Dogmatica seminar

Scurt istoric al raporturilor dintre Biserica Ortdoxă şi

Biserica Romano-Catolică.

Prolegomena

Istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică poate fi

caracterizată drept una tumultoasă şi plină de surprize – uneori îmbucurătoare, alteori mai
puţin plăcute. Rândurile care urmează doresc a se concretiza într-o sinteză care să
evidenţieze principalele repere sau puncte din cadrul acestor raporturi. Ne vom opri în
special asupra a trei direcţii:

A. Istoria relaţiilor ecclesiale dintre Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului şi cea

Romano-Catolică a Apusului;
B. Elemente ale dialogului teologic bilateral ortodox-catolic;
C. Vizita papei Ioan Paul al II-lea în România.

În loc de concluzii, vor fi analizate sumar şi dintr-o perspectivă critică gesturile

Bisericii Romano-Catolice în raport cu Biserica Ortodoxă după momentul alegerii
cardinalului Joseph Alois Ratzinger în slujirea de episcop al Romei şi cap al Bisericii
Catolice.
Înaintea analizei propriu-zise a celor trei direcţii menţionate mai sus, se cuvine a
face o precizare de ordin tehnic sau terminologic şi anume: pentru a reliefa caracterul
catolicităţii Bisericii, aşa cum este el exprimat în Simbolul de Credinţă Niceo-
Constantinopolitan, vom adopta pentru termenul în cauză grafia cu “th” – “Catholică”,

1
păstrând pentru definirea identităţii Bisericii de rit latin a Apusului, termenul “Catolică” 1.
La fel, vom folosi uneori, termenii de “Răsărit” şi “Apus” pentru a sugera, de o manieră
extensiv-geografică ceea ce se înţelege în mod tradiţional ca Biserica Ortodoxă, respectiv
Biserică Romano-Catolică, şi termenul “greci”, respectiv “latini”, pentru a-i desemna pe
credincioşii aparţinători acestor două părţi ale creştinătăţii.

A. Istoria relaţiilor ecclesiale dintre Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului şi cea

Romano-Catolică a Apusului

1. Cu toate că titulatura Biserica Ortdodxă şi Biserica Catolică aşa cum este ea

folosită astăzi a apărut după momentul numit Marea Schismă şi localizat temporal în mod
convenţional în anul 1054, reflectă dorniţa celor două mari părţi ale creştinătăţii de a se
considera, fiecare în parte, continuatoarea Bisericii Catholice mărturisită în Simbolul de
credinţă Niceo-Constantinopolitan şi de a se pretinde, astfel, a fi, la fel, fiecare în parte,
păstrătoarea şi chivernistitoarea autentică a tezaurului revelaţional, istoricul disputelor
dintre Răsărit şi Apus are rădăcini mult mai adânci.
Aşa cum dă mărturie “Istoria Bisericească Universală”, primele raporturi
tensionate între Răsărit şi Apus au apărut odată cu recunoaşterea Constantinopolului prin
canonul 3 al Sin. II Ecumenic2, drept “Noua Romă”, egală în cinste şi onoruri cu “Vechea
Romă”, episcopului Romei păstrându-i-se, totuşi, o anumită întâietate faţă de celelelte
scaune apostolice ale Răsăritului, întâietate exprimată cu ajutorul formulei primus inter
pares, formulă care excludea, însă, pretenţia jurisdicţională a episcopului Romei asupra
întregii Biserici.

1
V. pt. aceasta excelentul Excurs terminologic al părintelui profesor diacon IOAN I. ICĂ jr., din
monumentala sa lucrare de 1040 pagini, apărută sub egida editurii Deisis/Stavropoleos: Canonul
Ortododxiei, Vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, 2008, p. 6.
2
“Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să o aibă episcopul
Constantinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma nouă”. (Documentul, redactat în format PDF a
fost postat la data de 30.04.2008 la adresa următoare:
http://www.canoaneortodoxe.net/pdf/2.Canoanele%20Sinoadelor%20Ecumenice/Canoane_II_ec.pdf;
Standul accesării din citarea noastră: 29.04.2009).

2
 Opoziţia Romei faţă de această hotărâre, hotărâre sancţionată, de altfel, ulterior şi
de canonul 28 al Sin. IV Ecumenic3 şi de canonul 36 al Sinodului Trulan4, era
fundamentată pe pretenţia existenţei unui primat de drept divin al episcopului Romei
concretizat în slujirea lui petrină, care excludea existenţa unui alt tip de primat, fie el şi de
onoare, cu atât mai mult, cu cât acest primat de onoare formulat de Sinoadele Ecumenice
amintite era înţeles ca un primat izvorât din raporturile Bisericii cu autoritatea statală
imperială, raporturi care pretindeau prezenţa episcopului în oraşul de reşedinţă al
împăratului care, de acum, nu mai era Roma, ci Constantinopolul.
Încercările ulterioare ale episcopilor Romei de a-şi justifica pretinsa autoritate
primaţială de drept divin prin recurgerea la fabricarea unor falsuri, precum celebrul
Donatio Constantini şi renumitele Decretalii Pseudo-Isidoriene, au dus la escaladarea
stării conflictuale dintre Răsărit şi Apus, documentele menţionate neavând în ochii
orientalilor nici măcar statutul de eventuale “tradiţii locale”.

