Dumitru Stancu

Nichita

Cum l-ai cunoscut pe Nichita Stanescu?

Pe Nichita l-am cunoscut datorită unui grup de prieteni scriitori cu care mă ȋntâlneam ȋn
Piaţa Amzei de dimineaţă la un birt unde se ȋncingeau discuţii despre poezie, despre
situaţia politică, despre repunerea ȋn circulaţie a clasicilor,că erau interzişi.
Din acest grup făceau parte -deşi erau mai mulţi- Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Ion
Alexandru şi Nichita.
Ȋmi amintesc şi astăzi că Nichita avea un caiet ȋn care scrisese poeziile lui Labiş, de
care era absolut copleşit, impresionat mai ales de cele de după război… şi mult timp n-
a putut să scrie Nichita “din cauza lui Labiş”, ȋmi spunea “bătrâne, nu pot să scriu eu
mai mult decât a scris Labiş deja, trebuie să treacă un timp” şi mult timp n-a scris.

Care era stilul de viaţă al lui Nichita?

Nichita n-a avut decât un singur costum de haine ȋn care a fost şi ȋnmormântat.

Ca să răspundă la telefon trebuia să ȋl suni de 5 ori, era un semnal. Altfel nu răspundea.

Hehe! Nichita n-avea casă când l-am cunoscut, dormea te miri pe unde, mai ales pe la
prietenele lui. Eu eram singurul care ştia unde poate fi găsit Nichita, ba mai mult, imi
amintesc o data că mi-a dat o cheie si mi-a zis “ bătrane, mă găseşti ȋn blocul turn din
drumu taberei -mi-a dat adresa cutare- dacă e nevoie de mine la uniunea scriitorilor,
numai dacă-ţi zice Zaharia Stancu să vii să mă cauţi” Acolo, ȋn acea garsoniera, locuia
o prozatoare, Vera Lungu.

La un moment dat, Zaharia trebuia să ia nişte hotărâri ȋn consiliul uniunii scriitorilor,

Nichita fiind membru ȋn acest consiliu, dar el nu frecventa decât ȋn cazuri extreme.

Aveam cheia… am deschis, am intrat, Nichita era dezbrăcat puşcă, dormea cu faţa ȋn
sus şi eu, ca să nu-l sperii, m-am ȋntors să ciocăn la uşă. El a deschis un ochi “ăăăă, te-
a trimis Stancu, hai să mergem spre uniune”. Nichita il iubea foarte mult pe Zaharia,
pentru că şi Zaharia, la rândul său, iubea tinerii poeţi. Chiar ii era prieten bun.

După ce Vera a plecat la Paris şi n-a mai venit, Nichita s-a mutat la Gabriela Melinescu,
pe care o iubea foarte tare…ea stătea undeva la ieşirea din Bucureşti, spre autostrada
care duce la Piteşti. Şi de data aia doar eu ştiam unde e. Din nou, m-a invitat, dacă
aveam vreodata nevoie sau voiam să-l vizitez.

Eu nu i-am vizitat, dar mă Ȋntalneam adesea cu ei, că ieşeau in oraş.

Şi ea a plecat şi a rămas ȋn Suedia, Nichita a suferit foarte mult…

Astea au fost cele două femei pe care le-a iubit.

După aceea, spre sfârşitul vieţii, a apărut Dora, care era studentă, mult mai mică decât
el. Mi-a zis că o ia de nevastă ca sa aibă grijă de opera lui.

straşnic, mi-am zis.

Noi eram buni prieteni, deţineam ȋmpreună un teatru de poezie, Nichita era preşedinte
iar eu eram redactor şef, făceam scenariile…

Nu discutam nimic ȋn casă la el, amândoi ştiam că toate convorbirile ȋi erau ȋnregistrate,
de aceea, când voiam să discutăm despre ce puneam noi la cale cu teatrul de poezie,
zicea “bătrâne, hai să ieşim la o plimbare” şi ieşeam pe Calea Victoriei sau mergeam
până ȋn Cişmigiu şi discutam toate problemele pe care numai noi le stiam şi aşa am
putut ȋntocmi foarte multe spectacole din poezia clasica şi poezia contemporană la
teatru, pe care le dădeam fără să ţinem cont de viza cenzurii.

Venea o comisie, condusă de unul Măciucă, care era “spaima teatrelor”, era şeful
cenzurii din comitetul culturii şi educaţiei socialiste… oricum, era o comisie destul de
mare, veneau nebunii si ne cenzurau clasicii, că aia să scoatem, aia să tăiem… pe
Macedonski, pe Eminescu, analfabeţii ăştia…

Şi Nichita zicea ‘ia, ce pisica Penelopei, lasă spectacolul aşa cum l-ai gândit tu” el nu
ȋnjura vreodată, dar mereu când nu-i convenea ceva, zicea “ce pisica Penelopei”.

