1

Ştiinţa lui Dumnezeu şi „ştiinţa” omului

Cu exemplificare: rătăcirea heliocentristă copernicană

Pr. Dan Bădulescu

Articolul se adresează dreptcredincioşilor creştini, cu care autorul împărtăşeşte crezul şi

dogmele fundamentale ale credinţei. În afară de acestea există şi unele aspecte ce se pot supune
discuţiilor, nuanţărilor etc. Dar nu se intenţionează aici nicidecum vreo dezbatere, polemică, sau chiar
dialog cu cei necredincioşi, deoarece nu se poate ajunge vreodată la vreun rezultat pozitiv, ci numai la
crearea de părţi şi de argumente potrivnice. Prin urmare cei care nu au în inimă aceeaşi credinţă, deci
şi aceleaşi izvoare autoritative: Dumnezeu, Scriptura, Sfinţii Părinţi, pot renunţa liniştiţi a citi aceste
rânduri şi a combate pe autor în numele celorlalte autorităţi. Ar fi o luptă fără de reguli…

Printre mulţimea de „dialoguri” prieteneşti, irenice, de împăcare, colaborare, etc. nu se poate să

nu întâlnim în zilele noastre acele dialoguri ce se pot numi:
- religia şi ştiinţa;
- teologia şi ştiinţa;
- Biserica şi ştiinţa;
Rostul acestor dialoguri ce se duc fie „live” fie în articole studii şi referate, ar fi acela de a arăta
convingător că între cele două domenii nu există nici un conflict, şi chiar dacă el a existat în trecut, fie
ca agresiune din partea bisericii (inchiziţia catolică), fie din partea ştiinţei (în cazul ştiinţei materialiste
atee), era vorba de un fals conflict şi nu de unul real. Aceasta se bazează pe ideea de largă circulaţie
potrivit căreia: nu există opoziţie între religie şi ştiinţă, ci doar distincţie. Urmează a se demonstra
potrivnicilor acestei păreri, ce se află în zilele noastre aproape exclusiv în tabăra ştiinţei atee, că cei mai
mari savanţi din trecut (Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Darwin, etc.) au fost credincioşi, ba chiar şi
cei moderni şi contemporani nu au fost cu totul atei, ci credeau şi ei în „ceva” (nu foarte definit şi
încadrat riguros confesional).
Iarăşi, se insistă adesea a se afirma că: „Biserica (Ortodoxă) nu avut şi nu are vreun conflict cu
ştiinţa. La fel se poate se spune şi despre religie.” Oare care biserică sau religie se află astăzi în conflict
cu ştiinţa? Cui i-ar mai da mâna să aibă aşa ceva sfidând astfel autoritatea puterii politice care sprijină
şi se sprijină intensiv pe ştiinţă şi tehnică? Cel mult întâlnim reacţii la „martorii lui jehova” sau diferiţi
dizidenţi neoprotestanţi, dar per ansamblu aceste voci nici nu se aud în vacarmul scientist contemporan.
La prima vedere, o iniţiativă bine plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor. Se netezesc conflictele,
ateii sunt puşi cu „botul pe labe”, apologeţii creştini, proveniţi mulţi din rândul celor cu studii
superioare ştiinţifice, pot aborda orice probleme - legate cel puţin de creaţie – şi purta pe acest teren
comun orice polemici şi dezbateri cu necredincioşii ce se închină mai mult sau mai puţin conştient
idolului umanist al „ştiinţei”. Iarăşi, cei cu studii şi profesiuni legate de ştiinţă şi tehnică se pot simţi
liniştiţi şi împăcaţi în biserică, din moment ce activitatea lor nu este „opusă” ci doar „distinctă” de cele
ale Bisericii, şi implicit, cumva binecuvântată de Dumnezeu. Această părere este şi ea cimentată de
unele afirmaţii conform cărora mintea, simţurile, capacităţile de cercetare, descoperire şi inovaţie sunt
 2
de la Dumnezeu (chiar binecuvântate, şi prin urmare aceasta se aplică tuturor domeniilor ştiinţei şi
tehnicii, adică întregii epistemologii.) Acest lucru s-ar explica prin respectarea de către acei oameni
dotaţi a poruncii „umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”.
Dar bunul simţ şi trezvia creştină pot avea şi o a doua şi chiar a treia vedere, ce nu prea se
împacă liniştit cu aceste adevărate „anestezice”. Căci pentru acestea se arată următoarele:
- începând din perioada Renaşterii cel puţin (sec. XV), savanţii au intrat în conflict constant şi
crescând cu Biserica şi învăţătura ei, desigur ne referim la spaţiul apusean. Conflictul a escaladat în
lucrări puse la index, persecuţii ale inchiziţiei, anateme.
- tot din această perioadă „mintea, simţurile, capacităţile de cercetare, descoperire şi inovaţie
binecuvântate de Dumnezeu… ce se ocupă cu toate domeniile ştiinţei şi tehnicii (şi ale cunoaşterii în
general)” s-au manifestat aproape exclusiv în spaţiul Europei Apusene, adică în cadrul confesiunilor
eretice ale catolicismului şi protestantismului de toate aspectele şi nuanţele. Savanţii ortodocşi de
renume se pot număra pe degetele de la o singură mână (încercaţi concret acest exerciţiu, şi veţi vedea
cu surprindere ce se întâmplă). În sec. XX-XXI, se adaugă şi savanţi evrei, atei, liber-cugetători, new
ageri, panteişti, neo-gnostici, etc. „Credinţa” lor nebuloasă este cu totul diferită şi departe de cea
ortodoxă. În ciuda acestui fapt evident, se ridică voci din ortodoxie ce constată apropierea noii fizici,
sau poate astrofizicii, mecanicii cuantice, relativismului, etc. de învăţătura Sfinţilor Părinţi!
- nu s-au stins cu totul din sufletele celor bătrâni şi maturi de astăzi ecourile zdrobitoarelor
„dovezi ştiinţifice” din domeniul fizicii, astronomiei, chimiei, biologiei, anatomiei, zoologiei etc. prin
care erau strivite sub bocancii atei revelaţia scripturistică şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, adică învăţătura
Bisericii despre Dumnezeu şi creaţia Sa. „Orânduirea socialistă” şi „filosofia materialismului ştiinţific
şi dialectic” au avut ca armă nr. 1 împotriva religiei, Bisericii şi în final lui Dumnezeu, exact ştiinţa
care demonstra cu cele mai puternice argumente ale sale că: „dumnezeu” nu există (Doamne iartă-ne!);
universul şi materia sunt veşnice, deci necreate şi nepieritoare ci doar se transformă în procesul
nesfârşit al evoluţiei; nu există „spirit” sau „lumea de dincolo”; sufletul nu este nemuritor, iar omul a
evoluat din maimuţă, etc. Biserica şi popii ei au minţit cu bună ştiinţă bieţii oameni timp de multe mii
de ani pentru a-i ţine în frâu şi a-i face supuşi claselor exploatatoare aristocratice cu care a colaborat
permanent. La aceste „păcate” ale clerului se adaugă şi persecuţia cruntă a bieţilor savanţi (Giordano
Bruno şi Galilei, sau o figură oarecum compusă din aceştia ce în mentalul comun a fost arsă pe rug şi a
spus „E pur si muove”) de către Biserica ce porunceşte o „credinţă oarbă” de tip „crede şi nu cerceta”
(care s-ar găsi şi în Biblie, nu se ştie exact pe unde…), iar în anumite perioade şi declanşarea unor
cumplite războaie religioase. Desigur că aceste imputări au fost adresate nu numai Bisericii creştine, ci,
prin extensie, tuturor religiilor şi credinţelor. A urmat, după cum bine se ştie, o groaznică persecuţie a
religiei din partea statelor socialiste atee, ce a întrecut din plin pe păgânii din vechime, şi căreia i-au
căzut pradă milioane de clerici şi credincioşi.
Acum, mai ales după 1990, odată cu căderea „lagărului socialist”, această persecuţie a încetat,
iar statul şi cu savanţii vor să arate că au întors foaia şi nu mai sunt în război cu Dumnezeu şi Biserica
Sa. Vom vedea dacă aşa stau lucrurile. Şi pentru ca să nu fim acuzaţi de suspiciuni paranoice, se pot
parcurge manualele şcolare editate după 1990, în care se menţin aceleaşi învăţături evoluţioniste,
„updatate” şi „upgradate” cum se spune mai nou, adică aduse la zi şi epurate de ateismul agresiv de
dinainte.
- alt aspect ce dă serios de gândit: se vede clar că practic toate invenţiile ştiinţifice începând cel
puţin cu sec. XIX, au un caracter predominant militar, fiind destinate şi aplicate mai întâi în acest scop,
iar ulterior având şi utilităţi „civile”. Cazul cel mai flagrant este cel al energiei „atomice” sau nucleare:
 3
mai întâi a fost bomba atomică şi apoi centrala atomoelectrică. Exemplele sunt atât de numeroase şi de
clare încât nu mai este cazul a le menţiona, o poate face oricine cu uşurinţă.
Acestea fiind spuse (ar mai fi şi altele, dar credem că sunt de ajuns cele de mai sus), nu se poate
ca să nu se ridice în sufletele creştine semne mari de întrebare asupra afirmaţiilor vesele şi optimiste
potrivit cărora nu există opoziţie între religie şi ştiinţă, ci doar distincţie iar celelalte însuşiri ale
spiritului omenesc, care se manifestă în domeniul ştiinţific, şi toate capacităţile omeneşti creatoare de
cultură ar fi inspirate şi călăuzite de puterea proniatoare a lui Dumnezeu indiferent de motivaţia şi
scopul lor.
Cu smerenie şi frică de a nu greşi, mărturisim că, în urma acestor mari semne de întrebare ni s-a
părut a primi răspunsurile potrivit cărora s-ar putea ca între religie şi ştiinţă să existe nu numai
distincţie ci chiar o mare şi radicală opoziţie. Vom încerca în continuare să şi dezvoltăm cele afirmate,
bizuindu-ne pe ajutorul lui Dumnezeu şi rugăciunile tuturor Sfinţilor.