2. Yves Congar5 menţionează două tipuri de analiză a istoricului schismelor şi

tensiunilor dintre Răsărit şi Apus: una dintre ele remarcă faptul că, pe parcursul celor 464
de ani. începând cu domnia Sf. Constantin cel Mare, dar mai ales din anul 323 şi
terminând cu cel de-al VII-lea Sin. Ecumenic din anul 787, între greci şi latini au existat 5
schisme, totalizând 203 ani; cealaltă analiză scoate în evidenţă faptul că, privite dintr-un
anume punct de vedere, numărul schismelor poate fi considerat a totaliza 7 astfel de
separări dureroase, subsumând 217 ani. Acestea ar putea fi încadrate temporal pe o
perioadă de 506 ani, cuprinsă între 337, anul trecerii la cele veşnice a Sf. Constantin, şi

3
“Se acorda Constantinopolului rang dupa Roma veche, iar Constantinopolul va hirotoni numai pe
mitropolitii din diecezele : Pont, Asia si Tracia, precum si pe episcopii din tarile barbare ale diecezelor
amintite mai inainte”. (HTML Document: http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/69934-
canoanele-sinodului-iv-ecumenic/3; Standul accesării: 29.04.2009).
4
“Înnoind cele legiuite de către cei 150 de sfinţi părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită
şi împărătească cetate, şi de către cei şase sute treizeci care s-au întrunit în Calcedon, orânduim (hotărâm)
ca scaunul Constantinopolului să aibă parte (să beneficieze, să se bucure) de întâietăţi (privilegii)
deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti să se facă tot atât de
mare ca şi acela, fiind al doilea după acela (can. 28 sin. IV ec), după care să se numere scaunul marii
cetăţi a alexandrinilor, apoi ai Antiohiei, şi după acesta acela al cetăţii ierusalimitenilor”. (Documentul,
redactat în format PDF a fost postat la data de 30.04.2008 la adresa următoare:
http://www.canoaneortodoxe.net/pdf/2.Canoanele%20Sinoadelor%20Ecumenice/Canoane_V-VI_ec.pdf;
Standul accesării din citarea noastră: 29.04.2009).
5
Y. CONGAR, Zerrissene Christenheit. Wo trennten sich Ost und West?, Edit. Herold, Wien ş.a., 1959, p.
111.

3
843, anul biruinţei definitive asupra ereziei iconoclaste. Cu alte cuvinte, aşa cum remarcă
un teolog catolic contemporan6, pe mai bine din jumătatea timpului în decursul căruia s-
au desfăşurat Sinoadele Ecumenice, între Răsărit şi Apus nu a existat practic, datorită
acestor schisme mai mici sau mai mari, nici o comuniune ecclesială. Cu toate acestea,
nici grecilor, dar nici latinilor nu le-a venit ideea de a contesta caracterul ecclesial sau de
Biserică al părţii celeilalte.

3. Pe lângă factorii sociali, culturali şi politici, factori predominanţi, de altfel, la

baza acestor schisme, precum şi a celei viitoare numită “Marea Schismă”, au stat şi o
serie de factori de natură teologică. Amintim din această perspectivă, succinct,
următoarele patru repere, ele fiind, desigur, mult mai numeroase7:

a) Ridicarea Constantinopolului la rangul de centru al lumii creştine de atunci,

fiind şi oraşul în care rezida împăratul, ceea ce a dus la proteste din partea Romei, aşa
cum arătam mai sus. Fără a mai insista asupra acestor elemente deja amintite, vom
menţiona numai faptul că, în jurul Mării Mediterane, Biserica a cunoscut deja înainte de
acest moment o organziare proprie, bazată pe anumite practici sau cutume specifice
timpului şi locului. Astfel, anumiţi episcopi care rezidau în centre mai însemnate din
punct de vedere socio-cultural şi administrativ-politic, au devenit, treptat, responsabili şi
cu coordonarea vieţii bisericeşti din centre sau zone mai puţin relevante din perspectivele
amintite, ceea ce a dus la desemnarea lor drept “mitropoliţi”, ca urmare, aşadar, a faptului
ca ei rezidau într-o metropolă. Prin extensia acestui principiu, episcopii care coordonau
activitatea mai multor metropole şi a episcopilor din ele, au fost numiţi “arhiepiscopi”, iar
mai târziu, unii dintre ei au devenit “patriarhi”.
Această ordine (táxis) ecclesială a fost, aşadar, creată deja într-o perioadă când
Biserica se afla într-o stare de relativă pace în raport cu autorităţile romane, ordine
6
E. CHR. SUTTNER, Das wechselvolle Verhältnis zwischen den Kirchen des Ostens und des Westens im
Lauf der Kirchengeschichte, în: Repères Oecuméniqoues/Ökumenische Wegzeichen, Nr. 11, September
2002, Publiés par l’Institut oecuméniques de l’Université de Fribourg/Hrsg. v. Institut für Ökumenische
Studien der Universität Freiburg Schweiz, pp. 11-12; IDEM, Die ekklesiologische Dimension von
Schismen. Für ihre Bewertung bedeutsame Fakten aus dem wechselseitigen Verhältnis der Kirchen des
Ostens und Westens, în vol. M. KOHLBACHER/M. LESINSKI (ed. vol.), Horizonte der Christenheit. Festschrift
für FRIEDRICH HEYER, zu seinem 85. Geburtstag (= Oikonomia, Nr. 34), Erlangen: Lehrstuhl für Geschichte
und Theologie des Christlichen Ostens, 1994, pp. 431-440.
7
IDEM, Das wechselvolle Verhältnis..., pp. 12-19.

4
confirmată mai apoi de Sinodul I Ecumenic în anul 325, fapt care a făcut posibilă
recunoaşterea Constantinopolului ca fiind egal în privilegii cu Roma, aşa cum s-a
statornicit de către Sinoadele II şi IV Ecumenice, precum şi de Sinodul Trulan, lucruri pe
care le-am menţionat deja. Desigur, amestecul statului în treburile interne ale Bisericii la
acel timp, era aproape inexistent, fapt care a facut posibilă dezvoltarea bisericească
menţionată mai înainte, adică o dezvoltare care se baza pe autoritatea apostolică.
Scaunele apostolice mai importante îşi bazau autoritatea, printre altele, şi pe
faptul că ele fuseseră întemeiate de către Sf. Ap. Petru, devenind, de aceea, “scaune
petrine”; este vorba de Roma, Alexandria şi Antiochia, de care au aparţinut o perioadă de
timp şi centre precum Efes, Cezareea Capadociei şi Cartagina, fapt care îl va determina
pe Sf. Ciprian al Cartaginei să afirme că, nu numai episcopul Romei este succesorul
direct al Sf. Ap. Petru, ci, fiecare episcop este, la rândul lui, successor atât al Sf. Ap.
Petru, cât şi al celorlalţi Sfinţi Apostoli.
Această idee a fost reţinută mai apoi de către eclesiologia Bisericilor din Orient,
fapt care a făcut posibilă, şi recunoaşterea Constantinopolului – Noua Romă ca fiind
egal(ă) în onoare şi privilegii cu Roma cea Veche. Hotărârile canoanelor Sinoadelor
Ecumenice menţionate mai sus, se constituie, de aceea, într-un model autentic de consens
eclesial, căci, în pofida reţinerilor Romei, hotărârile Sinoadelor Ecumenice respective au
fost validate şi de reprezentanţii Romei.

