Compozitorul Vladimir Cosma: ,,Emigrarea este ca si cum te separi de-o femeie"

Doinel Tronaru, Florin Ghioca, Simona Chitan,

Compozitorul roman Vladimir Cosma, laureat cu doua premii Cesar pentru ,,Cea mai buna muzica de film":
,,Diva" (1982) si ,,Le Bal" (1984), povesteste despre cum l-a descoperit pe Gheorghe Zamfir si l-a adus in
Franta, despre cum a lucrat cu Louis de Funes, dar si despre cat de greu i-a fost sa-si paraseasca iubita, cand a
emigrat in Franta.
Reputatul compozitor francez de origine romana Vladimir Cosma (75 de ani), stabilit din 1963 in Franta, nu isi
ascunde sentimentul nostalgiei sfasietoare, care l-a coplesit cu patru ani in urma, cand si-a revazut pentru prima
data, dupa aproape 50 de ani, casele in care a locuit si pe prietenii din copilarie. Artistul a revenit in Romania,
pentru a doua oara de la emigrare, la sfarsitul lunii decembrie anul trecut, pentru a sustine doua concerte cu
muzica sa de film, alaturi de Filarmonica ,,George Enescu", la Ateneu.
Vladimir Cosma a povestit, pentru ,,Weekend Adevarul", despre felul in care familia muzicala in care s-a nascut
i-a trasat destinul si despre primii ani petrecuti in Romania, de unde nu se gandise niciodata ca va pleca
vreodata. Tatal sau, Theodor Cosma, a fost pianist si dirijor, director la orchestra Electrecord, unchiul sau,
Edgar Cosma, compozitor si dirijor, iar una dintre bunici a fost pianista, eleva a celebrului Ferrucio Busoni. In
timpul studentiei la Conservator, Vladimir Cosma a fost exmatriculat pentru ,,atitudine decadenta", de aceeasi
institutie si aceiasi oameni care, acum patru ani, l-au facut doctor honoris causa.
Titratul compozitor isi reaminteste si despre legatura foarte stransa pe care a avut-o cu celebra Nadia Boulanger,

despre prietenia cu Emil Cioran, despre felul in care l-a descoperit si lansat pe Gheorghe Zamfir in Franta, dar si
despre o tragica poveste de dragoste cu o femeie casatorita si cu 12 ani mai in varsta, care i-a umbrit anii primei
tinereti. Totodata, Vladimir Cosma nu ascunde nici sentimentul nostalgiei sfasietoare, care l-a coplesit cu patru
ani in urma, cand si-a revazut, dupa 50 de ani, casele in care a locuit si pe prietenii din copilarie.

,,Weekend Adevarul": Care a fost influenta familiei asupra dumneavoastra, din punct de vedere muzical>
Vladimir Cosma: Tatal meu era directorul si dirijorul orchestrei Electrecord, care era o orchestra de muzica
usoara, in timp ce unchiul meu - unchiul Edgar - era directorul orchestrei Cinematografiei. Dar, in primul rand,
bunica - mama tatalui si a unchiului - era deja pianista concertista si fusese eleva lui Ferruccio Busoni. Bunica si
tatal ei erau de origine austriaca, ii chema Hilberger (dar nu erau evrei). Ea a facut studiile la Viena si a avut o
cariera de pianista, deci cei doi fii ai ei au facut muzica in mod profesional si stralucit. Deci am fost nascut in
aceasta atmosfera: pe de o parte muzica clasica, intelectualizata, pe de alta parte muzica de jazz, mai populara.
Pe de alta parte, tatal meu a facut studiile la Paris, in anii '30, si acolo a fost impregnat de muzica de jazz si de
descoperirea acestuia in Franta, in anii 1920-30, si a adus aceasta influenta in Romania cand a venit inapoi.
La ce varsta ati inceput sa studiati un instrument>
Am inceput pe la 6 ani, cu vioara. Am inceput vioara, pentru ca stateam intr-un apartament extrem de mic, in
care era numai o camera, pe strada Spatarului, si nu aveam loc de pian. Inainte de a ne muta intr-un apartament
mai mare, parintii mi-au adus o vioara, ca sa incep sa studiez. Venea un student de la Conservator aproape in
fiecare zi, dimineata, si imi dadea lectii. Am inceput sa dau concerte de pe la 7 ani. Cantam deja Concertul de
Bach... Incetul cu incetul, am devenit violonist, pianul nu l-am avut decat pe la varsta de 14 ani, cand ne-am
mutat in strada Calusei, unde era loc de un pian mic.
,,Mai Vladimir, fa-ti autocritica!"

