Viorel Cacoveanu

= JOCUL =
Povestiri și nuvele

EDITURA DACIA
Cluj, 1991
Coperta de Octavian Bour
 
 
 PRECIZĂRI

Volumul de față a trecut prin multe și a suferit și mai mult

de pe urma cenzurii. Scris înainte de revoluție, el apare abia
acum, din fericire în forma sa inițială. Unele povestiri au mai
multe variante, „revăzute”, „coafate” pentru a fi… salvate. Am
ales acum prima variantă. Alte bucăți au fost pur și simplu
condamnate la tăcere, la neființă, asta în „cea mai umană și
liberă epocă a istoriei noastre”. Astfel Căprioara sălbatică și
Calul și șareta au fost scoase din volumul Singurătatea unei
femei frumoase (Ed. Dacia 1979); O partidă de șah și Sezon de
vânătoare, alungate din volumul O dimineață de luni (Ed.
Dacia 1985). În sfârșit, Recviem pentru o vedetă, Pe banca
rezervelor, Un record pentru eternitate și Cafeaua noastră cea
de toate zilele au făcut parte dintr-un volum de povestiri
sportive predat în 1984 la Ed. Sport-Turism și respins în
întregime de CNEFS în 1987. Și CNEFS-ul cenzura cărți!!
Povestiri sportive!!! Pe prima pagină a povestirii Cafeaua
noastră cea de toate zilele cenzorul a scris cu creionul: „Poate
dacă s-ar tratata ca un lanț al slăbiciunilor… dar nu cu atât de
multe implicații (instituții, funcții etc.)… cred că ar trebui
radical schimbată… măcar dacă n-ar fi implicate persoane sus-
puse… chiar și încheierea…” Tipografii pot vedea acele
rânduri, ca și alte tăieturi lăsate dinadins!
A venit ziua când cătușele cuvântului scris au fost
aruncate la lada de gunoi a istoriei. Nădăjduiesc că pentru
totdeauna.
 
Autorul
 RECVIEM PENTRU O VEDETĂ

Într-o dimineață de octombrie, ursuză și rece, am pierdut

un tren. Voiam să merg la Câmpia. Când am ieșit pe peron,
trenul se mistuia încet, în ceață. Până și luminile roșii ale
semafoarelor de ieșire din gară păreau ostenite, gata să se
stingă în mohoreala acelei dimineți. Pătruns de frig, plictisit și
stăpânit de o lene fără margini, am socotit că n-am altceva mai
bun de făcut, decât să plec cu următorul tren. Am intrat în
restaurant, să beau o cafea. Localul, aproape pustiu la ora
aceea, era o oază de liniște, pe lângă larma infernală din sala
ghișeelor, unde navetiștii, ca un stol de lăcuste, intrau și ieșeau,
în veșnica și devoratoarea lor goană. Ardeau într-un colț doar
două tuburi de neon. Mirosea a aer închis, a insecticid, dar era
cald. Am trecut fără chef printre mese și m-am pomenit în față
cu Valentin Manoliu. Stătea singur, dus pe altă lume, la o
masă. S-a ridicat puțin și a zâmbit oarecum neputincios sau
trist. O clipă am deslușit ceva din zâmbetul lui de odinioară,
fermecător, distins, cu o undă abia perceptibilă de blazare sau
ironie, atât de cunoscut mie. Vali – cum îi spunea toată lumea –
arăta bătrân, ba nu, sfârșit! O față puhavă, haine vechi,
ponosite, părul netuns, privirea nesigură, hăituită, ca a tuturor
celor însingurați în capcana propriei lor drame. Îl priveam
consternat, trezit brusc și neașteptat din somnolența rece a
acelei dimineți. Omul acesta istovit mult înainte de vreme, o
umbră incredibilă a celui ce fusese un june prim, un bărbat bun
pentru orice peliculă de nivel european, un arbitru al eleganței
și al bunului gust, trăia acum retras, evita oamenii, alegea
străduțe dosnice, puțin circulate și zăcea zile întregi într-o
garsonieră modestă. Orașul a fost o vreme îngenuncheat la
picioarele sale, care binecuvântau, duminică de duminică,
gazonul acela blestemat, altarul tuturor iluziilor și nădejdilor
noastre deșarte. Mi-a oferit un loc și m-am așezat stânjenit. La
bar, un cetățean între două vârste, cu o haină de piele și o
pălărie cu boruri largi, ne privea insistent. Un chelner deșirat,
amorțit de băutură, a venit cu o cafea. L-am rugat să-mi aducă
și mie una. Valentin și-a împăturit ziarul și l-a pus cu grijă în
buzunar. M-a întrebat:
— Unde mergi?
— La Câmpia. Am scăpat trenul… Îl aștept pe
următorul…
— Eu îl scap din ce în ce mai des, în ultima vreme, a spus
el.
Bărbatul cu pălărie își fuma țigara lângă o cafea și ne
privea insistent. Am scris zeci de cronici despre meciurile de
fotbal, despre evoluția lui Valentin, i-am găsit fel și fel de
epitete, de metafore, pentru faptul că nu dădeau tot ce putea. Ba
chiar i-am și spus-o și nu o dată că el „arăta” doar 60-70% în
zilele bune, din ceea ce putea. Mă asculta în tăcere, niciodată
nu mi-a reproșat nimic, o frază, un cuvânt, nici măcar o privire.
Era un talent ieșit din comun, dar nepăsător, mulțumit, poate
blazat în fața fotbalului, joc ce-i fusese hărăzit lui și numai lui.
În ciuda calităților copleșitoare, nu ardea, nu se mistuia ca o
flacără, ci lumina rece și depărtat, ca un luceafăr însingurat pe
bolta fără de sfârșit. Tăcut, meticulos, distant, își urma
imperturbabil tulburătorul său destin.
— Dacă ai ști de câte ori te-am ocolit! Și de câte ori am
vrut să te caut, dar mi-am călcat pe inimă și-am renunțat, a spus
el.
Și eu îl ocolisem. Dintr-o anume pudoare, dintr-un respect
generos față de jucătorul și de omul de ieri, dintr-o omenească
durere față de prăbușirea lui morală și fizică. Chelnerul mi-a
adus cafeaua. Vali vorbea rar și în zilele mai bune, de altădată.
Vorbea ales, cu bătaie lungă, cu subtilitate și un cultivat
rafinament. Mă surprindea acum cu verva lui, setea de a
conversa.
 — Te-am văzut aseară ieșind de la film, a spus el.
— Ai fost și tu?
— A treia oară!
— Ți-a plăcut atât de mult filmul?
— Și da și nu! Tarkovski e, oricum, un mare regizor. Aș fi
vrut aseară să te opresc… Erai cu soția…
Fără să vrem am ridicat amândoi ceșcuțele cu cafea, în
timp ce megafoanele anunțau, cu un sunet strident, plecarea,
peste cinci minute, a unui tren. Era o cafea proastă, fără gust,
fără tărie. Valentin s-a scuzat și a pornit cu pași mari, rari și s-a
strecurat pe după o perdea de catifea roșie. În aceeași clipă,
bărbatul cu pălărie și haină de piele a venit cu pași mari și
hotărâți la masa mea, adresându-mi-se pe nume și vorbind
precipitat:
— Domnule…, păcat de el. A fost un talent de nivel
european, dar l-a ruinat băutura. L-am iubit, l-am visat, a fost
idolul tinereții mele. Aș fi făcut orice pentru el și poftim, ce-a
ajuns: un ratat, un alcoolic, un nenorocit… Dacă ar fi vrut,
putea fi golgeterul României, ne putea aduce câteva titluri de
campioni, Europa îi încălța în aur picioarele. L-am divinizat,
repet. Pentru mine a fost și pentru mulți oameni din orașul ăsta,
a fost un idol. Bărbatul a tăcut, aruncând priviri grăbite,
temător să nu se întoarcă cel despre care vorbea, apoi a
adăugat: — A dormit în casa mea și cred că amândurora ne e
rușine să ne amintim și ne evităm… Dumneavoastră nu spuneți
nimic?
Am băut ultima picătură de cafea. Am subliniat apatic:
— Niciodată nu trebuie să facem din oameni idoli!
Bărbatul a ieșit pe peron. Valentin s-a întors cu pași
mărunți, adus de spate. A privit dezolat ceașca goală și a
propus, cu ochii în fața de masă, rușinat:
— Poate cunoști pe cineva, să ne dea câte un coniac!
M-am dus la bar, amintindu-mi cum, într-o dimineață de
toamnă, la Brașov, în Poiană, neputând dormi, am coborât să
mă plimb. Vali fuma în hol. Am ieșit împreună. Era și atunci
ceață, frig și umezeală. M-a dus la bufet, unde a comandat două
sute de coniac. „Tu ai meci, la ora 14?!” – am protestat eu. „Nu
contează. Mă încălzesc nițel… Pe vremea asta, să joci fotbal,
mi se pare că e o osândă, nu o plăcere…” Am revenit la masă
cu două ceșcuțe în care se afla coniac. Chipul lui s-a luminat, o
clipă doar. A adulmecat mirosul, ca un animal înfometat, apoi a
vorbit iar despre film…
— Ți-a plăcut? m-a întrebat el.
— Și da și nu! am repetat răspunsul lui.
— Filmul este o tragedie a unui drum fără sens, fără
rațiune, care nu duce nicăieri, dar e parcurs totuși cu acel
fanatism tipic acestui veac prăpăstios. Dar o tragedie naște alta:
neputința regizorului, a omului, de a-și mărturisi propria
credință despre viață, despre drumul care nu este al lui și pe
care e silit să meargă, împotriva evidențelor, a adevărului, cu
optimism și curaj. Filmul e, de fapt, o metaforă. Mă ierți că mă
amestec în grădina ta, în literatură… Dar mă întreb, ce vor
pricepe cei ce vor vedea filmul peste zece, cincizeci sau o sută
de ani?! E ca și cum noi, cei de azi, mâncând o zeamă de
urzici, am vrea să înțelegem viața din sclavagism! Avem doar
metafora, bucatele lipsesc! Arta se creează – așa cum zicea o
replică din film – nu pentru o zi, un secol sau o lume, ci pentru
veșnicie. Filmul m-a întors pe dos.
Vali a băut din coniac, l-a ținut în gură, să-i simtă tăria,
aroma, apoi a adăugat:
— În jocul acestei vieți și eu am fost doar o metaforă. Dar
nu ca o călăuză tenace, ambițioasă, ci doar ca un ostatec
inconștient și boem…
Chelnerul care ne servise dormea pe un scaun, lângă sobă,
cu bărbia căzută în piept. Coniacul îmi făcea bine, dar mi se
părea mult pentru acea oră matinală. Aș fi cerut un pahar cu
apă minerală. Cui? Căutam o idee, un motiv, să plec, să evit o
discuție cu Vali. Mă temeam că se va îmbăta, știam că nu
rezistă, că nu se poate abține…
— Viața e moară care macină necontenit, zilele și nopțile
noastre, a spus el, iar noi o privim fermecați, fascinați, vrem să
meargă cât mai repede și ne temem să nu se oprească!
Un tren a trecut chiar pe linia întâi, făcând să tremure
pereții și să nu ne auzim. Aveam, deci, un răgaz. Nu mă
dumiream de ce a fost ostatic, ce-a vrut să spună? Am gustat
din coniac.
— Ai avut vreun crez în viață?
Discuția parcă mă apăsa. De ani de zile n-am schimbat
decât două-trei vorbe, așa în treacăt și acum… Politicos,
hotărât să văd unde ajungem, i-am răspuns:
— Da, am. Doar de câțiva ani. Sună cam așa: „Cine n-a
trăit după moarte, n-a trăit!” E un proverb englez…
— Interesant… Alții nu trăiesc nici în viață fiind…
A rotit mult ceșcuța de coniac, apoi a reluat:
— Eu am descoperit târziu, abia acum, un crez al meu:
omul moare din clipa în care nu mai poate iubi. Nu mă gândesc
la o femeie neapărat. Cine nu mai poate iubi o meserie, o casă,
o lume, o viață… Eu am murit tare de mult, tocmai fiindcă n-
am putut iubi pe nimeni și nimic.
— Nici fotbalul?
— Nimic…
— Te înșeli…
— Deloc. N-am iubit nici fotbalul, nici o femeie, nici
medicina, nici chiar pe mine. Am fost însă veșnic cucerit de
fotbal, de femei, de public, un ostatec al unui destin straniu. Un
învins, asta am fost…
— De ce, Vali? Nu te înțeleg?
— Eu am pierdut o viață, ca să înțeleg! Aș vrea să-ți
povestesc ceva, să rămână ceva din mine sau despre mine și
dincolo, după moarte. Ideea ta e mișcătoare: să trăiești o clipă,
o zi, și după ce nu vei mai fi!
Nu mă așteptam la mare lucru. Coniacul, deși din cel
ordinar, botezat, vai, pe numele nefericitului Ovidiu, îmi
prindea bine totuși. Chelnerul s-a trezit din ațipeală și l-a rugat
să ne aducă apă minerală.
— Acum 28 de ani, într-o marți, m-am dus pe terenul
echipei Metalul, să joc la juniori. Mi-au dat un tricou, teniși și
chiloți. Până să înceapă antrenamentul, doctorul Frățilă, care se
ocupa de juniori, ne-a lăsat să șutăm la poartă. Observându-mă,
a exclamat: „Are fotbalul în sânge, de acasă, puștiul ăsta!” Mai
târziu am aflat acest amănunt. Am jucat un tur la juniori și
restul la seniori, fără nici o emoție, fără să simt oboseală sau
greutate, nici frică. Anii mei de joc pe maidan, de la două până
seara, au fost școală profesională de neînlocuit. Mingea mă
asculta, puteam să fac orice. Asta mă încânta, îmi dădea o
satisfacție deplină, mai vie și mai adevărată decât golurile.
După ce am jucat în echipa națională de juniori, zilnic se
interesau de mine fel de fel de conducători. Eu eram mulțumit
la Metalul. Până jucam pe maidan, aveam obligații: să cumpăr
pâine, să merg la grădiniță după fratele meu, să ajut pe mama la
bătutul covoarelor, să mătur curtea și să sparg lemne. De îndată
ce am ajuns în echipa de seniori, aduceam bani acasă și eram
scutit de orice altă muncă. Cei din cartier îmi spuneau
„Domnul Valentin” și mă salutau ceremonios. Nu înțelegeam
atunci că mă transformasem, devenisem un alt om, un personaj
al altei lumi. Într-o zi, venind acasă, am găsit-o pe mama stând
de vorbă cu un bărbat decis, cu un aer șic. Mama vorbea și
plângea. Când m-a văzut, bărbatul s-a recomandat cu manieră
și emfază chiar:
— Sunt doctor în medicină, Paul Albini, vicepreședinte al
secției de fotbal Unirea. Am venit să discut cu mama dumitale,
cu dumneata. Bănuiești de ce! Nu-ți oferim bani mulți, nici
vilă, nici mașină, așa cum se obișnuiește. Îți asigurăm ceva mai
mult: o carieră! Vii la noi și urmezi medicina. O să iei și un
mic salariu lunar. Mai târziu, vom avea grijă să-ți dăm o casă.
Deocamdată, pregătirea și intrarea în medicină e obiectivul
nostru principal. Al nostru și al tău.
— Bine, dar eu nici nu m-am gândit dacă pot sau nu să
urmez medicina! am replicat.
— Ți-am văzut notele la școală, sunt neașteptat de bune.
Profesorii mi-au spus că ești capabil și poți urma liniștit
medicina.
— O să mă mai gândesc…
— Nu ai timp, Valentin, a insistat Albini.
— Mai am și alte oferte…
— Este adevărat. Știu și asta. În momentul de față, par mai
tentante. Ei îți oferă bani mulți. Dar banii se duc. Ca medic, vei
avea o carieră serioasă, vei avea bani toată viața. Am vrea să te
și pregătim pentru examen.
— E bine să mergi, Valentin, a zis mama. Și a început să
plângă iar.
— Dar cei de la Metalul îmi dau voie?!
— Am aranjat eu cu ei, nu-ți fă griji. Noi lucrăm ordonat,
corect și discret.
În ziua aceea am și plecat la Cluj. (Nu observasem, când
am ajuns acasă, înainte de a da ochii cu Albini, o Volgă
albastră în fața casei). M-au înscris la un liceu, unde am
terminat – nu știu bine când și cum – clasa a X-a. Examenul a
fost o formalitate. Lângă mine, a stat un alt candidat, așa
credeam eu. Era un asistent, care a scris lucrarea pe numele
meu. Pe a mea am rupt-o și am ieșit din sală liniștit. Trebuie să-
ți spun că medicina mi-a plăcut, mă duceam la toate cursurile și
seminariile, îmi luam notițe și citeam mult acasă. Găsisem la
Cluj o altă lume, o altă civilizație. Mă fascina promenada pe
Corso, eleganța bărbaților și a femeilor, personalitățile orașului.
Îi vedeam pe Blaga, pe Agârbiceanu, pe Hațieganu și Bologa,
Moga și Goia… Ce oameni! Jucam fără efort, fără probleme:
mingea mă asculta, publicul mă urmărea și mă diviniza. Totul
se făcea fără ca eu să gândesc, să-mi propun să lupt pentru o
idee, pentru o cauză. La început am stat într-un cămin. Eram
des invitat la masă, la avocatul Dragoș. Virginia, soția lui, mult
mai tânără, avea un trup de vis, nu era frumoasă, dar ochii nu-i
stăteau bine în cap. Mă privea întotdeauna cu atâta plăcere, pot
spune agresiv chiar. Într-o seară, cinasem cu ea și cu soțul ei.
Ploua. El a chemat un taxi și a plecat la gară. Avea ședință a
doua zi la federație. „Valentin, te rog rămâi și dormi la noi.
Căminul tău e în reparație, așa că e mai bine la noi”. Nu m-am
lăsat convins, am zis că plec. Mai dormisem și altă dată, dar
atunci era acasă și Dragoș. Am rămas cu Gina. Ne-am distrat
jucând cărți, spunând bancuri. Apoi, mi-a pregătit patul. Nu
voiam să rămân. Afară a început o furtună. Cum nu
răspundeam avansurilor Ginei, ea m-a părăsit, s-a dus să facă
un duș. M-am culcat și m-am prefăcut că dorm. Ea a venit
goală și s-a vârât lângă mine, în așternut… Am băut și ne-am
desfătat până în zori… A doua zi, n-am făcut antrenament. Am
pretextat că nu mă simțeam bine, mă ținea gâtul… aveam
frisoane! De fapt, pentru prima oară, nu eram în stare să mă
antrenez, iar mie deja mi se permitea orice. Duminica, în fața
unui stadion arhiplin, am jonglat cu balonul, am driblat, am
înscris două goluri. Seara, am fost invitat la masă la familia
Albini… Sesiunea din iarnă am trecut-o cu bine: toate
examenele luate cu note de la 7 în sus. Cu mai mulți colegi am
intrat la o cramă. Mai cu glume, cu cântece, cu bancuri, am
înghițit vreo 500 de coniac. Două zile am vomat verde, de
credeam că mor și n-am ieșit din casă. Am jurat să nu mai
beau. Mă împrietenisem cu poetul Octavian. După ce ne
plimbam pe Corso sau stăteam la Becul lui Isac, locul pe unde
treceau toate studentele de la cămine spre facultăți, intram la
cofetăria „Arizona” și beam o cafea și un Campari mic sau un
Cinzano. Refuzam coniacul. Cu Octavian mă întâlneam des
și… chinuiam copilele, care se țineau de capul nostru. Între
timp, primisem o garsonieră într-o vilă, lângă parc, aproape de
centru. Era un cuibușor de nebunii. Octavian recita versuri,
copilele ne împodobeau singurătatea și ne luminau serile lungi
de iarnă. Făceam de toate, dar nu absentam de la ore. În viața
mea ceva se schimbase și nu sesizasem ce anume. A fost
nevoie de o împrejurare, de un accident. Într-un meci, chiar pe
teren propriu, nu mă simțeam în largul meu. Trebuia să alerg
mai mult, să lupt mai mult, ceva nu era ca până atunci…
Încercând să mă demarc, am observat că adversarul meu se
ținea scai de mine, ca un jandarm de la Scotland Yard. Era
solid, cu membre noduroase, ochi bulbucați. Se arunca pur și
simplu asupra balonului și mirosea a transpirație animalică.
Încercam un sentiment de milă față de soarta lui: umbla
disperat după mine. Am țâșnit spre o minge și am revenit brusc
spre el, am împins-o ușor înainte și ceea ce bănuiam s-a
întâmplat: s-a repezit orbește, mingea s-a dus ușor printre
picioare, am urmărit-o, m-am lansat într-o cursă, alergând din
toate puterile, am fentat un adversar, am intrat în careu, mai
aveam câțiva metri până la linia de fund a terenului; voiam să
centrez, mă lăsasem pe piciorul stâng, într-o fracțiune de
secundă am văzut jucătorii din careu și portarul făcând un pas
înainte pe centrare. Și am procedat exact pe dos – asta îmi
plăcea, să fac exact ce era contra-indicat – șutând scurt, din
laba piciorului, cu exteriorul. Mingea s-a dus ca o nălucă în
vinclul scurt. Minute în șir stadionul a aplaudat…
— Am văzut golul acela, Vali, am scris despre el că a fost
unul de album de artă și m-am mirat că ai ridicat doar brațul
drept în sus și te-ai întors spre centru, atât de simplu, de firesc.
Niciodată la goluri nu săreai, nu ridicai mâinile spre cer, nu
loveai aerul cu pumnul, refuzai îmbrățișările și exploziile
acelea de bucurie fără margini…
— Așa e, ai dreptate. Mi se părea vulgar să mă bucur, să
tremur de fericire lângă cei pe care-i îngenuncheam, îi
înfrângeam, ba chiar îi umileam. Pentru mine, nu golul era
esențial, suprema satisfacție, ci modul în care-i arătam
adversarului, în fața unui stadion întreg, că sunt mai bun, mai
inteligent, mai valoros decât el, că știu mai mult, că-i sunt
superior. Atunci, după golul acela, l-am privit pe Bicu,
adversarul meu și m-am cutremurat. Părea un animal hăituit,
căruia cineva îi voia sfârșitul. Curgea apa pe el și mirosea
greu… Sau poate mi se părea. Câteva minute mai târziu, m-a
lovit violent, pe la spate și am fost dus cu targa la spital.
Făcusem o entorsă, dar medicul echipei se temea de o fractură.
Pe patul de spital, singur în noaptea aceea albă, mă
dezmeticeam. Lumea mă știa, pentru toate echipele constituiam
un pericol. Ca atare, un om mă lua în primire de cum începea
jocul. De aceea, îmi era mai greu, simțeam că e un „ceva”, că
trebuie să alerg, să lupt mai mult… Fotbalul, pentru prima
oară, mă decepționa, mă îngrijora. Contra lui Bicu mai
jucasem. Fusese aruncător de greutate și cineva l-a făcut
fundaș, pentru că avea forță și alerga mult. E adevărat, alerga,
lupta, dar nu juca fotbal! Pentru el jocul nu era o bucurie, o
chestiune de rafinament și migală cu balonul, ci un chin de a
apăra, de a distruge. Mă întrebam ce bucurie poate simțise el,
ce satisfacție poate avea? După câțiva ani, mi-a spus-o el și am
rămas perplex: „Măi Vali, eu am jucat pentru bani. De fotbal
mă durea în c…!” Preferam să nu-mi fi spus niciodată acest
adevăr. Pentru mine fotbalul era cu totul altceva. A doua zi,
lângă patul meu, a apărut Corina, o elevă în ultima clasă de
liceu. Tatăl ei era croitorul care lucra haine pentru majoritatea
băieților. Aveam un cult al hainelor curate, bine croite, după
ultima modă. Operată de apendicită, Corina a stat seara cu
mine. Frumoasă, elegantă, mândră, își permitea orice, fiindcă
avea bani. Pe la zece s-a dus să se culce. Eram singur în salon.
Nu se lipea somnul de mine, deși piciorul nu mă mai durea. Mă
gândeam iar la Bicu, la meci, la fente, la marcajul lui și, într-o
fulgerare revelatoare, am descoperit adevărul pe care îl
presimțeam vag, nesigur, neclar: eram un ostatec. Îți spuneam
că toate echipele puneau un om să mă păzească. Deci, pe teren
nu mai eram liber, lăsat să joc, să fac spectacol, să arăt ce știu,
dimpotrivă, un om periculos, care trebuia neapărat
supravegheat, izolat, redus la tăcere, desființat prin orice
mijloace. Începeam să mă întreb de ce nu joc fundaș? Dar
visul, rațiunea, existența mea erau fenta, driblingul, sprintul
necruțător, pasa subtilă ca o epigramă, dialogul rafinat și
practicat cu mingea, cum îl numea Octavian. Liniștea mea
binefăcătoare, în care înconjuram lumea cu planuri și despicam
viața în două, fu alungată de un zgomot abia auzit. Ușa s-a
deschis, a pătruns de pe coridor o dâră de lumină, s-a închis ușa
încet, neauzit, apoi pași ușori, ca de răufăcător, s-au apropiat de
patul meu, din rezerva unde stăteam singur. Pe pat, s-a așezat
Corina. În lumina spălăcită a unui bec din stradă îi vedeam
fața. Părea o veveriță poznașă. Râdea.
— Te-ai speriat, Vali?
— De ce ai venit, Corina?
— Să-ți țin de urât.
— La ora asta?
— E liniște în spital. Toți dorm! și medicul de gardă.
— Și cum o să-mi ții de urât?
— O să-ți spun o poveste.
— Foarte bine. Eu o să dorm.
— Nu n-o să poți. În povestea mea, Scufița o să mănânce
un lup.
— Serios?
— Mi-e frig, a zis și s-a vârât sub pătură lângă mine.
— Deci, eu sunt lupul? am întrebat îngrijorat și m-am
gândit că ea are 18 ani, că e o copilă, că am să dau ochi cu tatăl
ei, care-mi cosea hainele. Nu-i nimic, mi-am zis, o s-o duc cu
vorba.
— Tu ești lupul. Și ți-a sunat ceasul!
— De ce ești rea?
— Eu? Viața e rea.
— Ești o copilă…
— Lupul meu drag, ai noroc!
— De ce?
 — Te doare lăbuța. Altfel…
A început să mă sărute lacomă. Voiam să mă ridic din pat,
s-o rog să plece, s-o lovesc… s-o cert… N-am reușit nici una,
nici alta, ba mai mult, ea mi-a dat o lecție. Dacă cineva mi-ar fi
spus ce voi face în spital, poate îl înjuram și-l socoteam
nesimțit. Spre ziuă, pe la ora cinci, Corina s-a dus în salonul ei,
nu înainte de a mă întreba în modul cel mai firesc cu putință:
— Când prinzi puteri, lup mic și frumos, o să mai vin la
tine, să ne jucăm de-a Scufița!
Dimineața a trecut să mă vadă Laura Apostol, o colegă de
an, o fată bună, înotătoare de performanță. Aflând că sunt în
spital, lua notițe cu indigo la cursuri și mi le aducea să le citesc,
să nu rămân în urmă. Sportivă și ea, era camaradă, sobră,
francă, părând mai degrabă un coleg. A stat mult, mi-a pus într-
un borcan lalele, m-a privit lung și curios.
— Greu ți-e să stai aici, pe un pat de spital, singur. Aș veni
să-ți țin de urât, dar nu îndrăznesc. Noaptea trebuie să fie
urât…
— Da. Chiar mi-a fost urât și greu. Am visat tâmpenii, am
zis eu, abia abținându-mă să nu izbucnesc în râs.
— Nu-i nimic. După ce se vindecă piciorul, vii la mine la
bazin. Înotul o să-ți prindă extrem de bine.
Spre amiază m-a vizitat maimuța aia mică de Corina. Mi-a
adus niște bujori, i-a pus lângă lalele și-a zis, strâmbând din
nas:
— Mi se pare că mai e pe aici o altă Scufiță!
Veneau colegii de an, cei de echipă, prietenii, Octavian.
Spitalul era luat cu asalt. Se îngroziseră toți. La prânz, sosea cu
mâncare de casă Gina! Crede-mă, spitalul mă obosea mai rău
decât meciul…
A intrat în gară un tren lung, cu zgomot surd și fără sfârșit.
Dimineața aducea o lumină murdară la geamuri. Nu mai era
coniac în ceșcuțe. Aveam de așteptat încă o jumătate de oră.
— Mai luăm câte un coniac, am propus.
 — Nu. În nici un caz, eu nu mai beau, a protestat Valentin.
Și și-a continuat povestea: — Am revenit pe terenul de fotbal
mai prudent, am început să mă pregătesc mai serios, să alerg
ceva mai mult. Îmi studiam adversarii, mă mișca voința cu care
mă urmăreau, dorința acea fanatică de a mă anihila, truda lor
oarbă, căci nu aveau nimic elegant, spectaculos, luminos în ea.
La facultate nu aveam probleme. Mă fascinau cursurile câtorva
profesori, oameni versați, care ne predau cu o adevărată artă. Îi
invidiam sincer. Acolo, ei aveau talentul meu de pe teren! Mă
cuprindea o nostalgie: aș fi vrut nespus să fiu la fel de talentat
și în medicină. Dar nu eram. În medicină învățam și atât. În
fotbal aveam totul de acasă, cum afirmase primul meu
antrenor. Descoperirea aceasta mi-a strecurat în suflet un
respect, dar și o îndoială, ce avea să se amplifice și să mă
chinuie, din ce în ce mai mult. Dar despre asta mai târziu. La
un an de la venirea mea la Cluj, au început să curgă ofertele
altor cluburi. Două dintre ele insistau teribil. Mi se ofereau
bani, casă, deplasări în străinătate, Bucureștiul și te miri ce.
Aveam oroare față de zborul cu avionul, mai ales pe distanțe
lungi. Ei nu știau și credeau că deplasările multe în străinătate
vor constitui un argument, care mă va determina să accept
propunerea. Adevărul e că la Cluj mă simțeam ca acasă. Jocul
îmi mergea, cursurile mă copleșeau, citeam, mă plimbam pe
Corso, șuetam cu Octavian, mergeam la concerte simfonice și
la operă, refuzam o seamă de invitații la mese, făcute de
prieteni sau de oameni pe care nici nu-i știam. Când aveam
deplasări și lipseam, notițele mă așteptau gata scrise, ordonate,
sistematizate. Surprindeam câte o privire pierdută a Laurei – un
camarad desăvârșit – dar nu observam femeia! Căci mă privea
cu o neafișată speranță! Viața mea era o oază de liniște, de
bucurii, de victorii fără efort, fără asceză, fără emoții. Fără
preț! Așa credeam. Dar, mai devreme sau mai târziu, prețul se
plătește. În urma insistențelor celorlalte cluburi, pe când eram
în anul III, mi s-a dat un apartament cu trei camere. Am fost
dus cu o mașină la fabrică, unde mi s-a cerut să aleg mobila
pentru apartament. Totul mi s-a dat contra câtorva semnături pe
niște hârtii, probabil, de justificare. Pentru mine, dacă observi,
viața n-a fost o luptă continuă, ci un dar binecuvântat de la
natură. Eram într-un fel de rai al meu, stăpân și fericit.
Doamne, câte am făcut! Venea bătrânul Andrei, antrenorul, să
mă controleze. Bătea la geamul apartamentului meu, care se
afla la parterul unei vile. Deschideam. Dialogul era dulce, mai
ales că în pat, sub plapomă, tăcea mâlc câte o copilă!
— Ce faci, Vali?
— Citeam, nea Andrei.
— Ești singur?
— Bineînțeles. Poftiți înăuntru! Vin să deschid.
— Nu, nu. Lasă, mă duc pe la blestemații ăilalți. Tu joci
oricum, de tine nu mă tem…
Bătrânul pleca mulțumit. Nu-mi plăceau cantonamentele.
Le acceptam posomorât, îmi luam cărți de citit și mă refugiam
în paginile lor. Am fost apoi selecționat în echipa națională.
Antrenamentele mai tari, mai multe, mai lungi, nu-mi
conveneau. Le suportam greu. Nu eram obișnuit. Jucam ceva
mai ușor, căci băieții aveau valoare, țineau mingea, dar nu mă
simțeam în largul meu. Pregăteam un meci cu Portugalia.
Aveam momente când voiam să merg, să le spun tuturor că
renunț, că nu mă simt capabil să fac față. Mai ales că, pe
vremea aceea, portughezii, cu o mare echipă, puteau învinge
orice națională din Europa. Îmi plăcea să fiu deschis, franc, să
spun pe față asta da, asta nu, asta se poate, asta nu se poate.
Socotesc și cred și acum, în clipa de față, că acest drept
elementar ține de demnitatea și de libertatea personală de
opțiune sau renunțare a oricărui individ. Stăteam în cameră cu
un atacant, unul Lică. A jucat doar câteva meciuri în națională,
pe urmă a fost scos și din echipa lui – care a și retrogradat în
anul următor – iar el a ajuns la periferia Bucureștiului, în beții
și scandaluri. Fusese adus în lot pentru că era tare pe picioare,
ca un buldozer, alerga mult și, când îi venea bine mingea, șuta
ca din tun. Tehnica lui era rudimentară, ca și gândirea. Părea un
buldog enervat, hărțuit. Fiind mai tineri și debutanți în lot,
stăteam în aceeași cameră. Lică dormea buștean, pe teren
alerga ca un nebun și citea „Sportul”. Atât. Altceva nu-l
interesa. Într-o seară, stând în pat fără somn, mi-a vorbit:
— Doctore – așa-mi spunea cu un fel de respect – mi-a zis
Avram că el ar vrea să renunțe, să ceară să fie lăsat acasă. Ce
zici?
— Crezi că merge așa?
— Dacă omu’ așa simte, ar trebui înțeles?! Bucuros nu
sunt nici eu, da’ mă duc oricum.
— De ce? De ce te duci oricum?
— D-aia doctore. Joc și eu în națională și va rămâne acolo
de-a pururi scris că inter stânga a fost Lică. Lică-buldozerul. E
ceva!
— Nu e asta important, la urma urmei. Va trebui să și
joci…
— O să joc. Cât pot. Ei m-au ales, nu am cerut eu.
— Mie mi-e frică, să nu ne bată ăia rău de tot…
— Nici nu mă interesează. Dacă-s mai buni, să ne bată,
domnule! N-om fi noi prima echipă care pierde un meci de
fotbal. Mai aducem și ceva cumpărături ca lumea de pe
acolo…
În seara următoare, stăteam la bar și beam un suc, trăgând
cu ochiul la o bere rece. Mi se părea, în acele clipe, cel mai bun
lucru de pe lume. După-amiază, avusesem o ședință condusă de
tovarăși din federație. Câte fraze nu ne-au spus despre marea și
responsabila noastră misiune, despre culorile pe care trebuie să
le apărăm cu ultima picătură de energie, despre moral-volitiv și
psihic… Apoi, ne-au dat cuvântul nouă, jucătorilor. Cei mai
buni n-au vorbit. În schimb, Lică a ținut un discurs caragialean,
în care s-a angajat să venim cu o victorie. „Ce, tovarăși, a zis
el, de ce să ne speriem dă ăia, că și ei are tot două picioare și
două mâini ca și noi”. Mă trezeam dintr-un vis frumos în fața
unei realități amare.
Pentru mine fotbalul era un joc, nu un ordin, o bucurie nu
o luptă, o poezie nu o chestiune de viață și de moarte. Cele
spuse de rudimentarul, de netalentatul Lică, m-au umplut de
silă, de teamă, de îndoieli. De ce tocmai nechemații și
nepricepuții vorbesc cel mai mult în viață? Și mai rău: o fac și
în numele celorlalți! Tragic este când mai și cred în ceea ce
susțin. Lică, eram convins, nu credea. În timp ce mă frământau
aceste gânduri, s-a apropiat de mine tovarășul Bănciulescu, de
la federație, care stătea cu noi, în cantonament. Un tip înalt,
spreiat ca o drogherie, mândru nevoie mare.
— Valentin, e timpul să te odihnești, mi-a zis el.
— Știu. Mă simt ca un prizonier…
— Ce vorbă-i asta, tovarășu’ Manoliu? Nici în glumă să n-
o mai spuneți. Ați văzut ce frumos a vorbit la ședință băieții
ăștia simpli, curați, devotați? Estraordinar! Am fost mișcat
pozitiv de ceea ce au spus, de angajamentele lor. De oameni ca
ei avem nevoie. Cu ei vom face treabă bună, serioasă, tovarășe.
— Tocmai la asta mă gândeam și eu.
— Ce vrei să spui?
— Aș încerca să fiu foarte sincer cu dumneavoastră.
— Te rog!
— Vedeți, eu am venit, m-am antrenat conștiincios, dar nu
mă simt în stare să fac față. Am îndoieli asupra mea.
— Ce îndoieli?
— Nu sunt cel mai potrivit pentru un meci ca ăsta. N-am
tenacitatea necesară. Eu pot crea câteva faze, chiar un gol, dar
nu pot juca un meci întreg.
Bănciulescu și-a comandat nervos o bere. Apoi, întunecat
și neclintit, după ce a băut primul pahar, s-a dezlănțuit:
— Uite ce e, tovarășe Manoliu, poziția dumitale mă pune
pe gânduri. De fapt, să știi, eu o consider ca un moment
trecător de slăbiciune. Noi am mizat pe tine, ți-am acordat
încredere, ți-am creat condiții și acum spui că nu poți! E o
atitudine retrogradă. Ostilă, tovarășe!
— Stați puțin: de ce vă enervați? V-am spus ceea ce simt,
ceea ce cred!
— Să nu mai simți și să nu mai crezi asemenea lucruri. Ai
înțeles?
— Să vă mint?! E mai bine, mai sănătos, mai corect?
— Nu! Nu, tovarășe. Mai bine, mai sănătos și mai corect
este să crezi în adevăr!
— Și care e adevărul?
— Unul singur: că suntem tari, buni și vom învinge.
Trebuia să iei cuvântul în ședință și să vorbești mobilizator,
doar ești student la medicină. Lică, om simplu, lăcătuș, ai auzit
cum a vorbit?! Mie, tovarășe, mi-au dat lacrimile.
— Viața nu se trăiește și nici nu se poate clădi pe vorbe.
Faptele contează, restul e ambalaj. Aș vrea – și vă rog cât se
poate de serios – să mă lăsați acasă. Nu sunt capabil să mă
achit de răspunderea ce-mi revine.
— Să nu mai spui vorba asta nimănui și niciodată.
— Mă retrag din națională…
— Tovarășe Manoliu! Noi te-am chemat, noi o să te dăm
afară. Așa e principial și logic. Dumneata să joci. Voi anunța
conducerea lotului despre atitudinea ta incompativă. Poate vrei
o suspendare din viața sportivă pe vreo trei ani? Lotul a fost
aprobat și așa rămâne.
— Bine, domnule, dar dumneavoastră vorbiți cu mine de
parcă aș fi un condamnat să ispășesc o pedeapsă!? Or, aici, e
vorba de un joc. Iar eu am declarat că nu mă simt în stare să-mi
asum răspunderea.
Bănciulescu și-a băut berea. M-a lăsat acolo și a plecat
enervat. Peste un sfert de oră, a intrat în cameră antrenorul Ilie
Micu, agitat, cu părul vâlvoi. Nea Ilie a început să zbiere la
mine, în timp ce Lică sforăia de zor:
— Nenorocitule, om lipsit de tact și inteligență, de ce mi-i
pui pe deștepții ăștia în cap? Ăștia nu aud ce li se spune de jos.
Urechile lor prind sunetele ce coboară, sunt deformate. De ce
nu mi-ai spus mie întâi? Ce naiba te-a apucat? Cu el ți-ai găsit
să vorbești? Nu vezi ce gât scurt are? Nici cravată nu poate
purta!
— Nea Ilie, ceva îmi dă de gândit, îmi spune că ar fi bine
să renunț, să mă lăsați să plec…
— Te rog să iei un somnifer, să dormi, să te odihnești.
Vom discuta dimineață.
— Nu iau niciodată somnifere… și mă culc, de obicei, la
12. E abia 11.
— Măi, Vali, ți s-a dat o șansă, o șansă mare. Ai calități
excepționale, poți face un meci de excepție, noi o să obținem
un rezultat bun, iar despre tine să vorbească Europa…
— Sincer să fiu, nici n-aș vrea să vorbească. N-am visat o
asemenea mărire, nu sunt eu pentru ea…
— De ce, Vali? De ce?
Nea Ilie s-a așezat pe pat, lângă mine. Am așteptat să
treacă un sforăit infernal al lui Lică, buldozerul.
— Tu poți dormi în infernul ăsta?
— Cam rău…
— Te schimb. Îl trimit pe doctor aici. Treaba lui ce-o face.
Parcă-i un elefant în menajerie. Dacă ar juca cum sforăie, ar fi
un jucător de clasă mondială.
— Nea Ilie, am revenit la subiect, sunt torturat de gândul
unui asemenea meci decisiv, cu cea mai bună echipă de pe
continent. Am 25 de ani. Ei bine, până acum fiecare meci a fost
pentru mine un joc. Asta, care vine, e o luptă aprigă pentru
rezultat, cu un adversar mai bun, la el acasă. Eu nu sunt
pregătit pentru așa ceva. Am senzația că voi fi aruncat într-o
cușcă cu lei.
— Și acolo intră oameni și mulți scapă! a zis el cu umor.
— Un altul, în locul meu, ar fi mai util.
— Nici nu mă gândesc. Așa am conceput echipa, atacul,
așa merg. Eu cred în tine.
— Ciudat. Dumneata crezi, eu nu! Care avem dreptate?
Care e mai aproape de adevăr?
— Eu! O să vezi. Am o echipă nouă, energică, bătăioasă,
încrezătoare, tare pe picioare, care va trebui să anihileze
tehnica, experiența și valoarea portughezilor.
— Forța poate distruge o valoare, e adevărat, dar de
anihilat – nici vorbă. Valoarea poate fi depășită doar prin
valoare, nea Ilie.
Atunci, în noaptea aceea, descoperisem un alt adevăr al
fotbalului, al vieții, care avea să mă marcheze definitiv. Din
aproape în aproape, frământându-mă singur, gândind în nopți
când Lică sforăia, discutând, am ajuns bâjbâind la acest adevăr.
Cam abătut, Ilie Micu mi-a răspuns:
— Altă cale, altă soluție nu există, Vali! Eu nu am valori.
Încerc să mi le creez, să le adun. Tu ești una posibilă.
— Deci nu sunteți de acord să plec?
— În ruptul capului, nu! Te rog să rămâi și te mai rog
ceva: fă-o pentru mine și pentru tine.
Am rămas peste voia și convingerile mele. Eram ales, dus,
promovat, fără să vreau, fără să fac nimic pentru asta. Cu alte
cuvinte, repet ce ziceam la început, eram un ostatec. Dar acesta
a fost doar începutul. Am pierdut meciul cu portughezii cu 5 –
0. Un eșec total. Lică alerga ca un nebun pe teren, faulta,
mingea sărea din el ca din perete. Eu mă uitam fascinat. Noi
luptam, ne băteam, ei alergau ușor, pasau și șutau din viteză.
Fotbalul lor era un joc elevat, evoluat. De câteva ori, am
jonglat cu balonul, mi-au reușit fente și pase rafinate. Am
descoperit iar un lucru: eu țâșneam irezistibil de pe loc. Ăsta
era un handicap, căci ei făceau totul din viteză! În unele
momente, mă fura jocul și priveam încântat ce puteau să facă
băieții ăia cu balonul. Vorbeau o altă limbă cu el! Conform
indicațiilor, repetate o săptămână și în cor – de presă, antrenori,
conducători – trebuia să fim cu toții în atac, cu toții în apărare.
Uneori reușeam, dar fără balon! La asta nu s-a gândit nimeni.
Când eram în posesia lui, nu izbuteam să-l păstrăm, dar să mai
și construim! Plecam în atac hotărâți, cu ambiție, cu forță, dar
ce greu ne întorceam în apărare. Doctorul ne dăduse un pumn
de vitamine și alte tonice, glucoză, oxigen… Degeaba. La un
moment dat, nea Ilie striga de pe bancă: „Ce-ai făcut, doctore?
Le-ai dat bomboane numai de dus, nu și de venit înapoi?! Uite
la ei!?” Pentru întâia oară, râdeam pe un teren de fotbal, în
timpul unui meci. Seara, a venit în cameră târziu, după ce a
trecut pe la toți. Nea Ilie era un ghem de nervi.
— M-ați nenorocit, m-ați terminat, gata, s-a zis, nici nu
mai am ce căuta acasă. 5 – 0! Da, așa-mi trebuie, dacă am
pornit la drum cu asemenea cadavre, ca voi. De ce nu te-ai
bătut mai mult? O idee, oleacă, Vali? De ce? Pe tine nu sunt
chiar așa supărat. Ai mai arătat ceva… Dar ceilalți? Cadavre!
Lică, vârful meu! Eu l-am găsit, mai bine mă găsea pe mine
damblaua. Da’ știi ce mă enervează mai mult?
— Nu…
— Acum doarme și sforăie de tremură pereții. Habar n-
are, imbecilul. Ar trebui vândut la ăștia de la anatomie, să
studieze cum arată un cap fără creier. Că ăsta n-are nimic
înăuntru. E gol. Cred că de asta și sforăie atât de cumplit. Sună
golul, bă’ Vali!
— Ce frumos a vorbit în ședință! Oare Bănciulescu e tot
atât de entuziasmat?
— Pe dracu! E beat criță. Ai avut dreptate, doctore – spuse
calm, cu altă voce, plină de neașteptat respect – în noaptea
aceea, că valoarea nu poate fi învinsă decât tot de valoare, dar
de una superioară. Am învățat ceva de la tine…
— Nu era mai bine să mă fi ascultat, să mă fi lăsat acasă?
Nea Ilie nu mi-a răspuns. Până târziu s-a învârtit prin
cameră, iar eu, întins pe pat, am privit în tavan și gândurile mi-
au evadat foarte departe. Dimineața, la zece, gata împachetați,
așteptam autobuzul, să ne ducă la aeroport. Îmi era groază să
ajung acasă, să dau ochii cu prietenii, cu cunoscuții. Hotelul se
afla în vecinătatea stadionului, într-un parc, la marginea
orașului. Uitându-mă pe geam, am văzut piticii jucând fotbal.
Aveau antrenament. Constatam înmărmurit ce sprinturi lungi și
în ce viteză le executau. Incredibile, irezistibile pentru vârsta
lor. Totul trăda cultul tehnicii și al acțiunilor în viteză, pe spații
largi. Eu aveam în sânge orizontul îngust al maidanului, al
miuței.
— Nea Ilie, vino să vezi ceva!
— Ce e, mă? s-a mirat antrenorul și a privit pe geam
curios.
— E limpede, nu?!
— De mici sunt supuși disciplinei, climatului de muncă
totală…
— Ar trebui și noi să începem de jos…
— În teorie. Noi vrem rezultate înainte de a construi
valoarea, victorii înainte de a intra pe teren, un colectiv și nu
personalități, vedete…
În timp ce noi discutam, la poarta stadionului soseau
mașini mici. Una mai fină și mai elegantă ca alta. Jucătorii de
la F.C. Porto veneau la antrenament. Pe câțiva, împotriva
cărora jucasem cu o zi în urmă, îi recunoșteam. La ora zece
începea antrenamentul. Vorba lui Herera: „Orice lucru
important se face dimineața!” Noi ne antrenam când, cum
puteam. De obicei la cinci sau șase, după cursuri. Lică
buldozerul dispărut în câteva luni din fotbal, eu din națională.
Simțisem că nu eram potrivit pentru acea confruntare, că
trebuia să mă retrag, să las locul altuia, dar nimeni nu m-a
înțeles, toți au văzut în asta o lașitate, o lipsă de răspundere, de
dragoste față de culorile… Uneori, o datorie este și să nu
compromiți niște culori! Doar terenul mi-a dat dreptate mie. M-
am întors la Cluj, unde îmi ieșeau, duminică de duminică,
cinci-șase fente, curse, faze mari. În sinea mea și în ciuda
publicului, care mă diviniza, eram nemulțumit. Aș fi putut da
incomparabil mai mult, cum mi-ai spus tu de atâtea ori, dar
ceva era clădit în mine pe o coardă a minimei mulțumiri.
Încercasem să fug mai mult, să alerg, să mă bat, dar mă obseda
tot timpul faptul că sunt ridicol. „Dacă sunt o vulpe șireată,
inteligentă, de ce încerc să fiu, în același timp, un mistreț, care
scurmă pământul?” M-am consolat cu fraza asta, pe care o
repet și azi, deși e cam tâmpită. Eu trebuia să rămân eu, cel ce
am fost născut într-un anume fel și pentru o anume existență.
Câteva driblinguri derutante, niște pase subtile, un stop, o
zvâcnire, erau supremele plăceri, satisfacții ale mele, cu atât
mai mult cu cât știam că puțini alții în țară erau în stare să le
facă. Eram în ultimul an la facultate. Mă plimbam cu poetul
Octavian pe Corso. Înflorise liliacul și îmbăta orașul. Laura,
prietena mea din toți acei ani, venea de la bazin. Am luat-o cu
noi.
— Ce frumos e să te plimbi. Eu nu am știut decât școală și
bazin, iar bazin și iar școală. Cel puțin dacă n-aș locui acolo…
Laura primise o cameră chiar în incinta bazinului. Tocmai
pentru ca să poată înota cât mai des. Ne-am oprit la un
Campari, apoi am condus-o acasă, la bazin. În seara aceea, era
atât de veselă, de frumoasă. Pe drum, mi-a spus:
— Gata cu înotul. M-am lăsat. Opt ani au fost destui. Mă
voi ocupa doar de medicină. Câtă lume te salută! Ăștia cine
sunt?
— Crezi că știu!?
— Cum te simți cu atâția ochi asupra ta?
— Acum bine, nu mă mai interesează. Înainte mă
ascundeam, mă simțeam rău… De ce te uiți așa la mine?
— Cum?!
— Provocator!
— De ani de zile mă uit la tine, ca la un bărbat, Vali, și tu
nu m-ai privit o dată ca pe o femeie! Ne plimbam amândoi, te
uitai după altele, le admirai, după mine – niciodată. Ce ciudă
am pe tine!
 M-a invitat la ea. Băusem Campari și am continuat cu un
coniac. Singuri, pustii – era aproape miezul nopții – râdeam,
glumeam, ne povesteam amintiri. Camera fiind la mansardă,
păstra încă și mai accentuat zăpușeala zilei. Mă privea într-un
fel anume, ca un om care nu m-a văzut de mult. Apoi mi-a
spus:
— Hai să facem o baie în bazin. Să ne răcorim.
— N-am slip…
— Îți dau eu…
Ea s-a dezbrăcat în fața mea, și-a luat halatul și mi-a dat și
mie unul să mă acopăr. L-am luat zăpăcit, rușinat.
— Vino.
Am coborât în șlapi și în halate pe scări, bâjbâind în
noapte. Apa, încremenită ca o oglindă, reflecta în adânc
umbrele albe ale ferestrelor. Laura și-a scos halatul și s-a
aruncat goală în bazin. Stăteam ca un prost. Unduia în apă ca o
sirenă. Nu mă puteam mișca. Am intrat încet, pe scări, udându-
mă cu apă pe mâini, pe piept și ea a râs. Apoi a venit și m-a
luat în brațe, m-a sărutat cu lăcomie. Ce noapte a fost! Poate
cea mai frumoasă. Femeia aceea pe care eu n-o văzusem, o
ignorasem șase ani, s-a răzbunat cu o patimă răscolitoare. Iar
eu m-am supus docil, ca un elev începător. Vezi, eu eram cel
mereu voit, ales, cucerit, aruncat în fel de fel de situații. Laura
m-a iubit o săptămână, apoi, într-o zi, la curs, când m-am
invitat la ea, mi-a spus scurt:
— S-a terminat, Vali. Gata!
— De ce? am întrebat prostește.
— A fost prea frumos ca să dureze. Dacă am continua, am
strica totul. Nu, Vali. Rămânem cu o amintire care, cu cât e mai
frumoasă, cu atât o vom uita mai greu. Și apoi, mă mărit!
După cum vezi, bucuriile, împlinirile mele erau ca niște
fulgere, venite pe neașteptate și din senin, iar eu neputincios în
fața lor. Am terminat medicina și mi s-a aranjat un post la
spitalul din Câmpia. Așa am început naveta. Sunt treisprezece
ani de atunci…
Vali s-a oprit, și-a privit ceasul îngrijorat, apoi s-a ridicat.
Trebuia să plecăm. Altfel, mai pierdeam un tren. Mărturisirea
neașteptată, vie, dezinteresată, cu atâtea lucruri noi pentru
mine, cu o descoperire bruscă și complexă a unui suflet ciudat,
unic, iubit de oameni și totuși atât de însingurat, mă chinuia,
îmi dădea acea stare de emoție și concentrare, știută mie și
necesară pentru a intui scânteia ce putea declanșa câteva pagini
sau o carte. Am urcat într-un tren mizer, cu vagoane supra-
etajate, neîncălzit și murdar. Avea și un avantaj: era aproape
gol. Am trecut prin el și în cele din urmă am găsit un vagon cu
compartimente, chiar lângă locomotivă. Ne-am așezat zgribuliți
lângă geam, prin care abia se vedea.
— Plecam cu trenul de 6,30, lucram la spital și la 13,05
porneam înapoi. După-amiaza mă aștepta antrenamentul. Au
trecut anii și în sinea mea mă simțeam mereu mai însingurat,
mai depărtat și mai străin față de fotbal. A iubi înseamnă a
rupe, a da, a sacrifica ceva din tine, a te dărui pe tine, cu tot ce
ai mai bun. Îmi dădeam seama, din ce în ce mai acut, mai
dureros, că nu-l iubeam cu adevărat. Acum sunt convins. De
ce? Ți se oferă o femeie frumoasă, pe care ar râvni-o mii de
bărbați, dar ție nu-ți place, nu-ți spune nimic. O privești, stai de
vorbă cu ea, poți fi prieten chiar, dar n-o iubești! În timpul
meciurilor, îmi urmăream cu o atenție bolnăvicioasă adversarii.
Când vedeam apărători aruncând totul în luptă, plini de sudoare
și de disperare, mă întristam. Socoteam că e un rest de
sălbăticie ai speței umane. Rareori aveam adversari tehnici,
eleganți, cu prestanță și demnitate în joc. Pe aceștia din urmă îi
consideram oameni sau artiști pe gazon, căci trăiau bucuria
jocului. Celorlalți le spuneam „mistreți”. Forța lor brută mă
deprima. Uneori, mă întrebam de ce a creat natura o asemenea
nedreptate? Superioritatea mea, care, adeseori, îi făcea ridicoli
sau îi batjocorea, mă durea. Se întâmpla ca o echipă de
„mistreți” să ne învingă printr-o dezlănțuire pătimașă de forță
și voință barbară. Nu mai era joc cu mingea, ci o bătaie a
trupurilor, a picioarelor, în care capul nu conta. După câteva
luni de muncă la spital, am avut niște zile de coșmar, o
descoperire care m-a marcat definitiv. Internasem o femeie
care acuza niște crize: dureri puternice în piept, sufocare,
lividitate, aproape își pierdea conștiința. I-am făcut analizele.
Nu erau bune, dar nici rele. Mi se păreau semne prevestitoare
ale unui infarct. Avea și puțină tensiune și colesterol cam mare
și timol depășit. I-am prescris medicamente pentru inimă,
tonice, calmante. Situația ei nu s-a schimbat. Uneori, avea
grețuri și dureri de cap. Mă gândeam la o comoție. Am
internat-o din nou, tot fără rezultat. Dându-mi seama că e ceva
care mă depășește, m-am consultat cu colegii. Mi-am luat
inima în dinți și am trimis-o la Cluj, soluție ultimă ce se
impunea. Femeia s-a dus la profesorul Vlad. I-a explicat tot ce
simte, i-a arătat analizele. Profesorul a întrebat-o dacă mănâncă
repede, când face crizele, în ce poziție, dacă e balonată? Apoi,
ca un fin și virtuos maestru, i-a pus diagnosticul: aerul îi presa
diafragma, aceasta plămânii și de aici toate ciudatele simptome.
I-a dat cărbune medicinal, i-a recomandat să mănânce încet,
niște pastile pentru o mistuire mai lejeră și femeia n-a mai avut
nimic. Ani de zile crezuse, sărmana, că are o boală incurabilă.
Acest caz m-a făcut să ajung la acea descoperire de care-ți
vorbeam adineaori: în medicină, deși învățasem bine, față de
fotbal, precizez, eu eram mistrețul! Eram un meseriaș modest,
nu un artist. Asta m-a întors pe dos. După un an, am părăsit
spitalul și m-am mutat la Policlinică. Doamne, cât aș fi vrut să
am în medicină talentul din fotbal!
— Dar medicina ai fi iubit-o? am întrebat.
Trenul a pornit cu un huruit prelung prin dimineața
leșioasă. Câți pornesc astfel, pe un asemenea drum, în viață?!
— Atunci credeam că da, a răspuns oarecum jenat.
— Acum?
Trenul a trecut podul de peste Someș. Se auzea zbuciumul
apelor pe sub malurile roase și murdare ale orașului. Nimic mai
trist decât un râu în orașele de azi!
— Eu am fost omul care niciodată n-a putut iubi pe nimeni
și nimic. Dacă natura a creat genii, oameni care au schimbat
soarta lumii, de ce să nu fi creat și infirmi ca mine? A iubi este
tot o calitate, un talent. Așa cum unii știu picta, cânta sau scrie,
să tulbure generații, alții nu pot, nici să-i omori! Ei bine, cei ce
scriu, pictează sau cântă, știu iubi! O profesiune, o artă în cazul
de față.
— Tu ai fost un artist al gazonului, lumea te-a adorat, te-a
zeificat…
— Lumea e înfometată de ceea ce este nou, deosebit. Ea
înalță idolii și tot ea îi coboară în țărână și-i îngroapă. Ca
medic, îți spun că lumea nu iubește idolii, n-o interesează
truda, jertfa, nădejdile lor, ci doar delectarea ei pe seama lor.
Iubirea adevărată este o chestiune personală, individuală. Viața
înseamnă naștere, iubire și moarte. Dacă nașterea și moartea
sunt ale noastre oricum, iubirea o au doar puțini aleși. În
zbuciumul ei lung și nesigur, între naștere și moarte, omenirea
îi înțelege cel mai puțin și-i încearcă cel mai mult tocmai pe cei
ce știu și pot iubi. Eu am avut, cum se spune, noroc în viață:
am fost sănătos, frumos, talentat, venerat, totul mi-a ieșit ușor,
fără efort, dar n-am știut, n-am putut iubi! Deodată cu
dezamăgirea mea în medicină, a venit alta. Fostul meu antrenor
de la națională, nea Ilie, a ajuns la noi. Spirit coleric, era
inteligent, dezlănțuit ca un vulcan, pleca de la ideea că,
aplicând metodele moderne, lucrând pe rupte, ca la galere, se
poate crea o echipă, se pot obține rezultate. Până la un punct,
nu zic, avea dreptate. Dar numai asta nu ajunge. Marile victorii
și împliniri ale omenirii nu le-a impus nimeni din afară. Ele au
venit dinlăuntrul sufletelor, din inimi, din – iartă-mă că repet –
din iubire. Nea Ilie voia roboți, care să audă și să facă doar
ceea ce voia el. Și cum voia el. A ajuns să prețuiască
„mistreții”, să pornească la drum cu ei – ca și în Portugalia – nu
să facă artă. Ce nerozie! După câteva antrenamente, m-a
chemat la el. M-a luat cu blândețe și umor.
— Domnu’ doctor, eu am fost chemat aici să construiesc
ceva. O fabrică de bere, să zicem. O s-o fac și plec. Berea o bea
altcineva. Deci, eu construiesc.
— Uneori e mai bine să cumperi berea când ai nevoie, am
zis eu. E mai ieftin și mai ușor.
— Lasă asta, trebuie să mă ajuți.
— Cum?
— Să pui osul!
Am tăcut îndelungat. Expresia mă umpluse de silă. De ce
să nu pun inima? De ce nu, mintea? Am întrebat cu totul
altceva:
— Dacă-l pun, ce câștig? Cu ce mă aleg?
— E o altă problemă. O să vezi. Vei primi tot ce ți se
cuvine. Ultimele tale antrenamente mi-au displăcut. N-ai forțat,
ai mimat, doar… Așa nu se poate… Tu ai un talent ieșit din
comun și-l irosești. Nu-i păcat? Alții, în locul tău, ar face
minuni. Talentul tău e o frumusețe în sine, dar nu e util.
— De vină e natura, nea Ilie.
— De ce?
— Florile cât sunt de frumoase, de necesare, deși nu
produc fructe! Eu sunt doar o floare, care începe să se
ofilească.
— Normal: dacă nu muncești! Trebuie să te schimbi, să
joci doi ani cum vreau eu. Ce zici?
— Am să încerc.
Antrenamentele lui erau excelent gândite, susținute, dar
pentru ocnași, nu pentru mine. Obținusem totul în viață fără
efort și, de atâtea ori, fără să vreau. În vremea aceea, făcea cu
mine naveta Tina, o profesoară de engleză, brunetă, cu ochi
albaștri, veselă ca o primăvară. O priveam, vorbeam sfios cu
ea, o căutam, îmi potriveam drumurile, dar Tina rămânea
indiferentă. Așa cum eu nu iubeam nimic, tot nimic nu simțea
nici ea față de mine. Într-o seară, după zece, ieșeam de la
operă. Îi era sete și a zis că vrea o bere. Am intrat la grădina de
vară „Liliacul”. Acolo m-a găsit nea Ilie. Nu m-a salutat. A
doua zi, am fost chemat la club și mi s-a comunicat oficial ca
am fost scos din lot. Nu-mi părea nici rău, nici bine. De câtva
timp, observasem că organismul meu nu mai răspunde la
comenzi. Îmi făceam numerele, dădeam o pasă, reușeam un
gol. Eram perfect conștient că păcăleam fotbalul, coechipierii.
Dar nu puteam mai mult. Cu toate acestea, publicul mă adora,
mă aplauda, mă voia. Îl compătimeam în sinea mea pentru
suficiența lui. Cât despre plecarea de la club, mă durea doar
despărțirea de anii de început, cei mai frumoși ai vieții mele.
Oferte aveam berechet. Dar eu nu numai că nu iubeam fotbalul,
dar îl și uram acum. Înțelegeam un lucru tragic: treptat, în
falsul delir al tribunelor, eu murisem pe neobservate. Murisem
în picioare, în aplauze și în adorația frenetică a publicului.
Acesta a cerut plecarea lui nea Ilie, când a aflat vestea
excluderii mele din lot. L-a amenințat, l-a huiduit… Într-o
seară, nea Ilie a venit la mine. Tot blând și înțelept, ca un
părinte:
— Îmi pare rău, Vali.
— Mie nu…
— Oricum avem nevoie de tine… Voi face echipa, să știi!
— M-aș bucura.
— Dacă te pregătești, dacă-ți schimbi mentalitatea, te
aștept. Te rog să vii.
— Nu mă așteptați, n-am să pot veni.
— De ce? De ce te încăpățânezi?
— Eu nu pot iubi și, mai ales, la comanda cuiva. E o
boală. O boală gravă, nedeclarată, chiar mascată a acestui veac.
— Ai dreptate… Iar eu am nevoie doar de executanți. ..
— Te înșeli, nea Ilie. Cu executanți nu se face artă, ci,
eventual, un măcel.
— Jucătorii mei muncesc, acceptă antrenamentele dure și
asta îmi dă curaj.
— Nu uita, părinții lor, ba și unii dintre ei, au umblat în
opinci, iar dumneata le ceri azi să facă minuni în gheata cu
crampoane. Nu e prea devreme?
— Nu, Vali. Munca l-a făcut pe om.
— Nu ea, natura! Și boul muncește, dar nu va ajunge
niciodată om.
Aș fi vrut să-i vorbesc despre natură, dar mi se părea un
capitol prea sacru pentru a-l discuta cu el. L-am servit cu
vodcă. Nu m-a refuzat. Îi părea rău că-i părăsesc. Discuția
noastră lungă, întortocheată, s-a sfârșit cu două replici pe care
nu le voi uita multă vreme: „—Băieții îndură bine viața pe care
le-am impus-o. Voi face echipa! — Viața trebuie trăită, nu
îndurată, nea Ilie!”
M-am transferat la o echipă din oraș, dar n-am mai putut
juca. Toată făptura mea, până în ultima fibră, îmi spunea că am
ajuns la sfârșit. Treceam pe străzi, pe Corso, uitat, ca un
oarecare. Doar poetul Octavian rămăsese același credincios și
neînvins prieten. Cu Tina eram neîndemânatic, timid, penibil.
Avusesem atâtea femei în viață și cu ea nu știam cum să mă
port. Într-o zi, într-un compartiment, venind spre casă i-am
spus:
— Ce-ar fi să ne căsătorim?
— Hai s-o facem, a râs ea.
Parcă o invitasem să bea o bere și ea a acceptat. Ne-am
căsătorit cam în taină, fără zarvă mare și cu lume foarte puțină.
Viața în doi era neașteptat de searbădă. Ne simțeam străini. Nu
mai aveam ce ne spune. Am intervenit și ea a obținut un post în
Cluj, iar eu am continuat naveta. Singura mea bucurie era
lectura. Citeam în neștire orice. Într-o zi, Tina mi-a spus:
— De ce ne-am mai căsătorit?
— Nu știu. Și nu știu nici de ce mai stăm împreună.
— Și atunci, ce e de făcut?
— S-o sfârșim, tot așa cum am început: simplu și rapid.
 Ceea ce s-a și întâmplat. I-am lăsat bunurile, i-am lăsat
casa, mi-am luat mașina. Beam zilnic și am ajuns dependent de
alcool. Știam exact ce pericole mă pasc, dar nu-mi păsa de
nimic. Mă prăbușeam. Fără alcool nu mai puteam. Renunțasem
la lectură, absentam de la serviciu. Nu mai ieșeam în lume.
Beam pe ascuns, acasă. Am început să-mi vând din lucruri, din
haine, cărți și cristaluri, tot ce aveam mai de preț. Mi-au
desfăcut contractul de muncă și m-am bucurat.
— Acum unde te duci?
— Antrenez niște juniori. E ultima oară. N-am să mai
merg.
— Și ce vei face?
— Nu știu…
— Bine, dar așa n-ai nici o șansă…
— N-am de mult!
— Ai s-o sfârșești prost, tragic, am insistat eu, fals,
neconvingător.
— Nu, n-ai dreptate, a spus el privind pe geam ziua
murdară de octombrie. Nu sfârșitul e tragic, existența e tragică!
Uite unde am ajuns!? Iartă-mă că ți-am povestit toate astea.
Am făcut-o cu speranța că poate îți vor sluji cândva… Voiam
să las ceva din adevărul meu. Fiecare om este un adevăr pe
lume, firește mai mult sau mai puțin plăcut. Dar sunt puțin acei
oameni în stare să las ceva sau adevărul lor întreg acestei lumi.
Unii n-au ce lăsa, alții duc totul cu ei, dincolo…
Am coborât și ne-am despărțit cu stângăcie, fără să ne
strângem mâinile. În următorii doi-trei ani l-am văzut rar,
trecând pe lângă pereți ca o umbră, buhăit de băutură, în
ultimele haine pe care le mai avea. El, arbitrul și creatorul
eleganței și al bunului gust, ajunsese acum aproape un cerșetor.
Îl evita până și pe poetul Octavian. Într-o dimineață, l-am găsit
bând un ceai. Arăta îngrozitor. A vrut să plece, să se facă doar
că nu m-a observat, apoi s-a apropiat și mi-a spus:
— De mult îți sunt dator cu un răspuns. Am urât fotbalul
și nu ți-am explicat de ce. Cred că de asta nu-l agreează
americanii. Unsprezece mistreți, cu forța și voința lor oarbe,
pot învinge, adeseori, unsprezece artiști. Poate pentru că
artiștii, oamenii de spirit, s-au născut să fie tolerați, învățați –
cu un cuvânt, să fie și ei învinși!
A plecat fără să mă salute. După câteva luni, l-au găsit fără
viață, înconjurat de hârtii, cărți și sticle goale într-o umilă
garsonieră. A fost înmormântat într-o zi de iarnă, în care ningea
bezmetic, iar vântul voia să măture totul în calea lui. Natura,
parcă răvășită de durere, se despărțea de una dintre acele mari
și neînțelese vedete, cum numai ea le poate crea și ucide. Cât
adevăr a lăsat, cât a dus cu el dincolo acest muritor între
nemuritori?
 UMBRA

Profesorul Vomir avea 85 de ani. Slăbise mult, fața și

mâinile-i erau străvezii, puterile din ce în ce mai puține, mersul
nesigur… Doar ochii, doar ei trăiau și scrutau sfredelitor în jur
și aminteau de forța și inteligența, de curajul și sensibilitatea
bărbatului de odinioară. Profesorul stătea într-un scaun din
nuiele pe terasă și discuta cu fostul lui student, Cornel Pop,
acum redactor la o revistă.
— Domnule profesor, insistă redactorul, răspundeți-mi la
câteva întrebări. E păcat să nu realizăm un interviu pe care
publicul, studenții…
— Degeaba mă rogi, îl întrerupse Vomir, degeaba insiști.
Rămân să vorbească despre mine cărțile și lucrările mele. Mai
bine ele…
— Vă rog, domnule profesor.
— Ai în fața ta doar o umbră, Cornele. Eu sunt mai mult
dincolo, decât aici…
— O să vă apară „Atlasul ornitologic”. Interviul va fi ca o
prefață…
Bătrânul gustă din cafea cu zgârcenie, privi peste
coroanele pomilor din grădină, undeva departe și spuse:
— Nici cafea nu am voie. Nu e bună la tensiune. De la o
vârstă încolo, când mai abuzezi de ea ca mine, râse el pișicher,
ai doar opreliști. Nu e voie… aia… aia… aia. Și ce e voie? Mai
nimic. Te faci că trăiești și-i minți pe cei din jur. Nu-i vorbă,
nici ei nu-ți rămân datori! Uneori stau și mă gândesc și-mi pun
felurite întrebări. Bunăoară nu-mi explic de ce declarăm că
iubim adevărul, că-l vrem cu frenezie, dar ne ferim de el și-l
ascundem deseori cu vehemență, chiar cu artă… Ideea nu e
numai a mea. Am regăsit-o ieri într-o carte…
— Putem discuta și pe această temă în interviu.
 — Ce sens are? Eu am fost, am ieșit din viață… Cine-mi
mai acordă credit? E târziu, Cornel. Prea târziu!
— Domnule profesor, englezii au un proverb, pe care-mi
permit să vi-l amintesc, ca un răspuns posibil la ceea ce ați
afirmat adineaori: „Cine n-a trăit după moarte, n-a trăit deloc”.
Dumneavoastră o să trăiți. Aveți 41 de volume, două
dicționare, mai multe atlase și peste o sută de comunicări și
lucrări științifice. Elevii le vor răsfoi, studenții le vor parcurge
cu sete paginile, specialiștii le vor studia pe îndelete. Veți trăi,
domnule profesor!
— Ne, ne, zise șugubăț, mascându-și emoția, Vomir. Mă
lovești acolo unde mă doare, dar cu interviul tot nu sunt de
acord. Apropo de atlas. Ce zice tatăl tău? Ce se aude cu el?
Urmă o pauză lungă. Tatăl reporterului era directorul
editurii. Cornel șovăia, își simțea obrajii roșii.
— Te rog un lucru, dragul meu. Mi-ai fost student. Să-mi
spui adevărul! Nu te speria, nu mă supăr, nu sufăr. Bănuiesc,
de fapt, cum stau lucrurile…
— N-o să apară anul ăsta. Nu e hârtie… L-au împins
pentru la anul… Chiar zilele trecute mi-a spus tata… Era foarte
necăjit. Revoltat! Știți cum e…
— Tot e bine, încercă să zâmbească profesorul. Până la
urmă, tu ai dreptate: voi trăi și după… ocoli cuvântul
înfrigurat… aceea! Dar știi, măi Cornele, parcă aș vrea să mai
trăiesc și acum, aici, pe pământ.
Înduioșat, neputincios, redactorul plecă ochii în pământ.
Pe un vișin din apropiere se așezară două ciori. Profesorul se
întoarse, le privi lung, apoi pocni din palmele albe și slabe.
Ciorile croncăneau, sărind din creangă în creangă nepăsătoare.
— Vezi cum s-au înmulțit? Îngrijorător și nimănui nu-i
pasă. Facem un examen? Cum se numește?
— Cioara de semănătură…
— E, he-he, în latină Cornele!
— Corvus… Corvus, da’ nu mai știu cum… Am uitat…
 — Corvus frugilegus. Vezi dumneata, natura cheltuiește
nebănuit de multă energie și timp pentru o calitate. Omul mai
are de învățat enorm de la natură…
— Sunt idei excelente pentru un interviu, domnule
profesor! De ce nu vreți să încercăm?
— Să-ți spun drept, nu vreau să te necăjesc, dar nu pot. Nu
are rost… Tu ești de bună credință, sunt convins, nu mă
îndoiesc câtuși de puțin de onestitatea ta. Mai sunt și alții…
— Apare cuvânt de cuvânt tot ce-mi spuneți. Vă promit.
Suntem o revistă de știință, iar discuția e între doi specialiști…
— Nu contest asta, dragul meu, dar sunt și dintre acei
oameni care socot că știu și trebuie să îndrepte sau să mutileze
după bunul lor plac părerile unor specialiști. Să-ți fac o
mărturisire. A venit la mine o fată de la o revistă studențească.
S-a rugat până mi s-a făcut milă. I-am răspuns la câteva
întrebări. Mai târziu, fata mi-a trimis manuscrisul. Cinstit făcut.
Titlul era un citat dintr-un răspuns al meu: „Am o singură și
statornică credință: respectul față de știință și față de adevăr.”
Ei bine, a apărut, poate ai și văzut, așa: „Mă caracterizează și
azi, ca întotdeauna, un optimism tonic, lucid”. La ce bun mi-au
pus în cârcă aceste cuvinte pe care nu le-am spus? Ce optimism
puteam avea eu, cel ce mă luptam încă de atunci, ca și acum, cu
o boală incurabilă, plus biata mea inimă, care a suportat două
infarcturi? Dacă muream înainte ca rândurile acelea să apară?!
Reporterul îl asculta resemnat, dezolat că profesorul
vorbea despre suferința sa. N-ar fi vrut ca discuția să ajungă pe
acest făgaș. Bătrânul rămase nemișcat, palid, sub soarele ce
ardea cu putere mereu crescândă.
— Vă mulțumesc mult că m-ați primit și vă cer scuze
pentru deranj.
— Să nu-mi porți pică fiindcă te-am refuzat. Bătrânii mai
au și toane…
Profesorul îl conduse până la poartă. Reporterul îndrăzni
să-l roage:
 — Nu vă supărați, tovarășe Vomir, n-aș vrea să afle tata că
v-am spus ceva despre atlas.
— Nici o grijă. Scuzele sunt reciproce.
— De ce?
— De fiecare dată când ne vedem cu tatăl dumitale,
realizăm o performanță: ne vorbim fără să ne comunicăm mai
nimic. Iartă-mi impolitețea…
— La revedere, domnule profesor.
— Să fie, dar… cum? zise amuzat Vomir, rezemat pe
gard, privind în lungul străzii.