b) Schisma acachiană (483-519) – evenimentul cunoscut sub acest nume, a fost

cauzat, mai mult, datorită amestecului din ce în ce mai mare al puterii statale în
problemele interne ale Bisericii. Momentul decisiv l-a constituit Sinodul al IV-lea
Ecumenic de la Calcedon din anul 451, în urma căruia anumite părţi ale Bisericii s-au
desprins din trupul ei, organizându-şi propria ierarhie şi folosind o terminologie
hristologică de orientare chiriliană, spre deosebire de terminologia calcedoniană, puternic
inspirată, pe de-o parte, din teologia antiohiană, iar pe de altă parte, poate în cea mai mare
parte chiar, de teologia simplă, dar extrem de concisă, a Sfântului Leon cel Mare, papă al
Romei.
În urma acestei stări de fapt, împăratul Zenon, considerând că o reunificare
bisericească grabnică se impunea de la sine pentru binele nu numai al Bisericii, ci şi al

5
statului, a redactat în anul 482 o scriere programatică, un fel de Simbol de Credinţă cu
tentă împăciuitoare, numit “Henotikon” pe care l-a trimis tuturor scaunelor episcopale ale
imperiului spre aprobare. Arhiepiscopul Constantinopolului, Akakios, a semnat acest
document, fiind însă singurul care a facut acest gest. Celelalte Biserici, fidele hotărârilor
Calcedonului, s-au opus, grupându-se cu Biserica Romei în frunte, într-o acţiune de
nerecunoaştere şi neacceptare a “Henotikonului”.
Confruntându-se cu poziţia Constantinopolului de a nu denunţa amestecul
imperial şi cu refuzul ferm de a a-şi retrage sprijinul faţă de “Henotikon”, celelalte
Biserici, în frunte cu Roma, au rupt comuniunea cu arhiepiscopul Constantinopolului.
Schisma a durat până în anul 519.

c) Adaosul “Filioque” – “şi de la Fiul”. Simbolul de Credinţă Niceo-

Constantinopolitan mărturiseşte în deplină consonanţă cu Sf. Scriptură că, Biserica crede
în “Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede”. Răspunzând unor cerinţe misionare stringente,
Biserica Romei a modificat textul Simboului de credinţă amintit, fără consultarea
celorlalte Biserici semnatare ale textului Simbolului de credinţă aşa cum a fost el adoptat
la Sinodul II Ecumenic din anul 381.
Din punct de vedere strict teologic, conflictul legat de acest adaos, rezidă în
abordarea diferită de către Răsărit şi Apus a învăţăturii de credinţă referitoare la Sf.
Treime. Dacă Răsăritul a rămas fidelă teologiei trinitare a Părinţilor Capadocieni, Apusul
– intrat treptat sub tutela şi influenţa crescândă, însă de cele mai multe ori nefastă a
teologilor de la curtea carolingiană, cunoscuţi sub numele de “teologi franci” – a
promovat o teologie trinitară inspirată, printre altele, de concepţiile trinitare deficitare ale
lui Tertulian. În plus, diferenţa de text dintre Crezul profesat de Bisericile Orientale,
fidele hotărârilor Sinodului II Ecumenic şi cel profesat de Biserica Romei, deci cu
adaosul “Filioque”, a trecut o mare parte din timp neobservată, Crezul neconstituindu-se
decât destul de târziu ca parte componentă a oficiului liturgic euharistic, aşa încât
concelebrarea a fost posibilă, fără a fi stingherită de acest adaos.
O mare parte din vină, pe lângă aceşti factori, o poartă şi înstrăinarea culturală
reciprocă, lentă dar sigură, precum şi diferenţele de limbaj şi de vocabular teologic, lucru
care a produs suspiciuni atunci când o parte din Biserică folosea un limbaj care, în esenţă,

6
exprima acelaşi lucru, dar nu era posibil de a fi echivalat lingvistic prin vocabularul
celorlalte Biserici ale lumii creştine, aşa cum s-a întâmplat într-o anumită măsură, cu
hristologia chiriliană raportată la cea leoniană sau la cea antiohiană. S-a ajuns, astfel, la
situaţia incredibilă, ca Apusul să reproşeze Răsăritului, printre altele că, acesta a falsificat
textul Simbolului de Credinţă, eliminând adaosul “Filioque”, când, de fapt, tocmai
Apusul era în situaţia de a i se reproşa că a purces la această adăugire nelegitimă.
Cu toate încercările sale de a justifica acest act şi de a-l explica prin recursul la
unii Părinţi Răsăriteni care au folosit cu anumite ocazii această expresie, adaosul a
devenit una dintre cauzele majore ale rupturii teologice dintre Răsărit şi Apus, unii
teologi vazând în el cauza principală a schismei.

d) Iconoclasmul a constituit, de asemenea, un factor ce a dus la înstrăinarea

Apusului de Răsărit. Fără a insista asupra elementelor teologice ale crizei în cauză, vom
specifica numai că, datorită diferenţelor de limbaj tot mai mari, hotărârile Sinodului VII
Ecumenic au fost traduse greşit în limba latină, ceea ce a produs în gândirea teologilor
franci o adevărată revoltă împotriva bizantinilor, acuzându-i pe aceştia de idolatrie.
Dacă pentru creştinătatea răsăriteană cinstirea imaginilor implica dimensiunea
sacrului la nivelul său ontologic cel mai profund, adică punând în joc însăşi mântuirea
celor care se declarau pro sau contra, pentru occident prezenţa imaginilor sacre era
justificată doar prin utilitatea lor catehetică şi pedagogică.
Târziu, când lucrurile au fost clarificate şi Biserica Romei a recunoscut hotărârile
Sinodului VII Ecumenic, neîncrederea dintre Răsărit şi Apus cauzată de toţi factorii
amintiţi – inclusiv de disputa iconoclastă, precedată de cea monotelită carea a dus la
condamnarea papei Honorius I al Romei –, era deja prea mare, aşa încât consecinţele
aveau să se arate curând.