Mai întâi, ar trebui cumva să încercăm să definim ce se înţelege prin „ştiinţă”. Pentru românul
obişnuit „ştiinţă” vine de la „a şti”, „a cunoaşte”, iar DEX-ul ne spune următoarele:
ştiinţă s. f.
1. ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire.
2. cunoaştere (despre ceva).
3. pregătire intelectuală, învăţătură; erudiţie.
Dicţionar explicativ
1) Sferă de activitate umană a cărei funcţie constă în dobândirea şi sistematizarea teoretică a
cunoştinţelor despre realitate. ~e sociale. ~ele naturii. * Om de ~ învăţat; savant. 2) Totalitate a
cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu; disciplină.
Dicţionarul român grec ne dă pentru ştiinţă termenul de 
Foarte înrudită cu ştiinţa, deşi nu identică cu aceasta este şi noţiunea de „tehnică”.
DEX: „Totalitate a uneltelor şi a mijloacelor de muncă, perfecţionate în cursul dezvoltării
istorice a omenirii, care permit obţinerea de bunuri materiale. 2) Ansamblu de procedee şi deprinderi
folosite într-un anumit domeniu de activitate. ~ de interpretare muzicală. 3) Totalitate a maşinilor,
mecanismelor şi aparatelor aflate în întrebuinţare. * ~ de luptă totalitate a mijloacelor de luptă cu care
sunt dotate forţele armate ale unei ţări.”
În limba greacă  înseamnă şi artă…
Aceştia ar fi termenii laici, dar ei pot exista şi în Scriptură, deşi nu neapărat cu aceleaşi
înţelesuri.
Acum, dacă avem în vedere că unul din atributele lui Dumnezeu este acela de „Atotştiutor”, s-ar
putea afirma că izvorul tuturor cunoştinţelor pentru fiinţele create raţionale şi libere, adică îngerii şi
oamenii, este Dumnezeu. Instrumentele cunoaşterii (ştiinţei) pot fi mintea şi simţurile – ne vom referi
de acum în special la oameni. Acestea sunt create de Dumnezeu şi nu vom obiecta nimic în acest sens.
Cum rămâne atunci cu: toate însuşirile spiritului omenesc, care se manifestă în domeniul ştiinţific, şi
toate capacităţile omeneşti creatoare de cultură ar fi inspirate şi călăuzite de puterea proniatoare a lui
Dumnezeu indiferent de motivaţia şi scopul lor? Pentru a ne lămuri în această privinţă trebuie să ne
îndreptăm către izvorul suprem al cunoştinţelor noastre: revelaţia divină cuprinsă în Scripturi, şi anume
vom începe cu apariţia omului şi a ştiinţei, aşa cum le-a gândit, voit şi lucrat Dumnezeu.
 4
Ca şi ceilalţi apologeţi creştini ce combat învăţătura evoluţionismului potrivit căreia omul a
apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii de milioane de ani de la o simplă celulă la maimuţele
antropoide, vom mărturisi şi propovădui că omul a fost creat instantaneu de Dumnezeu din pământ cu
suflare de viaţă, şi că el era din momentul apariţiei o fiinţă matură, completă şi dotată cu minte şi
simţuri, putând face următoarele:

„Şi mai zidi Dumnezeu iarăşi din pământ toate fiarele câmpului şi toate pasările cerului; şi le
aduse pre ele la Adam, ca să vază ce le va numi pre dânsele; şi tot ce a numit Adam, suflet viu, acesta e
numele lui. Şi numi Adam nume tuturor dobitoacelor, şi tuturor pasărilor cerului, şi la toate fiarele
câmpului;” (Facerea II, 20-21)

Iar din Tradiţie:

„Deci a pus Dumnezeu pe Adam peste toate zidirile sale cele de jos, împărat şi stăpân, şi i-a
supus lui toate sub picioarele lui: oile şi boii încă şi dobitoacele pământului, păsările cerului şi peştii
mării, ca să le stăpânească pe ele. Şi a adus la dânsul pe tot dobitocul şi toată pasărea şi fiara, blânde şi
supunându-le, pentru că era încă atuncea şi lupul ca şi mieluşelul, leul ca şi găina cu năravul, una pe
alta nu se vătămau şi Adam le-a pus lor tuturor numele aşa precum fiecărei jivine i se cuvenea şi i se
potrivea şi i se nimerea fiecărei jivine numele, cu chiar adevărată firea ei şi cu năravul ce avea să fie
după aceea.
Pentru că era Adam foarte înţelepţit de Dumnezeu, îngerească înţelegere având.” (Hronograful)
Dacă ne-am întreba ce scop a avut Dumnezeu ca să-l înzestreze pe om cu această înţelegere
(inteligenţă) îngerească, şi de ce a aplicat-o el în acest fel cu ocazia denumirii animalelor să ne amintim
de mărturisirea lui Dumnezeu însuşi:

„Şi zise Dumnezeu: «Se facem om după chipul Nostru şi după asemănare; şi să stăpânească
peştilor mării, şi pasărilor cerului, şi dobitoacelor, şi tot pământul, şi tuturor târâtoarelor ce se târăsc
asupra pământului».
Şi blagoslovi Dumnezeu pre dânşii, zicând: «Creşteţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi
domniţi pre dânsul; şi stăpâniţi peştilor mării, şi pasărilor cerului, şi tuturor dobitoacelor, şi tot
pământul, şi tuturor târâtoarelor ce se târăsc asupra pământului». (Facere I, 28-29)

Iată aici sensul acestei capacităţi. Omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o
fiinţă liberă ce are o minte raţională, (logică, înţelegătoare). Aşa stând lucrurile vedem limpede că omul
nu este un robot, sau un calculator programat să facă diverse lucruri, în care Dumnezeu ar da install,
setup.exe şi apoi enter, ci are o lucrare (energie) proprie, liberă şi raţională, supusă însă greşelii.
E drept că Domnul a pus o graniţă acestei lucrări, o graniţă a cercetării iscoditoare, pe care ştim
că mai târziu omul a încălcat-o.
Aşadar, Scriptura consemnează primul moment al manifestării ştiinţei de către om, aici fiind un
moment să-i spunem de zoologie. Am văzut şi motivaţia: postura de stăpânitor al omului peste animale,
şi prin aceasta peste natură şi chiar - am îndrăzni să spunem - peste creaţia văzută, aşa precum a
bineplăcut lui Dumnezeu.
 5
Să vedem acum un alt moment al manifestării ştiinţei binecuvântate de Dumnezeu, de data
aceasta în domeniul astronomiei1, iar eroul acesteia este cel de-al treilea fiu al lui Adam,
binecredinciosul Set:
„Iar când Set era de patruzeci de ani, s-a răpit de Îngerul la înălţime şi s-a învăţat ştiinţa de
multe Taine dumnezeieşti…
Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi
mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc
planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut,
patruzeci de zile învăţându-se de îngerul acela…
De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la
Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămâni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării
anului şi numărarea zilelor şi a săptămânilor şi a lunilor şi a anilor…
După acea răpire a sa la înălţime şi după învăţătura Îngerului, Set spunând tatălui său şi maicii
sale cele ce le-a văzut sus, a început a însemna pe pământ deosebirile cereşti şi asemănările planetelor,
ale soarelui, ale lunii, ale stelelor şi alergările acelora…. Şi aşa a început numărarea de stele şi
învăţătura cărţii de la Set (Conf. Gheorghe Chedrinul, Dorotei şi alţi hronografi, Belarmin, scriitori
bisericeşti)
Şi se alese Sith <om> blând, bun şi înţelept şi drept lui Dumnezeu. Acesta <Sith cu>
înţelepciunea sa a pus nume celor şapte planete ale cerului şi-a priceput şi cum se întoarce cerul.”
(Hronografe)
Această ştiinţă astronomică adevărată a fost transmisă din generaţie în generaţie pe linia
setiţilor, ajungând peste milenii până la dreptul Avraam:
„Lui Avraam foarte-i dădea Dumnezeu dar de la Sfinţia Sa şi ştia meşteşugul stelelor şi
tocmeala cerului şi-a zodiilor. Şi arătă el întâi la eghipteni acesta meşteşug. Şi multă cinste avea de
către eghipteni. Şi se rugă şi împăratul Avimeleh să-i arate şi lui să înveţe…
Încă şi aritmetica şi astrologia de la Avraam s-a învăţat, de care mai înainte n-au ştiut (Conf.
Chedrin fila 1, Iosif Clucer).” (Hronografe)
Acesta este un moment foarte important pentru istoria ştiinţei. Aşa se explică bazele ştiinţei
astronomice în Egiptul antic, momentul descris fiind în perioada 3300-3400 d.f.l. (2300-2200 î.d.Hr).
În Egipt a fost educat mai târziu proorocul Moise, care şi-a însuşit astfel cunoştinţele
astronomice puse acolo de către Avraam. Revenind, vom vedea cum cunoştinţele înalte ale lui Moise, o
sinteză între revelaţia supranaturală şi ştiinţa avansată a Egiptului antic, sunt preluate mult mai târziu de
către gânditorii antici greci. Deci lanţul cunoştinţelor adevărate despre cosmos vine astfel:
Avraam (3400 de la facerea lumii) → egipteni → Moise (4400 de la facerea lumii) → filosofi
greci, etc. (5300 de la facerea lumii).
Intrând în perioada creştină, Sfinţii Părinţi au preluat acest lanţ binecuvântat al adevărului
astronomic, păstrat în Biserică şi în lumea creştină timp de peste 1000 de ani fără nici o schimbare.
Dar duhul cainit al ştiinţei omeneşti potrivnice revelaţiei s-a manifestat în Europa Apuseană mai
întâi timid, pe ocolite, până când, odată cu căderea Constantinopolului şi a Imperiului Roman de
Răsărit (Bizantin), centrul puterii politice, economice şi militare europene s-a mutat până astăzi în
Apus. Ascensiunea acestor puteri dominatoare asupra lumii avea o mare nevoie de o dezvoltare a

1
Această temă a mai fost abordată în nr. 5/2006 al revistei Porunca iubirii în studiul „Cosmologia divină şi cea
umană”. Ar fi de dorit ca acest studiu să fie parcurs pentru a înlesni înţelegerea acestor probleme ce par a fi clare
şi simple, dar se dovedesc a nu fi chiar aşa…
 6
ştiinţei şi tehnicii. Acest lucru a început să accelereze pornind din acel sec. XV (7000 d.f.l.), când,
potrivit istoriografiei apusene se termină „întunecatul ev mediu” şi începe „renaşterea”
Acest moment este o nouă piatră istorică de hotar, de cea mai mare însemnătate şi pentru istoria
ştiinţei. Până atunci se putea vorbi pe bună dreptate de o armonia bisericii/religiei/teologiei cu ştiinţa şi
tehnica, întrucât acestea din urmă îşi vedeau de domeniul lor şi nu contraziceau învăţăturile revelate, iar
cei mai mari savanţi ai vremii erau aproape totdeauna şi clerici sau monahi, care nu „se foloseau de
ştiinţa vremii lor” - cum se afirmă prea adesea - ci erau ştiinţa cea mai înaltă a vremii lor.
Dar începând cu precădere din acest veac de cotitură vom vedea apariţia unei „noi lumi” -
renaşterea - cu o nouă teologie, o nouă cultură, artă, ştiinţă, etc. - ce se vor opune din ce în ce mai făţiş
revelaţiei Bisericii şi, implicit, vechii ştiinţe.
Vom ilustra acest lucru pentru început cu cel ce este socotit unul dintre cei mai mari savanţi ai
tuturor timpurilor: Nicolai Copernic, cu a sa teorie la fel de celebră a heliocentrismului.

