Legenda primului sintetizator - o întîlnire cu

Bibi IONESCU
Marius CHIVU

Aparut in Dilema veche, nr. 526, 13-19 martie 2014

Care a fost momentul 0 al muzicii electronice româneşti? Cine, cînd şi unde a cîntat, în România,
la primul sintetizator?
Răspunsul îl oferă o legendă transmisă pe cale orală. În ceea ce mă priveşte, am aflat-o citind un
interviu acordat lui Nelu Stratone, pentru revista Art&Roll, în vara anului 2000, de către Dan
Andrei Aldea, celebrul chitarist al trupei Sfinx, plecat din ţară definitiv în ’81: „Bibsynthesizer a
fost porecla primului nostru synthesizer, construit de Bibi Ionescu. Legenda spune că Bibi l-a
construit împreună cu mine. Nu e adevărat. Eu eram doar «omul de hei-rup»: «Bibane, mai pune
un condensator! Hai, că mîine-poimîine primeşte Spitzi de la Phoenix un synthesizer; vrei să aibă
ei primii?» La primul concert cînd l-am folosit, nici nu era gata, se dezacorda grav din cauza
temperaturii. Nici nu mai ştiu dacă Spitzi a avut înaintea noastră, sau totuşi al nostru a fost
primul synth auzit vreodată în România. Nici Spitzi nu mai ştie. Dar nici nu mai contează.“
(Interviul integral poate fi citit la stratonelu.webnode.ro.)

Adrian Enescu, eroul prin excelenţă al muzicii electronice româneşti, povestea într-un interviu
mai vechi, citat ulterior de Doru Ionescu în cartea sa Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale
(Casa de pariuri literare, 2011): „Pentru mine, fenomenul muzicii electronice a început cu Dan
Andrei Aldea. Eram colegi la Conservator – el era la vioară, eu la compoziţie – cînd am ascultat
într-o noapte, la Radio Vocea Americii, o prelucrare electronică de muzică simfonică a lui Isao
Tomita. Aparatul – aveam să aflu mai tîrziu – purta numele inventatorului său: Moog. În ’70 am
fost cu Dan la o expoziţie americană de la Sala Dalles unde se afla expus – era cît un perete – şi
astfel am putut cînta amîndoi la el. A fost fantastic, tulburător. Mai apoi, Dan şi Bibi Ionescu au
construit un astfel de sintetizator, iar ulterior mi-am cumpărat şi eu unul. Aşa a început aventura
muzicii electronice la noi.“

Corneliu Bibi Ionescu (n. 1945), pentru cine nu ştie nimic din istoria rock-ului românesc, este
membrul fondator şi basistul trupei Sfinx, singurul care a cîntat fără întrerupere din 1962 pînă în
1994, cînd, după mai multe schimbări de componenţă şi de stil, trupa s-a desfiinţat. Dacă legenda
bibsynthesizer-ului circula reprodusă de mai mulţi muzicieni, în căutările mele nu o găsisem
niciodată confirmată sau povestită în detaliu de protagonistul ei. Pe Internet nu exista nici un
interviu cu Bibi Ionescu, devenit între timp om de afaceri, actualmente preşedintele firmei Stage
Expert Ltd., care se ocupă cu sisteme profesionale de sunet, video şi lumină pentru concerte. I-
am cerut ajutorul lui Doru Ionescu, jurnalistul de la TVR căruia îi datorăm descoperirea şi
valorificarea video-arhivei muzicale de dinainte de ’89 în seria de emisiuni începute cu Timpul
chitarelor. Doru Ionescu, el însuşi interesat de posibilitatea unui prim interviu cu legendarul
constructor de instrumente, l-a căutat pe Bibi Ionescu, a intermediat întîlnirea cu el şi, în cele din
urmă, m-a şi însoţit, conducîndu-mă cu maşina în afara Bucureştiului, unde-şi are sediul Stage
Expert Ltd.