Unchiul dumneavoastra Edgar plecase dinainte din tara, in 1960. Cum a reusit sa va scoata din tara, pe
dumneavoastra si pe tatal dumneavoastra<</strong>
Unchiul meu a plecat din tara inaintea noastra, prin relatiile lui pe care nu vreau sa le dezvolt prea mult,
dar, dupa cate am inteles, a fost un fel de schimb. El avea un apartament foarte frumos pe Soseaua
Kiseleff, pe care cred ca l-a dat unui mare reprezentant al Partidului de pe vremea respectiva, care in
schimb i-a procurat plecarea. Asta este ceea ce am auzit, dar eu eram mic, nu stiam, aveam 20 de ani.
Astea erau lucruri foarte secrete. Dupa aceea, eu cand eram mic, eram oarecum stalinist: eram pionier,
defilam, ,,Stalin! Stalin!", eram oarecum indoctrinati cu aceasta ideologie. Nu imi doream in momentul
acela sa plec. Eu terminasem Conservatorul si eram bucuros, fiindca inainte de a termina fusesem dat
afara din Conservator, criticat intr-o sedinta cum se facea pe vremea aia...
Deci ati avut totusi ceva de suferit... Cumva avea legatura cu valul acela de antisemitism de la sfarsitul
anilor '50/
Nu, nici o legatura. Eu nu aveam probleme de acest fel, pentru ca eu nu sunt evreu, eu sunt greco-catolic.
Problema pe care o aveam e ca facusem, cand am efectuat serviciul militar, o orchestra, din baietii de la
Conservator. La un moment dat, tatal meu, care era dirijorul orchestrei Electrecord, fusese trimis in Rusia pentru
un turneu. Directorul orchestrei m-a cerut ca sa-l inlocuiesc pe tata, sa fac norma care erau opt discuri pe luna,
in locul orchestrei lui tata, care plecase. Atunci eu am reluat toti acesti muzicieni, colegii mei de la Conservator
cu care am fost in serviciul militar, si am facut inregistrarile la Electrecord. Aceasta activitate a creat un fel de
entuziasm la Conservator, fiindca se canta muzica nu numai clasica, ci cu influente de jazz etc. (jazzul era
socotit cosmopolit, muzica decadenta). In plus, eu aveam si o motocicleta, Java pe vremea aia, si aveam anumiti
colegi care erau foarte ,,gelosi". Una era nepoata lui Constanta Craciun, care era ministru... Si a fost la un
moment dat aceasta sedinta, fiindca fusesera evenimentele din Ungaria si era o anumita teama aici ca studentii
sa nu se revolte, si in aceasta sedinta - la care eu nu ma asteptam la nimic - erau toti studentii de la universitatile
culturale: de la teatru, de la pictura, de la Conservatorul de muzica etc.
Ce s-a intamplat la acea sedintap
La un moment dat - cel care tinea discursul era domnul Florin Danalache, era seful tineretului comunist. A
inceput cu ceva legat de Conservator, spunand ca exista un anumit element in Conservator care e un mare talent,
dar e un element decadent si perturbator, si mi-am auzit numele: domnul Vladimir Cosma. Eram innebunit
atunci, eram la balcon acolo, nu ma asteptam la treaba asta. Au inceput sa ma critice, ca muzica mea e cu
influente decadente. Dupa aceea a fost o pauza in aceasta sedinta, i-au criticat pe altii de la pictura, tot felul, pe
care-i aduceau in fata, trebuiau aia sa-si faca autocritica, si dupa aceea ii dadea afara din facultate. La pauza a
venit directorul Conservatorului si profesorul meu de vioara, si mi-au spus: ,,Mai Vladimir, fa-ti autocritica"!
Zic: ,,Dar de ce sa-mi fac autocritica, ce-am facut ". ,,Ei: spune ca esti influentat, ca esti tanar... fa-ti autocritica,
ca noi vom veni sa te-aparam". Deci, eu cand am venit acolo, in fata a nu stiu cate mii de studenti, imi batea
inima sa-mi sparga pieptul, si am inceput sa spun ca ,,Da, recunosc ca am fost influentat de muzica de jazz, de
muzica frantuzeasca, Debussy etc, dar sunt tanar si voi mai progresa...". Si atunci am facut o oarecare greseala,
ca, in loc sa ma mentin la treaba asta, am spus: ,,Dar totusi, sa stiti ca poate sunt influentat, dar muzica mea este
bine primita peste tot, este cantata la radio, este scoasa pe discuri, trece in fata comisiilor de aprobare, deci este
pe linia impusa de Partid". Si atunci Danalache a sarit: ,,Cum, tovarase Cosma, Partidul iti impune o liniea!"
Zic: ,,nu, iertati-ma, n-am vrut sa spun ca-mi impune o linie, pe linia trasata de Partid am vrut sa spun, am avut
un lapsus". El: ,,nu, nu ai avut un lapsus, asta este ce gandesti dumneata". Zice: ,,noi o sa te trimitem in niste
uzine, sa vezi cum traiesc muncitorii, ca dumneata esti in alta lume". Atunci am inceput sa ma enervez, si zic:
,,Tovarasu' Danalache, ma amenintati ca ma duceti in uzina, pai eu ii iubesc pe muncitori, nu mi-e frica ca ma
trimiteti in uzina, in fabrica. Trimiteti-ma, si ce-i cu astae". Si au inceput studentii sa strige: ,,Bimbo! Bimbo!" -