Nicolae Cusanus

Revenind la problema cosmologică, desigur că şi Copernic a

avut cumva parte de o pregătire, de nişte „înaintemergători”. Ne
oprim la unul care a purtat ca şi celălalt cu nevrednicie numele
Sfântului, ei asemănându-se mai degrabă celui care a fost tatăl
ereticilor „nicolaiţi”:
„Primul dintre gânditorii medievali care a fisurat concepţia
despre un univers închis şi ierarhizat a fost cardinalul Nicolaus
Cusanus. Ferindu-se de a afirma fără echivoc infinitatea universului,
Cusanus stabileşte că universul n-are limite. În realitate nu există
sferă perfectă, ca urmare un centru fizic al lumii este cu neputinţă de
imaginat... Dar Cusanus nu lipseşte universul de un centru metafizic,
nu văduveşte pământul de cerul lui spiritual. Cu toate că fizic, nici
Pământul, nici universul nu au centru fizic, Dumnezeu rămâne prin
excelenţă centrul lumii: …Considerând, Cusanus spune că anticii, care nu deţineau «docta ignorantia»,
nu sesizau mişcarea reală a pământului, dar pentru modernitate, mişcarea Pământului este veridică
chiar dacă ea nu este evidentă… Cusanus (1401-1464) a afirmat că universul nu are graniţe, nici centru
nici periferie, fără să fie infinit, ci numai nemărginit. A lansat ipoteza unei mişcări de rotaţie a
Pământului care nu neapărat trebuia să fie uniformă.” (Cf. Adrian Lemeni Sensul eshatologic al
creaţiei)

Nicolai Copernic

Nicolai Copernic s-a născut în 1473 în Thorn,

(astăzi Toruń), Polonia, fiind nepotul unui episcop catolic.
A studiat la Academia din Cracovia (astăzi Universitatea
Jagełonică) şi dreptul medicina, astronomia, geografia şi
matematica în Italia. Este important de observat legătura
astrologiei cu medicina, şi rolul jucat de aceasta în
formarea lui Copernic:
 7
„Învăţământul universitar de la Cracovia a fost, scria mai târziu Copernic, un factor vital în tot
ceea ce a realizat ulterior. Acolo a studiat latina, matematica, astronomia, geografia şi filosofia El a
învăţat astronomia după Tractatus de Sphaera de Johannes de Sacrobosco scris în 1220. Totuşi, nu ar
trebui să credem că, cursurile de astronomie urmate de Copernic erau cursuri ştiinţifice în sensul
modern. Ele erau cursuri de matematică ce introduceau concepţiile despre univers ale lui Aristotel şi
Ptolemeu astfel ca studenţii să poată înţelege calendarul, să calculeze datele sfintelor sărbători, şi să
capete aptitudini necesare profesiunii mult mai practice de navigator pe mare. De asemenea o parte
importantă a astronomiei era ceea ce noi numim astăzi astrologie, învăţând pe studenţi să calculeze
horoscoapele oamenilor în funcţie de ora exactă a naşterii lor.”
„Padua era vestită pentru şcoala ei de medicină şi în timp ce se afla acolo, Copernic a studiat
atât medicina cât şi astronomia. La acea vreme astronomia era în esenţă astrologie şi, ca atare,
considerată relevantă pentru medicină întrucât medicii foloseau astrologia.” (Cf. Nicolai Copernic de
J.J. O'Connor şi E.F. Robertson noiembrie 2002. MacTutor History of Mathematics)
Pe traseul „descoperirilor” sale vom întâlni nu numai astrologia, ci şi speculaţiile filosofico-
matematice:
„În jurul lui 1514 el a distribuit o cărticică, netipărită ci doar în manuscris, câtorva prieteni ai săi
care ştiau că el este autorul chiar dacă pe pagina de titlu nu se menţiona nici un autor. Această carte,
numită de obicei Micul comentariu, înfăţişează teoria lui Copernic despre un univers cu soarele în
centru. Micul comentariu este un document fascinant. El conţine 7 axiome date de Copernic, nu în
sensul că ele sunt de la sine înţelese, ci în sensul că el îşi va întemeia concluziile sale pe aceste axiome
şi pe nimic altceva. (Cf. E. Rosen, Copernicus' axioms, Centaurus 20 (1)) Care sunt aceste axiome?
Iată-le:
1. Nu există nici un centru în univers.
2. Centrul pământului nu este centrul universului.
3. Centrul universului este lângă soare.
4. Distanţa de la pământ la soare este imperceptibilă în comparaţie cu distanţa până la stele.
5. Rotaţia pământului este cea care explică rotaţia zilnică aparentă a stelelor.
6. Ciclul anual aparent de mişcări al soarelui este cauzat de mişcarea de revoluţie a pământului
în jurul acestuia.
7. Mişcarea aparentă retrogradă a planetelor este cauzată de mişcarea pământului de unde se
face observaţia.
Unii au observat că 2, 4, 5, şi 7 pot fi deduse din 3 şi 6 dar niciodată Copernic nu a avut intenţia
de a emite un set minimal de axiome. Cea mai remarcabilă dintre axiome este 7, căci deşi savanţi
anteriori au susţinut că pământul se mişcă, unii spunând că în jurul soarelui, se pare nimeni până la
Copernic nu a explicat corect mişcarea retrogradă a planetelor. Chiar în timpul scrierii Micului
comentariu, Copernic plănuia să scrie o lucrare amplă, căci a scris următoarele:
Aici, de dragul conciziei, am considerat mai avantajos să omit demonstraţiile matematice ce se
vor da într-o lucrare de dimensiuni ample.
Se pare că el a scris Micul comentariu în 1514 şi a început să scrie opera sa principală De
revolutionibus anul următor.” (Cf. Nicolai Copernic de J.J. O'Connor şi E.F. Robertson)
Dacă vom accepta informaţia de mai sus cu privire la „axiomele” lui Copernic, lucru ce nu îl
putem recomanda 100%, vom putea constata următoarele:
Axioma 1 : Nu există nici un centru în univers, nu se potriveşte cu sistemul heliocentrist.
 8
Cea de-a 2-a: Centrul pământului nu este centrul universului demolează sistemul geocentrist
ptolemeic şi scripturistic. Ambele afirmaţii, ca şi cele ce urmează, sunt simple deducţii logice, ce nu au
fost făcute pe baza unor observaţii şi măsurători exacte şi mai presus de orice îndoială. Să ne amintim
că la vremea aceea Copernic nu avea la îndemână luneta, şi cu atât mai puţin telescopul care nu se
inventaseră încă! Deci el vedea cerul exact ca şi toţi ceilalţi. Axiomele prin definiţie nu pot fi
nicidecum demonstrate sau dovedite în vreun fel, aşa că trebuie crezute pe cuvânt.
Cea de-a 3-a: Centrul universului este lângă soare, simplă speculaţie geometrico/matematică.
Cea de-a 4-a: Distanţa de la pământ la soare este imperceptibilă în comparaţie cu distanţa
până la stele. De acum „axiomele” par a fi emise de către ştiinţa secolelor XVIII-XIX. În plin
evoluţionism, savanţii au nevoie de un cosmos ce, dacă nu este de-a dreptul infinit în spaţiu şi timp,
cum învăţau materialiştii, este în orice caz enorm de vechi şi de mare. Vom arăta că lucrurile nu stau
tocmai aşa…
Cea de-a 5-a: Rotaţia pământului este cea care explică rotaţia zilnică aparentă a stelelor. În
sfârşit o teză autentic copernicană, ca şi următoarele două ce decurg din aceasta.
Vom vedea limpede care este acel motiv real ce i-a determinat pe Copernic, Braché, Galilei,
Kepler, şi chiar Newton, să iscodească mişcările cereşti în cele mai mici detalii prin observaţii
amănunţite asupra poziţiilor şi mişcărilor cereşti reale şi aparente, stabilirii efemeridelor, etc. Aceste
observaţii se încadrează de Părinţi astfel:
„Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie2,
această deşertăciune pentru care se munceşte atât, la ce scop duc… Dar atât „ce se făcură în deşert
întru gândurile lor şi să întunecă cea fără înţelegere a lor inimă. Zicând a fi înţelepţi, nebunit-au.” (Sf.
Vasile cel Mare)
În lucrarea Prima dare de seamă, Rheticus a scris despre modul de lucru al lui Copernic:
„... profesorul meu avea totdeauna în faţa ochilor observaţiile din toate epocile laolaltă cu ale
sale, puse în ordine ca şi în cataloage; apoi când trebuia trasă vreo concluzie sau să apară vreo
contribuţie către ştiinţă şi principiile ei, el pleacă de la cele mai timpurii observaţii până la ale sale,
căutând o relaţie mutuală care să le armonizeze pe toate; rezultatele astfel obţinute de inferenţa corectă
sub călăuzirea Uraniei le compară cu ipotezele lui Ptolemeu şi ale anticilor; şi examinând cu cea mai
mare grijă aceste ipoteze, el a găsit că dovada astronomică necesită respingerea acestora; el emite noi
ipoteze, ce nu sunt lipsite de inspiraţie divină şi de favorul zeilor; aplicând matematica, el stabileşte
geometric concluziile ce pot fi trase din inferenţa corectă; apoi el armonizează vechile observaţii cu ale
sale şi cu ipotezele pe care le-a adoptat; şi după ce a efectuat toate aceste operaţii el scrie în final legile
astronomiei …”
„Cosmologia lui Copernic a plasat un soare nemişcat nu în centrul universului, ci aproape de
centru, ceea ce a dat mai multe mişcări distincte pământului. Problema pe care o întâmpina Copernic
era aceea că el presupunea că toate mişcările erau circulare astfel încât, ca şi Ptolemeu, el a fost silit să
folosească epicicluri. Acest lucru a fost considerat prin urmare neplauzibil de către cei mai mulţi din
contemporanii săi, şi de către cei mai mulţi astronomi şi filosofi ai naturii până la mijlocul sec. al XVII-
lea. În prefaţa intenţionată pentru De revolutionibus orbium coelestium, Copernic a arătat că era pe
deplin conştient de criticile ce le va atrage lucrarea sa:
«Probabil se vor găsi nişte grozavi care, deşi cu totul ignoranţi în matematică, se încumetă să
facă judecăţi asupra problemelor matematice şi, stâlcind grav pasaje scripturistice în scopul lor, vor

