Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mai întâi, ar trebui cumva să încercăm să definim ce se înţelege prin „ştiinţă”. Pentru românul
obişnuit „ştiinţă” vine de la „a şti”, „a cunoaşte”, iar DEX-ul ne spune următoarele:
ştiinţă s. f.
1. ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire.
2. cunoaştere (despre ceva).
3. pregătire intelectuală, învăţătură; erudiţie.
Dicţionar explicativ
1) Sferă de activitate umană a cărei funcţie constă în dobândirea şi sistematizarea teoretică a
cunoştinţelor despre realitate. ~e sociale. ~ele naturii. * Om de ~ învăţat; savant. 2) Totalitate a
cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu; disciplină.
Dicţionarul român grec ne dă pentru ştiinţă termenul de
Foarte înrudită cu ştiinţa, deşi nu identică cu aceasta este şi noţiunea de „tehnică”.
DEX: „Totalitate a uneltelor şi a mijloacelor de muncă, perfecţionate în cursul dezvoltării
istorice a omenirii, care permit obţinerea de bunuri materiale. 2) Ansamblu de procedee şi deprinderi
folosite într-un anumit domeniu de activitate. ~ de interpretare muzicală. 3) Totalitate a maşinilor,
mecanismelor şi aparatelor aflate în întrebuinţare. * ~ de luptă totalitate a mijloacelor de luptă cu care
sunt dotate forţele armate ale unei ţări.”
În limba greacă înseamnă şi artă…
Aceştia ar fi termenii laici, dar ei pot exista şi în Scriptură, deşi nu neapărat cu aceleaşi
înţelesuri.
Acum, dacă avem în vedere că unul din atributele lui Dumnezeu este acela de „Atotştiutor”, s-ar
putea afirma că izvorul tuturor cunoştinţelor pentru fiinţele create raţionale şi libere, adică îngerii şi
oamenii, este Dumnezeu. Instrumentele cunoaşterii (ştiinţei) pot fi mintea şi simţurile – ne vom referi
de acum în special la oameni. Acestea sunt create de Dumnezeu şi nu vom obiecta nimic în acest sens.
Cum rămâne atunci cu: toate însuşirile spiritului omenesc, care se manifestă în domeniul ştiinţific, şi
toate capacităţile omeneşti creatoare de cultură ar fi inspirate şi călăuzite de puterea proniatoare a lui
Dumnezeu indiferent de motivaţia şi scopul lor? Pentru a ne lămuri în această privinţă trebuie să ne
îndreptăm către izvorul suprem al cunoştinţelor noastre: revelaţia divină cuprinsă în Scripturi, şi anume
vom începe cu apariţia omului şi a ştiinţei, aşa cum le-a gândit, voit şi lucrat Dumnezeu.
4
Ca şi ceilalţi apologeţi creştini ce combat învăţătura evoluţionismului potrivit căreia omul a
apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii de milioane de ani de la o simplă celulă la maimuţele
antropoide, vom mărturisi şi propovădui că omul a fost creat instantaneu de Dumnezeu din pământ cu
suflare de viaţă, şi că el era din momentul apariţiei o fiinţă matură, completă şi dotată cu minte şi
simţuri, putând face următoarele:
„Şi mai zidi Dumnezeu iarăşi din pământ toate fiarele câmpului şi toate pasările cerului; şi le
aduse pre ele la Adam, ca să vază ce le va numi pre dânsele; şi tot ce a numit Adam, suflet viu, acesta e
numele lui. Şi numi Adam nume tuturor dobitoacelor, şi tuturor pasărilor cerului, şi la toate fiarele
câmpului;” (Facerea II, 20-21)
„Şi zise Dumnezeu: «Se facem om după chipul Nostru şi după asemănare; şi să stăpânească
peştilor mării, şi pasărilor cerului, şi dobitoacelor, şi tot pământul, şi tuturor târâtoarelor ce se târăsc
asupra pământului».
Şi blagoslovi Dumnezeu pre dânşii, zicând: «Creşteţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi
domniţi pre dânsul; şi stăpâniţi peştilor mării, şi pasărilor cerului, şi tuturor dobitoacelor, şi tot
pământul, şi tuturor târâtoarelor ce se târăsc asupra pământului». (Facere I, 28-29)
Iată aici sensul acestei capacităţi. Omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o
fiinţă liberă ce are o minte raţională, (logică, înţelegătoare). Aşa stând lucrurile vedem limpede că omul
nu este un robot, sau un calculator programat să facă diverse lucruri, în care Dumnezeu ar da install,
setup.exe şi apoi enter, ci are o lucrare (energie) proprie, liberă şi raţională, supusă însă greşelii.
E drept că Domnul a pus o graniţă acestei lucrări, o graniţă a cercetării iscoditoare, pe care ştim
că mai târziu omul a încălcat-o.
Aşadar, Scriptura consemnează primul moment al manifestării ştiinţei de către om, aici fiind un
moment să-i spunem de zoologie. Am văzut şi motivaţia: postura de stăpânitor al omului peste animale,
şi prin aceasta peste natură şi chiar - am îndrăzni să spunem - peste creaţia văzută, aşa precum a
bineplăcut lui Dumnezeu.