fiindca aveam porecla asta, imi spuneau Bimbo -, si nu m-au dat afara in sedinta respectiva, pentru ca
incepusera studentii sa ma sustina. Dupa aceea a venit directorul Conservatorului, domnul Dinicu, si a spus ca
sunt un mare talent, si profesorii, toata lumea m-a aparat, nu m-au dat afara.
Deci nu ati fost exmatriculat
Dar dupa o luna, venind la Conservator, am vazut o notificare care spunea ca sunt exmatriculat. Asadar, vreo
sase luni am fost exmatriculat. In timpul acesta, am fost intr-o fabrica si am dirijat un cor acolo, si cu corul
acesta am luat un premiu in Bulgaria. Astfel, m-am reabilitat, facand aceasta corala, am venit inapoi si am
terminat Conservatorul. Deci, revenind, in momentul acela, in care unchiul meu (care fusese, pana la plecare,
directorul Orchestrei Cinematografiei) si tatal meu au organizat aceasta plecare, cu care eu nu eram la curent,
fiindca imi era foarte bine aici, aveam o iubita aici, nu credeam in mirajul Occidentului... Intr-o zi, a venit un
politist acasa si m-a intrebat unde sunt parintii. Erau plecati amandoi la Mamaia, cantau acolo cu orchestra
Electrecordului, aveau activitate pe litoral. M-a chemat la o oficialitate, care mi-a spus: ,,Voi trebuie sa plecati
din Romania peste doua saptamani". Zic: ,,Cum sa plecam Credeam ca-i o capcana. Nu vreau sa plec". Zice:
,,Vrei, nu vrei, in doua saptamani lichidati tot si plecati. Cu tata si mama. Du-te la Mamaia si spune-le ca
plecati".
Si iubitei i-ati spus ca plecati,
Pai da, am spus la toata lumea. Eu nu voiam sa plec la inceput, dupa aceea am vrut s-o aduc pe ea acolo, in
sfarsit, era drama cinematografica... Si, deci, m-am dus la mare cu motocicleta mea, abia am ajuns la Mamaia,
erau niste gropi, am mers toata noaptea. I-am spus lui tata, care atunci mi-a marturisit ca el e la curent si ca a
facut asta pentru mine, pentru ca tata avea, de fapt, o situatie buna aici, dar s-a sacrificat pentru ca eu sa fac o
cariera acolo.
Deci, cand v-ati dus, aveati deja niste legaturi facute, in Franta...
Aveam, pentru ca artistii straini care veneau aici, la Bucuresti, gen Yves Montand, sau Catherine Sauvage, sau
Los Paraguayos. Acestia dadeau concerte mari in Romania. Pe mine, ca tanar, aveam 15-16 ani, ma angajau toti
sa fac orchestratiile pentru concertele pe care le aveau aici, fiindca cantau cu orchestra lui tata, si cu alte
orchestre locale, si nu aveau orchestratiile necesare. Eu mergeam in turnee cu ei, in trenuri, si dupa aceea s-au
obisnuit sa-mi comande orchestratii chiar cand erau in Occident. Deci, cand am ajuns acolo aveam aceste
legaturi.
,,Emigrarea, o ruptura teribila"
Ati impachetat totul in doua saptamani si dupa aceea nu v-ati mai intors pana in 2011a
Am plecat doar cu vioara si cu caietele de muzica. Nu, niciodata pana in 2011.
Si sentimentul reintoarcerii, acum patru ani, cum a fostn
Sentimentul reintoarcerii era extraordinar de emotionant, pentru ca, de exemplu, am venit la Conservator, unde
ma dadusera afara si acum m-au facut Doctor Honoris Causa, iar printre cei care mi-au dat acest titlu am
recunoscut pe unii - nu vreau sa spun care - care, de fapt, erau fostii acuzatori...
Dar de ce, in 1990, cand s-a putut prima oara, nu ati revenit imediat, sa revedeti tara. Atunci aveati 50 de
ani...
Emigrarea reprezinta o ruptura teribila, ca si cum te separi de-o femeie. Ori te separi, ori ramai cu ea, e greu ba

sa vii, ba sa pleci. Dupa aceea, eu am avut o activitate enorma acolo, de la bun inceput, ca sa-mi construiesc
aceasta cariera. Pur si simplu nu aveam timp.
Va era teama sa nu va tulbure aceasta reintoarcereu
Exista un mare scriitor roman care traia la Paris, Cioran. El nu s-a mai reintors. Eu vorbeam cu el si Cioran
refuza sa vorbeasca romaneste, fiindca spunea ca pentru el a fost asa greu sa iasa din aceasta limba si sa scrie in
frantuzeste, ca nu vrea sa mai foloseasca limba romana. Si vorbeam amandoi pe frantuzeste. Vorbea foarte prost
frantuzeste, cu accent, dar tinea neaparat sa vorbeasca in aceasta limba. Am fost pe la el, traia intr-o camera de
servitori, intr-o mansarda...
Ati fost apropiatis
M-am dus la el, ma plimbam cu el in Jardin du Luxembourg, vorbeam despre multe lucruri interesante, totusi,
dar nu era o legatura propriu-zisa cu Romania, pentru ca vorbeam in frantuzeste.

