1

P.R. & S, NR. 34 - SEPTEMBRIE 1991 PAG. 3

DE VORBĂ CU STELELE...

Un chitarist român în Suedia

DAN BĂDULESCU

Ca un bun prieten, născut în aceeaşi zi cu

Mircea Baniciu, nu se putea ca Dan Bădulescu să
nu-şi rupă din timpul vacanţei de familie în țară
pentru a sta de vorbă despre îndelungata sa
carieră. După emisiunea de vineri, când le-a
povestit ascultătorilor câte ceva despre viața lui de
aici și de acolo, am realizat că nu este cunoscut dc
către cei tineri, aşa cum s-ar cuveni. Un om
deosebit, de un calm ieşit din comun, o fire
analitică cu multe lucruri de spus. Sper să fi smuls
ce era mai important de la acest artist adevărat.
Este unicul interviu cu Dan Bădulescu publicat în
presa noastră (din câte știu).

A. P.: Dan Bădulescu, după mai mulţi

ani, eşti din nou la Bucureşti, Mai întâi, să
recapitulăm câteva aspecte din activitatea ta pe
care, cititorii P.R.&S. nu le ştiu.
D. B.: Am început să cânt la chitară la
14 ani. Am şi luat câteva cursuri timp de o lună
şi jumătate, cu un profesor, la o casă de cultură.
Apoi am cântat cu băieţii din cartier.
A. P.: De la început ai fost atras de
rock?
D. B.: Da. Era prin '66.
A. P. Ce fel de muzică ascultai atunci?
D. B.: Acasă, muzică clasică şi populară. Erau preferinţele bunicului meu. Şi părinţii
ascultau muzică, dar mai mult, bunicul. Cu muzica rock am luat contact prin intermediul
unchiului meu - fost baschetbalist (prin anii '40-'50) la Dinamo - Nae Bădulescu.
A. P.: Nu te-a „contaminat” și cu sportul?
D. B.: Nu. În sport nu am strălucit. Mai jucam fotbal, dar nu de performanță. Să revenim
la muzică. Prin anii '55-'60 am început să ascult muzică - tot ce era de ultimă oră: Presley&Co.
Rolling Stones, Beatles, Animals. Șocul a fost produs de Beatles.
A. P.: Şi muzică italiană sau franceză nu ascultai?
D. B.: Nu prea. în Cercurile pe care le frecventam atracţia o prezentă muzica anglo-
saxonă. Din cea italiană, eventual Celentano, iar din cea franceză - Hallyday, melodiile în stil
 2