5
Să vedem acum un alt moment al manifestării ştiinţei binecuvântate de Dumnezeu, de data
aceasta în domeniul astronomiei1, iar eroul acesteia este cel de-al treilea fiu al lui Adam,
binecredinciosul Set:
„Iar când Set era de patruzeci de ani, s-a răpit de Îngerul la înălţime şi s-a învăţat ştiinţa de
multe Taine dumnezeieşti…
Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi
mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc
planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut,
patruzeci de zile învăţându-se de îngerul acela…
De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la
Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămâni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării
anului şi numărarea zilelor şi a săptămânilor şi a lunilor şi a anilor…
După acea răpire a sa la înălţime şi după învăţătura Îngerului, Set spunând tatălui său şi maicii
sale cele ce le-a văzut sus, a început a însemna pe pământ deosebirile cereşti şi asemănările planetelor,
ale soarelui, ale lunii, ale stelelor şi alergările acelora…. Şi aşa a început numărarea de stele şi
învăţătura cărţii de la Set (Conf. Gheorghe Chedrinul, Dorotei şi alţi hronografi, Belarmin, scriitori
bisericeşti)
Şi se alese Sith <om> blând, bun şi înţelept şi drept lui Dumnezeu. Acesta <Sith cu>
înţelepciunea sa a pus nume celor şapte planete ale cerului şi-a priceput şi cum se întoarce cerul.”
(Hronografe)
Această ştiinţă astronomică adevărată a fost transmisă din generaţie în generaţie pe linia
setiţilor, ajungând peste milenii până la dreptul Avraam:
„Lui Avraam foarte-i dădea Dumnezeu dar de la Sfinţia Sa şi ştia meşteşugul stelelor şi
tocmeala cerului şi-a zodiilor. Şi arătă el întâi la eghipteni acesta meşteşug. Şi multă cinste avea de
către eghipteni. Şi se rugă şi împăratul Avimeleh să-i arate şi lui să înveţe…
Încă şi aritmetica şi astrologia de la Avraam s-a învăţat, de care mai înainte n-au ştiut (Conf.
Chedrin fila 1, Iosif Clucer).” (Hronografe)
Acesta este un moment foarte important pentru istoria ştiinţei. Aşa se explică bazele ştiinţei
astronomice în Egiptul antic, momentul descris fiind în perioada 3300-3400 d.f.l. (2300-2200 î.d.Hr).
În Egipt a fost educat mai târziu proorocul Moise, care şi-a însuşit astfel cunoştinţele
astronomice puse acolo de către Avraam. Revenind, vom vedea cum cunoştinţele înalte ale lui Moise, o
sinteză între revelaţia supranaturală şi ştiinţa avansată a Egiptului antic, sunt preluate mult mai târziu de
către gânditorii antici greci. Deci lanţul cunoştinţelor adevărate despre cosmos vine astfel:
Avraam (3400 de la facerea lumii) → egipteni → Moise (4400 de la facerea lumii) → filosofi
greci, etc. (5300 de la facerea lumii).
Intrând în perioada creştină, Sfinţii Părinţi au preluat acest lanţ binecuvântat al adevărului
astronomic, păstrat în Biserică şi în lumea creştină timp de peste 1000 de ani fără nici o schimbare.
Dar duhul cainit al ştiinţei omeneşti potrivnice revelaţiei s-a manifestat în Europa Apuseană mai
întâi timid, pe ocolite, până când, odată cu căderea Constantinopolului şi a Imperiului Roman de
Răsărit (Bizantin), centrul puterii politice, economice şi militare europene s-a mutat până astăzi în
Apus. Ascensiunea acestor puteri dominatoare asupra lumii avea o mare nevoie de o dezvoltare a
1
Această temă a mai fost abordată în nr. 5/2006 al revistei Porunca iubirii în studiul „Cosmologia divină şi cea
umană”. Ar fi de dorit ca acest studiu să fie parcurs pentru a înlesni înţelegerea acestor probleme ce par a fi clare
şi simple, dar se dovedesc a nu fi chiar aşa…
6
ştiinţei şi tehnicii. Acest lucru a început să accelereze pornind din acel sec. XV (7000 d.f.l.), când,
potrivit istoriografiei apusene se termină „întunecatul ev mediu” şi începe „renaşterea”
Acest moment este o nouă piatră istorică de hotar, de cea mai mare însemnătate şi pentru istoria
ştiinţei. Până atunci se putea vorbi pe bună dreptate de o armonia bisericii/religiei/teologiei cu ştiinţa şi
tehnica, întrucât acestea din urmă îşi vedeau de domeniul lor şi nu contraziceau învăţăturile revelate, iar
cei mai mari savanţi ai vremii erau aproape totdeauna şi clerici sau monahi, care nu „se foloseau de
ştiinţa vremii lor” - cum se afirmă prea adesea - ci erau ştiinţa cea mai înaltă a vremii lor.
Dar începând cu precădere din acest veac de cotitură vom vedea apariţia unei „noi lumi” -
renaşterea - cu o nouă teologie, o nouă cultură, artă, ştiinţă, etc. - ce se vor opune din ce în ce mai făţiş
revelaţiei Bisericii şi, implicit, vechii ştiinţe.
Vom ilustra acest lucru pentru început cu cel ce este socotit unul dintre cei mai mari savanţi ai
tuturor timpurilor: Nicolai Copernic, cu a sa teorie la fel de celebră a heliocentrismului.
Nicolae Cusanus
Nicolai Copernic
2
Aici, Sfântul înţelege de fapt astrologia, la cea vreme şi chiar până în sec. al XVIII-lea nedespărţită de
astronomie cu care făcea practic un corp comun.
9
îndrăzni să găsească greşeli teoriei mele şi să o cenzureze. Îi dispreţuiesc până la a socoti critica lor ca
deşartă.»
Printre apărătorii săi s-au aflat Kepler şi Galileo iar dovada teoretică pentru teoria copernicană a
fost furnizată de către teoria gravitaţiei (atracţiei) universale a lui Newton, cam 150 de ani mai târziu.
