identitati neamului, care prin raportarea s-a, la un unic Centru ale existentei, la Dumnezu, elimina relativitatea identitati. Ca totul a devenit relativ in lume, ca cel vizibil a pierdut radacina sa ontologica. Din pacate, nationalismul care nu depaseste stadiul siesului, din cauza ca pentru el identitatea neamului nu reprezinta, ceea ce face raportare la Dumnezu, la o singura identitate adevarata, poate sa fie un suport de cercetat, o dovada ale stiintei relativizante, ca adevarat este faptul, ca orice identitate de neam este relativa. Santem obisnuit ca sa vorbim in legatura cu identitati neamului si apararea s-a, mai mult in sens dualist, cu raportare la inamic. Retorica lumi moderna este dualista. Ca orice dualism, in extremis, este apocaliptic. Daca in apararea identitati neamului, punem accentul, pe apararea fata de inamic, ramanem in dualism. Dualitatea distruge pe urma orice identitate. Nu este vorba de a relativiza inamicul exterior, sau micsora importanta s-a. E vorba ca sa nu cadem in structura s-a ontologica distrugatoare ale dualitati occidentale. Daca structura lumi moderna este dualitatea, care nu se unifica nicodata, apararea fata de el nu este altceva decat unificarea contrariilor, extremelor, prin energiile necreate ale iubiri. Unde se domina dualitatea nu exista iubirea. Iubirea este ce se unifica totul, toate existenta. Biserica, natura, comuniunea oamenilor, adica identitatea neamului, sant semnele existentei unificate, care face trimitere la Dumnezu, care este unificat din eternitate. A se pierde identitatea omului, neamului, inseamna, a fi dezmembrat. A se pierde in multime. A pastra identitate, inseamna a se ramana unit in sinele sale interioare. A se pastra identitatea reprezinta mai ales o problema spirituala, sufleteasca. Iubirea are scop unirea, intrepatruderea partilor neunificate. Prin unire iubitoare, realizeaza adevarata cunoastere si autocunoastere, prin intrepatrundere reciproca, care pastreaza identiatea partilor. Energiile necreate ale domnului, iubirea sa fata de existenta, este sustinatorul oricarui identitate. Asta inseamna ca identitatea, realizarea s-a este ceva primit de la Dumnezu, normal cu participarea, prin acceptarea omului. Si asta este ceva foarte important, ca sa nu devine identitatea neamului, si aparari sale scop in sine. Nationalismul pune accentul ca identitatea neamului este ceva realizat de neam si nu este primit.

Ca orice vizibil ne trimite la invizibil. Semnele transcendentei, care stau la baza identitati neamului, sant ceva primit numai de la Dumnezu. In lumea siesului, este foarte important, recunoasterea, ca identitatea este ceva primit, care este totul altceva ca primirea de la inaintasi mod cultural si asta este important. Acceptarea primiri ale identitati de la Dumnezu este important si in sensul, ca semnele lui sant semnele unificari, si ei realizeaza lucrarea lor, prin acceptare, prin primire, prin conlucrare, ca sa lucreze in noi. Este o mare problema, ca acordam importanta numai primiri identitati de la inaintasi si nu dam importanta faptului, ca identitatea neamului, pe prin plan este daruit de Dumnezu, primit de la Dumnezu, prin semnele sale, si prin energiilor sale necreate, ca semnele sale, ce stau la baza identitati neamului, sant darile sale unificatoare. Vitalitatea semnelor are la baza energiile necreate ale iubiri. Se daruieste prin iubire si prin iubire daruitoare se realizeaza orice identitate. In asa fel orice identitate inseamna un chip al Domnului, in asta este importanta sa. Daca omul este cipul Domnului, si comuniunea oamenilor nu este altceva ca un cip al Dmnului. Altfel nu scapam de siesi numai daca vizibilul face trimitere la invizibil, la apofatic. Asa se realizeaza cel mai importanta unificare, unificarea vizibilului cu invizibil, fara negarea