Întîlnirea

Parcurg holul firmei cu emoţie, oprindu-mă să admir uriaşele afişe de concerte cu semnăturile
unor Césaria Évora, Al di Meola sau Sting. Sîntem conduşi în sala de şedinţe pe pereţii căreia se
află înrămate zeci de diplome de excelenţă acordate, de-a lungul anilor, firmei Stage Expert.
Sîntem serviţi cu ceai roşu, moment în care apare însuşi Bibi Ionescu, pe care-l recunosc din
fotografii: un domn cu barbă albă, îmbrăcat într-o geacă de piele neagră, care ne salută cu o voce
bărbătească, de bariton. Discuţia se încheagă imediat şi cît se poate de firesc, înainte să dau
drumul reportofonului, şi mi-e clar că nu va urma linia trasată de întrebările mele formulate cu
grijă acasă. Bibi Ionescu face salturi în timp, trece de la o povestire la alta, „ajutat“ de faptul că şi
eu, şi Doru Ionescu nu ştim ce să-l întrebăm mai întîi.

Înainte de toate însă, ne aflăm acolo datorită bibsynthesizer-ului, iar Bibi Ionescu nu se lasă
rugat: „Ascultasem albumul Pictures at an Exhibition de la Emerson, Lake & Palmer, după care,
nu mai ştiu cum, am făcut rost de o poză a Moog-ului unde se vedeau diverse prescurtări: VCO,
adică Voltage Control Oscilator; TCF, adică Tunable Control Frequency; VCA, adică Voltage
Control Amplifier şi tot aşa. Cum n-aveam schema tehnică, am mers pe la tot felul de electronişti
şi ei ne spuneau: «VCO este folosit în înalta frecvenţă, dar în audio ce sens ar avea?» Aşa că, nu
numai că nu ştiam ce citeam, dar nu aveam nici un fel de documente din care să aflăm aplicaţia
acelor termeni în audio. Acum toate acestea sînt chestiuni banale, dar la începutul anilor ’70,
România era mult în urmă cu electronica; abia mai tîrziu s-a construit platforma Pipera şi a
apărut Rom Control Data. Ne-a ajutat însă Freddy Negrescu, inginerul de sunet de la Electrecord,
un om cu auz absolut şi pasionat de electronică, era şi radio-amator, care ne-a spus că ne trebuie
un tranzistor cu efect de cîmp... În cele din urmă, am folosit claviatura de la un clavicord
românesc marca Doina şi, după ce am ars vreo trei tranzistori (FET / Field Effect Transistor) –
costa 100 de lei bucata –, am reuşit să construim un oscilator; dar care nu era liniar, se dezacorda
din cauza temperaturii şi care oricum era o ciudăţenie: dacă apăsai din greşeală pe două clape, se
adunau două tensiuni ce produceau un sunet mai înalt, dar, totuşi, situat între cele două note.
Muzical, suna absolut ciudat, dar tocmai această imperfecţiune ne ajuta teribil... Prima dată am
cîntat cu acest oscilator la Casa Studenţilor, în ’73. Cum să vă spun!? Era un rahat, dar oamenii
vedeau şi auzeau aşa ceva pentru prima dată. Cînd am apărut cu el pe scenă – îl vopsisem în
verde, că vopsea din aia aveam pe-acasă – a fost un fel de revoluţie. A contat foarte mult
momentul. Cînd ne-am luat pe urmă un Korg, deja nu mai conta, nu mai impresionam pe
nimeni...“

Odată stîrnit, Bibi Ionescu continuă să vorbească cu pasiune despre potenţiometre, condensatoare
şi rezistenţe, despre scale algoritmice şi „treceri de la liniar la exponenţial“– eu nu înţeleg nimic,
dar îl ascultăm fascinaţi. Îl întreb dacă avea la bază studii de electronică şi rîde: „Toţi ceilalţi
făcuseră Conservatorul, dar eu eram de formaţie inginer. Ştiam foarte bine trigonometrie şi
fizică, căci am făcut vreo zece ani de facultate...“ Îl întrebăm ce alte instrumente a mai construit
şi ne spune: chitare, difuzoare, amplificatoare - "Ştiu totul despre amplificatoare, sînt Împăratul
Amplificatoarelor!" Ne povesteşte chiar şi cum în locul fundurilor de plastic la tobe foloseau
piele de capră sub care ţineau becuri aprinse pentru a le păstra calde, să nu se dezacordeze. „Cum
construiam o chitară? Mai întîi mergeam la un lutier cu un grif şi cu restul, apoi aplicam dozele,
făcute tot de mine din magneţii extraşi din cinescoapele televizorului – ieşeau nişte doze ca de
Stratocaster. Ca să aflu cum se face, mergeam la Biblioteca Naţională la secţia de Periodice,
ceream Revue du Son şi aşa, pas cu pas, m-am lămurit cum se construiesc toate....“ Îl întreb cîte
chitare a construit cu totul, dar nu mai ştie, spune că a făcut pentru toată lumea: „Era foarte
problematic atunci să ai instrumente. Eu i-am construit lui Aldea prima chitară, la care am folosit
o doză adusă din RDG. Aldea era genial prin felul în care ştia cum să se folosească de toate
imperfecţiunilor sculelor...“