Se spune că, Copernic a primit un exemplar a cărţii tipărite, de aprox. 200 de pagini scrise în
latineşte, pentru prima dată pe patul de moarte. El a murit de hemoragie cerebrală.” (Cf. E Rosen,
„Three Copernican Treatises. The Commentariolus of Copernicus. The Letter against Werner. The
Narratio prima of Rheticus”, in Records of Civilization, Sources and Studies 30)
Aşa se întâmplă cu cei ce se ridică în mintea lor trufaşă împotriva lui Dumnezeu şi a
adevărurilor Sale, smintind pe „cei mai mici”. Dar lucrarea satanică de înşelare era de acum pornită…
Sfinţii Părinţi ne-au arătat care este soarta tuturor celor ce se bizuie pe propriile puteri, şi se
apucă să emită păreri şi terorii „ştiinţifice” sau filosofice:
„Multe au găsit filosofii elini despre natură, dar nici una dintre ideile lor n-a rămas neclintită şi
nerăsturnată; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să
le vădesc cu deşertăciunea lor; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.” (Sf. Vasile cel Mare)
Învăţătura eretică heliocentrică este expusă pe larg în tratatul De Revolutionibus Orbium
Coelestium (1530), publicat pentru prima dată la Nürnberg în 1543. Această carte a fost osândită pe
bună dreptate ca eretică de către catolici până în 1835. Problema este: oare ce s-a putut întâmpla în acel
an? Oare să se fi înşelat cei „infailibili”? S-a îndreptat ipoteza lui Copernic? Aceste reabilitări ridică
serioase semne de întrebare asupra seriozităţii celor în cauză…
„Copernic n-a afirmat explicit infinitatea spaţiului, dar, făcând ca pământul să se rotească în
jurul soarelui, a schimbat tipologia mentală în substraturile adânci ale inconştientului ei… Universul
copernican este descentralizat, anarhic, fără orientare, în care orice direcţionare îşi pierde semnificaţia.”
(Adrian Lemeni Sensul eshatologic al creaţiei)
Iată tezele lui Copernic:
1. Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Ea este copia rotaţiei ce
în acelaşi timp o face pământul însuşi în direcţie întoarsă dela apus către răsărit în jurul unei
osii trase prin centrul său.
2. Pământul pe când se învârte în jurul osiei sale ce se ţine tot una în poziţie paralelă aleargă în
un an în aceeaşi direcţie dela apus spre răsărit împrejurul soarelui.
3. Întocmai ca pământul circulă şi toate celelalte planete în jurul soarelui. Numai luna face cursul
său în jurul pământului.
În ceea ce priveşte locaţia pământului Copernic admite că: „Marea majoritate a autorilor
desigur sunt de acord că pământul se află staţionar în centrul universului, şi consideră ca fiind de
neconceput şi ridicol a presupune ceva contrar... Din aceste motive şi altele asemenea se presupune că
pământul este în centrul universului şi că în privinţa aceasta nu există nici un dubiu.”
Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Raţionament: „Dacă,
totuşi, am admite că această mişcare nu ar fi proprie cerurilor, ci că pământul se mişcă de la apus la
răsărit, şi dacă acest lucru ar fi luat în seamă cu atenţie în ceea ce priveşte înălţarea şi pogorârea
aparentă a soarelui, a lunii şi a stelelor, s-ar descoperi că aceasta este adevărata situaţie. Întrucât
cerul, care cuprinde şi adăposteşte toate lucrurile, este locul comun al tuturor lucrurilor, este foarte greu
de înţeles de ce mişcarea n-ar trebui să fie atribuită mai degrabă unui lucru, conţinutului decât
conţinătorului, a locului decât a celui ce conţine locurile. Din această presupunere urmează o altă
întrebare de nu mai mică importanţă, privind locul pământului, deşi a fost acceptat şi crezut de către
aproape toţi, că pământul se află în centrul universului. Dar dacă cineva ar presupune că pământul nu
se află în centrul universului, că, totuşi, distanţa dintre cei doi nu este atât de mare ca să poată fi
măsurată pe orbitele stelelor fixe, dar s-ar sesiza şi percepe pe orbita soarelui sau a planetelor;”
„În mijlocul tuturor tronează Soarele. În acest templu prea frumos unde am putea plasa acest
luminător mai bine decât în poziţia din care îi luminează pe toţi deodată? El este pe drept cuvânt numit
Candela, Mintea, Stăpânitorul Universului: Hermes Trismegistus îl numeşte Dumnezeul văzut, Electra
lui Sofocle îl numeşte Atotvăzătorul. Astfel că Soarele şade pe tronul împărătesc conducându-şi copiii,
adică planetele, ce se rotesc în jurul său. Pământul are Luna în slujba sa. Aşa cum spune Aristotel în
cartea sa Despre animale, Luna are cea mai strânsă legătură cu Pământul. Iar acesta zămisleşte cu
Soarele şi e însărcinat (gravid) cu o renaşterea anuală (De Revolutionibus, Despre ordinea corpurilor
cereşti 10).”
Să urmărim încă odată modul de demonstrare a lui Copernic privind (ne-)mişcarea cerului:
11
„Potrivit legii fizice după care nemărginitul nu poate să se mişte în nici un fel, în mod necesar
cerurile trebuie să stea pe loc. Dar se spune că dincolo de cer nu există absolut nimic: nici corp, nici
loc, nici spaţiu gol; ceea ce face ciudat ca ceva să fie circumcis de nimic. Dar dacă cerul este
nemărginit şi nu e limitat decât de către golul interior, probabil că aceasta ne demonstrează şi mai
limpede faptul că în afară de cer nu există nimic, deoarece totul se află înăuntru, iar cerul trebuie să
rămână nemişcat. Cea mai puternică dovadă în sprijinul caracterului finit al universului este mişcarea
sa.” (De Revolutionibus) (subl. ns.)