2
Aici, Sfântul înţelege de fapt astrologia, la cea vreme şi chiar până în sec. al XVIII-lea nedespărţită de
astronomie cu care făcea practic un corp comun.
 9
îndrăzni să găsească greşeli teoriei mele şi să o cenzureze. Îi dispreţuiesc până la a socoti critica lor ca
deşartă.»
Printre apărătorii săi s-au aflat Kepler şi Galileo iar dovada teoretică pentru teoria copernicană a
fost furnizată de către teoria gravitaţiei (atracţiei) universale a lui Newton, cam 150 de ani mai târziu.
Se spune că, Copernic a primit un exemplar a cărţii tipărite, de aprox. 200 de pagini scrise în
latineşte, pentru prima dată pe patul de moarte. El a murit de hemoragie cerebrală.” (Cf. E Rosen,
„Three Copernican Treatises. The Commentariolus of Copernicus. The Letter against Werner. The
Narratio prima of Rheticus”, in Records of Civilization, Sources and Studies 30)
Aşa se întâmplă cu cei ce se ridică în mintea lor trufaşă împotriva lui Dumnezeu şi a
adevărurilor Sale, smintind pe „cei mai mici”. Dar lucrarea satanică de înşelare era de acum pornită…
Sfinţii Părinţi ne-au arătat care este soarta tuturor celor ce se bizuie pe propriile puteri, şi se
apucă să emită păreri şi terorii „ştiinţifice” sau filosofice:
„Multe au găsit filosofii elini despre natură, dar nici una dintre ideile lor n-a rămas neclintită şi
nerăsturnată; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să
le vădesc cu deşertăciunea lor; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.” (Sf. Vasile cel Mare)
Învăţătura eretică heliocentrică este expusă pe larg în tratatul De Revolutionibus Orbium
Coelestium (1530), publicat pentru prima dată la Nürnberg în 1543. Această carte a fost osândită pe
bună dreptate ca eretică de către catolici până în 1835. Problema este: oare ce s-a putut întâmpla în acel
an? Oare să se fi înşelat cei „infailibili”? S-a îndreptat ipoteza lui Copernic? Aceste reabilitări ridică
serioase semne de întrebare asupra seriozităţii celor în cauză…
„Copernic n-a afirmat explicit infinitatea spaţiului, dar, făcând ca pământul să se rotească în
jurul soarelui, a schimbat tipologia mentală în substraturile adânci ale inconştientului ei… Universul
copernican este descentralizat, anarhic, fără orientare, în care orice direcţionare îşi pierde semnificaţia.”
(Adrian Lemeni Sensul eshatologic al creaţiei)
Iată tezele lui Copernic:
1. Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Ea este copia rotaţiei ce
în acelaşi timp o face pământul însuşi în direcţie întoarsă dela apus către răsărit în jurul unei
osii trase prin centrul său.
2. Pământul pe când se învârte în jurul osiei sale ce se ţine tot una în poziţie paralelă aleargă în
un an în aceeaşi direcţie dela apus spre răsărit împrejurul soarelui.
3. Întocmai ca pământul circulă şi toate celelalte planete în jurul soarelui. Numai luna face cursul
său în jurul pământului.

Modelul heliocentric copernican

 10

În ceea ce priveşte locaţia pământului Copernic admite că: „Marea majoritate a autorilor
desigur sunt de acord că pământul se află staţionar în centrul universului, şi consideră ca fiind de
neconceput şi ridicol a presupune ceva contrar... Din aceste motive şi altele asemenea se presupune că
pământul este în centrul universului şi că în privinţa aceasta nu există nici un dubiu.”
Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Raţionament: „Dacă,
totuşi, am admite că această mişcare nu ar fi proprie cerurilor, ci că pământul se mişcă de la apus la
răsărit, şi dacă acest lucru ar fi luat în seamă cu atenţie în ceea ce priveşte înălţarea şi pogorârea
aparentă a soarelui, a lunii şi a stelelor, s-ar descoperi că aceasta este adevărata situaţie. Întrucât
cerul, care cuprinde şi adăposteşte toate lucrurile, este locul comun al tuturor lucrurilor, este foarte greu
de înţeles de ce mişcarea n-ar trebui să fie atribuită mai degrabă unui lucru, conţinutului decât
conţinătorului, a locului decât a celui ce conţine locurile. Din această presupunere urmează o altă
întrebare de nu mai mică importanţă, privind locul pământului, deşi a fost acceptat şi crezut de către
aproape toţi, că pământul se află în centrul universului. Dar dacă cineva ar presupune că pământul nu
se află în centrul universului, că, totuşi, distanţa dintre cei doi nu este atât de mare ca să poată fi
măsurată pe orbitele stelelor fixe, dar s-ar sesiza şi percepe pe orbita soarelui sau a planetelor;”
„În mijlocul tuturor tronează Soarele. În acest templu prea frumos unde am putea plasa acest
luminător mai bine decât în poziţia din care îi luminează pe toţi deodată? El este pe drept cuvânt numit
Candela, Mintea, Stăpânitorul Universului: Hermes Trismegistus îl numeşte Dumnezeul văzut, Electra
lui Sofocle îl numeşte Atotvăzătorul. Astfel că Soarele şade pe tronul împărătesc conducându-şi copiii,
adică planetele, ce se rotesc în jurul său. Pământul are Luna în slujba sa. Aşa cum spune Aristotel în
cartea sa Despre animale, Luna are cea mai strânsă legătură cu Pământul. Iar acesta zămisleşte cu
Soarele şi e însărcinat (gravid) cu o renaşterea anuală (De Revolutionibus, Despre ordinea corpurilor
cereşti 10).”
Să urmărim încă odată modul de demonstrare a lui Copernic privind (ne-)mişcarea cerului:
 11
„Potrivit legii fizice după care nemărginitul nu poate să se mişte în nici un fel, în mod necesar
cerurile trebuie să stea pe loc. Dar se spune că dincolo de cer nu există absolut nimic: nici corp, nici
loc, nici spaţiu gol; ceea ce face ciudat ca ceva să fie circumcis de nimic. Dar dacă cerul este
nemărginit şi nu e limitat decât de către golul interior, probabil că aceasta ne demonstrează şi mai
limpede faptul că în afară de cer nu există nimic, deoarece totul se află înăuntru, iar cerul trebuie să
rămână nemişcat. Cea mai puternică dovadă în sprijinul caracterului finit al universului este mişcarea
sa.” (De Revolutionibus) (subl. ns.)
Aici, încă odată, mintea lui Copernic rătăceşte amarnic, precum saducheii din vremea
Mântuitorului, necunoscând nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Şi, se vede treaba, nici
comentariile patristice la Cartea Facerii, ce ar fi trebuit să fie şi pentru el, nu numai literă de lege, ci
chiar dogme mântuitoare ale credinţei de la care să nu se abată
nici o iotă sau cirtă:
„Uită-te că despre fiecare zi zice aşa, vrând ca prin
repetarea învăţăturii să fixeze în mintea noastră dogmele
dumnezeieşti. Să ţinem dar, toate aceste învăţături strâns lipite în
inima noastră; şi, scuturând de pe noi orice fel de trândăvie, să
păstrăm cu străşnicie dogmele cele sănătoase, iar pe cei prinşi în
mrejele rătăcirii păgâneşti să-i învăţăm, cu toată blândeţea, să nu
amestece rânduiala…” (Sf. Ioan Gură de Aur Omilii la Facere)
Iată, spre exemplificare, rânduri zdrobitoare ce risipesc ca
fumul neghiobiile copernicane:
„Şi puse pre dânşii [pe luminători] Dumnezeu întru
întăritura cerului”.
- Ce înseamnă: „şi puse”? Că ar putea spune cineva că i-a
fixat!
- Doamne fereşte! Că-i vedem într-o clipită de vreme
mergând multă cale, că nu stau niciodată într-un singur loc, ci-şi
îndeplinesc drumul care li s-a poruncit de către Stăpân să-l facă.
- Atunci ce înseamnă „şi puse”?
- Cuvintele acestea sunt în locul cuvintelor: „Le-a poruncit să fie în cer.” Şi ai să vezi mai
departe în Scriptură că spune: „Şi a pus pe Adam în rai3; asta nu înseamnă că l-a fixat în rai, ci că a
poruncit să fie în rai. În acelaşi timp putem spune şi despre stele, că Dumnezeu a poruncit să fie în tăria
cerului, ca să trimită lumina lor pe pământ… După cum nu poţi vedea ziua stelele mergând pe cer – că
lumina soarelui prin marea sa strălucire, le acoperă rostul lor… Fiecare dintre stihii îşi păstrează
drumul său şi nu-şi depăşeşte propria măsură; ascultă de porunca Stăpânului şi-şi împlineşte lucrarea
ei.” (Sf. Ioan Gură de Aur Omilii la Facere)
„Sistemul lui Copernic are următoarele caracteristici:
- Soarele şi stelele sunt imobile;
- Planetele Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter şi Saturn efectuează mişcări de revoluţie în
jurul Soarelui;
- În timp ce pământul descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, execută şi rotaţii diurne în
jurul axei sale;
- Toate mişcările au acelaşi sens.” (Astronomia, cl. a XII-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,
3
Facere II, 8: „Şi răsădi Dumnezeu grădină în Eden, către răsărit, şi puse acolo pre om pre carele au zidit.”
 12
1997)

Imaginea universului heliocentric copernican

Apare astfel în istorie „sistemul (nostru) solar”, o învăţătură astronomică deja devenită clasică şi
dogmatică. De la apariţia sa în sec. al XVI-lea până astăzi această erezie cosmologică are diferite
reprezentări şi modele didactice, cum ar fi:
 13

Oare, acum în vremurile acestea post-comuniste de „tranziţie” în care libertăţile „drepturilor

omului” garantate de constituţii, între care la loc de cinste stă „libertatea de gândire, de opinie, de
credinţă…” fi-va îngăduit să ne opunem deschis şi în public acestor rătăciri şi erezii vătămătoare ce
înşeală miliarde de suflete, şi să înfăţişăm învăţătura Bisericii, adică revelaţia Duhului Sfânt? Rămâne
de văzut… Oricum noi ne facem datoria pastorală şi învăţătorească la care am fost chemaţi. Cine are
urechi să audă, şi ochi să vază, şi minte să priceapă…

Reacţii anticopernicane

Printre criticii contemporani lui Copernic, s-a numărat şi Martin Luther:

„…Martin Luther, fondatorul bisericii luterane, care luase deja poziţie împotriva lui Copernic,
declarând că «acest nebun vrea să răstoarne întreaga ştiinţă a astronomiei; dar Sfânta Scriptură ne
spune că Joshua a poruncit Soarelui să rămână nemişcat, şi nu Pământului.»” (Conf. R. Spangenburg,
D.K. Moser Istoria ştiinţei, vol. 1)
 14
Iată deja apologetica creştină „clasică”, argumentul ce va fi reluat mai târziu în disputa bisericii
papistaşe cu savantul eretic Galilei.
Nu numai Luther ci şi teologi romano-catolici au reacţionat prompt:
„De bună seamă, Copernic avea dreptate când presupunea că va fi atacat. De pildă, Tolosani, un
dominican contemporan cu Copernic a scris Cerul şi elementele ce a fost publicată la scurt timp după
Despre revoluţiile sferelor cereşti ca o anexă la cartea sa Despre adevărul Sfintei Scripturi. Tolosani a
scris că, Copernic: ...pare să nu cunoască Sfânta Scriptură întrucât el îi e contrazice unele principii, nu
fără primejdia ca el şi cititorii acestei cărţi să rătăcească de la credinţă ...
Argumentele aduse de Tolosani împotriva lui Copernic au fost acelea că, pe lângă că se
contrazic cu Sfânta Scriptură, ideile sale contraziceau fizica aristotelică: ... în imaginaţia sa el schimbă
în sistemul său ordinea creaturilor lui Dumnezeu... el caută să ridice pământul, mai greu decât
celelalte elemente, din locul său de jos până în sfera unde toată lumea prin consensul bunului simţ
localizează corect sfera soarelui, şi să arunce în jos sfera soarelui în locul pământului, contrazicând
ordinea raţională şi cea a Sfintei Scripturi care proclamă că cerul este sus iar pământul este jos.” (Cf.
J.J. O'Connor and E.F. Robertson Christianity and the Mathematical Sciences - the Heliocentric
Hypothesis)
Vom mai întâlni situaţia aceasta şi în cazul comisiei teologice din procesul lui Galilei, condusă
de către cardinalul Bellarmino 4. Şi, ca şi atunci, găsim aceste mărturisiri (ca şi cea a lui Luther mai sus
citată) ortodoxe şi demne de laudă şi aprobare, iar pe cele ale savanţilor, cu totul eretice şi demne
anatemei!
Paradoxul este că această poziţie „ecumenistă” nu este de loc pe placul ecumeniştilor! În acest
caz, ei au poziţii moderniste secularizate, şi ajung a se opune teologilor respectivi, şi să-i reabiliteze pe
savanţi, care, chiar de au şi greşit, merită după opinia lor tot respectul şi admiraţia pentru strădaniile
depuse şi curajul de a-şi fi susţinut ideile…

Contrazicând în dreapta şi în stânga, Copernic a fost primit cu rezerve nu numai de către

biserica catolică:
„În 1543, sistemul lui Copernic avea avantajele simplităţii, regularităţii şi coerenţei 5, şi chiar
făcea predicţii6 astronomice mai bune, cel puţin în unele situaţii. Dar, de fapt, cam asta fost tot – în acel
moment. În afară de această minoră diferenţă, ambele sisteme, cel geocentric al lui Ptolemeu şi cel
heliocentric al lui Copernic, păreau la fel de adevărate pentru oricine 7. Amândouă explicau de ce
planetele păreau uneori să se mişte înapoi – „făceau economie la capitolul fenomene neobişnuite” cum
le plăcea grecilor să spună. Nimeni nu avea nici o dovadă într-un sens sau altul, nu exista nici o
observaţie care să confirme un sistem în detrimentul celuilalt. Fiecare era doar o teorie. Calităţile
sistemului copernican, simplitatea, regularitatea şi coerenţa, erau satisfăcătoare într-o anumită măsură,
dar nu se poate decide asupra veridicităţii unui fapt pornind numai de la acest gen de satisfacţie. În
orice caz, aceasta nu este o abordare ştiinţifică. În ştiinţă, eleganţa şi caracterul rezonabil nu se
substituie dovezii experimentale. Mai întâi trebuie văzut ce observaţii sau experimente ar putea

4
Vezi http://www.scribd.com/doc/4022641/tiin-i-credin-relaie-fr-conflict
5
Calităţi tipice oricărei erezii!
6
Calitate cerută în astrologie, dar – atenţie! – şi în ştiinţă. Ştim că şi Mama Omida sau alţi „paranormali” şi
astrologi se laudă cu prezicerile lor!
7
O exagerare a autorilor. La acea dată încă domina sistemul geocentric.
 15
demonstra argumentaţia; apoi urmează observaţiile repetate iarăşi şi iarăşi şi în final analiza
rezultatelor.” (R. Spangenburg, D.K. Moser Istoria ştiinţei, vol. 1)
De acord până aici cu istoricii ştiinţei. Dar adăugăm că aceste observaţii, chiar repetate de sute
de ori, cu aceleaşi rezultate8, sunt şi ele supuse unor interpretări. De exemplu, vom lua mişcarea
retrogradă a planetelor. Ea a fost constatată din cele mai vechi timpuri de către astronomii antici.
Ptolemeu a propus pentru explicarea ei o serie de modele, discutabile desigur. Sfinţii Părinţi au preluat
şi ei aceste observaţii:
„Au spus că sunt şapte planete: Soarele, Luna, Jupiter, Mercur, Marte, Venus şi Saturn… Au
numit pe acestea planete, pentru că se mişcă contrar mişcării cerului: cerul şi celelalte stele se mişcă
dela răsărit la apus, dar numai acestea se mişcă dela apus la răsărit. Şi acest lucru îl vom observa la
mersul lunii, care în fiecare seară dă puţin îndărăt.
Ei spun că cerul înconjură pământul în formă de sferă şi trage împreună cu el, prin mişcarea lui
foarte iute, soarele, luna şi stelele…
…Învăţaţii spun că printre aceşti luminători sunt şapte planete; ei spun deasemeni că ele au o
mişcare contrară cerului. Din pricina aceasta le-au numit planete. Ei spun că cerul se mişcă dela răsărit
la apus şi planetele dela apus la răsărit iar cerul trage împreună cu el pe cele şapte planete prin
mişcarea lui, pentru că este mai iute.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)
Cum vom explica această mişcare din punct de vedere teleologic? Ce sens ar avea ca planetele
să mişte în sensul contrar cerului (stelelor)? Dacă vom considera universul ca pe un ceasornic, aşa cum
au făcut-o şi savanţii secolului al XVIII-lea – fiind îndreptăţiţi scripturistic prin aceea că luminătorii au
fost făcuţi pentru semne şi vremi – putem să considerăm aceste corpuri ca pe nişte ace de ceasornic de
diferite mărimi. Să privim modelul cosmologic tradiţional:

8
Ceea ce în cazul de faţă este aproape cu neputinţă să se întâmple, datorită dinamicii mişcărilor cereşti, ce face
ca o situaţie astrală să se repete la intervale mai mari de timp decât o viaţă de om. În acest caz trebuie ca
observaţiile să se transmită din generaţie în generaţie.
 16

Universul aristotelic/ptolemeic se compune din o serie de cochilii ce corespund cerului fiecărei

planete. Acest model a fost – atenţie! – primit de Biserică. Şi de se vor întreba unii, cum s-a putut aşa
ceva în cazul unor filosofi şi astronomi păgâni, politeişti idolatri şi lipsiţi de insuflare divină, răspunsul
este acesta:
„Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de «cerul cerului» 9 şi de «cerurile
cerurilor»10, şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer 11, spunem că la
facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile
lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)
Iată sursa ştiinţei lui Aristotel, Iparh, Ptolemeu, Sosigene: revelaţia naturală, şi mai mult decât
ea, învăţăturile revelate ale lui Moise. Acesta ştim că a fost un mare proroc şi a trăit cu mult timp
înainte de grecii pomeniţi în Egipt. Este drept că în Scriptură nu se găsesc consemnate aceste detalii
astronomice, dar ţinând seama că Moise a fost crescut şi educat în Egipt la curtea faraonului, este cu
totul exclus ca el să nu fi avut cunoştinţe avansate de astronomie, aşa cum aveau vestiţii astronomi ai
Egiptului. Dar, faptul că nu le-a pus în Scriptură indică faptul că aceste cunoştinţe nu au fost socotite de
Duhul Sfânt ca fiind necesare în Sfânta Scriptură ci ele au circulat de la Moise pe alte căi, să spunem
„necanonice”. Să nu uităm că aceste învăţături au durat mii de ani, tocmai datorită acestui motiv, spre
deosebire de „teoriile” vestiţilor giganţi ai ştiinţei, care, în cel mai bun caz, de-abia au supravieţuit 100-
200 de ani morţii lor…

