Sunteți pe pagina 1din 954

Iagan Ameih

Loli

Colecţia CITITOR DE PROZĂ este coordonată de Emanuel Pope, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii

Tehnoredactor: Bogdan Artene Coperta şi grafica colecţiei: Maia Martin http://maiamartin.weebly.com

Descrierea CIP Bibliotecii Naţionale a României:

GANEA MIHAI LOLI/27.08.2009 Iagan Ameih. – Tecuci: Editura Transilvania, 2009 ISBN 978-973-95488-8-5

821.1351.1-94

Iagan Ameih, Loli © Toate drepturile rezervate pentru Editura Transilvania

IAGAN AMEIH

IAGAN AMEIH Edi ţ ia a doua TRANSILVANIA 2010

Ediţia a doua

TRANSILVANIA

2010

Mihai Ganea s-a născut pe 4 august 1940 la Baia Mare într-o familie de funcţionar tehnic la uzinele de plumb din localitate. Copilăria şi adolescenţa este mar- cată de o serie de evenimente legate de contextul politic, social şi economic, specific anilor 40-50, începând cu dictatul de la Viena, continuând apoi cu cele două dic- taturi comuniste româneşti, Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu „epoca de aur”. Şcoala primară o începe la Ferneziu, apoi învaţă în Baia Mare la Şcoala nr.1, ur- mează Gimnaziul şi Colegiul la Liceul „Gheorghe Şincai”. În 1959 începe studiile universitare la Cluj, înscriindu-se la mai multe facultăţi, absolvind Facultatea de Medicină în anul 1974. Activitatea din 1976 şi până în anul 2009:

Doctor – medic – Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj – Napoca, Medic specialist chirurg – Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, Bucureşti Medic primar chirurg – Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” Cluj – Napoca, Doctorand în Ştiinţe Medicale (Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.Popa” Iaşi) Lector Universitar (Universitatea de Stat Bacău) Şeful Spitalului Clinica Transilvania, Membru al Uniunii Medicale Balcanice, Membru al Antantei Medicale Mediteraneene, Membru al Uniunii Medicale Arabe, Membru al Asociaţiei Medicale Române, Membru al Societăţii Medicilor Scriitori si Pu- blicişti din România, Membru al Asociaţiei Medicale Mondiale (A.M.R.) Membru al Uniunii Ziariştilor Pro- fesionişti din România, Membru al Asociaţiei Scriitorilor „Costache Negri” Galaţi, Membru al Asociaţiei Ziariştilor din România (AZR), Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZR), Preşedinte al Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român, Membru în Consiliul de Conducere al Confederaţiei Naţi- onale a Patronatului Român, Director al Editurii Transil- vania, Membru în Colegiul Director al Societăţii Române de Economie şi Administraţie Sanitară, Director Executiv al Fundaţiei de binefacere Tecuci, Director al Revistei de Medicină şi Farmacie, Preşedinte al Fundaţiei pentru Sprijinirea Spitalelor din România, Diplomat al Asociaţiei pentru Pacea Religiilor din România, Membru în Consi- liul Naţional de Sănătate şi Securitate în Muncă, Mem- bru în Consiliul Naţional de Reformă Sanitară, Membru

4

în Consiliul CES al Ministerului Sănătăţii şi Familiei, Membru în Consiliul CES al Ministerului Justiţiei, Con- silier în Probleme de Sănătate, Departamentul Cercetare Proiectare, Membru în Consiliul Economic şi Social – CES – (Comisia de Ocrotire a sănătăţii şi Protecţie Soci- ală), Membru în Comisia Electorală Centrală (Legea 145/ A. S. S.), Membru în Consiliul de Administraţie al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Vicepreşedinte al Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român – CNPR, Reprezentant al CNPR în Consiliul de Dialog Social al Ministerului Sănătăţii, Vicepreşedinte al Confederaţiei Patronatelor din România – CPR, Vicepreşedinte al Confederaţiei Uniunea Generală a Industriaşilor din Ro- mânia – UGIR-1903, Vicepreşedinte al Confederaţiei Pa- tronatul Român, Reprezentant al Patronatului Român în Consiliul de Dialog Social al Ministerului Sănătăţii, Re- prezentant al Confederaţiei Patronatul Român, în consi- liul CES al Prefecturii judeţului Galaţi, Vicepreşedinte Uniunea Naţională a Patronatelor cu Capital Privat din România, Membru Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Membru al Asociaţiei Foştilor Refugiaţi Stră- mutaţi şi Expulzaţi din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord şi Basarabia, (1940-1945), Redactor Revista Porto-Franco, Galaţi, Membru al Ligii Scriitorilor din România, Este autorul a zeci de lucrări ştiinţifice şi lite- rare. Publică în reviste de specialitate şi literare, tipărind cărţi care îi conferă notorietatea în lumea ştiinţifică şi literară din ţară şi străinătate. FÂNTÂNA LUI PINTEA, Poeme, Ed.Junimea, Iaşi, 1991 FANTEZII CU PUŞ- TOAICE, Poeme, Ed. Transilvania, 2007, REFUGIATUL, Roman, Ed. Transilvania, 2007, LOLI, ediţia I, Roman, Ed. Transilvania, 2009, MENAJERIA DE GHEAŢĂ, Ed. Transilvania, 20009, LOLI ediţia a II-a, Ed. Transilvania 2010. Pentru activitatea sa este distins cu Medalii, Di- plome şi Distincţii. Medalia, Uniunea Industriaşilor din România – UGIR 1903, Medalia, Recunoştinţa Chirurgi- lor Români (120 ani de la naşterea prof. dr. Nicolae Hortolomei), Membru Reţeaua Literară – Dialog Euro- pean, Membru Cititor de Proză, Secretar literar Liga Scriitorilor din România, filiala Vrancea, Premiul anului 2008 pentru poezie, Editura Transilvania, preşedinte al juriului, Viorel Dinescu, Premiul pentru proză Costache

5

Negri” 2008, Societatea Scriitorilor „Costache Negri”, Biblioteca „V.A. Urechea” Galaţi, Revista „Porto Franco”, preşedinte al juriului, Sterian Vicol, Diploma de onoare pentru poezie, Râmnicul Sărat, 2009, Revista OGLINDA LITERARA, preşedinte al juriului, Gh. Neagu, cavaler al Ordinului Meritul Cultural, pentru Literatură din Româ- nia. Premiul Literar Grigore Hagiu” pe anul, 2009, Soci- etatea scriitorilor, „ Costache Negri” preşedinte al juriu- lui, Sterian Vicol, Diploma de onoare pentru poezie, Liga Scriitorilor din România, (Focşani 2010), Premiul de EXCELENŢĂ CETATEA LUI BUCUR, Liga Scriitorilor Români, Bucureşti, şi Premiul „CITITOR DE PROZĂ” Bucureşti 2010, Administrator al proiectului, Cititor de Proză, Londra. În ceea ce priveşte LOLI, din cauza subiectului său incomod, comunismul roşu şi comunismul cenuşiu, în percepţie cotidiană, dar şi a formulei de scriere extrem de şocante, consemnarea aproape veristă într-un jurnal secret, cu referire la fosta şi actuala nomenclatură, ro- manul şi autorul au fost respinşi de Uniunea Scriitorilor din România (2010). În schimb cartea a fost bine primită în anumite medii culturale din afara ţării, fiind apreciată în câteva reviste literare de prestigiu, Agero-Sttutgart, Faleze de piatră-Londra, Revista Pheonix Arizona- SUA. Romanul este considerat de către critica de specialitate o mostră exemplară de proză destructurată, prin care străbate chinuit o voce românească ce vrea să i se audă mărturia despre comunismul blestemat.