Aici, încă odată, mintea lui Copernic rătăceşte amarnic, precum saducheii din vremea
Mântuitorului, necunoscând nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Şi, se vede treaba, nici
comentariile patristice la Cartea Facerii, ce ar fi trebuit să fie şi pentru el, nu numai literă de lege, ci
chiar dogme mântuitoare ale credinţei de la care să nu se abată
nici o iotă sau cirtă:
„Uită-te că despre fiecare zi zice aşa, vrând ca prin
repetarea învăţăturii să fixeze în mintea noastră dogmele
dumnezeieşti. Să ţinem dar, toate aceste învăţături strâns lipite în
inima noastră; şi, scuturând de pe noi orice fel de trândăvie, să
păstrăm cu străşnicie dogmele cele sănătoase, iar pe cei prinşi în
mrejele rătăcirii păgâneşti să-i învăţăm, cu toată blândeţea, să nu
amestece rânduiala…” (Sf. Ioan Gură de Aur Omilii la Facere)
Iată, spre exemplificare, rânduri zdrobitoare ce risipesc ca
fumul neghiobiile copernicane:
„Şi puse pre dânşii [pe luminători] Dumnezeu întru
întăritura cerului”.
- Ce înseamnă: „şi puse”? Că ar putea spune cineva că i-a
fixat!
- Doamne fereşte! Că-i vedem într-o clipită de vreme
mergând multă cale, că nu stau niciodată într-un singur loc, ci-şi
îndeplinesc drumul care li s-a poruncit de către Stăpân să-l facă.
- Atunci ce înseamnă „şi puse”?
- Cuvintele acestea sunt în locul cuvintelor: „Le-a poruncit să fie în cer.” Şi ai să vezi mai
departe în Scriptură că spune: „Şi a pus pe Adam în rai3; asta nu înseamnă că l-a fixat în rai, ci că a
poruncit să fie în rai. În acelaşi timp putem spune şi despre stele, că Dumnezeu a poruncit să fie în tăria
cerului, ca să trimită lumina lor pe pământ… După cum nu poţi vedea ziua stelele mergând pe cer – că
lumina soarelui prin marea sa strălucire, le acoperă rostul lor… Fiecare dintre stihii îşi păstrează
drumul său şi nu-şi depăşeşte propria măsură; ascultă de porunca Stăpânului şi-şi împlineşte lucrarea
ei.” (Sf. Ioan Gură de Aur Omilii la Facere)
„Sistemul lui Copernic are următoarele caracteristici:
- Soarele şi stelele sunt imobile;
- Planetele Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter şi Saturn efectuează mişcări de revoluţie în
jurul Soarelui;
- În timp ce pământul descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, execută şi rotaţii diurne în
jurul axei sale;
- Toate mişcările au acelaşi sens.” (Astronomia, cl. a XII-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,
3
Facere II, 8: „Şi răsădi Dumnezeu grădină în Eden, către răsărit, şi puse acolo pre om pre carele au zidit.”
12
1997)
Apare astfel în istorie „sistemul (nostru) solar”, o învăţătură astronomică deja devenită clasică şi
dogmatică. De la apariţia sa în sec. al XVI-lea până astăzi această erezie cosmologică are diferite
reprezentări şi modele didactice, cum ar fi:
13
Reacţii anticopernicane
4
Vezi http://www.scribd.com/doc/4022641/tiin-i-credin-relaie-fr-conflict
5
Calităţi tipice oricărei erezii!
6
Calitate cerută în astrologie, dar – atenţie! – şi în ştiinţă. Ştim că şi Mama Omida sau alţi „paranormali” şi
astrologi se laudă cu prezicerile lor!
7
O exagerare a autorilor. La acea dată încă domina sistemul geocentric.
15
demonstra argumentaţia; apoi urmează observaţiile repetate iarăşi şi iarăşi şi în final analiza
rezultatelor.” (R. Spangenburg, D.K. Moser Istoria ştiinţei, vol. 1)
De acord până aici cu istoricii ştiinţei. Dar adăugăm că aceste observaţii, chiar repetate de sute
de ori, cu aceleaşi rezultate8, sunt şi ele supuse unor interpretări. De exemplu, vom lua mişcarea
retrogradă a planetelor. Ea a fost constatată din cele mai vechi timpuri de către astronomii antici.
Ptolemeu a propus pentru explicarea ei o serie de modele, discutabile desigur. Sfinţii Părinţi au preluat
şi ei aceste observaţii:
„Au spus că sunt şapte planete: Soarele, Luna, Jupiter, Mercur, Marte, Venus şi Saturn… Au
numit pe acestea planete, pentru că se mişcă contrar mişcării cerului: cerul şi celelalte stele se mişcă
dela răsărit la apus, dar numai acestea se mişcă dela apus la răsărit. Şi acest lucru îl vom observa la
mersul lunii, care în fiecare seară dă puţin îndărăt.