rock. Chansonetele nu erau agreate. Apoi, au apărut formaţiile și muzica uşoară a capotat în
faţa valului. În '66 era aşa numita muzică beat. Chitara era instrumentul la modă. Eu nu am
făcut o şcoală de muzică. După şcoala generală, am urmat Liceul 15 din Obor unde l-am
întâlnit pe Chifiriuc. Era mai mare cu 2 ani ca mine. El cânta deja. Își încropise o formație -
Licuricii. Şi el a început să cânte tot la 14 ani. Eu. cum am mai spus, cântam pe stradă.
A. P.: Ce înseamnă că ai cântat pe stradă ?
D. B.: Da. Chiar pe stradă, în parcuri, la ștrand... Cântam cu băieţii mai mari. Nu eram
o formaţie, cântam de plăcere melodii din repertoriul Beatles-ilor, Rolling Stones-ului. Asta
se întâmpla prin '66-'68.
A. B.: Era deci un fel de „flower-power” şi în România...
D. B.: Profesorii mei au fost formaţiile care, aşa cum ştii și tu, cântau sâmbăta şi
duminica la facultate, la casele de cultură... Atunci i-am văzut pe Sideral, Olimpic, Cometele,
Sfinx... Eu nu dansam, stăteam lângă scenă și-i urmăream pe băieţi cum cântă.
A. P.: Se fixase vreun idol în perioada aceea?
D. B.: Atunci, nu. Mă impresionau până și cei de la Sincron. Orice formaţie de chitări
electrice era ceva uluitor pentru mine. Mai târziu, fiind elev le liceu, am început să-mi creez
idoli. Îmi plăcea Olimpic 64, ea se impunea atunci şi-şi forma un stil. Apoi, am început să am
preferinţe printre instrumentişti, plus că eu am ales chitara bas şi deci basiştii prezentau pentru
mine mai mult interes. Când eram mic, mie imi plăcea contrabasul. Nu ştiam atunci la ce e
mai uşor să cânţi. Sigur acum ştiu că e mai uşor să cânţi la bas decât la chitară solo, dar
atunci... În paralel, începusem să studiez metoda Boeru, deci cântam şi la chitară clasică cu 6
corzi. La electric însă, am optat pentru bas. Şi atunci am început să-i urmăresc pe Tudan, pe
Bibi... şi pe alţii care, indirect, mi-au fost profesori. Practic, cu am „furat” meseria, nu am
învăţat-o. Deci, în şcoală l-am întâlnit pe Sorin Chifiriuc, şi am făcut o formaţie a liceului.
Apoi am intrat în trupa Solaris. Ne gândeam noi să fie o formaţie serioasă. Dacă-ţi spun cine
cânta în această formaţie ai să vezi că nu era lipsită de... seriozitate. Când am intrat eu în
această formaţie, la chitara solo era Silviu Hera, curând a apărut Cristian Ionescu, plus Sorin
Chifiriuc. Deci, iată nume azi consacrate. Într-un fel, eram semiprofesionişti, căci cântam la
serile de dans și câștigam câte o sută de lei pe seară. Astfel am intrat eu în contact cu o
formaţie cu staţie, microfon... o formaţie adevărată și am putut să apar pe scenele caselor de
cultură. E inutil, cred, să-ți mai spun că piesele pe care le cântam erau „covers”-uri, căci în
acea perioadă nimeni nu prea se aventura să compună, deci, cu atât mai puțin noi, cei din linia
a doua. Și uite așa am ajuns în '68-'70, când au început festivalurile, clubul „A”...
A. P.: Între timp ai intrat la facultate? Să nu sărim totuşi, peste această etapă.
D. B.: Eu terminând liceul teoretic, eram foarte complexat faţă de cei de la liceul de
muzică şi nu-mi închipuiam să am vreo şansă de a reuşi la Conservator. Cel care m-a încurajat
a fost Sorin Chifiriuc. După cum vezi, de el se leagă foarte mult cariera mea muzicală. Sorin a
dat la Conservator după ce făcuse un an de Politehnică. El ne-a încurajat (pe mai mulţi băieţi
de la teoretic), explicându-ne că dacă avem aptitudini muzicale putem reuşi, desigur făcând un
an de meditaţii pentru a compensa handicapul. Aşa s-a şi întâmplat. Eu am intrat la Conservator
în 1971. Am început deci să studiez aspectul clasic şi teoria muzicală. În 1970 l-am cunoscut
pe Dan Aldea, o întâlnire de mare importanţă în viaţa mea, cu care am şi rămas prieten. Tot în
această perioadă l-am cunoscut și pe Florin Ochescu cu care sânt de aceeaşi vârstă.
A. P.: Apropos - când te-ai născut?
D. B.: În 31 iulie 1952. În perioada studenției am cântat cu mai multe formații. Am să
încerc să le trec în revistă pe toate, păstrând pe cât posibil și datele cronologice. Am cântat
sporadic, cu Sfinx, la Ateneul Tineretului. Aşa i-am cunoscut eu pe cei de la Sfinx de care m-
am apropiat afectiv şi muzical. devenind un fan al acestei formaţii... Cred că am sărit peste
etapa cu Olimpic '64 cu basistul Dan Dumitriu, care a fost şi el, pentru mine, un model. Nu
spun idol, dar un model sigur a fost. La vremea aceea el se remarca în lumea instrumentiștilor.
 3