,,Nadia Boulanger m-a lasat sa dorm la ea in casa"

Puteti sa evocati putin studiile cu Nadia Boulanger
Pe Nadia Boulanger am cunoscut-o in felul urmator: cand am ajuns la Paris, aveam o scrisoare, de la maestrul
Mihail Andricu, care era un mare compozitor si eram foarte apropiat de el. Cand am plecat, mi-a dat o scrisoare
de recomdare pentru domnisoara Nadia Boulanger, care era o personalitate importanta in muzica si in pedagogia
muzicala mondiala. A fost profesoara lui Bernstein, a lui Poulenc, a multor alti mari muzicieni. Eu am fost la ea
cu aceasta scrisoare, m-a ascultat si am vorbit. Am devenit elevul ei timp de cativa ani si a fost extrem de
amabila si de gentila. Chiar am locuit la ea, intr-o camera de servitori, pe care mi-a pus-o la dispozitie, timp de
vreo sase luni, pana am reusit sa imi platesc singur o chirie la Paris, castigand o bursa la Conservatorul National
de la Paris, pe care, de altfel, l-am si absolvit. Deci, am Conservatorul de la Bucuresti si Conservatoire National

de Paris. Dar Nadia Boulanger era cu totul separat, ea nu era profesoara acolo. M-a ajutat moralmente, mi-a dat
o mare apreciere, nu pot spune totusi ca m-a influentat componistic. In perioada aceea, muzica dominanta si
care era un fel de obligatie era muzica post-dodecafonica. Toti compozitorii scriau muzica de genul asta:
atonala, post-dodecafonica, cum ar fi Pierre Boulez, Karlheinz Stockhausen etc. Era un fel de dictatura: cum era
aici dictatura comunista, acolo era dictatura muzicala, dictatura atonala. Nu era ceva care sa ma intereseze pe
mine in mod primordial, cu toate ca initial, cand am ajuns acolo, am inceput sa scriu cateva piese de genul
acesta. Am luat premii internationale, dar le faceam asa, ca pe niste comenzi, nu era ceea ce voiam eu sa fac. Eu
am fost pasionat, inca de la 13 ani, in afara de muzica clasica, de muzica populara, de muzica de jazz... Am
descoperit jazzul la Mihail Andricu.
Cand ati inceput sa dirijatii
In ce priveste dirijatul, acesta a intervenit simultan cu faptul ca am compus si ca imi dirijam propriile muzici.
Despartirea de o iubita cu 12 ani mai mare
Cand ati compus prima lucrarel
Prima melodie am inceput s-o compun pe la 13 ani, dar atunci nu dirijam, dirija tata sau unchiul. Insa venind in
Franta - eu nu dirijasem niciodata decat cand am facut serviciul militar - era un cult, o manie a tineretului, nimit
in Franta ,,jeunisme": nu voiau sa auda decat de oameni tineri. Eu aveam 22-23 de ani, tata avea 50 de ani, acolo
el era considerat batran, terminat. Deci nu mai voia nimeni sa lucreze cu el, dar cu mine voiau si au spus: Daca
fiul dumneavoastra scrie aranjamente, el trebuie sa le dirijeze. Deci tata a fost condamnat sa nu mai lucreze.
Tatal meu a murit de curand, la 102 ani, si este inmormantat in Franta.
Dar ce s-a intamplat cu iubita aceea de aici, din tara, ati mai vazut-oo
Am vazut-o pe acea iubita, dar n-o mai iubeam cand a venit. Ani de zile m-am luptat cu aceasta treaba, de-a o
aduce, numai ca - cum sa va spun - ea era mult mai batrana decat mine, era maritata cu un director de la
Biblioteca, de la Academie, nu mai stiu exact. Ma iubea, dar avea cu 12 ani mai mult decat mine. Cand ai 22 de
ani, ea are 34-35, nu-i o problema... Dar pana am reusit s-o aduc, fiindca ani de zile m-am batut s-o aduc, si ca so aduc trebuia s-o ,,cumperi" (exista cineva la Londra care facea acest lucru posibil), asadar pana am reusit sa
am banii pentru acte ca s-o aduc, fiindca costa foarte mult treaba asta, deodata am avut un fel de revelatie. Am
zis: ,,Bine, dar- fiindca traiam deja cu alte ,,tovarase", in Franta - daca vine si eu nu o mai iubescu" Trecusera
vreo cinci ani... Nu am mai adus-o. Intr-o zi, ea a reusit sa plece singura si a venit la Paris, pentru mine. A fost
ceva dramatic. Intalnirea a fost extrem de prietenoasa din partea mea, dar extrem de tulburata din partea ei,
findca ea nu venise numai sa-mi spuna ,,Bonjour" si sa ne vedem asa, ci spera sa... Iar eu i-am prezentat-o pe
noua mea ,,companie", prietena. In sfarsit, a fost trist, foarte trist... S-a intors in Romania si, mai tarziu, dupa
vreo 10 ani, a murit de un cancer. Tineam corespondenta cu ea, eram in legatura. Dar a fost o chestie foarte
trista pentru mine si dramatica pentru ea.
V-ati facut o familie, in Franta<</strong>
Da, am un fiu.