Ei spun că cerul înconjură pământul în formă de sferă şi trage împreună cu el, prin mişcarea lui
foarte iute, soarele, luna şi stelele…
…Învăţaţii spun că printre aceşti luminători sunt şapte planete; ei spun deasemeni că ele au o
mişcare contrară cerului. Din pricina aceasta le-au numit planete. Ei spun că cerul se mişcă dela răsărit
la apus şi planetele dela apus la răsărit iar cerul trage împreună cu el pe cele şapte planete prin
mişcarea lui, pentru că este mai iute.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)
Cum vom explica această mişcare din punct de vedere teleologic? Ce sens ar avea ca planetele
să mişte în sensul contrar cerului (stelelor)? Dacă vom considera universul ca pe un ceasornic, aşa cum
au făcut-o şi savanţii secolului al XVIII-lea – fiind îndreptăţiţi scripturistic prin aceea că luminătorii au
fost făcuţi pentru semne şi vremi – putem să considerăm aceste corpuri ca pe nişte ace de ceasornic de
diferite mărimi. Să privim modelul cosmologic tradiţional:
8
Ceea ce în cazul de faţă este aproape cu neputinţă să se întâmple, datorită dinamicii mişcărilor cereşti, ce face
ca o situaţie astrală să se repete la intervale mai mari de timp decât o viaţă de om. În acest caz trebuie ca
observaţiile să se transmită din generaţie în generaţie.
16
9
Psalmi 67, 34; 113, 24
10
Ps. 148, 4
11
II Corinteni XII, 2
17
Revenind la mişcarea retrogradă, cum se va putea ea explica din punct de vedere teleologic? Ce
sens ar avea ea?
Acele unui ceasornic au diferite lungimi, viteze şi funcţii: minutarul, arătătorul, secundarul. Dar
ele se mişcă în acelaşi sens. Ceasul solar nu are limbi (ace) ci doar umbra ce se deplasează în sensul
acelor de ceasornic, urmând mersul soarelui de la răsărit la apus. Şi atunci dacă vom echivala planetele
cu sferele (cerurile) lor cu acele ceasornicului, şi ele ar trebui să se mişte în acelaşi sens cu cerul
(stelele), deoarece timpul curge numai într-un sens. Cum rămâne atunci cu observaţiile astronomice?
Aici socotim că trebuie introdusă noţiunea de mişcare aparentă. Dacă privim o roată cu spiţe ce
se învârteşte pe un ax staţionar, avem impresia că spiţele merg în sens invers. Aceasta se datorează
diferenţelor de rază şi viteze. Şi atunci înţelegem mai bine cum se întâmplă aceasta la scara universului.
Cerul cu stelele lui se mişcă mai iute decât celelalte, de fapt cel mai iute întrucât el efectuează această
mişcare reală de rotaţie în jurul Pământului în 24 de ore! Acest adevăr ne este ocultat din tinereţe în
şcoala atee sau cel puţin secularizată, şi înlocuit cu următoarele minciuni şi basme:
„Un etalon natural pentru măsurarea timpului ar fi intervalul de timp în care Pământul face o
rotaţie în jurul axei sale, adică ziua. Faţă de stele, rotaţia Pământului este aproape uniformă şi de aceea
perioada de timp în care se face o rotaţie, numită zi siderală, este constantă. Dar timpul de muncă al
oamenilor este legat de succesiunea zilelor şi nopţilor; din această cauză, în viaţa de toate zilele, timpul
trebuie socotit după soare, adică ne folosim de perioada rotaţiei Pământului faţă de soare. Pământul se
deplasează în jurul soarelui în acelaşi sens în care se face şi rotaţia în jurul axei sale: de aceea ziua
solară, adică intervalul de timp în care Pământul face o rotaţie în jurul axei sale faţă de soare, este mai
lungă decât ziua siderală, în medie cu aproape patru minute.” (Astronomie Manual pentru clasa a XI-a
reală, 1961)
O minciună cu cât este repetată mai mult şi cu convingere, tinde să capete statul unui adevăr de
necontestat. Dar, şi aceasta de mai sus are tot „picioare scurte”. Să vedem cum stau lucrurile prin
prisma astronomiei tradiţionale. Am afirmat că Pământul stă în centru nemişcat şi că totul se învârteşte
în jurul său. Toate „cerurile” planetelor, inclusiv cerul înstelat, care în diagrama de mai sus este al 8-
lea, se învârt în aceeaşi direcţie: răsărit-apus, dar cu raze şi viteze diferite. Este clar că, din exemplul
„zilelor”, ziua siderală este determinată de revenirea aceleiaşi stele, constelaţii, zodii în acelaşi loc (de
exemplu răsăritul) după o rotaţie completă, ce ţine 24 de ore.
Dar soarele? Ziua solară este intervalul în care soarele – o planetă, nu o stea! - revine şi el de
unde a plecat după tot 24 de ore. Pe bună dreptate s-a observat şi cu ochiul liber acest decalaj de aprox.
4 minute. Numai că explicaţia dată de manual este bazată pe mişcări aberante şi mincinoase. De fapt
avem două mişcări, ale cerului înstelat, şi – să zicem – ale planetei soare – care se produc cu viteze şi
raze diferite. Şi atunci pentru observatorul de pe Pământ, senzaţia este că soarele a rămas în urmă, (sau
cerul a venit înainte) ceea ce se traduce spaţial printr-o deplasare inversă a soarelui, deci invers acelor
de ceasornic (trigonometrică), lăsând impresia mişcării inverse, retrograde. Vom vedea mai târziu ce
consecinţă are această mişcare anuală, fenomenul precesiei echinocţiilor şi implicaţiile majore în
stabilirea calendarului.
Şi atunci cum rămâne cu afirmaţiile Sfinţilor Ioan Damaschin şi Grigorie Palama? Se mişcă
oare planetele în sens contrar cerului sau nu? Întrucât soarele este şi pentru Sfinţi o planetă, ar urma ca
şi el să se mişte de la apus la răsărit, lucru absurd şi pe care nimeni nu l-a susţinut. Revenind la
mişcarea aparentă, şi chiar relativă, dacă avem două cercuri sau roţi sau sfere de mărimi diferite ce se
mişcă una într-alta (cum ar fi cerul şi soarele), în aceeaşi direcţie cu viteze diferite, într-un sens relativ
faţă de cel cu viteză mai mare, cel mai mic şi mai lent se va mişca în sens diferit. Întrucât pământul este
18
tot timpul un centru de referinţă fix şi stabil la modul absolut, faţă de el şi soarele şi cerul se mişcă doar
într-o direcţie: de la răsărit la apus. Dar dacă reperul este cerul – un reper mobil şi relativ! – soarele – şi
toate celelalte planete – se mişcă în sens contrar.