Perioada aceea a ȋnsemnat apropierea cea mai mare, eram ca fraţii, aveam ȋncredere
unul ȋn celălalt şi nu ne-am fi trădat vreodată, ne-a trădat altcineva, pe care ȋl ştiu, dar
nu i-aş dezvălui numele, să spunem că l-am iertat...

Nichita a fost impresionat de doi poeţi, cum ţi-am mai zis, de Labiş, si de Eminescu, pe
care l-a adorat toată viaţa şi l-a citit, fiindcă nu ştia despre Eminescu atâtea lucuri
pentru că fusese interzis.

La muzeul literaturii era director un critic şi istoric literar, Alexandru Oprea Şi cu el s-a
pus la cale -am fost de faţă- retipărirea operei politice a lui Eminescu ȋn 12 volume şi a
fost o muncă colosală pentru Oprea ş pentru echipa de la muzeu, care, pare-mi-se, au
reusit să tipăreasca 11, dacă nu chiar toate cele 12 volume.

…Şi ȋn felul ăsta, noi am preluat din opera politică şi am făcut spectacolul “Eminescu”,
recital, un fel de dialog din articolele lui Eminescu, pentru prima data pe scena unui
teatru.

Nichita avea un “cult” al lui Eminescu. De ce? Pentru el spunea că E. reprezintă

chintesenţa spiritualităţii româneşti, ne defineşte ca popor, că avea o operă completă.
Teatrul nostru de poezie a ȋnceput şi s-a sfârşit cu Eminescu, am reuşit să-i păcălim şi
ȋn ultimul moment, hehe!

Cum stă treaba cu versul de revelaţie?

Nichita avea această poemă pe care o considera ceva sublim (asta e poezie de
revelaţie) versul din “Odă”: Nu credeam să ȋnvăţ a muri vrodată. Eu eram cu Glossa.

Noi aveam această polemică intre noi, eu ȋi ziceam că nu există nimic mai măreţ şi mai
sublim ca Glossa, iar Nichita avea poema asta ca revelaţie a sublimului, Odă, şi ne
hârjoneam...

Noi ne-am comportat exemplar faţă de Eminescu.

Plăcile memoriale de pe casele ȋn care a locuit el ȋn Bucureşti sunt puse de mine cu

Nichita. Noi ne-am bătut şi am reuşit să declarăm casa din Buzeşti 5 unde a locuit cu V.
Micle ȋnainte să moară, ȋn mai multe locuri, inclusiv ȋn Piaţa Amzei ȋn casa lui Slavici –a
locuit şi-acolo- care a fost distrusă. Maurer s-a uitat lung la noi şi ne-a propus un târg,
pe locurile unde a fost prima mişcare socialistă a lor şi locul unde a apărut primul ziar
socialist să punem ȋntâi acolo plăci, ca apoi să punem şi noi unde a locuit Eminescu,
dar nu la toate casele, n-a vrut să ne dea aprobare (finanţare) la casa din Strada
Plantelor şi mai multe, ȋn fine, hai că mă enervez.

Nichita şi Premiul Nobel

Gabriela Melinescu şi ȋncă câţiva scriitori suedezi au făcut lobby ȋn Suedia ca Nichita să
fie propus pentru decernarea Premiului Nobel. Am ajuns şi eu acolo ȋnainte să fie
Nichita propus şi am vorbit şi eu cu foarte mulţi scriitori de-acolo şi cu regizori, cu
Bergman, vestitul regizor Ingmar Bergman care m-a primit foarte bine, am fost primit
foarte bine de toti scriitorii suedezi şi am pledat, la rândul meu, ca român, să fie propus
să primească Premiul Nobel, numai că, m-am intors ȋn ţară şi am aflat că statul român
(comuniştii) şi uniunea scriitorilor au refuzat ca să primească Nichita Premiul Nobel.
Cum au refuzat? Au refuzat spunând că e un afemeiat şi un beţiv.
A venit o delegaţie formată din câţiva membrii ai juriului de decernare trimişi de la
Stockholm la Bucureşti şi nu a putut fi contactat Nichita, nu li s-a dat acces să
vorbească cu el, măcar să ȋl cunoască. Ştiu asta direct de la Nichita.
A fost o mare pierdere, că ȋn fond lua premiul un român sabotat de către ai lui.
El a fost oarecum supărat şi afectat de situaţie
Cum a fost Nichita ca persoană?
“Mereu acelaşi şi totdeauna altul”, mergea pe principiul ăsta. Intotdeauna s-a raportat la
timp, sau mai degrabă la noţiunea de timp, deci, ȋn cărtile lui stilul diferă, e alt poet de
fiecare data. Şi aşa era el ca om, aşa vedea evoluţia. Zicea “ bătrâne, nu poţi să fi un
monoton ca Minulescu”.
El nu cataloga un poet ca fiind major sau minor, ȋi considera pe toţi importanţi.