Zina, fiica profesorului, l-a găsit pe terasă picotind la

soare. Grăbită, aranjând un lucru, îndreptând un scaun,
schimbând poșeta, gesticulând dezordonat, îl mustra pe Vomir:
— Nu ți-e bun soarele. De ce nu stai la umbră? Ți-ai luat
medicamentele? Te rog să te îmbraci. Trebuie să ne grăbim.
Ești așteptat, tată! Cu cine ai băut cafea? Te-am rugat să nu
primești pe nimeni…
— Dacă mă iubești, nu mai turui atâta. Ești ca o furtună…
Vreau liniște…
— Plecăm, tată.
— De ce nu mă lași acasă? De ce mă chinui? N-am chef să
merg…
— La zece ne așteaptă Pop, directorul editurii, la
unsprezece – profesorul Bota. Pop te-a invitat. Poate îți dă o
veste bună…
— Eu nu mai sunt bolnav. Eu nu mai sunt deloc. Ce să fac
cu vestea bună? N-am nevoie nici de medic…
— Lasă, tată, prostiile, zise nervoasă Zina, rujându-se,
fardându-se agitată în fața unei oglinzi.
— E rău să fii singur, da-i rău și cu copii care-ți fac
program și te sâcâie necontenit, zi de zi, clipă de clipă, spuse
bătrânul nemulțumit.
 — Să te bucuri că-i ai. După-amiază o să ieșim un ceas la
pădure.
— Cu asta sunt de acord. Ce ar fi să te duci, să-ți faci orele
și să mă lași pe mine acasă? Le spui că nu mă simt bine, că nu
pot să mă deplasez.
— N-am timp. Vino! Vino, tată!
Ca un copil, profesorul se supuse. Se așeză pe bancheta
din spate. Privea orașul ce i se părea străin, cu noile lui
bulevarde largi și albe, cu forfota amețitoare de mașini, cu
blocurile cu zece etaje, viu colorate, dar cu ferestre atât de
mici. „Blocurile grăbite”, așa le spunea profesorul. Dar el
vedea tot orașul de odinioară, cu străzi înguste și lungi, cu case
sufocate de verdeață, cu zidurile vechii cetăți atinse de vreme,
cu piețe mici, împrejmuite cu bănci, pe care răsfoiau ziarele
pensionarii. Sprijinindu-se în baston, cu pălăria din pai de orez
în mână, profesorul intră în biroul directorului. Ridică deodată
pălăria și bastonul, salutând ca întotdeauna.
— Salve, Pop dragă. Sănătate! Îmi pare bine că te văd.
Mai ești încă director? Ce face Editura „Transilvania”?
— Când am intrat, încă eram director domnule profesor!
Mai departe… Om’ vedea! Sunt onorat. Ce bine arătați!
Ocupați loc.
— Să faci complimente femeilor. Mie nu! Mă indispun…
— O cafea și un coniac!?
— Ca pe vremuri, glumi profesorul… Nu. Nici una, nici
alta. Se uită spre ușă. Zina rămăsese undeva afară. Zise în
șoaptă: Un coniac mic-mic. Repede!
Directorul scoase o sticlă și două păhărele. Turnă puțin
coniac. Întrebă:
— Altfel?
— Mă încăpățânez să mai trăiesc.
— Sănătate, domnule profesor.
— Succes!
Profesorul se strâmbă. Nu-i mai plăcea nici coniacul. Se
dezobișnuise. Goli paharul și i-l întinse, rugându-l:
— Ascunde-l! De la tine merg la clinică. Ce e nou la voi?
— Nimic deosebit.
— Ce mai faci?
— De la foarte bine în sus.
— Copiii?
— Cu ale lor… Îi văd cam rar…
— Ce e cu Atlasul? întrebă brusc profesorul, observând că
oricum directorul nici nu avea, nici nu voia să-i spună nimic, ci
totul de formă ca la un vorbitor, unde trag și alții cu urechea.
— E în plan, peste câteva zile îl trimitem în tipografie…
— Are toate aprobările?
— Evident. În toamnă va fi în librării. Vom face o
lansare frumoasă.
— Aveți și hârtie?
— Pentru dumneavoastră? Se poate? Nici o problemă. E o
hârtie foarte bună. Totul e rezolvat.
— Serios?
— Bineînțeles. Nu vă bucurați, domnule profesor?
— Pentru ce?
— Vă va apărea Atlasul… E o lucrare fundamentală… Va
fi un eveniment…
— Mi s-a promis… Aștept și mă îndoiesc, nițel… Nu te
superi?
— Nu, spuse plin de sine directorul. Cu atât, sper, bucuria
dumneavoastră va fi mai mare.
— La vârsta mea nu mai poți vorbi de bucurii. Știi, e ceva
straniu. Până acum mă culcam seara cu gândul la grijile de
mâine, socotind ce mai am de făcut și cum, mai stăruiam și
asupra a ceea ce am izbutit ori nu în acea zi… Acum mă mir că
s-a mai adăugat o zi și mă gândesc la cea care vine cu
suspiciune, cu îndoială… Adorm greu, nopțile sunt lungi și
pline de vise ce-mi displac… Organismul își adună ultimele
puteri și această vlăguire, neliniște a lui, se repercutează în
visuri. Și în ele. Te plictisesc, directore?
— Nu dumneavoastră, alții mă plictisesc până peste
poate… Arătați bine.
— Directore, de ce pe bătrâni toată lumea-i păcălește?
(Căută dinadins un cuvânt mai frumos, deși ar fi vrut să spună
altul!) Pe ei și pe copii? În vreme ce pruncii cred, noi încercăm
o oboseală, să nu-i zic silă, și îmbătrânim mai repede.
Dumneata îmi repeți că arăt bine, medicul îmi va reconfirma că
stau bine cu sănătatea… Ce folos?
— O vorbă bună nu strică niciodată.
Bătrânul se ridică. Îl privi clătinând din cap, oftă prelung,
apoi zise:
— Un neadevăr, directore, nu poate fi niciodată o vorbă
bună. Nu știu dacă mă înțelegi…
— Ba da, ba da, încercă să zâmbească galant directorul.
Ca întotdeauna sunteți spiritual și profund.
— Sănătate, multă sănătate, zise profesorul, ridică iar
pălăria și ieși.
Zina discuta cu niște prieteni. Îl luă pe Vomir de braț și-l
ajută la mers. În stradă, adia canicula și trecătorii se înghesuiau
pe partea cu umbră.
— Ce ți-a zis directorul? întrebă curioasă fata.
— Nimic.
— Cum așa? De ce te-a invitat?! Doar a insistat să vii?
— Nu mi-a spus nimic. Am vorbit, ca de obicei, verzi și
uscate…
— Și atlasul?!
— Zicea că o să apară la toamnă…
— Ei, vezi? În sfârșit. Va fi foarte bine, tată!
Profesorul mergea încet și respira anevoie. O privea
bănuitor pe Zina. Era convins că ea regizase aceste întâlniri.
Într-un fel o înțelegea: nici ei nu-i era ușor, se amăgea. Se urcă
în mașină, întrebându-se dacă n-ar fi nimerit să mimeze o stare
de fericire? „La ce bun să mă arăt altfel de cum sunt? se mustră
în sinea lui cu amărăciune. Doar ea știe totul. Ce joc stupid!”
— Cum te simți, tată?
— Foarte bine, minți Vomir, simțind dureri ascuțite în
piept. Inima!

Profesorul cardiolog Bota îi observă pe geamul cabinetului

său și le ieși pe hol în întâmpinare. Îi strânse mâna oaspetelui
cu multă căldură.
— Auzi, profesore, de ce ți-oi fi răpind eu timpul
dumitale? zise Vomir.
— Asta e meseria mea. Timpul mi-l răpesc cei care mă țin
departe de patul bolnavului…
— Știi ce mă surprinde la dumneata? Întotdeauna ai flori.
— Așa este. Fără ele nu rămân niciodată. Florile fac
atmosfera mai plăcută, bolnavul se simte mai în siguranță, mai
liniștit aici, iar eu nu sunt singur. Păcat doar că se ofilesc, unele
foarte repede. Mă întreb dacă asta nu e o inadvertență a naturii?
— Sau o perfecțiune? întoarse Vomir întrebarea, cercetând
buchetele de pe masă și florile din vase.
— Cum vă simțiți? Ce e nou? Inimioara dumneavoastră vă
mai supără?!
— Nu de asta am venit. Zina mă poartă peste tot. Oamenii
au de lucru, eu sunt obosit… Dumneata ce faci?
— Încerc, tratez, mă lupt cu suferința, cu boala.
— Și mai și pierzi!
— Din păcate, da. Ideal ar fi să adăugăm vieții bolnavilor
nu luni sau ani, ci viață!
Vomir puse mâna lui sfârșită pe brațul profesorului Bota și
încercă să-l strângă. N-avea putere. Spuse rar, cu voce scăzută
sau emoționată:
— Și eu adaug nu ani, ci zile și ore vieții ce s-a dus…
— Să vă văd, să măsurăm tensiunea…
— Nu, profesore! Lasă… Vreau să stăm câteva clipe de
vorbă. Ca între oameni care au ce să-și comunice. În veacul
nostru se vorbește extrem de mult și se comunică extrem de
puțin.
— Foarte bine, o să vă consult pe urmă.
— Eu nu mai sunt bolnav, profesore. Boala care m-a
răpus, urmează la rând. A slăbit, a ostenit de când luptă
împotriva mea. De îndată ce nu voi mai fi eu, nu va mai fi nici
ea. Va muri. Acum încă mai luptă. Luptă să moară. Apropo, te
rog spune-i Zinei că m-ai consultat, că stau bine. Încurajeaz-o.
Ea are nevoie…
— Dacă sunteți aici vă consult oricum, stărui Bota. Altfel,
treceam pe la dumneavoastră.
— Nu, nu… se apără Vomir ca de un lucru neplăcut și
periculos. Am venit să-mi iau un rămas bun. De ce să iau atâtea
medicamente?
— Mă supărați, domnule profesor. Nu aveți voie să cedați!
— Ajutând organismul meu să reziste, ajutați boala, o
obligați să-și adune și ea toate puterile. Oricum ea va învinge,
căci medicina n-are leac pentru ea. Ceea ce mie nu-mi convine.
Eu doresc să mă răzbun, deci s-o răpun!
Vomir scoase din buzunar trei plicuri și le puse pe masa
medicului, precizând grăbit, temător să nu intre Zina:
— Mi-ați indicat să iau două ori trei tablete de persantin
pe zi. N-am luat deloc. Sunt cu siguranță bolnavi mai tineri,
care au neapărată nevoie de ele.
— Mă supărați rău, domnule profesor. Eu trebuie să-mi
fac datoria, să apăr viața…
— Iartă-mă, dragă, îți pun și eu niște întrebări pentru azi,
mâine… Nu crezi că, apărând bolnavul, te coalizezi cu boala
împotriva lui? Nu ai spus mai înainte că adaugi doar luni și ani
în loc de viață?!
Medicul a rămas tulburat, descumpănit, cu stetoscopul în
mână. Adevărurile profesorului îl răscoleau, îl confruntau
brutal cu nopți și zile în care a pierdut, în care a fost învins și n-
a găsit nici punct de sprijin în toată teoria medicinii. Vomir a
luat niște tuberoze și le-a cercetat preocupat, uitând subit ceea
ce discutau și zise:
— Ar trebui să fie mai parfumate… Mult mai parfumate…
Serele copiază doar natura și nu o vor egala niciodată.
— Să facem totuși o electrocardiogramă…
— Fără acte birocratice! Știi că nici o pasăre nu moare în
cuibul ei? Păsările zboară… Și răpitoarele zboară! Viața e un
zbor ce se frânge brusc uneori, alteori…
Zina a intrat sfioasă și s-a apropiat cu pași mici, grăbiți, cu
niște hârtii în mână. Le-a întins medicului:
— Analizele de la laborator, tovarășe profesor.
— Da. Stăm nesperat de bine. Dar vom face și o
electrocardiogramă și, fiindcă tot vă dezbrăcați, acolo, vă voi și
consulta.
— Doctore…
— Lasă, tată, îl opri Zina. Facem ce spune tovarășul
profesor.
— Toate astea le știam și fără să vin aici, protestă Vomir.
Și se supuse.

După-amiaza era puțin înnorată. În pomii din grădină nu

contenea ciripitul păsărilor. Vomir, într-un șezlong, se uita
lung, amănunțit la tot ce-l înconjura, de parcă ar fi căutat ceva.
Cerceta streașina casei, pomii, vârfurile lor, cerul, iarba din
curte, ca și cum le-ar fi zărit pentru prima oară. Pe un scăunel,
Delia învăța. Avea examen de treaptă.
— Natura a rămas marea minune a universului, spuse
Vomir mângâind cu privirea înaltul cerului, dealurile ce
înconjurau orașul, pomii… O undă de regret și durere se ivi în
ochii lui.
— Ce-ai spus, bunicule? întrebă fata.
— Învață… învață, Delia mică. N-am spus nimic…
 — Învăț, bunicule. Auzi ce gălăgie fac păsările?
— Aud. Gălăgie fac tramvaiele, mașinile, nu păsările,
Delia. Să nu mai spui asta. Vezi, continuă el, s-au schimbat
toate. În loc să cânte în pădure, păsările cântă în oraș.
— O să cânte și în pădure. Spre seară, când se mai
răcorește, mergem la Făget și o să auzi păsările.
— Taci, Delia. Tu trebuie să înveți, ai treaptă… Vomir își
luă cartea și citi o bună bucată de vreme, apoi ațipi. Se trezi
după vreo oră și făcu câțiva pași pe terasă, să se dezmorțească.
— A venit tata. Mănâncă. O să plecăm imediat la pădure,
zise Delia.
— Ceva s-a întâmplat, vorbea doar pentru el, Vomir. Unde
sunt păsările? Trebuie să le aud. E ultima mea dorință… ultima
mea vară… E frumos să te duci vara…
— Vorbești prostii, bunicule!
— Învață, tu ai treaptă…
O oră mai târziu mașina înainta anevoie prin iarbă.
Feciorul profesorului, aflat la volan, a vrut să intre în pădure.
Sumedenie de drumuri trădau locurile unde autoturismele
stăteau ascunse la umbră.
— Nu! Să nu intri în pădure, îl rugă Vomir pe fecior.
Pădurea e ca un templu. Nu avem voie să-l pângărim.
Au coborât din mașină. Era zi de lucru și se aflau puțini
turiști. Delia se strecură în pădure, având o sacoșă în mână.
Între niște boscheți, fata scoase casetofonul, îl deschise și
pădurea se umplu de triluri.
— Unde s-a dus Delia? întrebă Vomir.
— Să caute ciuperci, spuse fără chef tatăl ei.
— Pe seceta asta? E încă prea devreme?!
— Tată, auzi păsările? Auzi ce frumos cântă? Cum ți-ai
dorit dumneata!
Vomir se plimbă încet pe liziera pădurii. Nici nu auzea
cântecul lor. Nu se sătura să soarbă cu ochii arborii, dealurile,
orizontul și cerul… După ce zăbovi îndelung peste întinderi se
urcă în mașină și nu mai scoase nici un cuvânt.
A murit împăcat, fericit, aveau să mărturisească ai lui, cei
dragi, a doua zi, după ce a auzit, așa cum își dorise, păsările
cântând nespus de frumos în pădure…
 
 TOAMNA CÂND MOR FRUNZELE

Sunt oameni care presimt sau chiar prevăd insuccesele,

nenorocirile. Dar Ioan Savu nu era dintre aceia. Dimpotrivă,
trăise mereu crezând că după bine va veni nesmintit un alt bine,
superior, că viața ți-o alcătuiești cum și când vrei, că ascultând
și îndeplinind cât mai mult din ceea ce ți se cere cu maximă
conștiinciozitate, existența ta devine una exemplară, de o
nebănuită utilitate pentru societate. Înalt, subțire, cu fruntea
îngustă și păr negru, fragil de picioare, Savu trecuse de
cumpăna vieții și se socotea un om drept și demn, care a slujit
bine și și-a făcut corect datoria. Și mai ales un om care n-a
greșit. Se temuse de greșeală mai mult ca de orice în viață. Știa
că asta nu se iartă. De aceea, ori de câte ori trebuia să ia o
decizie ce putea avea urmări neplăcute, eventual să nu convină,
ori să deranjeze pe superiori, el o amâna cu tact la început, apoi
cu îndârjire și mijloace de orice natură. Motive găsea
întotdeauna: n-a avut timp să analizeze, să se informeze, să
discute, să se consulte. În unele cazuri, socotindu-se inteligent
și plin de abilitate, îi determina pe alții să ia hotărârile ce-i
conveneau lui, punându-se la adăpost. Cu superiorii era distins,
jovial, săritor, angajat, cu cei mici sobru, distant, reținut și, mai
ales, cum obișnuia s-o declare ritos „principial și exigent”.
Savu plecase de la birou pe jos, abătut, fără chef, fără să cheme
mașina, spre stupoarea portarului, care-l privea mut și
neputincios, cum se depărtează pe sub copacii în care mureau
mistuite de jar frunzele lui octombrie. Era toamnă frumoasă.
Dar pentru Savu anotimpurile existau doar în calendar. Nu
iubea natura, nu mergea la film sau teatru (cu toate că
răspundea de cultură, nu fusese decât o singură dată, ca să
însoțească un oaspete), nu accepta sportul în general și fotbalul
în special, nu fuma, nu avea decât doi prieteni: inginerul Cerbu
și medicul urolog Stanciu. Amândoi îl vizitau seara, târziu,
acasă. Savu se uita prin crăpătura jaluzelelor într-o oglindă
retrovizoare montată dibaci pe rama ferestrei, i se încălzea
inima când îi vedea și deschidea de sus, apăsând un buton,
încuietoarea automată.
De când nu mai era pe vechiul post, sus, lângă o
analfabetă pe care o adora și la ușa căreia se gudura,
credincioșii lui prieteni de odinioară îl cam ocoleau. Cu grijă,
cu măsură, cu perfidie, căci niciodată nu se știe când un om
revine acolo unde a mai fost sau chiar mai sus. Și atunci…
Savu mergea spre casă încet, cuprins de mari îndoieli și
remușcări: în acea zi greșise. Vorbise mai mult decât era cazul.
Zeci de ani a fost un om precaut, demn, atent și sincer, dar,
iată, azi a greșit. Încerca să-și ridice moralul, să se liniștească.
„N-am făcut-o premeditat, nici cu mânie, n-am vrut să denigrez
sau să acuz, ci doar pentru că m-am pripit. Am avut un moment
de slăbiciune. Un moment pe care n-am știut, n-am putut să-l
depășesc. Mă zbat, alerg, muncesc de dimineața până seara, fac
totul în meseria mea, dar, de data aceasta, am spus ceea ce nu
trebuia. Recunosc, îmi fac autocritica, tovarăși…” Se speriase
și se uită în jur: nu era nimeni pe aproape. Avusese doar
impresia sau chiar începuse să vorbească singur, cu voce tare?
Cerul era de un albastru infinit, lumina tare și curată, iar
castanii jefuiți de anotimp, cu crengile răzvrătite spre neant,
înălțau parcă o rugă păgână. Obișnuit cu lumina săracă a
încăperilor de la servici, Savu ținea ochii aproape închiși, călca
nesigur și obosit, trecea pustiu pe străduțele cochete ale micului
cartier în care locuia. Își aminti că iar n-a trimis șoferul să
scoată ghetele ortopedice ale copilului. Avea o fetiță și un
băiat. Fetița era veselă și ageră, un titirez neastâmpărat până și
în ARO-ul care o ducea cam cinci sute de metri până la
grădiniță și înapoi, acasă. Cu câtă superioritate își privea
colegii și colegele micuța când se suia în ARO și trântea cu
toată puterea ușa. Băiatul era debil fizic, strâmb de spate și cam
șleampăt de picioare. Purta numai ghete ortopedice, făcute la
singurul atelier din oraș. Și maistrul de acolo cam amânase
confecționarea lor, ba îi ceruse copilului să meargă la o probă
și asta îl înfuriase pur și simplu pe Savu. „De ce să pună copilul
într-o situație neplăcută? De ce să-l streseze?” Când venea
copilul pe la el, pe la birou, colegii tovarășului Savu se
întreceau să-l laude, spunând ce băiat frumos, ce ținută
exemplară are, ce deștept e. Savu îi asculta absent și se bucura
în sinea lui. Când îi auzea vorbind astfel, își vedea și el feciorul
mai sportiv, atlet chiar. De fapt se și făcuseră demersurile ca el
să plece cu un grup de șahiști de la Clubul sportiv școlar în
Polonia. Savu s-a opus vehement la început, strategic, de
formă, pentru ca, în cele din urmă, să consimtă… contrar
voinței lui! Cel puțin așa spusese tuturor. O clipă ridică
privirea. Se afla sub un castan, ca un uriaș candelabru cu mii de
lumini. În agonia ei natura făcea o risipă de frumusețe. Dar
Savu nu vedea nimic din toate acestea, nu auzea șoaptele
încâlcite ale frunzelor sub pașii lui de om important, nu
observa perechile de îndrăgostiți rătăcite ca niște imense păsări
solitare, gata de o lungă și necunoscută călătorie. Ajunse acasă
și se întrebă îngrijorat cum a venit, pe unde, dacă n-a trecut pe
roșu în vreo intersecție? Nu-și amintea nimic. Se dezobișnuise
să umble pe jos. Casa, mobilată după gustul nevestei, i se părea
rece și neprimitoare. Ca niciodată, simțea nevoia să stea de
vorbă mult, pe îndelete, cu soția lui, Ameta. Fusese prima și
singura lui dragoste. Privi cu un fel de duioșie oglinda
retrovizoare, apoi intră. „Ameta! Sărut-mâna!” Liniște. Trecu
prin camere mari, cu mobile stil și vitrine cu cristaluri, cu
covoare grele și sobe masive cu ornamente de prost gust.
Ameta nu era acasă. „Oare unde o fi?” Întrebarea îl făcu să
tresară. La birou, niciodată nu-și punea întrebarea, chiar când
rămânea până seara târziu. Îmbrăcă un halat și-și turnă alcool la
întâmplare într-un pahar cu picior și se trânti ostenit într-un
fotoliu. Greșise și greșeala aceea va putea să-l coste. Gustă
alcoolul, apoi se ridică și luă sticla, porni prin cameră spre
fereastră. Se opri în fața ei. Soarele asfințise, lumina se stingea
lent. Trase roletele și își reluă locul în fotoliu, deprimat și
neputincios. Rămase așa, nemișcat, cotropit de gânduri multă
vreme. Bău iar cu plăcere, cu sete, apoi îl sună pe prietenul său
Cerbu. „Îl invit la mine. El are întotdeauna noutăți de ultimă
oră, fie din lumea universitarilor, artiștilor și scriitorilor, fie din
cea a orașului. E bun să te întreții în momente de plictiseală.
Firește, despre ceea ce mi s-a întâmplat, n-am să suflu o vorbă.
Îi umblă gura prea mult! E o slugă credincioasă – până la proba
contrară – dar nu e bine să știe totul.” Răspunse Corina. Ezită
la început, își ceru scuze că are ceva pe foc, apoi îi explică lui
Savu că Ion e prin oraș, că-i pare rău, dar el îl va suna de îndată
ce se va întoarce acasă. Savu se pomeni iritat de singurătate și
se întrebă, unde și de ce stă Ameta? Îl sună pe Stanciu și vru să
închidă. Niciodată nu suna el, ci era sunat la telefon. Alcoolul
parcă-l liniștise și-i alungase teama. Se simțea mai bine. Și mai
bău puțin. „Alo, ce faci doctore? Care-i viața ta?” Ascultă mult,
râse la un moment dat, rugă pe Stanciu să treacă pe la el, dacă
n-are altceva mai bun de făcut… Închise telefonul și chipul lui
se întunecă, se crispă, ca atunci când era confruntat cu
probleme sau situații incomode. „Ăștia ți-s prietenii”, zise în
șoaptă, mânios. El nu înțelegea că nu avea prieteni, ci așa cum
știa spunea sieși, în gând, doar slugi. Își umplu paharul și
începu să se plimbe agitat.
Ameta năvăli în odaie cu brațele pline de frunze de toate
culorile: galben în cele mai fascinante nuanțe, ruginiu, brun-
roșcat, vișiniu-mort, maro, violaceu… Savu picotea. Se sculă
brusc și bucuros. „Ameta”, zise el, o îmbrățișă și-i sărută
obrazul rece.
— Ce-i cu tine? se miră femeia. Ce s-a întâmplat?
— Nimic… Trebuia să se întâmple? întoarse el, buimăcit,
întrebarea.
— Nu, nu… Mi se pare teribil de ciudat.
 — Bei și tu?
— Chiar, te rog.
— Ce ți se pare ciudat? întrebă el, luând un pahar și
turnând alcool.
— Nu-mi revin din uimire, Ducule! Așa-i spunea ea –
Ducu. Tu, acasă? Mă aștepți și mă și săruți pe obraz. Asta nu s-
a întâmplat de zeci de ani…
— Ți se pare, încercă să îndulcească atmosfera, dar mai
ales să evite o „potecă” mai complicată, cu prea multe
asperități, în discuția lor. Apoi, brusc întrebă: — Unde ai fost?
— În parc…
— Singură?
— Dar cu cine? Eu am soț numai noaptea în pat, soț care
mă iubește rar, ca un automat, ca un om care, printre mai multe
obligații incomode, o mai are și pe asta.
— Mă cerți? spuse el moale. Și o privi cum alege frunzele
și le sortează pe culori.
— Am prins un prilej bun, o clipă fericită, în care se poate
discuta cu tine și am profitat, Ducule. Asta-i tot.
Femeia zâmbea copilărește ori mai degrabă ștrengărește, o
șuviță de păr îi tăia în două zâmbetul acela pur, pe care Ducu
nu-l văzuse de mulți ani. Constatarea îl înduioșa, îi trezea un
sentiment de culpabilitate.
— Mi-am adus frunze. Îmi place toamna când mor
frunzele. Uite ce frumoase sunt înainte de a muri. Curate,
colorate, fascinante. Oamenii nu sunt așa când mor.
— La mulți ani, Ameta! închină și avu senzația că e
caraghios.
— Să fie într-un ceas bun, zise ea, ridicând paharul și
îndepărtându-și șuvița rebelă de pe frunte. Tu ai ceva pe suflet!
— Pe inimă. Pe suflet nu pot avea nimic, căci el nu există.
— Of, se supără femeia. Iar devii oficial.
Ea adună frunzele și le duse în bucătărie. Își scoase
fulgarinul și reveni în odaie, unde aprinse lumina. Din fotoliu,
Savu o cerceta cu o anume mirare și remușcare: îi descoperea
corpul frumos, pulpele pline, frumos arcuite, pieptul sănătos.
„Cum de o văd atât de rar?” Bău stângaci, mult, ascunzându-și
gândurile. Ameta ocupă loc în celălalt fotoliu și goli paharul.
Zise:
— Uite, și eu am chef să beau astă seară!
— Copiii sunt la mama?
— Da. Putem vorbi mult și pe îndelete, spuse femeia,
intuind starea soțului ei, nevoia lui de destăinuire. „Ca
întotdeauna e slab, trebuie să vorbească, nu are încredere în
nimeni și, atunci, eu sunt un minunat loc de refugiu pentru
spaima sau doar pentru neliniștea lui. Până și noi ne suspectăm
unul pe altul, nu suntem sinceri până la capăt. Zile la rând vine
acasă ostenit, schimbăm două-trei cuvinte banale, fără să ne
vedem, fără să ne simțim, fără să fim noi înșine. Fără să fim ai
noștri”.
— La ce te gândești? întrebă el.
— La nimic, zise ea. Tu?
— Și eu tot la nimic…
— Ce ar fi să mergem mâine seară la teatru? propuse ea.
— Nu… N-am chef… Mă văd unii, alții… O fi vreo
piesă…
— Da. Te înțeleg, zise Ameta. Mergem la un concert
simfonic! Se cântă Ravel și Beethoven. Acolo nu ne știe
nimeni. De acord?
— Da, Ameta, acceptă el, deși nu-i convenea câtuși de
puțin ideea.
— Nu cred, până nu văd. Prea multe mi-ai promis, Ducule.
— Asta nu e o promisiune, e o certitudine.
— Ar fi prea frumos…
Tăcură o vreme. Nici unul nu voia să înceapă o altă
discuție. Fiecare aștepta, îl lăsa pe celălalt.
— Cum de ești singur? întrebă într-un târziu Ameta,
trăgând linii imaginare cu degetul pe brațul fotoliului.
 — Cred că, de la o vreme, va fi mai bine așa. Nu poți avea
încredere în nimeni. Viața noastră e numai și numai oficială.
Asta e, Ameta!
— Nu te înțeleg?
— L-am sunat pe Cerbu. Era acasă, juca, conform
obiceiului, canastă cu Diana Olaru și bărbatu-său. Corina mi-a
spus că nu e acasă… M-a dezgustat…
— Dacă nu era acasă!?
— Cel mai mult, tu știi Ameta, am urât minciuna. E viciul
care-l degradează total și definitiv pe om. Se minte înfiorător în
acest secol. Ceea ce e tragic pentru biata omenire. Cu atât mai
mult cu cât adevărul nu mai poate fi ținut sub obroc, falsificat,
ascuns. Totul se află mai repede decât își pot imagina unii.
— Și, totuși, oamenii mint, fiindcă sunt lași, fricoși și
slabi. Nepregătiți pentru secolul nostru, adăugă ea surprinsă de
felul cum vorbea Ducu al ei.
— Exact, Ameta. Îmi pare bine că gândești astfel. Trebuie
să ne spunem adevărul, să ne respectăm mai mult, să nu ne
mințim.
— Ce-ai aflat?
— M-a sunat Stanciu așa, să mă întrebe ce e nou, ce mai
fac. A sunat întâmplător. Tot întâmplător trecuse pe la Cerbu,
unde cele două familii jucau în liniște canastă. Iar mie mi-a
spus Corina că Ion e în oraș. Cum pot minți oamenii!
— E adevărat ce se spune despre familiile astea două?
— Ce anume?
— Că joacă până noaptea târziu canastă și dorm ba la unii,
ba la alții, că-și…
— …împart femeile între ei, adăugă brusc Savu. Nu-ți
spuneam, draga mea, că totul se află?
— A fost și Stanciu pe aici?
— Nu. L-am invitat, dar mi-a zis că are un bolnav grav și
trebuie să treacă pe la spital. De ce râzi?
— Știi unde l-am văzut adineaori?
 — Nu…
— În parc. Se plimba cu studenta aia, cu care a fost la
Felix și la Geoagiu.
— Serios!?
— Erau atât de preocupați, că nu m-au văzut. O fi bolnavă
fata…
— Îți spun eu: ea ar dori să rămână internă, aici, iar
Stanciu nu. El vrea, logic, să scape. Sunt studente mai tinere,
mai frumoase. Vin din urmă. De ce să se complice?
— Frumos gândești!
— Nu e vorba de mine, ci de urolog.
Îi spunea astfel la supărare sau când îi reproșa ceva.
Femeia a aprins o veioză. O lumină ștearsă le umbrea
fețele. Se priveau lung, așa cum n-o făcuseră cine știe de când.
Ceva îi despărțea și încă definitiv. Simțeau lămurit acest adevăr
amândoi, dar încercau să se amăgească, sperând într-o
apropiere, într-o revenire la zile mai bune.
— Știi, Ameta, vorbi el cu o voce incoloră, am făcut azi o
boacănă. O gafă. Cum să-i zic? O greșeală gravă.
Femeia continuă să se joace cu paharul în fărâma de
lumină a veiozei și să-l privească fugar în răstimpuri. El căzuse
pradă unei euforii ivite din alcool. Nu-i mai păsa de nimeni,
avea senzația vie și clară că s-a săturat de toți și de toate,
convingerea, ce căpăta cu fiecare clipă greutate, că nimic nu
merită osteneală.
— Dacă îți spun ce am făcut, pici jos.
„Nu, nu, ăsta nu e vocabularul lui – gândi Ameta. A băut
mult.” Se auzeau pomii foșnindu-și molcom crengile în seara
rece de toamnă. N-o interesa ceea ce avea el de destăinuit. Mai
mult o uimea faptul că el simțea această nevoie, ba chiar își
împărtășea, lucru rar în viața lor, necazul!
— Am avut o ședință la județ. Calul de bătaie nici nu
putea fi altul decât sectorul meu: propaganda. S-a criticat totul.
Oțelul nu e bun, calitatea lasă de dorit, cantitatea e mult sub
posibilități, consumurile de energie – prea ridicate. Vina?
Cauza? Una singură: propaganda formală, lipsită de
profunzime, nemobilizatoare, neconstructivă…
Ameta sorbi din pahar, apoi rămase cu ochii pironiți în
alcool și cu gândul cine știe unde. Bărbatul intuia asta. Și
continuă mai la obiect:
— Eu mi-am însușit observațiile, obiecțiile, criticile, dar
am mers ceva mai departe. Inadmisibil de departe. Am afirmat
că noi punem în cuptoare numai fier vechi, rugină și că ăsta e
motivul principal pentru care nu izbutim calitatea care ni se
pretinde pe bună dreptate.
— Nu te recunosc, iubitule. Ai spus tu asemenea lucruri în
plină ședință?
Ameta râse ușor, ca un copil neștiutor, cu șuvița de păr
brăzdându-i iar zâmbetul șăgalnic.
— Nici eu nu mă recunosc… Am vorbit prea răspicat și
prea limpede. Ba am amintit și o vorbă din popor plină de
înțelepciune: „Ce pui, aia răsare!” Noi ne facem că nu
observăm, că nu vedem ce sămânță punem, că automobilul
nostru n-are roțile din față și acuzăm benzina că e slabă, că din
pricina ei nu merge mașina. Ce stupizi suntem!
— Asta n-ai mai spus?
— Nu… Nu! tresări Savu. M-am pomenit vorbind. Prima
oară în viață când n-am fost atent, nu m-am concentrat, nu m-
am controlat…
— În fond, ai spus un adevăr!
— Tocmai asta e. Nu eu trebuia să-l spun. Nu eu!
— Dar cine?
— Oricare altul. Dar… l-am spus, oftă îndurerat Savu. N-
aveam voie s-o fac. E un adevăr care nouă nu ne convine, care
nu depinde de noi.
— Avem și adevăruri care ne sau vă convin? zise brusc
femeia, îndepărtându-și șuvița de păr.
— Sunt! Dar nu cad în competența, în răspunderea mea.
 — Și de asta te vaieți, ești prăbușit, gemi și suferi?
— Se va auzi! S-a și auzit!
— Foarte bine. Doar de asta ai vorbit.
— Nu mă înțelegi, se plânse el, cu o voce joasă, sfârșită.
De aici mi se pot trage multe ponoase. În loc să-mi fac
autocritica, să-mi însușesc constructiv observațiile, să-mi iau
un angajament, am devenit tendențios, am fugit de răspundere,
am umbrit eforturile nobile ale conducerii…
— Mâine apar alte lipsuri și cele vechi ori se uită, ori nu
mai au importanță.
— Da, dar eu nu voi mai fi avansat, promovat… Vreau să
mă întorc la București, lângă tovarășa. Acolo e locul meu. Nu
în prostimea de aici. Îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap! Eu,
care am avut întotdeauna o poziție principială, activă, justă!?
Savu tremura. Neliniștea, temerile lui erau mai tari decât
alcoolul. O rugă precipitat, ca și cum ar fi greșit iar:
— Te rog insistent, Ameta, ceea ce ți-am spus, să moară
aici și acum. Nu cumva…
— Fii liniștit, a și murit.
De afară răzbăteau zgomote. Ameta auzea vag vorbele
soțului și privea în tavan petele de lumină palidă, spălăcită,
reflectate de veioză. Se simțea și mai depărtată de el, de lumea
lui. Sperase câteva clipe că vor fi împreună, că vor avea, în
sfârșit, o seară a lor, în care se vor regăsi măcar câteva clipe. Se
înșelase. Pentru ei nu aveau timp, înțelegere, grijă…
— Ce zi blestemată, oftă adânc și greoi Savu, punând cu
zgomot paharul pe măsuță. Mai bine mă îmbolnăveam…
— Ești un fricos, zise decepționată femeia.
— Nu sunt, zbieră el.
— Cum vrei, dar nu mai țipa. Credeam că mă întrebi ce
mai fac, ce-i cu copiii, de ce mai am nevoie în gospodărie? Azi
e vineri. De când nu ți-ai văzut copiii? Tu ai o singură idee:
reîntoarcerea la tovarășa!
Tăcea dezorientat. La asta nu se gândise. Uitase. Uitase de
ei. Era prea ocupat. Încearcă să-și amintească. Zise încet, să
câștige timp:
— Am avut o săptămână mai grea, Ameta…
— Ce vorbești? zise femeia cu neobișnuită ironie în glas.
Tu ai o viață grea. Un lucru nu pricep: la ce ți-a trebuit
căsătoria și copiii? Nu i-ai văzut de luni, nu știi ce teme au, ce
note au cum se simt, cum și unde se joacă…
Vorbele soției îi răscoleau nemulțumiri mai vechi,
vinovății pe care le ocolea, consolându-se că toți bărbații le au,
că sunt ale vremii și nu a le lui. O clipă se opri. Ascultară
amândoi: ceva cădea pe pământ cu sunet surd, înăbușit, sau
sărea cineva?
— Or fi copiii la pere! Nu te duci să vezi?
— Blestemații…
Savu ieși în hol. Vru să ia o mătură, dar se rușină. Afară
era o noapte ca smoala. Pașii lui foșneau lin pe covorul de
frunze și ascuțit pe prundișul cărării ce ducea în grădină. Căută
în jur ceva, un obiect, să nu se ducă, așa, cu mâinile goale.
„Dacă mă atacă vreun răufăcător?” Își aminti cum hoții s-au
strecurat seara, pe o ploaie torențială, într-o casă din apropiere
și au luat tot ce au găsit de valoare. Găsi prin întuneric un
lemn; o coadă de sapă. Deschise portița. El își pusese de mult
gratii solide la ferestre. Se opri, sări brusc într-o parte și ridică
arma aceea. Lovituri scurte, iuți, îl speriară cumplit: la
picioarele lui căzură două pere mari și grele. Auzi distinct pași
ce se furișau spre fundul grădinii, „Care ești?” strigă el cu o
voce nesigură. Inima îi bătea tare. Mâinile strângeau coada de
sapă. Înaintă cu grijă. „E cineva?” Își reproșa că acționa ca
prostu’, fără o lanternă măcar. Trecu pe sub părul bătrân și se
pomeni în față cu o arătare: un om, desigur, înalt, adus de
spate. Nu-l distingea bine prin întuneric. Avea și pălărie.
„Vorbește! Ce stai acolo?” se răsti el, mai mult să-și facă sieși
curaj. Vedea bine conturul acelei ființe, ce parcă se mișca ușor,
vrând să fugă. „Tovarășe, ce faci acolo?” se auzi Savu vorbind.
Strânse parul, se repezi și lovi mai jos, spre șale, nu cumva să
omoare hoțul. Trozni ceva, făptura se înclină și căzu la pământ.
Savu se apropie, transpirația îi era rece pe spate și pe frunte,
gura uscată. Se aplecă și văzu că nu era decât un par de fasole
și o floarea soarelui semănată de Ameta pentru semințe. Își
șterse fruntea și respiră adânc și liniștit, chiar nespus de
bucuros. Strânse de pe jos câteva pere și reveni în casă.
— Ce a fost? întrebă femeia.
— Nimic, dragă. Cad perele. Uite ce fructe frumoase
avem!
Le puse pe o farfurie. Ardeau becurile candelabrului de
cristal. Lumina era palidă, scăzută. Se priviră iar lung, în
tăcere. Fiecare voia să se retragă în camera lui, dar nu găsea un
prilej potrivit.
— Să mai bem ceva, zise el încurcat și umplu paharele. De
ce mă privești așa?
— Mă uit și mă mir cât suntem de îndepărtați unul de
altul, cât suntem de străini… Ne-am căsătorit de tineri, Ducule,
să ne iubim mult. Așa mi-ai spus atunci și eu, naivă, te-am
crezut.
— Dar am avut totul în viață, nu ne-a lipsit nimic!
— Pe noi ne-am avut? Am fost noi, unul al altuia, zi de zi,
cu bucuriile și, deopotrivă, cu durerile noastre, ne-am ascultat,
ne-am înțeles, cu un cuvânt ne-am iubit cu adevărat? Când mă
întorc în urmă, prin ani, eu nu găsesc decât răceală, depărtare,
singurătate și așteptare. O lungă și chinuitoare așteptare…
După momente de liniște, în care răzbătea în odaie
zbuciumul copacilor sub fereastră, el întrebă mirat:
— Și ce anume ai așteptat?
— Să trăim și pentru noi. Să aibă și copii mei și ai tăi tată,
iar eu un soț.
— Ești rea și neînțelegătoare, Ameta. Am ales un drum, l-
am urmat și-l urmez cu voință și încredere. Nu-l pot abandona,
chiar dacă, uneori, e greu.
 — Nu de drum mă plâng, ci de tine. Tu vii acasă cu
gândurile, cu problemele ce te frământă, cu grijile și
obiectivele tale, eu vorbesc cu tine, dar tu ești în lumea ta, nu
mă vezi, nu mă auzi. Tu ești doar fizic aici, efectiv, psihic ești
departe, la ale tale. Cel puțin când vii acasă, lasă totul în prag și
fii al nostru. E mult oare ce-ți cer?
O tăcere grea coborî în odaie. Rămaseră singuri și pustii,
lângă paharele cu alcool.
Dimineața, Savu o găsi pe Ameta în bucătărie, privind
pierdută spre grădină. Dormise rău, se trezise des, noaptea i se
păruse nesfârșită. Îl dureau mâinile și picioarele, de parcă
bătuse covoarele. O singură dată în viață le bătuse și câteva zile
apoi abia umblase. I se păruse atunci cea mai îngrozitoare
muncă. Mai târziu constată că mai sunt și altele.
— Ai dormit rău, spuse femeia.
— Așa e… Foarte rău… De unde știi?
— Te-am auzit cum te învârtești în pat, cum gemi; cum
caști…
— Înseamnă că nici tu n-ai dormit!?
— Nu. Din cauza ta. Mi-e milă de tine, Ducule.
— La ce te uiți?
— La frunze. Câte un strop de apă cade de pe o frunză, o
lovește surd pe alta și ea se prelinge agale, ca într-un vals lent,
printre crengi, spre pământ. Uite, o vezi?
— Ești ca un copil…
— Doar ei sunt cu adevărat fericiți. După ce cresc… Uite,
altă frunză… Gata, a murit, se întoarce în pământ. De ce toate
făpturile, tot ce trăiește, se întoarce în pământ?
— Fă mai bine o cafea tare.
— E gata, spuse femeia. Ți-am pregătit micul dejun.
El se așeză la masă abătut, fără poftă, somnoros și friguit.
Ea stătea cu spatele la fereastră și-l vedea altfel, cu totul altfel
acum. Nu mai era acel tip dur, energic, hotărât, care mișca totul
din loc cu privirea și răspândea în jur teamă, respect și atenție.
La masa ei mânca un omuleț ostenit, speriat, măcinat de
îndoieli, chinuit de propriile-i slăbiciuni, stângăcii sau greșeli.
O umbră jalnică a bărbatului de odinioară. Femeia avu o
tresărire, își alungă șuvița de păr, iar colțul gurii i se
schimonosi ca într-un spasm dureros, „Oare nu așa a fost
întotdeauna? Și eu n-am observat?”
— Știi, vorbi el, mâncând încet omleta cu șuncă, mă
frământ, mă zbat, îmi pun fel și fel de întrebări, căci, în viață,
când faci primul pas în jos, ceilalți sunt adunați ca o haită, gata
să te devoreze. Nu mi-e ușor, crede-mă. Am analizat foarte
amănunțit situația. Mulți din foștii mei colegi, șefi sau
colaboratori, nu mai sunt nimic, unii nu mai sunt deloc, pierind
înainte de vreme. Nu mă consum inutil, Ameta!
— Ai dreptate. De ce nu renunți? De ce nu te retragi pe un
post liniștit, pe măsura sănătății tale?!
— Sunt foarte sănătos!
— Nu asculți de nimeni. Nici de tine, Ducule. Ești de un
nemărginit orgoliu.
— De cine să ascult? se revoltă el și împinse farfuria.
O rază de soare rătăcea pe fața lui de o paloare crudă,
bolnăvicioasă.
— De mine, de copii, de medic, de părinți, de fratele tău…
Toți te-am rugat să te menajezi, să accepți un post mai ușor.
— Dar eu simt că mai pot fi util, că mai pot da mult aici,
unde sunt.
— Pune-ți și invers problema!
— Adică? Cum invers?
— Dacă altul, mai tânăr, mai bine pregătit, ar fi
incomparabil mai util în locul tău? Nu poți susține că tu ești cel
mai bun! E o eroare, o aberație, o dovadă de îngustime, de
mărginire…
— Iar aceleași discuții enervante, sâcâitoare, fără sens,
țipă el, și lovi cu palma în masă, încât zăngăniră tacâmurile.
Nu accepta să-i discute nimeni capacitatea, utilitatea,
situația profesională și politică. Se considera un om demn,
dintr-o bucată, un om care nu știa și nu accepta îndoiala,
suspiciunea, maleabilitatea gândirii, cântărirea ideilor,
posibilitatea ca o acțiune să aibă și un alt final decât cel stabilit.
— Îți promit că n-am să-ți mai spun niciodată astfel de
lucruri. N-are nici un rost.
— Vom depăși și acest moment, o încurajă el și încercă
zadarnic să zâmbească. Mai mult rânjise, măcinat de o
nesiguranță, de o îndoială pe care n-o accepta, dar o trăia tot
mai dureros.
O mașină opri în fața casei. Savu bău cafeaua fără să fugă,
fără să se grăbească, așa cum îi era obiceiul. Femeia strânse
tacâmurile cu mișcări leneșe, nesigure. Mirosea viu și plăcut a
cafea de bună calitate.
— Nu mănânci? întrebă el.
— Am timp…
Îl conduse până la poartă. Ea zise:
— Sper să nu uiți de concert!
— Ți-am promis, Ameta! Mergem orice ar fi. Abia aștept
să fim singuri, să aud muzica și să rămân două ore prizonierul
ei. Te sărut.
Femeia îl urmări resemnată cum se depărtează pe alee,
cum se urcă în mașină, sigur, plin de importanță, cum izbește
ușa. „Totul e fals la el, gândi ea. Până și respirația. Poate și
bătăile inimii. E ca o frunză care se duce toamna: slab, fricos,
pierdut în lumea asta mare care, naiv, se crede cineva,
cunoscut, respectat, puternic… Se duce ca o frunză”, repetă
Ameta cu acea intuiție pe care doar femeile o au.

— Să nu fiu deranjat! Să nu intre nimeni, porunci Savu

secretarei. Sunt ieșit din birou. Ai înțeles?
Nu mai așteptă răspuns. Închise ușa și începu să se plimbe
cu pași siguri, egali, prin încăpere, ca o vedetă aflată sub ochiul
camerelor de filmat. Cerbu citea „Sportul”. Era un bărbat
potrivit de statură, cenușiu în toată ființa lui, cu umeri ușor
încovoiați, cu un pântec ce amenința să ia proporții și cu o
chelie puternică pe marginea căreia mai răzbeau câteva fire de
păr, moale și șters. Savu îl privi în tăcere și i se părea, ca de
fiecare dată, un tip unsuros, alunecos, nesigur, gata să-ți scape
printre degete. Nu avea mare încredere în el, dar îl ținea, totuși,
pe aproape. Executa bine și la timp tot ce i se cerea și asta Savu
o socotea o calitate fundamentală a oricărui subordonat. „De
oameni din ăștia e nevoie oriunde” își spunea adeseori, vrând
parcă să se liniștească, să se convingă pe sine că nu greșea.
Cerbu își slujea șeful, dar nu uita să-și ceară, cu tact, dibăcie și
chiar obrăznicie, partea ce i se cuvenea.
— Ce zici de prânzul ăsta? întrebă brusc Savu.
— Nemaipomenit, tovarășe secretar. Mâna, organizarea
dumneavoastră.
— Dacă delegații de la București mănâncă, de ce să nu
mâncăm și noi? E singurul nostru profit.
— Așa e, aveți perfectă dreptate. O masă ca asta nu
mănânci nici la mama acasă. Ce ciorbă, ce grătar, ce prăjitură!
— Să vadă și ei ce oameni sunt aici! zise mândru Savu,
plimbându-se cu mâinile în buzunare, savurându-și poziția,
puterea.
Cerbu se prefăcea că mai găsește câte ceva în ziar.
Importanța pe care și-o dădea Savu în acele clipe, mândria cu
care se plimba prin birou, autoritatea cu care se răstise la
secretară, îi produceau un fel de dezgust și milă. „Și ce bărbat
dintr-o bucată, rafinat și distins, cult și inteligent, păruse când a
venit aici! Își juca rolul perfect. Căci totul era fals la el. Mai
ales vorba. Din ceea ce spune el, doar contrarul e adevărat,
doar pe el se poate conta”. Recunoștea însă târziu toate aceste
adevăruri. Își reproșa, uneori, multe fapte săvârșite din
îndemnul, decizia, voința lui Savu, sau doar… sugerate! Dintr-
o pornire răutăcioasă, izvorâtă din gândurile ce-l frământau,
întreabă:
— De fapt, de ce am mâncat noi la cantina creșei și nu a
întreprinderii?
Savu nu răspunse. Se duse până la fereastră, se opri, reveni
alene, pocnind din degete. „Știe – gândea Savu că acolo se
poate pregăti o masă bună, că e loc mai discret, dar pune
întrebări. Nu rabdă, nu tace. Vrea să știe totul… deși știe! Să
știe de la mine! Și mai face și pe motanul adormit, indiferent,
nepriceput… Licheluța!”
Cerbu aruncă ziarul în coș și zise: „L-am citit”. Se întinse,
îi trosniră încheieturile, căscă prelung, apoi se rezemă de biroul
șefului, își privi ceasul și vorbi pe un alt ton, mai reținut, mai
exact, ca întotdeauna când erau doar ei și aveau ceva grav de
discutat:
— Ioane – îi zise și pe nume – nu ai dreptate în cazul
tovarășei Marian. Trebuie să-i aprobi cererea.
— Îmi dai ordine?
— Nu.
— Atunci?!
— Ca prieten, îți atrag atenția că greșești, spuse Cerbu
tranșant. Sunt obligat s-o fac.
— Te afli în biroul meu și eu, tot ca prieten, n-am auzit ce
ai spus adineaori.
— Te previn, Ioane. Peste un sfert de oră femeia e aici.
— De ce? Cine a chemat-o?
— Eu!
— Foarte bine. Tu vorbești cu ea, râse Savu, nepăsător și
distant.
— Să știi că nu glumesc.
Savu simți că i se înroșesc obrajii de mânie. Era un semn
de slăbiciune care-l trăda. Se așeză la birou îngândurat, căutând
parcă un loc mai sigur. Știa ce urmează: o discuție aprinsă,
reproșuri, insinuări… Ar fi evitat-o, dar acum era târziu.
Întreabă, căutând în mintea lui o scăpare:
 — De ce ai chemat-o?
— Are dreptate. Iar eu nu mai am ce să-i spun, nu mai pot
s-o mint, s-o port pe drumuri. Greșim flagrant, împotriva
evidenței, încercă să îndulcească atmosfera, luând asupra lui o
parte din vină.
— Îmi pare rău, Cerbule. Faci pe tine de frică….
— Nu e vorba de frică, ci de o minciună grosolană. Dacă
era nepoata urologului Stanciu o numeai, ba îi făceai și școală,
i-o construiai…
— Devii meschin, vorbești în plus, acuzi neîntemeiat, zise
Savu desenând linii pe o foaie de hârtie. Tremura de mânie, dar
voia să pară indiferent, în afara celor discutate.
— O purtăm de șase luni cu vorba, îi spunem mereu
minciuni…
— Dacă ea are timp, nu văd ce ai tu împotrivă? Dacă aveai
curaj, îi spuneai adevărul. Că eu nu vreau! Era simplu și exact.
Cerbu râse strâmb. Acum el se plimba prin birou, părul i
se zbârlise în jurul cheliei. Vorbi liniștit, cu altă voce, incoloră,
fără să-și privească șeful:
— O dată, unul din marii conducători ai Clubului
Universitatea, certându-se cu un antrenor, cu Piticul, care-i
cerea din ce în ce mai mulți bani pentru prime și cheltuieli de
organizare, văzând că nu mai are argumente, i-a spus: „Ascultă
Titi, eu te prețuiesc, îți sunt într-un fel, prieten, mă duc cu tine
până la poarta închisorii, da’ de bună voie eu nu intru
înăuntru!”
Râseră amândoi. Savu mâzgălea linii. Cerbu se uită afară,
la podoaba de toamnă a castanilor.
— Am înțeles aluzia, zise Savu. Dar nu m-ai convins.
— Ce motiv ai să n-o titularizezi?
— Nu vreau! E teribil de simplu. Poate voi vrea la anul.
— Că o minți pe ea, treacă de la mine. Dar mă minți în
egală măsură și pe mine. Tu vrei s-o angajezi pe tova- Ciobanu,
vara soției tale!
 — Și tu ai ceva împotrivă? zbieră Savu, uluit că
subalternul și prietenul său a mers atât de departe. N-am
dreptul? Ciobanu are copil și e singură. Să n-o ajut?
— Ciobanu nu are nici definitivatul. E după al treilea
divorț, la inspecții a ieșit întotdeauna prost…
— Te rog să încetezi!
— Calm, calm, Ioane, te aude secretara. Putem vorbi în
liniște, zise Cerbu și-și aprinse o țigară. Savu nu fuma, nici nu-i
plăcea să se fumeze în birou.
— Ajunge. Îți dau un sfat: să nu-mi stai în cale, să nu te
opui!
— Auzi, Ioane, tu nu te-ai gândit o clipă doar, că s-ar
putea ca, într-o bună zi, să fii un om de rând, un simplu
profesor?
— Altceva discutam! Fiecare doarme cum își așterne.
— Când ai venit aici, vărul tău, Savu, de la Filozofie, mi-a
spus că ești un lord. Iar tu ai fost și ești un nimic care nu
gândește nimic. Nu poate, nici nu vrea, dar nici nu se teme că
va veni o zi a socotelilor. Viața nu iartă. Eu am săvârșit multe
greșeli, multe incorectitudini, din dispoziția ta. E adevărat, și
unele lucruri bune. Dar cele rele, nedreptățile, răutățile, drumul
pe care l-am barat unora, mă urmăresc, mă mustră, mă chinuie.
Tu vei pleca. Poate mâine, poate peste o lună, peste un an. Nu
te leagă nimic de acest oraș. A fost o trambulină pe care tu ai
pășit, să te salte mai departe. Eu voi rămâne aici. Voi fi dintre
aceia ce mă vor privi chiorâș, alții mă vor detesta, înjura… Va
trebui să tac, să rabd, să plătesc. Și nu-mi va fi ușor.
Nimeni nu-i vorbise astfel: direct, necruțător, neiertător.
Savu își aprinse o țigară. Părea și mai caraghios. Tremura și nu
putea scoate o vorbă. Noduri mari, dureroase, i se împotmoleau
în gât.
— Niciodată n-ai ținut cont de nimeni, de nimic, decât de
voința ta, de orgoliul tău, de aviditatea ta bolnăvicioasă după
funcții cât mai mari. Nu e suiș fără coborâș. Nici asta nu
înțelegi. Ești atent, supus, înțelegător și bun cu cei mari; rece,
rău, distant, dur și nedrept cu ceilalți. Iar când zic ceilalți includ
aici și pe Ameta și pe copii și pe părinții tăi… Până și cu ei ai
fost incorect, laș, i-ai mințit, i-ai ținut departe de tine. Copilul
tău avea nevoie de ghete speciale, ortopedice. Le-ai comandat
la unicul atelier din oraș. Ai trimis mașina după maistrul
Istrate. A venit acasă și i-a luat măsura și tiparul piciorului la
copil. După câteva zile, te-a rugat să trimiți copilul la probă. Îți
amintești? Te-ai înfuriat. Cum poate gândi așa? Copilul meu să
fie văzut la un atelier de schilozi? Să sufere un șoc? L-ai făcut
troacă de porci la telefon. Istrate a venit cu ghetele de câteva
ori acasă la voi. Copilul era la joacă și el a așteptat o oră și a
plecat. Altădată, dormea și n-ați permis să fie trezit. Maistrul s-
a înfuriat și n-a mai venit. Ai cerut să fie mutat, să fie pedepsit,
retrogradat. În 40 de ani de servici n-a fost niciodată sancționat.
O viață în care ajutase, alinase suferința atâtor nenorociți. Mai
avea o lună până la pensie. Când a primit hârtia de sancționare
a rămas împietrit. Două zile n-a lucrat, n-a ieșit din birou. A
urmat un infarct și sfârșitul.
S-au auzit bătăi în ușă. Savu s-a ridicat și a pornit cu pași
grei. Era prima oară când Cerbu îl vedea ducându-se la ușă, s-o
deschidă. Livid, cu ochii pierduți s-a întors la birou. În urma lui
a intrat profesoara Marian. Ajuns la birou, Savu a respirat
adânc, chinuindu-se să schițeze un zâmbet:
— Vă ascult.
— În legătură cu titularizarea mea. Nici nu știu ce să vă
mai spun? De 12 ani sunt tot suplinitoare. Am gradul I, sunt
membră de partid; elevi de-ai mei au luat premii la olimpiadă,
faza pe țară. Nu sunt titularizată, deși post există, catedră vreau
să zic. Întâi, tovarășul Cerbu, bine că e și dumnealui, mi-a spus
că secția de Învățământ nu e de acord. M-am interesat și am
aflat că, dimpotrivă, secția dorea acest lucru. Deci, mi s-a spus
un neadevăr. A urmat un altul: că nu aprobă ministerul. Nici
vorbă de așa ceva. M-am înscris în audiență la dumneavoastră.
Spre deziluzia mea, m-a primit tovarășul Popescu. Dumnealui
mi-a dat alt răspuns: nu e liberă catedra.
— Și atunci? se pomeni Savu replicând brusc și cu
oarecare brutalitate.
— E liberă. Eu suplinesc la acea catedră. De ce sunt
purtată pe drumuri? De ce sunt astfel tratată? Ce să înțeleg?
Unde e adevărul?
— Nu-l mai căutați, spuse Savu tăios, devenind iar acel
bărbat aspru și neînduplecat. Nu de el aveți nevoie. Veți fi
titularizată, dar la anul viitor. Eu niciodată nu mă grăbesc atât
timp cât e în joc soarta oamenilor. E un principiu uman de la
care nu abdic. N-am dreptul s-o fac. Eu sunt cel care v-a oprit
dosarul. Eu nu vreau să fiți titularizată! Iată, ați aflat adevărul.
De ce? Pentru că avem și alte dosare, sunt și alte cazuri
asemănătoare și le vom soluționa deodată. Echitabil și etic.
— Bine, dar catedra e liberă? vorbi femeia interzisă de
duritatea lui Savu.
— O supliniți dumneavoastră!
— De ce nu mi-ați spus acest lucru acum două luni? De ce
mi-ați servit mereu alte și alte explicații? De ce?
Savu s-a ridicat de la birou și a arătat cu mâna spre ușă:
— Avem atât de multe pe cap și suntem și noi oameni. Vă
rog să ne înțelegeți și să aveți răbdare. La revedere! Apoi către
Cerbu: — Ți-a plăcut, iubitule? Să nu mai pierdem vremea. E
târziu. Vii la ora patru să mă iei?
— Vin…
— Sper că nu renunți la partida de vânătoare?
Cerbu era uluit. După toate câte i le spusese, fără
menajamente, Savu arăta vioi, sigur și calm, ca un june prim.
„Parcă am vorbit cu un perete” se enervă și stinse țigara în
cutia de chibrituri.
— Am o rugăminte, reluă Savu. Te-am împins la multe
rele. Recunosc. Mai comite una pentru mine. Te rog!
Savu își împreună mâinile ca pentru o rugăciune. Și râse
ușor. Adăugă:
— Când vii, îi spui Ametei că la patru avem o ședință în
care, cei de la București, ne vor aduce la cunoștință concluziile.
Știi, i-am promis că merg la concert. Prefer vânătoarea! Sunt și
extrem de obosit. Sper că nu ți-am cerut prea mult? Un fleac…
Cerbu se îndreptă clătinându-se spre ușă. Nici nu mai știa
ce să creadă și nici putere să scoată o vorbă nu avea.
— Ai dreptate, zise Savu: eu nu mă prea gândesc la ziua
de mâine, cu atât mai puțin la cea de ieri. Eu sunt un om al zilei
de azi.