Iată şi un punct de vedere din tabăra ştiinţei contemporane geocentriste:
„În sistemul geocentric, aşa numitul "plan ecliptic," care cuprinde mai mult sau mai puţin
traiectoriile planetelor, nu este fixat ci se mişcă şi oscilează cu soarele călătorind pe o bandă cerească
de la 23½° latitudine nordică la 23½° latitudine sudică. Planetele nu au niciodată în aranjamentul
geocentric mişcare reală "retrogradă", iar stele însele se învârt zilnic în jurul pământului. Planetele… se
mişcă întotdeauna înainte, niciodată retrograd, iar mişcarea lor zilnică este substanţial geocentrică, à la
Ptolemeu.” (R.G. Elmendorf Lucrarea Soarelui )
Iniţial atât Copernic cât şi Galilei, fiind fii ai bisericii catolice, nu au contestat niciodată pe faţă
autoritatea bisericii, a Scripturii, şi într-un fel a Părinţilor. Ei au pornit lupta cu Aristotel şi Ptolemeu,
ce erau cum am spus nişte păgâni antici supuşi greşelii şi corectării.
Dar nu numai teologii l-au contrazis pe Copernic, ci iată şi o replică venită din partea unui
astronom aproape contemporan de o competenţă chiar mai mare, cel puţin pe tărâmul astronomic, dar şi
de o credinţă mai consistentă. Redăm opiniile sale, nu atât pentru partea ştiinţifică, cât pentru motivaţia
lor teologică:
„Tycho Brahé, ce s-a născut la trei ani după moartea lui Copernic, a făcut cele mai acurate
observaţii asupra corpurilor cereşti de dinaintea inventării telescopului. El a realizat superioritatea
matematică a lui Copernic asupra lui Ptolemeu dar a propus o modificare a sistemului lui Copernic în
care planetele evoluau în jurul soarelui în timp ce soarele însuşi evolua în jurul pământului staţionar.
Aceasta a păstrat avantajele matematice ale lui Copernic şi a scăpat de problemele contrazicerii lui
Aristotel sau Sfintei Scripturi.” (Cf. E. Rosen, „Galileo's misstatements about Copernicus”, Isis 32
(1958))
„Tycho Brahé: Ce nevoie a fost ca fără nici o justificare să îţi imaginezi pământul, o masă
întunecată, densă şi inertă, ca fiind un corp ceresc ce întreprinde încă şi mai multe rotiri decât celelalte,
adică să spui că este subiectul unei triple mişcări, în contrazicere nu numai cu toate adevărurile fizice
19
cunoscute ci şi cu autoritatea Sfintei Scripturi, ceea ce este culmea.” (J.J. O'Connor and E.F. Robertson
Christianity and the Mathematical Sciences - the Heliocentric Hypothesis )
Vom arăta mai departe opinia noastră în legătură cu acest compromis, adică al geocentrismului
cu rotirile celorlalte planete în jurul soarelui. În sistemul heliocentric copernican, este nevoie pe lângă
cele două mişcări cunoscute, cea de rotaţie anuală, şi cea diurnă de revoluţie în jurul axei, pământul
trebuie să se mişte şi în plan vertical, pentru a realiza nu numai durata anului, ci şi variaţiile
anotimpurilor! În realitate această mişcare aparţine soarelui aşa cum am arătat mai sus. Să remarcăm şi
tonul vehement apologetic, lăudabil în gura unui savant laic!
„Într-o altă lucrare, Brahé scrie:
...Pământul pe care îl locuim, ocupă centrul universului şi nu efectuează nici o mişcare anuală
după cum presupunea Copernic. Aceste propoziţii trebuie susţinute fără nici un pic de îndoială; aşa
cred, împreună cu vechii astronomi şi părerile acceptate ale fizicienilor, susţinute de către Sf.
Scriptură.” (J.J. O'Connor and E.F. Robertson Christianity and the Mathematical Sciences - the
Heliocentric Hypothesis )
Iată o drastică punere la punct! Dar, desigur, aceste pasaje sunt cu totul necunoscute şi
popularizate marelui public, rămânând apanajul unui mic grup de specialişti. Acelaşi lucru se poate
spune şi de către criticile contemporane:
Karl Popper arată originea acestor idei cultice: „Copernic a studiat la Bologna cu platonicianul
Novara; iar ideea lui Copernic de a plasa soarele în centrul universului în locul pământului nu a fost
rezultatul noilor observaţii ci o nouă interpretare a vechilor şi binecunoscutelor fapte în lumina ideilor
semi-religioase platonice şi neo-platonice. Această idee crucială poate fi regăsită în Cartea VI a lucrării
lui Platon Statul, unde putem citi că soarele joacă acelaşi rol în domeniul celor văzute ca şi ideea de
bine în domeniul ideilor. Ideea de bine este cea mai înaltă în ierarhia ideilor platonice. Tot astfel
soarele care dă celor văzute vizibilitatea, vitalitatea, creşterea şi progresul, este cel dintâi în ierarhia
celor văzute din natură. Deci, dacă soarelui îi vom da cinstea unui locaş, dacă el merită un statut divin,
atunci va fi cu neputinţă ca el să se rotească în jurul pământului. Singurul loc ce i se potriveşte unei
stele atât de slăvite este centrul universului. Astfel că pământul a fost pus să se rotească în jurul
soarelui. Această idee platonică, stă istoric la baza revoluţiei copernicane. Ea nu pleacă de la observaţii,
ci de la o idee religioasă sau mitologică” (Karl Popper Conjecturi şi Refutaţii: Progresul cunoaşterii
ştiinţifice, p. 187)…
După cum notează Wolfgang Smith: „În mişcarea renascentistă condusă de către Marsiglio
Ficino, doctrina a revenit la viaţă, deşi oarecum modificată; s-ar putea spune că ceea ce a instituit
Ficino a fost cu adevărat o religie, un fel de neo-păgânism. Copernic însuşi a fost profund influenţat de
această mişcare, aşa cum se poate limpede din numeroase pasaje din De Revolutionibus” (Wolfgang
Smith Înţelepciunea cosmologiei antice, p. 174).