6

Prefaţă la ediţia a doua

Invitat la o emisiune TV, la un an după apariţia cărţii despre Loli, am fost tentat să pedalez pe ideea personajului meu, aceea de a mă adresa generaţiilor viitoare, dar spre surprinderea mea, moderatorul, un distins prieten şi coleg mi-a sugerat o idee mai apro- piată de noi. Oare nu ar fi mai bine să ne gândim la propria noastră fiinţă înainte de a încerca să trans- mitem ceva celor ce vin după noi? Ne iubim oare destul pe noi înşine pentru ca, raportându-ne la această iubire, să încercăm să ne iubim aproapele ca pe noi înşine? Nu ar fi cazul să ne iubim pe noi îna- inte de a încerca să iubim pe alţii? Şi uite aşa mesajul meu către generaţiile viitoare şi-a diluat consistenţa devenind o mostră de slăbiciune temporară şi stânje- nitoare. Avea dreptate prietenul meu Dan Filimon, doctor din Piatra Neamţ. Loli, personajul controversat al cărţii mele, a iubit până la sacrificiu oamenii, dar a uitat să se iubească pe sine şi asta l-a costat liberta- tea de a fi el însuşi. Dispreţuit de burghezi pentru că se înhăitase cu bolşevicii iar de comunişti, pentru că era un intelectual burghez, Loli va cădea în dizgraţie şi uitare. Istoria Maramureşului nu pomeneşte nici data şi nici locul morţii sale. Comuniştii sunt necru- ţători cu cei care le stau împotrivă. Urmaşii i-au ur- mat destinul. Dar cartea vieţii lui Loli nu s-a închis încă. Ediţia întâia a avut un impact neprevăzut de autor. Cei care au citit volumul în Baia Mare, au avut reacţii ciudate. Unii s-au recunoscut ca personaje şi au reacţionat ca atare. Alţii au recunoscut oameni şi

7

evenimente pomenite de Loli cu ocazia diferitelor tre- ceri ale acestuia prin cotidianul „cartierului veseliei”, cum îl numea acesta când se plimba pe străzile din perimetrul gării Baia Mare. Dar foarte mulţi au citit cartea, care pe unde au apucat-o, întrucât tirajul re- dus nu le-a permis mai mult. Au fost cazuri de licita- ţie a cărţii prin cartiere, ajungându-se la sume demne de invidiat de către orice autor de romane comerciale. Au fost şi cazuri de violente supărări şi ameninţări cu trimiteri în instanţe de judecată din partea celor care s-au recunoscut vizaţi într-un anumit fel. Un lucru a fost sigur. Cartea s-a citit pe nerăsuflate, cu butoa- nele date la maxim şi asta spre disperarea criticilor mei frunzăritori de texte literare. Pentru că majorita- tea comentatorilor de carte avizaţi, s-au mulţumit doar cu frunzăritul cărţii, refuzându-i lui Loli o jude- cată dreaptă, aşa cum se cade a se face în cazul unor juraţi cumsecade. În ultima vreme Loli a devenit mai cunoscut şi interesant. Se cerea o nouă ediţie, lucru greu de realizat în condiţiile de criză care bântuie România de la o vreme încoace. În plus, una din aso- ciaţiile scriitorilor români nu i-a acordat nicio aten- ţie,considerând cartea fără valoare literară, având un subiect desuet şi falimentar, „Epoca de aur”. Foştii comunişti nu mai doresc să-şi amintească de trecut. Cei care au cântat, slăvit şi servit comunismul româ- nesc, vor să-l uite cu desăvârşire. Uniunea Scriitorilor din România a respins cartea şi pe autorul său. În schimb, alte asociaţii au fost de părere că Loli poate intra în literatura română pe uşa din faţă. Liga Scrii- torilor din România a acordat atenţia cuvenită cărţii şi autorului. Premiul de excelenţă pentru proză acor- dat pe anul 2010 autorului, reprezintă o recunoaştere concretă a valorii operei sale. Nu ştiu de ce, dar am impresia că se pedalează prea mult pe ideea uitării trecutului. Cu o grabă neliniştită, insistentă şi pro- fundă, uneori până la enervare, cineva din umbră veghează ca lucrurile să alunece spre uitare şi detes- tare. Generaţia actuală abia dacă îşi mai aminteşte

8

ceva din „epoca de aur”. Asistăm oare la un nou pro- ces de spălare a creierului? Cine o face şi cu ce scop nu se cunoaşte. Oamenii, îndobitociţi de criză şi bombardaţi sistematic de media străzii, au uitat până şi gustul salamului cu soia şi de graniţele închise. Tinerii au auzit ceva de trecut, dar părinţii nu prea vorbesc de el. Le este lehamite să-şi mai amintească, iar prezentul este tulbure şi lipsit de perspectivă. S-a păstrat, aproape integral, fosta nomenclatură. Cei care nu au fost membri de partid comunist sau cola- boratori ai securităţii, au căzut în dizgraţie. Se spune că Partidul Comunist Român, prin numărul de membri raportat pe cap de locuitor, a fost cotat drept cel mai puternic partid comunist din lume, întrecând sub raport proporţional şi partidul comunist chinez. Cu cât sistemul se apropia de faliment, cu atât înghe- suiala de a deveni membru cu carnet de partid, era mai mare, într-atât sistemul totalitar părea ancorat în veşnicie. Azi, celor care nu s-au lăsat înregimentaţi în partidul roşu li se aplică replica necruţătoare: Dom- nule, membrii de partid se alegeau din rândurile celor mai buni „tovarăşi”, restul erau nişte derbedei. Fără comentarii. Dacă uităm trecutul, riscăm ca acesta să se repete. Deja întrevăd o tendinţă în acest sens, în- cercarea reprimării dreptului la cuvânt în unele me- dii. Mie îmi este frică de uitare şi de consecinţele ei nefaste. Cea de a doua ediţie a cărţii, îmbunătăţită şi adăugită de autor, este completată cu un studiu de caz al Virginiei Paraschiv, ceea ce reprezintă un ar- gument în plus de apreciere. Mulţumesc tuturor celor care au avut bunăvoinţa şi răbdarea de a citi cartea, şi care m-au determinat să public ediţia a doua.