Compozitorul Vladimir Cosma, alaturi de fiul sau

FOTO: Florin Ghioca

,,Eu l-am descoperit pe Gheorghe Zamfir"

Spuneti-ne ceva despre muzica pe care ati compus-o in Occident.
De cand am inceput cariera mea in Occident, am cautat sa pastrez sufletul romanesc in inspiratia muzicala, nu mam americanizat in muzica mea, cum fac toti compozitorii occidentali, pentru ca America, bineinteles, cum a
castigat razboiul, a devenit o forta culturala preponderenta, peste tot, din punct de vedere muzical, al filmelor, al
limbii... Toti compozitorii occidentali cam imita muzica americana. Eu am incercat sa raman eu insumi, deci de
la inceput am pastrat aceasta legatura cu tineretea mea si cu faptul ca sunt roman. De altfel, primul meu succes
enorm international a fost muzica lui ,,Le grand blond avec une chaussure noire" / ,,Marele blond cu un pantof
negru" (1972), in care am utilizat pentru prima oara in Occident naiul si tambalul. Deci era ceea ce s-a numit
mai tarziu ,,world music"/ ,,muzica lumii", un amestec de muzica inspirata de etnic, de folclor, cu muzica pop si
cu muzica de jazz...
Ati compus si pentru Gheorghe Zamfir, nur
Pai eu l-am descoperit pe Gheorghe Zamfir, pentru acest film. L-am adus in afara pentru prima oara, nici nu-l
cunosteam. De fapt, cand am facut aceasta muzica pentru nai, era greu de scos un artist roman din tara, trebuia
autorizatia statului etc. Eu voiam sa-l scot pe un naist pe care-l cunosteam, care se numea Stanciu SimionSyrinx, nu stiu daca ati auzit de el, care era un artist mai suplu, dar care a fost refuzat de ambasada romana de la
Paris. Mi s-a spus: nu putem sa vi-l trimitem pe el, dar putem pe altii, si mi-au dat zece discuri cu diferiti naisti,
ca sa-l aleg pe cel pe care-l vreau. Am ascultat si l-am ales pe Zamfir, pe care nu-l cunosteam personal si nici ca
nume. In felul acesta a inceput cariera lui, cu filmul ,,Le grand blond...", care a fost primul lui mare succes.
Acest succes a dat posibilitatea unui fel de inflorire a folclorului roman, care a durat cativa ani de zile.

De doua ori Premiul Cesar

Primul premiu Cesar l-ati luat pentru colaborarea cu Jean-Jacques Beineix, la ,,Diva" (1981), iar al
doilea pentru ,,Le Bal" (1983) al lui Ettore Scola. Puteti sa detaliati aceste doua colaborari, ce inseamna
ele pentru cariera dumneavoastraf
Pentru mine, ,,Diva" a fost un film foarte important, nu numai pentru ca am primit un Cesar pentru el, ci pentru
faptul ca, inainte de filmul acesta, eu eram catalogat drept un compozitor care face multa muzica de comedie,
populara, comedii a la francaise, cum se spune. Eram cunoscut pentru muzici vesele, de genul asta. Stiti ca,
atunci cand ti se da o eticheta, e greu sa scapi de ea. De fapt, nu voiam sa scap, dar faptul de a avea o eticheta te
obliga sa scrii totdeauna in aceeasi directie si in acelasi stil. ,,Diva" a fost pentru mine un punct de cotitura.
Filmul insusi era un punct de cotitura in cinemaul francez: o alta maniera de a filma, oarecum legata de filmele
publicitare, de videoclip etc. A lucra pentru acest film era ceva foarte important pentru mine, fiindca imi dadea
posibilitatea de a dezvolta o alta expresii muzicale. Il cunosteam pe Jean-Jacques Beineix, fiindca era asistentul
lui Claude Zidi, cu care am colaborat foarte mult, autor in principal, ba chiar exclusiv, de comedii burlesti. Am
facut 13 filme cu Claude Zidi. ,,Diva" a fost o ocazie de a intra in alta directie. Beineix, pe care l-am cunoscut
mai bine cu acest prilej, era asistentul lui si de ani ma intreba: ,,Daca intr-o zi voi face un film, vei accepta sa-i
faci muzicam" Si i-am spus da, tot crezand ca de fapt filmul asta, pe care voia el sa-l faca, nu va deveni
niciodata o realitate, ca e un fel de miraj, un vis de-al lui. Acest vis s-a realizat, pentru ca intr-o zi m-a chemat,
mi-a descris acest proiect.
Cum suna acest proiecti
De fapt, la inceput, ei voiau sa faca un film cu mari vedete: Patrick Dewaere trebuia sa joace rolul principal,
Michel Piccoli trebuia sa joace rolul care pana la urma i-a apartinut lui Richard Bohringer, iar cantareata neagra
care aparea in film trebuia sa fie Jessye Norman sau Barbara Hendricks! Nu au avut bani si finalmente toate
aceste vedete au disparut. Eu am fost angajat stiind a va fi un film mare, cu mari vedete, si pana la urma nu a
mai ramas nimeni. M-au intrebat la un moment dat daca nu pot sa gasesc o cantareata neagra, cu care sa