4. Evenimentul major care a premers Marea Schismă de la 1054, a fost, fără doar
şi poate, disputa cauzată de recunoaşterea, respectiv nerecunoaşterea canonicităţii alegerii
laicului Fotie (Photius) pe scaunul patriarhal al Constantinopolului. Disputa a lăsat urme
adânci în cadrul raporturilor dintre Răsărit şi Apus şi, cu toate că, în cele din urmă,
patriarhul Fotie (Photius) a murit în comuniune cu Biserica Romei, bizantinii au văzut în

7
amestecul nedelicat al episcopului Romei în cadrul acestei dispute a Răsăritului o
modalitate de a-şi afirma dorinţa de primat jurisdicţional şi asupra Bisericii Răsăritului.
Ca atare, figura patriarhului Fotie a rămas emblema celor care au luptat contra
pretenţilor primaţiale ale Romei, Biserica Ortodoxă a Răsăritului canonizându-l, în timp
ce Biserica Romei l-a considerat secole de-a rândul drept un impostor, intrus, scelerat, fiu
al diavolului etc., dar, mai ales, cel mai redutabil adversar al ideii de primat roman.
Cercetarea contemporană a reuşit să demonstreze însă că, patriarhul Fotie nu a
fost un adversar de temut al ideii de primat roman în Răsărit, ci, în mod paradoxal,
martorul de neaşteptat al acestui concept, cu menţiunea că, primatul roman pe care el îl
atribuia episcopului Romei, nu era unul de jurisdicţie, ci unul în conformitate cu
hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Din nefericire, numele lui a fost antrenat de către
polemica sterilă antilatină, respectiv antibizantină, într-o modalitate de sporire a
neîncrederii Răsăritului faţă de Apus şi de înstrăinare teologică reciprocă8.

5. Momentul celei mai dureroase despărţiri dintre Răsărit şi Apus, este, fără
îndoială, ceea ce astăzi numim Marea Schismă de la 1054. Nu vom insista aici şi acum
asupra acestui moment, el fiind arhicunoscut. Vom menţiona numai faptul că, ceea ce la
început a fost perceput drept o nouă ceartă numai între Constantinopol şi Roma,
comuniunea celorlalte scaune ale Răsăritului cu Roma nefiind întreruptă – căutându-se,
dimpotrivă, din partea unor scaune episcopale sau a unor episcopi medierea conflictului –
8
V. pt aceasta: E. CHR. SUTTNER, Das wechselvolle Verhältnis..., pp. 30-31; L. D.
COLDA, Constantinopolul şi ortodoxia credinţei: Sfântul Fotie cel Mare al
Constantinopolului – martorul de neaşteptat al conceptului de primat roman în
Răsărit? Câteva consideraţii asupra unei controverse, în: „Îndrumător
Bisericesc”, Nr. 155, Sibiu, 2007, pp. 233-238; IDEM, Între Roma şi
Constantinopol. O viaţă, o istorie, un destin: patriarhul Fotie al
Constantinopolului şi epoca sa, în: „Revista Teologică”, Nr. 3, Sibiu, 2006, pp.
138-152. (Articolul a fost publicat şi anterior, într-o formă uşor modificată, în trei
părţi, în periodicul „Telegraful Român” [= TR], după cum urmează: TR, Nr. 17-
20/2001, p.5 şi p. 6; TR, Nr. 21-24/2001, p. 2; TR, Nr. 25-28/2001, p. 6); IDEM,
Figuri, concepte şi evenimente din istoria Bisericii: Patriarhul Fotie al
Constantinopolului şi disputele cu latinii, în rev.: „Orizonturi Teologice”, Nr. 3,
Oradea, 2000, pp. 152-173; IDEM, Aspecte din istoria Bisericii: Conflictul dintre
papa Nicolae I al Romei şi Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului.
Câteva considerente asupra legăturilor acestuia din urmă cu armenii, în:
„Îndrumător Bisericesc”, Nr. 157, Ed. Andreiana: Sibiu, 2009, pp. 273-283.

8
a ajuns să antreneze mai apoi toate scaunele apostolice ale Răsăritului, schisma
generalizându-se şi nefiind vindecată total nici în zilele noastre.
Încercările de unire dintre Roma şi Biserica Ortodoxă, aşa cum au fost ele propuse
de sinoadele unioniste de la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa, s-au soldat cu eşecuri la fel
de răsunătoare. Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, a determinat Roma să caute
sa-şi refacă numărul credincişilor pierduţi, apelând la forţa armelor şi la metodele mai
puţin morale şi creştineşti, dezvoltând un prozelitism agresiv în cadrul popoarelor ortodxe
aflate fie sub dominaţie otomană, fie sub cea habsburgică. Este vorba de ceea ce se
cunoaşte sub numele de uniatism, fapt considerat de lumea ortodoxă a fi de o gravitate
extraordinară.
Ca urmare a acestor evenimente, înstrăinarea dintre Biserica Ortodoxă şi cea
Romano-Catolică a degenerat în cele din urmă în sentimente de ură şi de dispreţ. Astfel,
în anul 1729, Roma a interzis orice formă de comunicatio in sacris cu ortodocşii, iar în
anul 1755, ca răspuns la metodele de convertire forţată la catolicism prin intermediul
uniatismului, comuniunea Bisericilor Ortodoxe reînnoieşte anatemele îndreptate
împotriva Romei, considerându-i din acest moment pe catolici drept pagâni, necuraţi,
eretici, neluminaţi şi nebotezaţi.
Apelurile papilor de la Roma din cea de-a doua jumătate a secolul al XIX-lea (de
ex. Pius al IX-lea şi Leon al XIII-lea) şi din prima parte a secolului al XX-lea de
reîntoarcere a ortodocşilor în staulul Bisericii Romei, considerată a fi “mater et magistra”
(Ioan al XXIII-lea), au rămas fără rezultatul scontat, ortodocşii răspunzând de fiecare
dată cu o contrainvitaţie, de renunţare a catolicilor la erezie şi întoarcere la ortodoxie (de
ex. Enciclica patriarhilor ortodocşi din 1848).
Lucrurile păreau intrate într-o fundătură, mai ales odată cu proclamarea de către
Biserica Romano-Catolică a episcopului Romei la Conciliul I Vatican (1870) drept cap al
Bisericii, beneficiind de harisma infailibilităţii în materie de morală şi credinţă atunci
când se exprimă “ex cathedra”, neavând nevoie de consensul Bisericii. Enciclica “Mystici
corporis” din 22 iunie 1943 a papei Pius al XII-lea, identifica Biserica Catholică cu cea
Romano-Catolică, riturilor Orientale şi Bisericilor aferente lor, recunoscute de
predecesorul său, papa Pius al XI-lea, fiindu-le atribuite doar un statut de Biserici locale,
inferioare celor locale de rit roman. Biserica Romano-Catolică era identificată şi câţiva