Îl întreb ce s-a întîmplat cu bibsynthesizer-ul şi ne povesteşte că, după ce l-a perfecţionat, a făcut
schimb sau i l-a vîndut (nu-şi mai aduce aminte exact) lui Nicolae Enache, clăparul care a cîntat
în Sfinx, dar şi în Mondial sau în Compania de Sunet. Căutînd ulterior pe Internet, am dat absolut
întîmplător (calandrinon.ro/povestea) peste un text semnat de Mihai Gherman, chitaristul şi
fondatorul trupei Geneze, mai puţin cunoscute, dar contemporane cu Sfinx, care povesteşte: „Am
reuşit pînă la urmă să cumpărăm sintetizatorul făcut de Corneliu Bibi Ionescu, la care cîntase
Dan Andrei Aldea. Clapa se găsea din întîmplare la Ciocîrdel, pianistul formaţiei Azur R din
Ploieşti. Eram încîntaţi, aveam un clăpar excepţional, pe Cornel Văcariu, cu o clapă de legendă,
BibiMoog. A reuşit să dea o perspectivă psihedelică muzicii noastre, prin intervenţiile sale
monofonice (clapa atîta putea)...“

Mai vorbim despre Sfinx şi bine facem că îl întrebăm, căci ne spune un detaliu absolut inedit:
numele trupei l-a dat prietenul său Doru Georgescu, arhitect, împreună cu care a început să
construiască chitare înainte ca trupa, practic, să existe. Ne povesteşte că Zalmoxe este albumul
lui favorit şi vorbeşte cu emoţie despre perioada conceperii lui în atmosfera de creaţie de după
colaborarea lui Dan Andrei Aldea cu Dorin Liviu Zaharia pentru coloana sonoră a filmului Nunta
de piatră (regia Mircea Veroiu şi Dan Piţa, 1973): „Am discutat atît pînă să concepem acel
album, încît am ajuns să credem cu adevărat în ceea ce creasem.“ Îl întreb, în cele din urmă, de
ce nu a rămas, ca Dan Andrei Aldea, în străinătate, în timp ce Sfinx concerta în Belgia şi în
Franţa, în anii ’80-’81: „De fapt, cîntam în cabaret de dimineaţa pînă seara, şi nu repertoriul
nostru. N-aveam cum reuşi. Eram în Belgia cînd am mers la un concert cu Genesis – plecase
Peter Gabriel, iar Phil Collins cînta deja cu vocea – şi totul suna atît de bine, ei erau atît de buni,
încît am rămas năuc. Am mers şi la Gentle Giant şi cînd am văzut şi acolo lejeritatea şi
perfecţiunea cu care cîntau, mi-am dat seama că noi nu eram la acel nivel. În plus, totul era o
afacere, un business, show-business, n-aveam nici o şansă să răzbim...“

S-a făcut tîrziu şi Bibi Ionescu ne povesteşte de aproape o oră şi jumătate. Ne-a spus atîtea
(„Tehnologia a condus la căderea comunismului“), dar ştiu că odată ajuns acasă, o să-mi vină în
cap alte şi alte întrebări. E însă primul interviu acordat de Bibi Ionescu şi sînt onorat că a stat de
vorbă cu mine (în fond, pe cînd înregistra Zalmoxe, eu nici nu mă născusem!), detaliind povestea
primului sintetizator hand-made din România. Pentru că de acum bibsynthesizer-ul nu mai e doar
o legendă.

Legenda foto: Sfinx şi Dida Drăgan - fotografie de A. Mihailopol

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 526, 13-19 martie 2014