9
Psalmi 67, 34; 113, 24
10
Ps. 148, 4
11
II Corinteni XII, 2
 17
Revenind la mişcarea retrogradă, cum se va putea ea explica din punct de vedere teleologic? Ce
sens ar avea ea?
Acele unui ceasornic au diferite lungimi, viteze şi funcţii: minutarul, arătătorul, secundarul. Dar
ele se mişcă în acelaşi sens. Ceasul solar nu are limbi (ace) ci doar umbra ce se deplasează în sensul
acelor de ceasornic, urmând mersul soarelui de la răsărit la apus. Şi atunci dacă vom echivala planetele
cu sferele (cerurile) lor cu acele ceasornicului, şi ele ar trebui să se mişte în acelaşi sens cu cerul
(stelele), deoarece timpul curge numai într-un sens. Cum rămâne atunci cu observaţiile astronomice?
Aici socotim că trebuie introdusă noţiunea de mişcare aparentă. Dacă privim o roată cu spiţe ce
se învârteşte pe un ax staţionar, avem impresia că spiţele merg în sens invers. Aceasta se datorează
diferenţelor de rază şi viteze. Şi atunci înţelegem mai bine cum se întâmplă aceasta la scara universului.
Cerul cu stelele lui se mişcă mai iute decât celelalte, de fapt cel mai iute întrucât el efectuează această
mişcare reală de rotaţie în jurul Pământului în 24 de ore! Acest adevăr ne este ocultat din tinereţe în
şcoala atee sau cel puţin secularizată, şi înlocuit cu următoarele minciuni şi basme:
„Un etalon natural pentru măsurarea timpului ar fi intervalul de timp în care Pământul face o
rotaţie în jurul axei sale, adică ziua. Faţă de stele, rotaţia Pământului este aproape uniformă şi de aceea
perioada de timp în care se face o rotaţie, numită zi siderală, este constantă. Dar timpul de muncă al
oamenilor este legat de succesiunea zilelor şi nopţilor; din această cauză, în viaţa de toate zilele, timpul
trebuie socotit după soare, adică ne folosim de perioada rotaţiei Pământului faţă de soare. Pământul se
deplasează în jurul soarelui în acelaşi sens în care se face şi rotaţia în jurul axei sale: de aceea ziua
solară, adică intervalul de timp în care Pământul face o rotaţie în jurul axei sale faţă de soare, este mai
lungă decât ziua siderală, în medie cu aproape patru minute.” (Astronomie Manual pentru clasa a XI-a
reală, 1961)
O minciună cu cât este repetată mai mult şi cu convingere, tinde să capete statul unui adevăr de
necontestat. Dar, şi aceasta de mai sus are tot „picioare scurte”. Să vedem cum stau lucrurile prin
prisma astronomiei tradiţionale. Am afirmat că Pământul stă în centru nemişcat şi că totul se învârteşte
în jurul său. Toate „cerurile” planetelor, inclusiv cerul înstelat, care în diagrama de mai sus este al 8-
lea, se învârt în aceeaşi direcţie: răsărit-apus, dar cu raze şi viteze diferite. Este clar că, din exemplul
„zilelor”, ziua siderală este determinată de revenirea aceleiaşi stele, constelaţii, zodii în acelaşi loc (de
exemplu răsăritul) după o rotaţie completă, ce ţine 24 de ore.
Dar soarele? Ziua solară este intervalul în care soarele – o planetă, nu o stea! - revine şi el de
unde a plecat după tot 24 de ore. Pe bună dreptate s-a observat şi cu ochiul liber acest decalaj de aprox.
4 minute. Numai că explicaţia dată de manual este bazată pe mişcări aberante şi mincinoase. De fapt
avem două mişcări, ale cerului înstelat, şi – să zicem – ale planetei soare – care se produc cu viteze şi
raze diferite. Şi atunci pentru observatorul de pe Pământ, senzaţia este că soarele a rămas în urmă, (sau
cerul a venit înainte) ceea ce se traduce spaţial printr-o deplasare inversă a soarelui, deci invers acelor
de ceasornic (trigonometrică), lăsând impresia mişcării inverse, retrograde. Vom vedea mai târziu ce
consecinţă are această mişcare anuală, fenomenul precesiei echinocţiilor şi implicaţiile majore în
stabilirea calendarului.
Şi atunci cum rămâne cu afirmaţiile Sfinţilor Ioan Damaschin şi Grigorie Palama? Se mişcă
oare planetele în sens contrar cerului sau nu? Întrucât soarele este şi pentru Sfinţi o planetă, ar urma ca
şi el să se mişte de la apus la răsărit, lucru absurd şi pe care nimeni nu l-a susţinut. Revenind la
mişcarea aparentă, şi chiar relativă, dacă avem două cercuri sau roţi sau sfere de mărimi diferite ce se
mişcă una într-alta (cum ar fi cerul şi soarele), în aceeaşi direcţie cu viteze diferite, într-un sens relativ
faţă de cel cu viteză mai mare, cel mai mic şi mai lent se va mişca în sens diferit. Întrucât pământul este
 18
tot timpul un centru de referinţă fix şi stabil la modul absolut, faţă de el şi soarele şi cerul se mişcă doar
într-o direcţie: de la răsărit la apus. Dar dacă reperul este cerul – un reper mobil şi relativ! – soarele – şi
toate celelalte planete – se mişcă în sens contrar.
Iată şi un punct de vedere din tabăra ştiinţei contemporane geocentriste:
„În sistemul geocentric, aşa numitul "plan ecliptic," care cuprinde mai mult sau mai puţin
traiectoriile planetelor, nu este fixat ci se mişcă şi oscilează cu soarele călătorind pe o bandă cerească
de la 23½° latitudine nordică la 23½° latitudine sudică. Planetele nu au niciodată în aranjamentul
geocentric mişcare reală "retrogradă", iar stele însele se învârt zilnic în jurul pământului. Planetele… se
mişcă întotdeauna înainte, niciodată retrograd, iar mişcarea lor zilnică este substanţial geocentrică, à la
Ptolemeu.” (R.G. Elmendorf Lucrarea Soarelui )
Iniţial atât Copernic cât şi Galilei, fiind fii ai bisericii catolice, nu au contestat niciodată pe faţă
autoritatea bisericii, a Scripturii, şi într-un fel a Părinţilor. Ei au pornit lupta cu Aristotel şi Ptolemeu,
ce erau cum am spus nişte păgâni antici supuşi greşelii şi corectării.
Dar nu numai teologii l-au contrazis pe Copernic, ci iată şi o replică venită din partea unui
astronom aproape contemporan de o competenţă chiar mai mare, cel puţin pe tărâmul astronomic, dar şi
de o credinţă mai consistentă. Redăm opiniile sale, nu atât pentru partea ştiinţifică, cât pentru motivaţia
lor teologică:

„Tycho Brahé, ce s-a născut la trei ani după moartea lui Copernic, a făcut cele mai acurate
observaţii asupra corpurilor cereşti de dinaintea inventării telescopului. El a realizat superioritatea
matematică a lui Copernic asupra lui Ptolemeu dar a propus o modificare a sistemului lui Copernic în
care planetele evoluau în jurul soarelui în timp ce soarele însuşi evolua în jurul pământului staţionar.
Aceasta a păstrat avantajele matematice ale lui Copernic şi a scăpat de problemele contrazicerii lui
Aristotel sau Sfintei Scripturi.” (Cf. E. Rosen, „Galileo's misstatements about Copernicus”, Isis 32
(1958))
„Tycho Brahé: Ce nevoie a fost ca fără nici o justificare să îţi imaginezi pământul, o masă
întunecată, densă şi inertă, ca fiind un corp ceresc ce întreprinde încă şi mai multe rotiri decât celelalte,
adică să spui că este subiectul unei triple mişcări, în contrazicere nu numai cu toate adevărurile fizice
 19
cunoscute ci şi cu autoritatea Sfintei Scripturi, ceea ce este culmea.” (J.J. O'Connor and E.F. Robertson
Christianity and the Mathematical Sciences - the Heliocentric Hypothesis )
Vom arăta mai departe opinia noastră în legătură cu acest compromis, adică al geocentrismului
cu rotirile celorlalte planete în jurul soarelui. În sistemul heliocentric copernican, este nevoie pe lângă
cele două mişcări cunoscute, cea de rotaţie anuală, şi cea diurnă de revoluţie în jurul axei, pământul
trebuie să se mişte şi în plan vertical, pentru a realiza nu numai durata anului, ci şi variaţiile
anotimpurilor! În realitate această mişcare aparţine soarelui aşa cum am arătat mai sus. Să remarcăm şi
tonul vehement apologetic, lăudabil în gura unui savant laic!
„Într-o altă lucrare, Brahé scrie:
...Pământul pe care îl locuim, ocupă centrul universului şi nu efectuează nici o mişcare anuală
după cum presupunea Copernic. Aceste propoziţii trebuie susţinute fără nici un pic de îndoială; aşa
cred, împreună cu vechii astronomi şi părerile acceptate ale fizicienilor, susţinute de către Sf.
Scriptură.” (J.J. O'Connor and E.F. Robertson Christianity and the Mathematical Sciences - the
Heliocentric Hypothesis )
Iată o drastică punere la punct! Dar, desigur, aceste pasaje sunt cu totul necunoscute şi
popularizate marelui public, rămânând apanajul unui mic grup de specialişti. Acelaşi lucru se poate
spune şi de către criticile contemporane:
Karl Popper arată originea acestor idei cultice: „Copernic a studiat la Bologna cu platonicianul
Novara; iar ideea lui Copernic de a plasa soarele în centrul universului în locul pământului nu a fost
rezultatul noilor observaţii ci o nouă interpretare a vechilor şi binecunoscutelor fapte în lumina ideilor
semi-religioase platonice şi neo-platonice. Această idee crucială poate fi regăsită în Cartea VI a lucrării
lui Platon Statul, unde putem citi că soarele joacă acelaşi rol în domeniul celor văzute ca şi ideea de
bine în domeniul ideilor. Ideea de bine este cea mai înaltă în ierarhia ideilor platonice. Tot astfel
soarele care dă celor văzute vizibilitatea, vitalitatea, creşterea şi progresul, este cel dintâi în ierarhia
celor văzute din natură. Deci, dacă soarelui îi vom da cinstea unui locaş, dacă el merită un statut divin,
atunci va fi cu neputinţă ca el să se rotească în jurul pământului. Singurul loc ce i se potriveşte unei
stele atât de slăvite este centrul universului. Astfel că pământul a fost pus să se rotească în jurul
soarelui. Această idee platonică, stă istoric la baza revoluţiei copernicane. Ea nu pleacă de la observaţii,
ci de la o idee religioasă sau mitologică” (Karl Popper Conjecturi şi Refutaţii: Progresul cunoaşterii
ştiinţifice, p. 187)…
După cum notează Wolfgang Smith: „În mişcarea renascentistă condusă de către Marsiglio
Ficino, doctrina a revenit la viaţă, deşi oarecum modificată; s-ar putea spune că ceea ce a instituit
Ficino a fost cu adevărat o religie, un fel de neo-păgânism. Copernic însuşi a fost profund influenţat de
această mişcare, aşa cum se poate limpede din numeroase pasaje din De Revolutionibus” (Wolfgang
Smith Înţelepciunea cosmologiei antice, p. 174).
Să vedem, prin comparaţie, cum arătau la cea epocă două modele astronomice geocentriste
apusene:

Imaginea universului geocentric în viziunea luterană

 20

Ilustraţie din traducerea Bibliei lui Martin Luther

(Wittenberg, Germania: Hans Lufft, 1534)

Imaginea universului geocentric în viziunea ptolemeică

 21

Imagine geocentrică islandeză (1750)