9

Autorul

În memoria părinţilor noştri

Un singur lucru nu poate Dumne- zeu: Să ne mântuiască fără de consimţământul nostru. N. Steinhardt

Cuvânt înainte

Primul caiet l-am primit de la Loli în 1986, ultimul în 1990, cu câteva luni înainte ca el să dispară pentru totdeauna. Le-am păstrat până acum. În număr de cinci, caietele lui Loli au fost marele lui secret. Când le-a scris? Cum le-a scris? Aflăm din lectura lor. Ciudat este faptul că a reuşit să le păs- treze. Ştia că vor ajunge la mine, dar prima custodie a fost a lui Robert. Dintre toţi nepoţii l-a preferat pe acesta. Evadând din cercul familial, unde loial şi iubitor a fost toată viaţa, unica, dar fundamentala sa neîncre- dere în ai săi, s-a manifestat cu ocazia scrierii, păstră- rii şi predării caietelor. Taină şi conspiraţie. Loli nu a cruţat pe nimeni. Mi-am asumat întreaga liberate în toate proble- mele care priveau transcrierea, pregătirea şi editarea lucrării, hotărârea mea fiind influenţată şi de dorinţa, aproape morbidă şi perversă, a autorului ciudatelor pagini, de a le dedica urmaşilor, tuturor celor care l-au cunoscut şi, mai ales, generaţiei viitoare Dar sarcina mea a devenit mai grea decât crezu- sem. Ca autor al unui mic şi unic volum de poeme pu- blicat, ce-i drept,de o editură de prestigiu,experienţa mea de scriitor şi publicist era prea modestă pentru a mă încumeta să scriu o carte atât de mare, chiar dacă

13

principala sursă de inspiraţie erau cele cinci caiete pe care le-am primit sub titlurile: „Loli” sau „Culaie al Ţaţii Siţii in Olteniţa”. În afară de corectarea unor gre- şeli gramaticale şi adaptarea la ortografia modernă, a trebuit să cercetez şi să mă încredinţez că personajele din lumea lui Loli au dispărut odată cu ea, fără putinţă de răzvrătire. Am păstrat primul titlu, Loli. Această bizară pore- clă îl caracterizează suficient de bine,iar cei apropiaţi, familia şi mai ales nepoţii, aşa-i spuneau. Cititorul are posibilitatea să cunoască evoluţia ex- traordinară a omului încă încorsetat în prejudecăţi şi spaime delirante,dominate de ignoranţă şi prostie, spre o aşa-zisă lume „mai dreaptă şi mai bună”. Dincolo de iluzie şi utopie, lumea lui Loli se dezvăluie clară şi re- semnată. Acesta intuieşte primejdia apocaliptică a In- competenţei, incomprehensibilă şi neînduplecabilă. Sunt texte care „cristalizează” o înţelegere mai speci- ală şi mai profundă a naturii omului „de tip nou”. Unii autori scriu o carte numai cu scopul de a scăpa de ea. Ficţiunea domină naraţiunea în proporţie variabilă. Am vrut să păstrez „autenticitatea” fără să o deformez cu „artificiile” specifice profesiei. Un peisaj privit prin obiectivul unui aparat de fotografiat poate fi trucat la infinit. Acelaşi peisaj privit cu ochiul unui ar- tist plastic îşi dezvăluie spiritul şi personalitatea gene- ratoare de trăiri şi emoţii, fără nici o legătură cu foto- grafia sa, deşi se descarcă tot pe un suport celulozic. Personalitatea lui Loli, mesajul său, este tot ce con- tează în această carte. Pentru cititorii care doresc să urmărească, dincolo de relatările „adevărate”, destinul eroilor autentici, pot spune câteva amănunte, aşa cum le-am primit de la un medic din cadrul Spitalului din Sighet, a cărui identi- tate nu o pot dezvălui, şi a fostului şofer de pe Ambu- lanţa Staţiei Judeţene de Salvare Maramureş, domnul „M”. Pacienta Pop Viola, în vârstă de 75 ani, a fost in- ternată la data de 22.08.86 în secţia psihiatrie para- noică a Spitalului din Sighet, de unde a fost transpor-

14

tată în stare terminală la data de 15.10.86 la o adresă de lângă Miliţia din Baia Mare. Cum a ajuns la Sighet? O spune foaia de observaţie din 15.10.86, iar din foaia de observaţie datată cu 18.08.86 a Spitalului Judeţean Baia Mare aflăm că pacienta avea arteroscleroză cere- brală, hipertensiune arterială, hidrocefalie internă co- municantă şi cardiopatie ischemică, diagnostic care, după părerea mea, nu justifica internarea în secţia de „bolnavi psihici furioşi” de la Sighet, spital cu compe- tenţă modestă faţă de colosul sanitar judeţean. Adevă- rul îl intuim numai după ce discutăm cu vecinii şi apro- piaţii bătrânei. După asasinarea fiului său Ganea Ni- colae Ovidiu, în anul 1966, arestat de către căpitanul de miliţie Pop, la dispoziţia procurorului-şef al jude- ţului, tovarăşul Petruţ, mama băiatului trecea zilnic pe strada „Scânteii” din Baia Mare din faţa Securităţii şi Miliţiei Judeţene. Se oprea lângă zidurile înalte şi se ruga: „Blestemaţi să fiţi de Dumnezeu că mi-aţi omorât pruncul”. Apoi pleca mai departe. Asta zilnic. Douăzeci de ani! Fără comentarii. Am insistat ca bunul gust să ascundă unele deta- lii, prea oficiale şi teribil de stridente, iar compasiunea să-i cruţe pe unii încă în viaţă, şi aşa chinuiţi destul de apropierea sfârşitului. Nu am omis, din remarcabila relatare a autorului neobişnuitelor însemnări, credinţa în Dumnezeu şi speranţa că generaţiile viitoare vor repara lumea într-o zi. Totuşi nu pot să-mi stăpânesc teama că, printre rânduri, spre finalul însemnărilor sale, aş fi întrezărit ameninţarea unei noi Apocalipse. Setea de adevăr şi raţiune face din Loli un ma- niac insistent şi periculos pentru Incompetenţă. Într-o notă din prefaţa unui caiet se confesează: „Nu voiesc nimic, dar trebuie să fac şi eu ceva. Bunul Dumnezeu mi-a dat raţiune ca să judec şi nu sunt obligat să mă supun orbeşte la aiurelile altora, nici să mă transform din cal în măgar sau să fiu îmbrobodit ca un papă-lapte, cum se încearcă în zilele noastre când «Incompetenţşade la loc de cinste”. A scăpat ca prin urechile acului, cum s-ar zice. Foarte multe „adevăruri”

15

i-au scăpat şi lui. Ciudat este faptul că a scăpat, dintr-o lume atât de nesigură, onest. Onest şi disperat. Loli este un răzvrătit, un nonconformist. Caracte- rul său este destinul său. A nu se confunda cu un ina- daptabil. Ar fi o greşeală regretabilă. Este un Prometeu şi un Sisif în acelaşi timp, iar dacă ar fi să-i motivez absurditatea, aş spune, parafrazându-l pe Camus, că Loli este un om fericit. Îmi este imposibil să exclud, din raţiuni de bun simţ şi compasiune, din acest cuvânt înainte, menţiu- nea că a scrie nişte însemnări de genul caietelor lui Loli, pe vremea când a trăit el, era un act de mare cu- raj sau unul de nebunie. Însuşi autorul însemnărilor recunoaşte că a distrus odată manuscrisul dar, mustrându-l conştiinţa, a revenit după o vreme şi l-a rescris, numai şi numai din dorinţa de a comunica ur- maşilor „generaţiei viitoare” că: „Aşa a fost!”. Personajele îşi păstrează numele. Am considerat că este dreptul lor. Dar am făcut-o şi pentru a păstra acurateţea textului. Dacă uneori trebuie să punem de- getul pe rană, atunci să o facem, măcar o dată. Faptele sunt reale. Ficţiune – nici vorbă. Totul este autentic. Periculos de autentic. Povestea este „adevă- rată”. Din vara lui 1990 şi până în iarna anului 2006 a trecut suficient timp pentru ca cineva din contempora- nii lui Loli să mai fie în viaţă. El însuşi, dacă ar mai fi trăit, ar fi avut 95 de ani. Cam rară performanţa, la omul de astăzi. Cât priveşte comunitatea băimăreană care l-a găzduit în cea mai mare parte a vieţii, este onorabil descrisă. „Frumoasă era Baia Mare în trecut. Era foarte frumos, pe atunci, parcul. Sus, pe deal, era sanatoriul canonicului Breban. Mai sus, se auzea toaca de lemn bătând. Clopotele sunând, de la vitele care păşteau. Cântecele fetelor şi băieţilor care lucrau la câmp. Noaptea se vedeau minerii cu lămpile de carbid. Era o frumuseţe când, în întuneric, pe Valea Roşie, apăreau minerii cu lămpile lor. Arătau ca nişte licurici. În parc ardeau becurile. Peste tot era lumină ca ziua. Lumea era fericită şi cu voie bună.”