9
ani mai târziu, în 1950, la 12 august, în enciclica “Humani generis”cu Biserica instituită
de Hristos: “Ecclesia Catholica Romana est Ecclesia Christi”9. Pentru creştinii necatolici
era reînnoită aserţiunea Sf. Ciprian al Cartaginei: “Extra Ecclesiam nulla salus”.

6. Zorii unei noi ere în cadrul raporturilor dintre ortodocşi şi catolici va fi

inaugurat odată cu convocarea Conciliului II Vatican în anul 1962, de către papa Ioan al
XXIII-lea şi continuat de succesorul lui, papa Paul al VI-lea. Ortodocşii au participat ca şi
observatori, ca “fraţi separaţi”10 la acest conciliu general al Bisericii Catolice.
Documentele Conciliului II Vatican poartă, fără, îndoială, şi amprenta
consultărilor teologice cu teologii ortodocşi trimişi ca observatori. Cele mai importante în
acest sens, sunt din punct de vedere ecclesiologic Constituţia Dogmatică despre Biserică
“Lumen gentium”, decretul despre ecumenism “Unitatis redintegraţio” şi cel referitor la
Bisericile Orientale “Orientalium ecclesiarum”. Se observă în toate acestea, dorinţa
sinceră de deschidere a Bisericii Romano-Catolice spre ortodocşi, numiţi de acum înainte
“fraţi separaţi” şi faţă de Bisericile Ortodoxe, considerate a fi “Biserici locale surori” sau
“Biserici particulare”.
Constituţia “Lumen gentium” va căuta re-explicarea slujirii episcopului Romei
într-un cadru de colegialitate episcopală, papa fiind relaţionat astfel cu ceilalţi episcopi,
dispărând astfel impresia lăsată de Conciliul I Vatican din anul 1870, a unei structuri
piramidale, în vârful căreia ar fi papa, episcopii fiind doar nişte delegaţi ai lui în teritoriu.
Totuşi, constituţia amintită, nu a reuşit să integreze total acest model ecclesiologic, textul
constituţiei lăsând impresia a două modele ecclesiologice oarecum mai mult paralele
decât convergente. Ea este, totuşi, meritorie, prin aceea că, papa este legat de colegiul
episcopal, neputându-şi exercita atribuţiile specifice slujirii sale fără acest colegiu
episcopal. Însă, nici episcopii nu-şi pot exercita slujirea lor sacramental-pastorală în chip
legitim fără comuniunea canonică, liturgică şi sacramentală cu episcopul Romei, care este
capul acestui colegiu (Cf. Can. 34 Apostolic).

B. Elemente ale dialogului teologic bilateral ortodox-catolic

9
Acta Apostolicae Sedis, Vol. 42/1950, p. 571.
10
Unitatis redintegratio, 3: Relaţiile dintre fraţii despărţiţi şi Biserica catolică (Textul integral al acestui
document poate fi accesat în limba română în format HTML la adresa:
http://www.catholica.ro/documente/index3.asp?id=74; Standul accesării noastre: 30.04.2009).

10
 Marele merit al Conciliului II Vatican, în raport cu lumea ortodoxă, a fost însă,
acela prin care, la finalul său, s-a purces reciproc la anularea anatemelor aruncate în anul
1054, punându-se bazele unui dialog al iubirii care, mai apoi, s-a transformat într-un
dialog teologic al adevărului (1980), care are adrept scop refacerea unităţii eclesiale între
ortodocşi şi catolici. Gesturile de frăţietate ale papilor de la Roma raportate la Biserica
Ortodoxă reprezentată simbolic prin patriarhul ecumenic şi prin diferiţi delegaţi, vizitele
reciproce şi schimbul de daruri, au constituit baza începerii acestui dialog.
Fără a insista pe amănuntele legate de acesta11, dorim să precizăm doar că, cel mai
mare obstacol în calea atingerii unităţii dintre ortodocşi şi catolici, este, fără doar şi poate,
modalitatea actuală de exercitarea a primatului în sânul Bisericii de către episcopul
Romei. De găsirea unui consens în această privinţă, depind, în ultimă instanţă, şi
valorificarea la maximum a convergenţelor teologice relizate în cadrul dialogului oficial
până în acest moment. Asupra acestor convergenţe ne vom opri şi noi mai departe,
reliefând aspectele principale legate de acestea.
Dialogul teologic propriu-zis a debutat în anul 1980 la Patmos-Rodos, adoptându-
se un plan, o metodă şi o listă de teme propuse pentru prima etapă a dialogului care, în
cele din urmă, are ca scop restaurarea comuniunii depline între cele două Biserici. Ritmul
întâlnirilor propus atunci şi anume, ca ele să se desfăşoare odată la doi ani, a putut fi ţinut
numai până în anul 1990.