Ajuns acasă, Savu arboră o mină de om hăituit, suferind,

ajuns la capătul puterilor. O găsi pe Ameta în bucătărie. O
sărută pe obraz. În clipa aceea, femeia înțelese totul. Își văzu
mai departe, dezolată, de vasele ei.
— Sunt obosit, sunt epuizat, draga mea. Așa nu mai
merge. Ți-am ascultat sfatul: am fost și la medic.
— Serios…
— Nu e rău, dar mi-a cerut să ies la aer. Cel puțin la sfârșit
de săptămână. Omul are și el limite…
Femeia pregătea un tacâm.
— Pentru mine? Nu te deranja, Ameta.
— Te aștept cu mâncare proaspătă, bună, vin și copiii
acasă…
— Nu pot să mănânc. Am o durere teribilă la stomac. Mi-a
dat medicul un pansament… Un pansament gastric!
— Cum vrei, spuse femeia, punând farfuria la loc, într-un
dulăpior.
— La patru am iar o ședință. Ăștia de la București ne
comunică…
— Sâmbăta?
— Da, draga mea. Ce pot eu să fac? Va veni Cerbu să mă
ia cu mașina. Întreabă-l.
 O pendulă bătu jumătatea unei ore.
— Aș avea nevoie acum nu de o zi, ci de un concediu.
Prea multe sunt pe capul meu, se plânse Savu.
— Înseamnă că nu vii la concert?
— Nu pot, draga mea. Înțelege-mă! Tu trebuie să mă
înțelegi. Dacă s-ar auzi că eu merg la concert, în loc să fiu la
ședință, îți dai seama ce…
— M-am obișnuit singură, uitată, părăsită…
— Nu fi rea, Ameta. E un sacrificiu logic, necesar. Îl fac
atâția oameni. Copiii noștri vor fi fericiți. Trebuie să privești
mai profund lucrurile. Să ne înțelegem unul altuia greutățile,
problemele… N-am dreptate?
— Ai, Ducule. Ai. Tu întotdeauna ai dreptate. O să merg
la concert cu Diana.
— Foarte bine, se însenină Savu. Foarte bine. Ai noștri i-
au invitat pe oaspeți la o vânătoare, mâine. Eu voi merge de azi
să organizez. Vom vâna iepuri. Luni vom avea la dejun iepure.
Ce zici?
Ameta tăcea.
— Sunt prea hărțuit… prea solicitat. Toți trag de mine…
Ieșirea asta o să-mi prindă bine. Nu te superi?
Tăcere. Frunze ruginite cădeau pe pervazul metalic al
ferestrei cu un zgomot monoton.
— Să merg? zise el drăgăstos, mângâindu-i stângaci părul.
— Du-te, Ducule! Du-te unde te simți bine… Du-te,
Ducule!
Se auziră iar frunzele purtate de vânt, bolborosind înfundat
pe aleea ce ducea în grădină.

Noaptea căzuse grea și pustie peste cabana ocolului silvic.

După o cină lungă, îmbelșugată și obositoare, vânătorii
zăboveau lângă paharele cu Fetească albă de Blaj. Într-o sobiță
de tuci, lemnul uscat, de brad, se mistuia ca un țipăt ascuțit
într-un foc când potolit, când vijelios și lacom. Pe jos se
hodineau în aceeași veche neorânduială piei de urs, de lup și de
jder… Iar lângă vin, curgeau fabuloase poveștile…
— Să vedeți ce pățesc eu, și-a început povestirea Mâciu,
un bărbat pleșuv, plin, cu obraji bucălați și ochi mici, cenușii,
în care lucea tăria vinului. Acum un an, pe sfârșitul lui
noiembrie, plec cu rapidul, până acasă, în sat, la părinți. Era o
după-amiază senină, în care soarele parcă ardea pe întinderile
nesfârșite de omăt. Trenul ajunse spre seară pe valea
Someșului. Se lăsă o ceață subțire, fumurie mai întâi, apoi o
noapte densă și geroasă. Cunoșteam locurile, tocmai îmi
făceam socoteala că din Jibou trebuia să mă întorc în sat, la ai
mei, cu un personal. N-aveam bilet, iar timpul era scurt.
Deodată, o frână lungă și rapidul oprește la un semnal, la trei
kilometri de satul meu. Tresar. Mă hotărăsc pe loc, să cobor.
Nu stau să judec de e bine sau nu ce fac. Îmi iau haina, valiza,
fug la capătul vagonului. Lumina ferestrelor așezată pe zăpada
din jur făcea noaptea plăcută. Sar în zăpadă, îmbrac haina din
blană, un cojoc Alain Delon, și pornesc pe șosea spre sat. Știu
bine locurile, aerul mă înviorează, nu e tare frig și întețesc
pasul. Fluieră locomotiva, trenul se depărtează. Mă pomenesc
într-o beznă fără margini. Zăpada afânată face mersul nesigur,
anevoios. După câteva sute de metri obosesc. O las mai moale.
Respir greu. Nu se aude nimic, nu se vede satul. E după un deal
și nu-l pot vedea. Regret că n-am luat o lanternă. Îmi încord
auzul în speranța că mă va ajunge o mașină, un camion, o
căruță… Nu vine nimic. Deodată, observ în dreapta mea, pe
dâmbul ce întovărășește șoseaua și pe care se află livada fermei
pomicole, niște ochi fosforescenți strălucind în noapte. O pisică
sau un câine? Nu-i disting bine. Instinctiv iuțesc pasul, caut un
lemn, o bâtă, o nuia, ceva acolo, să am cu ce mă apăra. Ochii
dispar și apar în răstimpuri. Regret că am coborât din
compartimentul cald și comod al trenului. Văd în spate, tot pe
dâmb alți ochi lucind viclean. Nu-i număr. Mi-e teamă. E bine
să nu știu, să nu-i privesc. Dar parcă pot? Îmi aud inima
bătând. Lunec, sunt gata să cad, îmi refac echilibrul și mă
opresc. Pe dâmb disting acum clar cinci lupi. În șir, unul după
altul, mă întovărășesc atenți, la distanță egală, neauziți. Când
își ridică boturile, ochii lor mă îngrozesc. Nu găsesc nimic cu
ce să mă apăr. Am senzația că nu mă voi putea mișca din acest
loc. Ar fi bună și o brichetă, să fac un foc. Nu fumez… Cu
eforturi imense reușesc să pornesc. Chiar alerg. Umbrele vin
mereu în urma mea. Obosesc. Încetinesc și mă împiedic de
ceva: o bâtă, un par… Îl iau bucuros într-o mână. E cam greu.
Merg înspăimântat, singur, neajutorat, merg cât pot de tare. Aș
striga, dar n-are cine să mă audă. Îmi vine să spun o rugăciune.
Cât n-aș da să apară un camion, o mașină… Ce gafă am
săvârșit sărind din tren! Dihăniile au dispărut. Nu mai e
dâmbul, ci un șanț. Mă bucur. Îmi zic în gând, să mă liniștesc,
să prind curaj, că lupii nu se vor apropia de șanț. Sunt gata să
mă conving că am scăpat, când, din șanț, mă fixează doi ochi
ce mi se par enormi și lucesc sălbatic. Simt că trebuie să urinez.
Încerc. Nu pot. Apoi înțeleg că am făcut pe mine. Pantalonii
sunt uzi. Mă avânt din nou la drum. Văd prima casă, cu o pată
de lumină la ferestre. Să fie cinci sute de metri, poate trei sute
până acolo. Ultimele puteri mă duc spre salvare. Simt clar că
dacă mă voi opri, voi rămâne acolo. Lighioanele merg liniștite,
în rând, pe partea dreaptă a șoselei, eu pe stânga. „Eu circul
corect – îmi spun copleșit de spaimă. Pământul se învârtește cu
mine. Trebuie să calc mai atent, căci o căzătură ar putea fi
fatală. Lupii ar sări buluc asupra mea. Pe măsură ce mă apropii
de sat, lupii iuțesc pasul, vrând să nu mă scape. Îi văd în
dreptul meu, ba cel dintâi e înaintea mea. Nu mă privește, are
el planul lui. Un gust sărat îmi umple gura. Pesemne îmi mușc
buzele de frică. Mă opresc brusc. O idee salvatoare îmi vine,
nici eu nu știu cum: am în valiză două rude de salam de vară,
niște cremwurși și o bucată de parizer. Le duc bătrânilor de
sărbători. Deschid valiza și le arunc pe toate la întâmplare pe
zăpada șoselei. Vreau să renunț și la valiză, dar mă gândesc că
nu e grea și mă mai pot apăra cu ea. Lupii s-au oprit în aceeași
ordine. Cel din coadă s-a întors, a privit în urmă, în timp ce eu
am luat-o la fugă. Curând am simțit că nu mai pot. Am
continuat să merg gâfâind, cu un sunet îngrozitor în urechi. Am
privit în urmă: lupii rămaseră acolo. Am zărit ochii aceia
fioroși lucind în noapte. Am ajuns acasă și n-am vorbit preț de
o jumătate de ceas. Mama plângea. Tata l-a chemat pe frate-
meu. S-au strâns vecinii, iar eu nu puteam povesti cum m-am
întâlnit cu doamna în negru…
— Cine te-a pus să cobori din tren? zise Savu și ridică
paharul. Eu din mașină și din tren sau avion nu cobor decât
foarte rar. E mult mai sănătos.
— Ceasul rău, tovarășe secretar, spuse Mâciu. Tremur de
frică de fiecare dată când povestesc întâmplarea. Ce-am simțit
în noaptea aceea, nu-și poate nimeni imagina. Vedeți, prieteni,
ce înseamnă în viața unui om o oprire neprevăzută a unui tren,
un semnal pe roșu, la care se adaugă, evident, hotărârea mea
pripită, neghioabă, ca s-o zic p-aia dreaptă?
— Ai avut noroc, sublinie Cerbu. În orice caz, n-aș fi vrut
să fiu în pielea ta.

Mâciu deschise ușa, să primenească încăperea. Aerul

nopții, rece și curat, năvăli înăuntru și focul se iuți brusc în
soba de tuci. Savu bău vinul din pahar. Parcă tremura, parcă
vedea cu ochi sticloși în noaptea de afară. Socotea că și
vânătoarea e, într-un fel, nu numai un risc, ci și o adevărată
nebunie. Să-ți expui viața. Pentru ce? Se trase cu scaunul mai
aproape de sobiță.
— Noi, oamenii, uităm un lucru, interveni Vintilă, un
bărbat înalt și sobru, a cărui figură răspândea în jur siguranță și
forță. Avea părul alb și un timbru plăcut al vocii. Uităm,
adeseori, urmă el, că unele amănunte sunt adesea mai
importante sau mai hotărâtoare decât esențialul. Făcu o pauză.
Apoi întrebă: — Care ați citit „Orele astrale ale omenirii” de
Stefan Zweig?
Nu-i răspunse nimeni. Mâciu închise ușa și umplu
paharele. Apoi adăugă:
— Să mai trăim, prieteni. Povestirea mea are și o poantă.
V-o spun și cu asta închei, nu vă mai plictisesc. În seara aceea,
fratele meu e venit la părinți. A crezut că am făcut un atac de
cord. Eram desfigurat, epuizat, abia vorbeam. După câteva
păhărele cu țuică mi-am revenit. „Știi ce, a propus frate-meu,
îmi iau arma, ne urcăm în ARO și mergem să căutăm lupii”. N-
aș fi ieșit din casă pentru tot aurul lumii. S-a dus frate-meu.
Nici vorbă de lupi. Le-a găsit doar urmele în zăpadă și ce
credeți? Salamul de vară și carnea aruncată de mine. Au
refuzat-o.
— Or fi avut ceva proaspăt sau mai de calitate, observă
ironic Cerbu vorbind rar și anevoie. Limba i se cam
împleticea…
— Dacă am ochi atât de frumos și de bine precum
povestim, am fi vânători de excepție, zise Pâslaru, un tip blond,
care fuma neîntrerupt. Din păcate…
— Facem și noi ce putem și ce e mai ușor, zise Mâciu.
— Măcar în povești să nu ne întreacă nimeni, adăugă
Cerbu.
— Cel puțin dumneata – și se uită spre Mâciu – nu ai avut
armă, vorbi Pâslaru. Eu era să pier lângă urs cu pușca în mână.
Și eu am trăit o noapte de groază. Vânasem mulți urși, mă
socoteam bine pregătit și bun cunoscător, un vânător echilibrat
și tenace, care nu riscă, nu se aventurează și, deci, nu se expune
pericolului și nu-i expune nici pe el, nici pe alții. Dar în viață
neprevăzutul, amănuntul, dacă e să ne amintim de povestea lui
Mâciu, există și uneori, te face să pierzi. Căci niciodată nu știm
totul, și nici nu putem prevedea totul. Primisem o autorizație de
la asociație să împușc un urs care se nărăvise pe vite.
Sfârtecase mai multe și ucisese vreo nouă. Era spre sfârșitul lui
august. Am hotărât să-i vin de hac și am urcat spre izvoarele
Someșului Cald, acolo unde acționa fiara fără să-i pese.
Echipat cu toate cele trebuincioase, am ajuns într-o după-
amiază în Poiana Horii. Am stat de vorbă cu sătenii, să mă
documentez, să aflu drumurile și isprăvile sălbăticiunii. A doua
zi, însoțit de doi oameni, am bătut pădurea, mi s-au arătat
potecile, locurile unde ursul atacase vitele, lăstărișurile și
desișurile unde câinii au găsit rămășițele cadavrelor putrezite
ale animalelor. Din loc în loc, în cuprinsul adânc al unei păduri
de brad, existau niște poienițe, cu iarbă subțire și crudă, la care
râvneau vitele. Mai întâi, ursul le-a atacat acolo, noaptea. Când
oamenii nu le-au mai lăsat, ursul le-a pândit și lovit în
marginea pădurii, chiar în apropierea porumbiștilor sau în
încâlceala arțarilor. Am întrebat dacă e dispus cineva, vreun
vânător din sat, să stea noaptea la pândă cu mine și am cerut un
hoit, un animal omorât recent. Nimeni nu s-a oferit să mă ajute.
Mi s-a dat hoitul unei vițele. Am ales un brad uscat, la
marginea unei poienițe, unde fuseseră atacate vite în trei
rânduri. O coastă lină, care cobora apoi abrupt spre un pârâu,
sufocat în tufișuri, arboret și plante târâtoare. Le străbăteau
adevărate tunele și eram sigur că pe acolo se refugia ursul. Am
bătut câteva scândurele pe tulpina bradului, m-am urcat și mi-
am amenajat un post de observație, de unde să pot și trage. Am
priponit hoitul în mijlocul poienii, dar am comis o greșeală de
neiertat: nu l-am ancorat. Gorovei, pădurarul, a insistat să-l leg,
dar am refuzat, gândindu-mă că fiara, îndată ce va simți…
capcana, se va mistui în pădure. A urmat prima noapte de
pândă. Mă așezasem comod în postul de observație, unde
tăiasem crengi și așternusem câteva mâini de fân. Noaptea, în
pădure, sub Detunata mereu cutreierată de vânturi și omături
timpurii, e o desfătare greu de descris. Și-au început zborul
săgetat liliecii, apoi au țipat straniu bufnițele, zburând cu foșnet
prelung și amenințător peste vârfurile brazilor. Mai târziu s-au
auzit, când mai aproape, când mai departe, chemările
cerbilor… Luceafărul de seară mă fixa de undeva din
apropiere, ca un ochi nemuritor și rece. Deodată au gemut
prelung desișurile. Am tresărit și am așezat arma pe crenguța
dinainte hotărâtă. Zgomotele au încetat. Nemișcat, cu auzul
încordat, așteptam. „Poate fi vrun râs? m-am întrebat.
Imposibil. El se apropie încet, nevăzut, neauzit.” Zgomotele
veneau acum din stânga mea. Erau clare: se apropia ursul. Și
iar tăcere. O pasăre trecu cu fâșâit lin deasupra mea. Deodată, o
umbră mare a apărut în marginea poieniței. A rămas nemișcată.
N-o vedeam bine, căci se afla cu desișul în spate, în umbră.
Lumina lunii nu ajungea acolo. Zăream bine hoitul.
Sălbăticiunea a adulmecat îndelung, bănuitoare, neîndrăznind
să se apropie. Un trosnet, un salt, un icnet, ceva negru, ca un
ghem uriaș s-a arătat, s-a răsturnat într-un vălmășag de mișcări
și ursul a dispărut cu hoit cu tot în desiș, urmat de un zgomot
surd, greoi și continuu. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că moș
Martin poate ataca cu asemenea viteză. Am dus arma la ochi,
dar unde și când să tragi? Și pe întuneric! Cam rușinat, m-am
întors în sat… Pierdusem și momeala.
A doua zi, cu Gorovei, am găsit hoitul în desiș, la treizeci
de metri, poate nici atât, de poieniță. Nici nu se atinsese de ea.
Voia doar carne crudă, proaspătă. Și nu era nici flămând,
altfel… Regretam că nu se afla acasă bătrânul paznic Ilarie,
alături de care vânasem de atâtea ori și de la care învățasem
mai multe decât aș fi crezut. Bătrânul plecase la oraș, la copii.
Știam de la Gorovei că ademenise și el ursul, făcuse pândă
noaptea, dar zadarnic… Zilele de concediu erau puține, așa că
trebuia să continui urmărirea fiarei. Ziua dormeam și noaptea o
petreceam în pădure. Am ținut tovărășie unor ciobani, la o
stână, pe unde se arătase ursul, am stat ascuns pe o hrănitoare
pentru cervide în altă noapte, dar fără nici un rezultat. Găsisem
niște urme de labă, mari și grele adânc încrustate în pământul
moale al potecii, ceea ce însemna că urmăream un exemplar de
excepție. Și a venit noaptea de groază, exact când voiam să
renunț, să plec și să revin după câteva zile. Intenționam să mă
întorc acasă, dar un țăran și-a găsit, în dimineața aceea, un
purcel de câteva luni mort în coteț. L-a folosit ca momeală și în
loc să ajung acasă, noaptea m-a găsit iar în bradul uscat, în
postul de observație. În mijlocul poieniței, purcelul, legat cu
sârmă de o cioată de brad, se afla la bună vedere. S-a întâmplat
însă ce nu bănuiam. După canicula din zilele de până atunci, s-
a răcorit brusc și s-a înnorat. Pădurea era cufundată într-o
beznă desăvârșită. Mi-am scos o pelerină gumată, căci în
depărtare tuna și fulgera aprig. Vântul se întețea. Către ora
unsprezece se dezlănțuise o vijelie înfricoșătoare. Norii alergau
bezmetici deasupra pădurii, frunze și crenguțe purtate de vânt
mă loveau peste față, muntele vuia lung și dureros, pământul se
cutremura. Când fulgera, se vedea totul ca pe o imensă scenă.
Deodată, vântul s-a oprit, a urmat o acalmie de câteva minute.
Mă chinuiam să-mi aranjez lucrurile, dar un fulger scăldă
pământul într-o lumină orbitoare. Ce văd? Ursul meu mânca
liniștit din purcel. Smucea cu capul într-o parte și se ajuta și cu
laba. Furtuna nu-l deranja. Am ochit pe întuneric. Căutam locul
știut, deasupra spetei din față. Se întoarse puțin, exact cum l-aș
fi potrivit eu. Strângeam arma. Un fulger mi-l arătă și mai
limpede. Detunătura armei și apoi fulgerul au declanșat toată
furia naturii. Un val de vânt a îndoit bradul, încât era gata să-l
rupă. Ce trosnet, ce tangaj! Abia îmi țineam arma. Strângeam
cât puteam trunchiul salvator, care gemea lung și credeam că
din clipă în clipă se va rupe și voi zbura spre pământ. În vijelia
aceea am deslușit jos, sub brad, urletul fiarei. O lovisem și n-a
murit. O rafală de apă se năpusti asupră-mi. Un fulger îmi arătă
poienița și ursul scuturând bradul. Un gând fugar: să aprind
lanterna. Îmi era frică, să nu se urce în copac. Nu vedeam
nimic. Apă, frunze, crengi îmi izbeau fața. Unde să trag? Cum?
Tremuram fără posibilitatea de a mă mișca măcar, de a ști ce e
cu mine. Un fulger a despicat un brad care ardea la câteva sute
de metri ca un artificiu din pomul de iarnă. Îmi căzuse ranița,
pelerina gumată n-o mai aveam, era ud leoarcă. Ursul se
învârtea în jurul bradului și se ridica în două labe, apoi pornea
mai departe. Din dreapta mea apa venea de pe munte în jos cu
zgomot și viteză, mânând frunzele. De câteva ori atârnasem
sub trunchiul bradului, gata să cad. Trosnetele mă înnebuneau
și mă tot întrebam de ce nu se rupe o dată, de ce nu se prăvale
la pământ? Un alt val de ploaie curgea fără milă potopind totul.
Lanterna nu mai ardea. Îmi era frig. Am stat în brad până
târziu, după miezul nopții. Când furtuna s-a potolit, ursul
dispăruse. Gorovei a venit să mă caute, să mă ajute, spre ziuă.
— Așa-i, dacă te duci singur la o pândă oricum
periculoasă, zise Vintilă. Până la urmă ai împușcat ursul sau
nu?
— Da, dar să vedeți cum. După câteva zile m-am reîntors.
Ilarie, paznicul de vânătoare, venise și el acasă. Ne-am sfătuit
împreună. Eram îndârjit. Bătrânul mă decepționase, căci avea
niște idei care mi se păreau cel puțin năstrușnice. Între timp,
ursul omorâse și un cioban, care voise, amărâtul, să-și apere
oile cu o bâtă. Dacă vă povestesc, nu mă credeți și pe bună
dreptate, căci nu e de crezut asemenea întâmplare. „La noapte e
lună plină, mi-a explicat Ilarie planul său. Ursul atacă o dată la
trei patru zile. De cinci nopți nu s-a arătat. Trebuie să-i fie
foame. Vara pogoară în amurg și ursul adună osânză pentru
iarnă. La noapte negreșit va veni. Îl așteptăm, lângă pârâul lui.
Acolo își are bârlogul, sub coasta de Nord. Sunt locuri tainice,
unde n-a pătruns picior de om. Pe râpe prelungi și rele, cu
ienupăr și desișuri aspre s-a aciuat dumnealui. Până nu-i vreo
primejdie, care să-l sperie, nu se depărtează. Pradă vitele fără
milă, că-i sunt la îndemână. Trăbă să fie și bătrân, că umblă
puțin și e singur pe aici. O să luăm ceva să-l păcălim: o talangă
de la o vită pe care tot el a răpus-o.” Îmi ziceam, ascultându-l,
că, totuși bătrânețele sunt haine grele, că e firesc ca omul să
slăbească nu numai în puterea fizicului, ci și în cea a judecății.
Spre seară ne-am instalat într-un alt observator ales și amenajat
cu grijă, nu departe de primul. Era tot o poieniță. Spre uimirea
mea, Ilarie a legat talanga cu o sfoară și a lăsat-o în jos, printre
crengile bradului. „De ce faci asta?” am întrebat. „Nu știu” a
zis mucalit bătrânul. „Poate ai să vezi”. Am povestit vrute și
nevrute. Talanga bătea încet, abia auzit, mai tare și mai des,
după cum se mișcau crengile sau o trăgea de sfoară bătrânul.
Spre primul cântat al cocoșilor, m-a prins un somn, de care nu
puteam să scap. Era o lună plină, se vedea ca ziua. „Ursul”, l-
am auzit șoptind pe bătrân. „Trage dumneata”. Am pus arma la
ochi, gata, încordat, ajuns la capătul răbdărilor. Am vrut să
întreb ce e, de ce nu vine, dar Ilarie mi-a făcut semn cu degetul
să tac. S-a auzit talanga, scuturată ușor de bătrân; apoi trosnete
și foșnetul arboretului. Ursul a apărut în marginea poienii,
semeț, masiv, bănuitor. Talanga a sunat blând de două ori.
Ursul adulmeca aerul, cu botul sus. Căuta pesemne animalul.
Am tras. A căzut pe o parte, s-a smucit, s-a întors pe cealaltă și
a slobozit un urlet gros și înăbușit. Labele au răscolit din ce în
ce mai slab frunzișul. „Ei, drăcie, zise Ilarie. Am făcut-o și pe
asta. N-aș fi crezut, da’ o mers”. „Ce ți-a venit să procedezi
așa?!” l-am întrebat pe bătrân, care mă oprise să cobor din
postul de observație. „Uite de ce-am procedat, rotunji cu grijă
bătrânul cuvintele. Am cercetat vitele spintecate, ucise. Toate
erau lovite la grumaz și începute la uger și la burtă. Din nouă,
șapte aveau tălăngi. Pesemne, ursul se apropia de locul unde se
auzea talanga. Poate îi slăbise mirosul. L-am păcălit, ce mai. N-
am gândit că așa ceva-i posibil…” A fost ursul pentru blana
căruia am luat o medalie de aur la Praga.
— Cine mai vrea apă, cine mai vrea vin? întrebă Cerbu, în
vreme ce Mâciu deschise iar ușa.
— Apă, ceru Savu.
— Eu vin, spuse Pâslaru.
— Și vin, reveni Savu.
— Cu lupii și eu am o poveste adevărată care s-a încheiat
tragic. De atunci urăsc lupii, începu Vintilă. Tot într-o vară,
mergeam acasă și tot în satul părinților. Coborâsem din tren
într-o haltă mică. Aveam de mers 6 kilometri printr-o pădure
rară de stejari, să urc pe un drum ce ducea la o mină de cărbuni
până în deal, apoi să cobor o potecă lină, printre stejari rari și
bătrâni, până sub grădinile satului. Uneori erau mai mulți
drumeți, alteori nici unul. De data aceasta eram doi: eu și un
elev de 16 ani. Mergea la părinți să-i ajute la lucru. Venea din
practică. M-am bucurat că am cu cine schimba o vorbă. În deal,
lângă mina părăsită, ne-am odihnit pe un trunchi de stejar
prăvălit la pământ. Râdeam și povesteam, ba despre fotbal, ba
pățanii de-ale școlarilor, pe care elevul le relata cu adevărată
artă. Apoi am pornit pe poteca ce cobora lin și șerpuia printre
stejarii de sub care, copil fiind, culesesem mulți saci de ghindă
pentru porci. Elevul mă întrebă cum e vânătoarea, ce simți când
tragi, dacă nu e periculoasă… Tocmai zicea că vrea să se facă
și el vânător, când se opri brusc și zise: „Uitați-vă!” N-am
văzut nimic. M-a prins de braț, m-a strâns puternic și a arătat
cu mâna. „După tufele de acolo. E un lup!” „Fii serios, i-am
spus. Nici iarna nu vin pe locuri bătute de oameni, dar
acum…” De după un pâlc de tufe, apăru un lup imens, care
călca greu, căzând parcă pe labe. Un mers curios. Gura îi era
deschisă și limba îi spânzura. Nu erau nici treizeci de metri
până la tufe. „Să ne urcăm în copac”, a zis băiatul și brațul mă
durea în strânsoarea lui. „Lupul nu atacă oameni, i-am explicat
eu, ca vânător și om priceput în materie. Nici nu mi-am
terminat vorba și lupul s-a oprit, a simțit ceva în nări, s-a întors
încet, cu botul spre noi, ne-a văzut și a pornit cu același mers
săltat, caraghios. „Urcă în copac”, i-am spus copilului, am pus
mâna pe o creangă și am început să zbier: „Huo, lupul măăă.”
Copilul, speriat a luat-o la fugă, în jos, spre sat, ocolind lupul.
Dar sălbăticiunea l-a simțit, l-a văzut mai mic, știu eu de ce, s-a
luat după el. L-a ajuns repede. Copilul a vrut să se urce într-un
copac. Lupul l-a prins de haină. Stăteam neputincios, paralizat.
Așa ceva nici nu văzusem, nici nu am auzit. Copilul a căzut,
lupul l-a apucat de ceafă, l-a târât pe pământ vreo zece metri,
apoi și-a văzut de drum prin apropierea unor țărani care
strângeau fânul. Mai târziu am aflat că lupul era turbat, că au
fost împușcate câteva vite mușcate de el. Copilul a murit în
spital. Iată de ce, eu socotesc periculoasă orice întâlnire a
omului cu o sălbăticiune. Culmea ironiei e că omul se
întâlnește cu el tocmai atunci când nu are armă și se așteaptă
mai puțin…
— Poveștile voastre sunt fioroase și nepotrivite, îi certă
Savu. Am ieșit să ne recreem, să ne distrăm. Ce ar fi să ne mai
și culcăm?
Vânătorii, ațâțați de alcool și de amintiri, au băut și au
povestit până spre ziuă…

Savu a dormit prost, cu vise multe și tâmpite, cu lungi

perioade în care era treaz și asculta zgomotele nopții. I se făcea
frică în așternut, imaginându-și fel de fel de întâmplări
neprevăzute, pe care natura i le scoate în cale omului nevinovat
și neprevăzător. Uneori, avea senzația că aude zgomot de pași,
că se apropie ursul sau că urlă lupii bântuiți de foame.
Dimineața, acuzând o migrenă, a rămas la cabană. Promisese
că va ieși în teren spre amiază. Se bărbieri meticulos și rămase
mereu lângă soba ce răspândea o blândă căldură. Visase că-l
urmăreau doi lupi, el nu avea arma și nu putea fugi. Țipase în
somn, iar dimineața mărturisi mincinos tovarășilor că a dormit
pe spate, că era o poziție absolut incomodă pentru el, dar că nu
știe ce a visat… Spre prânz, după ce mâncă puțină brânză și
șuncă, adormi pe priciul cel mai apropiat de sobă și se trezi pe
la trei. Odihna îl liniști. Avea și mai mult curaj. „Am să ies
singur, hotărî el, poate am noroc să împușc un iepure. Sau doi!
Ar fi excelent”, – se încurajă și porni pe poteca cunoscută.
Ceilalți își încercau norocul la mistreți. Merse până sub
pădurea de fagi și stejari. Ici colo se aflau terenuri de porumb.
„Aici, pe lizieră, trebuie să apară un iepure. Vreun rătăcit”.
Soarele se ascunse după un nor și o umbră rece se lăsa pe
liziera pădurii. Trecu pe lângă porumbiști, se opri din loc în loc
și așteptă. Nimic. Începu chiar să scadă ziua. „N-am noroc” își
zise, observând că trecuse o oră de când căuta prada. I se păru
că vede ceva la marginea pădurii: era o cioară. Duse arma la
ochi. „Cel puțin să omor una, că s-au înmulțit în prostie”.
Socoti că e o greșeală, că va speria tot vânatul. În clipa aceea,
un urechiat țâșni speriat din porumbiște în pădure. Făcuse
sprinturi scurte, de la un mărăcine la altul. Savu se apropie cât
putu mai fără gălăgie, intră în pădurea rară și pustie. Îl observă
iar pe urecheat, se piti după un stejar. Puse arma la ochi,
rezemată de trunchi și așteaptă ca urechiatul să apară, ori în
stânga, ori în dreapta. Dar îl văzu fugind în direcție opusă.
Continuă să-l urmărească. Îl pierdu. Înaintă în pădure. Un corb
croncăni neașteptat și ascuțit. Obosit, se opri. Își șterse nasul
ușor, fără zgomot și-și verifică arma. Se întoarse, chibzuind că
e bine să se ațină doar în marginea pădurii. Făcu câțiva pași.
După niște tufe de „pâinea păsării” cum o știa din copilărie, se
pitise o umbră. Ba două. Văzu o pată neagră și auzi nuiele și
frunze strivite. „Lupi. Sunt lupi” se pomeni el realizând în
gând. Și văzu mișcându-se tufele și zgomotul părea că se
depărtează. „Pesemne, vor să mă atace. Și eu sunt singur”. Se
uită în jur: liniște. Nu se mai auzea nimic. La marginea
boscheților observă un cap, urechi… „E lup!” tremură el și
duse arma la ochi. Rămase așa nemișcat. Își auzea inima
zvâcnind și tâmplele supuse unei tensiuni ascuțite, dureroase.
Se retrase cu spatele, vrând să se îndrepte prin altă parte spre
marginea pădurii. Nu mai zărea capul și urechile animalului ce
se afla cu siguranță acolo. Merse mult în direcție opusă, sărind
peste cioate, alergând, ascunzându-se după boscheți. Printre
tufe văzu porumbiștea și se bucură. Iuți pasul, hotărât să nu se
oprească până la cabana. Un mârâit surd, rău, auzi în stânga lui.
Se opri ca trăsnit. Arma o ținea în mâna dreaptă și, după
regulament, cu țeava în jos. Mârâitul deveni un schelălăit, dar
el se sperie și mai cumplit. La trei metri se zvârcolea un lup. Ar
fi vrut să ridice arma, dar nu era capabil să miște un deget. Nu
mai avea aer, ceva ascuțit îi sfredelea pieptul. Cerul cobora jos,
apoi se ridică brusc și el căzu la pământ, între frunzele răpuse
de toamnă…
Seara, auzind urletul înfricoșător ce nu mai contenea,
vânătorii au pornit într-acolo. Spre uluirea lor, au găsit un lup
prins într-o capcană, înnebunit de durere și terorizat de omul
care zăcea fără viață la câțiva metri de el…
 PE BANCA REZERVELOR

Titu Lucaciu părăsi vestiarul arbitrilor îngândurat. Chipul

ușor încruntat, buzele strânse, agitația mâinilor, totul trăda
faptul că un anume lucru nu era în regulă și nu-i convenea. Își
aprinse pipa, semn că pentru el meciul începuse deja! De
obicei, se juca încetișor și continuu cu pipa și fuma doar la un
pahar sau în momente pline de tensiune. Înalt, robust, cu o
figură de senator american în opoziție temut și de ai săi și de
guvernare, era unui din experimentații conducători ai echipelor
de fotbal. La orice replică avea un răspuns, la orice idee – o
poantă, o întâmplare cu haz sau o pildă din istoria antică, toate
de o nebănuită sensibilitate. Trecu demn pe lungul culoar de
sub tribune și ieși pe teren, unde cele două formații se
încălzeau. Se opri o clipă și privi echipa alb-negrilor – a
studenților clujeni – singura pe care o iubise și o slujise o viață.
O privi într-un fel anume, cu nostalgie și o nemărturisită
tristețe, ca pe propria-i viață, care însemna pentru el, acum, din
ce în ce mai mult trecut și din ce în ce mai puțin prezent…
Antrenorul Cârjan se apropie cu mâinile încrucișate, stăpânit de
emoție, de neliniște și spuse zâmbind șters:
— Semn rău, Titule! Ți-ai aprins pipa.
— Nu-s sigur, dar ceva îmi dă de gândit! Ceva nu e în
regulă.
— Dacă azi câștigăm, mergem în cupa U.E.F.A. Ar fi
nemaipomenit de frumos și ar merita băieții ăștia… Ce-ți dă de
gândit?
— Gheorghe Suceava, arbitrul de centru, nu s-a uitat o
dată în ochii mei. Mi-a evitat mereu privirea…
— Noi ne batem, spuse optimist Cârjan și se duse spre
gazon.
— Fleacuri, interveni Remus Dică, tânăr conducător, venit
și el cu echipa. Dacă jucăm bine, nu avem probleme. Și vom
juca.
Titu nu-i dădu importanță, se așeză pe colțul băncii
rezervelor și-și fumă impacientat pipa. Jocul a început într-un
ritm susținut. Studenții, mai proaspeți, alergau mai ușor, mai
mult, se demarcau în permanență și țeseau cu migală și
inspirație un covor de pase. Titu se mira de un lucru:
bucureștenii jucau cu o ambiție mult mai mică decât o impunea
– pentru ei – miza jocului. Adam șută în stâlpul din stânga al
porții gazdelor și Dică sări de pe bancă de bucurie. Apoi
declară solemn:
— Suntem în formă! Azi câștigăm. Suntem în formă!
Titu nu-i răspunse. Se uita rar la meci și din ce în ce mai
des la antrenorul bucureștenilor, Constantin Petculescu, care
stătea calm pe bancă și bea, în răstimpuri, apă dintr-o sticlă de
un litru, pe care o avea întotdeauna lângă ei. Petculescu era un
tip coleric, se zbătea, stătea în genunchi pe pistă, frământa în
mâini un prosop, țipa mereu… Fusese, nu o dată, scos din
teren, trimis în tribună sau suspendat. Acum, urmărea meciul
cu o nepăsare ciudată! Ori, tocmai această liniște, repede
sesizată, îl îngrijora și-l făcea să înțeleagă pe Titu Lucaciu că
acel meci avea o anume soartă! Dică se agita, zbiera, îl lovea
pe Titu, care rămânea cu privirea mereu acolo, spre banca unde
ședea tăcut, liniștit, Petculescu. Și iată că studenții au deschis
scorul: Crețu a țâșnit pe dreapta, a centrat, Adam – de pe
punctul de 11 metri – a reluat nu spre poartă, ci în urmă, spre
marginea careului; Oltea, venit în viteză, a șutat necruțător la
vinclu: 0–1. Aplauze firave au răsplătit golul, apoi o mică
galerie scandă: „Haide U”, „Haide U!”. Dică îl îmbrățișă pe
Titu Lucaciu, ca un apucat și strigă:
— Hai băieți! Azi, batem! Suntem mai buni! Hai, băieți!
Sunt și în fotbal zile când totul îți merge. Studenții
prinseră o asemenea zi și acum stadionul îi aplauda și-i
încuraja. Titu își îndesă tutunul în pipă. Din cauza
entuziasmului lui Dică, își scăpase pipa și abia o găsi sub
bancă. Pufăia încet și se uită la Petculescu: era calm, liniștit și
acum. Titu înțelese că liniștea, calmul lui veneau de undeva, că
Petculescu știa ceva și știa bine! Văzuse multe și mai ales trăise
multe la viața lui. Știa că bucuriile mari și adevărate sunt rare
în viața unui om și țin puțin. Nu se amăgea niciodată. În loc să
se bucure peste măsură, se gândea îngrijorat la ceea ca va
urma, în loc să creadă orice și oricând, își punea întrebări și se
îndoia, în loc să prevadă mari victorii și planuri, prefera, mai
înțelept, să evite neșansele, greșeli grave sau zile slabe. Nu era
niciodată mulțumit, punea răul în fața binelui, nu se socotea un
învingător, ci un luptător. Important era să lupți, să reziști, nu
să învingi. Privind jocul studenților, simțea o strângere de
inimă. Regreta evoluția atât de sigură, de elevată, tocmai acum
când – el intuise exact – șansa-i era potrivnică. Simțea că
victoria nu va scăpa, în ciuda tuturor aparențelor,
bucureștenilor. Crețu ajunse singur în fața porții, renunță la șut,
driblă portarul, dar un apărător trimise balonul în corner, când
poarta era goală…
— N-avem probleme, izbucni Dică și alergă bezmetic pe
pistă, cu mâinile ridicate. Învingem! Azi, câștigăm!
Dincolo, Petculescu se ridică în picioare, cu mâinile
înfipte în șolduri și strigă ceva jucătorilor săi. În vacarmul de
pe stadion, nu se mai înțelegea nimic. Titu își curăți pipa
meticulos, încet, cu surcălăul. Cârjan, entuziasmat, cu brațele
deschise, veni spre el și se așeză pe locul lui Dică. Întrebă
înfiorat:
— Ce zici de evoluția băieților?
— E mai bine să tac, zise Titu preocupat de pipă.
— De ce?
— Azi nu terenul contează, nu el hotărăște învingătorul…
Meciul era întrerupt. Un jucător bucureștean, accidentat,
zăcea pe gazon. Titu profită de acalmie și zise:
— Pe front, când ne apropiam de Odesa, le-am spus că
nemții pierd războiul. S-au uitat la mine, unii, ca la un tâmpit.
Mai târziu, m-au privit cu alți ochi!
Urmară câteva clipe de liniște, apoi Cârjan zise:
— Fotbalul nu e război!
— Ești sigur?
— Cel mai bun se vede, îl vede un stadion întreg.
— Fotbalul, zise Lucaciu, e și el tot un fel de război. Se
folosesc diverse arme și tactici, forțe și oameni, ai aliați sau
potrivnici, învingători și învinși, eroi și uneori chiar trișori…
— Vorbe, Titule, se înfurie Cârjan și strigă: „Timpul!
Timpul!” Dar arbitrul nu-l auzea.
Petculescu bea vârtos apă din sticlă. Titu pufăia nervos în
pipa goală. Cârjan zise încrezător:
— În repriza a doua, ăștia n-au timp să moară.
— Nu poți ști ce va fi în repriza a doua, îl contrazise Titu.
— Uită-te și tu la ei. Poftim!
— Noi n-am avut cine știe ce condiție fizică și-am fugit pe
jos de pe Bug până în Moldova, observă mucalit Titu.
— Liniștit, liniștit, striga de pe margine Dică, transpirat de
emoție.
Titu îl urmărea cu compasiune. Pentru el era un aventurier
pe tărâmul vorbei și nicidecum un om al faptelor. Era și
mândru și convins că știe totul, de aceea îl ignora.
Prima repriză se încheie cu un scor promițător pe tabela de
marcaj: 1–0 pentru Universitatea. Dică alergă spre teren și-și
îmbărbăta jucătorii:
— Bravo băieți! Nu putem pierde azi. Jucați extraordinar!
Titu se apropie de intrarea sub tribune. Arbitrul trecu pe
lângă el, ferindu-se iar să-l privească. Bătrânul porni în urma
lui, oftând. Îl acostă un individ mic și gras, dar de o
surprinzătoare agilitate:
— Salutare, nea Lucaciule. Felicitări, domnule, jucați ca o
echipă mare!
— Noroc, Cristea dragă. Mulțumesc pentru aprecieri, dar
să știi că nu întotdeauna cel mai bun câștigă!
— N-am spus că sunteți mai buni, ci numai că jucați ca o
mare echipă!
— Punctele sunt, oricum, ale voastre.
— Să vedem!
— Facem pariu?
— Ai curajul ăsta?
— Pierd meciul, dar măcar câștig un pariu!
Titu se duse fără chef, zâmbind amar, în vestiarul băieților.
Bău un pahar cu apă minerală și-i privi minute în șir fără să
scoată o vorbă. Tăcerea lui spunea mult! Jucătorii se odihneau.
Visau în taină victoria.
— Ce zice pipa, nea Titule? întrebă Crețu, dinadins. Vroia
să creeze un moment de relaxare.
— E stinsă, dar dă semne de suspiciune. Băieți, ați jucat ca
o echipă mare. Repriza asta va fi mult mai grea. S-ar putea să
aveți necazuri, nu vă pierdeți firea, nu uitați că reprezentați un
club de mare noblețe și tradiție. Păstrați-vă demnitatea.
— Suntem mai buni ca ei, azi îi batem, interveni iritat
Dică.
— Ca ei suntem, deocamdată, mai buni! Dar mai e o
repriză și un arbitru! Nu uitați asta.
Bătrânul reveni grav în urma jucătorilor. Îl văzu pe
Petculescu râzând, punându-și sticla cu apă sub bancă. Cu două
lovituri indirecte, arbitrul mută jocul din careul bucureștenilor,
în cel al studenților. Gazdele atacau haotic, disperate. La o
centrare în careul mic, portarul a fost ținut de doi jucători
adverși, iar Varga a reluat cu capul balonul în bară; studenții au
protestat. Arbitrul i-a arătat cartonașul galben lui Pavel,
portarul clujenilor. Pe bancă, Dică înjura de lucruri sfinte și de
cele lumești. Varga, porni apoi dintr-un ofsaid de trei metri
singur, nesemnalizat, spre poartă. Dică țipa la marginea
terenului… Titu și-a îndesat tutun în pipă, a aprins-o, s-a ridicat
de pe bancă și a ieșit singur, pe culoarul pustiu de sub tribune,
afară. S-a dus lângă gardul stadionului și s-a așezat pe o bancă.
Se auzeau mai viu vacarmul cu acutele lui disperate. Pentru
prima oară în viață, părăsise lupta, se refugiase acolo unde era
ferit de nedreptate și de patimă. Un tunet izbucni din ovalul de
beton al stadionului. Înțelese – gazdele au egalat. Urma –
victoria! „Trebuie să-mi cruț inima. Sunt la o vârstă când e bine
să fiu precaut. O să merg mai rar, și mai rar, la stadion”,
gândea bătrânul singur, pe banca aceea, sub un plop uriaș. Un
bărbat înalt, pleșuv, cu o ținută impecabilă, coborî din tribune,
se duse repede lângă o cișmea și înghiți cu apă niște pastile.
„Suferă și el sărmanul” gândi Titu. Bărbatul mai bău apă, își
umezi fruntea și se apropie încet de banca de sub plopul în care
mureau cele dintâi frunze ale toamnei.
— Vă e rău? întrebă Titu Lucaciu.
— Nu. Încă nu…
— A fost gol?!
— Un gol înscris cu mâna, domnule! Ceva nemaipomenit
ce se întâmplă pe terenurile noastre…
— Ce ați luat?
— Un extraveral.
— Vedeți, tocmai de asta am părăsit stadionul: să nu fiu
martor!
Necunoscutul îl privea lung pe bătrân, apoi chipul i se
însenină recunoscându-l:
— Sunteți Titu Lucaciu!?
— Încă mai sunt, zise încetișor bătrânul, întinzând mâna,
ridicându-se în picioare și scoțându-și pălăria.
— Îmi pare bine ca vă cunosc… Dr. Sebastian Traian. Am
auzit multe despre dumneavoastră… Ce face arbitrul ăsta…
este de nedescris!
— Liniștiți-vă. Azi pierdem.
— De unde știți?
— Domnule doctor, antrenorul Petculescu stă pe bancă
blând, ca un bunic care se joacă în tihnă cu nepoții. Nu e în
firea lui. Înseamnă că știe, că e sigur de ceva. Mi-a fost de-
ajuns să-l privesc și am înțeles totul! Din păcate, nu m-am
înșelat.
— Dacă aș putea, ce ordine aș face! zise doctorul cu
durere.
— Noi nu mai putem, zâmbi vag Titu, privindu-și cu
duioșie pipa, prietenul credincios și nedespărțit nici la bine,
nici la rău. În ce mă privește, am ajuns la vârsta sau la vremea
când omul înțelept renunță la tot ce-a iubit – și vai, cu câtă
patimă – odinioară… Anul ăsta am fost doar la trei jocuri. Ăsta
e al patrulea. M-am retras discret, pe motive de sănătate.
Vedeți, nici aici nu avem curajul să fim sinceri: ne retragem din
cauză de boală, nu fiindcă nu mai putem, că nu suntem în stare,
că ne depășesc evenimentele… E mai elegant spus… Mă
gândesc să nu mai merg la nici un meci.
— De ce? Ar fi păcat. Echipa are nevoie de experiența
dumneavoastră, de ajutorul și prestigiul…
Stadionul, ca un vulcan, aruncă spre zări o izbucnire
pătimașă de urlete, semn că un gol fusese ratat… Doctorul
porni grăbit spre tribună. Se opri și întrebă:
— Nu veniți, domnule Lucaciu?
— Nu.
Bătrânul rămase acolo dezolat. Își aprinse pipa. Deodată
izbucniră urale, țipete, apoi urmă o liniște grea, ca o lespede de
mormânt. Doctorul se întoarse cu capul plecat. Stadionul
huiduia iar, ațâțat de tensiunea meciului.
— E îngrozitor, zise doctorul și se așeză pe bancă. Arbitrul
a acordat 11 metri la o fază în care nimeni n-a jucat balonul cu
mâna. Băieții protestează…
— Degeaba… Vedeți de ce era liniștit Petculescu?!
— Da, domnule Lucaciu, aveți un ochi! Să intuiești un
meci privind pe banca adversarului, e o adevărată artă. Nu
bănuiam că se poate și așa…
— La început terenul de fotbal a fost curat, dar de îndată
ce a pătruns pe el interesul victoriei cu orice preț, s-a poluat, s-
a viciat…
— Asta e, aveți dreptate! Ar fi fost prea frumos să rămână
gazonul, jocul în sine, nealterat de slăbiciunile și orgoliile
omenești.
— Cel de sus e vinovat, zise Lucaciu, zâmbind șiret. A
făcut pământul rotund!
Doctorul se uită zăpăcit, derutat, neînțelegând unde bate
Titu Lucaciu. Acesta continuă:
— Dacă l-ar fi făcut pătrat, poate ar fi rămas proștii într-un
colț, înțelepții în altul, leneșii pe o parte… Așa, buni și răi stăm
împreună, că e rotund. Și balonul e rotund, asemenea
pământului. Deci, rațional judecând, nu putea fi ferit nici el de
relele bunicului său milenar – pământul.
„Gool!” Stadionul explodase de bucurie. O bucurie așezată
pe neadevăr. „De ce oare, de atâtea ori, oamenii nu numai că
acceptă minciuna și josnicia, ba chiar se bucură de ele?!” se
întrebă Titu Lucaciu.
Cei doi tăcură multă vreme. Stadionul fremăta satisfăcut,
mai vesel, mai relaxat, se auzeau râsete.
— Vezi, doctore, Albert Camus spunea undeva că fotbalul
ne ajută să îndurăm mai ușor viața!
— Excelentă idee! N-o știam…
— Ce ne facem când – uite, și arătă cu pipa spre tribună –
nu mai putem îndura nici fotbalul?! Cum doctorul tăcea și i se
zbăteau violent vinișoare roșii pe față, bătrânul adăugă: — Am
ajuns și aici!
— Eu merg bolnav acasă… se plânse doctorul.
— De când țineți cu Universitatea?
— De mult. Din tinerețe…
— Sunteți clujean sau ați făcut doar medicina la Cluj?
— Nici una, nici alta. Sunt născut, crescut și trăit în
București. Universitatea este dragostea mea cea dintâi și de pe
urmă. I-am rămas credincios o viață.
 — Cum așa?! Ce v-a putut lega atât de trainic de clubul
nostru?
— E o poveste nespus de frumoasă, de interesantă. În
1935–36, am fost grav bolnav. Aveam niște dureri
insuportabile de cap. Tata, general de carieră, om cu bani și cu
relații, a consultat toți medicii din țară. Eu însumi eram medic
și nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine. M-a trimis la Berlin,
Paris și Viena. Renumiți neurologi m-au examinat, mi-au
prescris fel de fel de medicamente. Zadarnic, durerile mele nu
cedau. Mă consideram un om pierdut, măcinat de o boală
incurabilă. Împreună cu tata, am fost și la un mare neurolog
suedez. Nici un rezultat… Disperat, chinuit de boală, am mers
și la Cluj, la profesorul Iuliu Hațieganu. Auzisem multe despre
el, simțisem respectul dascălilor mei din București față de el.
Strălucea tainic, ca un astru depărtat, pentru noi, cei de
dincoace de munți. M-am dus la el, cu emoție, cu grabă și,
sincer să fiu, nu cu prea mari speranțe. L-am găsit singur în
cabinet, cufundat între cărți. M-a privit lung, stăruitor, cu ochii
lui reci, pătrunzători, cu un aer de siguranță detașată și cu gura
ușor coborâtă într-un surâs sarcastic. Cel puțin așa mi s-a părut.
În timp ce-i vorbeam, explicându-i tot – pe unde am fost, ce mi
s-a spus, ce mi s-a prescris – el privea undeva mult mai departe
în mine sau dincolo… Mi-a pus câteva întrebări referitoare la
perioadele când apăreau durerile, la intensitatea și localizarea
lor, la mâncărurile pe care le preferam. Așteptam răbdător să
mă consulte, să treacă la analize, să-mi facă, cât de cât,
investigații. M-a chemat mai aproape, în lumina unei ferestre și
s-a uitat la fața mea, de parcă aș fi venit pentru o eczemă.
— Da, a spus el și a zâmbit, de data aceasta, cald,
ștrengărește, mascându-și o ușoară satisfacție. Păcat că ai
umblat atât de mult. Dumneata, domnule coleg, nu ai nimic la
cap. Durerile au o explicație pe cât de clară, pe atât de simplă:
ai ulcer gastric, iar acest ulcer se manifestă – deocamdată –
prin aceste dureri. O să vă prescriu niște prafuri și va trebui să
țineți, o vreme, un regim alimentar. Profesorul s-a așezat la
birou și a început să scrie o rețetă. Eram dezolat și intrigat, mă
așteptam la un consult cât de cât, la niște probe… Nimic. Doar
o simplă discuție și un diagnostic incredibil. Pe mine nu mă
supărase stomacul niciodată. Nedumerit, mă întrebam dacă
acesta este marele Hațieganu, reputatul profesor? Mi-a dat
rețeta, m-a condus până pe hol, în fața amfiteatrului și atunci
am văzut în ochii lui o lumină ciudată, vie, care mi-a dat curaj
și încredere.
— Peste șase luni ne vedem, mi-a spus el și ne-am
despărțit.
Am început tratamentul fără tragere de inimă și cu destule
îndoieli. După câteva zile, capul nu m-a mai durut. De atunci,
niciodată nu am mai avut dureri de cap. E drept, aveam
întotdeauna la îndemână prafurile și sfaturile lui. După cinci
luni, m-am dus la ei. Aproape i-am căzut în genunchi:
— Domnule profesor, m-ați făcut om, mi-ați redat viața.
Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum să mă revanșez?
Trebuie să vă dau ceva în semn de veșnică recunoștință. Plătesc
orice, oricât!
— Domnule coleg, a spus profesorul, zâmbind larg acum,
fără zgârcenie, ești prea tânăr ca să dai bani la medici. Dar ceva
trebuie să-mi dai. Uite ce-ți cer: de câte ori băieții de la
Universitatea – club al cărui președinte de onoare sunt – vin să
joace fotbal la București, să te duci și dumneata, să fii alături
de ei, să nu se simtă singuri acolo.
De atunci, domnule Lucaciu, n-am lipsit la nici un meci.
Și când am avut febră, când am fost bolnav sau în doliu, am
venit pe stadion. S-au schimbat multe echipe la „U”, dar eu am
ținut la toate, în semn de cinstire a memoriei acelui inegalabil
profesor.
Spectatorii părăseau stadionul satisfăcuți, vorbind tare,
fericiți. Doar ici-colo, ieșea câte unul însingurat, cu privirea în
pământ.
 — Vezi dumneata – zise Titu Lucaciu, aprinzându-și iar
pipa cu mâinile tremurânde – acest club a fost mare, când a
avut în frunte oameni mari! Acum, răzbește din ce în ce mai
greu… L-am cunoscut pe Hațieganu, l-am auzit vorbind… Țin
minte o frază a lui: „Nimeni nu cucerește o țară, decât cucerind
inimile oamenilor ei!” Mă iertați, mă duc la băieți.
— Spuneți-le să uite duminica asta! Noi îi iubim mai
departe…
Bătrânul a pornit spre vestiare pufăind lung tutunul cu un
miros bun. Hotăra în adâncul inimii lui să se retragă, să nu mai
meargă cu echipa și nici la stadion. Pe culoar, sub tribune era
freamăt, vânzoleală, de parcă meciul urma să înceapă. Din
partea cealaltă venea leneș, întunecat, ziaristul Ioan Vancea.
Afectat, spuse când se apropie de Titu Lucaciu:
— Îmi pare rău, nea Titule! E de neînțeles ce s-a
întâmplat. Îmi pare rău.
— Viața merge înainte și de cele mai multe ori nu cum
vrem noi.
— Sunt grele înfrângerile astea, știu, mi-e silă și mie…
— Înfrângerile sunt omenești, fărădelegile însă nu le poți
îndura. Te felicit, Ioane!
— Mulțumesc. De ce, nea Titule? De ce mă feliciți?
— Nu pentru talent, ci pentru că ești un om de omenie.
Talentați sunt mulți, de omenie din ce în ce mai puțini…
Titu își continuă drumul spre cabina arbitrilor. Un om de
ordine, care păzea ușa vestiarului și nu lăsa pe nimeni să intre,
se dădu politicos ia o parte. Titu Lucaciu intră grav, încruntat,
distins. Gheorghe ședea pe un scaun, lac de apă, și mânca o
lămâie. Se ridică asemenea unui școlar vinovat și se retrase un
pas înapoi… Tușierii se aflau în baie. Pe culoar se certa cineva.
— Nea Titule, vă rog să mă înțelegeți…
— Am venit doar să-ți mulțumesc și să-ți spun că și
infracțiunea are o anume decență. Mai ales când sunt atâția
martori…
 — Nea Titule, înțelegeți-mă… Eu am văzut clar 11 metri.
Poate m-am înșelat… Rândul viitor mă revanșez…
Bătrânul se întoarse și ieși fără să-l privească. Rândul
meu, își spunea sieși, cu durere și resemnare, nu va mai veni
niciodată. Niciodată…
 O PARTIDĂ DE ȘAH ÎNTRERUPTĂ