16

Scene sau cuvinte obscene – mai rar sau deloc. Să nu uităm că Loli a trăit şi a fost educat într-o lume în care spiritul decenţei şi morala creştină erau ele- mente dominante. Degradarea de mai târziu este rezul- tatul influenţei doctrinei comuniste, a analfabetismului clasei muncitoare şi al ţărănimii muncitoare, promovat la vârful dictaturii. Situaţiile şi trăirile tratate în lucrarea, cu pretenţii de roman, nu rămân vagi în faţa cititorului. Simpla lor redare, fără o sofisticată stilizare, care ar denatura teribil de mult prezentarea, stimulează emoţia şi le fac accesibile. Cu excepţia unor puţine şi nevinovate scene romantice, deloc afrodiziace, călătoria lui Loli prin ce- nuşa imperiului comunist este redată simplu şi concret. Pe şleau, cum s-ar zice. Loli este la îndemâna oricui. Rămâne un păcat re- fuzul de a-l cunoaşte. Este personajul care ne-a repre- zentat pe cei mai mulţi dintre noi, aşa cum am fost, într-o epocă zisă „de aur”. Dacă aş exagera, dar numai puţin, din punctul meu de vedere, aş spune că Loli, acolo unde este el acum, este un sfânt. Un sfânt, cel puţin, ca sfântul Sisoe, al lui Topîrceanu, neliniştit şi simpatic, oricând dispus să coboare pe pământ ca să-şi etaleze minunile. Ca poveste „adevărată”, cartea poate deveni şi un autentic document acuzator. „Am trăit două lumi, dar niciodată nu mi-am închipuit că voi ajunge la bătrâneţe să n-am ce mânca”. Din relatările familiei şi a celor apropiaţi, Loli a murit în secţia de terapie inten- sivă a Spitalului judeţean din Baia Mare în luna febru- arie a anului 1991, după o scurtă perioadă în care a refuzat categoric să se alimenteze. „Cu scrisul am terminat, prin faptul că nu mai am ce scrie. Îmi este milă de eroii neamului de la Timişoara şi Bucureşti. În special de tineretul căzut pe câmpul de luptă, pe baricade. Jertfe care s-au adus în zadar, ca să benefi- cieze alţi escroci, care la adăpostul lozincilor minci- noase, vor chinui mai departe Poporul Român. Din lupi nu se fac oi niciodată! Atât.” Nu pot să anticipez,

17

sub nici o formă, care va fi impactul etic asupra publi- cului şi a criticii. Dar că Loli a existat şi a descris o epocă, aşa cum a fost, rămâne un fapt de necontestat. Editorii, după ce vor consulta lectorii şi consilierii lite- rari, vor decide dacă îl aduc sau nu pe Loli, „post mor- tem”, în faţa instanţei cititorului ca inculpat sau jude- cător. Nici sarcina lor nu va fi uşoară. Ca istorie de caz, Loli va domina multă vreme minţile multora prin aducerea în actualitate a tot ce este specific unor vremi trecute, dar cu tendinţe peri- culoase de reîncarnare în „generaţiile viitoare”. Ca operă de artă – mă abţin de la orice comentariu de specialitate, fiind preocupat mai mult de efectul colizi- unii personajelor cu lumea de azi sau de mâine, mai puţin de valoarea literară sau semnificaţia ştiinţifică a cărţii. Pe parcurs, sfătuit de bunul meu instinct de con- servare docil şi prudent, am hotărât să o public ano- nim. Am şi eu „antecedentele mele politice”. Vânătoa- rea continuă cu mai multă sălbăticie printre urmaşii lui Loli. La fel ca în „Căutarea Sfântului Graal”. Am fi tentaţi să credem că Loli, scriindu-şi evocă- rile cu o disperată onestitate, s-a răzbunat din plin. Dar nu este aşa. Celor care ar dori să savureze efectul material, vulgar, al răzbunării, Loli le reaminteşte că răzbunarea şi răsplata pentru faptele oamenilor apar- ţin lui Dumnezeu. Loli trebuie să ne facă pe toţi – politicieni, guver- nanţi, oameni de rând – să înţelegem că „O lume mai dreaptă şi mai bună” nu trebuie să rămână un simplu slogan. Expectativa, ca manieră de supravieţuire, a fost şi rămâne o atitudine, de rezervă, extrem de peri- culoasă. Aşa cum a spus Edmund Burke (1729-1797), „Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea deoparte”. În această dimineaţă de iarnă în care zăpada ne îngroapă încet, dar sigur, am luat hotărârea de a tran- scrie aceste caiete în care începe saga clanului Ganea. Prima generaţie.

18

Iagan Ameih D.

PARTEA ÎNTÂI

NAŞTEREA ŞI COPILĂRIA LUI LOLI

Atunci şarpele a zis către femeie:

„Nu, nu veţi muri!” FACEREA 3 (4)

CAPITOLUL 1.

Culae al Ţaţii Siţii din Olteniţa

Este ziua de luni, 19 iulie 1985. Este o zi căldu- roasă, soarele frige, florile pălesc de căldură, seara, la orele 19 şi 20, începe un aer mai puţin cald şi foarte plăcut. Cerul e senin, nici urmă de nori. Soţia a ple- cat în oraş cu Niculina şi Eugen, iar eu stau la masă şi scriu evocările mele şi, atât cât mă ajută mintea, pun pe acest caiet „însemnările” mele. M-am născut în oraşul Olteniţa, judeţul Ilfov, în ziua de 24 mai 1911. Ţin minte cum mă purta mama în braţe şi plângeam când eram mic. Pe tata nu l-am cunoscut, ne-a părăsit când aveam vârsta de trei ani. Mama a rămas cu trei copii. Eu eram cel mijlociu. Cum s-a descurcat de ne-a crescut, nu ştiu. Cu noi locuia bunicul şi bunica. Pe bunicul l-a chemat Matei şi era sacagiu, aducea apa cu sacaua şi o vindea pe bani. Oraşul Olteniţa se afla lângă Dunăre. Râul Ar- geş se varsă în Dunăre, iar în unghiul celor două ape se află situat oraşul Olteniţa. Noi am locuit pe strada Alexandru Ghica la numărul 68. Vecini am avut pe lelea Maria, ea avea un fiu, Vasile, o fiică, Lisandra, pe Nea Dumitru, pe Tică, care era olog, şi pe Ion, care era surdomut. În stânga aveam pe Angela Pescaru care avea o soră. Ambele erau foarte frumoase. Peste drum era vecina Dobriţa. După lelea Maia era ţaţa Suzana, care-l avea pe Melu, Traian şi o fată, Fana. Pe strada Alexandru Ghica mai era Niculina Manciu, fratele ei – Lisandru, birjar, Gherghina Manciu, nea Petrică, nas de lemn, căsătorit cu ţaţa Veta, care

21

aveau trei copii: pe Florea, pe Tudoriţa şi pe Jeana. Mai la vale locuia şi un frate al mamei, Costică Matei, căsătorit cu tanti Miţa; ei au avut trei copii: pe Ghe-

orghiţă, pe Mărioara şi pe Vasilică, care la ora actuală trăieşte în Bucureşti, pe str. Intr. Ion Sulea nr. 27, bloc L 15 , etajul III, apartamentul 15, sectorul 3, cod

74711.