11
O sinteză a istoriei dialogului teologic ortodox-catolic poate fi găsit la IOAN I. ICĂ jr., Important accord
teologic ortodox-catolic pe tema sinodalităţii şi autorităţii pe marginea celei de-a X-a sesiuni plenare a
Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-
Catolică. Ravenna, 8-15 oct. 2007, în rev. Studii Teologice, Nr 3/2007, pp. 227-256.
O altă sinteză a istoriei dialogului poate fi accesată la adresa
http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_6_5.html; Standul accesării noastre:
30.04.2009.
Alte lucrări de referinţă:
a) *** The Quest for Unity: Orthodox and Catholicism Dialogue, Documents of the Joint International
Commission and Official Dialogues in the United States, 1965-1995, ed. by John Borelli and John H.
Erickson, St. Vladimir’s Seminary Press,a Crestwood, New-York and U.S. Catholic Conference,
Washington, D.C., 1996.
b) Pr. lect. dr. I. MARGA, În dragoste şi adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo-catolic, de la Rhodos la
Balamand, Ed. Paralela 45, Sibiu, 2000 (lucrarea conţine o listă bibliografică foarte bogată privind
desfăşurarea dialogului până în anul 1994).

11
 Pe parcursul acestor 10 ani comisia mixtă de dialog s-a întrunit de 6 ori în sesiune
plenară, după cum urmează:

a) Patmos-Rodos, 1980;
b) München, 1982;
c) Creta, 1984;
d) Bari, 1986-1987;
e) Valamo, 1988;
f) Freising, 1990.

Aceste întruniri au dus la adoptarea a trei documente de convergenţă teologică.

Este vorba de:

a) Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi

(München, 1982);
b) Credinţă, Taine şi unitatea Bisericii (Bari, 1987);
c) Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii cu referire
deosebită la importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi
unitatea poporului lui Dumnezeu (Valamo, 1988).

În februarie 1990, comitetul de coordonare de la Moscova a pregătit pentru

sesiunea din iunie de la Freising proiectul de document cu titlul: Consecinţe
ecclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: sinodalitate şi autoritate
în Biserică. Din nefericire, acest proiect de document nu a mai ajuns sa fie discutat din
cauza problemelor ridicate de acţiunile prozelitiste ale Bisericilor greco-catolice din
Ucraina şi România. Doi ani mai târziu, în 1992, întâi-stătăorii Bisericilor Ortodoxe
întruniţi la Constantinopol, au protestat împotriva acţiunilor prozelitiste uniate.
În aceste condiţii, sesiunile a VI-a şi a VII-a plenare ale dialogului teologic au
adoptat două documente privitoare la uniatism, prin care se dezaprobau acţiunile
prozelitiste ale Bisericilor greco-catolice, acestea fiind recunoscute de către partea

12
ortodoxă numai prin iconomie temporară drept “parte a comuniunii catolice”, până la
reglementarea definitivă a statutului lor în raport cu Biserica Romano-Catolică.
Primul document din cele două amintite, era, de fapt, o declaraţie comună,
adoptată la Freising deja în anul 1990; cel de-al doilea document, a devenit cunoscut sub
numele de “Documentul de la Balamand” (1993): Uniatismul ca metodă de unire în
trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni.
Dacă pentru Vatican “Documentul de la Balamand” a reprezentat o soluţie
satisfăcătoare, fiind adoptat mai apoi chiar şi de către Bisericile unite cu Roma din
Orientul Apropiat şi Ucraina, el a provocat între Bisericile Ortodoxe o adevărată criză,
fiind respins de Bisericile Ortodoxe ale Greciei, Serbiei. Bulgariei şi Ierusalimului,
acestea nefiind, de fapt, reprezentate la Balamand. A fost adusă chiar acuza de trădare a
Ortodoxiei la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe din Patriarhia
Antiohiei, care au salutat documentul ca fiind unul “profetic”. Principala temere era
legată de faptul că, prin acest document, Vaticanul va relua în mod subversiv acţiunile de
unire “mascată” cu Roma, temere datorată, mai ales, recunoaşterii Bisericii Catolice ca
“Biserică soră”, cu taine valide, înaintea discutării şi rezolvării chestiunilor de natură
dogmatică ce deosebesc cele două Biserici: primat, infailibilitate, Filioque, purgatoriu,
har creat, folosirea azimei în locul pâinii dospite la celebrarea Euharistiei, imaculata
concepţie etc.
Anul 1995 a adus cu sine sentimental blocării iremediabile a dialogului. Totuşi, în
urma vizitei patriarhului ecumenic Bartolomeu I al C-polului la Roma (27-29 iunie
1995), comisia interortodoxă reunită în Fanar, hotărăşte continuarea dialogului, pe tema
Implicaţii ecclesiologice şi canonice ale uniatismului. Cea de-a opta sesiune, întrunită la
Baltimore între 9-19 iulie 2000 pentru a discuta această chestiune, şi-a desfăşurat
lucrările într-o atmosferă tensionată. Aşa cum sublinia atunci părintele profesor
arhidiacon Ioan I. Ică jr., membru al comisiei ortodoxe de dialog, tot ceea ce s-ar fi putut
spune în comun despre uniatism privit ca efect, s-a spus, nediscutându-se însă cauza
acestuia în mod direct, adică fără a se aborda problema primatului papal.
Impasul dialogului a fost deblocat abia în anul 2005 când, în urma consultărilor
avute de către mitropolitul Ioannis Zizioulas cu reprezentanţii fiecărei Biserici Ortodoxe
autocefale, s-a hotărât de comun accord reluarea discuţilor cu partea catolică. Speranţele

13
erau de data aceasta mari, ele fiind legate şi de persoana nou-alesului papă, fostul cardinal
Joseph Alois Ratzinger, cu numele de Benedict al XVI-lea.
Sesiunea a IX-a plenară a dialogului s-a desfăşurat la Belgrad în anul 2006,
luându-se în discuţie documentul elaborate la Moscova în anul 1990: Consecinţe
ecclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: sinodalitate/conciliaritate
şi autoritate în Biserică.
Trecând peste episodul dezbaterilor furtunoase dintre reperzentanţii patriarhiei
ruse şi cei ai delegaţiei constantinopolitane în urma cărora s-a ajuns la situaţia paradoxală
ca o dispută internă ortodoxă să fie arbitrată de un cardinal al Bisericii Romano-Catolice
(Walter Kasper), documentul a fost adoptat în sesiunea de la Ravena din 8-15 octombrie
2007, reprezentând un pas important pe calea dialogului teologic bilateral, documentul
prezentând un consens teologic asupra ideii de primat la nivel local, regional şi universal-
ecumenic, în conformitate cu Canonul 34 Apostolic. Astfel, s-a căzut de comun accord
ca, în situaţia în care cele două Biserici vor putea relua comuniunea sacramentală,
primatul la nivel universal-ecumenic, dar înţeles nu ca primat jurisdicţional, ci de slujire
în cadrul comuniunii celorlalţi “protoi” regionali, îi revine, conform vechii tradiţii a
primului mileniu, episcopului Romei12.