inregistrez o muzica, ,,accesibila". Eu atunci am inceput sa fac auditii la New York, la iesirile Conservatorului,
fiindca acolo sunt multe cantarete negre, ,,de culoare", de mare calitate, si am ales-o pe Wilhelmenia Fernandez,
care era o tanara cantareta, era si frumoasa... Am adus-o si am spus: ,,Nu numai ca poate sa cante, dar - decat sa
angajati o alta actrita ca sa joace rolul - poate sa si cante si sa si joace. In felul asta am angajat-o pe ea. Am
prelucrat piesa, pentru ca la inceput era o mare problema in ce gen trebuie sa fie aceasta arie de opera, daca o
situam in epoca wagneriana, sau in epoca veristilor italieni, sau mozartiana etc. In final, ne-am decis sa fie un
gen de opera verista italiana, dar cautam o arie care sa nu fie cunoscuta de public, sa nu fie, iarasi, Puccini, sau
Verdi, adica ceva foarte popular. In felul asta, am prelucrat aceasta arie din opera ,,La Wally" a lui Alfredo
Catalani, care e un compozitor din aceeasi epoca, dar foarte putin cunoscut de marele public.
Povestiti-mi si despre ,,Le bal", al doilea Cesar. A fost dificil sa transpuneti muzical toata istoria aceasta a
secolului XX, pe care o face autorul intr-o sala de bale
De fapt, ,,Le bal" este transpunerea cinematografica a unei piese de teatru, scrisa si jucata de trupa Le
Campagnol, o trupa care a avut mare succes si a creat acest subiect, care povesteste istoria Frantei in secolul al
XX-lea, prin prisma balului popular. Este un film mut, fara dialoguri, fara nici un cuvant, exista numai imaginea
si muzica. Este un caz foarte curios de muzica. In cazul acestui film, care este un film muzical, pentru ca actorii
danseaza de la inceput pana la sfarsit, Ettore Scola (marele regizor italian a incetat din viata pe 19 ianuarie, la
varsta de 84 de ani - n. red.) - pe care nu-l cunosteam inainte, decat din auzite - a lucrat si a construit filmul pe
baza unei muzici scrise si inregistrate de compozitorul lui constant, Armando Trovajoli, care a facut muzica
tuturor filmelor lui. Producatorilor si distribuitorilor filmului nu le-a plcaut muzica si au refuzat sa exploateze
filmul in aceste conditii, ceea ce era foarte grav pentru Scola, mai ales ca trebuia prezentat pana la sfarsitul
anului pentru Cesar-uri. Si atunci m-au chemat pe mine, sa merg la Roma sa vad daca pot sa folosesc aceste
idei. A fost o colaborare foarte dificila, regizorul avea o oarecare ostilitate fata de mine, in acelasi timp o
obligatie contractuala: adica daca eu nu faceam muzica, nu i se scotea filmul. Deci un fel de situatie de film...
Eu cand am ajuns la Roma, el a inceput sa-mi spuna ca muzica lui e buna, s-o aranjez pe ici, pe colo, adica sa
ramana asa cum e si sa spuna producatorului ca a schimbat-o, ca sa poata sa iasa filmul. Dar eu nu puteam sa fac
treaba asta, pentru ca era intr-adevar ceva de refacut total. In primul rand, muzica fusese inregistrata in Italia, cu
muzicieni italieni, or actiunea filmului se petrecea in Franta, iar in Franta instrumentele sunt diferite,
acordeoanele de exemplu. El, Scola, nu isi dadea seama, fiindca el era italian. In general, toata constructia
muzicala mi se parea ca trebuie sa fie refacuta. Deci, a fost o colaborare foarte dificila, foarte grea, poate unica
pentru genul acesta, dar a fost un mare succes, din care a rezultat un al doilea Cesar pentru mine, pentru muzica,
si un Cesar pentru cel mai bun film, precum si unul pentru Scola, ca regizor. Am ramas totusi suparati, nu prea
ne-am vorbit pe timpul productiei, iar dupa aceea nu ne-am prea vazut. Ultima oara ne-am vazut acum doi-trei
ani, i s-a dat o medalie la primaria Parisului, ceremonie la care primarul a considerat ca e bine sa ne puna unul
langa altul, fiindca stiau ca am colaborat. Ne-am gasit unul langa altul si a trebuit sa vorbim conventional, ca si
cum nu s-ar fi intamplat nimic.
,,Louis de Funes a fost pentru mine o intalnire majora"