Era un mare basist. Stilul lui m-a impresionat şi chiar m-a format. Despre scule? Ce să-ţi spun?
Eu cântam aşa... pe un fel de... combinaţie între aspirator şi mătură. Nici nu știu cum puteam
cânta pe aşa ceva.
A. P.: Bănuiesc, totuşi. că, la un moment dat ai avat o chitară a ta, de care-ţi amintești
cu plăcere...
D. B.: Este chitara pe care o ai în
poză, o chitară Jolana - cehoslovacă - un
bas cu 6 corzi pe care eu am cântat cu 4
corzi. Prin 1972, apare din nou în viaţa mea
Sorin Chifiriuc. Prin el am luat legătura cu
Magdin, care avea formaţia de soul Modern
Grup. Formația era deja consacrată. Și cu
toate că nu eram un basist din zona soul
aveam o motivație practică. Petre Magdin
la trompetă, Sile Zamfir la trombon, Petre
Iordache la saxofon, Marius Ţeicu la pian,
Sorin Chifiriuc la chitară, Mişu Cernea la
tobe, am cântat o lună. o lună şi jumătate la
Hotel Nord. Era prima dată când am cântat
în restaurant, dar asta n-a durat mult. Am
făcut şi imprimări cu Dida Drăgan, care
cânta „Anilor” şi „Vouă”. Formaţia, însă,
s-a dizolvat după 3 luni.
A. P.: Îți aminteşti cu cât eraţi plătiţi la Nord?
D. B.: Eram plătiţi după atestat. Primeam cam 120 lei pe seară. Ciubucurile? Erau vagi.
Noi cântam dixieland... deci total neadecvat... Ăsta a fost, dacă vrei, debutul meu. Apoi, cum
ţi-am spus, ne-am împrăştiat. Brasul s-a dus la şcoli, a rămas o secţie ritmică care nu s-a mai
ţinut. Mişu s-a dus la Mondial, iar eu m-am trezit... puţin... în aer. Am mers la mare cu Sorin
Tudoran şi Ică din Cluj. Un trio care n-a „dansat” decât o vară, căci am ajuns la conflicte
estetico-muzicale ireductibile. Eu fiind un partizan al Sfinxului şi al lui Dan Aldea, Sorin fiind
la concurenţă cu ei, n-am mai putut merge pe aceeaşi cale. El era un mare fan Hendrix. Nu ne-
am înţeles. Asta a fost...
A. P.: Care este părerea ta despre el ca instrumentist?
D. B.: Ca instrumentist, el s-a apropiat poate cel mai mult decât cei care încercau acest
lucru. Sound-ul lui, maniera de a cânta, se apropiau foarte mult de ceea ce se cânta „dincolo”,
sursa noastră de inspiraţie. Însă, fixaţiile şi inflexibilitatea lui îl făceau imposibil într-o
colaborare. Cu asta s-a terminat şi sezonul '72. În toamna lui '73 în Bucureşti, am cântat cu
Florin Ochescu (şi el a cântat o perioadă cu Magdin) şi cu Vali Sterian care era baterist. Am
cântat la Universitas şi ne numeam Modern-Grup. Magdin, între timp. a renunțat la cântat şi
s-a apucat să compună. În formaţia Modern-grup s-au perindat mai mulţi. La un moment dat
erau şi Chifiriuc la chitară şi Petrică Iordache la saxofon. Cântam la Club Universitas şi
Facultatea de drept. În 1974 este, din nou, un moment important - colaborarea mea cu Sfinx,
După mai multe schimbări în cadrul formaţiei se ajunsese la formula de trio, formulă ce nu le
prea convenea. Dan Aldea mi-a propus să intru în formaţie şi să fiu chitara a 2-a deşi eu eram
basist. Mi-am asumat riscul, iar Dan jumătate din prietenie, jumătate cunoscându-mă pe plan
muzical, m-a susţinut. Aşa am apărut eu la Sfinx. Ce cântam eu era departe de Dan Aldea. Nu
eram un chitarist solo de valoare. Am cântat cât am putut, dar, modest. Cu Sfinxul a început
adevărata consacrare.
A. P.: Între timp ai terminat facultatea?
 4

D. B.: Nu. Eram în anul IV. Ei terminaseră. La început am cântat cu Anda Călugăreanu,
iar apoi cu Dida Drăgan. Au început şi turneele. Primul a fost la începutul lui 1975 la
Festivalul Cântecului Politic de la Berlin, iar apoi a urmat un turneu de o lună în R.D.G. 1974
este anul în care încep să se contureze 2 tabere, care încetul cu încetul au devenit adverse -
Sfinx şi Phoenix. O concurenţă oarecum stupidă și distructivă - din care noi nu prea am avut
nimic de câștigat. Cei care creaseră această atmosferă şi o şi întreţineau erau cronicarii, noi
fiind doar atraşi în această duşmănie. Partea hazoasă este că noi nici nu ne prea cunoşteam
personal. Nici nu ştiu ce interese de culise au susţinut această discordie...

Andrei Partoș