Deci, bunicul şi bunica au avut doi copii, pe Lu- creţia şi pe Costică. Cum am spus, Costică, fratele mamei, a avut trei copii. Lucreţia (Siţa), tot trei copii. Ei s-au numit George, Niculae (Culae) şi Mihail (Melu). În primul război mondial (1916-18), mama era tânără şi îmi amintesc că în război veneau bulgarii şi ne întrebau unde este mama. Noi răspundeam că nu ştim. Tinerele mergeau şi se ascundea pe unde pu- teau, ca să nu fie batjocorite de duşmanii ţării. Îmi amintesc că ne-am refugiat la Luica şi era o pădure la malul spart unde mergeam. Era criză de mâncare, mâncam terci de mămăligă. Îmi amintesc ca prin vis cum a murit bunica. Când îşi făcea nevoile îi ieşea intestinul gros afară şi mama îl băga cu degetul înapoi. Când a murit bunica m-am bucurat foarte mult. De, eram copil. Îmi amin- tesc de moartea bunicului. Era în ajun de Crăciun. Umblau colindătorii cu Moş Ajunul, bunicul era mort, întins pe masă, şi colindătorii ne-au stricat poarta pentru că nu am ieşit să le dăm covrigi şi nuci. Pro- babil că n-am avut. Pe Mihail (Melu) l-a găsit mama, într-o dimineaţă, mort, avea organul genital umflat tare. A murit fără lumânare. Şi de moartea lui m-am bucurat. După terminarea războiului, unchiul Costică a venit acasă cu barbă. Ţaţa Miţa a fost fata lui Stancu Dobre din Olteniţa Rurală. A avut un frate, Ioniţă, căsătorit cu mătuşa Floarea, care a avut trei fete:

Fănica, Maria şi Mitea. Maria, la ora actuală, trăieşte în Oltenia, pe strada 11 Iunie, fosta Oltenia Rurală şi are o fată căsătorită cu Marinescu Petre. Este

22

învăţătoare în Olteniţa. Deci, după moartea bunicilor,

a rămas mama cu doi copii, unchiul Costică cu trei.

Doi copii morţi. Vasilică a mai rămas în viaţă. După terminarea primului război mondial am început şcoala primară. În şcoala primară m-am nu- mit Toma Niculae. În clasă am avut învăţătoare pe doamna Cilibiul, o femeie foarte rea şi a dracului. Ne bătea cum scrie la carte. În clasa întâi nu mă prea duceam la şcoală, mama lucra la RMS (Regia Mono- polurilor Statului), Depozitul de fermentare a tutu- nului. Clădirea poştei era goală şi părăsită şi eu în loc să mă duc la şcoală, împreună cu alţi derbedei, bă- team popicul acolo. Când ştiam că mama vine de la lucru, veneam şi eu acasă, chipurile că am fost la şcoală. Nefiind controlat şi fiind un copil blestemat, natural că am rămas repetent. Când s-a terminat anul şcolar eu credeam că sunt în clasa a II-a, însă n-a fost aşa din cauză că toamna, când a început şcoala şi eu m-am prezentat în clasa a II-a, învăţătoa- rea a strigat catalogul clasei şi, ajungând în dreptul numelui meu, a zis:

– Toma Nicolae, ia-ţi ghiozdanul şi treci în clasa

I.

Când am venit acasă mi-a tras mama o bătaie soră cu moartea, că de-abia m-au scos vecinii din mâna ei. – Stai, soro. Ce faci Siţo, vrei să-ţi omori copilul? Mi-a fost fundul numai băşici de la urzica cu care m-a bătut şi vânăt din cauza făcăleţului, dar mi-a prins bine, n-am mai rămas repetent. După terminarea şcolii primare, am fost dat uce- nic la un meşter cizmar. Cizmarul, adică jupânul, avea copil mic şi cucoana, adică nevastă-sa, mă pu-

nea să leagăn copilul. Copilul era rău, eu nervos, tot

îl ciupeam şi copilul urla ca din gură de şarpe. Mai

căpătam câte o scatoalcă că, de, aşa se învăţa mese- rie pe vremea aceea, întâi erai slugă. În atelier au- zeam tot felul de măgării de la jupân şi de la calfe.

23

Îmi amintesc că odată povestea cineva că seara urma ca femeia unui lucrător să pună o cloşcă pe ouă şi zicea că lui îi plac puii cu gâtul gol şi nu ştia dacă ouăle ce urma să le clocească găina erau din acelea cu pui golaşi. Celălalt cizmar îi spunea ăstuia cu cloşca ca, în timp ce el pune ouăle, nevasta lui să-i belească cariciul şi atunci puii ies sută la sută cu gâtul gol. Precum şi alte măgării. Mie nu-mi plăcea să fiu ucenic şi mă rugam de mama să mă dea la Şcoala de Meserii, unde era şi fratele meu mai mare, Gheor- ghe (Gică). Mama îmi spunea:

– De unde dragul mamei să am bani ca să te pot ţine şi pe tine? Vedeam fetele de la liceu în uniforma aia fru- moasă şi mă gândeam că am să mă însor cu una din ele. Mi-a fost ruşine să mă mai duc la cizmar, sim- ţeam ceva înjositor şi, astfel, toamna, mama m-a dat la Şcoala de Meserii, la secţia de tâmplărie, unde era şi fratele meu. Mama a vrut la mecanică, dar fratele meu nu m-a lăsat, m-a luat cu el la atelierul de tâm- plărie-rotărie. Pe atunci, cei din clasa întâi trebuia să le spună „Domnule” la cei din clasele a II-a şi a III-a şi mai în- casai şi câte o palmă de la ei. Fratele meu era în clasa a II-a, şi eu, în clasa întâi. Înainte de a termina şcoala primară, s-a desco- perit că sunt înregistrat greşit: nu Toma, ci Ganea este numele meu adevărat. Fratele meu a rămas Toma, care s-a transformat în Tomescu, şi cu toate că eram fraţi de la acelaşi tată şi aceeaşi mamă, eu am rămas Ganea, iar el Tomescu. Mai târziu am aflat că numele tatălui meu a fost Nicolae Toma Ganea. La fel au mai păţit şi alţi elevi, colegi de-ai mei. La Şcoala Elementară de Meserii am primit em- blema la mână cu inscripţia SEM, de care eram foarte fudul, că nu voi mai fi „suster”, a cizmar adică. Ca maistru îl aveam pe un bătrân, Voicu, care era foarte rău şi ne bătea pentru cea mai mică greşeală. El era de meserie rotar şi se pricepea la confecţionarea de