De ce bea Nichita ceai negru?

Asta cu ceaiul negru e o poveste, nu l-am văzut pe Nichita bând ceai. Poate ȋn ultima
perioadă, ȋl ţinea Dora ȋn frâu şi ȋi dădea ceai ca să se detoxifieze. El bea doar vodka.
Aşa zişii lui prieteni ȋi aduceau vodka când el avea ciroză... eu nu-i aduceam.

Spune-mi despre ȋnvăţăceii lui

Ce ȋnvăţăcei? N-a avut ȋnvăţăcei, veneau tineri la el şi le vorbea ca de la egal la egal
despre poezie şi ideile lui trăsnite de pe-atunci.

Cum a făcut rost de casă?

Hehe! ȋn ’72 eu am făcut greva foamei ȋmpreună cu alţi 5 scriitori ȋmportiva revoluţiei
culturale (aici mai zice chestii unrelated cu Nichita)
Şi nu puteai fii redactor şef la o revistă, era obligatoriu să fii membru de partid.
Lui Zaharia Stancu nu-i comvenea intoarcerea la Stalinism, ne-a dat textul tezelor din
iulie şi noi ne-am revoltat când am citit ce debita Ceauşescu acolo.
Zaharia ne-a manipulat, cumva, că ştia cum vom reacţiona.
Pentru asta ne-am pierdut locurile de muncă, de fiecare data când ȋncercam să ne
angajăm ca muncitori necalificaţi eram daţi afară, trăiam ȋn condiţii mizere, iar Nichita n-
avea locuinţă deloc, dormea pe unde apuca, la prieteni, la tipe, la stâne... aşa că am
trimis o telegramă, eu cu ȋncă unul dintre grevişti lui Ceauşescu, i-am spus că ni se ia şi
dreptul la muncă (+ niste metafore că deh, sunt scriitori). După asta am fost chemaţi la
secţia de propagandă de unul, Constantin Mitea consilierul lui Ceauşescu, şi i-am spus
că anunţăm presa străină dacă nu ni se dau case şi slujbe.
Se pune, până la urmă, problema să ne dea case.
Trece un an şi nimic. Până la urmă merg revoltat la primărie şi mă iau de Primarul
Cioară că n-a făcut nimic, ȋmi zice “ da.. vă propunem un apartament pe…” eu ȋi zic “Nu!
Mai ȋntâi să le daţi case tuturor celor de pe lista asta. Primul de pe listă era Nichita.

După vreo săptămână de la tărăşenia asta, am fost anunţat să-l aduc pe Nichita.

Da’ Nichita nu era ȋn Bucureşti, era ȋn Neamţ la o stână la un cioban, da’... sunt multe
stâne ȋn Neamţ şi cred că şi mai mulţi ciobani...

El era fascinat de ciobanii care traiesc de mii de ani ȋn vârful muntelui. Zicea că ciobanii
au văzut turcii venind şi plecând, rămânând mereu la fel, desi lumea de sub dealurile lor
s-a schimbat şi se va schimba pururea.

Dar era unul care locuia si el pe-acolo şi venea des ȋn Bucureşti, ştia unde e nebunul
aşa că l-am trimis de urgenţa să-l aducă.

După un timp m-a sunat ăsta, l-a găsit pe Nichita şi a zis că vine ȋn Bucureşti

Şi-a venit Nichita ȋn Bucureşti, m-am dus cu el la primărie şi I s-a dat casă ȋn Piaţa
Amzei.

Despre moartea lui

Ultimul lucru pe care mi l-a zis ȋnainte să moară a fost fix ȋnainte să primesc o bursă de
la nemţi : “Bătrâne, eu sunt prea bolnav, nu mai am ce să fac, dar tu dacă poţi, pleacă.
Lasă o poveste ȋn urmă. De pe mine or să ia şapte rânduri de piei.”

Pe mine m-au podidit lacrimile. Despre moartea lui n-a vorbit, dar o aştepta. L-am luat
ȋn braţe şi am ȋnceput să plâng.

Am făcut lucruri măreţe ȋmpreună. Spectacolele noastre erau fenomenale.

El era fenomenal, un prieten adevărat.

Cum l-ai descrie pe Nichita ȋn câteva cuvinte?

Un plop... Nichita era ca un plop.

Un om demn, un om ȋnţelept, un om adevărat.