unilaterala ale vizibilului din pacate occidentul neaga invizibilul. Pe urma semanari, ca chipl al Domnului, si omul reprezinta ceva apofatic. Din cauza asta are posibilitate de a realiza omul, unirea vizibilului cu invizibilul, ca deja asta este realitatea s-a ontologica. Asta inseamna, ca in identitatea comunitati, nu numai arhetipalul vizibil are rol, are rol si cel invizibil, cel apofatic, ca din apofatic naste vizibilul, semnele vizibile ale transcendentei. In comuniunea oamenilor, prin care se realizeaza realitatea comunionala ale neamului, cel mai semnificativ rol are, apofaticul, invizibilul, ca in apofaticul sufletului se intalnesc sufletele, se intrepatrund prin energiilor necreate iubitoare ale Domnului, una in alta. Adevarata identitate este ceva ascuns in invizibil in apofaticul omului si ale Domnului, ca orice apofatic exista in el numai. Stiinta ocupa numai cu cele vizibile. Vizibilul, fara fondul lui invizibil devine relativ, ca invizibilul uneste pe cele vizibile. Apofatismul identitati nationala, elimina siesul din apararea identiati nationale, ca face trimitere dincolo de el, in invizibil, dar si se impotriveste, relativizari sale, ca pune fondul identitati intr-un domeniu, care depaseste domeniul stiintei relativizante ale vizibilului. Trebuie sa avem in vedere, ca identitatea neamului insemna semn (semnele unite) ale divinului, care face trimitere, de catre apofaticul divinului, unde lucreaza energiile necreate ale Domnului, care realizeaza orice identitate autentica vizibila, prin crearea din invizibil, vizibilul. Identitate inseamna intrepatrundere reciproca ale partilor, ca asa se realizeaza uniunea persoanelor, prin energiilor necreate ale Domnului, untr-un mod treimic. Altfel e vorba de multime numai, de aglomeratie. Nationalismul lumii moderna reprezinta forma ca aglomeratie, ca masa fara identitate, in lipsa reciprocitati intrepatrunderi persoanelor. Identitatea neamului inseamna uniune in iubire, prin iubire. Apofatismul identitati neamului, inseamna a fi deschis spre infinit. Identitatea omului si ale neamului, devine infinitul, ca orice identitate exista prin infinit. Orice identitate gaseste sensul, numai in a deveni infinit in sens relativ in comparatie cu infinitatea lui Dumnezeu. Retorica dualitati ale occidentului, poate sa fie depasit prin deschidere spre infinit, ca dualitate are la baza a fi inchis fata de opusul, unde nu partunda nondualitatea infinitului. Prin apofatismul identitati neamului, descoperam o alta latura ale identitati si pastrari sale, care trece realitatea voitoare ale omului, care la occident este unilateral accentuat. Vointa apartine vizibilului, care nu se trece, dincolo de el. Nare forta unificatoare, care ar realiza, ar aparea identitatea neamului. Din cauza asta este mare greseala, daca aparea neamului este bazat numai pe efortul omului. Vointa omului totdeauna vrea sa intra deafara in inauntru. Lucrarea divinului se lucreaza, prin invizibilitatea energiilor sale necreata din apofatic, din interior spre exterior vizibil, creind vizibilul asa unificand vizibilul cu nonvizibilul. In asa fel identitatea se apara din interior, spre exterior, prin lucrarea divinului. Identitatea este ceva dinamic, lucrator. A avea identitate, inseamna lucrarea interiorului, spre exterior, din apofatic