Să vedem, prin comparaţie, cum arătau la cea epocă două modele astronomice geocentriste
apusene:
13
1961. Dar această luptă are loc şi în prezent (2007), chiar dacă sub alte forme, se va înteţi şi va culmina cu
domnia lui Antihrist. Ei îi va pune capăt cu urgie a doua venire a Domnului la Înfricoşata Judecată.
14
Grafia tipic ateistă, Doamne iartă-ne!
15
Adică cea medievală de care am amintit.
16
Tipică poziţie anarhist-socialistă.
25
întâlni adesea acuzaţiile de habotnicie şi extremism fundamentalist, taliban, ultra… etc., vânturate de
această masă copleşitoare, ce poate fi numită în limbajul Evangheliei „pleava”. Pentru aceştia, bobul de
grâu şi cel de neghină totuna sunt. Adică roadele bune sau rele sunt deopotrivă de criticate de cei ce au
ajuns „smochin neroditor” şi chiar, în cazul grav al unor clerici „sare fără gust”…
Să vedem un mod tipic de judecată şi apreciere ştiinţifică a acestui „gigant al ştiinţei” de către
posteritate:
„Copernic s-a cramponat în esenţă de ideea aristoteliană a sferelor cristaline şi de ideea că
stelele atârnă pe o sferă exterioară. El nu şi-a închipuit lucrul pe care îl ştim noi astăzi, şi anume că
dincolo de atmosfera Pământului spaţiul cosmic este un vid infinit şi că cea mai apropiată stea se află la
o distanţă de 4,5 ani-lumină. Cu toate acestea - aşa cum se întâmplă adesea în ştiinţă - l-a deranjat felul
în care datele observate refuzau să se potrivească teoriei. În consecinţă, el s-a gândit: Poate că
perspectiva din care privim toate aceste lucruri este greşită. Ce-ar fi dacă soarele, şi nu Pământul, s-ar
afla în centru? Apoi a mers mai departe făcând clacule pentru a vedea dacă teoria rămânea în picioare.
N-a prea rămas. Dar a fost teoria cea mai apropiată de adevăr de până atunci şi le-a oferit celor de
după el câteva idei valoroase de la care să pornească.” (R. Spangenburg, D.K. Moser Istoria ştiinţei,
vol. 1)
Observăm mai multe lucruri: mai întâi tonul şi atitudinea de admiraţie prostatică faţă de marile
genii ştiinţifice. Aceştia sunt slăviţi fără rezerve, chiar şi când se dovedeşte că s-au înşelat parţial sau
chiar total. Ceea ce se admiră la aceştia, este strădania lor, curajul de a înfrunta opinia răspândită la
acea vreme, atât în biserică, cât şi în mediile academice. Iată că, până la urmă criteriul nu este
nicidecum cel al adevărului, fie el şi ştiinţific imanent. Pe istoricii ştiinţei, ca şi pe savanţi, pare să nu îi
deranjeze de loc erorile grosolane ale corifeilor ştiinţei, şi nici scurtimea duratei valabilităţii teoriilor
lor.
„N-a prea rămas” - aceasta este o formulare puţin spus eufemistică, după care urmează o
afirmaţie hazardată făcută cu aplombul tipic şi iresponsabil al acelora ce stau pe temeliile atât de
şubrede şi trecătoare ale „adevărurilor şi cunoştinţelor ştiinţifice”: „Dar a fost teoria cea mai apropiată
de adevăr de până atunci şi le-a oferit celor de după el câteva idei valoroase de la care să pornească.” Şi
de unde ştiu cei doi istorici că aşa a fost? Şi ce bază se poate pune pe afirmaţiile unora care mai
devreme au spus că: „El nu şi-a închipuit lucrul pe care îl ştim noi astăzi, şi anume că dincolo de
atmosfera Pământului spaţiul cosmic este un vid infinit şi că cea mai apropiată stea se află la o distanţă
de 4,5 ani-lumină.”? Numai de aici şi credibilitatea lor s-ar fi spulberat în cele patru vânturi.
Iar dacă tot e să spunem cine s-a apropiat cel mai mult de adevăr dintre savanţi, se vede că tot…
cei antici: Arhimede, Aristotel, Ptolemeu, Iparh, Sosigene. Desigur că ştiinţificii nu vor recunoaşte
acest lucru nici în ruptul capului. Ei maschează eşecurile corifeilor prin faptul că noile teorii le
corectează (şi nu le completează!) pe cele vechi, asigurându-se astfel progresul ştiinţific evoluţionist în
care cred cu tăria idolatriei!