24

trăsuri. Toţi birjarii veneau cu roţile la şcoală ca să fixeze cauciucurile pe geanta roţilor de la trăsură. Această maşină era o simplă pârghie cu o daltă care, prin apăsare, introducea cauciucurile pe janta roţilor de la trăsuri. Cu toate că era o simplă pârghie, nu se găsea decât la şcoala noastră. Am avut colegi pe Zanea Tudor, pe Vardianu Vasile, Aceleanu Radu, Gagelea Dumitru, Pasagiu Anghel, Coarnă Marin, pe ceilalţi i-am uitat. Când am trecut în clasa a II-a, Şcoala Elemen- tară de Meserii s-a transformat în Şcoala de Arte şi Meserii Inferioară de 5 ani, cu emblema la mână SAMI. Cei din anul III, unde era şi fratele meu, au terminat Şcoala Elementară de Meserii fiind calfe de tâmplar. Directorul şcolii era unul Zamfirescu, care avea un tic nervos şi anume se scărpina în cur cu mâna stângă. Îmi aduc aminte de un elev, Imbriceag, care avea un tată beţiv. Într-o zi, băiatul s-a accidentat la mână la bormaşină, la angrenaje, şi a venit tatăl lui care s-a luat la păruială cu directorul Zamfirescu, pentru motivul că la angrenajul bormaşinii a lipsit apărătoarea. A fost o răfuială în toată legea, iar noi, elevii, ne holbam ca la a opta minune a lumii. Directorul Zamfirescu avea doi băieţi daţi dra- cului de răi, elevi la Liceul „Constantin Alimonăş- teanu” din Olteniţa. Îmi aduc aminte cum povestea cel mic că, într-o noapte, directorul Zamfirescu a vrut să o mângâie pe mamă-sa şi el, copil curios, să vadă cum o mângâie, a ridicat capul din plapumă, iar directorul înfocat a strigat la el:

– Gigi, bagă capul în plapumă ca să i-o trag mă-tii. A fost un râs şi un circ de s-a dus buhul în toată şcoala. Când maică-sa avea menstruaţie, Gică zicea că-i pe „stop” şi ea se lega la cap, aşa că noi, copii, când o vedeam pe femeia directorului legată la cap ştiam că-i pe „stop”.

25

Cum am spus, Şcoala de Arte şi Meserii Inferi- oară era de 5 ani. Eu a trebuit să repet clasa a II-a. La sfârşit de an am dat o serbare şi au venit cucoa- nele, iar directorul Zamfirescu le poftea politicos şi cum el avea ticul de a se scărpina în cur, îţi era mai mare dragul să-l vezi cum cu dreapta poftea cucoa- nele, şi cu stânga se scărpina. Noi râdeam să ne pră- pădim. O parte din colegii mei din şcoala elementară care au vrut să termine mai repede au trecut în clasa a III-a, iar noi, care am vrut să învăţăm carte, am rămas tot în clasa a II-a, adică din 5 clase am făcut 6. Au murit colegii Zanea Tudor şi Vardianu Vasile. Cu Vardianu Vasile făceam schimb de pâine: el îmi dădea pâine de casă care îmi plăcea foarte mult, iar eu îi dădeam pâine de brutărie, care lui îi plăcea foarte mult. Dumnezeu să-l ierte! Mama m-a ţinut la această şcoală de elită, cum era pe vremea aceea, şi se mândrea: Culăiţă învaţă carte. Eu voiam să învăţ şi în şcoala primară aveam prieteni toţi copiii de boieri. Judecătorul oraşului avea o fată şi un băiat, pe fată o chema Mariana, băiatului i-am uitat numele. Mergeam în vizită la ei, ne jucam împreună, această prietenie s-a adâncit în timpul anilor de şcoală. Când a început să funcţioneze şcoala, au înce- put să apară profesorii. Ne-am cumpărat cărţi, îmi amintesc că, în clasa a II-a, am început să învăţăm limba franceză. Era un manual de J. Condrea şi ca profesor de franceză l-am avut pe popa Costică. Tot el preda şi Religia. Îmi amintesc cum, când intram în clasă, ziceam rugăciunea:

Doamne, Doamne, Ceresc Tată, Noi pe tine te rugăm, Luminează a noastră minte, Lucruri bune să-nvăţăm. Că tu eşti stăpânul lumii Şi al nostru Tată eşti Şi pe toate cele bune

26

Numai tu le împlineşti. Amin!

Când terminam lecţiile şi mergeam acasă, la ie- şire, ziceam rugăciunea de mulţumire către Bunul Dumnezeu, după cum urmează:

Toţi cu inima curată Ţie, Doamne, îţi mulţumim, Tu cu darul tău, Preasfinte, Ne ajuţi oameni buni să fim, De greşeli să ne ferim, Ţara noastră s-o iubim. Ţie, Doamne, îţi mulţumim, Ţie, Doamne, îţi mulţumim. Amin!

La Religie, popa Costică ne învăţa lucruri fru- moase despre Bunul Dumnezeu, despre existenţa lui şi alte lucruri folositoare sufletului şi trupurilor noastre. Îmi amintesc acum, la bătrâneţe, că am avut un calendar bisericesc cu Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh în chip de porumbel), iar pe marginea tabloului erau cei patru evanghelişti cu simbolurile lor. Sfântul Evanghelist Matei are pe Îngerul Gavril, care i-a vestit Maicii Domnului naşterea mântuitoru- lui Iisus Hristos. Evanghelistul Marcu are ca simbol un cap de leu, din care reiese puterea lui Dumnezeu echivalentă cu puterea leului, după mintea pământe- nilor, întrucât, se ştie, leul ar fi regele animalelor. Evanghelistul Luca are ca simbol un animal (căpri- oara), care înseamnă că jertfa de animale s-a sfârşit din cauză că păcatele oamenilor sunt mari şi foarte grele. Bunul Dumnezeu, în marea lui iubire de oa- meni, l-a jertfit pe fiul său, Domnul nostru, Iisus Hristos. Şi când te gândeşti la această fiinţă, la om, care la chip seamănă cu Dumnezeu, iar la fapte cu Luci- fer, îţi vine să plângi amar de jertfa lui Dumnezeu

27

pentru om, pentru această fiară a secolului XX, care, fără milă, ucide, luând viaţa semenului său. Pe lângă părţile bune, popa Costică avea şi de- fecte, prin aceea că ne chema la spovadă de câte ori nu ştiam la lecţie. Ne căuta în buzunarele de la pan- taloni să vadă dacă-s rupte. Dacă erau rupte ne bă- tea, zicea că ne jucăm cu puţa şi păcătuim, şi după

ce ne certa aspru, ne spovedea, el voia să scoată din

noi oameni cinstiţi şi virtuoşi, însă nu prea avea din cine şi de aceea mai căpătam şi câte o scatoalcă. La Şcoala de Arte şi Meserii Inferioară din Olte- niţa au început să vină profesori: la Limba română, la Geografie, la Educaţia Civică, la Filosofie, Fizică,

Chimie, Desen tehnic, Educaţie fizică şi Muzică. Aceşti profesori proveneau de la Liceul de băieţi şi de

la Liceul de fete „Constantin Alimănăşteanu” (LCA).