spre catafatic. Identitatea se apara prin lucrarea, prin dinamica sa interioara. Devine problema apararea identitati cand dinamica interiorului, ale identitati, s-a pierdut, numai este activa. In asa fel devine o problema ale exteriorului, care lucreaza prin vointa, de la exterior spre interior, adica inversul lucrari spontane ale identitati. Prin vointa isi pierde spontaneitatea omul, spontaneitatea spiritului si a sufletului, ca spontaneitatea inseamna vointa nonvointei. Altfel semnele sufletului, spiritului, ale divinului sant semnele spontaneitati, focul, vantul. Dar prin inversarea problemei, prin vointa de la exterior spre interior, contrariul lucrari interiorului, de la interior spre exterior, nu se vindeca identitatea, ca se astupeaza prin vointa, chiar se agraveaza, ca problema in natura sa interioare, nu devine cunoscut, ca singura experimentare este simtirea, constientizarea interiorului, prin nonvointa ca sa isi exprima singur interiorul constiintei si vointei, asa constientizand problema prin simtire. Prin constientizare facem cunoscut faptul, ca reactivarea identitati se realizeaza prin renuntarea de vointa, ca sa devine activ centrul omului, prin lucrarea energiilor necreate ale Domnului. In asa fel devine experienta comuna ca revitalizarea, reactivarea identitati neamului, depaseste vointa omului, depinde de o energie mai mare, creatoare, decat energiile vointei omului. Evrei, iesind din Egipt, umblau in pustie, in pustia pasivitati, ca sa fie reactivat interiorul, ca in Egipt lucrau prin forta, prin vointa, ca orice imperiu are la baza vointa omului si prin asta este si o realitate inchisa, fata de infinit, pe asta reprezinta si UE. Dupa 89 noi neam ars interiorul si mai tare dupa realitatea voitoare ale imperiului comunist, prin voirea activa a siesului posesiv. Am devenit activ, fortat prin sloganul a iubi munca, in loc de odihna, ca evrei in pustie, ca sa fie reactivat strafundul interiorului. Cadem in capcana vointei siesi ale omului, cand punem dependent totul de el, si ne inchidem intro inchisoare, prin care ne inchidem in siesul nostre, unde nu lasam sa fim lucrati de catre Dumnezeu. Lucrarea Domnului este vointa lui. In Tatal nostru spunem sa fie vointa Ta. Asta inseamna a lasa ca sa lucreze Dumnezu in noi. O singura problema are viata omului, a fi inchis fata de lucrarea Divinului. A pastra identitatea neamului, inseamna a lasa sa fi lucrat de divin, conlucrarea cu divinul, ca orice idnetitate este semnul identitati divine. Identitatea inseamna a fi daruit sinele tale, ca sa fie primit in lucrare de Dumnezu, asa daruind vei fi primit in lucrare. Identitate inseamna o activitate interna a reciprocitati, intrepatrunzatoare. Din pacate identitatea asta nu este cunoscut in lumea lenei spirituale, unde este destul ca sa realizeze omul indentitatea, prin identificarea s-a cu ceva prefabricat, inchis. Pierderea identitati nu reprezinta numai, ca sa nu cumva uitam ceva prefabricat, ca sa nu ieie cineva de la noi. Pierderea identitati inseamna, nonactivitate intrepatrunderi reciproce ale entitatilor spirituale diferite, cand identitatea isi pierde lucrarea, dinamica sa interioare. Stingerea formelor exterioare, este o consecinta numai a stingeri lucrari in interiorul identitati, ca identitatea este o realitate lucratoare sprituala, relativ sinestatoare. Efortul voitor ale omului vrea sa inlocuiasca lucrari interiorului, din exterior, pe care nu realizeaza, ca lucratorul din exterior numai, vrea sa lucreze fara fond ontologic. Trebuie sa clarificam radacinile ontologice oricarui identitati autentice, ca altfel cadem in capcana occidentului, ca privim identitatea prin prizma dualitati, aparam identitatea prin contrariul lucrari divinului, prin vointa omului siesi, cand El este sustinatorul prin lucrari sale, oricarui identitate si uitam daruirea omului catre Dumnezeu, prin care este sustinut de el si este sustinut oricare identitate. Ca orice identitate care este adevarat identitc cu sine este realizarea divinului, carui identitate este prototipul oricarui identitate. Prototipul totdeauna este, ontologic vorbind, o realitate activa in noi, daca conlucram cu el. Numai asa realizam pastrari identitati nationale. Iubirea fata de neam, inseamna a participa in energiile necreate iubitoare, unificatoare ale Domnului.