Să ne aducem aminte ce ziceau Sfinţii Părinţi cu privire la contrazicerile filosofilor şi oamenilor

de ştiinţă:
„Nimeni să nu compare duhovniceasca noastră învăţătură, care este simplă şi nemeşteşugită, cu
 22
curiozităţile celor ce au filosofat despre cer. Pe cât de frumoasă este frumuseţea femeilor cinstite faţă
de a curtezanelor, pe atât de mare este şi deosebirea dintre învăţăturile noastre şi învăţăturile
filosofilor profani. Aceştia prezintă în învăţăturile lor probabilităţi siluite; aici, în Scriptură, adevărul
stă de faţă, lipsit de cuvinte meşteşugite. Şi pentru ce să ne ostenim noi să combatem minciuna lor,
când e destul să punem cărţile lor faţă în faţă şi să asistăm în linişte la războiul dintre ei?...
Filosofii aceştia se depărtează însă de adevăr şi nu fac altceva decât să taie drumuri greşite,
care-i duc la învăţături false.” „Multe au găsit filosofii elini despre natură, dar nici una dintre ideile lor
n-a rămas neclintită şi nerăsturnată; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa
că nu mai e nevoie să le vădesc cu deşertăciunea lor; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.”
(Sf. Vasile cel Mare)
Şi acum, iată la nici 100 de ani cum sistemul lui Copernic este modificat substanţial de către
Giordano Bruno:
„Giordano Bruno (1548-1600) a fost propagatorul înflăcărat al ideilor lui Copernic, dar le-a
depăşit mult pe acestea. El considera Universul nemărginit, deci centrul lui nu este în Soare, ci
oriunde. În acest spaţiu, stelele sunt sori, având planete în jurul lor care se rotesc, ca şi Pământul în
jurul soarelui lor.” (Astronomie Manual pentru clasa a XII-a)
„Nu există nici un sus sau jos absolute, aşa cum a învăţat Aristotel; nici o poziţie absolută în
spaţiu; ci poziţia corpului este relativă la celelalte corpuri. Peste tot există o schimbare neîncetată şi
relativă a poziţiilor în întregul univers, iar observatorul este totdeauna în centrul lucrurilor.” (din cartea
"De la Causa, principio et uno" ("Despre cauză, principiu, şi unitate”)
În De revolutionibus Copernic arată mai multe motive pentru care este mai logic ca soarele să
se afle în centrul universului:
În mijlocul tuturor lucrurilor stă soarele. Cât despre poziţia acestui luminător în cosmos, acest
templu prea frumos, ar putea fi oare vreun alt loc, sau unul mai bun decât centrul, din care el să poată
lumina totul în acelaşi timp? De aici soarele este numit de unii, nu fără temei, candela universului, de
alţii mintea sa iar de alţii conducătorul său.”
Orice erezie are o încărcătură logică, ce convine minţii umane căzute şi se opune revelaţiei şi
tainelor dumnezeieşti antinomice şi mai presus de înţelegere. Este adevărat că soarele este singurul
luminător aflat în univers, în ciuda a ceea ce învaţă rătăcit astronomia modernă şi contemporană. Aici
Copernic are dreptate: „Soarele dă lumină şi celorlalţi luminători adică lunii şi stelelor.” (Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica)
Soarele nu trebuie din această cauză să fie în centru, sau să fie cel mai de cinste. Tocmai acest
lucru l-au combătut Moise, proorocii şi Sfinţii Părinţi:
„Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ că, adică, prin atracţia
căldurii lui scoate la suprafaţa pământului puterea de germinaţie care este în adâncul lui, de aceea
Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se
mai închine soarelui ca unuia care ar fi cauza vieţii. Dacă vor ajunge să creadă că toate cele care fac
podoaba pământului sunt înainte de facerea soarelui, atunci vor părăsi nemăsurata lor admiraţie ce o
au pentru soare, gândindu-se că soarele este mai nou în ce priveşte facerea lui decât iarba şi plantele.”
(Sf. Vasile cel Mare Hexaimeron)
„Cunoscând bine aceste lucruri, căutaţi să închideţi gurile celor ce mai vor încă să meargă pe
calea cea rătăcită şi să nu îngăduiţi să fie dată făpturilor cinstea ce se cuvine Făcătorului. Asta e pricina
că dumnezeiasca Scriptură nu ne vorbeşte numai de frumuseţea soarelui, nici numai de măreţia lui şi de
folosul lui – ca atunci când spune «Ca un ginere» sau «Bucura-se-va ca un uriaş să alerge cale» – ci
 23
ne vorbeşte şi de slăbiciunea lui, de nimicnicia lui. Ascultă ce zice în altă parte: «Ce e mai luminos decât
soarele? Şi acesta lipseşte.»12 Să nu te înşele priveliştea lui, ne spune Scriptura. De-ar voi Creatorul să
poruncească ar pieri ca şi cum nici n-ar fi fost!” (Sf. Ioan Gură de Aur Omilii la Facere)
Nici măcar cu troparul Naşterii Domnului nu s-ar putea găsi vre-o justificare locaţiei heliocentriste:
„De la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii” Copernicanii au în vedere soarele fizic cel
stricăcios, şi nu Soarele Dumnezeu – Iisus Hristos. Soarele fizic este covârşit în strălucire de Maica
Domnului şi de sfinţi:
„Pe ceea ce este mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui, care ne-a izbăvit
pe noi din blestem…” (Paraclisul Maicii Domnului)
„Bucură-te, ceea ce eşti locaşul luminii, care ai stricat întunericul şi ai gonit de pretutindeni dracii cei
întunecaţi… Bucură-te, Prealăudată, ceea ce eşti mai înaltă decât cerurile…” (Acatistul Bunei Vestiri)
„Bucură-te stea de lumină purtătoare lumii;… Bucură-te lumină mai strălucitoare decât soarele”
(Acatistul Sf. Ioan Botezătorul)
„Ştefane, întâiul mucenicilor, cel ce ai fost mai luminat decât razele soarelui, roagă-te împreună cu
aceştia să ne luminăm toţi şi să scăpăm din negura păcatului…” (Canon de rugăciune către toţi Sfinţii)
„Bucură-te că alt soare cu totul luminos te-ai făcut,… Bucură-te, Pavele, Apostole!... Bucură-te
disc luminos al soarelui, … Bucură-te, Petre, Apostole!” (Acatistul Sf. Apostoli Petru şi Pavel)
După ce am adus atâtea mărturii, să vedem cine îl ridică în slăvi pe Copernic şi pentru ce:
„Biserica creştină nu permitea studierea naturii, considerând această ocupaţie drept un păcat.
……
După Copernic toate planetele se mişcă în jurul soarelui, şi nu în jurul pământului.
În acest fel, după teoria lui Copernic, pământul a devenit una dintre planete, care ocupă locul al
treilea în raport cu distanţa faţă de soare. în ordinea distanţelor faţă de soare, Copernic a situat
planetele astfel: Mercur, Venus, Pământul, Marte, Jupiter şi Saturn. Sistemul lui Copernic cu Soarele
în centru se numeşte sistemul heliocentric.
Ideile lui Copernic au pus bazele dezvoltării astronomiei pe principii cu totul noi şi au îndreptat
omenirea către studiul naturii, fără să ţină seama de doctrinele religioase învechite, bazate pe
ignoranţă. Înainte de Copernic, învăţăturile bisericeşti sau teoriile susţinute de biserică (ca teoria lui
Ptolemeu, care nu contrazicea biblia) împiedicau atât dezvoltarea astronomiei, cât şi a tuturor ştiinţelor
în general. Descoperirea lui Copernic a produs o revoluţie în concepţia oamenilor despre lume, în
interpretarea naturii şi în metodele de cunoaştere. În urma acestei descoperiri, au început şi alte ştiinţe
să se dezvolte mai repede şi pe o cale mai justă…
Despre aceasta, F. Engels spune următoarele: «Ceea ce a fost pentru religie arderea bulei
papale de către Luther a fost pentru ştiinţele naturii marea operă a lui Copernic, prin care acesta a
aruncat mănuşa superstiţiilor bisericeşti - deşi cu timiditate şi după ezitări de 36 de ani şi, ca să zicem
aşa, pe patul de moarte. Din acel moment studiul naturii s-a emancipat în esenţă de religie, deşi
lămurirea definitivă a tuturor amănuntelor s-a tărăgănat până în ziua de azi şi în multe minţi e încă
departe de a se fi terminat. Dar din acea clipă dezvoltarea ştiinţei a pornit şi ea cu paşi gigantici...»
(F. Engels, Dialectica naturii).
Paralel cu dezvoltarea uriaşă a ştiinţei în Uniunea Sovietică, dezvoltare care are la bază
concepţia materialistă asupra lumii, în ţările capitaliste sunt sprijinite diferite teorii reacţionare, în
interesul claselor avute. Astfel, de exemplu, acolo se întâlnesc şi astăzi încercări camuflate de a
respinge esenţa descoperirii lui Copernic, adică de a afirma că este cu totul indiferent dacă pământul
12
Înţ. Sirah XVII, 26
 24
se mişcă în jurul soarelui sau soarele se mişcă în jurul pământului. Prin aceasta se încearcă
reîntoarcerea într-o formă camuflată la concepţiile antiştiinţifice din evul mediu, ca să se restabilească
autoritatea religiei în ceea ce priveşte concepţiile asupra naturii.
Prin urmare, se impune şi în prezent13 o luptă hotărâtă împotriva ideologiei religioase, fiindcă
concepţia asupra lumii a capitalismului în descompunere sprijină astfel de prejudecăţi.” (Astronomie
Manual pentru clasa a XI-a reală)
„Aşezând Pământul în rândul planetelor, Copernic sfidează autoritatea bisericii înlăturând
existenţa deosebită dintre «pământesc» şi «ceresc»” (Astronomie Manual pentru clasa a XII-a,
M.E.N., 1997)
Pentru o lămurire a pasajului de mai sus trebuie făcute următoarele precizări: O dispută legată
de combaterea unor principii filosofice aristotelice/ptolemeice. Afirmaţia face un „macaz” sau deschide
un „link” lăturalnic de diversiune: cei implicaţi în această dispută din partea „bisericii” erau scolasticii
catolici. Noi ortodocşii nu avem de ce să ne implicăm în apărarea filosofiei aristotelice. Ceea ce a
atacat Copernic, sfidând „autoritatea bisericii” era de fapt nici mai mult nici mai puţin decât însăşi
revelaţia Duhului Sfânt!
Vom vedea mai târziu legătura între heliocentrismul copernican şi evoluţionismul darwinist.
Găsim o primă confirmare în poziţiile admirative faţă de aceşti eretici venite din partea ateilor
contemporani:
„Istoria a produs multe personalităţi mari în domeniile ştiinţei şi filosofiei. Ateii le sunt
îndatoraţi pentru curajul şi minunatele lor descoperiri. Totuşi, trei bărbaţi ne stau înainte ca adevăraţi
schimbători de lume. Ei sunt: Nicolai Copernic, Galileo Galilei şi Charles Darwin.
În descoperirile lor, protestul bisericii a văzut religia şi pe dumnezeu 14 împinşi din ce în ce mai
mult în fundal. Toţi au plătit un preţ şi ca atei ar trebui să cunoaştem cel puţin câte ceva despre fiecare
dintre ei şi reacţiile la descoperirile lor.” (Copernicus, Galileo and Darwin Three Men Who Changed
The World by Lee Holmes)
Următoarele cuvinte sunt ale filosofului ateu Bertrand Russell din cartea sa Religia şi ştiinţa:.
„Cei a căror libertate intelectuală le este personal importantă pot fi o minoritate în societate, dar
printre ei sunt oameni de cea mai mare importanţă în viitor. Am văzut importanţa lui Copernic, Galilei
şi Darwin în istoria omenirii, şi nu se poate presupune că viitorul nu va mai produce astfel de oameni.
Dacă ei sunt împiedicaţi să-şi îndeplinească lucrarea şi să aibă efectele scontate, rasa umană va stagna,
şi o nouă eră întunecată15 se produce, precum cea de dinainte a succedat strălucitei perioade a
antichităţii. Adevărul nou este adesea incomod, mai ales deţinătorilor puterii 16; cu toate acestea, în
ciuda lungii liste de cruzime şi habotnicie, el este cea mai importantă realizare a speciei noastre
inteligente dar îndărătnice.”
În cadrul Bisericii există două extreme eretice: necredincioşii, sau puţin credincioşii (chiar şi
cripto ateii), în extrema stângă şi habotnicii sau bigoţii în cea dreaptă. Acum o întrebare foarte simplă:
cine credeţi că domină numeric dintre cele două extreme, necredincioşii, indiferenţii religioşi sau
habotnicii ultraortodocşi şi fundamentalişti? Desigur răspunsul nu poate fi decât unul singur. Raportul
dintre aceştia în zilele noastre este de cel puţin 1/1000 în favoarea necredincioşilor. De aceea, vom