C. Vizita papei Ioan Paul al II-lea în România

În perioada 7-9 mai s-au împlinit anul acesta 10 ani de la istorica vizită a Papei
Ioan Paul al II-lea în România, vizita fiind considerată unul dintre cele mai importante
evenimente ecclesiale din secolul al XX-lea, fiind prima vizită a unui papă al Romei într-
o ţară majoritar ortodoxă, după Marea Schismă din anul 1054. Pe acest papă al Bisericii
Catolice, supranumit deja “cel Mare”, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist trecut şi el
la Domnul, îl numea “fiu al credinţei”13, reliefând astfel importanţa covârşitoare a
misiunii pastorale a acestui suveran pontif.
Vizita a putut avea loc în contextul atmosferei de apropiere dintre cele două
Biserici şi pe baza dialogului teologic bilateral, nefiind, din fericire, umbrită de disputele
12
Cf. IOAN I. ICĂ jr., Important accord teologic ortodox-catolic…, p. 254.
13
Cf. Manifestări cultural-religioase la 10 ani de la vizita Papei (comunicat)/30.04.2009 (Bucureşti).
Articolul poate fi accesat online la adresa http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=17737; standul
accesării noastre: 01.05.2009.

14
legate de problematica Bisericilor greco-catolice. Deosebit de interesantă a fost remarca
Sfântului Părinte la sosirea în România şi anume, că a venit ca pelerin în “grădina Maicii
Domnului”, pentru a se bucura de ospitalitatea, preţuirea şi spiritualitatea poporului
roman, considerat a fi “punte de legătură între Orient şi Occident”.
Această remarcă este deosebit de importantă dacă ne gândim la învăţătura
Bisericii Catolice referitoare la primatul de jurisdicţie al episcopului Romei prin aceea că,
Sfântul Părinte nu a dorit să afirme cu orice preţ această calitatea sa conferită de Biserica
Catolică, de primat al acesteia, el decalrându-se doar un umil pelerin venit la fratele său
întru slujire, venerabilul Patriarh Teoctist.
Aceste accente arată de fapt că, slujirea întru comuniune sacramentală este un
deziderat posibil, chiar ideea de primat putând fi soluţionată acceptabil pentru ambele
părţi. Este de fapt, ecoul celor cerute de către Sanctitatea Sa în enciclica “Ut unum sint”,
prin care îşi exprima dorinţa ca slujirea Sa petrină să poată fi astfel definită, încât ea să fie
acceptată de către toţi. Nu este vorba de o punere în discuţie a ideii de primat în sensul
renunţării la practicarea lui, ci de o redefinire a elementelor care alcătuiesc slujirea pe
care el o presupune, astfel încât aceste elemente să concorde cu tradiţia nedespărţită a
primului mileniu, pentru a putea sluji astfel unităţii.
Unitatea eclesială nu poate fi definită drept o măsură organizatorică sau
administrativă; ea are o dimensiune pnevmatică, spirituală, fiind un dar al Duhului Sfânt.
Desigur, aceasta trebuie să fie reflectată în unitatea vizibilă din Biserică, îmbinând astfel,
elemental divin cu cel uman, aşa cum se afirmă şi în Constituţia Dogmatică despre
Biserică a Conciliului II Vatican (Lumen gentium, 8); mai mult, această unitate trebuie să
comporte o dimensiune profund sacramentală. În pofida tuturor schismelor, în baza
Sfintei Taine a Botezului care ne altoieşte în trupul tainic al lui Hristos, creştinii rămân pe
mai departe fraţi şi surori în Domnul Iisus Hristos (Lumen gentium, 15; Unitatis
redintegratio 3).
Dimensiunea aceasta sacramentală poate fi observată numai în slujirea apostolică
a episcopului, ea fiind păstrată atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, aşa după
cum s-a stabilit în documentele de convergenţă ale dialogului amintite mai sus, cele două
Biserici recunoscându-si Sfintele Taine şi slujirea apostolică în mod reciproc. Ca urmare

15
a acestui fapt, Biserica Catolică priveşte Bisericile Ortodoxe locale ca Biserici surori ale
Bisericilor Catolice locale (Unitatis redintegratio, 14).
Conciliul II Vatican a recunoscut importanţa capitală a Bisericilor Orientului
organizate în Patriarhii, în oikonomia lui Dumnezeu referitoare la creaţia Sa (Lumen
gentium, 23; Orientalium ecclesiarum, 5). De aceea, aşa cum se exprima Papa Ioan Paul
al II-lea, Biserica lui Hristos respiră cu cei doi plămâni, simbolizaţi de Bisericile
Orientului, respectiv ale Occidentului, deci prin Biserica Ortodoxă şi cea Catolică (Ut
unum sint, 54).
Toate aceste idei au fost exprimate şi prin gestul papei Ioan Paul al II-lea de a
vizita o Biserică majoritar ortodoxă. Desigur, durerea pricinuită de neputinţa
concelebrării euharistice în momentul vizitei, a fost exprimată simbolic prin schimbul de
potire goale cu patriarhul Tecotist, arătând prin aceasta lumii că există, totuşi, o dorinţă
puternică în acest sens, care se speră a fi împlinită cu ajutorul dialogului teologic menit să
lămurească diferenţele teologice dintre cele două Biserici. Din această perspectivă trebuie
înţeleasă şi invitaţia adresată teologilor ortodocşi de a face propuneri concrete pentru
reconfigurarea slujirii petrine în cadrul primatului episcopului Romei, slujire care să se
încadreze într-o ecclesiologie de tip communion/koinonía (Ut unum sint, 88-96)14.