Am împlinit douăzeci de ani de când mă aflu în redacția

unui ziar județean. Vedeți, dintr-un adânc respect față de mine
și de o anume realitate, nu am precizat, așa cum se obișnuiește,
„ani de muncă”! Și asta pentru că am unele îndoieli. Mulți
dintre ei au fost ani de trudă entuziastă și împliniri, dar alții –
nu în totalitate, nu așa cum ar fi putut să fie și asta, cred, nu
numai din vina mea! Mă aflu, deci, de două decenii,
neîntrerupt, în redacție și am senzația că, de o bucată de vreme,
jucăm la nesfârșit niște stranii partide de șah. Ne aflăm, zi de
zi, în fața tablei, gravi, serioși, ne concentrăm clipă de clipă,
gândim mișcările, le și notăm meticuloși pe hârtie, asemenea
marilor maeștri, ba chiar mai complet: și pe cele ce le-am făcut
și pe toate cele ce urmează! Ciudat e un lucru: gândim
mutările, facem doar câteva, apoi o mână nevăzută ne dă o
hârtiuță cu mutările gata scrise sau ne mișcă discret, chiar ea,
piesele negre. Noi întotdeauna avem piesele negre! Cele mai
multe partide le abandonăm, le lăsăm așa, la jumătate, pentru a
începe, cu aceeași convingere și pasiune, altele mai grabnice,
mai hotărâtoare. Unii colegi iubesc aceste partide, pe care sunt
obligați să le întrerupă sau să le uite și se avântă optimiști în
următoarele, deși știu bine, că vor avea aceeași soartă, ca și
cele dinainte. De obicei, ei se bat doar cu pionii, evită cu
strictețe să utilizeze nebunii și turnurile. Ei nu vor decât să
execute, cu docilă dăruire mișcările dinainte știute, să accepte
apoi, satisfăcuți, înfrângerea sau abandonarea disputei. Eu,
naiv, stăpânit de un spirit de dreptate, de justiție, de cele mai
multe ori păgubitor însă, am încercat să joc, să continui, să fac
sacrificii, să mă apăr și să atac, elegant, spectaculos, eficace…
Zic naiv, pentru că, abia târziu, am înțeles că regele alb nu se
afla pe tablă! Iar eu voiam să câștig! Cum? După partidele
noastre zilnice, urmau ședințele de analiză. Eram criticați
tovărășește, uneori aspru, chiar de către cei ce ne dictau când,
cum și cu ce piese să mutăm, deși nu cunoșteau bine șahul!
Doamne, ce convinși ne vorbeau, ne analizau partidele și ne
dădea toate amănuntele pentru cele ce aveau să urmeze. Ne
criticau principial, fără menajamente, pentru că nu aveam
inițiativă, curajul de a ataca fără milă neajunsurile, o organizare
și o planificare, judicioase, a acțiunilor. Ni se pretindea
autoritar să ieșim din șablon, din inerție și automulțumire, să
facem totul pentru ca să cunoaștem viața, realitatea. Ni se
spunea iată, că nu cunoaștem viața. Dar ei o cunoșteau oare?
Pardon! Iată, am greșit, mutând cu albul.
După o asemenea ședință, în care am fost vizat direct și pe
un ton amenințător, că nu dau tot ce pot, că, de la mine, toată
lumea așteaptă incomparabil mai mult, că mă mulțumesc cu
puțin, cu joc în salturi și cu mutări periculoase, cu sacrificii
subtile și atacuri decisive de mat, am rămas trist și descurajat.
Critica nu m-a întărit, m-a mobilizat, ci m-a decepționat. Tot în
acea ședință s-a anunțat că doi tovarăși vor pleca la Kiev, într-
un schimb de experiență, iar că alți câțiva urmau să primească
o categorie în plus la retribuție. Așadar, nu plecam în
străinătate – toți colegii mei fuseseră de câte trei-patru ori, unii
chiar în Vest, Italia, Franța, Grecia! – eram, în schimb, cel
dintâi la capitolul critică și al treilea din… coadă la retribuție.
Asta, pe semne, pentru că nu jucam șah corect: nu voiam să fac
toate mutările care mi se cereau, mai gândeam ba chiar
încercam să forțez, dacă nu victoria, cel puțin un avantaj
pozițional decisiv. Dezolat, ședeam la birou și priveam afară,
pe fereastră. Era o zi nespus de luminoasă, de senină. Chipul
meu, cred s-a întunecat în clipa în care mi-am amintit că, în
ziua următoare, trebuia să predau portretul unui om de tip nou.
Ce ciudat sună formularea! Ca un… șah la turn! E drept,
dădusem telefon la întreprinderea de utilaj mecanic și mă
înțelesesem cu secretarul de partid, să-mi caute un muncitor
bun, cu care să pot sta de vorbă. Și-mi găsise unul pe loc:
maistrul Pavel Moț de la oțelărie. Era o veche cunoștință a
mea, mai scrisesem în repetate rânduri despre el și m-am
bucurat. L-am rugat pe secretar să-l anunțe că a doua zi la opt,
voi fi la el, la întreprindere. Dar am fost silit să abandonez
partida încă înainte de a o începe, mai bine zis s-o amân, căci s-
a ivit, din senin și fulgerător, ședința despre care vorbeam
adineaori! Am lăsat blazarea produsă de constructiva critică și
vremea sfidător de frumoasă de afară și m-am repezit la
telefon. Am aflat, că Pavel Moț avea o ședință la Comitetul
sindical județean, la ora unsprezece. I-am transmis rugămintea
de a pleca cu o jumătate de oră mai repede, urmând să ne
întâlnim exact în fața sediului sindicatului.
E o primăvară seducătoare, ca un păcat. Trec străin pe
străzile troienite de petale. „Ce folos că e primăvară, îmi spun,
dacă nu cunosc realitatea, viața?” N-o cunoșteam dintr-un
simplu, dar cât se poate de logic motiv: nu-i ascultam pe cei ce-
mi spuneau, ce-mi explicau, fără convingere dar hotărâți, cu
multe și false argumente, ce e viața. Viața nu se explică, se
simte, se trăiește. Viața? Abia când murim – și poate nici
atunci – știm cât de cât ceva despre ea, știm dacă am trăit-o cu
adevărat sau nu. O țigăncuță, surprinzător de curat și îngrijit
îmbrăcată, cu ochi verzi, topiți într-un foc mistuitor, îmi vâră
sub nas niște flori de câmp. „Ia, boierule, flori. Aduc noroc și
alungă supărarea.” Nu mă satur să privesc cerul și zâmbetul de
regină al țigăncii, care parcă vrea să-mi spună că toată lumea e
la picioarele ei. „Am și o pungă cu cafea” zice ea, continuând
să savureze strada de undeva, de sus! Cumpăr florile, ca să fac
două bucurii mici: și țigăncii și șefei mele de secție, care
acceptă să joace și să piardă orice partidă, cu un surâs atât de
bine afișat, dar fals și amar. Maistrul Pavel Moț mă aștepta.
Nici nu observasem că ora fixată trecuse.
— De ce arăți așa spășit? mă întrebă el.
— Se mai întâmplă, meștere…
 La „Croco” e fum de nu te vezi, la „Arizona” nu găsim
nici un loc, la „Violeta” nu e cafea. Intrăm, ziua-n amiaza
mare, la Continental. E liniște, cald, lume puțină. Stăm comod,
vom bea o cafea mică și proastă, vom plăti 7 lei, cu bacșiș cu
tot, 10!
— Ce-i cu tine?
— M-au criticat iar că nu cunosc viața.
— E normal. Tu ai vrut să te laude?
Râdem a pagubă amândoi. Băiatul ne și aduce cafelele.
— Azi e rău și când te laudă și când te critică șefii, zice
meșterul, privind suspicios în jur. La ora asta în restaurant? Nu-
mi place?!
— Ce să fac, mă scuz eu.
— La tine, la redacție, nu puteam bea cafeaua asta?
— Nu aveam unde.
— Lasă, am mai fost eu la voi, e clubul ăla…
— S-a dus!
— … sala aia cu colecții, unde unul tot taie articole din
ziare. Tu m-ai dus acolo, ai uitat?
— Nu, dar nu mai avem nici colecții, nici sala, nici clubul.
Noi suntem șapte într-un birou. Toți nefumători. Ba nu, unul,
Firu, gras și roșu, fumează, da’ nu în birou. Stă ce stă, apoi se
ridică, e uriaș și zâmbește ca un copil care face o poznă: „Mă
duc să-i afum!” Și trece alături, în biroul celălalt, ca avem două
de toate, și fumează. Abia vezi omul când intri. La noi, cel
puțin, e aer curat. Dar dacă doi bat la mașină, altul vorbește la
telefon și mai vrei să și discuți ceva cu cineva, e un adevărat
babilon. Nu se mai aude nimic, nu se mai înțelege om cu om…
— Ați progresat și voi, spune meșterul și bea așa, în silă
cafeaua. Apoi precizează: — Sper că nu scrii nimic. Stăm la un
pahar de vorbă și gata!
— Nu, meștere, scriu. Trebuie!
— Fii serios!
— Dimineața, musai să predau materialul. Aici putem sta
de vorbă liniștiți. Nu ne cheamă nici la telefon, nici șefii, nici la
ședință, glumesc eu.
— Atunci, facem altfel: vii la mine, după-amiază; vezi ce
casă mi-am făcut, ce grădină am; toți merii sunt înfloriți! Și
putem juca o partidă de șah, ca la mare! Îți amintești?
Nu eram în apele mele. Am băut zgârcit o gură de cafea.
În urmă cu câțiva ani, într-un concediu, am fost la Mamaia. Din
întâmplare, am stat amândoi în aceiași hotel: la Cazino. Seara,
pe balcon, jucam șah. Juca bine meșterul.
— Era hotelul A.C.R.-ului. După o săptămână, ne-au
trimis la Neptun, că veniseră niște nemți. Ce furioși am fost!
Da’ ne-a trecut. Tu ziceai că scrii! Cu zisu’ ai rămas.
— Și-am jucat șah și la Neptun, la Topaz.
— Exact! Atunci, vii după-amiază?
— Nu pot.
— Te rog! Fă-mi plăcerea asta.
— Vin altădată. După-amiază scriu, pe urmă, bat
reportajul la mașină.
— Îl bate mâine, dactilografa, îl scrii de seară și vii și la
mine.
— Nu mai avem dactilografă, meștere. Zău! Au redus-o!
Nici mașină, nici telefon direct cu orașul… Nu mai avem
nimic.
— Și ce faceți voi, mă? se trezește oarecum speriat, ca din
somn, Pavel Moț.
— Ce să facem? Ne îndreptăm către o nouă și superioară
calitate a muncii și a vieții.
Stânjenit îmi scot un carnețel și un pix. Le așez pe masă,
împingând ceșcuța de cafea. Nu știu cum să încep. Întreb la
întâmplare:
— Ce e nou la oțelărie?
— Nou? La noi?! Nimic. Turnăm oțel. Mai am un an și
opt luni și gata.
— Cum gata?
 — Ies la pensie. Asta va fi prima noutate.
— Ești chiar moț, meștere?
— Din Albac. Am fost opt copii la părinți și doar un frate,
cel mare, a rămas acasă, pădurar și tot acolo a murit în anul
trecut. Ceilalți am pornit pe Arieș, în jos, tot pe acolo pe unde
cobora tata cu donițe și cu ciubară. O soră s-a oprit la Turda,
chimistă; un frate – s-a așezat la Câmpia Turzii, oțelar; altul –
economist la Brașov, o soră a nimerit chiar în București,
textilistă. Cel mai departe a ajuns Simion. Așa departe, încât nu
s-a mai întors.
— De unde?
— De la Stalingrad. A murit degeaba, a murit ca un prost.
— Dumneata ai fost pe front?
— Am fost.
— Și n-ai recunoscut asta niciodată, subliniez oarecum
nemulțumit.
— Sunt lucruri despre care nu-mi place să vorbesc. Prea
mă dezgolesc. Nici copiilor nu le-am spus aproape nimic…
— Au terminat facultatea?
— Amândoi. Băiatul e inginer la noi, la întreprindere și
asta e cea mai mare bucurie a mea. Fata e învățătoare în
comuna Movilița. N-a prea învățat, seamănă cu mamă-sa, ce
să-i fac?
— Ai avut dumneata, meștere, unul ieșit cu grațierea în
anul trecut. Ți l-au dat în secție să-l reeduci.
— Aha. Și ce-i cu ei?
— L-ai reeducat, lucrează, unde e?
— L-am reeducat. Unde e? La locul lui: la închisoare. A
furat iar. Am eu destule pe cap și mi-l mai dădură și pe
dumnealui. Ce să fac? Să mă duc cu el la cinema, să-i citesc
cărți, să-l invit în casa și la masa mea pe ditamai omu’? Să fim
serioși. Ce ai face tu cu o piesă prost turnată de mine, dacă te-
ar pune cineva s-o refaci? Adică s-o reeduci?
— Aș turna-o din nou.
 — Piesa! Da’ omu’? Uite, e târziu, zic să întrerupem
partida asta. Tu urmezi la mutare! Da acu’ plecăm, că întârziem
la ședință.
Îmi strâng repede pixul și notesul și-l urmez pe meșter.
Când să ieșim, aud două nume pronunțate aproape brutal:
„Moțule!” și „Ionuț”. Meșterul îmbrățișează un om alb, un
moșneag frumos și blând, ca un sfânt. La început, n-am știut ce
să cred. S-au privit minute în șir, apoi s-au așezat la o masă.
Meșterul mi-a făcut semn să mă apropii și să iau loc. Bătrânul
îl privea uluit, cu ochii umezi pe Pavel Moț. Apoi, lacrimi mici,
rare, îi zvâcniră fără voie pe obrazul veșted. Și întrebă temător:
— De câți ani nu ne-am văzut? întreabă bătrânul.
— De opt. Ce-i cu dumneata, ce faci?
— Trăiesc. Am venit la doctori.
— Ce ai?
— Nu știu nici ei, doctorii. Ceva trebuie să am!
— Soția, copiii? Ei cum sunt?
— Bine. Ai tăi, Moțule?
— Toată lumea bine. Ce faci aici?
— Îmi aștept feciorul. M-a adus cu mașina.
— După-amiază vii la mine! Te aștept, Ionuț.
— Negreșit. E pentru ultima oară! Trebuie să vin. Așa-i
frumos: să-mi iau rămas bun. Nu?
— Ce rămas bun? Vorbești prostii, Ionuț. Noi mai avem
de trăit!
— Da? Vorba noastră! Cu câtă convingere, cu câtă
nădejde o spuneam!
— Și o mai spunem, zice Moț, mângâindu-i moșneagului
mâna ostenită de trudă și de vremi.
— Am avut de trăit, am avut, am avut… repetă emoționat
omul acela, cu chip de sfânt. După amiază vin le tine, să jucăm
o partidă de șah. Ultima! Tu mai joci șah?
— Rar, da’ mai joc.
Sunt martorul unor scene inexplicabile și mă mulțumesc să
le urmăresc în tăcere.
— Am o ședință, explică Moț, încercând să se scuze. Deja
am și întârziat… Altfel, rămâneam cu tine toată ziua. Te aștept,
Ionuț. Și nu uita: noi mai avem de trăit!
Moț se ridică, își îmbrățișează prietenul și rămâne pironit
în picioare. Nu pot bănui o fărâmă cel puțin din tulburătorul
adevăr pe care-l are această neașteptată întâlnire. În sfârșit,
ieșim. Îl urmez pe Moț. Merge grăbit, prizonier cu gândul în
lumea de odinioară, cu fapta în cea de azi. Țiganca mea ne
oferă iar flori! „Ia, boierule, flori. E primăvară!” Moț se
întoarce spre mine și zice trist:
— Nu știu de ce, am impresia că suntem musafiri grăbiți ai
anotimpurilor… Vii și tu după-amiază la mine, și-ți spun tot ce
vrei…
Maistrul grăbește pasul. Mă uit la ceas și-i spun:
— Am întârziat un sfert de oră!
— O dată în viață mi se iartă și mie. Acum o săptămână,
tovarășul Șofronie a întârziat o oră și nici nu și-a cerut scuze
cei puțin…
Ședința a început. Intrăm în spate și găsim repede loc. Dar
tovarășul Șofronie, care conduce ședința, ne observă. Mie nu
are ce-mi zice: am venit nechemat. Dar nu ne iartă:
— Fac o paranteză, tovarăși. Unii nu țin la disciplină, la
ordine. Vin când poftesc. Vreau să se știe că noi nu acceptăm
debandada, dezordinea, lenea, tovarăși! Lene, căci asta e: lene!
Moț nu aude, nu vede pe nimeni, se uită în pământ.
— Da, tovarăși, continuă Șofronie, să venim punctual, să
ne facem datoria, nu ca la birt, că aici nu-i cafenea.
Moț își frământă buzele. E undeva foarte departe. Nu pot
discuta cu el. Îl previn că după-amiază, la ora patru, voi fi la el.
Și plec chiar din timpul ședinței…
E soare și viața parcă dă în clocot. Florile șefei mele le-am
uitat în buzunarul hainei. Se vor ofili la întuneric, ca și biata
mea șefă. Îl găsesc pe meșterul Moț în grădină, între pomi, la o
măsuță. Piesele de șah sunt răvășite. Meșterul bea vin, singur,
dintr-o cană de sticlă. Mă vede. Pune un pahar pe tabla de șah
și-l umple. E supărat. Închină:
— Noroc, pruncule. Bine ca n-ai auzit ce-a zis Șofronie
despre mine.
— Vine Ionuț?
— Nu.
— De ce?
— A trecut pe aici feciorul lui cu mașina, să mă anunțe că
a rămas la spital. O să mă duc pe la el…
— Ce are?
Pavel Moț m-a fixat cu privirea ca pe un răufăcător. Apoi
și-a rotit-o încet, departe, peste coroanele pomilor:
— Cancer. I-au mai dat două săptămâni.
— Cine e, meștere, acest Ionuț?
— Am fost colegi, tovarăși de jug!
— De jug?!
— Paisprezece luni am tras împreună, în același jug. Un
jug din frânghii, căptușit cu multe cârpe și rămășițe de blană.
Șase oameni în trei juguri trăgeam din pădure, cale de câțiva
kilometri, trunchiuri lungi de brad. Doamne ce caznă, ce chin,
ce ierni am îndurat. Isus, pe cruce, nu a suferit decât câteva
zile. Noi paisprezece luni. Cu bietul Ionuț eram în jug. Atunci
ne spuneam că mai avem de trăit! Și am trăit. Acum înțelegi de
ce, la „Continental”, bătrânul a început să plângă? Aveam un
șah făcut de noi din lemn și ținut ascuns. Jucam șah, ca să
gândim, să nu ne îndobitocim.
— Cât ați stat prizonieri?
— Patru ani. Dar asta poate nu-ți spune nimic. În echipa
noastră de șase, doar noi am rezistat. Doisprăzece au murit.
Noi, nu! Fiindcă am mai avut de trăit.
Bem câteva pahare cu vin. Meșterul privește palid piesele
răsturnate pe tabla de șah.
— Ce să-ți spun? De ce mai ai nevoie pentru reportajul
ăla?
Se aud pași ușori în spatele nostru. E Maria, soția
meșterului. O salut respectuos.
— Pavel, dragă, zice femeia, se dă detergent la colț. Nu
vrei să mă ajuți, să iau două cutii, adică să vii și tu? Coada e
mică, îl rogi pe tovarășul să te scuze…
— Nu vin. O să luăm săptămâna viitoare.
Femeia se retrage tăcută. Dispare printre pomi…
— Meștere, du-te, plec și eu…
— Stai liniștit, oricum nu merg. Dacă pleci, joc o partidă
Euwe – Casablanca.
— Serios?
— Uite-o acolo – și arată pe iarbă o revistă îndoită pe care
se vede diagrama unei partide.
— De ce joci singur partidele altora?
— N-am cu cine. Și atunci, mă uit și eu cum gândeau
maeștrii. Odată, un reporter m-a întrebat cum am brevetat cele
zece invenții? Și i-am răspuns: „Foarte greu. Mult mai greu
decât le-am făcut.” A râs nătărăul și m-a mai întrebat cum de
am ajuns să fac invenții. I-am explicat sincer, omenește, că am
jucat mult șah în prizonierat și că el, șahul, m-a învățat să
gândesc! Și a râs din nou. Sărmanul!
Meșterul umple paharele cu vin. Privește iar parcă
neliniștit povara de culori a copacilor. Și mă întreabă:
— Tu nu vrei să scapi de o grijă?
— Da da, accept stânjenit. De care?
— Cu articolul sau reportajul tău? Te întreb de ce mai ai
nevoie?
— De un final…
— Scrie ce vrei…
— Cu ce sentimente aștepți ziua de mâine, bunăoară? Ce
dorință ai? Un gând…
Meșterul se joacă absent cu piesele de șah
— Am o singură dorință, precizează el, într-un târziu: caut
să îmbătrânesc decent! Scrie tot dacă vrei… Cum am venit din
Apuseni, cum am fost pe front… Scrie cum am tras în jug cu
Ionuț! Scrie!!
— Cine mă lasă?
— E viață! Și încă ce viață!
În contrast cu anotimpul, sufletele noastre sunt răvășite,
pustii… Vinul ne ține de urât…
— Cunoști axiomele lui Ginsberg? Apropo de șah!?
— Nu, răspund eu abia auzit.
Un savant de la N.A.S.A. are următoarele axiome: 1. Nu
se poate câștiga; 2. Nu se poate obține remiza; 3. Nu se poate
abandona jocul. Reține-le, s-ar putea să-ți prindă bine, îmi
spune părintește omul care caută să îmbătrânească decent.
Cuvintele îmi sună în inimă, ca o muzică răscolitoare. E
primăvară, jocul continuă!
 CALUL ȘI ȘARETA

Medicul Valentin trăia un eveniment deosebit: terminase

facultatea și se prezenta la post, în comuna Răzoarele. Rămas
stingher pe un peron pustiu, într-o gară veche și mică, străjuită
de multă singurătate și de trei plopi, pleșuvi, medicul se mai
uită o dată, cu nostalgie, după trenul care-l abandonase acolo,
parcă dinadins. Porni apoi agale, pe un drum albit de praf, spre
centrul civic al comunei. Era o toamnă neașteptat de lungă și de
caldă, omul și natura osteniseră sub capriciul anotimpului și
totul căzuse pradă unei letargii fără margini. Pășea cuprins de
întrebări și îndoieli, nevenindu-i să creadă că, în locurile
acelea, necunoscute lui, ațipite în uitare, avea să-și petreacă
tinerețea sau, într-un caz mai fericit, doar o parte din ea. Nu era
nimeni în ogrăzi, pe ulițe nu se vedeau copiii jucându-se
umplând satul cu larma lor, nici câinii nu lătrau… Ajunse la
mijlocul comunei, unde se afla ceva asemănător unui
monument, ceva nedeslușit, devorat de buruieni și de colb.
Magazinul universal cu etaj era închis. Bufetul – de asemenea.
Urcă scările Consiliului popular. Inima îi bătea tare. Trecu prin
câteva încăperi ele unui conac, încăperi mari, cu ziduri groase
și reci. Deschise o ușă pe care scria: „Președinte”. Un bătrân,
cu mustață gălbuie, stufoasă și pieptar negru, lucrat în casă cu
dibăcie și migală – ședea la o masă mare, cu pânză albastră,
lângă o sticlă cu apă minerală. Scria „Borsec” pe sticlă.
Bătrânul cu pieptar parcă dormea. Valentin se apropie și-l izbi
un miros necruțător de țuică. Bătrânul clipi din ochi și rămase
nemișcat.
— Bună ziua și sănătate, salută medicul, încercând să
vorbească oarecum pe limba noii sale gazde.
— Asemenea, zise țăranul și goli păhărelul ce se afla pitit
în spatele sticlei.
 — Tovarășe primar, eu sunt noul dumneavoastră medic.
Am fost repartizat aici, la Răzoarele. Dr. Valentin Olaru.
— Nu se prea potrivesc toate câte le spui dumneata, spuse
țăranul fără să se clintească, fără să-i întindă mâna.
— De ce? zâmbi încurcat medicul.
— Ședeți, la noi.
Țăranul luă din dulapul ce se afla în spatele lui un păhărel
și-l umplu. După aceea, i-l oferi medicului.
— Bea și dumneata, în loc de pâine și sare. Îți dăm și noi
ce avem. Noroc!
— Sănătate!
Medicul gustă țuica. Ardea. Încercă să reia discuția:
— N-am înțeles: ce nu se potrivește din ceea ce am spus?
— Nu-i exact!
— Ba da! Am aici repartizarea!?
— Stai liniștit și nu scoate acte, că nu le pot suferi. Urăsc
hârtiile.
— N-ați fost anunțați?
— Ești prea mic, nepoate, ca să ne anunțe că vii!
— Tovarășe primar…
— Vezi că nu se potrivește, râse șugubăț țăranul. Eu nu-s
primar.
— Dar cine sunteți?
— Un fel de locțiitor.
— Atunci, tot bine am nimerit, încercă să glumească
Valentin. Nu era nimeni pe aici… Da’ tovarășul primar unde e?
— Pe câmp.
— La cules?
— Da de unde. M-ai întrebat de primar? zise cu alt glas
țăranul și umplu grijuliu paharele.
— Da. De primar! O fi cu cooperatorii…
— E cu niște elevi și cu funcționarii de la oraș. Îi
supraveghează. Le spune ce să facă. Bea, fă bine.
— Ce fac? întrebă medicul, zăpăcit, nemulțumit de vorba
în doi peri a țăranului.
— Culeg porumbul. Cei de la oraș i-au trimis aici numai
pe fumători. Bărbați și femei dintr-o uzină chimică, în prima zi,
așa fum or făcut în lan, că oamenii au trimis pompierii,
convinși că e un incendiu. Orășenii tăi, nepoate, nu au voie să
fumeze în uzină. Aici, întunecă cerul.
— Dar cooperatorii ce fac?
— Repetă un program la căminul cultural. Trece și pe la ei
primarul, n-ai grijă.
— De ce repetă tocmai acum?
— Vine iarna! Cum la televizor nu prea avem ce vedea,
ne-om duce la cămin, să-i vedem pe ei. Fă bine și bea cu
nădejde.
— Aveți cazan?
— Ce cazan? se miră țăranul.
— De țuică!
— Avem. Nu unul, mai multe. Da’ dumneata ești doctor
de cazane?
— Nu, râse medicul cu poftă și gustă din țuică: sunt medic
uman.
— Da. Umanitate nu știu de-i găsi aici, da’ ceva oameni
tot am mai rămas.
Țăranul bău îndesat și se strâmbă urât, ca scuturat de
friguri. Zise:
— Tare-i, doctore. Tare sănătoasă!
— Nu prea-i bună, se împotrivi medicul, plimbându-se
nerăbdător prin încăpere, cu paharul în mână. E bună cu
măsură mică…
— Mică? se supără țăranul. Cu măsură mică, de ce s-o mai
bei?
— Ca dezinfectant, pentru poftă de mâncare.
— Măi, nepoate, se înveseli țăranul, după asta îi păcat să
mai mănânci. Și privi paharul în lumina zilei cu și mai mare
plăcere.
 — Nu-i chiar așa…
— Auzi, la țuică, eu îs medic! Așa că… Știi ce? întoarse
vorba pe neașteptate țăranul. Închidem cimitirul!
— De ce? întrebă surprins medicul.
— Păi, dacă tot ai venit dumneata? Nu mai moare nimeni!
Sau facem unul mai mare?!
Râseră amândoi.
— Aș vrea un pahar cu apă, se rugă Valentin.
— Apă? Ce să faci cu ea?
— Mă arde pe stomac țuica asta…
— Apa nu e bună. E nămoloasă, e sălcie… Nu bea apă!
Bei țuică și într-o lună nu mai ai nici o arsură. Fă bine bea și ia
loc la noi.
Medicul se așeză în colțul mesei. Îl amuza țăranul pus pe
băut și pe glume. Întrebă, dornic să afle cât mai multe lucruri
despre comuna în care avea să muncească.
— Care-i starea de sănătate în comună?
— Dacă n-avem țuică, îi bună. Dacă avem – foarte bună.
— Tinerii cam la câți ani se căsătoresc?
— Nu prea se mai căsătoresc… zise țăranul dus pe
gânduri.
— De ce? La țară, obișnuiesc să se însoare devreme, de
tineri vreau să zic!
— Noi nu avem tineri.
— Cum așa?
— Dacă ai vedea cum pleacă navetiștii din sat dimineața,
care cu trenul, care cu mașini și camioane, te-ai speria. Parcă ar
fi alarmă. La noi, în comună, e un fel de hotel: vin oamenii
doar să doarmă. Atât.
— Bine, și nu se și însoară?
— Tinerii nu mai dau pe acasă… Ultima nuntă, în
comună, a fost acum șase ani.
— Cam mult, se miră Valentin.
— Prea mult. La noi, înmormântările-s mai dese, doctore!
 Privirile lor s-au întâlnit din întâmplare și s-au înfruntat o
clipă. În ciuda veseliei și umorului său, observă medicul,
țăranul avea o tristețe ciudată, adâncă, în ochi. La fereastră
privegheau umbrele după-amiezii. Medicul întrebă, neștiind
cum să treacă peste acel moment de descumpănire:
— Pomi fructiferi aveți?
— Sunt. Unii ai noștri, moșteniți din bătrâni, alții plantați
de stațiunea experimentală. Au pus numai meri, pe un teren
nefertil. O experiență. Ele-s la modă.
— Și dau rod bogat merii?
— Mai nimic, că nu-i bun terenul. În schimb, fac o umbră,
vara, de trăbă să te îmbraci.
Valentin râse, înțelegând că vicele e și hâtru și băut și că
trebuia să-l trateze ca atare. Îl deruta vorba lui: când veselă,
când amară!
— Auzi, nepoate, ăștia nu plantează pruni. Fac o crimă!
Nu se gândesc de generațiile viitoare. Țuica de prune nici s-o
mai putem importa. Că n-o să fie de unde.
Se auzea cotcodăcind o găină și liniștea aceea adâncă, de
pe altă lume, dispăru și lăsa satul parcă să trăiască. Parcă!
— Medicul unde stă? întrebă Valentin.
— Nu știu…
— Dispensar există?
— Nou, modern, cu patru secții, dar fără locuințe pentru
personal.
— Păcat!
— Ce păcat? Inițial, pe proiect, a fost, dar le-au tăiat la
județ. Economii!
— Și eu unde o să locuiesc?
— Avem șaretă și cal pentru medic.
— Tot e bine. Dar eu?!
— Să vezi ce cal ai, nepoate! O minune!
— Mă rog, dar…
— Un armăsar lipițan, clasa întâi. Valorează cât două
Dacii 1300.
— Bine și medicul unde stă?
— Deocamdată, avem grajd pentru cal și loc în schemă
pentru vizitiu.
— Tovarășe vice-primar, eu vorbesc serios, spuse cu
blândețe Valentin.
— Și eu. Șareta-i nouă-nouță. O să-ți placă…
— Armăsaru’ lipițan bea și țuică? se enervă medicul.
— Încă nu. Da’ bea Silicoticul.
— Cine?
— Vizitiul. Așa-i zicem noi, că are silicoză. A fost miner,
acum îi pensionat.
— Nu pricep de ce ați cumpărat un armăsar pentru medic,
pentru șareta lui?
— Ai vreo cinci sate. Când te cheamă, toamna, iarna,
primăvara, cu ce te duci?
— Bine-bine, dar trebuia un lipițan așa scump?
— Aveam fonduri și trebuiau cheltuite. Altfel, ni le
blocau.
— Cu atâția bani făceau o casă! Locuințe pentru medici.
— Nepoate, nu știi că la noi totul merge pe rubrici? Pentru
acareturi nu sunt bani, pentru sporirea efectivului de animale –
da. Vrei să te învăț eu?
Băură încruntați, trecând de la veselie la îngrijorare.
Țăranul își mângâie prelung mustața groasă și spuse:
— Silicoticul, pe vremea când era miner, a ajuns să dea un
interviu la televiziune. Între altele, o tovarășă, care vorbea cu el
la un microfon, l-a întrebat: „Dumneata ce ziare citești?” Voia
femeia să arate că un miner citește ziare, că e om cult.
Silicoticul, care nu știa că îl filmează și se uita neîncrezător la
aparat, a dat cu bâta în baltă. „Mie, zice el, cel mai mult îmi
place ziarul nost’ de la raion”. Reportera, n-are de lucru și
întrebă iar: „De ce al dumneavoastră, de la raion?!” „Apoi îi
micuț, tovarășa, zice silicoticul și de la mină până acasă, îl
fumez tăt”.
Cei doi au râs cu plăcere. Apoi, vicele a dat pe gât țuica,
dintr-odată.
— Nu-mi place, zise Valentin. Beți cam mult și cam fără
rost. Iertați-mă.
— Te iert, că ești tânăr și neumblat în viață. Să-i vezi pe
ăștia cum beau! Te sperii.
— Da’, le place?
— Nu. Și ei se strâmbă, și încă mai urât ca mine.
— Atunci de ce beau?
— Auzi, eu, dacă mă doare o măsea, ce fac? Mă duc la
doctor. Pricepi? Ei unde se duc? La crâșmă. Doctorul îmi
amorțește falca și-mi scoate măseaua. Ei numa’ se amorțesc…
— Da, zise medicul pus pe gânduri. Se îndoia: oare vicele
e beat, ori numai se face?! întrebă: Ceilalți medici unde stau?
— Avem numa’ unul și ăla face naveta.
— Lemne de foc sunt?
— Nu prea. Da’ iarna ai și sanie în loc de șaretă, doctore.
O sanie ușoară, faină, comodă. Auzi, ești însurat?
— Nu.
— Ți-a fi cam greu aici. Și nu-i sta nici dumneata!
— Tovarășe vice-primar, ar trebui să mă lămuriți, să mă
ajutați să-l găsesc pe primar.
— Și mâine-i o zi! Mai avem o sticlă…
— Nu mai beau…
— Bine faci. În orice lucru, trăbă răbdare. Fain cal ai,
doctore. Dacă ți-l arăt, te îndrăgostești de el. Nu vrei să-l vezi?
Oare o fi în grajd?!
— Ce tot îi dați, tovarășe primar, pardon – vice-primar…
— Măi nepoate, eu nu-s vice-primar. Eu îi țin locul. Stau
lângă telefon. Raportez ce mi se cere și, mai ales, cum mi se
cere! Beau și raportez.
— Și ce funcție ai?
— N-am. N-am nici una.
 — Cum așa?
— A mea s-a desființat. Noroc.
— S-a redus schema?
— Dacă vrei să zici așa, nu-i rău.
— Lucrezi la consiliu?
— Nu, ți-am spus că raportez doar. Vezi cumva că eu
acum lucrez?
Sună un telefon arhaic cu manivelă. Țăranul ridică
receptorul: „Alo, da… da… Ion Avram la telefon. Da! Notați,
vă rog: 110 – 60 – 220 – 330. Da! La opt. Da. Să trăiți”.
— Ce-a fost asta?
— Graficul de lucru zilnic la arături, cules, semănat…
Totul codificat. Ca la computer. Operativa, cum îi zicem noi,
răspunse Avram.
— Înainte ai lucrat la consiliu? insistă medicul, curios să
înțeleagă cine e omul cu care discută o oră.
— Nu. Acum, după cum ți-am mai spus, dau o mână de
ajutor. Țin locul cuiva. Locțiitor!
— Ce-ai făcut, ce-ai lucrat? întrebă și mai curios medicul.
— Înainte am fost țăran.
De data aceasta, medicul luă sticla și umplu paharele. Îi
bătea iar inima, cu emoție, ca la început: descoperea o altă
viață. Sau viața!?
— Azi îs vesel și am băut cam mult. Poate că ai dreptate,
constată țăranul după ce goli paharul.
— O să ne înțelegem, zise medicul și bău țuica, fără să-l
mai ardă. Ba i se părea din ce în ce mai bună.
— Da’ și eu am dreptate, întoarse iar vorba Avram.
— În ce sens?
— Că beau!
— Ai vreun motiv, bade Avram?
— Unul? Am mai multe.
— Să bem pentru unul din ele!
— Păi să bem!
 — Bine, dar eu nu știu pentru ce bem!?
— Sunt bunic. Din nou. Și dublu.
— Dublu? Cum vine asta?
— Un fecior al meu are doi gemeni. Ce frumos sună, da’
mie îmi vine să plâng.
— De ce? Felicitări, zise medicul și-l îmbrățișă.
— Gemenii îs fete, se plânse el.
— Foarte bine. Fetele au grijă de părinți.
— Vorba vine…
— Nu mergem până la dispensar?
— Ce să facem acolo?
— Să văd și eu gemenele.
— La dispensar?! Păi nu-s aici.
— Nu? Dar unde?
— La Cluj-Napoca. Mi-a dat telefon feciorul.
— Ce face, ce lucrează acolo?
— Nu prea știu… Stă la etajul opt, într-un apartament ca o
colivie. Unul din alea în care, n-ai loc nici să faci o mămăliguță
ca lumea. El se duce la o fabrică, nevasta lui la alta…
— E singurul copil?
— Singur? Cinci am avut, mă nepoate, vorbi cu o imensă
amărăciune țăranul. Și am rămas eu și… țuica.
— Soția?
— Și ea! Cu țuica mă împac bine. Cu nevasta mai puțin
bine… Mă mână mereu…
— Ceilalți copii…? abia îndrăzni să întrebe medicul.
— Îs la oraș.
— Toți?!
— Toți. Măcar unul să fi rămas aici… Casa mea îi mare,
frumoasă, am patru camere… Da-i pustie. Sara, mai ales, îi tare
pustiu… Dacă vrei, poți sta la mine.
— Cu plăcere.
— Nu cer nici bani. În trei camere intru numai la Anul
Nou și la Paști. Am și șură și grajd. Goale și ele… Dacă vrei,
poți ține armăsarul și șareta la mine…
— Lasă-mă, bade Avram, spuse medicul. De ce tot îi dai
înainte cu armăsarul și șareta.
— Dacă ai ști ce cal frumos e! Și ce șaretă!
— Bine, și?
— Vorbeam de niște motive, dacă bine țin minte. Nu?
Avram deschise larg fereastra să intre aer. Ziua murea lin,
ca o părere. Cei doi oameni se priveau bănuitori, cu
neîncredere, cu îndoieli. Unul ascundea în el o lume, celălalt o
descoperea! Țăranul bău temeinic, cu o anume durere, țuica din
pahar și vorbi cu o neașteptată politețe:
— Dumneavoastră, tovarășe doctor, aveți un cal și o
șaretă. Și pe deasupra și o facultate. Credeți că-i puțin lucru?
Medicul se uită îngrijorat la sticla cu țuică. Era aproape
goală!
 UN RECORD PENTRU ETERNITATE

Treptat și pe neobservate, întreaga suflare de pe stadion

urmărea fascinată o singură probă: săritura în înălțime. Un
băiat cu părul ca mierea, suplu și elastic, se apropia de ștachetă,
bătea apăsat și țâșnea, împins de o forță nevăzută, spre înălțimi.
Stadionul urmărea într-o liniște grea zborul ciudat al blondului
și aplauda apoi îndelung și frenetic. Un atlet, cu maiou galben
și părul tuns perie, încercă pentru ultima oară la 2,15 m. Și rată.
Stadionul aștepta evoluția ultimului săritor rămas în concurs.
Blondul își îmbrăcă treningul și se așeză ghemuit pe iarbă, cu
spatele spre tribune. Își scutura încetișor mușchii picioarelor,
își masa coapsele și privea în pământ. Nu auzea tribunele,
aplauzele, nici liniștea, părea undeva izolat, într-o lume ireală
și nesfârșită. Crainicul stadionului anunță scurt și parcă
plictisit: „Concurentul… cu numărul 68 va încerca la 2,25 m,
ceea ce reprezintă un nou record”. Se auziră murmure și
exclamații. Unii comentau cu voce tare, de neîntrecuți
specialiști:
— N-o sare, imposibil.
— Degeaba se concentrează… Inutil…
— N-are nici o șansă…
— Cine e blondul?
Nu știa nimeni în tribune. Nici chiar cei răspunzători de
sport, aflați acum în loja oficială. Jos, pe gazon, blondul alerga
ușor, abia atingea pământul. Își încălzi bine trunchiul și
picioarele. Apoi își scoase bluza și pantalonii de trening.
Rămase în chiloți vișinii din mătase și un maieu albastru
deschis, asemenea cerului pur din acea dimineață de mai.
Alergă până sub ștachetă și pipăi grijuliu locul de bătaie cu
piciorul. Ce mic era! Ștacheta părea pusă acolo, sus, la loc ferit
de oameni. Se întoarse, se așeză în poziția de plecare, sprijinit
pe piciorul stâng, aplecat înainte, cu ochii închiși și capul în
pământ. Își auzea inima și parcă voia să-i prindă ritmul, bătaia
cea mai bună. Stadionul amuți. Doar în loja oficială, un tovarăș
bolovănos, încruntat, întrebă indispus:
— Este reglementar stilul în care sare individul acela?
Nu-i răspunse nimeni. Blondul porni cu pași lungi, agili,
de sălbăticiune, bătu îndesat, se ridică și se roti elegant în aer,
apoi, cu spatele înainte, trecu ușor, ca o legănare de aripă, peste
ștachetă. A rămas jos, între saltele, rezemat într-un cot și privea
de acolo ștacheta nemișcată. N-a lovit aerul cu pumnii, n-a
izbucnit în acea bucurie a sportivilor obișnuiți, pentru că el era
altfel. Auzea vag stadionul vuind. Apoi, s-a pomenit ridicat pe
brațe… A protestat, s-a înălțat și a sărit din mijlocul grupului
care-l ridica spre slăvi și a spus calm, ca și cum ar fi dat bună-
dimineața:
— Ridicați ștacheta la 2,30.
Când arbitrii au ridicat ștacheta, iar crainicul a anunțat
înălțimea, stadionul a fost acoperit de o rumoare trădând uimire
și emoție. Blondul și-a îmbrăcat treningul și s-a așezat iar,
ghemuit, în iarbă. Se simțea în formă, în siguranță, obligat să
încerce. Dar, deodată crainicul a anunțat, spre stupoarea
generală, pripit și neconvingător:
— Stimați spectatori, concursul atletic „Cupa primăverii”
a luat sfârșit. Vă mulțumim.
S-au auzit proteste, ici-colo câteva fluierături. Blondul cu
numărul 68, ca și cum n-a auzit nimic, a început să alerge ușor,
să sprinteze. Continua! S-a așezat pe iarbă și a executat o suită
de exerciții de mobilitate pentru coloană. Publicul a tăcut
consternat și și-a reluat locul în ciuda anunțului crainicului.
Atletul și-a scos treningul, s-a dus sub ștachetă, a privit doar
jos, locul de bătaie, ca și cum de el ar fi depins totul. Nu se uita
niciodată sus, acolo unde trebuia să ajungă, ci doar jos, pe
pământ. Important, vital, era cum va pleca de jos, de pe
pământ. Totul pornea de acolo, de jos, din mușchii și din
concentrarea lui. A rămas din nou, ca într-o rugă, aplecat ușor,
îngenuncheat pe piciorul stâng. Alergarea…. bătaia… rotirea
incredibilă și zborul ca o țâșnire a vieții peste ștachetă. Nou
record european! Blondul a rămas răstignit pe spate, în groapa
cu bureți, cu ochii privind cerul necuprins. Ce frumos i se părea
cerul! Aplauze și ovații cutremurau stadionul.
Doar crainicul a tăcut, nu s-a mai auzit…

La ieșirea din stadion, frumoasă și surâzătoare, îl aștepta

Crina, o brunetă cu ochi migdalați și buze ușor arcuite. Fata l-a
îmbrățișat cu putere, cu bucurie, iar el s-a ferit stângaci,
uitându-se în jur. A luat-o de braț și au pornit pe sub castanii
imenși, deodată cu veacul, încet, ca într-o plimbare.
— E record mondial? întreabă fata.
— Este.
— Nu te bucuri?!
— Mă bucur, dar mă gândesc că va trebui să mai sar 2,30.
Ba și mai mult. Va trebui…
— De ce-a anunțat crainicul atât de grăbit că s-a încheiat
concursul, înainte ca tu să încerci la 2,30 m?
— Nu știu… Cred că a fost o greșeală…
Mergeau liniștiți, frumoși, potrivindu-și pașii.
— Interesant, zise fata, în tribune nimeni nu știa cine ești,
de unde ai apărut. La început toți vorbeau, glumeau, apoi pe
măsură ce se ridica ștacheta, te luau în serios. După al doilea
record, unii ziceau că ești senzațional, alții că n-o fi bine
măsurată înălțimea; unul, lângă mine, declara că ai ieșit din
senin, printr-o întâmplare…
Blondul râse și strânse umerii fetei. Apoi spuse:
— Ciudată e lumea! Toți vor o senzație, un ideal căruia să
i se închine și apoi să-l devoreze; să-l doboare de pe piedestal.
„Am apărut din senin”. Da. Ei, Crina, seninul ăsta înseamnă
între multele altele, opt ani de muncă, de renunțări, de chin, de
speranțe, de sacrificii…
— Nu te înțeleg, Sorin, spuse fata. De ce faci asta?
— E credința mea.
— Și la ce te ajută?
— Să-mi demonstrez mie însumi cine sunt și ce pot.
— Bine, zici tu ceva… Dar la ce îți slujește?
— E o iubire, dacă vrei să înțelegi mai bine. Iar fără
iubire, unii dintre noi, oamenii, nu putem. N-am fi noi!
— Cât îți dă pentru record?
— Vreo câteva mii, nici nu știu… Parcă trei mii… Nu asta
contează…
Treceau ca două umbre ireale pe aleile inundate de beția
clorofilei. Într-un târziu, el întrebă:
— La ce te gândești?
— La anii ăștia, opt ani, la tine și…
— Și?!
— Zugravul care ne-a vopsit nouă, în trei zile, bucătăria și
două camere, ne-a luat trei mii…
— Lasă, Crina, fleacurile. Eu, deasupra ștachetei, mă simt
cu adevărat om, deasupra tuturor vorbelor, răutăților și
meschinăriilor pământești. Restul e vis și fum…
— Vai, ce palmă aspră ai! Ca de clăcaș.
— Ți-am mai spus: halterele.
— Cât ridici la un antrenament? Mi-ai mai spus, da’ am
uitat.
— Două, trei, uneori și cinci tone.
— Nu se poate.
— De ce? zise Sorin.
— Asta e un vagon.
— Te miră?
— Nu merită. Termini facultatea și va trebui să te lași…
— Dimpotrivă, vreau să am câțiva ani buni, să dobor
câteva recorduri.
— Pe urmă?
 — O să proiectez blocuri, orașe, comune… Și o să fiu mai
bătrân. Azi însă, voi fi foarte tânăr și fericit și voi bea cu tine,
la masă, două pahare de vin roșu. Pentru record.
— Îți spun un aforism al lui Titu Maiorescu: „Ferește-te a
doua zi după succes!” E atât de valabil pentru noi, pentru
români…
Sorin surâse și spuse:
— Nu văd de ce să mă feresc.
— E bine să nu-l uiți, Sorin. Înțelepciunea spiritului e
întotdeauna deasupra vremurilor.
— Promit să țin minte, filoloaga mea iubită. Și o sărută pe
frunte, școlărește.

A doua zi, la amiază, Sorin Speranția aștepta în camera

secretarei Consiliului municipal pentru educație fizică și sport.
Drumul până acolo fusese anevoios: cunoscuți, cu care doar se
saluta protocolar, s-au oprit să-l felicite, să-și împărtășească
bucuria și admirația, prietenii la fel; ba chiar oameni pe care
nu-i cunoștea își cereau scuze și îngăduința să-l omagieze.
Președintele, un bărbat înalt și slab, de o paloare caracteristică
oamenilor ce trăiesc în birouri întunecoase, între hârtii și
ședințe, l-a primit rece, distant:
— Cu ce pot să-ți fiu de folos, tovarășe Speranția? a
întrebat oficial.
— Nu știu…
— Atunci?!
— M-am dus dimineață la antrenament și mi s-a
comunicat că nu am voie să mă mai antrenez. Am rămas
tablou. E o glumă proastă? Ce să cred? Ce să înțeleg?
— Nu te poate opri nimeni să nu te antrenezi. Noi ți-am
sugera doar să-ți întrerupi o vreme antrenamentele…
— Acum? După opt ani sacrificați? De ce? Cu ce am
greșit? Pe cine am deranjat?
 — Săritura, vreau să zic modul în care dumneata sari, nu e
regulamentar… Nu e un stil sportiv… un stil sportiv…
— Pardon. Se sare așa în multe țări.
— Treaba lor. Noi avem alt stil, altă concepție. De ce să
sari cu spatele spre ștachetă?! E inestetic și chiar imoral.
— Glumiți…
— Nu. Asta e situația.
— Mi-a interzis cineva?
— Nu…
— Deci, mă pot antrena?
— Deocamdată e inoportun să apari pe stadion.
— Nu mai înțeleg nimic. În loc să vă mândriți cu
performanța, să mă încurajați, dumneavoastră mă opriți, mă
puneți pe tușă. Recordurile au fost, le-am realizat, le-a văzut o
lume cu ochii…
— Da… Dar…
— Dar?!
— Nu e important cum o vede o lume cu ochii, ci ceea ce
se cere!
— Recordurile vor fi omologate?!
— Nu știu. Nu văd… nu cred…
— De ce? Vă rog explicați-mi ce s-a petrecut, unde și de
ce?
— Stilul săriturii dumitale nu e acceptat. E tot ceea ce pot
să-ți spun. Nici eu nu știu mai mult și, sincer să fiu, nici nu mă
grăbesc să aflu. Mi se va aduce totul la cunoștință, dacă va fi
cazul. Nu depinde de mine… Ba chiar aș putea zice că-mi pare
rău…
Nevenindu-și în fire, revoltat, trăind un coșmar, Sorin
Speranția s-a dus direct la președintele de la județ. Un om cu
părul cărunt, cu o adâncă tristețe și resemnare în priviri, nu
mascată ci, dimpotrivă, afișată, președintele l-a primit cu o
surprinzătoare afecțiune și cu o cafea. Singuri în birou, lângă o
măsuță într-un colț, conducătorul și sportivul se priveau
neputincioși. Într-un târziu, Sorin spuse:
— Sunt uluit. Sunt dezolat. Ce să cred?
— Nimic.
— Atunci?
— Stilul tău n-a plăcut. Asta-i tot ce pot să-ți spun.
— Pentru un fleac de săritură se face atâta caz? Sunt scos
din sport?
— Deocamdată s-a cerut să nu te antrenezi. Atât. E ca un
fel de concediu…
— S-au făcut acte pentru omologarea recordurilor?
— Nu. Și nici nu se vor face. Recordul cel dintâi nu poate
fi omologat din cauza stilului. Cel de-al doilea a fost obținut
după terminarea concursului. Sunt revoltat, mă doare, sufăr, dar
nu te pot ajuta.
— Incredibil! Parcă aș fi omorât pe cineva. E groaznic.
— Și pentru mine.
— Ce mă sfătuiți?
— Să ai răbdare câteva săptămâni. Trece și valul ăsta…
— Da, răbdarea noastră are o vârstă miraculoasă, aș zice:
două mii de ani. Numai că eu trăiesc infim de puțin, iar ca atlet
existența mea e ca un fulger pe timp de furtună. Încerc senzația
crudă, că am existat deja. Nici la alte concursuri nu am voie să
particip?
— Nimeni nu mi-a spus că nu ai voie. Mi-a cerut doar să ți
le amânăm pentru o vreme. E și asta o diplomație.
— Ce-mi rămâne, tovarășe președinte?
— Să crezi în tine! E cel mai bun lucru.
— Da… Da… Să cred stând, asta mă doare…
— Nu trebuie să stai! Antrenează-te!
— Unde?
— Unde știi. Sunt neputincios, sunt un fel de manechin
care, iată, nu te poate ajuta.

*
 Retras în curtea casei părintești, blondul și-a amenajat
acolo tot ceea ce-i trebuia: o pistă, o groapă, stâlpi și ștachete, o
porțiune de gazon, și-a făcut rost și de o halteră.
Antrenamentele lui continuau ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Ascuns, în curtea părintească, la adăpost de curioși
și de interesul specialiștilor, se antrena zilnic cu mai mare
încredere și ambiție. De față cu părinții, cu Crina sau cu
scriitorul Dinu Moraru, prietenul lui, sărea mereu 2,20 și chiar
2,25. Niciodată n-a mai reușit 2,30. Își terminase
antrenamentul, își făcuse dușul și stătea întins la soare, să se
bronzeze. Crina îl apăra de muște, iar Dinu Moraru le citea
schițe umoristice din noul lui volum „Oameni și jucării”. De
fiecare dată când isprăvea de citit o schiță, după ce Crina
aplauda, Sorin întreba:
— Asta ai publicat-o?
— Nu, răspundea invariabil Dinu Moraru. Și citea alta.
Unul tăcea în anonimat, păstrându-și vie speranța în
sportul căruia i se dedicase, celălalt își citea schițele și se
bucura că are un auditor loial, interesat și cald.
— Nici asta n-ai publicat-o?
— Mi-au respins-o cei de la România literară.
Frunzele viței de vie clipeau somnoroase în adierea leneșă
o soarelui de sfârșit de mai. Cei trei prieteni ședeau în grădină,
când sosi poștașul cu o scrisoare. Sorin alergă la poartă, luă
ziarul și scrisoarea pe care o desfăcu emoționat. Era de la
București. O citi. O amețeală simți brusc și parcă grădina dansa
un tangou lent.
— Ce e? întrebă Crina.
— De bine? zise Dinu Moraru.
— De bine, oftă Sorin și întinse scrisoarea Crinei.
Fata o citi, vru s-o mototolească, s-o rupă, apoi, la
insistența lui Dinu, o reciti cu voce tare: „Stimate tovarășe
Sorin Speranția. Ca urmare a memoriului dvs. vă facem
cunoscut următoarele: sesizarea este de competența organelor
județene, cărora ne-am și adresat. Răspunsul lor este cel pe care
vi l-au comunicat verbal. Noi nu putem interveni peste
hotărârile lor. V-am sugera să săriți la lungime sau să încercați
în probele de sprint. Talentul dvs. s-ar putea materializa
eficient și în aceste probe. Cu sincere urări de succes în
muncă…”
— Halal răspuns, zise Dinu. Bun pentru o schiță de a
mea…
Blondul nu auzea, privea ștacheta, acolo sus, pustie, dar
într-o lumină vie și caldă, insensibilă parcă la umbrele și petele
ce nu ajungeau până la ea.
— Ce faci, Sorin? întrebă Crina.
— Continui. Mă antrenez aici, acasă.
— E inutil…
— Vom vedea…
— Lumea se uită după tine, ca după o minune, spuse
Crina. Să auzi ce și cum se spune… „E un tip extraordinar” –
zice odată unul. „Bine, și ce face? De ce? De ce?” Nu știu. N-
are voie să apară în public. Mi se pare că a vrut să fugă…” „E
un campion”. „Cel mai mare recordmen”.
— Te rog, scutește-mă de asemenea prostii, se supără
Sorin.
— Asta-i lumea: te miri ce născocește.
— Da, interveni Dinu, vorbește pentru că nu este
informată corect. Bunăoară despre tine, nu i s-a spus exact ce și
cum, cine ești, adevărul…
— Dar mie, se răsti Sorin? Mie, cine mi l-a spus?!
— Ei, vezi, reluă Dinu, din cauza asta, lumea fabulează. Și
eu pățesc la fel.
— Nu trebuie luată în serios, zise Crina, încercând să fie
veselă. Toți copiii, prin curțile și străzile vecine, sar la înălțime.
Ai lansat o modă…
— Dacă ar ieși și un mare campion, ar fi ceva, zise blazat
Sorin. Abia aștept toamna. Până atunci se vor limpezi apele…
 — N-avem de ales, spuse Dinu. Ne batem până la capăt.
— Vai, am uitat cafeaua, se sperie Crina și fugi pe cărare,
spre casă.
Dinu începu să citească o nouă schiță.

Ciorchini grei, ca plumbul, spânzurau de vița noduroasă și

bătrână, care acoperea gardul și ascundea curtea și grădina
vederii trecătorilor. Dinu, Crina și președintele consiliului
județean ședeau pe scaune pliante și urmăreau săriturile lui
Sorin. Președintele venise în secret, mai târziu decât promisese
și se așeză tăcut în scaunul ce-l aștepta. Blondul atlet, în maieu
albastru și chiloți roșii, din mătase, încerca la 2,30. O îndelungă
și meticuloasă pregătire, mișcările de încălzire. Trecuse din
prima la 2, 2,10, 2,15, 2,20 și 2,25. Aplecat pe piciorul stâng,
cu fruntea coborâtă în smerenia unei rugăciuni, apoi pașii agili,
ușori, de sălbăticiune, bătaia, pirueta, planarea lină,
neverosimilă și aterizarea peste ștachetă. Cei trei izbucniră în
urale și aplauze. Blondul se uită derutat spre garduri, ca și cum
ar fi vrut să se asigure că nu l-a văzut nimeni.
— Vă mulțumesc că ați venit și mă bucur că ați prins
săritura, se adresă, el președintelui. Și pentru prima oară sări în
sus de bucurie.
— Dacă ai ști ce vinovat mă simt, zise președintele.
— Eu am să beau un pahar cu bere, țipă vesel Dinu și-l
ridică în aer. Pentru magistrala ta săritură.
— Și eu, îl acompanie Crina.
— Eu – unul cu sirop de portocale, spuse Sorin și-și turnă
dintr-o sticlă sucul gata pregătit. Tovarășul președinte vrea o
bere?
— O bere. Mulțumesc, zise vinovat și abia auzit.
Băură entuziaști și tineri, fericiți în colțul lor retras de
lume pură, curată. În pragul casei părinții blondului, ca două
jucării din altă lume, priveau neștiutori și temători ciudatul
spectacol.
— Dacă ați ști ce fericit sunt, spuse Sorin.
— Când ești singur, sari mai bine? întrebă Dinu.
— Scriitorule, ai pus punctul pe i. Să știi că nu pot.
Niciodată n-am putut sări singur 2,30, oricât m-am străduit.
Când știi că e cineva lângă tine sau cu tine, e altfel, ceva
dumnezeiesc!
— Și când nu e? zise Dinu.
— E cumplit. Nu ai curaj, nu ai putere… Cu sportivii,
continuă Sorin, se întâmplă o mare tragedie: mor odată cu
performanțele lor. Voi nu, aveți un mare avantaj, Dinule.
— Da, acceptă Dinu, dacă ajungem să ne vedem opera
tipărită…
Președintele tăcea încurcat, îndurerat, căci înțelegea bine
că e martorul unei drame. Blondul se apropie surâzător și
spuse:
— Zâmbetul nu mi-l poate lua, nici suspenda, nimeni!
— Așa e, recunoscu președintele. Uneori nu avem putere
să-l păstrăm. Să știi că am o noutate. Cărbunaru, cel clasat în
urma ta în primăvară, e nepotul șefului securității. De acolo ți
se trage suspendarea. Toată lumea mă asigură că se va rezolva,
îmi cere răbdare și calm, dar nimeni nu mișcă un deget.
Apropo, am primit bani pentru pista de tartan. Peste o lună
începem construirea ei. La primăvară, sari pe tartan…
Blondul rămase pe gânduri. Ceva îl surprinse și-i
strecurase în suflet îndoieli. Zise:
— Mi-e frică de tartan!
— E material modern! De ce să te temi? E material elastic,
e…
— Știu. Dar eu nu-l cunosc. O viață am bătut doar pe
zgură, pe pământ… Mă tem de el: e nou!
— E mult mai elastic, poate sari mai bine...
— Poate. Deocamdată sunt în fața unui necunoscut.
— Mai poți, Sorin? Iartă-mă că te întreb.
 — Mi-e tare greu, dar nu mă las. Oricum, de la primăvară,
va trebui să-mi permiteți măcar să mă antrenez pe stadion…
— Am să fac tot posibilul, îl asigură președintele.
Dinu și Crina săreau, chinuindu-se zadarnic să atingă din
zbor ștacheta cu mâna. Acolo, sus, ștacheta părea invulnerabilă.

Afară ploaia scâncea monoton. Toamna agoniza învăluită

în nesfârșite neguri cenușii și reci. Sorin stătea la fereastră,
îngrozit. Acolo îl găsi țeapăn, descurajat, Dinu Moraru. Venise
vesel, grăbit să citească și se lovi de ostilitatea neașteptată a
prietenului său.
— Ce s-a mai întâmplat? întrebă cu glas stins scriitorul.
— Nu vezi? Plouă. Vine iarna.
— E normal.
— Și eu? Ce fac? Sunt pierdut!
Dinu îl privi dezorientat, își frecă mâinile reci și se apropie
de prietenul său, care privea fix în nesfârșita toamnă bolnavă.
— Nu înțelegi, continuă blondul, e toamnă, vine iarna…
Unde mă voi antrena?!
— Găsim o sală, zise enervat Dinu.
— Unde? Care? Sunt atât de ocupate…
— La fratele meu, la profesională. Astă-seară, vorbesc cu
el.
Ochii blondului licăriră din nou, prinzând viață și fața
căpătă o undă de lumină stinsă. Spuse emoționat:
— Ce frumos ar fi! Pe chestia asta bem un vin!
Se duse și reveni cu o sticlă cu vin, cu alune americane și
două pahare.
— Te rog ceva, zise Dinu. Mie dă-mi o băutură tare…
— Vodcă!?
— Excelentă.
— Dacă am sală, să mă antrenez, sunt salvat. Ura, Dinule!
Te rog, de îndată ce poți vorbește…
 Dinu săltă vodca dintr-o dată și oftă adânc. Sorin înțelese
și întrebă:
— Ce-i cu cartea ta?
— !?
— Ți-au respins-o?!
— Nu. Mi-au amânat-o pentru anul viitor. Apare, dar în
martie viitor…
— Ce frumos! Totul în viitor și pentru mine și pentru
tine…
— Mai vreau o vodcă. Ce-ai lucrat azi?
— Sistematizarea unei comune. Le-am amplasat și un
teren de sport, cu pistă… Șefii mei au fost încântați.
— Și tu ești încântat.
— E firesc, Dinule.
— Ești un optimist incorigibil. Redus la tăcere, la neființă,
tu ai un moral nebun. Ești încântat.
— Fără el n-aș mai fi eu!
Blondul privi multă vreme pe fereastră, de parcă ar fi
descoperit acolo ceva unic și frapant.
— La ce te gândești? întrebă Dinu.
— Ploaia asta seamănă cu un plâns imens…
— Ce titlu frumos: Ploaia ca un plâns imens! Merci,
Sorin! Crina unde-i?
— Are ore. Se întoarce cu trenul de ora șase. Doar marțea
vine cu cel de trei… Azi e miercuri…
— Nu te supăra, îmi mai pun o vodcă!?
— Te rog. Abia aștept să treacă iarna…
— Pot să-ți citesc ceva? întrebă scriitorul după ce bău
vodca.
— Te ascult!
Blondul rămase în picioare, la fereastră, asculta și simțea
cum îl devorează ploaia, vremea de afară. La sfârșit spuse:
— E superbă. O schiță excelentă. O publici undeva?
— Unde?!
 *

În toamna și în iarna ce a urmat, Sorin Speranția se antrena

de șase ori pe săptămână, de trei ori în sală, de trei ori afară.
Lucra cu râvna și pasiunea celor disperați, care știu bine că nu
mai au nici o altă ieșire. I se îngăduise să se antreneze într-o
sală, destul de aproape de casă. Atât de aproape încât, după
antrenament, alerga ușor până acasă, unde-și făcea dușul cu apă
caldă și apoi odihna. Când se antrena afară, făcea alergări pe
distanțe lungi și exerciții fizice. Străbătea în lung parcul
orașului de câteva ori, alergând ușor pe potecile bătătorite,
când pe noroi, când pe zăpadă. Puținii trecători îl priveau cu
uimire și gravitate. Toți știau că acel tânăr zvelt și blond, picat
parcă de pe alte tărâmuri, era o mare figură, un sportiv de
excepție, că ascundea o enigmă. Doar un individ uscățiv, după
un șoc cerebral, venea cu un mers chinuit, dezordonat, se așeza
pe prima bancă și citea un ziar mare și alb, ca omătul din parc.
Blondul înghițea tură după tură, convalescentul – pagină după
pagină, preocupat, obosit și fidel lecturii, mulțumindu-se de
două-trei ori să ridice ochii și să-l privească lung, cu superioară
și usturătoare compasiune. „E un nebun, îl socotea bătrânul, își
bate joc de tinerețe”. „Bietul bătrân, gândea blondul, în loc să
se miște cum poate, căci mișcarea e pentru el aer, viață, stă
anchilozat acolo…” Când unul se întâmpla să lipsească,
celălalt se simțea mai singur, mai străin în parcul înghețat de
vânturi și omături neiertătoare. Și fiecare se întreba: „Oare ce
face? Mai aleargă? Mai trăiește?” Într-o zi convalescentul,
după ce lectură filă cu filă ziarul, îl opri pe atlet, ba chiar se
apropie anevoie, târând picioarele prin omătul moale.
— Ascultă, dragă, la ce bun fugi atât? Îți irosești tinerețea
alergând… De ce?
— Ca să trăiesc, să fiu eu! zise atletul și se depărtă ca o
umbră ireală pe aleile nesfârșite, ce se strecurau hoțește pe sub
scheletele despuiate ale castanilor. La întoarcere, Speranția,
sfârșind alergarea, venea în pas de voie. Lângă banca
paraliticului se opri și întrebă el:
— De ce citiți atâta și nu faceți mai bine mișcare?
— Trebuie să fiu informat, zise absolut convins acesta.
Trebuie. Și se adânci în lectură.
Speranția ar fi vrut să rămână lângă ciudatul personaj, cu
ziarul, dar în capătul aleii, înaltă și ofilită, ca o statuie, îl
aștepta Crina.
— Bună, Sorin.
— Bună, Crina, spuse el și o sărută, cu buzele lui reci pe
obrazul ei la fel de rece și palid pe deasupra. Ai venit cu trenul
de trei?
— Da. Mi-e urât acasă și-am pornit înaintea ta. Păcat că
nu mai alergi…
— De ce Crina?!
— Aș fi vrut să stau acolo, pe bancă, lângă bărbatul acela
infirm.
— E doar bolnav, răspunse stângaci, încurcat, Sorin.
Merseră în tăcere spre casă, la braț. Din când în când, privirea
unui trecător se întorcea mirată, surprinsă, spre atletul blond,
înalt și pustiu.
— Tăcem, vezi, spuse Crina?
— Suntem obosiți…
— Nu. E altceva.
— Ce anume, Crina?
— Nu mai avem ce ne spune. De aceea, aș fi vrut să stau
acolo, pe banca aceea…

Liliacul incendiase grădinile cu aroma și culorile lui vii,

amețitoare. Sorin trecea pe străzile aglomerate ale orașului ca
un străin. Avea senzația că nu mai aparține așezării, că este un
neînțeles, ba chiar un intrus. Fusese invitat la Consiliul
județean pentru o comunicare. Era emoționat, ca înainte de
examen. Bătrânul președinte îi zâmbi fericit și-i strânse mâna
cu putere. „Înseamnă că e bine, că s-a rezolvat, în sfârșit… e
bine” gândea el și clipele i se păreau lungi, cumplit de lungi…
— Nu știu cum să încep… zise președintele…
— Bărbătește, zâmbi Sorin. Simplu!
— Avem concursul primăverii peste două săptămâni.
— Și pot să particip? nu se abținu Sorin.
— În principiu, da.
— Am sărit 2,20 chiar ieri. Voi fi, sper, în plină formă.
— E însă o condiție… O singură condiție…
— Anume?!
— Să sari în stilul clasic… adică vechi… așa cum sar toți.
Vezi, trebuia să mă lași, să nu ți-o spun de la început… N-am
vrut să te necăjesc. Iartă-mă.
— Nu dumneavoastră mă necăjiți. Săritura clasică e
permisă?
— Da.
— Și cea nouă, a mea…?!
— Nu.
— Cine mă oprește? Doar nu e meditație transcendentală?
— Așa mi s-a spus, Sorin. Eu nu pot nici să comentez, nici
să pun întrebări.
— Cine? De unde?
— De sus.
— Și dacă merg la concurs și sar cum vreau, cum pot, cum
știu eu?!
— Nici nu te gândi… Ni s-a atras atenția să respectăm
regulamentul și instrucțiunile primite.
— Și dacă sar clasic până la 2,10 – 2,15 m și pe urmă cum
vreau?
— Ar ieși scandal, rezultatele nu s-ar omologa, ai fi exclus
din concurs, iar noi pedepsiți… Nu se poate, Sorin…
— Straniu. Lumea stă într-o săritură de-a mea!? E
periclitată de felul în care sar? O ameninț?!
— Nici vorbă… Săritura ta, la urma urmei, e un lucru
banal.
— Atunci? Cine se teme? De ce e neliniștea asta,
suspiciunea asta?
— Probabil, dacă noi toți, de mâine ne-am lăsa și am purta
mustață, s-ar crea o imensă problemă și totală neliniște, firește,
absolut inutile.
Râseră amândoi cam strâmb, apoi președintele continuă:
— În fond, de ce nu vrei să sari și tu ca toată lumea?
Blondul își plimbă mâna prin păr, pieptănându-l îndelung
și zise:
— Eu sunt foarte blond, într-o țară cu bruneți. Și nu văd
nici un rău în asta.
— Vorbesc serios. Renunță!
— Dacă am reușit de atâtea ori 2,30 și chiar un 2,35 m,
performanța tuturor timpurilor până azi, dacă mi se potrivește,
de ce să renunț? Să sar clasic, mai greu și și mai puțin!?
— Atunci va trebui să mai aștepți.
— De ce?
— Nu știu, Sorin… Ai făcut un memoriu să ți se dea voie,
să sări într-o demonstrație atletică neoficială, după câte îmi
amintesc!?
— Da, am trimis un memoriu și după trei luni am primit
un răspuns negativ, fără nici o lămurire în plus. Sunt atât de
curios pe cine am deranjat sau am speriat atât de tare cu
nevinovata mea săritură!?
— Nu săritura l-a speriat, ci faptul că tu faci altceva și
altfel decât noi toți ceilalți! Mă întreb ce va urma?
— Nimic. N-am decât o șansă: să sar acasă, în sală, să sar
în anonimat.