Şi de vom fi interpelaţi de către ştiinţifici: „de ce am cutezat să afirmăm că cei antici s-au
apropiat cel mai mult de adevăr? Cu ce drept? Cu ce competenţă?” Vom răspunde: din două motive:
1 - teoriile şi învăţăturile lor au durat mii de ani;
2 - ele au fost primite aproape integral de Biserică.
De aceea a avut loc acea „stagnare” a ştiinţei din „evul mediu” deplânsă de ştiinţificii liber
cugetători şi atei. Biserica şi statele creştine ale acelei perioade n-au mai considerat de cuviinţă că
trebuie aduse noi descoperiri şi modele ştiinţifice. Dar odată cu căderea Imperiului Bizantin şi
26
începutul perioadei Renaşterii, statele creştine ortodoxe au trecut în arier-planul istoriei, scena şi rampa
fiind ocupate de statele apusene catolice şi protestante. În acest timp şi în acest spaţiu s-a produs
„revoluţia tehnico-ştiinţifică” şi cea industrială, ce au contestat la început învăţăturile anticilor, le-au
modificat şi în final le-au abandonat ca învechite şi depăşite…
În concluzia acestui studiu reluăm tezele lui Copernic şi arătăm contradicţia lor cu învăţătura
Bisericii şi a ştiinţei de până la el:
- Făcând pur şi simplu ca la şah o „rocadă mare” Copernic mută între ele locurile soarelui şi
pământului, astfel încât soarele ocupă locul central al universului, fiind totodată staţionar şi
încetând a mai fi o planetă, ci, aşa cum se crede până astăzi, o stea;
- În schimb pământul părăseşte acest loc şi stare, şi face schimb cu soarele, devenind a patra
planetă de la soare.
- Luna rămâne a se învârti în jurul pământului ca un satelit, dar are o altă perioadă de rotaţie.
Aceste afirmaţii nu sunt câtuşi de puţin rezultatul unor observaţii făcute cu instrumente mai
performante (lunetă, ochean, telescop), ci pure speculaţii mentale, interpretări a ceea ce se putea
observa cu ochiul liber şi măsura cu instrumentele astronomice „clasice” astrolab, gnomon, etc.
Sistemul copernican heliocentric a fost combătut la vremea sa de biserică (chiar dacă la modul
concret de cei din Apusul eretic) şi de oameni de ştiinţă (T. Brahé, etc.) La doar 100 de ani de la
apariţia sa, a suferit modificări esenţiale chiar din rândul „heliocentriştilor” Bruno, Galilei, Kepler, şi
anume în ceea ce priveşte starea fixă a soarelui, apoi locaţia sa (centrul universului), forma orbitelor
planetare (elipsele lui Kepler), etc.
Prin urmare, deja pe vremea lui Newton (sec. XVII) soarele nu mai este fix (nemişcat) şi nu se
mai găseşte în centrul universului. Singura rămăşiţă a heliocentrismului copernican ce a supravieţuit
până astăzi este aşa-zisul „sistem solar” al planetelor ce rotesc în jurul soarelui. Şi atunci ne întrebăm
oare pentru este considerat Copernic a fi unul din cei mai geniali titani ai ştiinţei din toate timpurile?
Singura lui contribuţie cu adevărat ieşită din comun este aceea că a contestat făţiş şi oarecum
sistematizat învăţătura Bisericii şi a ştiinţei de atunci ce considera universul geocentric şi geostaţionar,
zdruncinând din temelii acest edificiu multimilenar. Prin aceasta el se arată un demn fondator al ştiinţei
„umaniste” ce va deschide larg toate porţile contestării revelaţiei Scripturii, mai întâi în cosmologie
(heliocentrism) şi apoi în biologie şi antropologie (evoluţionism). Heliocentrismul său va ajunge cu
timpul, în special datorită contribuţiilor altor „corifei” de acelaşi calibru cu Copernic, Giordano Bruno
şi Einstein, acentrism. Aceasta este de fapt învăţătura actuală împărtăşită de către marea majoritate a
oamenilor, lucru ce poate fi lesne verificat prin punerea unei simple întrebări: „Ce se află în centrul
universului?”
Şi, dacă aşa se pare că stau lucrurile, cum îl vom mai putea admira noi credincioşii ortodocşi?
Cum îl vom mai arăta în apologiile noastre făcute ateilor şi ne/puţin-/credincioşilor, ca pe un
credincios? Bine, nu era ateu în sensul marxist, dar ce folos de credinţa lui, de faptul că era nepot de
episcop, că era canonic la biserică? Ereziarhii cei mai cumpliţi de unde oare au venit?
La vremea sa, Copernic a scris timid o „cărticică” ce se opunea învăţăturii Bisericii, ştiinţei
milenare şi bunului simţ comun. Această cărticică a fost publicată, pe rând admirată, combătută,
interzisă şi apoi reabilitată. Impactul teoriei copernicane a fost şi este covârşitor, nimeni nu poate
contesta acest lucru. Paradoxul face ca şi acest mic studiu de faţă să apară într-un moment în care,
27
desigur că nu se opune nicidecum Scripturii şi Părinţilor, ba chiar am spune că dimpotrivă. El însă este
cu totul împotriva curentului ştiinţific, politic şi social (şi într-un fel şi economic), şi nu putem nici
măcar să năzuim că el va avea un impact asemănător. Dar, având discuţii faţă către faţă cu credincioşi,
preoţi, duhovnici, monahi, studenţi, am căpătat o încredere mare în puterea de convingerea a
adevărurilor de credinţă insuflate de Duhul Sfânt. Se găsesc şi se vor găsi totdeauna „ochi de văzut”,
„urechi de auzit” şi „minţi de priceput”, chiar dacă ele sunt o minoritate…