Trenul plecase de jumătate de oră din Gara Memoriei.

Bătrânul stingher se aşează pe scaunul cu

numărul 83 la geam. Era singur în compartiment.
Trece compostorul negru al faţă pentru a-i cere biletul. Bătrânul, fericit, îi dă biletul, întrebându-l în
cât timp ajunge în staţia Adio. Sec, îi răspunde că va ajunge în 84 de minute. Îi mulţumeşte respectabil
apoi controlorul pleacă din compartiment iar lumina se stinge.
Bătrânul dă perdeaua la o parte, uitându-se pe geam unde apar şi dispar multe culori, însă nimic
emoţionant pentru pe el.
Mai încearcă să pătrundă în culori însă minutele trec repede.
Deodată îşi spune Stop ! Respiră adânc, zâmbeşte şi se uită pe geamul încărcat de amintiri.
Se uită la luna plină care continuă să-l cucerească. După câteva minute, în inima lui apar pulsuri
dezgropate parcă din beton. Acum îşi dă seama de ce luna îi aruncă emoţii.
La 20 de ani, întro seară, după ce venise de la muncă, fiind vânzător de îngheţată, se hotăreşte să nu
meargă acasă, ci pe câmp, fiind atras de luna plină. Se apropie de locul lui, şi aude un sunet de vioară.
În faţa lunii pline, vede o violonistă cu ochii închişi ce exista doar în sufletul ei iar ce o înconjura nu
conta.
O ascultă câteva minute, dându-şi seama cât de important poate deveni un om, daca te opreşti în a-l
mai privi, dar nu şi în a-l cunoaşte. Se îndrăgosteşte de violonistă, se apropie parcă şi mai mult de ea
iar restul e uşor de înţeles.
Acest moment l-a schimbat complet devenind unul din poeţii importanţi, deoarece el nu a încetat să
cunoască oameni, să-i aprecieze şi să-şi iubească pentru totdeauna violonista.
Trenul se opreşte în Gara Adio, iar pe peron, cu vioara în mână îl aştepta violonista. Fericirea din el îi
lumina tot mai mult faţa. Coboară din tren salutându-l cu stimă pe controlorul cu faţa neagră
mulţumindu-i pentru serviciile sale.
Bătrânul o ia de mână pe violonistă, în timp ce alt controlor îi leagă cu o bandă albă apoi acesta se urcă
în tren, semn de fericire pentru cei doi că vor fi împreună, pentru a doua oară, în eternitate.
El cu valiza, ea cu vioara, singuri pe peron aşteaptă să plece trenul.
Le face cu mâna, apoi ei merg agale, pe o bancă aşezată între cele două şine care tocmai au găzduit
trenul cu care venise el, bancă aşezată departe de gară, undeva la capat de cuvinte, acolo unde apunea
sau răsărea soarele pe care l-au visat pe cealaltă lume.
Se aşează pe bancă amândoi şi încep să-şi vorbească:
- Draga mea violonistă, atât de mult te-am lăsat singură aici !
- Dragul meu, nu m-am plictisit, te-am aşteptat aşa cum ţi-am promis, dar nu m-am plictisit !
- 25 de ani e un timp !
- Da, dar pentru mine un an era cât o zi, după cum ştii !
- Ce ciudat, când erai tu pe cealaltă lume, timpul trecea cu putere dar nu cu viteză !
- Explică-mi dragul meu !
- În ultimii ani din viaţa mea de acolo, timpul se scurgea ca un râu ce nu îşi cunoaşte propriul
destin. Oamenii au modificat timpul, l-au trimis la închisoare păstrându-i doar numele !
- Cât de ciudat, iubitul meu. Dar ştii ce am observat aici ? Trenurile au început să vină cu oameni
tot mai puţini, şi nu prea mai aveam cui să-i cânt la vioară. Ştii că în această gară, completează ea, vin
doar oamenii care iubesc aceeaşi persoană, dar care la un moment dat pleacă de lângă ei.
- Am observat şi eu draga mea, eram singurul din bloc care nu se însurase pentru a doua oară,
restul, cei apropiaţi de vârsta mea deja pentru a treia oară se căsătoriseră. Oameniilor le e frică să fie
singuri, dar le e frică să se şi cunoască prea bine. Tradiţiile cotidiene au devenit mai importante decât
ei înşişi.
- Calmează-te ... Bine că ai venit lângă mine ! În curând va apune soarele nostru, ar fi păcat ca să
fim trişti !
- Ai dreptate ! Ştii, în timp ce veneam cu trenul, mi-am amintit când te-am văzut prima dată ! Mi-
am dat seama că femeia visurilor mele ar fi exprimată cel mai bine întrun sunet de vioară. Iar emoţiile
transmise de el, ar îmbrăca însăşi femeia.
- Cât mă bucur că....! ...
- Atunci când te-am văzut prima dată, erai doar o formă pătată de lumina lunii, te-am ascultat, am
închis ochii şi mi te-am imaginat pe tine şi întradevăr arătai aşa cum mi te-am imaginat.
- Nu au sens cuvintele ...e prima dată când îmi spui aşa ceva !
- Ştiam că după moarte îţi voi împărtăşi aceste gânduri !
- Amândoi am avut noroc să ne cunoaştem, violonista strigândul puternic de mână în timp se
uitau la apusul soarelui.