Zilele păreau gemene: semănau leit una cu alta. Crina

sosea spre seară, fără chef. Mânca fără chef, visătoare, cu
privirea pierdută… Apoi, răsfoia o revistă… Sorin își făcea
scrupulos antrenamentul, se întorcea acasă, se cufunda în
planșe și cărți.
— Știi, zise el, într-o seară, mi-au tăiat terenul de sport de
pe planul de sistematizare al comunei.
Crina nu-i răspunse.
— Ce e cu tine?
— Nimic. Sunt un călător care vine seara acasă, să
doarmă.
— Ce vină am eu?
— Dimineața, mă scol devreme, tu încă dormi. În casă e
frig, mă îmbrac și fug la gară, pe ger, pe ploaie…
— Eu mă culc seara târziu, după lectură și după ce
isprăvesc lucrul pe ziua respectivă…
— Când mă întorc spre seară, frântă, sătulă, casa e rece,
pustie, tu la antrenament. ..
— De dimineața până seara nu stau o clipă…
— Iubești atletismul, arhitectura și, din când în când, și pe
mine.
— Iubesc viața, așa cum ea nu m-a iubit pe mine
niciodată, cu tot ce are ea mai bun și mai rău.
— Sunt plictisită, resemnată, amărâtă…
— Mi-a mai rămas o șansă: să lupt.
— Nu știu, habar nu am ce va fi…
— Eu nu știu ce este azi!
— Sunt obosită…
— Asta nu trebuie s-o spui nicicând.
— Mi-e somn, e târziu…
— Mie mi-e foame, o teribilă foame de adevăr.
— Nu ne mai înțelegem, Sorin.
— Probabil…
— Sigur!
— Și ce e de făcut? Să vin și eu cu tine, cu trenul?!
— Cineva ne-a înrăit, Sorin. Ne-a despărțit sau ne-a rănit
numai!
 — Ai dreptate. Cine este oare acel cineva, Crina?!

În curtea casei, Dinu Moraru urmărea antrenamentul lui

Sorin. Urlă de unul singur, dezlănțuit, când blondul sări pentru
prima oară în acea vară, din nou 2,30. Îl îmbrățișă pe Sorin și-l
purtă pe brațe. Mai târziu, în scaune din nuiele, stăteau de
vorbă, la umbra viei.
— N-ai fost demult pe la mine…
— Am avut de lucru. Am lucrat mult, Sorin.
— Ai scris?
— Foarte mult. Cum zici tu, am fost în formă.
— Ai publicat ceva?
— Nu. Aștept.
— Ce?
— Să ne înțelegem, să ajungem la un acord.
— În ce sens? La ce acord?!
— Trebuie să-ți spun ce-am pățit. Am adunat un volum de
schițe și l-am intitulat: „Un singur anotimp”. De fapt, e un
lucru simplu: toate schițele mele se petrec primăvara. Când am
predat volumul, redactorul mi-a făcut o observație: să fie vara
anotimpul. Primăvara e un anotimp de început, nestatornic,
fluctuant, cu ploi, cu ninsori chiar… I-am spus că scriu despre
oameni care seamănă, care plantează pomi. Mi-a cerut să scriu
că seceră și ară, că asta e mai important. După ce am refăcut
cartea, m-au îndrumat la șeful secției beletristice. Acesta a
lăudat proza, dar m-a sfătuit să aleg toamna ca anotimp, fiind
cel al roadelor, al împlinirilor. Oamenii să culeagă și să se
bucure de munca lor. Am ajuns la redactorul-șef. Și lui i-a
plăcut volumul, dar a avut obiecții: prea multe frunze galbene,
rugină, natură care se stinge. „Ce-ar fi – a propus el să fie o
iarnă cu un alb imaculat, tonic, pur?!”. M-am conformat. După
aceea, mi s-a sugerat cu grijă și caldă prietenie, că iarna e un
anotimp rece, că necesită mult combustibil, energie și că umblă
lupii…
Blondul râse în hohote. Scriitorul reluă grav:
— Acum am patru volume. Patru anotimpuri. L-am dus la
editură pe cel dintâi, cu primăvara. Aștept.
— De ce? Ce mai aștepți?
— Mi s-a explicat pe larg că e nevoie să am puțină
răbdare, deoarece ne aflăm în plină vară și nu e bine ca eu să
apar cu o carte plasată – ca acțiune – primăvara.
— Eu sar, tu scrii… noi așteptăm, se înveseli Sorin.
— În ce mă privește, regret enorm că n-am talent să cânt.
Ce fericiți sunt ăștia, de la operă! Cântă pe Verdi de un secol și
n-au nici o problemă.
— Nu e de vină nici scrisul, nici atletismul, nici muzica,
spuse Sorin. Am aflat ceva despre suspendarea mea – ca s-o
numesc elegant. Un tovarăș din loja oficială a strâmbat din nas
când am sărit eu, dar n-a zis nimic. Cineva de lângă el, a
acționat brusc și violent, ca urmare a celei strâmbături! Și n-a
făcut-o din demnitate, din înțelegere, din obligație, ci doar din
teamă sau din lingușire.
— Da, zise Dinu Moraru, omul este o ființă care înfruntă
pe Dumnezeu, natura, durerea, dar se teme de necunoscut, de
umbra lui.
— Am impresia că în cazul meu a fost vorba doar de o
slugărnicie libidinoasă, de o incompetență periculoasă…
— Ești sigur că ăsta e motivul? Individul cu strâmbătura!?
— Da… da… Sunt. Mi-a… divulgat secretul cineva care a
stat lângă el… Anii mei – aproape zece – de trudă, de sihăstrie
și speranțe – nu contează nici cât mica strâmbătură a unui ins
de care lumea nu va mai ști mâine nimic?!
— N-ai ceva de băut? Tare aș bea ceva, zise îngândurat
Dinu Moraru.

Vara își stingea în taină luminile blonde și calde, ofilind

ierburi și frunze. În curte, pe mica lui pistă, Sorin Speranția își
gândea ultima săritură. Ștacheta era înălțată la 2,35 m. Nu
sărise niciodată o asemenea înălțime. Pe scaunele de nuiele și
pe cele pliante asistau Crina, Dinu Moraru, bătrânul președinte
al sportului; ceva mai retrași, în picioare, oarecum stânjeniți de
fleacurile școlărești ale fiului lor, așteptau părinții lui Sorin;
câțiva vecini curioși, pitiți pe la garduri, urmăreau încremeniți
scena. Prima încercare o ratase, dar nimeni nu scoase măcar un
oftat. Aplecat ușor înainte, pe piciorul stâng fandat, cu pumnii
strânși, Sorin adună toată omeneasca lui putere și concentrare.
Voia cu orice preț să-și demonstreze sieși că a fost, că este un
mare atlet, împotriva tuturor obstacolelor ce-i barau drumul
spre împlinire. Simți mirosul acela atât de obișnuit lui de
transpirație grea, izvorâtă din truda lui de animal hăituit mereu
și fără milă. Respirația, liniștea, concentrarea. Acum! Pașii
scrâșniră ușor pe nisipul bătătorit, foșniră scurt apoi pe
porțiunea de zgură roșie. Bătaia, o înălțare ca un zbor mirific,
planare lină peste ștachetă… Uralele și aplauzele frenetice ale
celor prezenți tulburară pacea grădinii. Sorin alergă ca o nălucă
în mica lui curte și sări de câteva ori în sus, spre necunoscut,
spre cer. Crina și Dinu îl îmbrățișară. Sfioși, părinții se
retraseră spre bucătăria lor de vară. Vecinii rămaseră uluiți la
locurile lor.
— Șampanie, ceru Sorin. Șampanie, tată!
Două sticle de șampanie roșie bubuiră sub merii din fața
casei, ca niște salve de onoare. Se umplură paharele.
Președintele consiliului județean se bucura, dar și suferea în
sinea lui, socotindu-se printre vinovați de cele petrecute și
hotărând să facă totul pentru a înlătura nedreptatea. Se apropie
de Sorin și ciocni, apoi zise îndurerat:
— Te rog să mă ierți. Ești mare și noi am pierdut mult
ținându-te deoparte.
— Viața asta-i bun pierdut… zicea bădia Coșbuc, îl opri
Sorin. Eu o trăiesc cum vreau, dar nu pot s-o și arăt când și cui
vreau…
— Dacă nu vă supărați, se auzi vocea lui Dinu Moraru, aș
vrea totuși o vodcă sau un coniac. Ce aveți mai la îndemână…
— Ce-a fost ieri, la concursul republican? Cine și cu cât a
câștigat înălțimea? întrebă Sorin.
— Cărbunaru Marin, cu 2,19 m. Proba a trecut complet
neobservată, explică președintele. Lumea, în tribune, vorbea
despre tine. Se puteau auzi cele mai savante și mai exacte
păreri. Unii ziceau că nu mai sari, că nu mai poți; alții că ai
abandonat atletismul… Mulți vorbeau însă cu o adevărată
venerație de blondul zburător, ca despre un tip de excepție,
senzațional, cel mai mare atlet… Nu știau însă unde ești și ce
faci…
— Uite că nu sunt un învins, zâmbi Sorin. Redus la tăcere
– da, da, învins – nu! Lumea nu e informată și, ea atare, nu are
de unde ști…
Brusc, Sorin a lăsat paharul și s-a dus sub ștachetă, urmat
de Dinu Moraru și de bătrânul președinte. Au măsurat încă o
dată înălțimea. Nu greșiseră: era exact 2,35.
— Tu, dacă participai ieri – zise președintele – și săreai în
stilul clasic, tot câștigai…
— Probabil…
— De ce n-ai acceptat?
Veneau dinspre groapa de sărituri spre iarba de sub meri.
Adia printre frunze seara, ca o șoaptă de iubire.
— Dacă mi se spune totul, chiar totul, mie ce-mi rămâne?!
întrebă dus pe gânduri și parcă doar pentru el, Sorin.
— Asta-i se bucură Dinu Moraru. Ce-ți rămâne! Că tu nici
nu bei! Mie, bunăoară, îmi rămâne vodca.
— Dinule, de ce beți voi, scriitorii? Și Hemingway a băut
și Steinbeck și Șolohov și Graham Greene și atâția alții. Vezi,
nu am amintit nici un român…
Dinu Moraru râse și lasă un moment de suspans până când
răspunse:
 — Nu le spune nimeni când, cum și cât să bea. Dacă le-ar
spune, pariez, s-ar lăsa toți sau aproape toți de băutură!
Râdeau și vorbeau veseli sub merii grei de rod. Leneșă,
seara ațipea în arbori și în pomi.

Un bolero de Ravel se auzea în surdină. Era trecut de

miezul nopții. Ușa era deschisă. O boare plăcută de răcoare și
arome de noapte venea din grădină. Crina și Sorin în pijamale,
fără somn, se priveau cu alți ochi, ca doi oameni care se
regăsesc după o lungă absență. Și păreau mai frumoși, mai
tineri în acea noapte, de început de septembrie, numai și numai
a lor.
— Ne-am oferit o noapte, spuse Crina.
— Ce risipă! Incredibil, dar adevărat.
— Ce-ar fi să ne mai îngăduim asemenea nopți!? Vrei să
continui?!
— Nu știu…
— De ce nu știi?
— Dacă aș avea certitudinea că la primăvară pot concura,
aș mai răbda nițel… Altfel, e inutil. Îmbătrânesc, Crina, și mai
mult…
Se opri brusc, înspăimântat.
— Mai mult ce? îl obligă Crina ștrengărește să vorbească,
jucându-se cu părul lui blond și lăsând dinadins un sân pietros,
ca o pomană crudă și tare, să tremure ațâțător în deschizătura
cămășii de noapte.
— Dacă nici la primăvară nu mă pot duce pe stadion, sunt
un om terminat. Ca sportiv, vorbesc.
— N-o să fii.
— Am prea mulți ani, îi simt în mâini, în picioare, în
suflet. Dacă nu voi concura, eu, sportivul, va muri definitiv.
— Nu mă supăr. Dimpotrivă. O să am zi de zi un soț!
Sfârșitul unuia, înseamnă viață pentru altul. Nu găsești că e
frumos? Pasiunea ta sportivă ne-a despărțit mult în ultima
vreme, Sorin. Aparținem din ce în ce mai mult altora și din ce
în ce mai puțin nouă înșine.
— Poate răutățile, duritatea, frica, lăcomia unora… duc la
asemenea stări de fapte…
— Acum ți-e frică? zise ea.
— Nu. De ce?
— Atunci vino, zise Crina și-și scoase cămașa de noapte.
Vino, că peste trei ore am tren…

Salutând mereu obsedat, în stânga și în dreapta,

răspunzând la saluturi, Sorin și președintele intrară în cofetăria
Corso. Lângă o cafea și o prăjitură, vorbeau încet, pe îndelete,
nederanjați.
— Uite, Sorin, am vorbit peste tot și sus și jos. Zadarnic.
Te-am înscris din oficiu la concursul de duminică și te-au tăiat.
— De ce? Au motivat?
— Deocamdată să nu concurezi. Nu e încă momentul. E
tot ceea ce mi s-a spus. Apoi, în ședință am fost criticat aspru
că, în loc să mă ocup de problemele grave, vin cu fleacuri, cu
lucruri minore, că vreau să pun într-o lumină nedorită
concursul.
— Ce caraghioși! Nici cu un infractor nu te porți astfel. Și
față de el există clemență, înțelegere, uneori i se mai dă o
șansă…
Tăcură multă vreme. Afară ploua în rafale.
— Și vremea e ciudată, zise președintele. Dimineață era
senin, soare, iar acum toarnă cu găleata…
— Poate se ia și vremea după oameni, spuse Sorin.
— Ți-aș propune ceva, dar nu îndrăznesc.
— Îmi pare rău. Vă rog. Nu mă supără orice mi-ați spune.
— De ce nu te muți în alt oraș?
— E o soluție?!
 — Poate acolo ai altă șansă!
— Să mă pomenesc cu un nou șef care strâmbă ușor din
sprâncene, nu din nas!
— Încearcă!
— Nu pot.
— Pierzi ceva? Crina și așa face naveta!
— Aici îmi sunt părinții, aici am casă, am un serviciu bun,
am prietenii, aici am copilăria, tinerețea și anii irosiți. De ce să
plec? Unde?

Era o altă vară, a unui alt anotimp. Sorin trecea pe străzile

arhaice ale orașului, care mai păstrau o fărâmă din burgul
medieval. Privea locurile, casele, cu nostalgie și durere
nemărturisită. Lângă el pășea lin și surâzător un băiețel blond
de șapte ani.
— Ăsta e orașul vechi, ce a mai rămas din el, explică tatăl.
Străzile mici, înguste, ca niște poteci, amintesc de o așezare
mai veche decât lumea parcă…
— Tăticule, n-o să le demoleze?
— De ce, puișor?
— Să facă blocuri noi, moderne?
— Ar fi păcat. Trebuie păstrată această neprețuită mărturie
a orașului de odinioară.
Ieșiră în parc.
— Tăticule, de ce te salută atâta lume?
— Mă cunosc mulți…
— Nenea acela cine era?
— Nu-l știu, îl cunosc de undeva, dar nu-mi amintesc de
unde…
— Și ăsta? șopti copilul.
— Pe mine mă cunoaște lume multă, puișor.
— Tu ai fost un mare campion? Și eu o să fiu, spuse
copilul cu atâta siguranță în glas, încât părintele tresări și-i
strânse mânuța în palma lui mare și aspră. Povestește-mi despre
tine, tăticule…
— N-am ce… spuse moale Sorin.
— Ce sportiv ai fost tu? Ce performanțe ai realizat?
Făcură câțiva pași, apoi părintele schimbă dinadins
discuția și oftă adânc:
— Vezi castanul acela? Se spune că are peste 100 de ani.
— E bătrân, săracu’… Tată, mama de ce nu e cu noi?
— Simplu: nu e acasă. Trenul ei sosește la șase. Abia la
șase.
— De ce unii oameni fac navetă, tăticule?
— Oamenii fac de multe ori lucruri pe care nu le vor. Așa
e viața…
Sorin salută câțiva prieteni, cu unul dădu mâna și schimbă
câteva cuvinte. Apoi, porniră mai departe. Mergeau ca printr-
un tunel, pe sub coroanele imense ale castanilor. În capăt se
vedea ovalul de beton al stadionului.
— Am citit o poveste a lui nenea Dinu Moraru.
— Ți-a plăcut?
— Da. Am râs. Mi-a citit și bunica niște povestiri hazlii
despre primăvară. Tu de unde îl cunoști?
— Am fost prieteni.
— Și eu am fost prieten cu el. De ce a murit așa repede?
— A fost bolnav…
— Nu numai de asta, zise trist copilul.
— Nu?! se miră părintele.
— Nu. Mi-a povestit el… Foarte frumos mi-a povestit. Tu
nu știi?
— Dacă-mi spui, știu!
— Din pricina unui anotimp.
— Cum așa?
— El a scris niște cărți. I s-a cerut să scrie despre toate
anotimpurile.
— Și a scris.
 — Da! dar n-a găsit decât patru.
— Atâtea sunt. Patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna
și iarna.
— Da, tăticule, dar el a murit fiindcă nu l-a găsit pe al 5-
lea.
— Asta-i bună, zise Sorin.
— Așa mi-a spus, nenea Dinu Moraru. „Există doar patru
anotimpuri, Claudiu! Restul sunt inventate. Sunt false…”
— Nu înțelegi tu destinul unui scriitor…
— A fost mare scriitor?
— Asta ne-o va spune timpul, puișor. A fost un luptător
onest. Uite, câtă lume merge la stadion.
— O să fie un meci bun. Ție îți place mult fotbalul?
— Nu-mi prea place, Claudiu.
— Atunci de ce mergi la meci?
— Să treacă timpul mai ușor.
— Aș vrea să mă duci la un concurs atletic, tăticule. Ce
zici?
— O să mergem la un concurs bun. Îți promit.
Ajunseră la stadion. În spatele unei tejghele, asediat de
lăzi, un individ cu nas mare, coroiat, vindea suc și înghețată.
Sorin îl privi lung și deveni palid. Apoi se întoarse cu spatele.
— Tăticule, vreau un suc.
— O să bem înăuntru. Au mai bun.
Intrară pe poarta stadionului. Sorin saluta mereu, în
dreapta și-n stânga. De la o gheretă îi cumpără copilului un suc
de zmeură.
— De ce n-ai luat de dincolo, de la nenea ăla? Părintele nu
răspunse.
— Era prea urât? insistă el.
— Nu puișor…
Copilul bău din suc. Galeria ațâța spiritele și dădea viață
stadionului.
— Ți-a făcut vreun rău omul acela? întrebă Claudiu cu
acea intuiție extraordinară pe care o au copiii.
— Știu eu…
— Atunci de ce n-ai vrut să iei suc de la el?!
— Omul acela a crezut ani de zile că el e cel mai
important în oraș, că deciziile lui erau singurele corecte.
Socotea că numai ceea ce înțelegea și știa el era corect și util.
De fapt, a fost o nulitate…
Urcară apoi scările ovalului de beton.
 SEZON DE VÂNĂTOARE

— Ne întorceam într-o seară rece de decembrie obosiți,

fără chef de vorbă, de la o vânătoare de iepuri. Avusesem o zi
nefastă. Nici un foc, nici o piesă, nimic… Bătusem zadarnic
prin zăpadă și pe un ger nervos, vreo douăzeci de kilometri.
Aduceam… jumătate merindea și băutura neatinsă. Găluș
moțăia lângă mine, Pompei conducea încet, înjurând constant
când drumul, când vânătoarea. Lângă el, Puiu Ungur privea
prin parbriz noaptea, pufăia neîntrerupt din țigara nelipsită în
colțul gurii lui strâmbe și acre, gemea în răstimpuri, visând o
necruțătoare răzbunare. Deodată, strigă nervos: „Oprește!
Oprește! Uite, un urechiat”. La vreo 30 de metri, în fața
mașinii, orbit, paralizat de lumina farurilor, un iepuroi cât un
miel stătea pripoiul pe labele dinapoi, cu urechile ca două
țepușe. Puiu Ungur a coborât ușor din mașină și s-a apropiat,
prin șanț, cu grijă, de neașteptata pradă. A tras piedica, a dus
arma la ochi și în clipa aceea s-a auzit o voce de bas: „Halo,
lasă-l domnule, e de casă. Nu vezi? Poate-mi spargi vreun
geam…” Ungur a înlemnit. La câțiva metri, am descoperit
silueta casei. Ne aflam la intrarea într-un sat. Ungur și-a frânt
arma, a aruncat cartușul și-a revenit în mașină, pomenind sfinții
și sfintele și alte funcții cerești, în timp ce noi, vă închipuiți,
leșinam de râs. „Îmi vând arma! Gata – amenința Puiu Ungur.
Am și eu o zi liberă și în loc să mă odihnesc, să mă recreez, să
joc șah sau cărți, să mă uit la televizor, vin la vânătoare, să-mi
fac nervi, să-mi dau sufletul prin omăt, să îngheț… Gata, am
terminat cu vânătoarea”.
Vasile râse cu poftă, deși povestea întâmplarea cine știe
pentru a câta oară. Gogu, gras și jovial, Petre, negricios și tăcut,
sfios încât ai fi putut paria că nu e în stare să țină o armă în
mână, dar să mai și tragă cu ea, și Dănilă, roșcovan și atent cu
ceea ce spunea sau auzea, suspicios și bănuitor, râdeau în
hohote. Râsul lor s-a stins brusc când în ușă a apărut, grăbit și
sobru ca de obicei, Ilarion Uscatu, șeful echipei de vânătoare
„Cerbul”. Acesta îi salută și-și dezbrăcă iute paltonul. Cei patru
se ridicară respectuoși în picioare.
— Ce faceți, băieți, întrebă, într-o doară, Uscatu,
deschizându-și mapa.
— Ne ocupam cu râsul, glumi Vasile.
— Mie nu-mi place râsul, i-o întoarse Uscatu. Sunt
vânător cu vechi state, cu rezultate mari, mai mari decât vă
închipuiți, cu fapte de curaj, poate chiar de eroism, dar, e bine
să știți, nu-mi place râsul! Nu să-l vânez, dar nici să-l văd sau
să-l aud nu-mi place.
— Bine, interveni Vasile, dar râsul este un trofeu râvnit de
oricine, căci obținerea lui presupune o adevărată artă!
— Da, așa e, o artă, dar pe mine arta asta nu mă
interesează. Sunt vânător vechi și știu ce vorbesc. Eu mânuiesc
arma de copil. Trebuie să știți că râsul e viclean și periculos.
Apare când și unde nu gândești. În genere, el nu consumă
hoituri, cadavre, atacă numai ceea ce este viu! E frumos, dar e
perfid și oricând gata să atace omul. Îl întâlnești tot atât de bine
jos, într-un tufiș pipernicit, ca și în vârful celui mai falnic
copac din pădure sau pe muchia inaccesibilă a unei stânci.
Cărările lui sunt pretutindeni și nicăieri. Sincer să fiu, mă
bucură că azi este din ce în ce mai rar. Dar noi vom vâna mâine
mistreți, așa încât să trecem la problemele noastre. Dați-mi,
deci, voie, să vă rețin atenția cu câteva informații, precizări și
recomandări. E obiceiul meu, învățat de la cei vechi, să-mi
instruiesc grupa. Eu întotdeauna am avut grupe fruntașe. Vom
face împreună și din „Cerbul” o grupă model, cu rezultate
dintre cele mai frumoase. Păcat că nu suntem mai mulți…
Unde-s ceilalți doi?
— Am luat legătura cu ei, i-am convocat, dar n-au putut
veni, zise Dănilă, oarecum nemulțumit. Cociș e bolnav, iar
Barta e plecat din țară.
— Suntem o grupă mică, dar vrednică, reluă Uscatu.
Mâine, vom vâna mistreți. Vă rog să vă notați.
Vânătorii scoaseră pixuri și carnețele.
— O să învățăm să scriem, nu să vânăm, șopti Gogu în
urechea lui Petre și amândoi își înecară râsul într-o tuse forțată.
— Liniște, vă rog. Vânătoarea presupune, știți prea bine –
continuă Uscatu, perseverență, curaj, talent, dăruire, încredere
și o conștiință și o etică deosebite. Deci, să vă curățați armele,
să vă puneți la punct cartușele, hainele, echipamentul, să vă
odihniți ca lumea la noapte. Să nu vă umpleți ranițele cu
mâncare. Nu ne ducem să ne ghiftuim. Niște sandviciuri, niște
ceai. Să renunțați la alcool; obosește și lenevește organismul,
alungă vânatul, ba poate produce, la un moment dat, accidente.
Țigările sunt interzise cu desăvârșire. Trebuie să alegeți una din
două: ori mergeți la fumat, ori la vânătoare. Vă rog, foarte
mult.
— Nici cafea? întrebă Petre.
— Cafea puteți lua, se învoi Uscatu. Vom pleca mâine cu
personalul de trei și un sfert. Vom vedea noua fabrică de
nutrețuri combinate din Valea Morii, castelul transformat în
cămin cultural din Sânmărtin, Combinatul de celuloză și hârtie
din Vadul Nou. Drumul este pentru noi și un prilej de
cunoaștere. Aveți întrebări?
— Câți mistreți putem vâna? întrebă Dănilă.
— Nu vă fie teamă. Vom vâna. Rațional, cu tact, cu etică.
Vă amintesc câteva din normele etice ale vânătorii: „Nu te
băga, nu te amesteca, nu da sfaturi nici păreri în organizarea
unei ieșiri, dacă nu ești conducător”; „Nu e permis, nici etic să
tragi în vânatul vecinului, trebuie să colaborezi cu el”; „Nu fi
invidios pe succesele tovarășilor tăi, nici pe piesele care se dau
la plan”. „Nu te îmbrăca la vânătoare ca de carnaval; haina
potrivită, sobră, adecvată la teren și vânat sporește satisfacțiile
și numărul loviturilor în plin”. Dacă mai sunt întrebări?
 — Să zicem, că, din întâmplare, ne iese în bătaia puștii un
râs, spuse Vasile. Ce facem, tovarășe Uscatu?
— În ce sens?
— Tragem în el, sau nu!?
— Deși e pe cale de dispariție în zona noastră, dacă, din
întâmplare, cum spui, ne iese dumnealui în cale, zic să nu-l
iertăm.
— Îl împușcăm pe loc, se bucură Gogu.
— Îl recoltăm sau îl extragem, sublinie dojenitor Uscatu.
Avem un limbaj ce ține și el de etica vânătorii. Nu va fi însă
cazul, deoarece, mergem într-o zonă unde – știm asta din datele
ultimului recensământ – sunt foarte mulți mistreți. Predomină
prioritar mistrețul. Vom mai găsi și câte un lup, vreo cumătră și
desigur iepuri. Despre organizarea vânătorii noastre mâine, la
fața locului. Vă doresc vânt din față!

Gogu și Petre veniseră devreme la gară și ocupaseră un

compartiment. Își puseseră ranițele sus, pe locul bagajelor,
afară era o ceață ușoară și frig. Petre aprinse o țigară.
— Mai bine ieși pe coridor, zise Gogu. Vine șeful și se
supără, nu-i place fumul de țigară.
— Asta una și gata. Deschid nițel geamul. Ai dreptate, nu
e bine să-l supărăm.
— Din partea mea, poți să-l și superi…
— Măi, Gogule, ție nu-ți place Uscatu!?
— Nu.
— De ce?
— Vorbește mult, tot timpul ne dădăcește, se pricepe a
toate și e cam apucat. Cam într-o dungă.
— Exagerezi și tu… E un om drept, principial, un
organizator de excepție…
— O să vedem. Vreau argumente!
— E adevărat. Dar deja le avem. Uite, noi am primit un
teren de vânătoare nou, mai mare, cu vânat divers. În cel vechi
nu erau decât fazani și câte un iepure. Aici avem mistreți, lupi,
vulpi… Poate chiar vreun râs! Azi vânăm mistreț. Nu ești
mulțumit? îl certă Petre.
— Eu vorbeam de felul de a fi al șefului… Ca vânător care
adulmec omul și fiara, ceva nu-mi place la el și ți-o spun
deschis.
— Noroc Gogule, noroc Petre.
În compartiment intrară Dănilă și Vasile. Bine rași, veseli,
echipați cu hanorace și pantaloni verzi, aduseră un aer de
veselie în compartiment.
— Adă, Doamne, mistreții în puștile noastre, zise Vasile
ca o rugă și se așeză mulțumit pe locul de lângă ușă.
— Poate scapă trenul șeful nostru, observă răutăcios
Gogu.
— Nu există, zise Petre. Vine cu precizie de metronom.
Mai sunt cinci minute…
— Iată-l, se miră Gogu, și-l arătă pe geam cu mâna.
Avea un hanorac străin, vișiniu putred, mai mult elegant
decât practic pe un teren acoperit cu zăpadă. Dănilă coborî în
întâmpinarea lui.
— Eu m-aș mulțumi azi și cu un fazan sau doi, zise Gogu
cu o oarecare resemnare.
— Fugi de aici cu fazani cu tot. Vreau mistreț, zise Vasile.
— Bună și noroc. Ce vă certați? Nu știți care ce vrea? Vă
spun eu: mistreți. Nici nu se discută. Fazanul e pentru
începători sau pentru artiști în vânătoare, care-l iau de sus, din
aer, cu măiestrie și simplitate, de acolo de unde el se poate
apăra și unde pare invulnerabil, vorbi Uscatu.
Dănilă puse sus ranița și arma șefului. Apoi trenul plecă.
— Nu e rău nici fazanul, „puse lemne pe foc” Gogu.
— Mie nu-mi place, zise Uscatu.
— De ce șefule, se miră Vasile? La tavă, cu sos acrișor e
nemaipomenit.
 — Da, am să vă explic, începu Uscatu. Fazanul e o pasare
lipsită de inteligență sau cu aptitudini foarte reduse. Scriu asta
toate cărțile și-o susțin vânătorii mai bătrâni. Dar în ce îmi
privește, fazanul are un alt cusur: o predispoziție de emigrare.
Pleacă din loc în loc, pleacă de acolo de unde s-a înmulțit și se
oprește cine știe pe unde. Chestia asta n-o suport, mă dezgustă.
— E adevărat că migrează, interveni Gogu, dar o face
împins de nevoi, își caută hrana, terenuri mai bune, cu hrană
mai bună, cu vegetație mai bogată, cu soare mai mult.
Rândunicile nu pleacă de tot? Nu migrează? Nu emigrează?!
— Gogule, alea nu-s vânat, se supără șeful. Și apoi, ele se
duc să ierneze și vin primăvara înapoi. Fazanul nu se mai
întoarce. El doar consumă, mănâncă viermi, nu e folositor
pentru natură, nici pentru om.
— Dacă omul îi pune, iarna mai ales, hrană bună și
destulă, fazanii nu pleacă, preciză Gogu nemulțumit.
— N-ai dreptate: omul, săracul, să le facă pe toate!? Păi,
vezi? înțeleg să dai de mâncare cerbilor, căprioarelor – vânat
nobil. Chiar mistreților – vânat scump, căutat la export, dar nu
fazanilor. Ei să se descurce cum pot, cu ce și cât le dă natura.
Mai au un cusur: dacă se obișnuiesc cu tine, cu omul în
general, îți umblă printre picioare, de nici n-ai cum să tragi în
ei. E un vânat fără rasă. O clipă: vedeți acolo Fabrica de
nutrețuri combinate! Produce anul ăsta cu 5% mai mult ca anul
trecut. E cantina animalelor din județ. Probabil vom face și noi
demersuri, să cumpărăm ceva nutrețuri pentru vânat.
Uscatu deschise un ziar și se adânci în lectura lui. Ceilalți
tăcură o vreme, apoi Vasile scoase un termos și un miros viu,
de cafea, învioră aerul.
— Să punem și un strop de coniac, zise Gogu.
— Vă rog, fără coniac! interveni Uscatu. E prea devreme
pentru alcool. Mulțumesc, eu nu beau cafea. Mă feresc de vicii.
Chiar și de cele inofensive
Și ieși pe coridor.
 Băură câte un păhărel cu cafea. Vasile începu să
povestească:
— Acum douăzeci de ani, într-o dimineață de ianuarie, mă
duceam din satul părinților într-unul vecin, la niște unchi, la o
înmormântare. Am pornit fără armă, doar cu o secure mică, cu
coadă lungă și tare. Mergeam singur și mă gândeam la vărul
meu, care murise dintr-o apendicită perforată. Urcam printr-o
pădure de stejari bătrâni. Eram îmbrăcat cu un cojoc din piele
de oaie. Dimineața era cenușie, doar cu o umbră de soare. Văd
de departe, ceva mișcându-se aproape în marginea drumului, în
niște boscheți mai mari de un stat de om. Mă apropii încet și-
mi zic: „Or fi ceva căprioare, fie flămânde care rod coaja
crenguțelor, fie rănite de fiare și refugiate aici, lângă drum
umblat de sănii și de oameni, unde se aflau oricum mai în
siguranță.” Nu mai observ nici o mișcare. Voiam să ies în
drum, să-mi văd de-ale mele da’ ce mi-a venit? Hai să văd, e
ceva sau nu. Sar brusc în partea dinspre pădure a tufișurilor și
văd niște umbre mișcându-se. Căprioare? De unde. Am auzit
un mârâit, apoi am rămas nemișcat: cinci lupi! Lupoaica s-a
ridicat calmă aproape nepăsându-i de prezența mea, a pornit
spre vârful pădurii, urmată de ceilalți patru lupi. Toți au călcat
exact pe aceeași urmă, încât nu puteai ști că au fost cinci sau
numai unul.
— Bine că n-ai pus mâna pe vreunul, zise Petre.
— Asta-ți lipsea, râse Gogu. Nu mai vânai mistreți.
— M-am avântat, reluă Vasile, fiindcă tot așa într-o iarnă,
cu bătrânul Monu, vânător încercat, am găsit într-un boschet, la
marginea șoselei, o căprioară rănită. Am dus-o acasă în brațe și
primăvara, după ce s-a vindecat, i-am dat drumul în pădure.
— Dacă duceai și-un lup în brațe, erai cineva! se amuză
Dănilă. Strângeți cafeaua, că vine șeful și nu-i place.
— Nici până azi n-am înțeles de ce au rămas lupii
nemișcați, deși au simțit că se apropie un om, continuă Vasile.
Nu se poate să nu mă fi simțit.
 — Au simțit că vine un vânător fraier, naiv, un fazan care
emigrează și i-au dat pace, observă Gogu și râse sănătos.
Uscatu s-a întors în compartiment și și-a reluat lectura
ziarului.
— Zice că Bulă s-a dus într-o zi la școală și-a întârziat,
începu Gogu.
— Ce e asta? întrebă brusc Uscatu.
— Un banc. Ne mai distrăm…
— Vă rog foarte mult, vorbi plin de importanță Uscatu, să
mă înțelegeți. Noi suntem vânători, oameni serioși, care ne
sacrificăm timpul liber, ne lăsăm familiile. Nu niște flecari,
care vorbim vrute și nevrute. Bancurile sunt o formă nefastă
prin care omul cheltuiește absolut inutil timp. Nu câștigă nimic.
Deci, fără bancuri, fără vorbe în vânt. Mai bine ne relaxăm, ne
odihnim, pentru ca la vânătoare să ne putem concentra mai
bine să tragem eficient, să selectăm piesele mai valoroase, ca și
cele prea bătrâne sau bolnave.
— Veselia e necesară omului, interveni nemulțumit Gogu.
— Ce e aia veselie? Veselia e pentru cheflii, pentru cei
săraci cu duhul. Vânătoarea e o treabă serioasă, grea, nobilă,
care-l înalță pe om. Fac apel la seriozitate, la sobrietate, la a
renunța la fleacuri, la glume de bâlci.
— Trebuie să mai și râdem, nea Ilarioane, se supără Gogu.
— De ce? Ce argumente ai?
— Omul se deosebește de animal prin aceea că vorbește și
râde. Vorba poate fi nesinceră, râsul – nu. Vânatul nu râde! Noi
suntem vânători! Râsul, veselia, țin de inteligența, de curajul și
înțelepciunea omului.
— Gogule! gemu Petre.
— În primul rând comparația omului cu… viețuitoarele
celelalte e hazardată, deplasată, se mânie Uscatu. Să n-o mai
faci. Omul e superior prin obiectivele pe care și le pune, prin
crez și disciplină. Vânatul poate fi recoltat fiindcă nu are
disciplină, nu are rațiune! Seriozitatea este atributul omului
superior, al vânătorului de clasă. Eu nu cred în vânătorii care
râd și flecăresc oricând și oriunde. Nu uitați o prevedere ce ține
de etica noastră: „Vânătorul corect e și cetățean corect.
Vânătorul corect ocrotește și crește vânatul și abia apoi îi
recoltează”. Uite, ne-am luat cu vorba, n-am văzut combinatul
cel nou… Am ajuns! Să coborâm.
 
Paznicul Ieronim i-a așteptat la gară pe noii săi oaspeți. De
cum a văzut îmbrăcămintea lui Uscatu, bătrânul cu barba deasă
și căruntă, cu o privire tăioasă, ca lumina, om dintr-o altă lume
a înțeles două lucruri: că acesta era șeful noii grupe repartizată
pe terenul său și că va avea de a face cu un om neînduplecat,
mândru, care nu va ceda nimic! Ocoliră satul și ținură poteca ce
se furișa prin spatele grădinilor, urcând pieptiș dealul. Mai sus
se zărea pădurea sufocată de omăt.
— Eu zic să luăm sania și calul, fu de părere Ieronim.
— De ce? se miră Uscatu.
— Drumul e greu, e lung, gerul cam răutăcios, bagajele
dumneavoastră cam mari și multe, explică paznicul.
— Îmi pare rău, zise Uscatu. Noi suntem vânători vechi,
pregătiți, rezistenți. Cum o să ne urcăm în sanie? Doar nu
mergem la horă, nici la nuntă. În vânătoare, mișcarea joacă un
rol covârșitor. A te mișca pe jos, chiar în condiții grele,
înseamnă a fortifica organismul, sănătatea. Mergem pe jos.
— Cum vreți, acceptă Ieronim. Sania e bună și pentru adus
vânatul. Eu îmi iau calul. Dacă vin pe sară acasă…
Ajunseră la o casă mică, din bârne, asediată de valuri de
zăpadă. Casa lui Ieronim, așezată deasupra viilor. Paznicul
spuse:
— Aici facem un popas, puteți îmbuca câte ceva…
— Abia am coborât din tren. Până se întunecă, trebuie să
extragem câțiva mistreți. Mergem – propuse energic Uscatu.
— Un ceai, de sete, se rugă Gogu și-și desfăcu termosul.
Paharul trecu din mână în mână. Ceaiul aromat și cald era o
adevărată delectare. Ningea rar, zgârcit. Se auzea zgomotul
copiilor aflați la săniuș în vale. Ieronim își luă calul și porniră
pe un drum îngust și puțin călcat spre locul „Sub stejari”.
Ajunși sus, pe o colină, Uscatu arătă urme multe pe zăpadă și le
interpretă:
— Uitați, urmele sunt o adevărată lecție. Din loc în loc, ele
se îngrămădesc, apoi se depărtează într-o direcție și se
îngrămădesc iar, ca într-un cerc.
Murgul adulmeca nepăsător aerul. Paznicul zise:
— Urme fără importanță…
— Nu, nu, îl contrazise Uscatu. Răpitori cu păr au încolțit
și hăituit o pradă, au alergat-o multă vreme. Din loc în loc,
victima s-a oprit, urmele răpitorilor s-au adunat în jurul ei. A
fost o luptă. Dacă mergem mai departe, am găsi sânge. Ce zici,
nea Ieronim? Poftim: urme de urină. Frica celui încolțit…
— Ce să zic? Urme de joacă, de…
— Nu. Pariez!
— Nu-mi place să fac prinsoare cu dumneavoastră.
— Nici nu e bine, nu e etic, zise sobru Uscatu și porni
înainte.
Urcau încet. Uscatu sufla greu și des. Trăgea cu coada
ochiului la cal, la șaua de pe el. Și-ar fi pus ranița acolo, dar era
prea mândru s-o facă din proprie inițiativă, nerugat de ceilalți.
Adăugă:
— Niște urme din acestea am văzut acum un an la o
reciclare a șefilor de grupe. Ce era? Două vulpi au încolțit un
iepure.
— Alea au fost altfel de urme, observă Ieronim.
— Ascultă-mă, bătrâne. Unde mă pricep, mă pricep.
Merseră câțiva pași, apoi paznicul îl chemă pe Gogu la
câțiva metri de drum și-i arătă într-o viroagă o nuntă de câini.
Și râse cu oarecare ironie:
— E o pradă… o victimă, tot încolțită!
Gogu râse cu putere, încât Uscatu îi făcu observație:
 — Suntem deja în teren. Gălăgia de orice fel e interzisă.
Uscatu conducea energic grupul. Vasile se apropie de
Gogu. Și Petre făcu la fel.
— Acolo jos e o nuntă de câini, zise Gogu în șoaptă. Să i-
o arătăm.
— Lecția! râse Vasile.
— Hai, măi, sunteți mai răi ca niște copii. Cum să-i arătați
așa ceva! se supără Petre.
— E o realitate a naturii!? zise Vasile.
— Ssst! îl opri Dănilă. V-a spus doar că nu-i place gălăgia.
Nea Uscatu, să vă punem ranița pe cal!
— Nu e nevoie. Puneți-le pe ale voastre. Eu merg foarte
ușor. Vedeți, dacă ne ghiftuiam cu mâncare și mai și beam, ne
apuca oboseala, lenea. Nu e mai bine așa?
— Este, aprobă umil Dănilă.
Își continuară drumul. Gogu se apropie de Ieronim și-i
întrebă:
— De unde ai știut că-s urme de nuntă, de câini?
— Și murgu ăsta știe, surâse Ieronim.
— Serios?
— Păi nu?
— De ce?
— Dacă erau lupi, vulpi sau alte fiare le adulmeca de
îndată și de departe. Îmi dădea de știre. Și apoi, ochiul meu nu
mă înșeală. Eu citesc de-o viață semnele din hotar, cum citiți
dumneavoastră în cărți!
Uscatu se opri. Avea ceva la ochi. De fapt simula. Dănilă
îi luă ranița și arma și le atârnă pe șaua calului. Îi șterseră
ochiul cu batista, cu tifon. Și porniră mai departe.
— Hăitași avem? întrebă Petre.
— Nu, zise paznicul. Așa ni s-a poruncit.
— Azi vânăm la pândă. Mâine vom avea hăitași. Totul a
fost pus la punct, planificat până în cele mai mici amănunte,
explică Uscatu.
 — Cum doriți dumneavoastră, zise Ieronim, dar pânda nu
e bună acum. Dă rezultate toamna, când mistreții coboară seara
la porumb sau cartofi.
— Dă și acum, o să vedeți, spuse Uscatu. Seara ies din
pădure, sunt înfometați și coboară spre sate… spre așezări… Îi
mână foamea.
— Au alte treburi acum, zise moale paznicul.
Uscatu se uită prin binoclu. Era un luminiș mare într-un
vârf de pădure, tăiat de un pârâu ce dormea acum înghețat sub
zăpezi.
— Veniți după mine.
Găsiră urme. Le priviră mult.
— Sunt de mistreț? întrebă Uscatu pe Ieronim.
— Sunt.
— Aici facem o pândă, decise Uscatu.
— Acolo, în pârâu, le pun, din când în când, resturi de
ghindă, de porumb sau cartofi stricați. Îi mai păcălesc.
— Bun. Ne așezăm aici, preciză iar Uscatu. Mai avem o
oră până se întunecă.
— Atunci, eu mă duc la canton cu calul și aș lua și ranițele
dumneavoastră, zise paznicul. Vă aștept acolo. Fac focul,
pregătesc cina…
— Bine, du-te și du bagajele, zise Uscatu.
Încărcară ranițele pe cal și Ieronim urcă pe cărarea ce se
strecura pe sub fagi și stejari încovoiați de omăt. Uscatu își
încărcă arma și spuse:
— Vă rog să ne organizăm, să fim atenți, disciplinați.
Trageți în exemplarele frumoase sau bătrâne. Eu voi trage
primul. Mă veți urma. Vom sta în semicerc: ei vor veni de pe
coama dealului, vor coborî spre pârâu, în speranța că vor găsi
hrană. De aici, vom ochi în liniște, în condiții excelente. Vom
sta la tulpina câte unui copac. Fără gălăgie, fără țigări.
Tenacitatea e arma cea mai de preț a vânătorului. Rețineți:
mistrețul e un animal feroce, puternic, rezistent, nervos.
Trebuie lovit în plin. Nu e etic să-l schilodim, trăgând în
picioare sau în părțile laterale.
Enervat, Gogu tuși ușor. Dănilă îl înghionti cu arma.
— Liniște, zise Uscatu, ridicând ușor vocea. Vă rog să vă
concentrați. Nu vă întoarceți în stand, țineți arma în sus și
nicidecum spre vecinul dumneavoastră.
Gogu vru să plece, dar Uscatu îl readuse la loc:
— Ce faci? Unde te grăbești?
— La stand.
— Fără grabă, prieteni. Vă rog. Organizarea e cheia
oricărui succes în viață. Țineți minte, fără o bună și judicioasă
organizare omul nu poate obține nimic. Nici la vânătoare.
Organizarea este aerul vieții. Fără ea, nu există viață. Viață ca
lumea. Poate vi se pare caraghios că eu vorbesc cam mult. Dar
e necesar acest moment de instruire: Și-l vom face de fiecare
dată. La cioata aceea, vei sta tu Dănilă…
— Am înțeles, zise acesta și vru să plece.
— N-am terminat. Repartizăm pe toți vânătorii și abia apoi
plecați fără pic de zgomot. Petre, tu vei sta…
Mâna lui Uscatu arăta un trunchi de stejar culcat… Dar
dincolo de pârâu, în direcția aceea, în loc să coboare, intra în
pădure, după ce a traversat cei aproape o sută de metri de loc
descoperit – o turmă de mistreți. Negri, frumoși, liniștiți, parcă
lunecau prin zăpadă.
— Armele! zise scurt Uscatu.
Zgomotul brusc, clinchetul piedicilor trase îl făcu pe
mistrețul din față să se uite o clipă spre locul unde auzul lui fin
simți omul. Apoi, toți năvăliră în viteză în pădure, lăsând în
urma lor zăpadă spulberată. Uscatu trase. Trase în gol.
— Erau opt, spuse supărat Gogu.
— … mama lor de mistreți, înjură Dănilă.
— Să vorbim civilizat, se răsti Uscatu. În fond, nu s-a
întâmplat nimic. E o frumusețe să admiri vânatul. Vă repet,
tenacitatea, încrederea și entuziasmul sunt arme mai prețioase
chiar decât cele de foc.
— Păcat, zise Gogu, dezamăgit. Erau foarte mari.
— Nu-i nimic, nu-i nimic! îl liniști șeful. Vor veni alții.
Poate și mai frumoși. Pădurile noastre e foarte bogate.
Așteptăm. Din clipă în clipă, poate apare alții! Fiecare la locul
lui.
Vânătorii se îndreptară cu pași grei, fără multă convingere
spre punctele mai înainte indicate. Fiecare vedea aievea șirul
mistreților negri, puternici și mari, cu coame învolburate,
trecând atât de aproape și de liniștiți. Lângă trunchiul de brad
răsturnat, unde trebuia să stea, Petre îl găsi pitulat pe Ieronim.
Acesta zâmbea cu prietenie și înțelegere.
— Ce ghinion am avut, se scuză Petre. Cum de te-ai și
întors?
— Cantonul e la o zvârlitură bună de aici. Am băgat
ranițele în casă, calul în grajd, am aprins focul și-am ajuns.
Când treceau mistreții și dumneavoastră vă sfătuiați…
— Ne organizam, zise mânios Petre.
— Și acum de ce stați?
— Gândim. Zice șeful să așteptăm. Să facem încă o
pândă!
— Degeaba. Nu mai vin. Dacă simt primejdia, prin locul
acela nu mai trec decât după o zi, două…
Vânătorii și-au încercat tenacitatea, încrederea, răbdarea
încă vreun ceas, până i-a pătruns frigul. Zadarnic. Se strânseră
toți în jurul lui Uscatu, care vorbi calm, plin de speranță:
— Vedeți, și asta face parte din farmecul vânătorii:
neprevăzutul. Am fost luați prin surprindere. Putem trage, din
vânătoarea de azi, concluzii extrem de utile. Le vom trage și
vom lua măsuri. Organizarea n-a fost perfectă. Iată, plecăm,
deci, cu învățăminte prețioase. Mâine vom vâna sigur. Poate că
dacă eram mai vigilenți… Ne vom culca devreme, ne vom
odihni și mâine vom vâna eficient și rațional. Ce aer sănătos!
Ce seară frumoasă! Să mergem.
 *

Cantonul era, de fapt, o cabană mică, din placaj, scânduri

și trunchiuri firave, care abia se vedea din zăpadă. Căldura
binefăcătoare dinăuntru încălzi sufletele vânătorilor. Se
dezbrăcară în grabă și mai puseră lemne în soba de tuci. Mica
masă de sub fereastră se umplu de sticle, termosuri și
mâncăruri. Foamea și căldura îi făcură să uite de mistreți.
Uscatu își luă un sandvici și un măr și se retrase pe prici,
aproape de sobă.
— Să închinăm un pahar, zise Gogu. Nea Ieronime, pahar
n-ai?
— Am, dacă trebuie.
— Vă rog să mă ascultați, se auzi vocea egală, clară, a lui
Uscatu. Vânătorul e un om ponderat, reținut, echilibrat.
Dumneavoastră parcă vă pregătiți de un revelion. Nu uitați:
mâine vânăm. Alcoolul ostenește, lenevește organismul. Mâine
n-o să aveți siguranță, precizie…
— Să bem un pahar cu Ieronim, zise Vasile hotărât să nu
cedeze.
— Dar să fie un pahar.
— Și cu dumneavoastră, insistă Gogu.
— Eu am să ciocnesc doar. Voi lua un somnifer, să pot
dormi bine.
Și scoase din buzunarul de la piept al hainei de vânătoare
un tub cu pastile.
Vânătorii băură și mâncară în tăcere și parcă pe furiș.
Dănilă ieși afară să fumeze. După ce Uscatu adormi cu ziarul
pe față, vânătorii redeveniră veseli, senini, degajați.
— Vânătorile dumneavoastră sunt greoaie, obositoare…
zise Ieronim. N-au farmec, nu fac parte din datina noastră. Eu
am cunoscut și iubit altfel de vânători. Am întovărășit oameni
mari, uncheși bătrâni și înțelepți, mergeam câte doi sau cel
mult trei. Iubeam nu numai vânatul, ci și natura. Învățam
obiceiurile fiarelor, dar și viața plantelor, a arborilor, a pădurii.
Noi ocroteam pădurea. Ea a fost leagănul omenirii. Fără
vânatul ei omul n-ar fi supraviețuit. Omul a fost vânător și abia
mai târziu plugar. Azi, vorbiți prea mult la vânători și prea
puțin după. Dumnealui a aruncat pachetul de țigări gol pe jos.
Și Ieronim arăta spre Dănilă. Șeful dumneavoastră vrea să știe
și ce n-a învățat, ori asta nu se poate… Știți, dumneavoastră, ce
e vânătoarea?
— Nu, zise răspicat și sincer Vasile.
— Nu vă supărați, mie mi-a spus ce e un uncheș, care a
bătut pădurile alături de Mihail Sadoveanu. Știa de la el.
Vânătoarea e o stare sufletească, ceva izvorât dinăuntru, din
tine, păstrat de la strămoși și nu ceva adus dinafară.
Tăcură toți. Auzeau urletul lupilor; straniu, sălbatic,
disperat. Trosneau lemnele în sobă încetișor și afară se pierdea
în puterea nopții lătratul acela lung, chinuit, ca o durere.
— Nu ieșim? întrebă înviorat Gogu.
— N-are rost, zise Ieronim.
— De ce?
— Sunt departe, e noapte grea și ei ne simt ușor.
— Se aud bine, insistă Gogu, pe aproape.
— Sunt departe pentru puștile noastre!
— Poate vin, se apropie de canton, zise Vasile.
— Nici vorbă, spuse Ieronim și-și tăie o bucată de slănină.
— De ce?
— Simt fumul, ne-au simțit și pe noi… Uneori, le-am
aruncat în drum câte un hoit. Câte o oră i-au dat târcoale, apoi
l-au luat și au fugit cu el în pădure.
Au făcut lampa mică și s-au întins pe priciuri. Afară, se
mai auzeau în răstimpuri lupii.
— Dormi și singur aici? se interesă Petre.
— Mereu.
— Și poți? Nu ți-e frică? se miră Petre.
— Dorm mai bine ca acasă. Pun pe foc și mă culc. Ascult
pădurea până adorm…
 — Baciu Ieronim, când ai tras cea mai mare spaimă?
întrebă Petre.
Ieronim își mângâie părul cărunt și spuse:
— Demult. Eram tânăr și m-a luat un urs la plimbare. Că
eu, de bună voie, nu mă duc la plimbare cu ursul. Era
primăvară și m-am așezat, acoperit cu bunda, pe o grămăjoară
de nuiele. Obosisem căutând niște vite pierdute în pădure. Cum
moțăiam la soarele de aprilie, m-am pomenit smucit, strâns
puternic. Nu pricepeam ce e cu mine. Abia respiram. Am văzut
apoi două picioare: erau de urs. Și ea? Mă ținea cu laba, ca pe
un copilaș, la piept, cu capul în jos. Norocul meu că n-am fost
îmbrăcat. La un moment dat, s-au auzit niște câini care lătrau.
Ursul a iuțit pasul și m-a scăpat. A înșfăcat bunda mea, a
aruncat-o pe spate, fără s-o lase din gură și a dispărut în pădure.
M-am trezit înconjurat de ciobani. Mă stropeau cu apă. Spaima
fusese imensă.
— Asta da întâmplare, se minună Gogu, nu ca a mea.
— Spune-o pe aia cu vulpea blondă, îl rugă Vasile și toți
începură să râdă. Dănilă le făcu semn îngrijorat, arătând spre
Uscatu.
— Doarme, îl poate duce ursu, râse Vasile.
— Sst! Să nu ne audă, zise Petre.
— Avem noroc mâine de niște mistreți frumoși, baciu
Ieronim? întreabă Petre.
— Depinde de dumneavoastră. Vânătoarea e lucru serios
și nicidecum noroc, zise paznicul. Ar trebui să ne culcăm… E
târziu…

Dimineața, condusă de Uscatu și însoțită de bătrânul

paznic, grupa „Cerbul” străbătea pădurea spre locul unde
gonacii aveau să îndrepte mistreții.
— De data aceasta, vorbi Uscatu, vom fi mai meticuloși ca
ieri. Ne vom organiza mai bine. Vă rog să vă verificați
echipamentul, armele, tot, tot. Nu vă repeziți. Alegeți piesele
cele mai valoroase. Ochiți cu sânge rece, curat, sigur…
Uscatu împărți din nou locurile și vânătorii și le ocupară.
Se aflau pe o culme, aveau în față pădurea. Hăitașii trebuiau să
vină din stânga și să scoată mistreții în bătaia puștilor. Se auzi
sunetul cornului de vânătoare, apoi gălăgia celor ce răscoleau și
alarmau pădurea. Trecu vreme multă până când în pădure se
auziră trosnind crengile uscate ale tufișurilor. Armele țăcăniră.
Deodată apăru o vulpe jerpelită, speriată, care s-a oprit cu fața
spre linia vânătorilor. Uscatu a tras. Vulpea a căzut în zăpadă.
Se vedea o pată galbenă, care parcă se cufunda în omăt.
— Nu trebuia tras, zise Ieronim, care stătea iar lângă
Petre.
— De ce?
— Focul îi îndepărtează pe mistreți…
Din pădure ieșiră mânioși câțiva purcei. Grohăiau speriați.
Se pierduseră din turmă. Uscatu făcu semn, să nu se tragă.
— Geaba, zise Ieronim și se ridică și arătă cu brațul în sus,
spre marginea pădurii, unde turma urca în goană și era ferită de
focul vânătorilor. Eu mă așezam pe culme, în botul pădurii și
tot vânatul îmi ieșea în față.
— Să refacă goana din partea cealaltă, ceru Uscatu.
— Până atunci trebuie timp…
Se adunară în jurul lui Uscatu, care se străduia să rămână
calm, răbdător și sigur. Se mulțumi să spună nemulțumit:
— Gonaci slabi. Am nevoie de vânat aici și atunci aici să
mi-l aducă.
— Eu zic să stați pe creastă, să aveți pădurea în bătaia
puștii, îi sfătui Ieronim.
— Deocamdată să luăm vulpița aceea. Tot ne-am ales cu
ceva.
— Ce frumoși mistreți erau! zise Vasile.
— V-am spus eu că pădurea are mistreț mare și frumos.
Zăpada afânată îi supunea la eforturi mari, căci Uscatu o
luă pieptiș, spre coamă, pe unde era zăpada mai mare. Suflau
greu de tremura pădurea. Când au ajuns acolo, ia vulpea de
unde nu-i. Pe zăpada albă se vedea doar locul unde, de frică,
șireata urinase pesemne. Degeaba au căutat urme de sânge…
— Terenul e foarte bun, spuse Uscatu, dar uite că nu ne-
am acomodat, nu-l cunoaștem. Nu-i nimic. Într-o oră, hăitașii
mai bat o dată pădurea!
Așteptam în tăcere cea de a doua goană. Coțofene mari
zburau curioase deasupra oaspeților nepoftiți, spionându-i
parcă. Apoi, dincolo, în pădurea vecină se auziră focuri de
armă dure. Le ascultară cu emoție și regret. Petre nu se abținu
și întrebă:
— Cine vânează acolo?
— Grupa „CFR” spuse Ieronim. În pădurea „Veverița”.
— Ei au vânat și în săptămâna trecută, zise Vasile.
— Și încă ce bine! preciză Ieronim.
— Ce-au recoltat? interveni Uscatu.
— 12 mistreți, 3 vulpi și 6 iepuri.
— Asta da, zic și eu vânătoare, se miră Dănilă.
— Terenul ăsta cum e față de cel al C.F.R.-ului, Ieronime?
— După părerea mea mai bun.
— Serios?
— Sigur.
— Înseamnă că vom avea și noi duminici frumoase.
Sezonul e abia la început, sublinie Uscatu.
— Dacă binevoiți să mă lăsați, să așez eu vânătoarea, zise
Ieronim.
— A, nu, nu. Nici vorbă, se împotrivi Uscatu. Doar
organizez vânători de-o viață! Mai și greșim. Se întâmplă. E
fondul nostru, așa că noi ne vom organiza vânătorile. Și va fi
bine. Vă asigur. Voi studia terenul, voi face un plan amănunțit
de acțiune, îl vom dezbate, îl vom îmbunătăți împreună, apoi îl
vom aplica în practică, adică în teren, cu maximă exactitate. Îți
mulțumim, Ieronime, dar trebuie să ne descurcăm singuri.
 În timp ce Uscatu își împărtășea cu autoritate părerile, în
pădurea „Veverița” nu se mai auzeau focuri. Uscatu împărți iar
locurile.
— Ar fi bine să vă așezați pe coasta aceea, a „Caprei”.
— Nici nu mă gândesc. De ce? întrebă Uscatu.
— Vânatul din „Veverița” a fugit. De obicei, pornește într-
acolo unde e liniște… Sunt doar două-trei sute de metri. Trece
în pădurea „Rotunda”.
— Nu. Rămânem aici, hotărî Uscatu.
Își ocupară pozițiile, tăcuți, fără speranțe. Petre îi spuse
paznicului:
— Eu cu zăpăcitul ăsta nu mai vin la vânătoare. Pe toate le
face el, și prost.
— Spune-i, zise paznicul.
— Nu, nu pot. Cum o să-i spun așa ceva?!
— Eu, dacă mă duc acum singur prin pădure, scot doi-trei
mistreți, zise Ieronim. Îmi pare rău că vă necăjiți.
Gălăgia hăitașilor se auzea în cealaltă parte a pădurii.
Înseamnă că turma de mistreți avea să se întoarcă.
— Uite, țipă Vasile. Priviți!
Mistreții din „Veverița”, speriați de hăitași și de focurile
de armă, fugeau, ridicând nori de zăpadă, în pădurea
„Rotunda”. Treceau pe o culme lină de deal, „Capra”, cei mari
în față, cei mici la urmă, spulberând omătul. Vasile duse arma
la ochi, vru să tragă dar renunță: era prea departe. Ieronim își
împinse căciula pe ceafă și clătină, din cap a nemulțumire.
— Nu le putem ieși în față? întrebă Uscatu nerăbdător,
cerând parcă, în sfârșit, sfatul sau chiar ajutorul cuiva.
— E târziu! zise Ieronim. Și e greu. Ajung ei mai repede
în pădure…
Priviră toți goana mistreților, ireală, înspăimântată și
năvalnică. Totul părea mai degrabă decupaj dintr-un film. Pe
măsură ce se apropia de „Rotunda”, goana slăbea, turma se
liniștea, simțind că se depărtase de primejdie. Apoi, se auziră
din nou hăitașii, care încercau să aducă mistreții pierduți mai
de dimineață. Zgomotul se-apropia. Vânătorii se întoarseră, își
luară locurile și-și pregătiră armele și poziția. Ceva se
întâmplase de la o vreme: zgomotul nu se mai apropia, se
împotmolise undeva. Apoi, parcă începu să coboare, să se
afunde. Se-depărta…
— Ce e asta? țipă Uscatu, nemaiputându-se stăpâni.
— Turma a coborât într-o viroagă, cum îi spunem noi,
„Groapa urșilor”. Acolo nu se poate intra, răspunse Ieronim.
Așteptară îndelung. Undeva, departe, se auzi o sirenă. Un
fuior de vânt cutreiera pădurea, peste care se așternea tăcerea.
Uscatu trase mai multe focuri în aer. Apoi ochi un stejar, la
vreo sută de pași.
— Nu vă supărați, șopti Petre, care se duse lângă ei. De
ce….
— Trage și tu, porunci șeful.
— Unde?
— Unde vrei. În lemnul acela culcat.
Petre trase și nimeri. Uscatu îi ceru să mai tragă un foc,
ceea ce Petre și făcu. Uscatu mai risipi două gloanțe.
— De ce tragem aiurea? zise Petre, temător.
— De ce aiurea? Să creadă ăia, din grupa „C.F.R.”, că
vânăm și noi. Ne verifică cineva?
Ieșiră cu toții în cărarea ce ducea spre drumul ce cobora de
la canton în sat. Tăceau nemulțumiți. Uscatu fierbea.
— În ce ați tras? se interesă Vasile.
— În nimic, zise Petre rușinat.
— Ne-am relaxat, gemu Uscatu, inimos că pierduse și
mistreții și vulpea. „Rotunda” e fondul grupei noastre?
— Este, răspunse Ieronim.
— Atunci, adoptăm următorul plan: noi coborâm în drum,
de acolo mai departe, ocolim „Rotunda” și urcăm dinspre est.
O pieptănăm bine și vom da negreșit peste turma sleită de
puteri. Mergem!
 Și o luă înainte.
Soarele își risipea lumina, făcând să strălucească copăceii
și întinderea de omăt. Ciori negre și grele croncăneau plutind
leneș deasupra pădurii. Ziua era frumoasă, cum nu se putea mai
bună pentru vânătoare.
— Crezi că găsim mistreții? întrebă Vasile.
— Nu-i găsiți, răspunse Ieronim. Se trag sub copaci.
Crengile lor, aplecate sub zăpadă, sunt ca un acoperiș. Mistreții
se ascund sub ele, se culcă în crengile uscate. Treci la doi pași
de ei și nu se mișcă. Doar cu câinii buni i-ai putea găsi întâi și
abia apoi să-i scoți… Umblați degeaba. Tocmai mă gândeam
să-i spui treaba asta șefului….
— Nu, nu te osteni, n-ai cui. Și nu e bine.
— Cunosc nu numai locurile, dar și viețuitoarele. Trăim
de-o viață aici, împreună.
— El nu ascultă pe nimeni.
— Se vede! Și între viețuitoarele pădurii este legea asta
nescrisă: cei tineri ascultă de cei bătrâni, cei slabi de cei tari,
cei fricoși de cei curajoși, cei mici de cei mari.
Ajunseră în drum. Uscatu se opri și zise:
— Două minute, să ne aranjăm hainele, să ne tragem
sufletul. Nu mai mult.
— N-are rost să-i căutați, zise Ieronim. Umblați degeaba.
— Ieronime, pentru noi vânătoarea este mai mult decât un
sport, o artă, o pasiune: este o credință. O profesie. Noi știm să
și pierdem! Dar mergem, încrezători și hotărâți, orice va fi,
până la sfârșit. Satisfacția va fi de partea noastră. Sunt convins.
Și ei la fel. Te-aș ruga pe dumneata să te duci la canton;
coboară-ne ranițele. Ne întâlnim la dumneata acasă. De acolo
până la gară, dacă vrei, ne poți duce cu sania.
— Cum doriți dumneavoastră, zise Ieronim și porni
bucuros și singur, în sus, spre canton.