13
1961. Dar această luptă are loc şi în prezent (2007), chiar dacă sub alte forme, se va înteţi şi va culmina cu
domnia lui Antihrist. Ei îi va pune capăt cu urgie a doua venire a Domnului la Înfricoşata Judecată.
14
Grafia tipic ateistă, Doamne iartă-ne!
15
Adică cea medievală de care am amintit.
16
Tipică poziţie anarhist-socialistă.
 25
întâlni adesea acuzaţiile de habotnicie şi extremism fundamentalist, taliban, ultra… etc., vânturate de
această masă copleşitoare, ce poate fi numită în limbajul Evangheliei „pleava”. Pentru aceştia, bobul de
grâu şi cel de neghină totuna sunt. Adică roadele bune sau rele sunt deopotrivă de criticate de cei ce au
ajuns „smochin neroditor” şi chiar, în cazul grav al unor clerici „sare fără gust”…

Să vedem un mod tipic de judecată şi apreciere ştiinţifică a acestui „gigant al ştiinţei” de către
posteritate:
„Copernic s-a cramponat în esenţă de ideea aristoteliană a sferelor cristaline şi de ideea că
stelele atârnă pe o sferă exterioară. El nu şi-a închipuit lucrul pe care îl ştim noi astăzi, şi anume că
dincolo de atmosfera Pământului spaţiul cosmic este un vid infinit şi că cea mai apropiată stea se află la
o distanţă de 4,5 ani-lumină. Cu toate acestea - aşa cum se întâmplă adesea în ştiinţă - l-a deranjat felul
în care datele observate refuzau să se potrivească teoriei. În consecinţă, el s-a gândit: Poate că
perspectiva din care privim toate aceste lucruri este greşită. Ce-ar fi dacă soarele, şi nu Pământul, s-ar
afla în centru? Apoi a mers mai departe făcând clacule pentru a vedea dacă teoria rămânea în picioare.
N-a prea rămas. Dar a fost teoria cea mai apropiată de adevăr de până atunci şi le-a oferit celor de
după el câteva idei valoroase de la care să pornească.” (R. Spangenburg, D.K. Moser Istoria ştiinţei,
vol. 1)
Observăm mai multe lucruri: mai întâi tonul şi atitudinea de admiraţie prostatică faţă de marile
genii ştiinţifice. Aceştia sunt slăviţi fără rezerve, chiar şi când se dovedeşte că s-au înşelat parţial sau
chiar total. Ceea ce se admiră la aceştia, este strădania lor, curajul de a înfrunta opinia răspândită la
acea vreme, atât în biserică, cât şi în mediile academice. Iată că, până la urmă criteriul nu este
nicidecum cel al adevărului, fie el şi ştiinţific imanent. Pe istoricii ştiinţei, ca şi pe savanţi, pare să nu îi
deranjeze de loc erorile grosolane ale corifeilor ştiinţei, şi nici scurtimea duratei valabilităţii teoriilor
lor.
„N-a prea rămas” - aceasta este o formulare puţin spus eufemistică, după care urmează o
afirmaţie hazardată făcută cu aplombul tipic şi iresponsabil al acelora ce stau pe temeliile atât de
şubrede şi trecătoare ale „adevărurilor şi cunoştinţelor ştiinţifice”: „Dar a fost teoria cea mai apropiată
de adevăr de până atunci şi le-a oferit celor de după el câteva idei valoroase de la care să pornească.” Şi
de unde ştiu cei doi istorici că aşa a fost? Şi ce bază se poate pune pe afirmaţiile unora care mai
devreme au spus că: „El nu şi-a închipuit lucrul pe care îl ştim noi astăzi, şi anume că dincolo de
atmosfera Pământului spaţiul cosmic este un vid infinit şi că cea mai apropiată stea se află la o distanţă
de 4,5 ani-lumină.”? Numai de aici şi credibilitatea lor s-ar fi spulberat în cele patru vânturi.
Iar dacă tot e să spunem cine s-a apropiat cel mai mult de adevăr dintre savanţi, se vede că tot…
cei antici: Arhimede, Aristotel, Ptolemeu, Iparh, Sosigene. Desigur că ştiinţificii nu vor recunoaşte
acest lucru nici în ruptul capului. Ei maschează eşecurile corifeilor prin faptul că noile teorii le
corectează (şi nu le completează!) pe cele vechi, asigurându-se astfel progresul ştiinţific evoluţionist în
care cred cu tăria idolatriei!
Şi de vom fi interpelaţi de către ştiinţifici: „de ce am cutezat să afirmăm că cei antici s-au
apropiat cel mai mult de adevăr? Cu ce drept? Cu ce competenţă?” Vom răspunde: din două motive:
1 - teoriile şi învăţăturile lor au durat mii de ani;
2 - ele au fost primite aproape integral de Biserică.
De aceea a avut loc acea „stagnare” a ştiinţei din „evul mediu” deplânsă de ştiinţificii liber
cugetători şi atei. Biserica şi statele creştine ale acelei perioade n-au mai considerat de cuviinţă că
trebuie aduse noi descoperiri şi modele ştiinţifice. Dar odată cu căderea Imperiului Bizantin şi
 26
începutul perioadei Renaşterii, statele creştine ortodoxe au trecut în arier-planul istoriei, scena şi rampa
fiind ocupate de statele apusene catolice şi protestante. În acest timp şi în acest spaţiu s-a produs
„revoluţia tehnico-ştiinţifică” şi cea industrială, ce au contestat la început învăţăturile anticilor, le-au
modificat şi în final le-au abandonat ca învechite şi depăşite…
În concluzia acestui studiu reluăm tezele lui Copernic şi arătăm contradicţia lor cu învăţătura
Bisericii şi a ştiinţei de până la el:
- Făcând pur şi simplu ca la şah o „rocadă mare” Copernic mută între ele locurile soarelui şi
pământului, astfel încât soarele ocupă locul central al universului, fiind totodată staţionar şi
încetând a mai fi o planetă, ci, aşa cum se crede până astăzi, o stea;
- În schimb pământul părăseşte acest loc şi stare, şi face schimb cu soarele, devenind a patra
planetă de la soare.
- Luna rămâne a se învârti în jurul pământului ca un satelit, dar are o altă perioadă de rotaţie.
Aceste afirmaţii nu sunt câtuşi de puţin rezultatul unor observaţii făcute cu instrumente mai
performante (lunetă, ochean, telescop), ci pure speculaţii mentale, interpretări a ceea ce se putea
observa cu ochiul liber şi măsura cu instrumentele astronomice „clasice” astrolab, gnomon, etc.
Sistemul copernican heliocentric a fost combătut la vremea sa de biserică (chiar dacă la modul
concret de cei din Apusul eretic) şi de oameni de ştiinţă (T. Brahé, etc.) La doar 100 de ani de la
apariţia sa, a suferit modificări esenţiale chiar din rândul „heliocentriştilor” Bruno, Galilei, Kepler, şi
anume în ceea ce priveşte starea fixă a soarelui, apoi locaţia sa (centrul universului), forma orbitelor
planetare (elipsele lui Kepler), etc.
Prin urmare, deja pe vremea lui Newton (sec. XVII) soarele nu mai este fix (nemişcat) şi nu se
mai găseşte în centrul universului. Singura rămăşiţă a heliocentrismului copernican ce a supravieţuit
până astăzi este aşa-zisul „sistem solar” al planetelor ce rotesc în jurul soarelui. Şi atunci ne întrebăm
oare pentru este considerat Copernic a fi unul din cei mai geniali titani ai ştiinţei din toate timpurile?
Singura lui contribuţie cu adevărat ieşită din comun este aceea că a contestat făţiş şi oarecum
sistematizat învăţătura Bisericii şi a ştiinţei de atunci ce considera universul geocentric şi geostaţionar,
zdruncinând din temelii acest edificiu multimilenar. Prin aceasta el se arată un demn fondator al ştiinţei
„umaniste” ce va deschide larg toate porţile contestării revelaţiei Scripturii, mai întâi în cosmologie
(heliocentrism) şi apoi în biologie şi antropologie (evoluţionism). Heliocentrismul său va ajunge cu
timpul, în special datorită contribuţiilor altor „corifei” de acelaşi calibru cu Copernic, Giordano Bruno
şi Einstein, acentrism. Aceasta este de fapt învăţătura actuală împărtăşită de către marea majoritate a
oamenilor, lucru ce poate fi lesne verificat prin punerea unei simple întrebări: „Ce se află în centrul
universului?”
Şi, dacă aşa se pare că stau lucrurile, cum îl vom mai putea admira noi credincioşii ortodocşi?
Cum îl vom mai arăta în apologiile noastre făcute ateilor şi ne/puţin-/credincioşilor, ca pe un
credincios? Bine, nu era ateu în sensul marxist, dar ce folos de credinţa lui, de faptul că era nepot de
episcop, că era canonic la biserică? Ereziarhii cei mai cumpliţi de unde oare au venit?

La vremea sa, Copernic a scris timid o „cărticică” ce se opunea învăţăturii Bisericii, ştiinţei
milenare şi bunului simţ comun. Această cărticică a fost publicată, pe rând admirată, combătută,
interzisă şi apoi reabilitată. Impactul teoriei copernicane a fost şi este covârşitor, nimeni nu poate
contesta acest lucru. Paradoxul face ca şi acest mic studiu de faţă să apară într-un moment în care,
 27
desigur că nu se opune nicidecum Scripturii şi Părinţilor, ba chiar am spune că dimpotrivă. El însă este
cu totul împotriva curentului ştiinţific, politic şi social (şi într-un fel şi economic), şi nu putem nici
măcar să năzuim că el va avea un impact asemănător. Dar, având discuţii faţă către faţă cu credincioşi,
preoţi, duhovnici, monahi, studenţi, am căpătat o încredere mare în puterea de convingerea a
adevărurilor de credinţă insuflate de Duhul Sfânt. Se găsesc şi se vor găsi totdeauna „ochi de văzut”,
„urechi de auzit” şi „minţi de priceput”, chiar dacă ele sunt o minoritate…