Care este procesul de creatie, cum se naste muzica filmelor la care lucrati
Eu caut in primul rand un concept muzical fata de subiectul respectiv. Adica nu caut o idee sau o tema fara
inainte de a avea conceptul general al muzicii. De exemplu, "Marele Blond cu un pantof negru", este povestea
unui fals spion, iar problema mea muzicala era ca atunci cand il vezi prima oara muzica sa sugereze spionul fals
care era. Iar regizorul si realizatorii mi-au dat ca sugestie o muzica gen James Bond. Dar eu nu voiam sa fac un
pastis. Cautam o idee originala, asa ca m-am gandit ca un spion poate sa vina si din Est, dintr-o tara ca Rusia,
Romania, adica sa nu faca o culoare anglo-saxona, care sa-l imite pe James Bond.
La filmul ,,Marele blond" producatorii au fost impotriva folosirii naiului si tambalului.
Da, cand s-a facut prima proiectie a filmului, intr-un comitet mic, numai cu regizorul, cu scenaristul si cu diferiti
responsabili de la productie, ei auzeau pentru prima oara muzica filmului. Iar scenaristul, care la inceput
propusese muzica gen James Bond a spus ,,ce-i muzica astao E complet inadecvata pentru film, nu se mai aude
dialogul, parca am fi la o nunta romaneasca!". El cum era un autor de dialog, n-a inteles aceasta idee pe care am
avut-o, care avea un decalaj fata de ceea ce astepta el. Noroc ca am fost sustinut de ergizorul Yves Robert, care
mi-a dat incredere. Finalmente, a ramas muzica ... Albumul s-a vandut in milioane de exemplare, iar asta e mai
important, pentru ca asta este premiul publicului. Scenaristul a devenit ulterior el insusi regizor.
Cum ati ajuns sa lucrati cu Yves Robert, unul dintre marii cineasti francezi
Eu la inceput am lucrat ca asistent al lui Michel Legrand, am lucrat opt ani cu el la muzici de film. Pentru ca el
era mai mult plecat in America, eu lucram din Franta. Si la un moment dat era un film care se numea ,,Monnaie
de singe", cu Belmondo, si de fapt Yves Robert m-a vazut pe mine divizand orchestra si facand treaba. Nu am
aparut pe generic, insa la filmul urmator, ,,Alexandru cel fericit", m-a luat pe mine, pentru ca Michel Legrand
trebuia sa plece in America.

In Romania, filmul ,,Aventurile rabinului Jacob" (1973), cu Louis de Funes, a fost foarte urmarit si
apreciat. Cum ati colaborat cu legendarul actor francezt
Louis de Funes a fost pentru mine o intalnire majora. In primul rand, il apreciam enorm ca actor chiar din
Romania. Am vazut unele filme ale lui si de 20 de ori! Nu-mi imaginam ca intr-o zi voi ajunge sa colaborez intrun film in care el va juca. Aceasta colaborare a fost rezultatul succesului pe care l-am avut cu ,,Marele blond".
Pentru ca la o saptamana dupa premiera acestui film, toate filmele din Paris mi se propuneau.
Si ati ales sa lucrati cu Gerard Oury, pentru ,,Aventurile rabinului Jacob"...
Producatorii m-au chemat sa ma intalnesc cu el, la aeroportul din Orly, unde filma atunci, iar el mi-a spus ca
intr-o luna urmeaza sa filmeze cea mai importanta scena, cea a dansului lui de Funes, iar muzica trebuia facuta
inainte, pentru a se face si coregrafia necesara. Iar aceasta muzica a fost un test pentru viitoarele colaborari. Am
facut acest dans, i-a placut foarte mult si mi-a zis sa i-l arate si lui de Funes, care era de formatie muzician si
care trebuia sa isi dea acordul.
Cum a fost intalnirea cu Louis de Funess
Da, foarte important. Am ajuns la el acasa, eram emotionat si inima imi batea puternic. Intr-o oarecare masura,
viata mea, cariera mea, depindeau si de asta. Si de Funes a fost extrem de entuziast. Am fost angajat pentru film.
Timp de o luna, de Funes venea la mine acasa, de doua ori pe saptamana, cu un coregraf, sa lucram fiecare pas,
fiecare miscare. Era ca un elev, nu-l regaseam pe de Funes din filme, era foarte serios, foarte atent. De fapt,
aceasta muzica este una mai mult de influenta romaneasca decat evreiasca, fiindca muzica evreiasca nu prea
exista ca folclor. Ceea ce se numeste muzica evreiasca sunt muzici cu influenta din zona in care evreii au trait.
S-a vorbit de o rivalitate intre dumneavoastra si Ennio Morricone. Cum stau lucrurile in aceasta
privintao
Exista o rivalitate. Poate ati auzit istoria muzicii pe care am facut-o pentru filmul ,,L'as des as" /,,Asul asilor" ),
cu Belmondo in rolul principal. Producatorii aleg pentru filmele importante mai multi compozitori, carora li se
da o tema, sunt contactati pentru a veni cu idei. Uneori esti in concurenta cu 2,3,4 compozitori. Ei bine,
productia il voia pe Morricone, pentru ca el lucrase la precedentul film al lui Belmondo, ,,Le proffesionel", iar
Oury, regizorul, ma voia pe mine. In film era o scena care se intampla la fief-ul lui Hitler, unde era o orchestra
bavareza care canta, iar in alta parte, intr-un cabaret era o orchestra de evrei, care cantau o muzica mai idis.
Oury avea impresia ca eu sunt omul situatiei. I s-a comandat lui Morricone o macheta si mi s-a comandat si mie
una si pana la urma a fost aleasa a mea. Nici nu ne cunoastem personal, ne-am vazut o singura data, intr-un
festival de muzica.