*
 Soarele se rătăcise în păduri, incendiindu-le. Grupa
„Cerbul” se întorcea tristă, înfrântă, spre casa pădurarului.
Uscatu mergea în față, ca un lup singuratic. Ceilalți îl urmau la
aproape cincizeci de metri. Amețiți de foame și de sete,
supărați că n-au tras un foc, umblau de parcă erau beți.
— Uite ce e, zise Vasile, eu nu mai vin. M-am săturat.
— Lasă, o să uităm și venim iar duminică, zise împăciuitor
Petre.
— Nu. De ce? protestă Vasile. Să umblu ca un prost
degeaba? De ce? Să vânez himere cu Uscatu?!
— Nici eu nu mai vin, vorbi Dănilă. Mai bine mă las de
vânătoare.
— Avem și nenoroc, vorbi Petre. Acum, când ni s-a
repartizat un fond de vânătoare bun, bogat… Doar ați văzut
mistreții!
— I-am văzut, da’ ce folos? mormăi Vasile.
— Atunci? reluă Petre. E păcat să nu venim, să nu
continuăm!
— Uite ce e, zise Vasile: m-am săturat să mă dădăcească
atâta, să ascult atâtea sfaturi, îndemnuri și atenționări. N-am
răbdare pentru el.
— Treaba voastră, zise Gogu, dar pe mine nu mă mai
prinde Uscatu. Să fie clar.
— O să vii, zise Petre.
— Eu? Nu mă cunoști, se răsti Gogu. Mai bine stau în
spital. Îmi iau concediu medical.
— Mă dor picioarele, m-a ros o cizmă, sunt nenorocit…
maica mamii ei de vânătoare! scrâșni Dănilă. Pe mine nu mă
mai aduceți nici legat. Să fraierească și pe alții.
— Nu mai venim nici unul, zise Vasile.
— Eu nu vin, insistă Gogu. Ce-o să-mi facă?
— Nici eu, gemu Dănilă.
Făcură câțiva pași în tăcere. Apoi vorbi Petre:
— Dacă voi așa hotărâți, eu zic la fel. Soția mea-i bolnavă,
fiul meu e cu piciorul în ghips și eu umblu hai-hui. Cred că mă
și las de vânătoare. Definitiv.
— La urma urmei, cine ne poate obliga să vânăm numai
cu Uscatu? se enervă Vasile.
— Nimeni. Ideea e bună, se înflăcără Gogu. Ne mutăm în
altă grupă.
— Și eu mă mut, în cazul ăsta, spuse hotărât Dănilă.
Paznicul era acasă. Ranițele se aflau în sanie. Uscatu se
urcă pe capra săniei și privi lung, îngândurat, spre pădure,
Vasile se duse direct la ranița lui. Ceilalți procedară la fel.
— Cel puțin să mâncăm pe săturate și să bem, zise, Gogu.
— O clipă, îi opri Uscatu. Fiindcă suntem numai între noi,
vă cer puțină atenție. Am avut o zi mai slabă, mai rea. De ce să
ne ascundem după deget? Recunoaștem că așa a fost. Sigur,
vinovați suntem întâi noi. Nu ne-am organizat metodic, exact,
adecvat, n-am acționat cu promptitudine și fermitate. Vedeți,
învățămintele sunt prețioase. Eu le voi nota în caietul de bord al
grupei. Le vom analiza pe îndelete, într-o ședință, și încă în
săptămâna asta. Vom trage concluzii. Eșecurile nu trebuie să ne
descumpănească, să ne abată din drumul nostru. Mergem
înainte cu energie, cu voință și optimism. După rău, vine bine.
Vreau să alungați resemnarea, teama, îndoiala. Nu aceste
atributuri ne caracterizează pe noi. Capul sus! Sezonul de
vânătoare continuă. Are cineva ceva de spus? De propus?
În jurul săniei, pocăiți, cu privirile plecate, urmărindu-se
cu coada ochiului unii pe alții, vânătorii tăceau.
— Repet, poate aveți nemulțumiri? E bine să le discutăm,
să le analizăm și să le rezolvăm împreună, corect și repede, tot
așa cum împreună vânăm!
— Nu avem, zise Petre.
— Vă înțeleg amărăciunea, supărarea, deprimarea de
moment. Ele sunt lucruri omenești. Noi nu am pierdut azi. Am
câștigat. Am făcut mișcare, ne-am deconectat și odihnit
sistemul nervos, ne-am ozonat plămânii, ne-am întărit inimile.
Deci, nu aveți nimic de întrebat, nimic de propus?
— Nu, șopti Vasile fără să-l privească.
— Atunci am eu câteva întrebări. Doresc să fiți sinceri.
Petre, duminică vii la vânătoare?
— Vin, tovarășe Uscatu.
— Dănilă?
— Prezent!
— Vasile?
— Bineînțeles.
— Gogu?
— Mai încape vorba? Așa mă știi? Îmi pare rău…
— Deci, vânătoarea noastră continuă. V-am intuit bine.
Suntem o grupă mică, unită, cu mari și nebănuite perspective.
— Aș avea o propunere, zise Vasile.
— Te rog!
— Să mâncăm una bună. Să bem ceva… Suntem cam
flămânzi…
— Până la gară, cu sania, ne duce Ieronim. Într-un sfert de
oră suntem acolo. Vom mânca în tren. E mai comod și mai
sigur. Altfel, scăpăm trenul.
Vânătorii se urcară, cam fără chef, în sanie.
— Ieronime, strigă Uscatu.
Seara se furișa lin din pădure peste sat ca o pisică
sălbatică. Și gerul se întețea.
— Ieronime! strigă Uscatu.
— Ieronime, strigă mai tare Vasile. Vino! Scăpăm trenul.
— Ieronime!
— Ieronime!
 CĂPRIOARA SĂLBATICĂ

 Era o zi obișnuită de lucru, la mijloc de săptămână.

Contrar obiceiului său – el venea doar sâmbăta acasă, în sat, și
nu întotdeauna – Ioachim Barbu sosea acum pe nepusă masă
într-o joi, după ce negurile serii târzii de octombrie cotropiseră
cu pustiul lor întinderile de pe valea Murășului. Coborî din tren
pe partea opusă gării, dinadins. Se apropia de sat stânjenit,
stăpânit de sentimente nelămurite, poate chiar de o anume
teamă, de parcă ar fi tăinuit ceva grav, nepermis. Voia să
rămână singur, cu gândurile și necazurile lui și porni în mare
grabă pe cărarea ce întovărășea calea ferată. Își pregătise zile în
șir tot ceea ce avea să-i spuie tatălui său, își alesese cuvintele,
își căutase și potrivise exemplele, argumentele… Acum, parcă
le uitase. Totul i se încâlcise în minte, era neclar, nelămurit.
„Oare mă va înțelege bătrânul? se pomeni întrebându-se și un
fior îi străbătu șira spinării. Va face cum va socoti el că e
bine… Eu o să mă descurc oricum…” Apele Murășului
clipoceau blând sub malurile roase de vreme. Ioachim își
aminti brusc de Sânziana. Un pui de căprioară pe care tatăl său
îl găsise la începutul, verii, într-o parcelă de porumb. Îl adusese
acasă în brațe, ca pe un copil. Doru, fiul lui, l-a crescut dându-i
lapte cu biberonul. Toată vara puiul de căprioară și Doru au
fost nedespărțiți în ograda bătrânului. Copilul o botezase
Sânziana. „O fi mare” – gândi Ioachim amintindu-și cum
umbla prin curte, prin grajd, de parcă aceea ar fi fost
dintotdeauna lumea ei. „Trebuie să întreb de ea, să știu ce să-i
spun copilului” – hotărî el. Lăsase cărarea care ducea în sat și
merse mai departe pe calea ferată. Grădina tatălui său se sfârșea
în drumul de fier. Sări gardul împletit din nuiele și trecu prin
porumbul uscat, care bolborosea răgușit în adierea vântului.
Era lumină palidă, săracă, în conie – încăperea din spatele
casei, unde bătrânii stăteau toată ziua. „Dacă tata n-o fi acasă?”
se întrebă el cu teamă. Știa că deseori, seara, să scape de cei ce
veneau să-l lămurească să intre în gospodărie, bătrânul se
ducea cu vitele la păscut, fie la deal, deasupra viilor, sub
pădure, fie în bercurile de pe malul Murășului. „Aș avea prea
mare ghinion, să nu fie…” Portița de la curte scârțâi și când se
apropie de conie, mama lui ieși și întrebă, scrutând întunericul:
— Care ești acolo?
— Eu, mamă.
— Tu ești, Minule, se bucură femeia și-și șterse repede
mâinile cu șorțul și-și sărută copilul pe amândoi obrajii. Intrară
în conie. Minu întrebă îngrijorat:
— Tata unde-i, mamă?
— În grajd. Auzi-l că vine…
Ușa se deschise și bătrânul intră. Avea ochii stinși și
umerii căzuți. Întinse mâna și zise scurt, ca de obicei:
— Ai vint, copile?
— Am dat o fugă din întâmplare, spuse Minu,
dezbrăcându-și pufoaica și aruncând-o în patul de după cuptor.
— Îi ceva bai? întrebă bătrânul, încă mirat de neașteptata
vizită.
— Nu-i nici un bai, tată. Am avut de lucru la Câmpia și-
am zis să dau o fugă până acasă…
— Atunci, nu-i rău, Minule. Dacă așa stă treaba…
Bătrânul se uită încurcat în jur, ca și cum i-ar fi lipsit ceva,
apoi zise încet și hotărât: — Fă ceva de mâncare, Rafilă. Mă
duc în pivniță, să aduc o cană de vin. Și bătrânul ieși.
După ce cinară în trei, vorbind ba de una, ba de alta,
fiecare gândindu-se la altceva, dar neîndrăznind să înceapă, să
spună ceva. Bătrânul făcu mic fitilul lămpii de petrol și zise:
— Tu, Rafilă, te culcă aici. Noi luăm cana cu vin, ne
ducem în casă și mai adăstăm la o vorbă. Dacă vine careva, îs
la deal, cu vitele la păscut…
— Îi frig în casă, zise femeia. Stați aici, mă culc eu acolo.
 — Nu-i frig, că am aprins două lemne, când am fost după
vin. Hai, Minule.
— Să vă aștern, atunci, zise femeia, ridicându-și năframa
căzută pe frunte.
— Nu-i nevoie, mamă. Vreau să mă întorc cu trenul de
zece. Bătrânul se uită la ceas: era aproape opt. Luă cana cu vin
și paharele.
— Rămâi cu bine mamă…
— Lasă, duceți-vă, că nu mă culc. Am vreme, noaptea-i
lungă. Prea lungă. Și apoi, nu mi-am zis rozarul.
— Într-un fel, îmi pare rău că nu-s femeie, zise bătrânul
ieșind în ogradă, urmat de fecior. Femeile au un avantaj – și
cuvântul sună ciudat în gura lui; când n-au ce face, bolmojesc
rozarul. Da’ noi? Noi ce facem? Ne gândim, ne frământăm, ne
întrebăm, de nici somn, nici liniște nu avem.
În cameră mirosea a cânepă curată și a lână proaspătă.
Lemnele scânceau în sobă. Se așezară pe laviță. Nu aprinseră
lampa cu petrol, ci doar un felinar mic, pe care bătrânul îl
așeză, jos, înaintea sobei, după ce-i făcu flacăra mică.
— Ce-i nou pe aici, tată? Ce s-a mai întâmplat? întrebă
Minu abătut, încălzind paharul cu vin în palme.
— Mai nimic. Continuă lămurirea… Ne bat la cap, ei
vreau totul repede, dintr-o dată, noi ne mai judecăm, mai
cumpănim lucrurile… Eu nu m-am înscris. A lui Rășinaru s-a
înscris. Și Todea s-a înscris… Ei doi, în ultimele două
săptămâni…
Bătrânul bău vinul din pahar, de parcă ar fi vrut să prindă
curaj și întrebă:
— Măi, Minule, te-au trimis să mă lămurești, să intru? De
asta ai venit?
— Nu m-a trimis nimeni, tată, minți Minu, umezindu-și
doar buzele în paharul cu vin.
— Sigur?
— Eu am treburile mele, nu depind de nimeni, nu-mi
poruncește nimeni. Dumneata faci cum crezi, cum vrei, nu mă
amestec, dar poate ar fi mai bine să nu șovăi… Poate!
— Vremurile-s ca apele: când vin mari și tulburi, gata să
mâie lumea, îi mai cuminte să te ferești din calea lor, să stai de
o parte, nu să te arunci acolo unde-s mai învolburate.
— Vezi tată, când mersul vremii e hotărât într-un anume
fel, oricum tot acolo ajungi, chiar dacă o iei pe ocolite, cu
șovăieli și temeri…
— Îi drept, măi copile, da’ ia spune tu, de ce ai venit acasă
pe ocolite, prin grădină și nu drept, pe drum?
Minu tăcu. Ba îi veni să zâmbească.
— Păi vezi? Uneori, vrei să fii singur, să ai liniște, să
cântărești lucrurile, să le cumpănești mai adânc rostul… Așa și
eu, mă frământ, mă întreb, mă socotesc… Dacă ar ști omu’
cum îi mai bine!?
— Să zicem că iei o hotărâre: nu te mai frămânți, nu mai
fugi noaptea cu vitele, nu te mai zbați și intri în colectiv. Îți
lucrezi partea, primești ceea ce ți se cuvine și trăiești fără griji.
Dumneata ești om priceput, om harnic…
— Când eram ca tine, mă duceam cu tata, cu sania
încărcată cu saci, la moară, la Uioara. Erau ierni lungi și grele.
Ajungeam la Murăș, pipăiam gheața, încercam cu toporul să
vedem cât îi de groasă și după aia treceam. Era drumul cel mai
scurt. Dacă gheața era subțire, ne întorceam, ne duceam prin
Vinț. Înțelegi, Minule?
— Era normal, tată. Așa era bine…
— Atunci, de ce-mi ceri să mă duc acum dintr-o dată, pe
un drum necunoscut, care pentru mine nu-i sigur? Dacă
începutul nu-i bun, cum o să fie restul?
— Ce anume, tată, nu-i bun?
— Uite, președintele gospodăriei e Mișu Sucală. Îl știi. Stă
într-o colibă, are paisprezece copii, grădina lui îi nelucrată de
ani, n-are decât două găini și câțiva pui, nici o vită, două oi și
un purcel. Toată viața a fost un puturos fără pereche.
 — Ei, lasă-l tată, a avut și copii mulți și era și sărac. De ce
să fim răi?
— Minule, nu sunt oameni săraci, numai prăpădiți, leneși,
neisprăviți. Cine l-a pus să facă copii cu nemiluita? Nici
animalele nu fac ce face omul. I se pișe în pat și în fiecare
noapte, la 12, sună deșteptarea, îi scoală și toți ies în curte și se
ușurează. Acum, Mișu Sucală e președinte. Ba și-a cumpărat și
o armă de vânătoare. Se duce cu tovarășu’ Dascăl la vânătoare.
Ce-i lipsea sărăntocului: arma de vânătoare! Și el mă conduce
pe mine, conduce satul. El care nu s-a știut conduce pe el, care
nu știe lucra nimic. Ce garanție îi el pentru mine, pentru noi?
Bătrânul tăcu. Deschise tabachera, scoase o foiță, puse
tutun, răsuci o țigară, o umezi cu limba, să se lipească și o
aprinse. Apoi, continuă:
— Să mă conducă Mișu? Ce zici, Minule?
— Acum conduce el. Mâine conduce altul: dumneata
poate!
— Și nu îi numai el, continuă bătrânul. Nevastă-sa îi
brigadieră la legumicultură, fratele-său la câmp… Cu ei în
frunte, nu-i nici o garanție că lucrurile or să meargă bine. Din
contră. Casa mea era casă, ograda-ogradă, pământul-pământ. El
să mă învețe, să mă conducă pe mine? Și atunci? Mă duc eu și-
mi dau pământul și văcuțele și carul la gospodărie, pentru ce?
Pentru Mișu? Fără ele eu, ca om, nu mai exist.
— Nu chiar așa, tată. O să lucrezi cu ceilalți oameni
harnici și pricepuți, o să produceți mai mult, mai ușor…
— Deștept te-ai făcut tu, Minule, de când ești frezor la
oraș. Vino aici, îți dau pământul și lucrează tu cu Mișu Sucală.
Ce zici?
— Eu am alt drum în viață, eu nu mă mai pot întoarce.
— Bine faci. Nici nu mai ai ce căuta. Dacă aș fi mai tânăr,
m-aș duce și eu la oraș. Așa stau aici, fără pământ, fără
rădăcini. Omul fără pământ e ca pomul fără rădăcini: primul
vânt îl apleacă, îl rupe și-l duce unde vrea.
 — Dar pământul este al nostru, al vostru, al obștei, tată.
Un pământ străvechi și rodnic… Nu-l duce nimeni de aici!
— Auzi, Minule, pe crucea de pe mormântul grofului
Szász scrie: „Al cui e pământul, a aceluia e puterea!”
— Tocmai, aprobă Minu entuziast. Pământul e al celor
mulți, a cui e și puterea. Așa e bine, firesc, asta e chezășia zilei
de mâine. Dumneata ai fost slugă până la 30 de ani. Ai uitat,
tată?
— Ba n-am uitat. Pământul l-am câștigat cu trudă, cu
sudoare, cu tinerețea mea. Și acum să i-l dau lui Mișu?
— Nu înțelegi, tată! se aprinse Minu și turnă vin în pahar.
Pământul e puterea, forța noastră. D-aia noi am luat puterea în
mâini…
— Minule tu vorbești cam mult!
— Și dumneata faci la fel.
— Eu vorbesc despre ce-am făcut, tu despre ce va fi! E
ușor să vorbești înainte. Aș vrea să te văd după…
— O să vorbim și încă mult și frumos. O să avem și despre
ce! Faptul că pământul e al nostru e o mare victorie, pe care
dumneata n-o înțelegi, tată. Privești îngust lucrurile, da’ nu ești
de condamnat.
— Eu? Tu nu înțelegi ce-am vrut eu să spun cu groful
Szász.
— De ce să nu pricep? Ce-i atât de greu?
— Pământul nu-i al nostru, îi al colectivului. Iar
colectivul, Minule, l-au adus alții pe aici…
Minu se posomorî. Tăcu încurcat și oarecum revoltat.
Nemulțumit, schimbă discuția:
— Unde-i Sânziana?
— S-a dus…
— Cum așa?
— Când a dat rugina în frunză, am văzut-o neliniștită,
adulmecând aerul și căutând o scăpare pe lângă garduri. O
chema viața. Am dus-o până la deal, în car, legată pe o mână de
paie și acolo i-am dat drumul. Dacă ai fi văzut-o, doamne, ce
spuneau ochii ei… Tot privind când spre pădure, când spre
mine, nehotărâtă, înfiorată, cu botul umed, șovăia. Dintr-o dată,
a sărit în aer și s-a dus ca o săgeată în pădure. A doua și a treia
zi au văzut-o ciurdarii, ieșind în lucernă să pască…
Ușa se deschise și intră gârbovă ca o umbră, mama.
Închise ușa și întreabă:
— O vint cu trenul și văru’ tău, Tilică? Nu l-ai văzut,
Minule?
— Nu, mamă.
— Zice că l-or trimis acasă de la fabrică, să-și lămurească
părinții, să se înscrie!
— Cine ți-o spus? întreabă bătrânul.
— O ieșit Palaghia la gard, plângând. Tilică stăruie să
intre, tat-su nu vrea. Îi sfadă mare la ei…
— Lasă-i să mai analizeze situația, zise mucalit bătrânul.
Acuma, în loc să lucrăm, analizăm și ne lămurim!
— Tu scapi trenul, dragul mamii.
Minu se uită la ceas fără urmă de grabă și răspunse:
— Rămân până dimineață. Plec cu ăla de patru.
— Cam pintru treaba asta o vint și el, zise bătrânul,
aruncând mucul țigării în sobă. L-or trimis tovarășii!
— Nu-i adevărat, mamă! Tata glumește, face numai pe
răutăciosul. Am venit doar să vă văd…
— Îți fac patul în casa dinainte, zise femeia și trecu în
odaia alăturată, luând felinarul cu ea.
Tatăl și fiul rămaseră pe întuneric. Bătrânul deschise ușa
sobei și vâlvătaia flăcărilor răspândi o lumină roșie și caldă.
— Păcat de căprioară. Doru s-ar fi jucat cu ea…
— Tu te gândești la jocu’ ăluia mic. Da’ mie mi-a părut
rău când am lăsat-o să fugă în pădure. Îmi era dragă. Crescuse
în ograda mea.
— Și mie îmi plăcea…
— Vezi, atunci nu te gândești ce simt eu când dau
pământul câștigat ca slugă, când scot văcuțele din grajd și carul
și o să le duc… acolo? Ce simt? Ce simt eu, Minule?
— O să treacă, o să te obișnuiești și o să uiți…
— Într-o seară, eram pe malul Murășului. Stăteam în capul
locului nost’ de la Salcâmii Popii. Îmi era drag pământul, parcă
eram acasă. Să-mi iei mie, țăran, pământul și vitele, care am
trăit din tată-n fiu, neam de neamul nostru, după ele, ar fi ca și
cum ai lua apa de la pești. Ar muri, s-ar sufoca.
— Exagerezi, tată…
— Fără pământ și fără vite, țăranul nu mai e țăran…
— Tată, cu vremea, meseria asta o să dispară. Țăranul va
deveni un muncitor. Va lucra pe tractor și pe combină,
mecanizat, adică mai bine și mai ușor. Țăranul va dispare, locul
lui îl va lua mașina, agregatul, omul în salopetă. Așa trebuie
văzute lucrurile, logic, în perspectivă…
Un tren se auzi trecând cu zgomot prin noaptea locurilor,
apoi coborî iar liniștea. Bătrânul răsuci o nouă țigară și zise:
— Rânduiala veche a țăranului și a pământului a ținut țara.
Acuma, tu vii să-mi spui de perspectivă. Eu te întreb: nu ne
prea grăbim cu perspectiva? Știm noi sigur că așa a fi mai
bine?
— Știm! Noi avem o teorie, o experiență, lucrăm
planificat și organizat și, ca atare, știm. Cu înțelesul stăm mai
greu!
— Adică Mișu lucrează organizat și planificat? El are
experiență și știe teorie? Eu nu mă tem, nici nu mă speriu, ci
de-a dreptul mă cutremur la gândul ăsta.
— Dumneata cum ai vrea, tată? Cum ai vrea să fie saltul
ăsta, mersul înainte?
— Întâi să se facă de probă în câteva locuri și abia apoi să
se încerce în alte părți.
— Așa s-a făcut. În ‘48 au fost înființate primele
gospodării. Merg bine, unele îs milionare și acum experiența
lor se generalizează. Tot mai mulți țărani se înscriu în colectiv.
 — Vrei tu să mă convingi că vaca trage în jug că-i place,
nu? Hai, Minule, s-o lăsăm baltă…
Câinii lătrau ațâțați pe la porți, semn că veneau oamenii de
la trenul de seară. Bătrânul puse lemne pe foc și spuse:
— Dacă mă înscriu, o fac pentru tine.
— Pentru mine? Pentru dumneata, pentru vremuri… Poate
că ar fi mai bine…
— Te-ai schimbat Minule, parcă n-ai fi crescut în bătătura
asta… Ar fi mai bine să-mi dau văcuțele, crescute de mine,
pământul muncit cu trudă… Cu câtă trudă! Du-te și vezi cum îi
porumbu’ nost, vezi cât îi de mare, dacă are urmă de buruiană
și uită-te și la cel al gospodăriei…
— Asta-i acum, de moment, tată. Pe urmă, tot pământul va
fi la fel lucrat, vorbea Minu, neconvins, încet și, regretând că
venise.
— Auzi, Minule, tu ești frezor. Pe mașina ta câți mai
lucrează?
— Aia e altceva. Suntem un singur schimb…
— Da ți-ar plăcea să lucrezi în fiecare zi pe altă mașină?
— Nu se pot judeca lucrurile așa… Industria e una,
agricultura alta. Iar agricultura viitorului e a colectivului.
— Propune tu, dacă ești așa deștept, să se strice și casele și
curțile oamenilor și să arăm lotul. Facem lângă grajdul vitelor
un bloc lung, ca o baracă și ne mutăm, tăți bine în el. Gata
satul. Suntem în colectiv.
— Degeaba, tată, n-ai dreptate. Dumneata o ții una și bună
cu văcuțele tale, cu oile tale, cu pământul tău…
— Păi țin, se mânie bătrânul, că viața mea e în viața
pământului și vitelor mele. În primăvară, când au fătat oile, am
dormit în grajd, lângă ele. Am avut zece miei din zece. La
gospodărie din o sută, patruzeci aproape s-or prăpădit…
— E un început și ăsta, nu? Iar orice început e greu. Vrei
totul să fie limpede de la început? Ușor? Simplu? Viața-i o
luptă.
 — N-am creion pe-aproape, nici hârtie, zice bătrânul
uitându-se în jur.
— Ce să faci cu ele?
— Să notez. Văd că-mi ții o lecție.
Minu se descălță și-și întinse picioarele spre sobă,
rezemându-se cu spatele de o pernă. Întrebă:
— Nu ți-i somn, tată?
— Nu. Dorm puțin și pe furiș… Te-ai mutat?
— Gata. Vezi, uitam să-ți spun…
— Colectivul ne ia mințile, glumi bătrânul.
— Ne-am mutat într-un bloc nou, cu două camere,
aproape în centru.
— Și căsuța veche în care ai stat?
— Au repartizat-o unui alt tovarăș. Așa mică și
întunecoasă cum era, știi, mi-a părut rău după ea…
Bătrânul turnă vin în pahare și zise abia auzit, parcă numai
pentru el:
— Tu te-ai mutat dintr-o casă în care ai stat cu chirie
câțiva ani, și-ți pare rău. Da’ pe mine nu mă înțelegi… Adică,
eu să-mi dau pământul și vitele pe care le-am crescut. Mie nu-
mi pare rău după ele? Și nu-mi pare rău, plâng după ele! Dau
nu vite, nu pământ, Minule, dau ceva din mine. Dau mult și eu
rămân o umbră de om…
Ușa se deschise și Rafila intră grăbită, cu chipul răvășit:
— Hai, măi omule, ieși până afară. Te strigă soră-ta,
Iustina la gard, sub nuc.
— Să vie în casă…
— Nu vine, plânge, că abia mai suflă. O vinit acuma de
acolo…
Bătrânul ieși urmat de femeie. Minu se încălță, voi să iasă
și el, să vadă ce-i cu mătușa Iustina, dar se răzgândi. Socoti că
e mai bine să stea în casă. Să nu-l vadă cineva. Își răsuci o
țigară din tutunul și din foițele bătrânului, căci tabachera era pe
masă. Nu fuma. Acum simțea nevoia, avea senzația că fumul îl
va liniști. Dar o stinse repede, o aruncă în sobă și-și clăti gura
cu vin. Era aproape ora unu. Își amintea cum l-a chemat
tovarășu Păușa, secretarul comitetului de partid și i-a spus
direct și cu o vizibilă nemulțumire: „Măi, tovarășe Barbu, am
necazuri și nu mă ajuți. Mi s-a spus că tatăl dumitale refuză să
se înscrie în gospodărie. Tu ești secretar de organizație de bază,
ți-am dat casă, te-am promovat. Du-te și vorbește cu bătrânul,
lămurește-l, convinge-l, fă ce vrei cu el. Nu se poate! Noi una
vorbim și alta facem?” „Tata are anumite idei, e om în vârstă,
într-un fel e de înțeles” zisese Minu atunci. „Nu mă interesează
cum e el. Dumneata, tovarășe, lămurește-l. E o sarcină și ești
obligat s-o îndeplinești.” „Fiecare cu ale lui, tovarășe Păușa. Pe
mine nu tata m-a lămurit să intru în partid, să mă fac frezor. Eu
am făcut toate astea, fiindcă așa mi-a dictat conștiința. El o să
facă la fel…” — „Ești un om retrograd, un oportunist, o frână
în calea societății. Nici n-ar fi fost cazul să discutăm aici și
acum aceste lucruri. Nu vreau vorbe, discuții, plânsete de
muiere, aici nu suntem la biserică, nici la târg. Vreau fapte! Ai
înțeles?” Barbu ieșise răvășit din birou și lâncezise toată ziua
lângă mașină, ferindu-se să sufle o vorbă despre discuția cu
Păușa. Cu tovarășul Păușa. Acum, se plimba prin casa îndurerat
și trist. Regreta că venise. Și era convins că dacă nu venea, ar fi
regretat și mai mult…
Trecuse o jumătate de oră bună până când se întoarse
bătrânul. Era palid. Încercă să bea un pahar cu vin, dar parcă
toată ființa lui îl refuza.
— Ce-i tată? Ce-i cu Iustina?
Bătrânul își frământă buzele îndelung, își frecă fruntea cu
palma, apoi vorbi rar și încet, de parcă i-ar fi fost frică:
— O fost amărâta la Canal, să afle ce-i cu Tinu, bărbat-su.
La Sfatul popular, la Cernavodă, o găsit înregistrat decesul lui,
acum doi ani. De doi ani îi mort și ea îl aștepta… Are cinci
copii…
Se auzeau câinii lătrând cu mânie, în capătul satului
dinspre șosea.
— Și pentru ce l-o dus la canal? Pentru că o spus o glumă
cu Ana Pauker. Pentru asta cinci copii or rămas fără tată și țara
fără un om…
În mintea lui Minu se învălmășeau toate și o mânie surdă
îi făcea inima să bată mai tare. Îl auzea pe tovarășul Păușa
vorbindu-i, își amintea cum luptase pe front cu văru-său Tinu,
cum s-au bucurat când s-a sfârșit războiul, cum au venit pe jos,
șase luni, din Tatra… Și acum? Goli un pahar cu vin dintr-o
dată, până la ultimul strop și bătrânul făcu la fel. Apoi zise:
— Greu se naște o lume nouă… Greu și cu sacrificii.
Oricum, mergem înainte, tată!
— Nu numai că se naște, dar o parte din ea și moare. Asta,
vezi tu Minule, n-ar fi permis. Mor oameni nevinovați. Lumea
nouă face primii pași. Iar sub unii din pașii ăștia, rămân morți.
N-au murit pe front unde se moare, da’ mor acum, acasă. Asta-i
de neiertat…
— N-o să se mai întâmple… Ți-am spus, orice început
îi…
Bătrânul îl opri. Se duse repede la geam și ascultă. O
mașină venea cu zgomot ușor, încet, pe uliță. Bătrânul stinse
lămpașul și ascultă. Zgomotul trecu și pe lângă casa lor și se
auzea undeva aproape, apoi se stinse brusc. Bătrânul ieși în
curte și se duse prin spatele casei până în grădinița cu flori de
la uliță. De data aceasta, Minu îl urmă. Stăteau pitiți lângă două
tuie. Se vedeau în sus, pe uliță, doar stopurile roșii ale mașinii.
De la o vreme, nici câinii nu mai lătrau noaptea, când intra câte
o mașină în sat. Priveau în lungul uliței. „Îs la Pompei” – zise
într-un târziu, în șoaptă abia auzită, bătrânul. Strângea cu
mâinile ulucile gardului și tăcea. Undeva, deasupra lor, se auzi
țipătul gol și trist al cocorilor care plecau. Priviră spre cer, dar
nu zăriră nimic. Se observă o lanternă, se auziră ușile trântite și
mașina se depărtă încet câteva sute de metri. Se opri din nou. Și
iarăși se vedeau doar lumini roșii, mici, în noapte.
 — Ce s-o fi întâmplat? întrebă încet Minu.
— Sst!
Rămaseră minute lungi nemișcați și muți lângă tufele de
tuia. O umbră trecu ulița și se apropia de ei nevăzută, pe lângă
garduri. I se auzea respirația sacadată, din ce în ce mai aproape.
— Care ești? întrebă bătrânul, aplecându-se acum peste
gard.
— Eu, tete, Barbule. L-o ridicat pe cumnatu’ Pompei.
Și omul dispăru în noapte. Bătrânul se întoarse în casă,
urmat de Minu. Mai aruncă un lemn pe foc și zise:
— Nu te culci?
— N-are rost, tată. Cine poate dormi acum? Și apoi, peste
o oră trebuie să plec.
— Atunci, să mai bem un pahar cu vin. Până mai avem, fu
de părere bătrânul.
Tăcură multă vreme, paharele rămaseră goale, ei triști.
Bătrânul întrebă cu o bănuială care nu-i dădea pace:
— Tu ai vint numa’ să ne vezi? Sau…
— Numai să vă văd. Doar ți-am mai spus, tată.
— Ce ziceai tu? Că, oricum, mergem înainte. Așa-i. Uite,
Pompei se duce cu duba. Oare tu crezi că ăsta-i mers bun,
sănătos, înainte?
Minu nu răspunse. Era îndurerat și revoltat, căci el altfel
vedea viața, desfășurarea ei, mersul acestei lumi, pe care o
voise și pentru care luptase.
— Bei cam mult în ultima vreme, tată, spuse Minu, după
ce bătrânul goli pe nerăsuflate un pahar cu vin.
— Îi drept. Noroc că am de unde. Săracu’ Pompei, el n-o
să mai bea, multă vreme, nici un strop.
— El era înscris?
— Nu.
— Poate că era mai bine dacă… Minu își opri gândul la
jumătate. Goli și el paharul, apoi se uită la ceas: era aproape
trei.
 — Gata, zise, nu mai beau.
— Bea liniștit. Aici nu te vede nimeni.
— Nu de asta-i vorba… Dar peste trei ore intru în fabrică,
tată. Nu vreau să mă vadă oamenii, să dau ochi cu tovarășu’
Păușa.
Urmă o lungă perioadă de liniște, întreruptă doar de
gâlgâitul vinului în pahare și mai târziu de zgomotul parcă
ostenit al unui mărfar ce trecea în sus, pe valea Murășului.
— La ce te gândești, tată?
— La tovarășul Dascăl. Acum două zile ne-o chemat la
școală și ne-o citit ceva din niște hârtii. Bătrânul scoase un
pachet de țigări gol, luă felinarul și, după ce-l lumină, citi: „noi
– zicea el – trăim un proces legic, firesc, demn… liber
consimțit…” Așa zicea, biserica mamii lui de proces! Așeză
felinarul și continuă: — Are o gură, că-ți vine să-l lovești cu un
par. Pe mine m-o făcut mutălău și prost și redus mintal. Mișu
râdea în hohote; tăt sus îi sărea burta.
— I-ai zis ceva? întrebă speriat feciorul.
— Ba. Nu-mi place să grăiesc decât cu oameni!
— Are și el multe pe cap… Crezi că-i e ușor?
— Sigur, voi, orășenii, vă țineți parte. Numa’ vouă vi-i
greu. Alții n-au greutăți.
Rafila intră cu o straiță. O așeză pe colțul mesei și zise:
— Ți-am pus ceva acolo, pentru voi, pentru copii… Ouă,
caș, un pui, niște brânză…
— Bine, mamă, mulțam!
— Să ai grijă de tine, de voi, mai adăugă mama și se
retrase, nevrând să stea în calea discuțiilor lor.

— Nu mai veni tată, zise Minu când ieșiră din grădină și
porniră pe cărarea ce ducea la gară, pe lângă linia ferată.
— Ba viu, că o plimbare de dimineață îi bună. Mă mai
dezmorțesc și eu.
 Era o zăpușeală nefirească pentru octombrie. Mergeau
încet, tăcuți, pe cărarea moale, umezită de rouă.
— Și vremile-s sucite, constată bătrânul. Îi cald ca
niciodată… Vremea nu-i sănătoasă, oamenii răi…
— Nu-s răi oamenii, tată. Unii sunt răi, nu au pregătire, nu
au curaj, nu au educație și de asta mai greșesc. Cu timpul, n-o
să mai greșească. Trebuie să avem încredere în noi, în oameni.
Ei trebuie să fie buni și drepți. Locul celor răi și nepricepuți, o
să-l ia alții, harnici, cumpătați și drepți…
— Tu îmi ții o predică?
— Nu, tată, vreau să înțelegi că trecem printr-o perioadă
grea, hotărâtoare. Nu uita, toamna se numără roadele. Acum,
încă nici nu s-a desprimăvărat bine lumea asta pe care vrem s-o
facem.
— Eu mai știu și un alt proverb, Minule: ziua bună se
cunoaște de dimineață. Cu ăsta cum rămâne?
Minu nu răspunse. Departe, la deal, se auzeau mugind
țapii. Era luna boncăluitului.
— Tu crezi în tot ce ai spus mai înainte? întrebă deodată
bătrânul, care mergea în față, ducând straița. Tu crezi?
Întâi Minu vru să spună că el crede, apoi după ce tăcu o
bucată de vreme, zise:
— Pe jumătate cred. Pe jumătate… În ceva trebuie să
credem tată! Nu? În noi, în oameni măcar să credem…
— Așa ar trebui.
Bătrânul se opri. Ascultă o vreme mugetul țapilor și zise:
— Îți spui o poveste. Tu înțelege ce vrei din ea. Una
adevărată. Sânziana, căprioara noastră – da’ să nu-i pomenești
lui Doru de ea! – am dus-o în pădure. În două dimineți la rând,
– ți-am spus – ciurdarii au văzut-o ieșind din pădure, cu alte
căprioare, pe o limbă de pământ unde a fost lucernă. Obișnuită
cu oamenii, ea nu se ferea din calea lor. Cum ai zice tu, credea
în ei. Duminica trecută dimineața, eu n-am știut, tovarășul
Mișu și cu tovarășul Dascăl s-au dus la vânătoare. Căutau
iepuri, vulpi… Au văzut căprioarele, acolo, pe limba aia cu
lucernă, păscând. S-au apropiat încet, dar căprioarele i-au
simțit și au fugit în pădure. Doar Sânziana, obișnuită cu
oamenii, parcă bucuroasă, a pornit spre ei. Ciurdarii au vrut să
fluiere, ei o știau, dar le-a fost frică. Mișu îl îndemna pe
tovarășul Dascăl să tragă. Până la urmă a tras…
Bătrânul se uită lung, spre pădurile de unde se auzeau în
răstimpuri mugete de țap. Continuă:
— Când am ieșit din biserică, m-am oprit în poartă, la
badea Todor. Povesteam pe laviță, când numa’ ce-am văzut că
vine Gazul lui tovarășu Dascăl. În spate, de roata de rezervă,
era legată cu sfoară căprioara noastră. M-am pus pe băut cu
badea Todor și m-am îmbătat cum scrie la carte. După ce-o
mâncat, sătul de vânătoare, Dascăl o vint la noi. N-o avut cu
cine să discute, că sforăiam ca un marfar. M-o criticat a doua
zi, în ședință, că mă îmbăt când satul are de hotărât lucruri
grele, vitale – oamenii or crezut că-i vorba de vite – că mă duc
la biserică…
Bătrânul se opri. Dincolo de calea ferată se auzea Murășul.
— Minule, de aici te las.
— Rămâi cu bine, tată.
— Mai ai ceva să-mi spui?
În liniștea dimineții se auzi țipătul răgușit și straniu al unei
ciori în bercul de sălcii de dincolo de apă.
— Nu. Nimic.
— Sigur, mă’ copile?
— Sigur, tată.
— Doamne ajută, zise bătrânul și-i strânse mâna cu putere.
Și se despărțiră.

Bătrânul se întoarse cu pași mari și siliți spre casă.

Înțelesese că feciorul ar fi vrut să-i spuie multe lucruri sau și
alte lucruri, dar nu îndrăznise. Tăcuse. Tăinuise, adică mințise.
Bătrânul respira adânc, cu sete, parcă nu-i ajungea aerul și
încerca zadarnic să deslușească întinderile, pământurile unde se
născuse, copilărise și trăise. Se bucura, de la o vreme, când
venea noaptea, care-i ocrotea gândurile și necazurile, care-l
ferea de discuții adeseori violente și chinuitoare. Intră în ogradă
încet, urcă în fânar și luă otavă bună, cu miros care te îmbăta și
umplu ieslea vitelor. Voise s-o aibă pentru la iarnă, când fânul
se va împuțina, ca să fie bine hrănite văcuțele; pe lângă tulei și
fân amestecat cu paie, le dădea și otavă. Apoi, țesălă vitele ca
niciodată îndelung, cu grijă și cu o nelămurită durere. „Cine
știe cine v-o mai da mâncare, cine v-o mai țesăla…” Se pomeni
ud de sudoare, cu mâinile tremurânde. Afară, era aproape ziuă.
Adăpă vitele și dispăru din ogradă.

Pe la zece, când Rafila se întoarse, după ce duse laptele la

cooperativă, îl găsi în șură, pe o movilă de știuleți de porumb
nedesfăcați. Ședea acolo și zâmbea și-și turna vin dintr-o
canistră și bea. Se așezase în așa fel, încât, prin porțile mari
deschise, soarele bătea bine și-i încălzea picioarele pline de
reumatism.
— Ce-ai făcut, Ioachime? întrebă femeia privindu-l de jos,
ca și cum s-ar fi uitat la o statuie. Te-ai înscris?
— Știe tot satul, așa-i? se mândri bătrânul, schimbat la
înfățișare. O lumină ciudată juca în ochii lui.
— Știe… Mie nu mi-ai spus…
— Tovarășul Dascăl m-a felicitat, m-a îmbrățișat, parcă aș
fi venit de pe front.
— De ce te-o felicitat?
— Pentru că de azi, a zis dumnealui, încep o viață nouă.
Nouă, nu zic, o fi, dar cât de viață, asta om vedea. Du-te și tu
până acolo!
— Unde, măi omule?
— La tovarășu’ Dascăl.
 — După ce? Să vede că vorbește vinu’ și nu tu!
— Du-te să te felicite și pe tine.
— Îmi pare bine pentru copil. Oricum, mai devreme ori
mai târziu, tot trăbuia să ne scriem. Puteai s-o faci și până
acum, să nu-l pui pe copil, să vie noaptea acasă… Ți-o fost
frică!
— Tovarășa Barbu, greșești, pui problema retrograd. Lui
Minu i-o fost frică, nu mie. D-aia o venit azi-noapte. Da’ n-o
avut curajul să-mi spuie nimic… Da’ am înțeles…
— El nu știe?
— Nu.
— Trăbuia să-i spui.
— N-am vrut. Hai, zise bărbatul și-i întinse paharul cu vin.
Bea și tu. Eu te felicit, tovarășă!
— Lasă-mă…
— Bea-l, se răsti Barbu, măcar tu nu mă contrazice.
Femeia se supuse și bău încet. Întrebă:
— De ce nu i-ai spus, să fie liniștit?
— Lasă, să mai aibă probleme tovarășul Păușa, să mai
combată și el.
— Cine-i Pănușa?!
— Păușa, tu! Șeful lui Minu. Ce faci? Dă-mi unealta de
muncă, cum mă lași așa, se mânie de formă Barbu și se întinse
după pahar. Se trase mai spre vârful grămezii, acolo unde se
mutase soarele și își umplu paharul.
— Scoboară mai bine să tai lemne…
— Ai destule. Nu mă pot deranja din viața asta nouă. Știi,
numa’ de vite îmi pare rău…
— Și de pământ, nu… zise femeia, sfărmând în poală doi
știuleți mici și pe jumătate goi, după care aruncă boabele în
curte, la găini.
— Auzi tu, femeie, că uitam. Când m-o întrebat cât
pământ am, zăpăcit, ori bucuros, cum eram, am declarat că
patru hectare. Da’ noi, în real, avem trei hectare și vreo
cinsprezece ari. Le-am zis să corecteze. Da tovarășu’ Mișu nici
n-o vrut să audă. „Lasă, Barbule – o zis el – cu cât averea
noastră îi mai mare, cu atât vom fi mai puternici”. Dacă am
auzit cum văd ei lucrurile, mi-o părut rău.
— Rău? De ce, omule, să-ți pară rău?
— Păi, dacă știam, declaram vreo cinci hectare, să fim și
mai puternici!
— Lasă-mă, că mă tălbăcești de cap, zise femeia și porni
spre poartă.

În vremea amiezii, veni badea Todor, vărul lui Barbu. Nu-l

găsi nici în casă, nici în conie, nici în grajd. O văzu pe Rafila,
în ograda vecină, la Iustina. Se duse la gard și întrebă:
— Rafilă, unde-i omu’ tău?
— Îi ocupat.
— Cu ce sărăcie?
— Cu viața nouă. În șură.
Todor îl găsi acolo, dormind pe cucuruz. Barbu se frecă la
ochi, tăcu până înțelese unde și de ce se află, apoi zise:
— Șezi, Todore, aici. Bei un pahar?
— De ce să nu-l bem? Te-ai înscris?
— Gata! Nu vezi? Sunt alt om. Și se așeză în capul oaselor
pe grămada de porumb.
— Măi vere, m-am înscris și io.
— Atunci, noroc, să fie într-un ceas bun. O fost acasă
Tilică?
— Cei de la fabrică l-or pus în tren și l-o trimis să mă
lămurească. Ce să fi făcut? Tilică-i așezat, are servici bun, leafă
bună… M-am înscris.
— Bravo! Da de ce ești așa pus pe gânduri? Mai bea un
pahar. Și Barbu i-l întinse plin, scuturând apoi canistra să vadă
cam cât vin mai are.
— Îs pus pe gânduri, că nu știu cum va fi? Ce o să facem?
Cum ne-om descurca?
— Bade Toadere, stai liniștit. Nu te gândi.
— Păi trăbuie, vere. Trebuie socotite niște lucruri.
— Noi stăm liniștiți și nu avem probleme. Tovarășul Mișu
și tovarășul Dascăl gândesc ei și pentru noi. Ne spun ei ce să
facem, când, cum, unde. Noi mergem înainte. Eu am și început.
Nu vezi?
— Așa să fie? se miră Todor bând jumătate vinul.
— Cum altfel?
Rafila se opri în gura șurii cu o găleată de lături și se rugă
ostenită:
— Hai, măi omule, dă măcar de mâncare la porc.
Barbu se făcu că nu aude.
— Tu ești surd? se supără femeia.
— Lasă-ne, zise Barbu scurt. Nu ne deranja. Nu vezi?
Acuma suntem doi, adică un colectiv.
Femeia porni încet cu găleata să dea de mâncare la porc.
CAFEAUA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Când se apropie de sfârșit, campionatul de fotbal dă în

clocot. Zvonurile și emoțiile ating cote nebănuite, forțe firești
dar și din cele inimaginabile se pun în mișcare. Un mecanism
trainic le concentrează și le unește, pentru a hotărî soarta celor
mici. Titlurile, deci problemele grave ale celor mari sunt, în
genere, din vreme și metodic organizate, astfel ca totul să iasă
bine; anul ăsta luăm noi campionatul, la anul îl luați voi, pe
urmă dacă se mai nimerește, sărim peste un titlu și-l lăsăm
celor mulți… Manevrele de și din culise – care capătă, uneori,
în vorbă, o amploare fantastică – au un anumit farmec, viclenie
și rafinament, victime și favoriți. La asemenea meciuri
hotărâtoare, arbitrii care le vor conduce sunt anunțați cu o zi
sau două înainte, iar în ziare numele lor apar abia în ziua
respectivă. Mircea Soroceanu, doar de trei ani arbitru de
categoria I, va arbitra, duminică, dar nu știe unde! E joi seara.
După-amiaza și-a făcut meticulos antrenamentul, a venit acasă,
a controlat lecțiile copilului. Acum stă și citește o carte, dar
gândurile îi fug mereu aiurea… Unde va fluiera? Soția
croșetează și din când în când aruncă o privire rece spre micul
ecran, apoi ia mai departe andrelele un ochi pe față, altul pe
dos… La ora 22,15 sună telefonul. Mircea ridică receptorul:
„Alo, da. Eu. Bună seara”. „Bună, domnu’ Soroceanu, la
telefon Petrache de la Viitorul. Vă rog să-mi spuneți când
sosiți, la ce hotel preferați să stați, ce program vă facem?!”
„— Bine, dar de ce să vin la București?!” „— Nu știți? se miră
omul de la capătul firului”. „— Nu!”. „— Serios!? Păi
dumneavoastră ne arbitrați duminică cu F.C. Mureșul” „— Vă
mulțumesc, nu, nu știam nimic”. „— E sigur, domnu’
Soroceanu. Omul nostru de la federație ne-a comunicat, acum
cinci minute. Astă-seară s-au trimis delegările!” „— Nu e
nimic, voi veni. N-am nevoie de hotel”. „,— Nu se poate, e
obligația noastră elementară să vă organizăm cazarea și masa.
Atât. Veniți mâine cu avionul?!” „— Tovarășu’ Petrache, nu
știu ce meci arbitrez, în consecință, nici un răspuns exact nu vă
pot da”. „Mă rog, vă sun mâine. Da?!” „— Dacă doriți. Nu vă
deranjați… nu e cazul”. „Vai de mine, se poate? Deranj? E
plăcerea noastră. Bine. Noapte bună. Vă așteptăm și vă rechem
mâine, la întreprindere”. Soroceanu nu știe de unde are
numărul de telefon Petrache. Știe însă că va arbitra S.C.
Viitorul – F.C. Mureșul. Lasă cartea și vrea să se gândească
acum la meci, la cele două echipe. Telefonul sună iar. „— Alo,
da eu”. — „Toată stima, Mișu Alexiu, secretarul lui F.C.
Mureș. Voiam să vă dau o veste bună. Ori o știți?!”. „— Nu!”.
„Ei, cum nu, ne arbitrați duminică la București, cu Viitorul!”.
„— Se poate. Mie nu mi s-a comunicat oficial”. „— Mai e
timp. Știți cum e în final de campionat… Noi atât am vrut să vă
anunțăm și să vă asigurăm că ne bucurăm foarte mult că veți
conduce la centru”. „— Și cine sunt tușierii?” „— Chiar nu
știți?”. „—Nu”. „— Ghiță Arion de la Craiova și Micșunică din
Focșani”. „—Mulțumesc, noapte bună”. Mircea Soroceanu a
închis imediat soneria telefonului. Deci, un meci greu. Viitorul
viza locul 4 sau poate chiar 3, Mureșul doar rămânerea în
divizie, deși la prima vedere nu părea amenințată. „Așadar
meciul a început. Scorul primei zile: 1 – 1. Ce va fi mâine?”
Mircea Soroceanu era tehnician proiectant la
întreprinderea de mecanică fină. Ca de obicei, la ora 6,30 pleca
spre serviciu pe jos. Era cam înnorat, dar nu renunță la
plimbarea – cum îi spunea el – de dimineață. Abia făcu vreo
câțiva pași și o Dacie 1100 opri în dreptul lui. Curios, se uită la
număr: era de-a casei. Nu-l cunoștea pe omul de la volan.
Pesemne, vreun om de treabă sau poate chiar un coleg din
întreprindere îi oferea un loc. I se mai întâmplase de atâtea ori.
Urcă. Omul de la volan salută politicos și zâmbi cam prea
îndatoritor. Porniră.
 — Mircea Soroceanu, se prezentă respectuos.
— Vă știu, vă știu, spuse cel de la volan și după ce
acceleră vreo sută de metri, coti pe o străduță laterală și opri.
Apoi spuse sec:
— Sunt de la Viitorul, venit cu mare grijă – vedeți, e
mașina lui cumnatu-meu. Mâine ne arbitrați…
Soroceanu vru să coboare. Omul de la volan porni motorul
și conducea pe străzile care-i veneau bine – în plină viteză.
— Ce facem? spuse zăpăcit arbitrul, înțelegând că nu e de
glumă.
— Nu vă supărați, veți ajunge la fără zece la serviciu.
Trebuie să stăm de vorbă.
— În aceste condiții nu putem discuta.
— Ce dracu, doar oameni suntem?! Noi vrem locul 3.
Federația e cu noi, cnefsul la fel, avem o singură rugăminte: să
arbitrați corect. Ne pare rău că Mureșul intră în găleată dacă
pierde, dar nu e vina noastră.
— Pentru asta ați venit până aici?
— Da.
— De ce? Nu vă înțeleg? Știți că întotdeauna fluier fără să
cunosc pe nimeni. De ce era nevoie să veniți?
— Aseară, după ce ați vorbit cu tovarășul Petrache, el a
sunat din nou. O vreme telefonul dumneavoastră a fost
ocupat… Deci, a mai sunat cineva! Și se pare că acel telefon a
fost mai important.
— Serios? Mircea râdea cu poftă.
— Da. Fiindcă pe urmă ați închis telefonul. N-ați mai
răspuns. De ce?
— M-am culcat și nu voiam să fiu deranjat.
— Mă rog… Vă duc la întreprindere. Ce rugăminte avem:
un arbitraj corect. Noi vă ajutăm.
— Nu am nevoie și nici nu e cazul.
— Omul nu e bine niciodată să fie prea sigur pe el, nici pe
situația lui. Poți greși! A greși e omenește. Noi vă vom ajuta. În
altă ordine de idei, se discută să fiți trecut pe lista FIFA. Avem
un cuvânt și noi de spus. Clubul nostru are spate puternic. Noi
vrem să fiți pe listă. Dumneavoastră, nu?!
Mașina alerga prin ploaia măruntă și deasă. Mircea
Soroceanu parcă visa. „De azi înainte nu mai urc în orice
mașină!” gândea el.
— Noi vrem să apărăm fotbalul, morala, curățenia lui, să-i
facem inofensivi pe cei ce vor să corupă, să înșele, să-l
compromită. Am fost obligați să luăm această măsură de
prevedere. După cum vezi ne batem – ăsta e termenul – ne
batem pentru corectitudine. Dacă e cazul – o și cumpărăm. Nu
vi se pare nobilă ideea? Deci, ne ajutați?
— Pardon. Era vorba doar să arbitrez corect.
— Exact. Asta noi îl socotim un ajutor.
— Nu sunt singur…
— Nici o problemă: tușierii sunt băieți buni.
Dumneavoastră nu vă băgați. Știu ei ce au de făcut!
— Vă mulțumesc pentru drum. În rest, vom vedea.
Terenul hotărăște soarta bătăliilor.

Ajuns în birou, Soroceanu nu se dezmeticea. Sentimentele

lui erau nedefinite, un amalgam între revoltă, silă, compătimire
sau ridicol. Sună telefonul. Îl privi lung și nu îndrăzni să se
ducă să-l ridice, deși se afla pe o măsuță, la doi pași. Îl ridică
un coleg care ascultă o clipă, apoi închise și-l anunță pe
Soroceanu că e chemat la director. Mircea porni fără chef, iritat
de neașteptata și strania discuție din mașină, care fusese mai
mult o amenințare, un șantaj, decât ceea ce voia necunoscutul.
„Nici nu știu cu cine am stat de vorbă. Mare tâmpit mai sunt!”
Secretara îi deschise ușa capitonată fără să-l mai anunțe, așa
cum proceda de obicei. Înăuntru, directorul, în costumul lui
impecabil, elegant, bine dispus, veni în întâmpinare și-l
conduse cordial spre o măsuță pe care se aflau deja două cafele.
 — Te-am chemat, de fapt, te-am invitat să bem o cafea
împreună.
— Vai, vă mulțumesc… se fâstâci Mircea. Primirea era
prea caldă, ascundea ceva! Nu trebuia…
— Cu țigări nu te servesc, știu că nu fumezi, dar eu am să
aprind un Kent. Când ai să fii și tu director o să fumezi. Bine
faci! Țigara e o otravă curată. Dacă nu se poate fără ea… Tu
ești vinovatul!
— Eu? De ce?
— Astea sunt aduse de tine, din Bulgaria. Tu m-ai corupt.
Ce mai e nou?
— Nimic.
— Mai ai ceva deplasări în străinătate?!
— Deocamdată, nu. La toamnă, în cupele europene…
— Și duminică?
— Nu știu…
— Mă faci să râd. Știu eu și tu nu, spuse directorul și-și
mângâie obrazul bine ras.
— N-am fost anunțat oficial.
— Asta-i bună. E la fel ca la noi: când te pune director sau
te schimbă, se știe din timp totul, oficial nimic!
Râseră amândoi, gustară cafeaua tare, cu aromă, ca pentru
un director.
— Uite ce e, Mircea, arbitrezi duminică, la București,
Viitorul – Mureșul. Niciodată n-am apelat la tine. De data asta
o fac – și te rog să mă crezi – contrar voinței mele. Într-un fel
sunt silit. Și am să-ți explic și de ce.
— Nu e sigur că arbitrez, încearcă să se împotrivească
Mircea Soroceanu, stângaci, derutat și copleșit de amploarea
lucrurilor.
— Mircea, te rog să mă asculți. Știi foarte bine că noi
primim electrozii de sudură de la Combinatul „Mureșul”. Fără
ei nu facem planul, oamenii n-o să-și ia retribuția. Electrozi nu
ne dă nimeni. Doar ei. Dacă nu-i ajutăm nu ne ajută nici ei. O
să-i dea imediat la export și nimeni n-o să le zică nici o vorbă.
Înțelegi?
— Și ce pot face eu?
— Gândește-te și tu la întreprinderea noastră, la oamenii
ei, la colegi. Ce vină avem noi? De ce să nu le facem un bine,
dacă ei ne fac? M-a sunat acum un sfert de oră Ulieru,
directorul combinatului și m-a rugat. Ce puteam să-i spun?
Depindem de ei, n-avem încotro.
— Mă întreb dacă am să pot?! zise Mircea palid, speriat.
— Mircea, tu nu vezi cum e viața? Ai relații, ai tot. N-ai
relații, ești pierdut.
— Acolo vor fi zeci de mii de oameni pe stadion…
— Fii cinstit, corect, da’ ajută-i pe mureșeni! Repet, nu e
vorba de ei, ci de noi. Dacă ei obțin un rezultat bun, luni îmi
scot două vagoane de la export și mi le trimit. Suntem oameni
fericiți. Gândește-te! Îți decontez și drumul până la București.
Îți faci delegație. Te duci în interes de serviciu. Nu e interes?
E!
— Și arbitrezi în interes de serviciu? bolborosi Mircea
abia auzit.
— Ce-ai spus? întreabă directorul plimbându-se prin
birou, simțind că n-a fost deloc convingător.
— Nu pot promite nimic.
— Soroceanule, eu n-am zis să promiți! N-am nevoie de
promisiuni. Fă ceva. Fă ce poți. Repet: pe mine mă interesează
oamenii mei, necazurile mele. Îmi apăr interesul meu. Vreau să
ne facem planul.
— Dacă joacă și ei mai bine, mai… mă ajută și ei…
atunci…
Erau doi bărbați înalți, sportivi adevărați, dar atât de
fâstâciți, de mici, de încurcați în fața problemelor grave aflate
la ordinea zilei. Se despărțiră exact invers de cum s-au întâlnit:
cu regret și repulsie.

*
 O oră mai târziu, Mircea Soroceanu era chemat tot prin
telefon, de data aceasta, la șeful său direct, Teoharie Tuzluc, un
bărbat rotund, vioi și chel, care transpira mult.
— Bună, Mircică, spuse vesel Tuzluc de cum îl văzu. Te-
am invitat să bem o cafea. Una veritabilă. Ia loc te rog.
Mircea se așeză cu greu pe scaun. Ziua se arăta
necruțătoare.
— N-aș mai bea cafea…
— E adusă de tine. Mă ating de ea doar în ocazii rare.
Gloata care vine pe aici bea cu orz. Asta-i situația. Ce-i cu tine?
— Am dormit prost, nu mă simt prea bine…
— Vremea asta imbecilă. Nu vezi? Plouă ca la tropice, de
trei ori pe zi. Altfel?
— Altfel, bine, spuse Mircea Soroceanu, de parcă ar fi
prezentat condoleanțe.
— Lasă, domnule, toate trec. Trece și ploaia asta. Eu,
drept să fiu, am dormit buștean. Am luat un sedativ.
— Nu vă obișnuiți cu ele, nu e bine… zise Soroceanu,
bucuros de întorsătura discuției.
— Fii serios, Mircică, eu iau sedative de calitate. Aseară,
cu un amic, am ras patru fiole de Târnave. Vin de Blaj, bă, vin
sfânt! Am dormit dumnezeiește. Eu sedative de astea tonice
iau.
— Așa da, râse în silă Mircea și bău din cafea.
— Uite ce e, am nevoie de tine. Trebuie să-mi dai o mână
de ajutor. Firește, cât se poate de discret. Duminică arbitrezi
Viitorul –Mureșul.
— Nu e sigur, încă n-am primit telegrama…
— Mircică, tu vinzi castraveți ăluia?! Telegrama a sosit. E
la C.J.E.F.S. Eu mă documentez, mă băiatule, de asta sunt șef.
Uite, am o problemă.
— Știu… zise Mircea și vru să precizeze că l-a rugat și
directorul, dar nu mai avu timp.
— Unul din vicepreședinții de la Viitorul e fratele meu!
Nu ți-am spus asta până acum, când sunt obligat de împrejurări.
Omul m-a sunat, m-a rugat ca pe un frate. Am meci decisiv.
Vor să fii atent cu ei, în limitele normalului, evident. La rândul
lor, ei nu-ți vor rămâne datori!
— Nu pot promite nimic.
— Tu ai fluierul în mână și jocul! Ai totul. Nu, nu zic,
doamne ferește, să te compromiți. Ar fi păcat de cariera ta, iar
eu un om lipsit de caracter să-ți pretind așa ceva. Poți însă, cu
tact și inteligență, să-i ajuți.
— O să vedem… depinde…
— Ce? De cine? Poate găsim o soluție!?
— Depinde și de joc. Dacă Mureșul o să joace mai bine?!
— Exclus. Tu să ai grijă!
— Poate au noroc?
— Viitorul? Da. Desigur. Ei cu tine!
— Știți cum e, la ora asta nu vreau să risc. Arbitrajul îmi
merge bine, sunt la un pas de a ajunge pe lista FIFA.
— Foarte bine. Mă bucur și te felicit de pe acum.
— De asta, zic, va fi mai greu și vă spun deschis: voi fi
corect.
Tuzluc își șterse chelia. Transpirase, semn că se enervase.
Apoi, schimbat la față, vorbi mai rar și mai apăsat, lăsând să se
întrevadă limpede nemulțumirea:
— Vezi, ăștia sunt oamenii. Eu închid ochii când tu pleci
să arbitrezi, îți creez condiții, te ajut. Și n-am pretins niciodată
nimic în schimb. Acum mă roagă fratele meu. Ce să-i spun?
Ce-o să zică ăla? Mă dă dracului de frate! Păi n-are dreptate?
— Nu prea…
— Să nu-mi susții că n-ai cum să-i ajuți. Scurt. Eu te rog.
Pe urmă vom mai vedea.
— Mă obligați să vă spun un secret. Ar fi bine să-l uitați.
Tovarășul director m-a chemat adineaori și mi-a explicat pe
îndelete că e în joc retribuția oamenilor și planul
întreprinderii…
 — Ale noastre?! sări ca ars Tuzluc. Cum așa?!
— Nu ne dau nouă electrozi cei de la „Mureșul”?!
— Sunt obligați. Să ni-i livreze la timp, nu să ne pună în
situația să-i cerșim. Să fie corecți, cinstiți. Ce are fotbalul cu
electrozii? Nimic. Fiecare să-și facă ordine și să-și respecte
planificarea în sectorul și în ograda lui. Scurt. De ce atâta
imixtiune? De ce? De ce nu putem fi oameni serioși?!
— Asta mă întreb și eu, spuse dezamăgit Soroceanu.
— Lasă întreprinderea, ne descurcăm noi… Fă ceva
pentru mine. N-o să-ți pară rău. Vine vara, concediile…
Gândește-te bine. Noroc. Sper să nu mă uiți! Noroc, Mircică!

La Consiliul Județean pentru educație fizică și sport,

președintele Eugen Socol îl primi bine dispus, doar în cămașă.
Îi strânse mâna și se retrase într-o cămăruță. După câteva
minute, se întoarse cu o tavă pe care erau două cafele și două
păhărele de whisky doar de două degete.
— E doar simbolic, spuse el. Oaspeții de seamă trebuie
tratați ca atare.
— Mulțumesc, dar nu beau cafea!
— Fii serios. Abia am așteptat să vii, să am cu cine bea o
cafea, și acum mă refuzi? E cafea originală…
— Adusă de mine…
— Nu, whisky-ul e adus de tine, din Grecia. Ce e nou?
— Nu mă întrebați…
— De ce?
— De aseară au început telefoanele, intervențiile… Ajută-i
pe ăia, fă ceva pentru ăia… Mi-e greață de fotbal.
— Lasă, lasă, n-ai dreptate. De ce? Vrei să zici că
transportul în comun e mai bun? Că aprovizionarea e mai
corespunzătoare? Că nenorocita asta de climă e cum trebuie?
Nu! Păi vezi!?
— M-am săturat, nea Jenică. Zău! Nu mai merge… A
sosit delegarea?
— Da. E la mine. Vreau să discutăm înainte ca între
prieteni. Nu trebuie să-ți amintesc, tu știi că în anul trecut l-am
sunat pe Doncea de la Mureș și l-am rugat să facă pentru mine
ceva! Și omul m-a și onorat. Bradu, arbitrul lui, a condus
impecabil meciul nostru cu Minerul. Am salvat echipa. Am
dreptate? Așa a fost?
— Așa tovarășe președinte.
— Vezi! Ei, dar viața merge înainte. Azi mă sună Doncea.
Și ce-mi spune? „Jean, am fost om cu tine, când m-ai rugat. E
rândul meu să te rog. E omu’ tău. Fii bun și ia niște măsuri de
cuviință. Avem nevoie unul de altul!” Puteam să-l refuz? Ne-a
salvat echipa?
— Sigur, nimic de zis, dar…
— Mircea, nu-ți cer să te faci de râs. Nu! Dar fin, discret,
pune un umăr pentru ei. Te descurci cum știi. Măcar să vadă că
ai vrut. Încearcă. Ce zici?
Mircea nu se atinse de cafea, dar bău cu sete whisky-ul.
Tăcea îndârjit, furios, neputincios.
— O să am grijă și eu de lista FIFA. Cumnatu-meu știi ce
e la federație și ce poate!
— Știu… știu…
— Atunci de ce ești așa de abătut… îngrijorat?
— Mă întreb ce-am să pot face…
— Pregătim totul, Mircea! Diaconu, vârful lor de atac va
dribla mereu în careul advers, va încerca să fie faultat! Tu va
trebui doar să fluieri. Te ajută el!
Eugen Socol îl conduse până la ușă, liniștit și curtenitor,
pe tânărul arbitru. Acolo îl îmbrățișă și-i ură mult succes.