În loc de conluzii

Speranţe noi în legătură cu realizarea de noi convergenţe în cadrul dialogului

ortodox-catolic au fost exprimate cu ocazia alegerii cardinalului Joseph A. Ratzinger,
Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, ca suucesor al Papei Ioan Paul al II-lea,
cu numele de Benedict al XVI-lea.
Personalitate teologică deosebită, papa Benedict al XVI-lea a trezit însă
controverse cu mult înaintea alegerii sale ca episcope al Romei; sunt binecunoscute
14
Discursurile prilejuite cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, pot fi accesate online în
limba română la adresa http://www.catholica.ro/documente/index2.asp?categorie=Papa_Ioan_Paul_al_II-
lea&subcategorie=Discursuri&order=datap; standul accesării noastre: 01.05.2009. De asemenea,
documentele Conciliului II Vatican, pot fi citite în limba română la adresa
http://www.catholica.ro/documente/index2.asp?categorie=Conciliul_Vatican_II&subcategorie=0&order=da
tap; O altă referinţă importantă este şi una dintre conferinţele Cardinalului Walter Kasper, preşedintele
Consiliului Papal pentru Unitatea Creştinilor, intitulată Orthodoxie und katholische Kirche, postat sub
formă de document în format PDF la adresa: http://www.christeducenter.by/pdf/kasper_conferenza-ger.pdf;
(Documentul a fost postat la data de 13.05.2003; Standul accesării noastre: 01.05.2009).

16
reacţiile trezite mai ales în lumea protestantă de cele două documente elaborate de către
Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în anul 2000 şi semnate de Prefectul ei de atunci,
cardinalul Joseph A. Ratziner. Este vorba de declaraţia Dominus Jesus şi de celebrele
Note adresate conefrinţelor episcopale catolice.
Trecând peste disputele provocate de acestea, remarcăm, totuşi, faptul că, acestea
conţin importante elemente dogmatice care pot servi unor viitoare convergenţe teologice
ortodox-catolice, cum ar fi cele din domeniul pnevamtologiei sau eclesiologiei şi
sacramentologiei.
Ne vom opri aici numai asupra unui gest, care a ridicat o serie de întrebări legate
de direcţia viitoare a dialogului teologic bilateral. Este vorba de renunţarea de către papa
Benedict al XVI-lea, la titlul de “patriarh al Occidentului”. Primele reacţii au fost
contradictorii. Astfel, cardinalul Achile Silvestrini declara că este vorba de un gest pur
ecumenic, motivate de dorinţa de a elimina confuzia sau comparaţia între jurisdicţia
universală a papei şi cea particulară a patriarhilor răsăriteni, primatul papal fiind unul
petrin, neputând fi confundat cu prerogativele unui patriarh, fie el şi al Occidentului.
Acest gest, nu era, la urma urmei, unul total surprinzător, deorece, pentru
cunoscători, distincţia aceasta între primat universal şi slujirea patriarhală, era o idee mult
mai veche exprimată de către Joseph Ratzinger în anul 1969, pe când era professor de
dogmatică în Regensburg.
Totuşi, faptul renunţării la acest titlu, menţinându-le pe acelea de “vicar al lui
Hristos” şi “pontif suprem”, sugerând jurisdicţia universală a episcopului Romei, este
unul care crează teologilor ortodocşi serioase dificultăţi şi justificate îndoieli referitoare
la sinceritatea Vaticanului în raport cu Biserica Ortodoxă şi cu dialogul teologic bilateral.
Dificultăţile rezultă mai ales din aceea că, prin renunţarea la titlul de “patriarh al
Occidentului”, papa nu mai este unul dintre ceilalţi patriarhi şi episcopi, ceea ce ar putea
duce la următoarele situaţii:

– fie se ajunge la o autolimitare a jurisdicţiei pontificale, ceea cea ar avea

drept consecinţă sporirea comuniunii intercatolice prin crearea de noi
patriarhii în sânul lumii catolice, aşa cum fusese propus de profesorul
Ratzinger în anul 1971,

17
 – fie se ajunge la un effect diametral opus, de diminuare a comuniunii
intercatolice, prin sporirea jurisdicţiei universale nemijlocite, ceea c ear
putea echivala şi cu un avertisment dat ortodoşilor în ce fel de termeni
NU va fi posibilă discutarea temei primatului Romei în cadrul dialogului
teologic15.

După cum se observă, eclesiologiile profesate de cele două Biserici continuă să

conţină puncte divergente serioase, iar un gest ca cel al papei Benedict al XVI-lea de a
renunţa la titlul de “patriarh al Occidentului”, nu poate decât să îngreuieze desfăşurarea
dialogului teologic bilateral, greutate accentuată şi de alte gesture, precum cel al
publicării în 2007 de către Vatican al celor 5 întrebări şi răspunsuri despre natura
Bisericii16, document ce reia elementele controversate din alte documente, precum
Dominus Jesus, sau idei ultramontaniste, precum cele exprimate în Constituţia Pastor
aeternus a Conciliului I Vatican (1870), prin care este afirmată superioritatea şi
infailibilitatea episcopului Romei în raport cu ceilalţi episcopi.
Sperăm, totuşi, că, evoluţiile viitoare ale dialogului teologic şi ale raporturilor
Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă, să infirme aceste perspective deloc
îmbucurătoare şi să prevaleze nu interesele individuale, ci harul “Sfântului Duh, Domnul
de viaţă făcătorul, Care de la Tatăl purcede”.

15
Mai pe larg despre aceste gest, să se vadă: ION I ICĂ jr., Papa renunţă la titlul de „patriarh al
Occidentului“. Semnificaţiile posibile ale omiterii unui titlu pontifical vechi de 1500 de ani, în: Inter,
revista română de studii teologice şi religioase/romanian review for theological and religious studies, vol.
II, Nr. 1-2/2008 (Cluj-Napoca/Sibiu/Craiova/Bucharest/Chisinau), pp. 206-212.
16
V. pentru aceasta: IDEM, Important accord teologic ortodox-catolic…, pp. 239-240.

18