Reintoarcerea in Bucuresti, dupa 50 de ani

Ati revenit pentru prima oara, dupa 50 de ani de absenta,
pe scena Ateneului in 2011. De ce asa tarziu s-a produs
aceasta reveniree
In primul rand, pentru ca o emigrare este ceva greu de trait.
Nu voiam la inceput sa pastrez legatura cu Romania ca sa pot
sa ma integrez in viata occidentala, in Europa, si nu sa raman
totdeauna cu dorul Romaniei. Nu am rupt cu totul legaturile,
in sens cultural si sufletesc am ramas totdeauna legat de
Romania, dar a veni aici reprezenta ceva prea concret si am
preferat primii ani sa-mi vad de treaba in Franta, in Occident.
Dupa aceea, in primii mei ani de dupa plecare am facut multe
voiaje. In fiecare an plecam trei-patru luni in America, pentru
concerte de vioara, dupa aceea am luat premii la Paris, la
Conservator, si toate astea m-au obligat sa am o activitate
foarte intensa in Franta si in lumea intreaga. Eu nu iau
avionul, decat foarte greu, si fiecare voiaj reprezinta, cum e
cazul Romaniei, doua zile la dus, alte doua la intors. Si acum
am venit cu trenul...
Cum a fost reintalnirea cu Bucurestiul si Romania in
2011t
Intalnirea a fost extrem de emotionanta pentru mine, fiindca, cu toate ca nu mai am parinti si nu mai am legaturi
familiale, am pastrat totusi legaturi cu colegi de Conservator sau colegi de scoala primara, si cu toata tara pe
care am regasit-o. Mi-am regasit apartamentul si locurile in care am locuit cand eram mic, cu toate schimbarile
care au fost la Bucuresti, in strada Spatarului sau in strada Calusei unde locuiam eu. Mi-am regasit imobilul si
casele in care am locuit, liceul Cantemir... Acum stau la hotel, nu mai am nimic, dar m-am dus sa le vad si le-am
regasit. Casa se afla in Strada Spatarului nr. 40, colt cu Olari, pe langa Armeneasca. Am gasit exact imobilul
care a fost renovat, n-a fost mare schimbare, decat ca sunt o mie de masini. Mi-am gasit anumiti prieteni din
copilarie, toti locuiau acolo si continua sa locuiasca, putinii pe care i-am regasit pentru ca multi nu mai exista.
Curios, strada Calutei in care am locuit dupa aceea, totul a fost schimbat, Calea Mosilor a fost distrusa, si strada
Calusei a fost si ea daramata, dar casa mea a ramas acolo si a devenit primul imobil din strada Calusei.
Intalnirea cu Filarmonica ,,George Enescu", cu Ateneul, cu corul Filarmonicii cum au fostn
A ufost si aceasta extrem de emotionanta, pentru ca singurele amintiri pe care le aveam erau de cand aveam sase
ani si veneam aici, ma ascundeam la repetitii... Am descoperit muzica venind aici la Ateneu si asistand la
repetitiile orchestrei Filarmonicii, care lucra pe vremea aceea cu George Georgescu, cu Silvestri, cu mari
muzicieni, si eu asistam, copil fiind, la repetitiile orchestrei. Am descoperit astfel ,,Seherezada" lui RimskiKorsakov si alte piese care m-au marcat din punct de vedere muzical pe viata. Deci venind aici am regasit toate
aceste lucruri, pentru ca bineinteles Bucurestiul s-a schimbat, regimul s-a schimbat, totul s-a schimbat, dar
Ateneul a ramas acelasi.
A compus peste 300 de partituri
Numele: Vladimir Cosma

Data si locul nasterii: 13 aprilie 1940, Bucuresti

Studiile si cariera: Dupa castigarea primelor sale premii la Conservatorul National de la Bucuresti, Vladimir
Cosma ajunge la Paris, in 1963, unde isi va continua studiile cu Nadia Boulanger si la Conservatorul National
din Paris. Pe langa formatia clasica, s-a simtit atras, de foarte tanar, de muzica de jazz, muzica de film si toate
formele muzicilor populare.
In 1968, regizorul Yves Robert ii incredinteaza prima muzica de film: ,,Alexandre le Bienheureux". De atunci, a
compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau seriale TV.
In anul 2009, a aparut la editura ,,Hors Collection" o carte de interviuri realizata de Vincent Perrot, intitulata
,,Vladimir Cosma comme au cinema", si de curand, o antologie discografica a compozitorilor pentru film,
regrupand 91 de benzi originale integrale in doua volume.
In 2010, postul de televiziune France 3 i-a consacrat doua seri difuzand concertul de la Teatrul Chatelet si un
film documentar intitulat ,,Vladimir Cosma Intime".
A primit doua premii Cesar pentru ,,Cea mai buna muzica de film": ,,Diva" (1982) si ,,Le Bal" (1984), apoi in
1986 si 1991 premiul pentru ,,Cea mai buna muzica TV" si alte diferite premii si distinctii.
A compus opera ,,Marius si Fanny", dupa Marcel Pagnol, a carei premiera a avut loc la Opera din Marsilia, in
distributie cu Roberto Alagna si Angela Gheorghiu, in rolurile titulare si Jean-Philippe Lafont, in rolul lui Cesar.
A obtinut numeroase Discuri de Aur si Platina in intreaga lume: Franta, Germania, Japonia, Anglia, Elvetia,
Belgia, Italia, Olanda, Scandinavia, etc.
Este Cavaler al Ordinului National al Legiunii de Onoare, Mare Ofiter al Meritului Cultural Roman si
Comandor al Ordinului ,,Des Arts et des Lettres".
Locuieste in: Paris.