„Ce e de făcut? Pe cine să ascult? Câți se vor supăra?

Parcă au înnebunit.” Abia ajuns la birou, frământat de gânduri
și întrebări, Mircea Soroceanu găsi un bilet pe masă: „La ora
13, la cofetăria Opera, te așteaptă dl. prof. univ. Moise Surdu.
Gică!” Citi și reciti biletul. Profesorul era medicul familiei și
prietenul lor de nădejde. Convocarea urgentă, făcută prin
telefon – pentru prima dată a procedat astfel profesorul –
prevestea tot ceva rău. Dar ce anume? Profesorul nu era amator
de fotbal și în genere de sport. Retras între cărți și bolnavi,
studia mereu și citea, refuzându-și o seamă de plăceri și
pasiuni. De ce-l chema? De ce atâta grabă?!
La ora fixată, Mircea intra alb ca varul în cofetăria Opera.
Spre surprinderea lui, profesorul era acolo și avea în față o
cafea. Se apropie cu pași de plumb. „Iar cafea” își zise el și i se
părea ca o otravă ce-l urmărește pas cu pas. Se așează la masă
tăcut, fără să salute.
— Noroc, Mircea. Ce bine-mi pare că te văd. Dar nu prea
ești în apele tale?!
— Nu, domnule profesor.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Sunt amețit, mă doare capul…
— Vremea asta e pur și simplu potrivnică sănătății. Ar
trebui să vii după-masă pe la clinică, să-ți iau tensiunea…
— Nu, nu vă deranjez.
— Vino, sunt acolo. Nu e nici un deranj.
— Dorm un somn după-amiază, fac o alergare lungă și
ușoară și-mi trece, încercă Mircea să înveselească atmosfera.
— Odihna și liniștea sunt cele mai bune și cele mai rare,
din păcate, medicamente pentru sănătatea omului modern. Te-
am invitat să bem o cafea. O să-ți facă bine…
— Merci. Am mai băut vreo trei…
— Un suc!?
— Nu…
— O prăjitură?!
— Nimic. Vă țin doar de urât, cum se spune…
— Uite, Mircea, m-am pomenit și eu într-o încurcătură. N-
am ce face… Apelez, în consecință la tine, ca fost pacient, ca
prieten, ca om de omenie… E așa o încurcătură încât nici nu
știu dacă ți-o pot explica cum trebuie. M-a sunat ministrul
adjunct de la noi, de la Sănătate. Ne-a văzut anul trecut pe plajă
la mare, știe că suntem amici. El are un frate, președinte la
Metalul. Ce vrea? Să piardă Mureșul la București, că atunci are
șanse Metalul să scape. Nu mă pricep, e o aiureală pentru mine
toată afacerea asta. Atât știu că trebuie să te rog, să faci cumva,
ceva, oricum în limitele realului, corectitudinii chiar, ca meciul
să se încheie cu victoria Viitorului, de altfel, zic ei, normală.
— Nu știu… Nu mai pot…
— Ca fost pacient, prieten, nu mă poți refuza.
— E adevărat…
— Scoate-mă din belea. N-am crezut să ajung aici. Sunt
înghesuit.
— Aveți vreo obligație față de tovarășul ministru
adjunct?!
— Sincer să fiu, da. El îmi va aproba plecarea la un
Congres la Roma. Mă invită ăia, da’ aprobă ăștia… Nu te
necăjeam eu, dacă nu aveam nevoie de el. I-am promis că
vorbesc cu tine și atât. Dar te rog, fă ceva. Pentru mine! La
bună revedere, Mircea. Te duc acasă?! Sunt cu mașina.
— Vă mulțumesc. Merg pe jos. O plimbare nu strică…

De pe o bancă din fața blocului se ridică un bărbat înalt,

uscățiv, cu buze subțiri și privire rece. Se postă în fața lui
Soroceanu.
— Vă așteptam, domnule Soroceanu. Nu vreți să stăm
două minute aici, pe bancă?
— Nu. Nu mai vreau să văd și să aud pe nimeni.
— Sper să nu mă tratați cu atâta impolitețe!
— Cine sunteți?
— Dimitrie Stuf de la F.C. Mureșul. Nu vă speriați, am
doar o singură rugăminte.
 — Cu o condiție: să nu vorbiți despre fotbal.
— Bineînțeles. Pe noi demult nu ne mai interesează
fotbalul! Vă rog să ocupați loc!
Cei doi s-au îndreptat încet spre banca de sub niște tufe cu
trandafiri sălbatici.
— Vreau doar să exprim îngrijorarea mea, a clubului meu,
față de meciul, nu de meci, față de arbitrajul dumneavoastră de
duminică.
— Nu aveți nici un motiv.
— Ba da. Și încă unul extrem de serios.
— Care? țipă Mircea, gata să-l ia de gât pe Dimitrie Stuf.
— Dimineață, ați fost dus la întreprindere de către omul
Viitorului, Lică Firache. L-am recunoscut. De ce? De ce într-o
mașină cu număr de aici? De ce lucrați atât de mascat? Nouă
asta nu ne convine!
Mircea râse cu poftă. Se ridică de pe bancă și spuse:
— Ne vedem duminică la meci! Și după meci. Oricând vă
voi privi în ochi.
— Uitați, domnule Soroceanu, noi dăm niște fetițe peste
ce dă Viitorul!!
— Dacă aș avea vreun milițian pe aici…
— Ce-ar fi?! N-am comis nici o infracțiune. Vreau să-i
contracarăm pe adversarii noștri.
— Să mă corupeți!
— Doamne ferește. Noi vă cumpărăm doar cinstea,
corectitudinea. Dacă ei dau, dăm și noi, ce să facem?!
— Ce-s fetițele alea?
— Ei, nu vă faceți că nu știți!
— Zău, habar n-am.
— O fetiță înseamnă o mie, zise în șoaptă Dimitrie Stuf.
— Păstrați-vă fetițele și a doua oară cu treburi din astea să
nu mai veniți. Salut!
— Stați, domnule, să ne înțelegem, doar oameni suntem…
Mircea a dispărut în fugă pe scările blocului.
 *

Ajuns în casă, și-a scos haina și s-a trântit în pat, cu ochii

în tavan, dezorientat și revoltat. A refuzat dejunul, a cerut să nu
fie deranjat. Pe fiul său, Silică, elev în clasa a IV-a, l-a primit
cu plăcere. L-a mângâiat pe păr cu tandrețe. Se simțea vinovat:
se ocupa puțin de copil. Era mereu plecat, mereu absent…
Odată, copilul îi spusese: „Tată, eu te văd mai des la televizor
decât acasă”.
— Ce note ai luat zilele astea?
— 10 la matematică și gramatică. Azi!
— Bravo.
— Cred că iau și anul ăsta premiul întâi. Tăticule,
duminică arbitrezi la București?
— Eu?! Da… Da! De unde știi? țipă mânios, încât copilul
se sperie.
— Mi-a spus tovarășa…
— Tovarășa?! De unde știa? Abia am aflat eu.
— Știa și dumneaei. Și m-a rugat ceva.
— Pe tine!?
— Da. Zicea că te roagă să-i ajuți, dacă poți, pe cei de la
Mureșul.
— Dar ce are ea cu cei de la Mureșul?
— Nimic, tăticule.
— Atunci?!
— Lucrurile-s mai complicate. Tovarășa e din Dolj și ține
cu F.C. Dolj.
— Nu pricep? Ce are Mureșul cu Doljul?
— Indirect are, tăticule.
— Cum, Silică?
— Da’, de ce ești nervos?! Să discutăm calm, tăticule.
Dacă poți, bine, dacă nu, nu. Tovarășa ar vrea să ia un punct
Mureșul. În cazul ăsta, Doljul ar avea șanse să treacă înaintea
Viitorului, cu care are meciul direct acasă, la Craiova. E o
combinație, nu?
 Mircea se duse la fereastră și rămase neclintit.
— Tăticule, mă iubești?
Mircea tăcea și-și mușca buzele. Afară ploua iar.
— Tăticule, ajută-mă și pe mine și pe tovarășa. Așa o
lecuță, ușor de tot. Tovarășa e bună și-mi dă premiu în fiecare
an. Tu vrei să nu-mi mai dea?
— O să vedem. Astea nu vă interesează pe voi. Ieși! Lasă-
mă, să mă odihnesc.
După ce copilul ieși din odaie, Mircea începu să râdă. Un
râs când tonic, sănătos, când isteric, straniu. Apoi puse mâna pe
telefon și sună la București. „— Alo, cu nea Ivanovici, vă rog.
Alo, bună, iartă-mă, nu te-am recunoscut. Bine, dar sunt
îngrozit, sunt disperat…” „— De ce, Mircea?”. „— Toată
lumea a tăbărât pe mine pentru meciul ăsta.” „— Lasă-i în
pace, nu-i lua în serios”. „— Am necazuri mari. Mari de tot. Vă
rog să mă schimbați. Neapărat. Mă dau indisponibil…”.
„— Mircea, fii om serios! Asta nu se mai poate face. Totul e
aprobat, până sus”. „— Te rog mult, nea Ivanovici, nu mă
prezint…”. „— Imposibil! Tu vorbești prostii! Arbitrezi corect
și nimeni nu-ți va reproșa nimic. Noi vom fi acolo.”. „— Vă
rog din suflet, schimbați-mă”. „— Mircea, nu te recunosc! Ce
mama dracului! Când vii?”. „— Mâine seară cu vagon de
dormit”. „— Foarte bine. Te aștept. Noroc!”
Mircea Soroceanu respira gâfâit, de parcă ar fi terminat un
antrenament. O clipă fixă îngrozit telefonul, apoi se repezi și-l
închise. Își luă echipamentul. Avea antrenament. Hotărî să
plece cu mașina lui în pădure, să alerge acolo ferit de curioși și
de alți musafiri, nepoftiți. Erau clipe grele, când ura ziua în
care s-a apucat de arbitraj. „Dacă aș avea putere, m-aș lăsa de
arbitraj și nici n-aș mai pune piciorul pe vreun stadion. Totuși
ceva trebuie făcut! Ceva! Dar ce este acel ceva?!”

Abia întors de la antrenament, înviorat după alergarea prin

pădure, Mircea îl găsi pe tatăl său așteptând pe bancă în fața
blocului. Pe aceeași bancă pe care așteptase și Dimitrie Stuf. La
început crezuse că bătrânul e bolnav și vrea să se ducă la
profesorul Moise Surdu. Dar bătrânul zâmbi și-și aprinse o
țigară. Ceea ce era semn bun.
— Ce e, tată, ce vânt te aduce pe la mine? La ora asta!
De obicei bătrânul venea dimineața, făcea cumpărături, se
ducea la plimbare cu fetița cea mică, iar după-amiază era prin
parc și pe la stadion, la meciurile amicale sau la antrenamente.
— Am venit să te văd.
— Și dumneata?!
— Înseamnă că au fost mulți pe capul tău azi!
— Destui!
— Pentru meciul de la București, de duminică?!
— Dumneata de unde știi?!
— Vorbește orașul…
— Te duc acasă!?
— Nu, că merg singur, așa încet. Tare îmi place când
miros teii…
— Atunci vino sus.
— Nu mai urc, măi copile. Am și eu o rugăminte. Nu e a
mea… Știi tu cum e… Omul de azi nu mai are zile și nopți,
sărbători, are obligații.
— Ai și dumneata una!?
— Am!
— S-aud, tată.
— Mi-i și greu, da’ tăt îți spui. Dacă poți, ajută-i pe ăștia
de la Viitorul. Dacă poți!
— De ce?
— Fă-o pentru mine, pentru tata.
— Ce interes ai? Sunt curios!
Bătrânul pufăi prelung din țigară, apoi spuse:
— Nu-i bine ce-ți cer, dar vezi tu, asta-i viața. Farmacistul
de lângă noi, domnul Grünberg, are un nepot; joacă fundaș
dreapta la F.C. Viitorul sau S.C., că le încurc, nu mai știu care-i
una și care-i alta.
— Să vedem, tată… Să vedem…
— Știu, nu ți-i ușor, da’ eu mă revanșez față de domnu’
Grünberg. El îmi dă întotdeauna medicamente pentru inimă.
Îmi dă și când nu sunt! Și pentru maică-ta îmi dă. Nu mă
refuză. Puteam eu să-l refuz!?
— Bine, tată, du-te liniștit.
— Eu am zis, să fiu împăcat, da’ tu ai grijă de tine. Eu mă
descurc…
Bătrânul aruncă țigara și porni vinovat pe aleea ce ducea
spre stradă.
Mircea Soroceanu urcă la etaj cu emoție. Dacă-l mai
aștepta cineva și acasă? Dacă suna telefonul? Dacă vor veni și
alții? Nu. Nu va deschide ușa nimănui. Cici – soția lui – va
răspunde la telefon! „Eu nu voi fi acasă”.
— Bine că mai vii și tu, îl luă în primire Cici.
— Am avut o zi, infern, nu alta. Sunt frânt. Ce fac copiii?
— Dorm, ce să facă? Ai mâncarea pe sobă. Servește-te
singur. Mă duc să fac un duș. Pe tata l-ai găsit jos?
— Da.
Ploua iar și Mircea citea o carte de spionaj, să uite și să-i
treacă vremea. În pijama, lungit în pat, citea, dar gândul lui
fugea mereu la meciul de duminică. Cici veni într-un halat alb,
proaspătă și mai frumoasă. „Da, gândi el, mâine plec, iar
rămâne singură, așa că…”
— Ce ai zice dacă am bea o cafea? Sau un nes?!
— Nu, Doamne ferește, protestă atât de speriat Mircea,
încât femeia se retrase de lângă pat.
— Ce e, ce s-a întâmplat?
— Să nu mai aud de cafea!
— De ce, Mirciulică? Noi avem d-aia bună, aduse de tine,
boabe, care nu și-au pierdut tăria.
— Nu. Azi mi s-au oferit vreo zece.
 — Și eu care credeam să mai bem o cafea în doi, așa ca
tinerii.
— Lasă cafeaua și vino. Știu ce vrei.
— De unde? tresări Cici.
— Hai…
— E prima dată când te rog și eu ceva. Nu-i așa că faci tot
posibilul?!
Mircea simțea o transpirație rece pe șira spinării, pe frunte.
Parcă era bolnav.
— Ce zici, Mirciulică?
— Nu știu ce-mi ceri, abia adună cuvintele la un loc.
— Să-i ajuți pe cei de la Mureșul.
— Și tu!
— N-am voie și eu, soția ta, odată în viață, să pun o pilă?
Să am o rugăminte? O preferință?
— Ba da, dar nu în fotbal, scumpa și iubita mea. Măcar tu
să ai milă de mine.
— Hai, măi iubițel, că e un fleac. Șefa mea din minister
are un soț și ăla are ceva cu echipa Mureșul. Șefa m-a sunat, să
te rog să fii drăguț, să-i ajuți cât de cât… Puteam s-o refuz? Să-
i închid telefonul în nas? Am nevoie de ea. Ceva trebuie să
faci…
— Asta voiai?
— Da. O nimica toată, după cum vezi?
— Așa crezi tu. În fața a zeci de mii de oameni nu e ușor
să ajuți ba pe unii, ba pe alții, să mă fac de râs, să mă vâr singur
în gura ăstora de la ziare!
— Lasă-i și pe ei…
— Eu îi las, ei nu mă lasă pe mine, pe noi, pe arbitri.
Campionatul nu-l critică, echipele mari deloc, conducătorii nici
atât, federația să nu mai vorbim. Și atunci, calul de bătaie
rămânem noi, arbitrii. Când te iau ei la ochi, ești terminat. Pe
Rainea l-au ros ca șoarecii, ani de zile, încontinuu, dar el a avut
noroc afară, în Europa. Dacă era după ai noștri, îl lichidau
demult.
— Treaba lor. Pentru mine faci ceva duminică?
— Nu promit, nu știu, voi vedea ce va fi acolo.
Cici se întoarse cu spatele și-și căută o plasă pentru păr în
pupitrul unei noptiere. Spuse țâfnoasă:
— Merci! Așa mă ajuți! La una ca asta nu mă așteptam.
— De ce ești rea, de ce nu mă înțelegi? Tu vrei să mă
compromiți, să mă fac de râs?
— Nu dragă. Ai și tu o zi mai slabă. Scurt. Îmi faci și mie
o plăcere. Altfel nu mai suport arbitrajul. Sâmbătă și duminică
eu cu copiii, tu cu fotbalul. Asta nu e viață, nu e familie. Cel
puțin dacă ai aduce bani. Tu – nimic. Cinstea întruchipată. Poți
fi cinstit și fără să arbitrezi. Fotbalul nu-i biserică, Mirciulică, e
viață.
— Uite ce e, am avut o zi îngrozitoare. Șefii, profesorul
Surdu, tata, până și Silică, directorul, toți mi-au cerul să țin ba
cu unii, ba cu alții, ba cu Doljul. Ce sunt eu, dragă, scamator?
Fachir? Faraon?!
— Silică?!
— Da! L-a rugat învățătoarea! Închipuie-ți.
Telefonul a sunat lung și neîntrerupt.
— Nu sunt acasă, Cici. Răspunde tu.
— Alo, da, da, o clipă. Federația!
Soroceanu s-a repezit la telefon. A recunoscut vocea lui
Ivanovici: „Mircea, vorbesc de acasă, deci scurt. Ai fost
schimbat. Cei de la Viitorul au cerut să fii schimbat. S-a
hotărât. Stai liniștit.” „— Sigur?” „— Domnule, e sigur.
Noroc”.
Mircea Soroceanu a sărit în sus de bucurie. A scos o
butelie de vin „Pietroasele” și a desfundat-o pe loc, cu dinții, ca
un apucat.
— Ce ai dragă?
— Mi-au anulat delegarea de duminică. Sunt un om
fericit.
 Cici l-a privit lung și dezolată. O pasiență ratată.
— Sunt un om fericit! Să bem!
I-a dat și ei un pahar.
Mircea a băut vinul dintr-o dată și și-a umplut imediat
paharul, repetând:
— Sunt un om fericit!
Cici a adăugat indiferentă:
— Până săptămâna viitoare!
 JOCUL

Ajunsesem în fața tribunalului. Era lume multă. Câțiva

milițieni au oprit trecerea pietonilor pe trotuar, împingând
mulțimea curioasă în părți și lăsând liber un culoar destul de
larg. În dreptul intrării, lângă bordură, se afla o dubiță încadrată
de doi milițieni, fiecare ținând în lesă câte un câine lup. Fostul
colonel Marius Arghir, cu care mă plimbam în acea dimineață
de iunie, a înaintat până în dreptul scărilor. Oamenii în
uniformă l-au recunoscut și l-au salutat grăbit. În schimb, mă
cântăreau pe mine, cu grijă și sobrietate, stând în spatele
colonelului. S-a auzit un murmur, ca un fior de frică. În capul
scărilor ce duceau în clădirea justiției a apărut un locotenent,
iar în spatele său, încadrat de doi subofițeri, un infractor. Era
un bărbat înalt, puternic, cu o anume distincție și severitate în
trăsături. A coborât încet, ca o vedetă, scările. Ochii lui
scăpătau o definitivă răutate, tăind pieziș, cu dispreț sau reproș,
în mulțimea care se îmbulzea să-l vadă. Fostul ofițer și cel cu
mâinile în cătușe s-au privit lung, surprinși de brusca revedere.
Arghir a făcut un pas nehotărât înapoi, condamnatul s-a oprit
pe ultima treaptă și a spus cu o voce bine timbrată, dar
nesigură:
— Salut, domnule colonel. Ați avut dreptate. Asta – și
scutură nervos mâinile încătușate la spate – e pedeapsa
dumneavoastră. Cea mare!
— N-aș fi vrut să urmeze, a spus Arghir, desfăcând într-un
gest de neputință brațele.
— În orice joc sunt doi adversari și o minge. Eu am fost de
toate. La început – o minge. Joc necinstit! Plătesc a adăugat
omul în haine vărgate, a scuipat pe asfalt și s-a urcat grăbit în
dubă.
— Cât i-au dat? a întrebat Arghir pe locotenentul palid și
slab, neliniștit, care rămase în urma condamnatului.
— Douăzeci de ani și un spor de cinci, veni răspunsul,
care s-a multiplicat în mulțime și aduse un freamăt prelung și o
încâlceală de voci și de țipete.
Am ieșit cu greu din mulțime, am traversat strada și am
urmărit dubița care se depărta. Arghir a oftat, mirat de niște
lucruri pe care le știa atât de bine și care-l lăsau odinioară
indiferent.
— Ți-a fost client? l-am întrebat.
— Oho! Și încă unul serios, pe care nu l-am putut trimite
în judecată, deși am avut suficiente și elocvente probe de
vinovăție.
— De ce?
— N-ai auzit? Jocul! Așa a fost jocul… Nu întotdeauna
omul face ce trebuie, ceea ce-i dictează conștiința, cu un
cuvânt, ceea ce vrea. Bem o cafea?
Am acceptat propunerea și am intrat la o grădină de vară.
Abia se deschiseseră. Ne-am așezat la o masă la soare. Un tei
troienit de flori, rămas cine știe cum în mijlocul grădinii, ne
îmbăta cu mireasma lui pătrunzătoare.
— Vezi, dragul meu prieten, a început colonelul,
întâmplarea de adineaori m-a mișcat, m-a răscolit și simt
nevoia să-ți fac o destăinuire. Eu, ca simplu cititor, altceva
vreau de la dumneata. Nu să-mi demonstrezi că binele învinge
răul și lupta nu se mai sfârșește, să mă înveți ce să văd, ce să
cred și ce să aud sau să zic, să-mi descrii fapta și cuvântul,
reușitele și lipsurile inerente – iubesc cuvântul – pe care poate
că le știu mai bine decât tine. Asta mă plictisește, mă obosește,
și mă lasă indiferent; nu citesc, chiar dacă afirm cu voce tare,
că am nevoie de o asemenea literatură, astfel de cărți. Mă
tulbură dacă izbutești să pătrunzi în singurătatea mea
interioară, să mă deconspiri cum gândesc sau nu, cum văd
lumea ce mă înconjoară, câtă credibilitate îi acord, să mă
descrii dezgolit de funcții, fără pavăza poziției sociale, fără
masca pe care o port clipă de clipă. Ba să mă faci să aflu și să
înțeleg cum apare chipul meu în ochii semenilor. Sigur, asta
înspăimântă și doare sau înalță și mângâie nemărginit. Toți
purtăm o mască, tot așa cum purtăm haine. O să mă întrebi ce
mască purtăm și o să-ți răspund: rolul care ni s-a dat și pe care
ni-l asumăm, fără să-l putem și alege, fără a ști sau – culmea –
chiar știind, uneori prea bine că nu avem pregătirea, forța
psihică și morală, curajul și fermitatea unei asemenea temerare
întreprinderi. Omul alege din ce în ce mai puțin și este din ce în
ce mai mult ales. Și asta pentru că suntem de două feluri: unii,
întocmai unor actori, își joacă rolul încredințat, fac, cred și
spun exact ceea ce scrie textul pe care l-au buchisit în vreme ce
alții trăiesc, evită masca, rolul. Firește, dintotdeauna au existat
oameni care au jucat în loc să trăiască, oameni-actori. Dar
secolul nostru i-a desăvârșit cu o meticulozitate, răbdare și
perseverență de neînțeles. Eu am ales viața, m-am ferit de joc,
de rol. N-am reușit de fiecare dată și am acceptat și masca.
Recunosc și mi-e puțin rușine și ciudă pe mine însumi. Să ne
înțelegem: nu sunt absurd încât să susțin că am enunțat în
această mărturisire niște adevăruri fundamentale despre lume și
viață. Departe de mine gândul. Sunt prea mic și prea nepregătit
pentru asta. Mi-am deschis sufletul împărtășindu-ți câteva
gânduri, păreri, care mă frământă. Poate îți vor prinde bine la
ceva. Infractorul pe care l-ai văzut s-a jucat cu viața nepermis,
ajutat, împins înainte cu orice preț de nefericitul său părinte, o
mască hâdă, periculoasă și mai distrugătoare decât o bombă sau
o boală incurabilă. A amintit de joc. Ai auzit. Ce folos? A
perseverat.
Nu ne-a întrebat nimeni de ce ne-am așezat la masă, ce
dorim. Vrăbiile se zbenguiau în tei și pe masa noastră a căzut o
floare. Arghir a luat-o și jucându-se cu ea, a continuat pe alt
ton, îngândurat și parcă absent.
— Acum patru ani, într-o seară de iulie, oarecum nouă și
neașteptată, sporovăiam veseli eu și Irina, nevastă-mea. Ne
revedeam, ne regăseam apropiați, detașați și liniștiți, după o
lungă absență. Mă întorsesem acasă, unde mulți ani am fost un
musafir ocazional și incomod, care sosea preocupat, agasat și
hărțuit de problemele de servici, mereu altele și mereu de
nediscutat cu oameni dinafara profesiei mele. Veneam și
plecam la ore neștiute, neanunțate, telefonul era de fiecare dată
o alarmă, familia trebuia să înțeleagă, să accepte și să mă
aștepte. Ceea ce nu e nici simplu, nici ușor, nici firesc la urma
urmei. Și deodată ne-am regăsit singuri, eliberați de
problemele, sarcinile și întrebările ce ne acaparau și ne rețineau
departe unul de altul. Cu data de 1 august urma să ies la pensie.
Ce mai, eram pensionar. Gustam câte o picătură, ca un bolnav,
din ceea ce nu avusesem niciodată.
— Aș bea un vin bun, a zis Irina. Dar să nu-ți uiți ideea.
Am adus o sticlă cu vin de Târnave și două pahare. Am
ciocnit ca doi liceeni care încep să-și facă curte. De câteva zile
eram liber și simțeam ce înseamnă să n-ai grija zilei de mâine,
să nu te gândești, să nu notezi ce ai de făcut a doua zi, pe cine
să suni la telefon, ce să verifici, ce dosar să închei, la ce ședință
ai de participat…
— N-am visat, n-am vrut, știi bine Irina – am reluat eu –
niciodată să fiu polițist. Am privit chiar cu o anume rezervă și
suspiciune o asemenea profesie. Nu mi-a plăcut poziția de
drepți, disciplina impusă dinafară, faptul de a nu putea
contrazice un superior, de a nu putea discuta un ordin. E
adevărat, disciplina e utilă, e obligatorie, dar eu prefer pe cea
interioară, care ne-o impunem noi, din necesitate și înțelegere,
din convingere. E singura care dă roade adevărate. Am
încercat, m-am străduit să fiu drept întotdeauna și să
îmbătrânesc decent. Într-o meserie – mai ales ca a mea, unde ai
de lucru cu toată pleava societății – greșeala te pândește la
fiecare pas. Sper că n-am greșit mult, că am plivit deseori, la
timp, neghina din grâu…
S-a auzit ascuțit și brutal telefonul. L-am privit nemișcat,
zâmbind cu superioritate. Irina s-a dus încet, a ridicat
receptorul, apoi dezolată: „E pentru tine!” Mă căuta urgent
șeful meu, colonelul Todicescu. Mă anunța că o mașină mă va
lua grabnic. Adjunctul lui, Manciu, fusese găsit în nesimțire, pe
trotuar, urmare a unei lovituri violente în regiunea parietală
stângă și se afla în comă la neurologie. Îmi cerea să alerg
urgent la locul faptei, să încep cercetările.
— Te duci? m-a mustrat cu îngăduință Irina.
— Ce să fac? E vorba de un superior, un caz deosebit…
— Dacă vii târziu, să dormi în sufragerie sau la copii…
Prima noastră seară în care ne-am regăsit a fost, așadar, o
iluzie…
În fața blocului aștepta un ARO 10, „laborator
criminalistic”. Dintr-un vechi obicei, am încercat zadarnic să-
mi consult ceasul. Nu se vedea nimic. Se auzea zumzetul lin al
motorului. Am urcat în față, lângă șofer.
— Cât e ceasul, băieți? am întrebat.
— Zece și cincizeci, a răspuns Oargă, șoferul. Trăiți!
Suntem numai noi, tovarășu’ colonel.
— Ce știi?
— Tovarășu’ colonel Manciu a fost găsit pe Bulevardul
Păcii, rezemat de un perete. Trecătorii credeau că e beat.
Cineva a dat telefon la salvare… a anunțat…
— Cine e la locul faptei?
— Ciobanu face poze și tov. locotenent Costin. Unde
mergem?
— La spital.
Treceam în viteză pe străzile pustii. Orașul se culca
devreme, deși era vară și ziua foarte lungă. Mă gândeam la
Manciu. Îl cunoșteam din tinerețe. Un tip băgăreț, avid să
promoveze, harnic, dar fără profunzime și răbdare în cercetări.
Voia mereu să arate cât se străduiește, cât de activ e, cât de
prezent e pretutindeni. Cultiva anumite relații din pur interes.
Problemele grave, complexe, le ocolea dibaci, se retrăgea la
timp, se ferea să hotărască singur. Voia să fie întotdeauna în
prima linie, dar acoperit, să nu riște, să nu-și aprindă paie în
cap, să nu greșească, să-și complice, astfel, existența. În
general, avea o comportare contradictorie: când era prea
concesiv, înțelegător și amabil, când mânios, neiertător și
violent. Singurul lui băiat îi provocase multă amărăciune, prin
nesfârșite acte de indisciplină în școală la început, apoi prin
bătăi și scandaluri, în cele din urmă printr-o căsătorie cu o
femeie mai în vârstă cu opt ani, care avea și un copil din flori.
Fără părintele său, tânărul Manciu ar fi ajuns demult clientul
nostru. Simțindu-se la adăpost, profitând de slăbiciunea tatălui,
care-l apăra de orice, copilul s-a ratat pur și simplu, ajungând
un neisprăvit: bețiv, fără meserie, trăind nu se știe din ce.
Șoferul a claxonat scurt. Portarul ne-a deschis. Am intrat
cu mașina până în curtea interioară. Nu aveam nici un plan, nu
știam cu ce să încep. În tinerețe îmi croiam planuri, mă
frământam, îmi puneam zeci de întrebări. Au trecut anii și m-
am liniștit. Întâi trebuia să știu exact despre ce era vorba, să-mi
limpezesc cât mai bine locul faptei și ceea ce s-a petrecut
acolo. Acum, priveam totul cu detașare și siguranță. Căutam un
capăt de ață cu ajutorul căruia să desfac tot ghemul și să ajung
la adevăr. Unde și cum avea să se ivească sau să descopăr acel
capăt?
În hol, Todicescu, grav și preocupat, îl asculta pe
profesorul Manole, un bărbat corpolent, cu ochelari cu ramă
aurită, plin de importanță dar și foarte bun specialist. Trebuie
să-ți spun că acolo, în clinică, și locuia. Era singur, fără familie
și-și amenajase un apartament. Todicescu îl deranjase la acea
oră, nu aveam nici o îndoială. Am dat mâna cu cei doi, degajat,
ca un om care nu mai depindea de nimeni și de nimic.
— Uitați-vă, spuse profesorul gesticulând cu mâinile lui
mari, cu degete albe, lungi și străvezii, e o comă profundă prin
înfundarea violentă a parietalului stâng, cu o hemoragie
cerebrală undeva în regiunea fisurei laterale. Am intervenit cu
tot ce am avut la îndemână. Mâine, după ce vom face
investigațiile necesare, vă voi putea sta la dispoziție cu mai
multe amănunte.
— S-ar putea să se trezească, să aibă câteva momente de
luciditate? a întrebat Todicescu.
— Exclus.
— Ce a provocat înfundarea? a insistat Todicescu.
— O lovitură cu un corp dur.
— Ar putea fi vorba de un pumn?
— După examinarea mea, e drept nițel grăbită și sumară,
nu e vorba de o lovitură cu pumnul.
— Sper că va trăi până mâine? mai întrebă șeful.
— Și eu, răspunse rece profesorul. Îmi dați voie să mă
retrag.
Am rămas în holul liniștit numai noi doi. Șeful s-a uitat în
jur, căuta pe cineva, apoi a vorbit repede și fără pauze:
— Te informez, și pe tine, Arghire, că am trimis trei băieți
să vadă cine a fost prin localurile din centru în seara asta,
derbedei, bețivi scandalagii, recidiviști, ori poate ceva inși
rătăciți la noi. Le-am cerut să afle pe unde a umblat Manciu,
unde și cine l-a văzut, la ce oră. Ciobanu și Costin sunt la locul
faptei. Ne întâlnim acolo peste cel mult o jumătate de ceas. Eu
merg s-o anunț pe soția lui Manciu. Poate vrea să vină, să stea
lângă el… Oricum, ne vedem acolo. A, să nu uit: subofițerul
Sărac stă la reanimare, lângă Manciu. Voiam să-l las acolo, în
eventualitatea că Petre va vorbi. Dacă n-ai nevoie de el, dă-i
drumul.
Se auzi o sonerie chemând insistent, apoi pași leneși pe un
coridor. M-am dus încet la reanimare. Manciu avea un tub de
oxigen și o perfuzie. O asistentă citea șezând pe un scăunel.
Sărac a luat poziția de drepți. Aș fi vrut să văd locul loviturii,
dar acolo se afla o pungă cu gheață, mult tifon… Mâinile
victimei erau albe și inerte, fața vineție, buzele palide, arse…
Verigheta o avea la locul ei. Am ieșit cu Sărac pe coridor.
 — Unde sunt hainele?
— În rezerva asta.
Și arătă o ușă în spatele meu.
Am intrat, el a aprins lumina și mi-a arătat pantalonii și
haina. Mă interesau actele și banii. Erau la locul lor. Avea
legitimația, buletinul și vreo cinci sute. Pantalonii erau
murdari, haina pătată cu sânge…
— Cine l-a adus?
— Salvarea.
— Cine a telefonat la Salvare?
Sărac a ridicat din umeri, bolborosind îngrijorat:
— N-am avut ordin să cercetez.
— Poți să te duci acasă. Ești liber. Hainele rămân acolo.
Știam unde e cabinetul profesorului. Fusesem de multe ori
la el. Am deschis ușa și am înaintat slujindu-mă de lanternă.
Am găsit o veioză. Cei de la Salvare m-au dezamăgit: nu mi-au
putut spune cine și de unde i-a sunat. Mi-au precizat doar că a
vorbit un bărbat, cam greoi, cu o voce groasă și nu prea clară.
N-a vrut să se prezinte… Tot ce am putu obține de la ei. Adică
– nimic. Șoferul mașinii care l-a transportat de urgență la
clinică era acolo. Am rugat să-l rețină. Și m-am repezit la
Salvare. Șoferul mi-a relatat amănunțit unde se afla Manciu –
rezemat de un stâlp de afișaj din beton – că părea beat, pălăria
îi căzuse lângă bordură… Nimic esențial, nici un capăt de ață.
Ața de care aveam eu nevoie.
M-am întors la locul faptei. Priveam străzile, ferestrele,
mașinile, câte un trecător întârziat, căutam ceva suspect. Nici o
urmă, nici un indiciu. Pe Bulevardul Păcii, la nici două sute de
metri de restaurantul Dacia, era locul unde Manciu fusese
atacat, lovit.
— Permiteți să raportez, tovarășe colonel, spuse căpitanul
Costin, am executat cercetarea amănunțită a locului faptei, am
găsit ceva urme de sânge, fire de păr, mucuri de țigară, am
făcut fotografii. M-am deplasat la „Dacia” și am aflat că la la
ora 22,25 tovarășul colonel Manciu a ieșit din restaurant. L-a
salutat pe recepționer. Acesta i-a spus: „Gata pentru astăzi?
Spre casă?” Și tovarășul Manciu a răspuns zâmbind, ținând
pălăria în mână: „Nu știu.”
În spatele nostru, de la câteva ferestre, locatarii ne
urmăreau curioși. Am arătat spre ei, întrebând:
— Costine, nimeni nu știe nimic?
— Raportez că am stat de vorbă – vru să scoată un carnet
probabil, să-mi citească numele, l-am oprit – dar nimeni n-a
observat, n-a auzit nimic Toți au văzut Salvarea, un om
rezemat de afișierul ăsta…
— Și eu am chestionat trei curioși de peste drum, interveni
Ciobanu, care-și puse aparatul de fotografiat și blițul în mașină,
dar degeaba. Era zăpușeală, o noapte de vară toridă. Mă
întrebam de ce-și luase Manciu și pălăria pe o vreme ca asta?
Îmi era sete. Din când în când, mai trecea câte un bețiv
întârziat, care bâjbâia anevoie drumul spre casă. Într-un târziu,
a apărut Todicescu, roșu, asudat și, ca de obicei, agitat.
— Vreo noutate, Arghir?
— Nimic. Deocamdată…
— De mâine pornim ofensiva pe toate fronturile. Își
aprinse o țigară. — Abia am liniștit-o pe tovarășa Manciu.
Locatarii ăștia n-au auzit, n-au văzut ceva?
— S-ar părea că nu, am răspuns eu.
— Ei, o să avem bătaie de cap, nu glumă, oftă șeful și
trase cu sete din țigară. Dimineață, la ora 7, ședință la mine. Ne
vedem toți și stabilim ce avem de făcut. Arghir, te duc acasă…
— Aș mai rămâne…
— De ce? Crezi că mai ai ceva de făcut?
— E cald, mi-e sete și aș vrea să beau o bere. Vă invit, aici
la „Dacia”!?
 — Nu, mulțumesc. Nu-mi arde de bere în asemenea
împrejurări. Pe mâine.
Șeful a plecat întâi, băieții pe urmă, eu am pornit agale
spre restaurant. Am intrat prin spate. Barmanul spăla ultimele
pahare. A scos lăzile cu sticle goale afară, în fața pivniței. Am
cerut o sticlă. Era Bucegi, rece și proaspătă. Bună bere! Bejan,
responsabilul, mi-a povestit că a trecut și pe la el Manciu, că nu
căuta nimic, că venise doar într-o „vizită de rutină”, era bine
dispus, i-a spus un banc și a băut un coniac mic cu apă
minerală. Îmi turnasem ultimul pahar, când au venit trei
muncitori, care lucrează pe turnurile I.J.T.L.-ului și repară sau
verifică noaptea cablurile liniei de troleibuze. Mă cunoșteau.
Cine naiba nu mă știe în orașul ăsta? Era cu ei un electrician,
mic și negricios, pe care-l chema Scânteie. Fă-ți idee de așa
potriveală între nume și meserie! El m-a atacat primul:
— E adevărat ce-a pățit șeful dumneavoastră?
— Este.
— Scapă?
— Să vedem…
— Cine l-a lovit?
— Asta vreau și eu să aflu.
Am râs cu băieții, apoi le-am spus un banc. Așa-s eu, stau
de vorbă cu oricine, ascult oamenii, îi ajut, intervin pentru ei.
Nu o dată acest fel de a fi mi-a fost de mare folos în meserie.
Am mai băut cu ei o bere, stând în picioare, pe un coridor, cu
sticlele și paharele puse pe niște lăzi.
— Domnu’ colonel, vă supărați dacă vă dau o idee?
— Dimpotrivă. Dacă o dai bună, dau și eu o bere.
— Întâi verificați. Poate e bună. Nu-s sigur…
— Te ascult.
— Aici, pe bulevard, chiar la locul cu pricina, e o casă cu
un etaj. Iar la etaj există un balcon din fier.
Îl văzusem, dar nu i-am dat nici o importanță.
— Acolo locuiește un mare, de fapt, fost mare golan al
orașului, petrecăreț, afemeiat, jucător de cărți. Paul, așa-l
cheamă. Nu se poate să nu-l știți.
— Unul cu părul creț și fața mereu plină de riduri și coșuri
vineții!?
— Exact. De ani de zile nu iese din casă. Din cauza
băuturii a făcut o hemoragie și a rămas paralizat pe stânga. Se
mișcă rău, tot timpul cu o cârjă. Stă în balcon și privește
strada… Noi lucrăm la linie. Îl găsim mereu în balcon. Ascultă
radio la cască sau citește. Îl salutăm, îl întrebăm ce face… Nu
se poate ca el să nu știe ceva! Sub balconul lui s-a întâmplat…
Tovarășii lui Scânteie au râs încetișor, simțindu-se
oarecum jenați de sfatul lui. Unul i-a și reproșat că-mi spune
povești de adormit copiii.
— Bine, Scânteie, îți mulțumesc și-ți plătesc berea înainte
de a verifica. Important e că ai vrut să mă ajuți…
Și le-am comandat electricienilor trei sticle cu bere.
 
Asfaltul dogorât în timpul zilei răspândea încă o căldură
de vatră încinsă. La capătul bulevardului, în dreptul unui bec,
măturătorii lucrau fără prea mult chef. Nu-i mai văzusem de
cine știe când. Mergeam pe stradă cu gândul la electrician, la
prețioasa lui informație și brusc am văzut lumină la odaia cu
balcon din fier. O fi vreo părere? Mă apropiam. Nu, nu era nici
o părere. În balcon stătea țeapăn un bărbat. Am putut vedea
apoi bastonul. Purta o pijama ușoară. Era Paul. M-am îndreptat
spre bordură să-l văd și să mă vadă. Plănuiseră să stau de vorbă
cu el a doua zi. Viața mi l-a scos în cale mai devreme. De ce să
nu încerc?
— Bună seara, Paul, l-am salutat și i-am făcut semn cu
mâna.
— Dacă ziceți că e bună, nu vă contrazic, glumi Paul,
aplecându-se peste balcon.
— Ce faci?
— Iau un pic de aer… Ce seară frumoasă! O, trăiți,
tovarășe colonel. Nici dumneavoastră nu aveți somn?
— Pe o noapte ca asta e și păcat să dormi, am zis eu.
— Ori dumneavoastră sunteți în misiune? insinuă el voios.
 — Auzi, Paul, te superi dacă urc?
Paul s-a uitat instinctiv în jur. Trecu o mașină mică în
plină viteză. Apoi se așternu iar întunericul și pustiul.
— Poftiți, m-a invitat Paul, cu o voce nesigură.
Era un bărbat înalt, gârbov, care umbla greu, doar sprijinit
în baston. Arăta mult mai mulți ani față de câți avea în realitate.
M-a primit zâmbind, dezvelind niște dinți lați, galbeni și negri
de tutun. O cameră mare, un pat imens desfăcut, mai multe
aparate de radio, un televizor, ziare azvârlite pe jos, mobile
vechi… M-am așezat pe un scaun.
— Mai țineți minte de când ne cunoaștem?
— Nu, am răspuns, căci realmente nu știam.
— De douăzeci de ani. De când au fost bătuți niște
redactori de la o revistă din București. Am ajuns martor în
proces.
Îmi aminteam ceva vag. Mă interesa altceva și nu știam
cum să intru în subiect.
— Ce-ai pățit?
— Tensiune mare aveam, de băut am băut cam un bazin
olimpic, vorba piticului, am abuzat de toate și… răzbunarea a
venit. Totul se plătește în viață, domnu’ colonel. A mai fost și
altceva. O asistentă mi-a făcut o injecție în venă prea repede. În
zece minute am fost paralizat. Șase săptămâni am stat pe pat
nemișcat și în total cinci luni în spital. Acum mă chinui, sfârși
el și-mi arătă bastonul. Beți un coniac? Altceva n-am.
— Nu, mulțumesc. E prea cald… Paul, altceva vreau să te
rog. Poate mă ajuți!?
— Eu? Pe dumneavoastră? Nu cobor decât de trei patru ori
pe an, de aici. Și se așeză pe pat, lăsându-se să cadă ca un sac
scăpat din mâini.
— Ce scandal a fost aici, sub balconul tău?
— Aproape în fiecare seară e câte unul. M-am și săturat de
ele.
Deci, nu voia să răspundă, să se amestece. Nu știu ce mi-a
venit și i-am spus totul:
— Paul, aici a fost mai mult decât un scandal. Cineva l-a
lovit urât de tot pe șeful meu, pe Manciu. E în comă la spital…
— Manciu? Ne cunoaștem. Mă saluta mereu când trecea
pe aici. Am avut și cu dumnealui o poveste. E în stare gravă?
— Foarte… Tu știi mai bine ce înseamnă asta.
— Și eu care credeam că mă vizitează și pe mine cineva
fără un interes! a spus Paul oarecum dezamăgit.
— Ce-ai văzut? Ce-ai auzit?
— Cu o condiție vă spun!
— Fie. Despre ce este vorba?
— Să nu mă purtați pe la miliție sau tribunal. Nici nu pot,
nici nu vreau să merg.
— Îți promit, Paul.
— Eram aici, ascultam buletinul sportiv care era pe
sfârșite. Jos, în stradă, se petrecea o ceartă. Repet, scandaluri
sunt zilnic. S-a terminat „sportul” și am ieșit în balcon. O
femeie – la început am crezut că-s trei bărbați – voia să
despartă doi care se încăieraseră. Unul era mai subțire și mai
înalt, celălalt – deci Manciu – mai plin și mai mic. „Dă-mi
cheile” a zbierat Manciu. Dar celălalt a ocolit mașina, care era
parcată lângă trotuar și a poruncit ca un stăpân: „Carla, urcă!”.
Manciu a prins-o pe Carla de mână zicând: „Ea rămâne cu
mine!” Tipul s-a întors, l-a prins de reverele hainei pe Manciu
și l-a lovit… Asta-i!
— Cu ce? am întrebat pripit.
— Cu capul. Scurt și în viteză. Manciu s-a lăsat în jos.
Tipul s-a uitat în față spre Piața Unirii, apoi în jos spre
bulevard. L-a tras pe Manciu lângă stâlpul de afișaj, l-a rezemat
și a plecat cu fata. N-a aprins lămpile de poziție, nici farurile
mașinii.
— Ce mașină era?
— Un Citroen vișiniu.
— Numărul?
 — Nu știu. N-am putut vedea decât că era din trei cifre și
nu 1, 2, 3, sau 4.
— Cum ai observat asta?
— La colț bătea lumina de la un bec de pe străduța de
lângă mine…
— Tot ce mi-ai spus este exact?
— Absolut.
— Cum arăta el?
— Un băiat, cred că era înalt și un pic adus de spate…
— De ce crezi că era băiat?
— Avea o voce încă neformată, oricum cam subțire…
— Îmbrăcămintea?
— Cămașă, pantaloni, dar în bezna asta ce poți vedea?
— Și fata?
— Mai mică și tunsă scurt, băiețește…
— Paul, îți mulțumesc foarte mult și-ți promit din nou că
nimeni nu te va deranja în afară de mine. O să trec dimineață
pe la tine. Până atunci scrie tot ce mi-ai spus pe hârtie.
Amănunțit.
— Și eu ce câștig?
— Faci o faptă bună. Îți aduc un coniac sau bere?
— Prefer bere Bucegi. Coniacul îl țin pentru musafiri. N-
am voie să beau. Berea e bună pe căldura asta…
— Vei avea mâine o casetă!
— Plătesc… O plătesc…
— Noapte bună. Mulțumesc, Paul.
Am pornit spre casă satisfăcut și parcă liniștit. Speram.
Speram că am găsit un capăt de ață, care mă va duce la adevăr.
Cum? Simplu, așa cum se întâmplă de atâtea ori în viață în
meseria noastră: cineva ne spune de unde, cu ce să începem.
Nu e ca în romanele voastre, unde toți anchetatorii strălucesc
de imaginație, pricepere și știință. Viața e uneori atât de
banală… Vezi, dacă nu mă duceam să beau berea, nu aflam
nimic!
 Îmi părea rău că ajung acasă. Aș fi vrut să mă mai plimb în
noaptea aceea de vară. Nu-mi venea să mă culc. Mi-am amintit
brusc, gândindu-mă la bere și la electrician, o frază citită în
Tribuna: „Dumnezeu există în detalii”. Nu știu a cui era… Mi
se părea însă extraordinară.
 
Ședința anunțată pentru a doua zi la șapte fix s-a amânat la
opt și jumătate. Todicescu a fost chemat – să informeze
pesemne – la județ. M-am bucurat. Am cerut băieților de la
circulație să-mi dea o listă cu toate autoturismele vișinii cu
număr până la 1000. Câteva minute mai târziu, plutonierul
Safta îmi dădea o hârtie cu trei numere și o informație
prețioasă. 1–CJ–368 era mașina tovarășului vicepreședinte al
Consiliului popular, Bărbăcioiu. Fiul lui, Iosif, căruia i se
spunea Bob sau Bobi, mai comisese un accident de circulație,
conducând sub influența alcoolului. A fugit de la locul faptei și,
ulterior, părintele lui a mușamalizat cazul. Bob era înalt și slab,
adus de spate, obraznic, elev în ultima clasă de liceu, după ce o
repetase pe a XI-a. Am ales această pistă și voiam să fug acasă,
la Bob, dar m-a chemat Todicescu.
— Arghire, m-a luat în primire de cum am deschis ușa,
trebuie să acționăm urgent, în colectiv, cu toate forțele. Ne
vedem aici, la mine. E o tentativă de crimă sau o crimă. Ai fost
pe la Manciu?
— Nu.
— Am trecut eu. E tot ca aseară: inconștient. De ce te uiți
așa?
— Să nu ne grăbim să stabilim ce e…
— E sigur ce-ți spun eu. Agresiunea e limpede, dovedită.
Nu știm cu ce a fost săvârșită…
— Ba da, am răspuns, bucuros că-l pot opri din lecția pe
care mi-o ținea. O lovitură cu capul!
— Nu e exclus. M-am gândit la asta…
Nu-l credeam. Eu nu mă gândisem. Dar aflasem. Aveam
chiar un martor. Trebuie să tac. Todicescu voia să pară
întotdeauna ceea ce nu era!
— De data asta vom face un proces public. Vom cere asta,
se corectă el. E un caz extrem de educativ. Chiar omul nostru
să fie atacat bestial în plin centrul orașului?! Așa ceva… Va fi
o pedeapsă exemplară. Vom sesiza forurile în drept.
— Numai să nu ne împotmolim am zis eu, încercând să-l
previn. Cine știe ce mai scot la iveală cercetările…
— Să scoată totul. Nu mă interesează.
Todicescu s-a uitat la ceas. A luat o mapă și a plecat la
județ. De a doua zi fiind pensionar, n-am rămas să-i aștept. Am
ignorat ordinul. O mașină m-a dus acasă la Bob. Trebuia să-l
văd cât mai repede și să nu mă întâlnesc cu părinții lui! Mașina
a rămas la colțul străzii. Rătăcit printre pietonii dimineții, am
trecut prin fața casei. Nu se vedea nici o mișcare. Rolurile erau
trase, curtea pustie. Un bătrân mătura trotuarul. M-am apropiat
și l-am întrebat:
— Nu știți, Bob, băiatul tovarășului Bărbăcioiu o fi acasă?
— Omul m-a privit lung, respirând adânc, apoi a zis:
— Nu locuiește cu părinții.
— Așa mi s-a spus…
— Bob are o garsonieră în blocul la parterul căruia se află
magazinul Aurora. Vine doar să mănânce acasă… Acolo
învață…
— E băiat bun?
— Foarte bun. Altfel, tovarășul Bărbăcioiu l-ar scărmăna
rău de tot. Dumnealui e un om exigent, dintr-o bucată.
L-am lăsat pe bătrân să-și măture trotuarul. Spunea ceea ce
nu credea! Pe stradă erau câteva mașini. Citroenul vișiniu
lipsea. M-am uitat prin poarta din fier forjat: mașina nu se
vedea nici în curte. Am pornit în goană spre blocul Aurora.
Acolo am căutat mașina, pe bulevard, pe o străduță… Am
găsit-o în curtea interioară. Radiatorul era cald! Înseamnă că
abia sosise. De unde? Am urcat la etajul I, am sunat și m-am
retras din dreptul vizorului. Ușa s-a deschis repede și un tânăr,
cu păr castaniu și față ascuțită, proaspăt rasă, a apărut în prag
cu o geantă atârnată pe după cap. M-a privit cu toată mirarea
posibilă a unui copil.
— Pe mine mă căutați? Credeam că e Vlad, colegul meu
de sus… Mergem la școală…
— Firește, am aprobat și am intrat. Era o dezordine fără
margini, aer închis, haine, cămăși, pijamale aruncate la
întâmplare.
— N-aș vrea să întârzii, a spus el. Am deja prea multe
absențe.
— Ție îți place dezordinea asta?
— Nu. N-am apucat să fac ordine…
Și începu să mai pună la loc câte ceva.
— Bob, unde ai fost azi-noapte?
— Nicăieri. Aici.
— Mai gândește-te!
— Altceva? a spus el pe un ton neașteptat de ferm și de
sigur.
M-am așezat pe un scaun, tăindu-i calea spre ieșire. Cel ce
părea un copil, înalt și cam aplecat de spate, își arăta răutatea.
Ochii lui mă fixau vicleni. Își țuguia mereu buzele, aerul parcă
nu-i ajungea, nările îi tremurau. Ascundea ceva. Sincer să fiu și
eu aveam o ușoară emoție. Dacă nu era el cel pe care-l căutam,
tatăl lui îmi rămânea dator. Ceva îmi spunea însă că mă aflam
în fața celui căutat.
— Întinde mâinile, am zis cam răstit.
Speriat, le-a întins, apoi le-a retras nervos, întrebând:
— Cine sunteți și ce doriți de la mine?
— Vreau să știu unde ai fost aseară și azi-noapte?
— Aici.
— Minți, am spus cu voce răspicată, amenințătoare. De ce
mă minți?
— Dovediți-mi, mi-a întors-o el.
 — Radiatorul mașinii e cald. De unde ai venit?
— Am coborât, am vrut să plec și m-am întors să-l iau pe
Vlad. De asta e puțin cald radiatorul…
— Bob, de ce nu vrei să-mi spui adevărul?
— Vi l-am spus. Trebuie să plec la școală.
M-am ridicat, i-am barat calea. Fiind aproape, i-am privit
ochii, fruntea. Am zis:
— Azi n-ai să te duci la școală!
— De ce?
— Te rog să te uiți în oglindă!
— Îi voi telefona tatei.
— Deocamdată, nu. Ai un cucui pe frunte!?
— M-am lovit…
— Când? Unde?
— Nu vă interesează.
— Să știi că am multă răbdare. Tu te aperi și e normal.
Dar trebuie să înțelegi că eu știu totul!
— Pe mine nu mă privește ce știți. Vreau să merg la
școală.
— Bine. Îmi spui unde ai dormit și poți să pleci!
Bob, agitat, măcinat de îndoieli, făcea ordine, aruncând
așternutul în lada de haine.
— Am dormit la o prietenă.
— Deci, m-ai mințit. Vezi că am avut dreptate?
— Acum, plec.
— Ai dormit la Carla.
Ochii i s-au mărit, gura i-a rămas deschisă, apoi buzele s-
au mișcat ca într-un spasm. Lovitura nimerise în plin! Acolo
unde-l durea.
— De unde ați aflat?
— Te-am prevenit că știu totul. Aseară, Carla, vânătaia de
pe frunte, scandalul, fuga cu mașina… Ce-a fost? Povestește-
mi.
— Vreau să plec! a zbierat puternic, încercând să mă
intimideze.
— Bob, dacă mai strigi o dată, dau cu tine de pământ, că
nu te mai scoli. Nu abuza de răbdarea mea. Jos, lângă mașină e
un om, aici, pe scări așteaptă alți doi, am mințit grav și sigur.
Vreau să discut cu tine acum, aici! Dacă preferi la miliție,
nimic mai simplu: avem mașina jos. Alege?
— Acum… a spus abia auzit și s-a așezat pe un scaun.
— Atunci, vorbește!
— Nu vă spun nimic, a devenit iar rău, agresiv.
— Aseară unde ai fost?
— La „Fetițele vieneze” cu Carla. Am cinat.
— Și?
— Am plecat acasă.
— Cum? Pe unde?
— Pe jos.
— Mașina ta era parcată pe Bulevardul Păcii!
— Exact. O lăsasem mai departe, să nu mă vadă sticleții.
— Și?
— Ce are Manciu?
— Poate tovarășul, sau colonelul…
— Colonelul…
— E în comă.
— Zău? Nu din cauza mea!
— Perfect. De asta vreau să aflu unde ai fost.
— M-a ajuns din urmă. Mergeam cu Carla. Știa că am
băut. N-a vrut să mă lase, să urc la volan băut. Mă cunoștea, îl
știa pe tata. Zicea că-mi face bine. Ne-am certat. M-a enervat.
În loc să-și vadă de drum, s-a ținut scai de noi. Și eu fraier:
puteam să mă prefac că merg pe jos, să mă întorc să-mi iau
mașina. A căutat necazul cu lumânarea. Ce să-i fac?
— L-ai lovit?
— Nu. L-am împins și s-a lovit cu capul de beton.
— De ce l-ai împins?
— A ținut-o pe Carla, să nu se urce în mașină. Asta m-a
șucărit rău… Nu puteam să mă fac de rușine în fața fetei…
— Cucuiul de unde-l ai?
— M-a lovit Manciu cu pumnul. Vă rog să vă uitați pe
afișaj: pe alocuri se vede cimentul, stratul de hârtie fiind ras…
— Nu ai dat cu capul?
— Nici vorbă. S-ar putea încurca lucrurile?
— Sunt prea încurcate.
— O să vorbesc cu bătrânul. Le aranjează el…
— Iar?!
— Ce vină am eu, dacă s-a legat de mine?
— Ai condus băut?
— Asta nu mai poate dovedi nimeni.
— Evident. Dar vorbind ca între oameni, el a vrut să te
ajute, să te ferească de un accident, să-ți ocrotească viața. Iar
tu…
— Mai bine mă lăsa în pace…
— Spune-mi, Bob, l-ai ținut de reverul hainei când el a
căzut?
— Sigur. Exact. L-am ținut și l-am așezat lângă stâlp.
— De ce l-ai ținut?
— Să nu cadă, să nu se lovească mai rău…
— Și atunci cum s-a lovit?
— Înainte de asta, s-a smucit și a dat cu capul…
Eram liniștit, convins că am mai rezolvat un caz înainte de
a ieși la pensie. Bob s-a dus la telefon, a format un număr. M-
am apropiat încet și am închis telefonul.
— Încă nu. Trebuie să-mi dai o declarație. Scrii tot ce mi-
ai spus. Scrii aici sau vii la miliție?
— Aici.
S-a așezat la masă și a început să scrie. Priveam pe
fereastră ziua senină și înaltă de vară. Ca întotdeauna, după
lămurirea unui caz, simțeam o silă, un dezgust. Un regret. Tot
ce mă amuza era stupoarea lui Todicescu, când mă va vedea cu
autorul faptei.
 — Ce să scriu?
— Tot ce mi-ai spus.
— Pe urmă mă pot duce la școală!?
— Cred că da.
Am citit declarația lui, l-am pus s-o semneze. Apoi, l-am
mai păcălit o dată:
— Bob, îți mulțumesc că ai fost corect și ai recunoscut
totul. I-ai fi ușurat mult situația prietenei tale.
— Carla? În ce sens?
— E la noi. Și-i vom da drumul.
— De ce ați chemat-o?
— E un martor extrem de important. Dacă tu ai
recunoscut, mă gândesc s-o lăsăm acasă.
— Vă rog! Ea n-are nici o vină. Nici o vină.
— Vii cu mine?
— Vin.
Când am urcat în mașină ca doi vechi prieteni, șoferul s-a
uitat prostit, uitând să mai pornească.
— Mergem.
— Unde? a întrebat șoferul zăpăcit.
— La noi, am spus.
Bob stătea ghemuit și tăcut. Acum mă aștepta adversarul
cel mai greu de învins: tatăl său.
 
Chelnerul ne-a trântit în față două cafele și două pahare cu
apă minerală. Nici nu ne-a întrebat ce dorim. S-a depărtat
posomorât printre mese.
— De aici ar putea ieși un excelent roman polițist.
Rotunjit puțin…
— Să nu faci asta, m-a oprit prietenul meu. Ceea ce-ți
povestesc eu, acum, e mult mai grav, mai adânc sufletește, un
adevăr mai dramatic despre noi și viața noastră, decât un banal
subiect pentru un roman polițist. Trebuie să vezi dincolo de el.
Are implicații mult mai profunde și mai complicate. Nu
acțiunea interesează, ci dedesubturile ei. A fost un joc pe care
l-am pierdut pentru moment. Dar adevărul a fost de partea mea,
iar cele petrecute ulterior aveau să mă confirme cu vârf și
îndesat.
— E rea cafeaua, am spus, împingând-o din fața mea.
Rece, leșioasă, de nebăut.
— Bem doar apa minerală. În fond, ne-am așezat să-ți
spun cum a decurs jocul…
 
După ce am ajuns la miliție, i-am întocmit mandat de
reținere pentru 24 ore lui Bob Bărbăcioiu. Nu intru în
amănunte, căci altundeva vreau să ajung. Am găsit rapid pe
Carla, alias Carolina Papuc, coafeză, singură, rea de muscă și
obișnuită cu alcoolul. Aveam infractorul, doi martori și
declarațiile lor. Greul era rezolvat. Urma bucătăria noastră
internă: completarea dosarului, interogatoriile și tot restul.
Sincer să fiu, nu mă așteptam ca totul să meargă fulger.
Todicescu aflase de la șofer că înainte ca el să poată ține o
ședință, să aducă la cunoștință acțiunea M – așa a denumit-o
codificat – și să dea ordine, eu găsisem infractorul și venisem
cu el comod și fără probleme la birou.
— Ești dat naibii, Arghire, mi-a spus când m-a văzut. Ne-
ai mai făcut o figură. Excelentă! Asta înainte de a ne despărți.
Șezi, te rog.
Degajat, bine dispus, zâmbea și mă privea cu toată
prietenia caldă ce mi-o purta în momente de victorie, de
realizări frumoase, de reușite.
— Am și raportat mai sus că avem autorul tentativei.
— Poate nu e tentativă…
— Nu?! Dar ce e?
— Nu mă pronunț. În câteva zile vom ști exact, am cerut
eu un răgaz, știind că se vor complica nițel lucrurile, când șeful
va afla cine e omul pe care l-am arestat.
— Vom lucra cât mai temeinic dosarul, Arghire. Așa ca la
carte. Nici o fisură.
— Am înțeles.
— Cine e mucosul?
— Iosif Bărbăcioiu.
— Câți ani are?
— 20.
— Cum ai zis? Cum îl cheamă?
— Iosif Bărbăcioiu.
O umbră de neliniște sau nemulțumire trecu peste chipul
lui. Sprâncenele stufoase se strânseră ca în fața unei lumini
prea puternice, tuși, apoi încercă să pară decis, imperturbabil:
— Iar ne-a ieșit în cale. Acum chiar că nu avem nici o
vină. Aplicăm legea! Literă de literă! O să avem probleme,
intervenții, rugăminți, presiuni. Vom rămâne ferm pe poziție.
Copilul ăsta ne-a dat mult de furcă…
— Nu cedăm. De data aceasta a făcut-o prea de tot. N-are
cum scăpa… Cel puțin la prima vedere…
— Să scape? a ridicat el tonul. Să nu aud o asemenea idee.
D-aia îți cer un dosar blindat. Cum l-ai dibuit?
— Mi-au dat cheia problemei niște electricieni, care
lucrează la linia de troleibuz. L-am luat din pat…
— Bine, bine, lasă asta. Spui că ne-am organizat, am luat
măsuri speciale… Ce mai, s-a lucrat toată noaptea în colectiv și
centralizat. Mă ții la curent cum merg cercetările,
interogatoriile.
Trei zile am avut liniște și asta pentru că tovarășul
Bărbăcioiu-senior era la București. Copilul a stat cuminte o
noapte, pe urmă a început să plângă, să urle și să facă scandal,
să ceară să-i dăm drumul, că e nevinovat. Marți seara a avut loc
fapta, iar vineri m-au chemat la spital. „Manciu vorbește – mi-a
telefonat medicul de gardă. Va roagă să veniți.” Am alergat
într-un suflet. Parcă îmbătrânise, era alb, prăbușit, fără viață. Îi
luceau ochii, iar mărul lui Adam zvâcnea caraghios. Și-a udat
buzele, le frământa, făcea, cred, eforturi să vorbească. M-am
oprit la marginea patului, i-am atins mâna rece, neputincioasă.
— E bine, Petre, o să te refaci, l-am încurajat, forțându-mă
să mă stăpânesc. Încercam să-mi maschez propria slăbiciune și
emoție.
— Când? a întrebat el, cu o voce slabă, abia articulată.
— Doar câteva săptămâni…
— Știți cine m-a lovit?
— Știm.
— Copilul lui toa’șu Bărbăcioiu.
Am aprobat făcând semn cu capul și i-am strâns mâna
vlăguită. N-a simțit nimic.
— N-o pot mișca.
— Răbdare, Petre! O vei mișca. E doar o chestiune de
timp. Cum te-a lovit?
— Cu capul. Ca un bandit…
Ar fi vrut să arate, a mișcat mâna dreaptă sub pătură, dar s-
a resemnat. A făcut un semn privind undeva în sus, spre tavan,
apoi a închis ochii. Obosise. Am rămas câteva minute lângă el.
Se afla spre sfârșitul anilor de muncă. Sau al vieții?
 