Eu nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, dar şi de fudulie. Îmi dădeam ifose, mă credeam foarte impor- tant, şi biata mama nu mai putea de bucurie. Şcoala era grea. De la orele 7 şi până la 13 eram ocupaţi cu învăţătura, iar de la 14 la 18 eram la ate- lier la practică, şi asta zi de zi şi an de an. Era puţin

timp ca să-ţi pregăteşti lecţiile. Profesorii erau foarte exigenţi şi nu admiteau nicio scuză. Am primit uniforme liceale, cu deosebirea că ele-

vii de la liceu aveau la şapcă bandă roşie. Fetele de la

liceu aveau pălărie de fetru cu panglică albă, pelerină

şi părul pus în plasă, că îţi venea să le sorbi din ochi,

cu toată severitatea lui popa Costică. Noi, cei de la Şcoala de Arte şi Meserii Inferioară, aveam uniformă kaki, şapcă cu cozorocul mare (după şcolile franceze) şi bentiţă albastră. Bentiţa de la mâna mea stângă avea un desen (SAMI/32). Mama

nu mai putea de bucurie. S-a schimbat şi directorul. În locul lui Zamfirescu a venit directorul Teodor Ivanovici. A început lumea să ne respecte. Fetele de la liceu au început să discute cu noi. La Muzică îl aveam pe profesorul Hodoroagă care era simpatizat şi respectat de elevi, dar mai ales

28

de eleve. Avea un băiat şi o fată. Pe fată o chema Na- talia şi era elevă la Liceul de fete. Pe atunci fiecare şcoală avea uniformă şi manuale proprii. Manualele era de diferiţi autori. Şcoala avea şi internat, unde erau băieţii din comunele învecinate. La Educaţie fizică îl aveam pe Grigorescu din Călă- raşi, îl adusese directorul, care era şi el din Călăraşi. Profesorul de Limba română provenea din cadrul ar- matei, fusese ofiţer, venea de la un liceu militar. Când făceam sintaxa, morfologia, fonetica şi alte drăcii gramaticale, dacă greşeam făcea cu noi „culcat” ca la armată. Îl chema Păcuraru şi era un bărbat frumos şi curvar la fel ca şi Grigorescu, care umbla la bucătă- reasa de la internat, aşa spuneau gurile rele şi spur- cate ale elevilor. Odată, niciunul din toată clasa nu a ştiut lecţia şi Păcuraru ne-a scos în curte pe toţi şi a făcut „cul- cat” cu noi, iar fetele de la liceu şi de la Menaj,care treceau întâmplător pe lângă gardul şcolii, râdeau de noi. Mai pas de mai dă ochi cu ele. Grigorescu făcea cu noi Educaţia fizică la pa- ralele, inele, trapez, piramide, fuga în saci, săritura gardurilor, cu bastoane. La Educaţia fizică, SAMI-ul era primul. Îmi amintesc că, odată, înainte de 10 Mai, am făcut repetiţie pe maidan cu piramidele. Cei voinici erau la bază, iar cei uşurei peste ei. Între cei dede- subt era unul numit Pasangiu Anghel, din Chirnogi. Grigorescu şedea cu fluierul în gură şi cum fluiera aşa, la comandă se urcau băieţii în piramidă. Dar băieţii erau emoţionaţi deoarece la această repetiţie asistau şi elevii şi elevele de la liceu şi cele de la Şcoala de Menaj. Dracul, care nu doarme, face ca lui Pasangiu să i se rupă chiloţii drept în punctul cel mai ruşinos, şi să-i iasă podoabele afară. Când a văzut el că ruşinea l-a făcut de ruşine, a ieşit glonţ de la bază, că-ţi era mai mare dragul să vezi piramida destrămându-se, şi-ţi venea să chiui de veselie cum cădeau băieţii de sus, iar fetele se stricau de râs. Gri-

29

gorescu a rămas cu gura căscată şi cu fluierul de gât, iar Pasangiu Anghel nu dădea rând să-şi ia pantalonii pe el.

Am uitat să spun că, nu mai ţin minte când, în Olteniţa, pe vremea aceea, s-a întâmplat o nenorocire mare, nu ştiu în ce clasă eram, dar ştiu că în ziua de 29 iunie era sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel şi şcolile făceau serbările de sfârşit de an. Nu ştiu ce şcoală dădea program artistic, dar ştiu că Şcoala de fete urma să se producă după băieţi. Unele fete, până să le vină rândul, s-au dus să se joace lângă scenă. Din nefericire s-au jucat deasupra unei gheţării. Tot sărind ele, la un moment dat s-a auzit o bufnitură şi

un nor de praf a acoperit toată scena, iar fetele, toate câte erau, au dispărut sub pământ, în gheţărie. Se

rupsese acoperişul care era putred

eleve. Eram la şcoala primară sau la şcoala secun- dară, atâta ştiu că lucrul acesta s-a întâmplat în pe- rioada anilor 1920-1930. Eu eram de faţă şi am văzut cum pompierii scoteau cadavrele din gheţărie. Erau capete sparte, mâini rupte amestecate cu paiele din gheţărie. Între fetele moarte erau şi fetele moşierului Mircea Frigătoriu, Sonia şi Vera. Cucoana moşierului a vrut să se sinucidă. Cele 29 de cadavre au fost în- mormântate pe cheltuiala moşierului. Fac o paranteză şi mă întorc la viaţa de copil şi de adolescent şi iarăşi voi reveni la viaţa de elev. Ce să fac, trebuie să scriu tot, nu pentru mine, ci pentru familia mea, pentru nepoţi, că multe am să mai scriu. Mama avea un frate, pe unchiul Costică. Aşa o iubire între un frate şi o soră mai rar. Deşi eram să- raci, strictul necesar pentru hrana vieţii l-am avut. În fiecare an mama tăia un porc. Îmi amintesc că odată am avut un porc de cca. 150 kg şi seara mama a chemat un vecin ca să taie porcul a doua zi. Dimi- neaţa, când a venit vecinul să-l taie, porcul era mort în coteţ. Îmi amintesc că atunci am văzut-o întâia dată pe mama plângând.

Au murit 29 de

30

Ţin minte şi îmi pare că unchiul Costică a îm- părţit porcul lui cu mama, aşa de mult a iubit-o pe sora lui, adică pe mama mea. Şi mai îmi amintesc cum unchiul Costică s-a lăsat de cizmărie şi a intrat la poştă. Avea o barbă mare, parcă şi acum îl văd în uniforma de poştaş. Tanti Miţa, femeia lui şi mătuşa mea, şi ea ne-a iubit, mai mult la ei eram la masă. Şedeam în acelaşi corp de case, la stradă era camera lor, urma tinda, pe urmă casa noastră cu tindă. În tindă aveam o vatră, iar lângă tindă era grajdul unde bunicul a ţinut calul pe vremea când era sacagiu. Eu am fost un copil bolnăvicios şi foarte bleste- mat. Aveam în curte nişte meri care se coceau de- vreme, vişine, duzi, corcoduşi, prune cu gât. Bunicul mergea în baston şi mă certa mereu că mă suiam în măr şi mâncam poamele crude. Bunicul mă certa, iar eu dădeam cu pietre în el şi îi ziceam hâtru. O, ce rău îmi pare, să mă nasc încă o dată, ce mult l-aş iubi. În casă aveam pământ, nu existau du- şumele, şi mama lipea pe jos cu pământ amestecat cu balegă de vacă şi aveam covoare din zdrenţe ţesute frumos. Pe paturi aveam învelitoare, pe perete aveam tablouri cu diferite rudenii. Am aflat că aveam rude pe unchiul Pandele, medic, unchiul Voiculescu, preot la Comarnic. Unchiul Ioniţă, soţul lui tanti Aneta, era ofiţer şi locuia lângă statuia lui Mihai Viteazul. Astfel, după mama mă trăgeam dintr-o familie bună. Sărăcia şi decăderea mamei nu am ştiut-o nici- odată. Mama a fost o femeie frumoasă, virtuoasă şi cinstită, de aceea a suferit mult în viaţă şi în general în zilele noastre, cine nu suferea? Oameni cinstiţi şi săraci. Mai avea mama şi un lădoi, probabil lada pentru zestre. În curte aveam şi un gutui. Acolo, pe crengi, dormeau găinile. Gutuiul era lângă târnaţ, seara când găinile vreau să se culce, în special vara, când era cald, până a nu se înnopta le vedeam cum întindeau gâtul spre pom şi se suiau pe târnaţ şi zburau în pom

31

de parcă erau dresate, avea fiecare locul ei. Noaptea mai cădea câte una din pom şi se descurca cum pu- tea pe întuneric, iar cocoşul dormea cel mai sus, tră- gând din când în când câte un cucurigu. Pe atunci majoritatea locuitorilor nu avea coteţ de păsări, ele dormeau în pomi, fie vara, fie iarna, rar cine avea coteţ. Pomii erau numai găinaţ de găină şi târnaţul la fel. În fundul grădinii aveam un vecin prăpădit, îl chema Odăiaşu. Dimineaţa, când ne sculam, eu şi fratele meu Gheorghe ne suiam în dud şi pe burta goală mâncam dude, aveam în curte şi dude albe şi dude negre. La poartă aveam un dud mare, scuturam crengile şi dudele cădeau ca ploaia jos, iar vecinele culegeau dudele de pe jos şi le mâncau cu praf cu tot. În mijlocul dudului (era mare şi des) era o scobitură, şi, de multe ori când ne trecea pântecăraia, nu mai aveam timp să ne dăm jos şi ne descurcam cum pu- team în dud. Mai auzeai câte o vecină zicând:

– Cine dracu îşi face nevoile în dud? Din dud, pe lângă dude, mai culegeam şi frunze pentru că într-un timp mama a crescut viermi de mătase. Făcea borangic şi ţesea ştergare frumoase cu flori de borangic galben şi alb şi le punea pe perete, la icoane. Iarna făceam focul în sobă. Soba era zidită din cărămidă, iar sporul era jos. Tuciul era fixat pe o platformă în mijloc şi din cauză că era frig, ne suiam pe sobă, eu pe o parte, iar mama pe cealaltă parte, ca să putem să ne încălzim. Din când în când mai bă- gam câte un butuc de salcie în sobă. La Olteniţa este foarte frig din cauza curenţilor formaţi de cele două ape, Argeşul şi Dunărea. Iarna Dunărea îngheţa şi treceau săniile cu cai peste gheaţă şi mergeau la Turtucaia. Noi, copiii, mergeam cu patina, adică nu- mai cu una şi pe oase. Oasele erau aşa alese, că alu- necau ca şi patinele. Aveam două beţe cu colţi în vârf cu care ne făceam avânt, alunecând cu mare viteză şi imediat eram la Turtucaia.

32

Vara mergem cu şalupa sau cu barca la Turtucaia, costa numai 5 lei şi la una şi la cealaltă. Era foarte frumos pe Dunăre, viaţa pulsa din plin, lumea era veselă şi fericită. Când am plecat din Olte- niţa la Baia Mare, nu m-am gândit că peste ani, când am să mai vizitez Olteniţa, locul meu natal şi leagănul copilăriei, oraşul Turtucaia o să fie al bulgarilor, Du- nărea pustie, şi viaţa de odinioară suprimată. Strada Alexandru Ghica, la ora actuală în Olteniţa se numeşte Str. Pescarilor, e un amănunt pe care-l ştiu. Îmi mai amintesc că se dezgropau cadavre de pe maidan şi erau transportate cu unele aeroplane, nu ştiu unde. Vedeam cadavre şi, copil fiind, îmi era frică, m-am speriat aşa de tare, că am rămas cu un tic nervos de pe atunci. Probabil că acele cadavre pro- veneau de la Războiul Mondial 1916-18 sau de la 1877, asta nu ştiu, însă ştiu că la luptele de la Turtucaia, între Olteniţa şi Turtucaia, pe apa Dunării a curs mult sânge. În Olteniţa erau mulţi turci, turcoaicele purtau şalvari şi turul de la pantaloni era foarte jos şi noi, copii, strigam la ele:

– Bre cadână, ai fundul de la pantaloni mare ca să te poţi căca în el. Turcii tineri aveau fes în cap, cei bătrâni aveau la fes o legătură cu abţibilduri. Când vedeam turcii, eu cu Gheorghe, fratele meu, cu Traian al ţaţei Su- sana, cu Melu, cu Fana, fata lui nea Nicolae hamalul, strigam după turci:

Ei bei turcul besaltar Iapa moartă-n drum Lovită cu biciul Beli-me-ai cariciul.

Turcul se oprea în drum şi zicea:

– Nu minca chicat, nu minca chicat. Şi dădea după noi cu pietre. Din oraş până-n portul Olteniţa erau 2 km. Când voiam să mergem în port să ne scăldăm în Du-

33

năre, ne suiam pe osia trăsurii şi eram numai în iz- mene. Birjarul nu ştia nimic de muşteriii clandestini de pe osia trăsurii şi, când un turc sau o fată ne ve- dea, striga la birjar:

– Dă cu biciul dindărăt, dă cu biciul dindărăt! Birjarul ne croia cu biciul peste coviltir. Şi ne ar- dea cu biciul de ne pişam pe noi de usturime, şi pi- cam pe jos la fel ca muştele când le stropeşti cu in- secticid. Înjuram plângând pe turc sau pe fată, iar ei râdeau în pumni de nenorocirea noastră. Nea Dumitru, fratele Licsandrei, care era băiatul lelei Maria, mergea la pescuit la Dunăre şi mă lua şi pe mine ca să-i ţin de urât. Era mult peşte în Dunăre şi în Argeş. Eu, despuiat în pielea goală, cu traista de gât, rupeam câte un băţ de salcie şi legam cu sfoara două trei undiţe în care puneam râme. Cum băgam undiţa improvizată în apă şi plumbul o trăgea la fund simţeam că peştii se prind şi smuceam undiţa afară din apă. Rar se întâmpla ca să nu prind la toate cârli- gele câte un peşte, care de obicei era somn. Simţeam cum traista se umple. Nea Dumitru pescuia cu târbo- cul şi scotea mult peşte. Între peşti erau şi ştiuci, care erau foarte rapide şi trebuiau prinse cu băgare de seamă, deoarece săreau afară din târboc şi rămâ- neai cu buza umflată. Înainte să pornim spre casă, nea Dumitru dădea de 2-3 ori cu târbocul şi prindea şi pentru mine. Când ne făceam plinul veneam acasă cu câte 5-6 kg de peşte pe care mama îl săra, îi scotea maţele şi-l punea pe sfoară la soare ca să se facă pastramă. După aceea luam sacii şi iarăşi ne întorceam pe mai- dan după balegă. Pe vremea aceea, în loc de lemne, făceam mâncarea cu balegă uscată culeasă de pe maidan, preferată era cea de vacă, că era mai bună. În noaptea de Sf. Gheorghe mergeam pe maidan cu flăcăii mari la păscut caii. În timp ce caii păşteau, flăcăii se băteau cu oase de cai morţi. Pe maidan erau multe oase, se strângeau grămadă şi se încărcau în

34

vagoane de tren, nu ştiu unde le duceau. După oase, se băteau cu c