Aveam de întocmit ultimul dosar penal din carieră.
Trebuia să-l lucrez cu toată priceperea, hai să mă laud, cu toată
arta. Cum zicea Todicescu, să-l blindez. Aici vreau să fac o
paranteză. Citesc mereu ziarele și trebuie să-ți destăinuiesc un
amănunt: tot mă mir cât de mult se scrie despre calitatea
pieselor, mașinilor, utilajelor, produselor și cât de rar despre
cea a oamenilor. Reporterii se duc în fabrici și întreprinderi și
scriu despre calitatea producției bazați pe scripte, pe hârtii, pe
declarațiile oamenilor. Eu am un obicei: din când în când, intru
în atelierele, cooperativele care repară produse aflate în termen
de garanție. Acolo te izbește… calitatea lor. Să vezi stive de
aspiratoare, mașini de spălat, frigidere, congelatoare, mașini de
măcinat, de cusut, reșouri, radiatoare, toate răpuse încă înainte
de a ieși din termenul de garanție. E un muzeu al calității. Dacă
aș avea putere, i-aș aduce pe cei ce le fac, să le vadă, să le
admire. Dar altceva vreau să-ți spun cu această poveste. Tot așa
e și la noi: un muzeu viu al rebuturilor umane, ale derivelor
morale. Noi cercetăm, analizăm doar infracțiunea, dar, dincolo
de ea, viața este copleșitor de revelatoare. Din păcate nimeni nu
stăruie asupra lor, nimeni nu e interesat să le cerceteze, să le
analizeze și să tragă niște concluzii, Întotdeauna mi-a plăcut, a
fost chiar o pasiune, să scormonesc în inima celor pe care-i
trimiteam în judecată. Adeseori, vinovăția principală o purta nu
inculpatul, ci oamenii din jur, care i-au netezit calea spre
infracțiune, care l-au ajutat, conștienți sau inconștienți, să se
ruineze moral. A-i amputa unui om destinul, crezul,
demnitatea, a-l încuraja și împinge să greșească, a-i inocula
viciul, a-l coborî la nivelul și starea de animal este, dragul meu,
o crimă mârșavă și dezastruoasă pentru ființa umană. Iar ca o
ironie a existenței noastre de aici și de aiurea, aceste crime nu
le pedepsește nicăieri și nici o lege. Mă tem că n-am fost
suficient de explicit, de limpede. Voi aduce ca argumente niște
fapte.
Mai întâi să-ți vorbesc despre tatăl lui Bob. Din ceea ce
știam și, mai ales, din ceea ce am aflat după ce i-am arestat
băiatul, aleg câteva fapte care îl caracterizează deplin, deși ele
îți pot părea incredibile. Fugit din sat, de la părinți, unde
oamenii nu-i spuneau Lucian, așa cum îl chema, ci Lenea
Bărbăcioiu, a ajuns muncitor zidar. Era un bărbat trupeș, bea și
lucra câine-câinește. Cum în armată a făcut silit școala de
șoferi, directorul trustului l-a luat pe Pobeda lui. Directorul
avea o soră, infirmă. Datorită poliomielitei avute în copilărie,
își mișca anevoie o mână, iar pe piciorul drept șchiopăta.
„Lenea” a cerut-o în căsătorie. Au avut împreună o fată, acum
căsătorită, și pe Bob. Din șofer, a ajuns inspector la personal,
apoi șef de cadre și șef pe la sindicat. Afemeiat și bețiv, nu și-a
dat arama pe față decât după ce cumnatul său și-a pierdut
postul. Își amenința și bătea soția, aventurile amoroase se
țineau lanț, bani nu dădea în casă, de copii nu se interesa. S-a
încurcat chiar cu cumnata lui, o femeie altfel frumoasă, dar
năbădăioasă și cam nebună. Soția lui, chinuită de infirmitate și
torturată de soț, s-a aruncat de la etaj. Un an mai târziu,
Bărbăcioiu și-a refăcut viața, căsătorindu-se cu o femeie
văduvă – fusese câteva luni căsătorită – care era doar cu un an
mai mare decât propria lui fiică. Bob a rămas cu tânăra
pereche, sau mai bine zis mamă, în vreme ce sora lui a fost
expediată la bunici. Norocul bate, uneori, în prostie la poarta
neisprăviților. Noua soție a lui Bărbăcioiu are un unchi, care a
și crescut-o, șef mărișor la București. El se îngrijește ca noua
familie să se mute într-o căsuță cu grădină, ca nepoata să
promoveze, iar soțul ei să nu rămână mai prejos. Existau și
obstacole: Bărbăcioiu nu avea liceul. Prea ocupat, n-a avut
timp și pentru școală. El a promovat întâi, căci asta era mult
mai important. Într-o zi, a coborât din mașina instituției și s-a
dus direct în sala profesorală a liceului la care comasații își
completau studiile. E și asta sau mai bine zis a fost o echitate:
unii au muncit zi de zi patru ani, iar alții au realizat același
obiectiv în patru luni. În sala profesorală, Bărbăcioiu a întrebat
cu voce sigură: „Care-i tovarășa de fizică?!” S-a apropiat o
femeie firavă, între două vârste. „Tovarășa – a continuat omul
meu – eu având multe probleme pe cap – era șef de secție la
consiliu – n-am putut veni la teză. Dar am adus-o acum, să-mi
încheiați media. Poftiți lucrarea.” În sală s-a așternut o tăcere
jenantă, profesoara privea zăpăcită, interzisă, lucrarea cu care
se pomenise în mână. Bărbăcioiu a salutat și a plecat plin de
sine. Mai rezolvase o problemă. Câteva luni mai târziu,
profesoara de fizică s-a dus la consiliu, să ceară o aprobare
pentru construirea unui garaj demontabil în curtea casei ei,
proprietate personală. Cel care autoriza construcția era în
concediu. Bărbăcioiu avea singurul dreptul să semneze. „Știți,
eu sunt fosta dumneavoastră profesoară. Cea de fizică…” „Nu
am ore de audiență. Vă rog să respectați programul”. „Bine, dar
e vorba de o simplă apostilă, planul de situație e făcut aici…
Eu v-am trecut la fizică, a îndrăznit femeia”. „Foarte bine. Intra
în atribuțiile de serviciu. De asta ați fost și sunteți plătită”. A
plecat fără s-o ajute. Și încă o mostră. Asta mai de curând. Era
deja vicepreședinte. În ziarul nostru apăruse „Inundația” –
schiță de Ion Cuibus. Ți-am redat formularea exactă. Se voia o
pată de culoare în numărul de duminică. Li se ceruse celor din
redacție să publice niște lucruri mai vesele, chiar umor, dar ales
cu grijă. Vecinul de la etajul de sus uitase un robinet deschis,
cel de jos a fost inundat. Subiect tocit, chiar penibil. Ce face
Bărbăcioiu? Vrea să arate vigilența, conștiinciozitatea,
răspunderea și grija față de avutul obștesc. Scrie un bilet cu pix
roșu redactorului șef al ziarului prin care-i cere să-l informeze
grabnic cine e, cum se numește vinovatul și care este adresa
apartamentului inundat, pentru ca el să ia măsuri, urmând a fi
publicate în ziar. Mai cere redactorului șef să publice și în
viitor astfel de schițe educative și vesele, dar cu date exacte.
Un curier duce biletul și o redacție întreagă se prăpădește de
râs.
Și acum să trec la fiu, la Bob. În cei patru ani cât a urmat
clasele primare, pe Bob îl ducea mașina cu număr galben la
școală. La prânz îl aștepta. Șoferul, un omuleț fricos și tăcut,
suferea cumplit stând în mașină, așteptând, în vreme ce Bob
juca fotbal cu colegii. O dată i-a spus lui Bărbăcioiu:
„Tovarășu’ șef, copilul joacă fotbal după ore și eu stau…
Aștept. N-ar fi bine…” „Dacă nu-ți convine, să-ți cauți un alt
loc de muncă. Poți pleca. Trebuie doar să mă anunți.” În fiecare
zi, spre prânz, mașina parca în fața școlii, iar șoferul nici nu
îndrăznea să se uite în curte, de frică să nu stânjenească jocul
lui Bob. În clasa a V-a, copilul a intrat în conflict cu profesorul
de matematică. Avea note de 7, 6, 8 și 9. La matematică numai
2 și 3. Nu-și făcea temele, răspundea obraznic, deranja orele.
Bărbăcioiu, care era mic pe atunci, el însuși un fel de elev la
comasați, a intervenit, a insistat, a lucrat până ce profesorul de
matematică a fost schimbat. Notele au crescut vertiginos la
toate materiile, iar copilul nu se mai temea de nimeni. Colegii
au început să-l ocolească. Bob era mândru, îngâmfat, lua note
pe nedrept, își jignea și-și bătea colegii. Diriginta a silit o fetiță
să stea cu Bob în bancă, în clasa a VI-a aceeași dirigintă le-a
spus copiilor să-l propună pe Bob comandant de grupă ori de
detașament. N-au vrut. Au cerut să fie aleasă premianta clasei
sau unul dintre cei doi băieți distinși cu premiul II. Degeaba.
Diriginta a insistat. Clasa nu l-a votat. Elevii, pur și simplu, n-
au ridicat mâna. Bob s-a pomenit ales fără să fie votat. Cazul a
fost felurit și îndelung comentat. Părintele unei fetițe, un
medic, s-a dus la Bărbăcioiu, să-i explice cu toată sinceritatea
că, în acest fel, copilul lui nu va ajunge departe, că nu e iubit de
colegi… Îți închipui, nu a avut cu cine sta de vorbă, n-a găsit
nici o înțelegere. „Nu vă place, mutați-vă copilul din clasă” i-a
spus Bărbăcioiu medicului. De câteva ori, Bob a fost în pragul
exmatriculării, intervențiile tatălui l-au salvat. Elev în a X-a
fiind fără să aibă permis, a bușit mașina, după ce a circulat prin
oraș. A intrat într-un TIR care staționa. Nimeni nu i-a făcut
nimic. A urmat un alt accident. De data aceea avea permis, dar
se afla sub influența alcoolului. A lovit un pieton pe trecere
marcată… Tatăl lui l-a scos din nou basma curată.
 
Închid paranteza și intru în miezul problemei propriu-zise.
Așteptam cu un fel de curiozitate și neliniște să văd ce se va
petrece de îndată ce Bărbăcioiu va reveni de la București. De
data aceasta, mă consideram invulnerabil: aveam probe,
martori, recunoașteri, plus o infracțiune cât se poate de urâtă.
Încercam să intuiesc cum va acționa, cum, pe unde, cu ce
argumente, cu ce forță și stăruință. Oricum eram decis să nu
renunț, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Luni dimineața
Bărbăcioiu a sosit acasă. Bob era arestat. L-am reținut 24 ore.
Apoi i-am făcut mandat de arestare preventivă. Eram sigur că,
înainte de orice, va face totul să-l pună în libertate. În această
chestiune nici nu voiam să mă opun prea mult. Mă interesa
finalizarea dosarului, trimiterea lui Bob în judecată. Aveam
interogatoriile, declarațiile amănunțite ale martorilor, un
certificat medico-legal. M-am dus la spital. Manciu se simțea
mai bine, vorbea ușor, părea să-și revină mult mai repede. O
declarație a lui îmi era absolut necesară. Am luat și un
casetofon.
Când am ajuns lângă pat, Manciu mi-a întins mâna
dreaptă. S-a bucurat.
— Am de tras, a spus el. Luni de zile…
— Nu se știe… Medicii spun că îți vei reveni mult mai
repede…
— N-am să-mi iert niciodată nesăbuința. Îmi merit soarta,
Arghir. Așa să știi. O merit!
— Lasă, liniștește-te… Spune-mi mai bine cum a fost?
Voi scrie eu declarația. O vei semna.
— Vreau să te rog ceva, ca prieten, dacă dorești și ca șef:
să nu cedezi. De data aceasta mișelul nu ne mai poate scăpa. Se
vor face presiuni asupra ta…
— Știu, știu, știu! Fii pe pace, cu mine n-o să le meargă.
N-am să cedez.
— Dacă el scapă și acum, eu mor.
— Vorbești prostii… încearcă să te aduni și să-mi explici
totul.
— Ieșisem seara să văd cum execută ordinele băieții ăștia
tineri, cum se respectă ora închiderii, plus „Someșul”, acțiunea
despre care ai auzit. Trecând pe la „Tineretului”, l-am văzut pe
Bob bând la o masă cu o fată. Am simțit o durere pentru el,
pentru taică-său. Un copil care bate cârciumile, bea, fumează,
deși e elev în ultima clasă… Mi-am văzut de treburi, am băut
un coniac mic la „Dacia” cu doctorul Russu, am trecut cu
mașina prin cartiere, pe platforma industrială. Totul era în
ordine, transportul în comun nu punea probleme. I-am cerut
șoferului să mă ducă acasă. În centru, nu știu ce mi-a venit, dar
am coborât. L-am trimis pe Vasile la garaj. E o seară frumoasă,
nu stau departe, o să merg pe jos, să mai fac mișcare, mi-am
zis. Cine m-a împins, m-a determinat să cobor din mașină?
Vezi, tu, ce înseamnă pasul sau ceasul rău? Am traversat
centrul ocolind statuia. Ce-i drept, era cald și plăcut. În colț, la
Bulevardul Păcii, Bob și fata mergeau spre casă. El se clătina
ușor și dădea cu piciorul în toate hârtiile și pietricelele de pe
trotuar. Mă duceam în urma lor și mă gândeam la fiul meu.
Câte nu mi-a făcut, cât am suferit pentru prostiile lui! Te doare
când vezi copiii apucând-o razna. Gândindu-mă la toate astea,
mergând pașnic, încă îmi venea să fredonez o melodie, mă
opresc furnicat de sus până jos. Bob scoate chei din buzunar și
vrea să deschidă mașina. Fata se depărtează de mașină. Nu vrea
să urce. „Vino, mă’, ce ești tâmpită, nu vezi că strada-i goală?”
îl aud pe Bob.
Grăbesc pasul. O trage, o smucește de mână. „Lasă-mă”
țipă fata. Mă opresc în fața lor. Salut, zâmbesc, vreau să nu fiu
milițian.
— Haideți pe jos, merg și eu cu voi, le propun.
— Proasta asta stă în cartier. O duc acasă și nu vrea, zice
Bob.
— Să vorbim încet, să nu deranjăm, măi copii. E deja
târziu. Lăsați mașina aici. Nu poți conduce, Bob!
— Urcă! îi comandă el fetei. Dumneata nu te amesteca!
— Ai băut, Bob. Cum vrei să conduci?
— Nu sunt nici primul, nici ultimul. E adevărat, am băut.
O duc acasă, încet, sigur și atât.
— Nu te pot lăsa. Dacă omori un om? Sau pe ea?
— De ce vreți să vă și mint? Pot foarte bine să merg pe
jos, să mă prefac, să revin, să iau mașina.
A urmat o ceartă. Eu m-am ambiționat, i-am cerut cheile,
el s-a enervat. Am prins fata de mână. I-am spus: „Ea rămâne.
Mergi singur.” Asta l-a înfuriat. S-a aruncat asupra mea. Am
reușit să-i prind brațul în care avea cheile. Fata a țipat, a vrut să
ne despartă. Eu am acționat ca o babă, moale, fricos, lent. L-am
scăpat. S-a întors și m-a lovit cu capul. O ploaie neagră de
scântei a țâșnit de undeva, apoi n-am mai știut nimic. Nu
puteam crede că are curajul să mă lovească. Trebuia să-l las, să
se ducă cât o vrea…
— Pe urmă s-a dus tot cu mașina și n-a pățit nimic.
— Serios?
— Am verificat. A dormit la fată.
— În fața lui Bob ăsta am pierdut condamnabil de două
ori, Arghir.
— De ce de două?
— O dată acum. Și nu am pierdut, ci m-am nenorocit. Uite
în ce hal sunt!
— Și prima dată?
— Eu am fost la accidentul de pe trecerea de pietoni, când
a accidentat un om. Eu, cu ai noștri, am măsluit cărțile, am dat
mâna cu el! L-am lăsat liber. Rugămințile tatălui său m-au dat
gata. M-au determinat să abdic de la crezul, de la îndatoririle
mele. Consecința? Privește!
— Nu-mi amintesc exact ce-a fost…
— Pe dracu. S-a vânturat mult în tot orașul povestea aia…
Victima n-a mai avut nici o pretenție. Întreg procesul s-a dat
peste cap. Martorii n-au mai susținut ceea ce declaraseră inițial,
instanța s-a pomenit fără probe. Un mucos și-a bătut joc de
mine.
— Nu numai el, Petrică.
— Mi-e rușine acum, mai tare ca atunci, de ai mei, de voi,
de mine… Discuția asta fă bine și uit-o! Să mă ierți am fost
cam dezlânat, cam confuz… Nu mă pot concentra… Nu mai
sunt eu. Să uiți totul.
Am plecat de la spital cu o amărăciune în suflet, cu un
gust amar. Făptura aceea golită de putere, de curaj, de
demnitate, de viață îmi inspira nu atât milă, cât consternare și
dezaprobare. Se comportase, de fapt, și acționase ca un copil:
pripit, fără rost, la întâmplare, ca un maniac care nu știe bine ce
face. Petre a fost harnic, dar unul alandala, fără rigurozitate,
luciditate, precauție, consecvență și personalitate. Era ca o
moară rudimentară care măcina orice, dar la nimereală. Un om
nedecis, slab, mereu cu frică să nu meargă prea departe, să nu
supere, să nu greșească. A jucat și el un rol și a purtat o mască,
la fel aproape ca Bărbăcioiu. Cât despre discuție, îmi pare rău
dar n-am putut s-o uit.
 
Și acum începe partea cea mai frumoasă. Cum
prevăzusem, abia întors de la București, Bărbăcioiu a reușit să-l
scoată pe Bob de la arest. Asta nu mă deranja câtuși de puțin.
Au urmat două zile de totală liniște. Todicescu jubila. „Am
scăpat. De data asta nu mai poate nimeni schimba nimic. Totul
e cât se poate de clar” decreta el. Mai prudent, eu așteptam,
gata să țin piept unei dispute ce avea să dureze. Primul semn că
furtuna se apropia mi l-a dat Todicescu. M-a chemat la el.
— Cum stai, Arghir?
— Eu zic că bine.
— Mă rog… Numai că binele e și el de multe feluri. Te-ai
decis în privința încadrării faptei?
— Nu definitiv…
— Sper că nu rămâi la o tentativă de crimă?
— Știu eu… N-ar putea fi?
— Nu te contrazic. Dar să nu mergem prea departe. Să ne
mai sfătuim!?
— De acord.
— Deocamdată să rămânem în expectativă. E hotărâtoare
și starea sănătății lui Manciu…
Un mic și inofensiv semn. Altul avea să urmeze acasă.
Directorul întreprinderii la care lucrează soția a stăruit mult pe
lângă ea, dezinteresat total zicea, să afle ce și cum s-a
întâmplat. Apoi i-a cerut insistent ca eu să-l înțeleg nu pe copil,
care e un derbedeu și nu merită, ci pe tatăl său! Și a venit cu o
droaie de argumente. Bărbăcioiu a ajutat și ajută și
întreprinderea lor, e cineva, e un om principial… A doua zi, m-
a convocat iar Todicescu. Era încruntat și nemulțumit. A
început, contrar obiceiului său de vulpe bătrână și versată,
direct:
— Măi Marius, hai să ne gândim ce e de făcut.
— Nimic în afară de ceea ce spune legea.
— Nu legea mă încurcă, ci oamenii! Se fac presiuni.
Lucrurile-s mai complicate decât par la prima vedere.
— Și ce propuneți?
— Să le simplificăm. Să nu facem noi valul mare.
— Noi? Dar nu e vorba de nici un val!
— Trebuie să coborâm ștacheta.
„Trebuie” – asta înseamnă că e o poruncă sub formă de
nevinovată sugestie sau recomandare, care venea de undeva. Să
coborâm ștacheta, în traducere, suna astfel: să stabilesc în
dosar, să rețin în sarcina inculpatului o infracțiune cât mai
mică. Eventual, dacă ar fi existat așa ceva, una prin care să i se
acorde un premiu. Ascultam atent și refăceam datele problemei
în gând, ca mutările unei partide de șah.
— Ce zici?
— Nu știu despre ce este vorba, am răspuns, făcând pe
prostul.
— M-a chemat șeful la el, la județ. A insistat să… Mi-a
dat de înțeles că și el a fost pus într-o situație delicată, că nu e
cazul să forțăm nota, ci să fim rezonabili. Să ne oprim la
ultraj…
— Ca la piață, ne târguim, am răspuns, recunosc, destul de
dur.
— N-o lua așa, a vorbit șeful cu neașteptată blândețe. Nu
se târguiește nimeni. Ceea ce azi este o rugăminte, mâine poate
fi o hotărâre. Știi cum e…
— Ultraj? am zâmbit ironic. De unde până unde?
— Nici tentativă de crimă nu e.
 — Dacă Manciu moare?! Există și posibilitatea asta?
Există! Atunci ar putea fi o crimă…
— Ție nu-ți pasă, ai hârtia de pensionare în buzunar, te ții
tare, dar nu e bine. De mâine încolo nu vei mai fi colonelul, ci
pensionarul…
— Nu mă sperie de loc poziția mea socială. M-ar durea
cumplit prostiile sau trădarea profesiei în ultimul ceas.
— Ce revoluționar de anticariat ești!
Aici mi-a venit să țip, să-i trântesc ușa în nas și să plec.
Fierbea și el. Nu-i convenea nici lui situația în care se afla. M-
am prefăcut că n-am auzit nimic. Priveam afară pe fereastră.
Două turturele se băteau în plopul din curte.
— În fond, Manciu a greșit de două ori, a spus șeful, întâi
când s-a legat de Bob. Trebuia să nu-l vadă, să nu-i pese. Apoi,
când a acționat ca un începător.
— Nu atunci a greșit, am subliniat ritos și sigur.
— Ce vorbești? Manciu și-a căutat beleaua cu lumânarea.
— Manciu a greșit data trecută, când l-a anchetat pe Bob
pentru accidentul de circulație. Nu l-a pedepsit atunci. Iată
urmarea!
— De ce să răscolim trecutul? E mort, nu ne mai
interesează.
— Ba da, trebuie, Todicescule, am spus eu cu multă
răutate, tutuindu-l, căci nu m-am mai stăpânit. Trecutul de ieri
a reînviat, e prezentul de azi. Ieri l-a iertat Manciu și, poftim,
unde a ajuns, pe un pat de spital. Infirm! Azi îl iert și mâine voi
suferi eu! Cine e Bob să-l iertăm mereu? Trebuie chiar să
omoare pe cineva ca să fie judecat?
Todicescu și-a aprins o țigară. Trăgea cu sete. Apoi a
precizat:
— Nu ți-am cerut să-l ierți, să nu-l trimiți în judecată. Să
fim bine înțeleși! Mi s-a sugerat, dacă vrei, mi s-a cerut și mie
să fim prudenți, să avem grijă. Tu îți permiți acum orice. Eu ce
să fac?!
 — Pot să vă corectez?
— De ce nu?…
— Întotdeauna mi-ați spus în față că îmi permit prea
multe. Am vrut să fiu om corect și așa voi rămâne. N-am chef
să plec ca un laș, să las în urma mea o murdărie.
— Mai vorbim mâine.
— Putem continua!
— Ești prea nervos.
Ne-am despărțit ca doi străini. Și-a aprins o altă țigară. Nu
cred că îl deranja atât poziția mea, cât presiunile la care era
supus.
 
Pliveam buruienile în grădină, spre seară. Ce minunat mă
simțeam! În spatele blocului, aveam fiecare câte 15 m2.
Puneam roșii, ceapă, ardei… A sunat telefonul. Mă chema
urgent Manciu la spital. Telefonase o soră. Nici n-am apucat s-
o întreb cum se simte, dacă nu s-a înrăutățit starea sănătății lui
Manciu. Am plecat în mare grabă. Nevastă-mea croșeta
mânioasă, vorbea rar și scurt cu mine, reproșându-mi faptul că
nu m-am pensionat cu data de întâi, că am mai amânat o lună.
Își făcuse și ea, săraca, planuri să mergem la părinții ei, la
mare, într-un tur prin țară și pe la copii…
— Să știi că sunt mai bine, mi-a spus Manciu, de cum am
intrat pe ușă.
— Mă bucur…
— Uite! și mi-a arătat că mișcă încet degetele de la mâna
stângă.
— Ăsta da progres, am zis eu vesel.
— Simt și căldura și frigul cu degetele…
— Capul e mai limpede?
— Mult mai limpede. Ce faci?
— Bine.
— Soția?
— Pe acasă.
 — Eu credeam, Arghir dragă, că tu abia aștepți să te
retragi…
— Am rămas din cauza ta…
— Nu trebuia. Îmi pare rău…
Conversația mă irita. Nu pentru asta mă chemase. Ceea ce-
mi arăta acum era masca.
— Ce-au făcut ăștia? 6 – 0 cu F.C. Bihor.
— Se mai întâmplă…
— Ai fost la meci?
Tocmai voiam să-i spun că mă așteaptă soția afară, că e în
mașină și mergem la băiat în vizită. Voiam să scap. I-am văzut
bine echimoza lungă de pe parietalul drept. Și i-am spus cu
răutate:
— Despre lovitura aceea nu ai amintit o vorbă, Petre.
— Zău, crede-mă n-am știut de ea.
— Prima dată ai susținut că ai atins în cădere stâlpul de
afișaj?
— Așa am crezut…
— Nu-i nimic, Bob a recunoscut că a dat și cu pumnul în
interogatoriile de mai târziu.
S-a schimbat la față, și-a umezit buzele și a respirat adânc.
Grav, pătruns, emoționat, a început cam așa:
— Arghir, vreau să te rog ceva. Ceva important pentru
mine. De asta te-am chemat. De când stau pe pat mi-am
revăzut toată viața. Sunt și lucruri bune, dar și multe rele
acolo… Să mă asculți bine și să nu te superi.
— De ce să mă supăr? am protestat de formă și m-am
așezat comod pe scaun. Știam ce urmează.
— În ultimele zile, atât de lungi și de amare pentru mine,
m-am gândit mult și cu destulă durere la viața mea. M-am
străduit să fiu mereu demn și conștiincios la datorie și în bună
măsură am izbutit. Dar am și greșit nepermis de mult, nu atât în
meserie, cât în educarea propriului meu copil. Acum, către
sfârșitul carierei și poate al vieții, mă aflu țintuit, nefericit, pe
acest pat de spital. S-ar putea să rămân neom. Un infirm. Vina
este în întregime a mea, Arghir. Am căutat acul în carul cu fân
și l-am găsit. Cine m-a pus? De ce am procedat astfel? Nu-ți
pot răspunde. Dacă îmi vedeam cu o idee doar mai mult de
casă, de familie, de copil, nu eram astăzi aici. Și nici Bob –
arestat. Viața se răzbună și-i răpune numai pe cei slabi,
nehotărâți, neprevăzători.
— A fost Bărbăcioiu pe la tine? am întrebat cu voită
asprime.
A clătinat ușor din cap, s-a uitat în altă parte și a început să
respire des, scurt, sacadat. Nu-i înțelegeam emoția, ba mă
enerva.
— În acest caz nu avem ce să mai vorbim.
— Stai! m-a rugat el.
M-am reașezat pe scaun, încurcat: nu știam cum e mai
bine, să-l ascult, ori să-mi văd de treabă? Era bolnav și am
socotit că trebuie să rămân.
— Tovarășul Bărbăcioiu e un om deosebit. Îl cunosc de
mult, îl cunosc bine. A fost aici. Era extrem de afectat. A plâns.
Pur și simplu a plâns ca un copil. Mi-a fost milă de el. Mă
crezi?
— Nu, iartă-mă, și nici nu mă impresionează.
Dimpotrivă…
— Arghir, lucrăm de atâția ani împreună. Știi ce calvar am
avut cu fiul meu. Cât m-a compromis, cât m-a făcut de râs,
cum m-am zbătut să-l aduc pe calea cea bună, să-i acopăr
prostiile, copilăriile, greșelile, câte eforturi am făcut să termine
liceul și să învețe o meserie. Regret că nu mi-a semănat. Ca și
mine, Bărbăcioiu – știi bine – a dus o luptă permanentă cu Bob.
Bărbăcioiu și eu am muncit zi și noapte, ne-am dedicat vieții, i-
am apărat curățenia, lumina, demnitatea. N-am ocolit greul, n-
am renunțat nici o clipă la datorie, n-am știut ce e oboseala, am
fost mereu activi, prezenți. Dar ne-am neglijat, în mod
condamnabil, propriii copii. O recunoaște și el. Mereu plecați,
hărțuiți de probleme, angrenați în acțiuni, am uitat de copii.
Tocmai de ceea ce aveam mai scump pe lume. Când ne-am dat
seama, era târziu… Prea târziu! Noi, care am vegheat și
asigurat liniștea celor din jur, morala societății, climatul de
ordine și disciplină al orașului, n-am făcut aproape nimic
pentru copii. E incredibil. Dar e adevărat. Pentru asta am plătit
și plătim.
— Confesiunea ta e mișcătoare, Petre. Dar nu e și de
ajuns, l-am întrerupt, căci nu-l mai puteam urmări.
Mi se părea cinic, deși poate era sincer.
— Te-am chemat să-ți aduc la cunoștință, a continuat,
revenind la subiect, o hotărâre și o dorință a mea. Eu nu am
nici o plângere împotriva lui Bob. N-am avut nimic cu el, nu
ne-am întâlnit marți seara, n-am dat nici o declarație. Aș vrea
să le arzi. Neg totul.
— Bine, și accidentul?
— M-am lovit de stâlpul de afișaj…
— Așa din senin?
— Eram beat. Poftim.
Vorbea agasat, cu sarcasm și dispreț.
— De ce faci asta?
— E atât de complicat să înțelegi?
— Pentru mine, da!
— Întâi îl nenorocesc pe Bob. Dacă intră la pușcărie,
viitorul lui e barat.
— Ipoteza cade definitiv. Viitorul lui e barat de mult.
— Nu te-am chemat să mă cerți, să mă bruschezi, nici să-
mi dai lecții. Ai în față un bolnav, nu un infractor.
— De acord, am ridicat vocea, îl apăr pe un bolnav și-l
condamn pe bandit.
A întors privirea. Clipea mărunt și-și mușca buzele. A
continuat cu blândețe:
— Ești încăpățânat ca întotdeauna. De ce nu mă asculți?
Nu vezi cum arăt? Ce aperi tu, Arghir?
 — Un adevăr, o lege, o morală.
— Mă obosești…
— Iartă-mă. Voi pleca.
— Rămâi. N-am terminat. Pedeapsa lui Bob îl va lovi mai
crunt pe tatăl său. La asta nu le-ai gândit?
— Nu.
— Ei, vezi? Vezi, prietene, ce complicată e viața!?
— Trebuia să se gândească din timp Bărbăcioiu, atunci
când îl trimitea la școală cu mașina, când îi alunga profesorii,
când a făcut din el un mic prinț.
— Greșești. Îl iubea! De asta a și greșit. L-a iubit prea
mult. Să n-o lungesc: fă în așa fel ca dosarul să fie clasat. Cum
crezi că e mai bine sau mai ușor. Este unica și cea mai
arzătoare rugăminte a mea.
— Nu pot. Mă obligi să-mi calc în picioare conștiința, să
las un infractor liber, să pactizez cu el.
— Povești… Ori liber, ori arestat, tot acolo ajungi, Arghir.
Ceva îmi rămânea neclar, ascuns. Și voiam să aflu!
— Nu face și tu ca mine, nu te băga unde nu-ți fierbe oala,
m-a sfătuit cu o anume răutate.
— Sunt obligat să-mi fac datoria. Nu e vorba de nici un
amestec. Ce câștigi tu din afacerea asta?
Manciu a tăcut multă vreme. Și-a mângâiat barba cu mina,
a gemut lung. Apoi a răspuns:
— Am să mă dezgolesc în fața ta, am să-ți spun adevărul.
Te respect pentru pregătirea ta, pentru omenia și camaraderia
ta, pentru franchețe. De asta o fac. Dar pun și o condiție:
clasezi dosarul!
— Perfect.
M-am ridicat iritat la culme și m-am proțăpit în fața
ferestrei. Priveam bolnavii plimbându-se pe alei…
— Se pare că voi rămâne un infirm. Voi și ieși la pensie
mai repede din această pricină. Îmi va fi greu, va trebui să fiu
îngrijit, să am liniște, alte condiții… Bărbăcioiu îmi aranjează
un apartament la parterul unei vile cu o curte și o grădină.
Acum stau în bloc, la etajul doi… Ai vrut să afli. Ai aflat. N-aș
vrea să mai știe cineva.
Îmi venea să râd, să plâng, să-l scuip, să-l iau la palme,
iată omul! Am plecat mai hotărât, mai întărâtat să nu abdic de
la adevăr. Bob trebuia trimis în instanță.
 
Au urmat săptămâni agitate, în care războiul acesta
subteran se întețea și lua forme neașteptate. Un singur aliat
aveam: procurorul Micu, cel care supraveghea cercetările. Mă
încuraja, mă sfătuia, considera că trebuia continuat sau, dacă
nu, cel puțin rezistat pe poziție. Eu nu aveam nu avizul, nici
măcar asentimentul tacit al șefilor. Todicescu ar fi vrut să nu
cunoască și să nu ierte pe nimeni, să respecte adevărul, legea.
Șovăia și, ceea ce era mai grav, se temea. Alese o soluție
simplă și lașă: să iasă basma curată. Simțea – avea miros fin și
minte ascuțită la atmosfera din jur – că nu e bine să respingă
intervențiile lui Bărbăcioiu, să-l trateze cu indiferență. Nici
vorbă de un refuz. Cu alte cuvinte, stătea în două luntre! Voia
să împace și capra și varza, dar cu mâna altuia. Deasupra lui,
Stanca, de la județ, un tip precaut, atent, sugera discret ceea ce
ar fi vrut. Nici el nu avea curajul să hotărască, să decidă. Trata
cu Todicescu, trata cu mine în lungi convorbiri, pline de
înțelegere, răbdare și subtile investigații sau insinuări. Aștepta
ca noi să gândim și să acționăm conform opiniei, chiar voinței
și intereselor lui. Ca și cum ar fi inițiativa și convingerea
noastră. Priveam detașat acest joc și aceste măști. Mă și
amuzam. Dacă Bărbăcioiu ar fi fost schimbat din funcție, trimis
acolo unde-i era locul, prietenii mei se transformau într-o clipă
în oameni severi, corecți, nedispuși să facă concesii, hotărâți să
apere dreptatea. Totul se schimba. Ce liniștiți ar fi fost! Dar o
funcție îi paraliza, îi punea într-o nedorită și periculoasă
încurcătură. Mă întrebam dacă nu și coruperea lui Manciu avea
un punct de sprijin la șefii mei? În această lume totul e posibil.
Oricum, cine a avut ideea să atace frontul în punctul numit
Manciu a judecat excelent ori a avut o inspirație fantastică.
Acolo era punctul cel mai vulnerabil, Manciu constituia cheia
problemei ce ne frământa și pe care nu eram capabili s-o
rezolvăm. Analizând lucrurile, ceva îmi spunea că lui Manciu i
s-a promis mult mai mult. Nu-l crezusem atât de mic, de
meschin. Devenisem rău, ambițios, curios. Todicescu și Stanca
ar fi vrut un ultraj simplu. În instanță se aranjau lucrurile și
Bob primea o pedeapsă cu suspendare. De asta respingeam
vehement această idee. Infracțiunea era mult mai gravă,
încadrarea juridică, oricum, cu totul alta. Șefii mei, receptivi la
insistențele și presiunile ce se făceau, voiau să accepte o poziție
de compromis. Și uite așa discuțiile nu conteneau, se sfârșeau
uneori cu certuri, ne enervam și ne hărțuiam reciproc.
Într-o zi a venit Todicescu la mine în birou. Rar se
întâmpla așa ceva. L-am poftit să ia loc, am vrut să-i fac o
cafea.
— Șezi. Mulțumesc. Lasă puțin hârtiile deoparte… mi-a
cerut el. Nu știu de mă crezi ori nu, da’ am ajuns cam spre
capătul răbdării. Tu nu?
— Eu mai am…
— O lungim prea mult, Marius. Mă aflu într-o situație care
nu-mi convine. Stanca s-a săturat. Probabil și pe el îl plictisesc
alții… Cât o să mai dureze?
— Nu văd ce vină am eu? Trimit dosarul în instanță.
Procurorul Micu mi l-a semnat în dimineața asta.
— S-a găsit și el viteaz când bătălia – toți știu – nu poate fi
câștigată.
— De aici încolo va hotărî tribunalul.
— Uite că nu e așa… Stanca m-a trimis la tine. Dacă nu
cădem la înțelegere, vei urca la el. Să vă deslușiți…
Se îngroșa gluma. Nu ezitam. Voiam să mă conving până
unde vom ajunge. Nu aveam nimic de pierdut. Așteptam calm,
atent și în aparență, indiferent. Ce simțeam în sufletul meu,
numai eu știam.
— Ce zici?
— E un dosar. Probele, interogatoriile, declarațiile
martorilor vorbesc de la sine pe larg, cu lux de amănunte și
argumente. Nu mai am de spus nimic.
— Stanca nu acceptă nici vătămarea gravă a integrității
corporale.
— Să hotărască el ceva.
— El vine cu o propunere.
— O știu. Ultraj.
— E cea mai indicată în împrejurările date.
— N-o accept, nu semnez.
— Și ce propui?
Todicescu fuma, stând la masă, pe locul meu. Eu ședeam
pe scaunul rezervat infractorilor. Așa s-a nimerit, dar se
potrivea într-un fel. Am început să mă plimb între ușă și geam.
Am încercat să rezist:
— Eu n-am de propus. Dosarul hotărăște!
— Asta și vrem. Dar dosarul îl întocmim noi! Altă soluție
nu ai?
— Nu vreau să par catâr. Sunt niște interese, înțeleg. În
aceste condiții soluția ar fi să clasăm dosarul!
— Nici vorbă, a sărit ca ars Todicescu.
— Asta e și dorința lui Manciu.
— Nu dorințele lui ne interesează. Soluția nici nu intră în
discuție.
— De ce? Scăpăm toți de această obsesie, m-am prefăcut
mirat. Doar asta vreți?
Împinsesem discuția pe un teren periculos. A clasa un
dosar cu o asemenea faptă, însemna un risc. Nu și-l asuma nici
Todicescu, nici Stanca. O sesizare, un control, o verificare
puteau avea efectul unei explozii întârziate.
— Uite ce e, s-a ridicat șeful de pe scaun, eu nu mai insist.
Du-te la Stanca. Îi telefonez că n-am găsit nici barem umbră de
bunăvoință la tine. Ce zici?
— Procedați cum socotiți că e bine. La fel procedez și eu.
Șeful și-a aprins o altă țigară. Fuma mult atunci când nu-și
putea impune punctul de vedere, când se afla în situații
delicate. S-a oprit lângă mine. Priveam amândoi pe fereastră.
Cineva a bătut la ușă. N-am răspuns.
— Sunt obligat să aduc la cunoștință niște lucruri
împotriva voinței mele.
Eram ochi și urechi. Mergeam mai departe. Cădea încă o
mască, dar jocul dădea în clocot.
— Noi am avut relații apropiate, bune, cu tovarășul
Bărbăcioiu. Ne-a ajutat în diverse reparații, ne-a dat
apartamente bune pentru oameni, a fost alături de noi în multe
acțiuni, ne-a sprijinit, am găsit înțelegere la el. Noi am avut și
avem nevoie de el și nu invers. El se află la strâmtorare, într-o
situație disperată. Oricare am fi în locul lui, ne-am zbate, am
apela la cei din jur, la prieteni, am căuta o ieșire. Pentru asta
nu-l putem condamna. Ne roagă să-i dăm o mână de ajutor. Îl
putem refuza? Mâine, dacă nu chiar azi, îi vom cere cine știe
ce. Vom fi obligați s-o facem. Cu ce șanse? Cu ce obraz? Iată
un aspect secundar dar deloc neglijabil al problemei.
— Aș observa un amănunt: tot ce ne dă Bărbăcioiu e cât se
poate de legal, iar ce ne pretinde este total ilegal!
Todicescu și-a stins țigara nervos și a aruncat-o în coșul de
gunoi. Din ușă mi-a ordonat:
— Te duci la tovarășul Stanca.
— Am înțeles. Dacă mă va chema…
 
În unele momente încăpățânarea mea mă făcea să mă simt
ridicol. În fond, de ce nu cedam? Ce mă costa? Era ceva în
inima mea nelămurit și adânc, de a rămâne drept și cinstit, nu
față de alții, prea puțin mă interesau ei, ci față de mine. În al
doilea rând, nu rezistam ispitei de a urmări jocul până la sfârșit.
Ori câte supoziții aș fi făcut și orice imaginație aș fi avut, nu
puteam bănui măcar deznodământul cumplit al acestui joc
nebun și frenetic. Într-o seară, pe nepusă masă, am bătut la ușa
garsonierei lui Bob. Văzusem din stradă lumină. Fulgerător mi-
a venit ideea să urc. Mi-a deschis. A rămas uimit. Câteva clipe
n-a scos o vorbă, nu s-a clintit din loc.
— Bună, Bob. Nu te speria, am venit numai să stăm de
vorbă.
— Serios?
— O simplă șuetă și nimic mai mult. Pe cuvântul meu.
S-a dat la o parte, sângele i-a revenit în obraji. Dar tot se
temea.
— Atunci cu ce ocazie? Vreau să zic cu ce ocazie ați
venit?
— Doar să te văd. Cum o duci?
— Aștept…
— Cu școala?
— Mi-am luat bacalaureatul!
— A fost greu?
— Așa și așa… Important e că am scăpat de el. Tov.
Manciu ce face?
— Nu l-ai văzut?
— Ba da. Am fost pe la el, i-am cerut scuze, l-am rugat să
mă ierte… E un om deosebit.
— Ești sigur?
— Așa cred…
— Auzi, Bob, m-am așezat pe un scaun, la masă, degajat,
vrând să par cât mai cald cu el. Despre tatăl tău ce părere ai?
— Eu? Despre tata?
— Exact!
— De ce vă interesează?
— Îți voi spune după aceea.
— Ciudat. Am mai vorbit cu milițieni și cu procurori, dar
nici unul nu m-a întrebat nimic despre tata, despre mama…
— Se poate. Eu sunt, probabil, altfel… Ți-ai iubit tatăl,
Bob?
— Într-un fel da, în altfel nu. Sentimentele sunt
amestecate, în diverse perioade ale vieții l-am văzut mereu din
alt unghi, cu alți ochi și am simțit sentimente contradictorii.
— Ai vrea să fii ca el?!
— Așa ca funcții, ca poziție socială?
— Nu. Ca om, ca tată, ca soț…
— Nu, a spus brusc, tranșant. Chiar asta vă interesează?
— Numai atât!
— Când eram mic îl iubeam nespus pe tata. Mi se părea
un om puternic, drept, un luptător care nu se teme de oameni,
de greutăți, de pericole, ci le înfruntă cu știință și curaj. Așa-l
vedeam atunci. Vecinii, colegii, cunoscuții îl respectau, nu
îndrăzneau să iasă din cuvântul lui, să-l contrazică, nici atunci
când discutau fotbal. Nu înțelegeam, că nu era vorba atât de un
respect, cât mai mult de o supunere, de o lingușire. Eram prea
mic. Față de mama nutream un sentiment de milă. O știam
nefericită și însingurată în infirmitatea ei. O făptură bună,
caldă, fără apărare, retrasă și harnică. Ceea ce nu-mi putea oferi
mama – siguranță, energie, putere – îmi dăruia tata din belșug.
Vorbea frumos, era bun, atent și grijuliu cu mama, nu accepta
ca noi, copiii să-i răspundem urât, să ne răstim la ea, să n-o
ajutăm atunci când avea nevoie. De asta l-am iubit pe tata. L-
am văzut stând nopți întregi lângă mine, la spital, când, la șase
ani, am făcut o meningită. Veghind la capul meu, mi se părea
un sfânt care mă apără. Îl iubeam și pentru că o luase pe mama
așa cum era. Apoi nu existase vreo dorință pe care el să nu mi-
o îndeplinească. Eram un copil și mă cucerise felul lui de a fi.
Avea însă și slăbiciuni și defecte. Din păcate nu le-am evaluat
și nu le-am înțeles așa cum trebuia. Sigur, de vină era și
vârsta… Să știți că m-am gândit mult la lucrurile de care vă
vorbesc în ultima vreme, mai ales de când eu… Vă supără dacă
fumez?
— Nu, Bob. Fumează liniștit.
 — N-ați fumat niciodată?
— Nu. Când ai sesizat slăbiciunile, defectele tatălui tău?
— Au existat niște semne, niște întâmplări, unele chiar
limpezi, m-am mirat puțin dar eu am rămas, într-o primă fază,
cu impresia unui părinte puternic și sigur, neînduplecat și bun.
Primele lui greșeli, primele fapte prin care, fără voia lui s-a
divulgat, le-am surprins demult. Interesant este că nu le-am
considerat ca realități grave, ci doar ca niște gesturi, ieșiri
firești, ca niște comportări accidentale. L-am găsit, venind
acasă, certând-o pe mama, strigând dușmănos la ea. O după-
amiază am suferit, nu mi-am găsit locul, apoi am uitat. Nu-mi
plăcuse niciodată atitudinea tatei față de șoferul său, de omul
care ne lucra grădina, de meșterii care îi aducea să ne repare
una-alta. Îi privea de sus, țipa la ei, îi înjura, îi umilea. Cu
prietenii lui din oraș era curtenitor, atent, distins, vorbea
curgător și plin de importanță. Pentru prima oară în viață mi-a
fost ciudă pe el într-o miercure. Era etapă în campionat. L-am
rugat să mă ia la meci. A zis că-i pare rău, dar are o ședință
nenorocită și nu poate merge la stadion. Seara vorbea cu
vecinul. Comentau meciul. Mă mințise. El, care-mi spunea
mereu că minciuna îl degradează definitiv pe om, că pot orice
să fac, dar să nu ascund adevărul niciodată. Încet s-au adunat
tot felul de fapte, ca într-o cutie cu vechituri. Le observam și
gata. Rămâneau alungate în uitare. Câteva le-am păstrat peste
ani. O palmă zdravănă dată mamei. N-aș fi crezut că e capabil
s-o lovească. În ziua aceea l-am și urât puțin. Tata se retrăgea
mereu, seara, în camera lui. Într-o noapte m-am trezit și m-am
dus la WC. În camera lui era lumină. Mă gândeam că a
adormit, prea obosit fiind, cu becul aprins. Am deschis ușa: o
sticlă de coniac aproape goală, fum de țigară, tata horcăind, pe
jumătate îmbrăcat, pe jumătate dezbrăcat într-un fotoliu.
Speriat am stins lumina. A doua zi i-am povestit mamei. Ea m-
a mângâiat și a spus doar atât: „Era obosit”. De îndată ce
unchiul Liviu, fratele mamei, și-a pierdut postul, relațiile tatei
cu mama s-au deteriorat rapid și definitiv. Vreo doi ani am fost
atașat de mama. O compătimeam pe ea și-l detestam pe el. O
dată și-a luat valiza, ne-a pupat, spunând că pleacă la
București. De fapt, s-a dus la o amantă care locuia într-un bloc
cu un coleg al meu. L-am surprins sărutând-o pe servitoare în
baie, unde s-a și închis cu ea. După ce am crescut și servitoarea
s-a ocupat de o anume educație a mea, m-am simțit mai legat
de tata. Felul lui de a fi mi se părea un model excelent pentru
un bărbat. Mă scăpase de un profesor care mă punea să învăț, îl
alungase pur și simplu din școală, îmi dădea bani și libertate să
fac ce vreau. Între 14 și 16 ani am stat lângă el. Apoi, am
început să-l disprețuiesc. S-a însurat cu femeia actuală, doar cu
doi ani mai în vârstă decât soră-mea, Corina. Am înțeles abia
atunci că o torturase pe mama până și-a pus capăt zilelor.
Câteva săptămâni nu l-am salutat… Vitrega a alungat-o pe
Corina din casă. Tata a dus-o la părinții mamei, s-o crească ei.
Turbam când o vedeam pe târfa care m-a despărțit de sora mea.
În seara aceea, când tata i-a dus hainele Corinei la bunici, m-
am certat cu el, l-am luat de rever… soția lui ne-a despărțit.
Fără să știe ei, eu am luat mașina și m-am dus cu un amic la
cabana Izvor. Am băut vin, am dansat – dusesem două fete cu
noi – iar seara, când ne-am întors, nu știu ce-am făcut. Am
ajuns pe trotuar și am lovit un om nevinovat. Tata a făcut ce
trebuia și m-a salvat. Atunci am înțeles că eu trăiam la
întâmplare, că notele le primeam pentru că eram fiul lui, că eu
eram un mic prințișor în orașul nostru. Tot la insistențele
vitregei mi-a dat o garsonieră.
Bob s-a oprit, a deschis larg fereastra și a adus o sticlă cu
coniac. A turnat în pahare și a rămas îngândurat multă vreme.
Parcă regreta cele spuse. Vântul aducea în odaie răcoarea serii.
— Vedeți, eu am venit curat în lume și m-am stricat aici.
Sunt și eu de vină, recunosc. Dar alții au mare parte de
contribuție la degradarea mea. N-am nici o dorință, nici un
gând, nici un ideal. Totul mă nemulțumește. Nu știu să fac
nimic. Am trecut dintr-o belea în alta. Cât o să primesc?
— Habar n-am.
— Glumiți, a zis încetișor. Să bem fără să închinăm.
— De ce?
— N-am pentru cine, pentru ce…
— Ce ai de gând, Bob?
A ridicat neputincios din umerii căzuți în fața, ca niște
aripi stranii.
— Pun și eu o întrebare, poate prostească, dar o pun: ai
vrea să scapi, ori să fii condamnat?
— Dacă ar fi vorba de o pedeapsă mică, mai că aș alerge
varianta a doua. Altfel, cine e nebun să dorească pușcăria!?
Vedeți, eu îs om în toată firea și aștept ca alții sau tata, mereu
alții sau tata, să hotărască destinul meu. Mă enervează
îngrozitor viața asta.
— Te-a certat pentru ceea ce ai făcut?
— Nu. Mi-a zis doar: „Idiotule!” Nici n-a stat de vorbă cu
mine.
— Se zbate pentru tine, luptă cum nu-ți imaginezi…
— Mi-ați făcut o atât de bună impresie, a spus el ironic.
Țineți dinadins s-o schimbați? Vă dați drept altul? Vă faceți că
nu pricepeți?
Mă certa, cu tact, cu prietenie, dar și cu malițiozitate. Un
zâmbet viclean i se furișa pe buze, când devenea neiertător,
cinic. L-am lăsat să continue:
— Tata se luptă pentru el, nu pentru mine. Pentru postul,
situația și soția lui. Cum ar fi privit cu un fiu condamnat? Și
încă pentru ce? Sunt un hoinar al nimănui…
— Mă mir, Bob, și mă întreb, cum l-ai putut lovi atât de
tare? Pari un om firav, măcinat de îndoieli și temeri, rătăcit în
lumea asta, dezorientat, dar ai o ură în tine, un sarcasm, o
înclinație spre violență.
— Mă tem că nu greșiți. Forța de a lovi și înclinația spre
violență le am de la karate. Patru ani am făcut antrenamente
nemiloase. Tata m-a dus și acolo să învăț să mă apăr, să-mi
călesc organismul. Ura, îndoiala și temerile le-am luat din casa
părintească, de la tata. Fragilitatea și dezorientarea de la mama.
— Ce ți-ai dori, totuși?
— Vă spun și asta: s-o iau de la început. Cum s-ar zice, aș
vrea ceea ce nu se mai poate. Neavând altă soluție, merg
înainte. Orbește.
— Unde, Bob?
— Zău, că nu știu.
Se făcuse târziu. Noaptea stăruia grea și tăcută peste oraș.
Undeva suna răgușit și șters sirena unei fabrici. Mă reculegeam
și regretam că n-am avut la îndemână un magnetofon. I-aș fi
spus o mie de lucruri acestui copil, dar nu știam cu ce să încep,
ce să-i propun, nici nu aveam, practic, ce să-i ofer.
— Mai bem un păhărel, a spus el și mi l-a umplut.
— Mulțumesc. Pentru ziua de azi ajunge. Sănătate, Bob!
Sănătate ne putem ura.
— Pot să vă pun și eu o întrebare?
— Te ascult.
— Dumneavoastră de ce v-ați ales profesia asta? Oricum,
aș fi în stare să jur că nu pentru ea sunteți născut!
Și nu i-am spus adevărul.
 
Un alt ospătar, amabil și îndatoritor, a venit și a așezat
două căni pe masă, apoi ne-a spus discret:
— Șeful vă cere scuze! Colegul nostru nu v-a cunoscut, nu
v-a observat.
— Avem lipsuri, umblăm rar prin localuri, am zis eu.
— Oricând sunteți bineveniți. Am adus câte un nes. Din
greșeală v-am dat și dumneavoastră suc de năut.
— Tu ce ești aici, măi Zevedei? i-a spus pe nume
colonelul.
— Ospătar pe post de șef plecat la ședință. În rest, sunt și
eu un om al muncii cu atribuții lărgite.
 — Zevedei a făcut un anume semn cu mâna, când a
pronunțat cuvântul „atribuții”. Am râs toți de s-a cutremurat
grădina. Mirosul teiului ne îmbăta. Ospătarul s-a retras.
— Ce cafea! a exclamat Arghir. Extraordinară!
— Mie, cred, îmi poți spune adevărul pe care te-ai sfiit să
i-l destăinui lui Bob.
— Oare nu ți l-am povestit? Nu, nu… A fost iar o
întâmplare. Are Băieșu un titlu care m-a înnebunit: Ciudatul rol
al întâmplării! Mereu îi repet ca pe o rugăciune. Terminasem
studiile juridice și funcționam ca judecător la tribunal. M-am
pomenit cu un dosar stupid și revoltător. O moață din raionul
Câmpeni era trimisă în judecată pentru că a scris pe buletinul
de vot: „Nu votez ticăloșii”. Avea săraca un năduf pe
candidatul înscris pe buletin. Organele de specialitate au dibuit-
o fără prea multă greutate. I-au întocmit dosar penal.
Huliganism politic și acțiuni dușmănoase de subminare a
orânduirii de stat. Ba mai mult, un activist care răspundea de
noi mi-a cerut să dau pedeapsa maximă, adică 15 ani
închisoare. Am refuzat. Femeia avea 58 de ani. Ce submina?
Pe cine amenința? M-am prevalat de faptul că votul era secret
și ca atare buletinul nu era probă, nici nu avea ce căuta în
dosar. Pentru atitudinea mea de cooperare cu dușmanul de
clasă, am fost scos din funcție. Mi s-a oferit post de avocat în
alt județ. Cum părinții, și ai mei și ai Irinei, erau din oraș, am
refuzat să plec. Nici nu voiam să apăr toți infractorii, ca să
câștig o pâine. M-au chemat cei de la miliție. Nu aveau cadre.
Am acceptat pentru doi sau trei ani să organizez serviciul
judiciar. Și am rămas 30!
 
După discuția cu Bob, mă simțeam în încurcătură.
Sentimental, înclinam să fiu de partea lui și a celor ce-i apărau.
Rațional mă găseam în partea opusă: acceptam faptele ca
suverane și hotărâtoare. Linie de mijloc nu exista. Undeva,
chiar mă condamnam pentru încăpățânarea mea prelungită. Îmi
dădeam seama că tot ei, cei mulți, legați prin relații, prin
interese comune, vor avea câștig de cauză. În loc să ies la
pensie, să plec într-o stațiune, să profit de vara care era toată a
mea, rămâneam la datorie, opunându-mă, combătând, așteptând
și sperând. La un moment dat, le-am spus șefilor să-mi desfacă
rapid contractul de muncă, soluție simplă de a scăpa de mine și,
implicit, de dosar. Eu plecam în pensie, dosarul trecea pe mâna
altcuiva mult mai ascultător, mai receptiv. Chiar cu inițiativă în
domeniu. Dar ei voiau să aibă girul meu, să fie la adăpost sub
competența și răspunderea mea. Micu se amuza și-mi zicea de
la o vreme: „Trage și tu de timp. Dacă ei au timp, ai și tu. Și
încă mai mult!” De fapt, cam așa procedam, deși discuțiile în
jurul cazului erau zilnice, neplăcute și obsedante, telefoanele și
sfaturile și mai multe. Voiam să mă retrag de bunăvoie. M-a
chemat Stanca la el. Aferat, indispus, îmi vorbea fără să mă
privească.
— Abuzăm de timp, de noi, de răbdarea superiorilor,
Arghir. Am primit telefoane și de sus, de la București. Nu mai
sunt întrebat ce am de gând, ci când? Ne jucăm de-a ancheta?
Nu suntem capabili să luăm o hotărâre? Nu vrem? În locul meu
ce-ai face, cum ai proceda?
N-am răspuns. Priveam parchetul, covorul gros, persian, și
răbdam.
— Bob și-a dat bacalaureatul. L-a luat. S-a prezentat la
examenul de admitere la facultate. Tatăl lui m-a informat că dă,
mă rog, a dat, la Institutul Politehnic, la T.C.M. Sunt cei mai
puțini candidați. Meseria nu e rea. Are copilul o șansă? Are!
Mă și mir că în condițiile pe care le știm în șocul suferit, Bob a
fost în stare să dea examene, să le promoveze. Să presupunem
că va reuși la admitere. E posibil, nu?
Am tăcut.
— În loc să urmeze facultatea, noi îl trimitem la
închisoare. Ce am realizat? Ce câștigăm? Sigur, astfel judecând
lucrurile – ai putea constata dumneata și pe bună dreptate – n-
ar trebui să trimitem pe nimeni în judecată, tot nu realizăm
mare lucru. Dar acesta e un caz special. În altă ordine de idei,
Manciu își revine spectaculos, își mișcă bine mâna și piciorul,
stă deja pe marginea patului. El nu are nici o pretenție. Își
retrage, își anulează declarațiile date. E voința lui și nimeni nu
se poate amesteca în viața sa. Tovarășu’ Bărbăcioiu insistă să
luăm o măsură potrivită, să nu lovim și în el. Nici n-ar fi corect.
Noi avem multe de împărțit cu dumnealui. Ne-a înțeles, ne-a
ajutat, a fost receptiv și corect. Greșim oare dacă-i întindem o
mână? Te rog să-mi răspunzi.
— Poate că da.
— De ce?
— Fiindcă închidem ochii în fața unei infracțiuni. În
primele zile, mi se vorbea de o tentativă de crimă, de un proces
care se va judeca în fața publicului, de un dosar bine armat…
Acum…
— Chiar nu contează pentru tine nici unul din argumentele
înșirate cu lux de amănunte adineaori?
— Aș observa, dacă-mi permite-ți, că nu toate stau în
picioare.
— Demonstrează-mi, a zis cu asprime în glas Stanca. L-
am privit insistent. Câtă deosebire între exteriorul și interiorul
lui! Era un atlet, solid, lung, drept, ca un fost mare voleibalist
sau atlet, încărunțit și promovat mult prea repede. În interior
era un timid, un echilibrist stăpânit și chinuit de frica de a nu
greși, de a nu găsi soluția cea mai potrivită, răspunsul dorit,
atent să nu supere nici în stânga, nici în dreapta, interesat să-i
împace pe toți și să tragă cât mai multe foloase.
— A dat examenul de admitere și n-a reușit. Nici nu putea
fi vorba de așa ceva. A ocupat al treilea loc din coadă cu media
1,69. La o lucrare a primit 1,35, la cealaltă 2,04.
— Nu știam, a spus cu voce slabă șeful. Și ce propui? Ce
ai de gând?
— Deocamdată, nimic. Ordonați ceva?
 — Te-am chemat să ne sfătuim, să ne consultăm, să
schimbăm o vorbă…
— Dumneavoastră cum vedeți rezolvat dosarul?
— Asta e misiunea dumitale. Ca o părere strict personală,
aș considera oportună o infracțiune nu mai simplă, nu mai
mică, ci poate mai conformă cu interesele unanime.
— Adică!?
— Un ultraj simplu. Fără violență… Ai ceva de zis?
— Dați-mi un răgaz!
— Trei zile. Ne vedem vineri!
Jocul continua tensionat, stăruitor, obositor până la durere.
Toți insistau ca eu să înțeleg, eu să accept, eu să fac și că dreg.
Nu-și asuma nici unul curajul, demnitatea răspunderii. În fond,
problema putea fi repede și ușor rezolvată cu o condiție: să mi
se ia dosarul. Dar asta nu-i convenea nici unuia din cei angajați
în dispută. De când e lumea s-a utilizat scoaterea castanelor din
foc cu mâna altuia. E sănătos, simplu și se înlătură orice
repercusiuni. Până și procurorul Micu, plictisit sau poate
sensibilizat de cineva, încerca să mă corupă. „De ce te
cramponezi? Toți vor să măsluiască dosarul. Fă-le pe plac. Să
aibă și ei o bucurie. Tu ieși la pensie și-i lași pe urmă să se
descurce. S-ar putea să lupți degeaba. Până la urmă tot va ieși
cum vor ei.” Azi, așa, mâine așa, mă părăsise și ultimul aliat.
Navigam singur pe o mare ostilă, dar oarecum cunoscută. Mă
consolam că nu e mai rău, o furtună sau un taifun, când primul
semn amenințător a apărut la orizont. Carla – pe numele
adevărat Carolina Peter – a plecat într-o excursie cu un grup
organizat și nu s-a mai întors. Coafeză, femeie de moravuri
ușoare, își încerca norocul pe alte meridiane. Pierdusem un
martor cheie în proces. Pe Bob îl găseam prin restaurante, seară
de seară, cam făcut. L-am întrebat de ce face asta? „Tot aia e.
Să se termine o dată. Mai profit de viață. Pe urmă…” Am
stăruit să mai stăm la o șuetă, să ne întâlnim, l-am invitat la
mine acasă, i-am propus să ieșim la pădure… A refuzat, s-a
retras, s-a ascuns în el, rușinat, regretând poate sincera
mărturisire ce mi-o făcuse în seara aceea. L-am luat prin
surprindere, l-am prins într-un moment de liniște, de reverie și
sinceritate. Acum nu voia să mă mai vadă. De câteva ori l-am
pândit. Mă ocolea, dispărea dinadins din drumurile mele. Într-o
seară, știind că e acasă, am sunat la ușa lui. Nu știu, poate m-a
văzut, dar nu mi-a deschis. Între timp, Stanca a fost convocat la
o ședință la București. Timpul lucra în favoarea mea, socoteam
eu, când un telefon m-a pus iar în alertă. Tovarășul Bărbăcioiu
mă invita la o discuție. Am acceptat din prima clipă. Mai greu a
fost să găsim locul. Dânsul nu voia să vină – de înțeles – la
mine, la birou, dar nici eu să merg la consiliu. Localurile erau
excluse. Acasă la mine nu-i convenea. Am propus terenul
neutru: la Bob sau la un amic al unuia dintre noi. Ne-am
poticnit iar. „La ora 13 mă așteptați pe pod, lângă piață. Vin cu
mașina. Stabilim atunci încotro mergem.” Ne-am zâmbit, ne-
am strâns mâinile ca niște oameni care se cunosc de mult, cu o
anume prietenie sau doar interes. Am ieșit afară din oraș și ne-
am oprit sub pădurea Galbena. Ziua de septembrie era caldă și
nesfârșită. Ne plimbam pe iarbă, pe liziera pădurii, pășind rar,
bucurându-ne de soare și de liniște. Așa ar fi putut crede cineva
văzându-ne. Lăsasem mașina în marginea șoselei. Fiecare
aștepta să înceapă ostilitățile celălalt. Bărbăcioiu era potrivit de
statură. Pe capul rotofei și chel purta o șapcă din acelea cu
cozoroc, ca a șoferilor. Îmbrăcase un costum de vară, gri, lejer,
răcoros, cămașa albă și cravată.
— Asta ar trebui s-o facem mai des, se opri el și arătă în
jur, de parcă toată pădurea era a lui. Să ieșim la aer, să ne
răcorim, să ne liniștim, să prindem puteri… Nu mai știm ce-i
răgazul, tihna, chiar distracția… Ca niște soldați ciudați, în
căutarea unui război ce nu se mai ivește, mărșăluim zi și
noapte, dârji, energici, convinși că victoria va fi a noastră.
Probabil că va și fi. Dar mă întreb cu ce preț? Și mă mai întreb
dacă noi vom mai avea timp să ne adăpăm din acea victorie, să-
i simțim binefacerile? Drept să-ți spun, eu unul m-aș mulțumi
să aibă un folos din toată zbaterea noastră copiii ăștia. Copiii!
Ai mei mai puțin…
Smulse un fir de iarbă, îl aruncă cu gesturi nestăpânite și
rupse o mlădiță tânără dintr-o tufă de alun. Îl urmam supus,
ascultător și atent. Așteptam să văd încotro bate, ce vrea, unde
tinde să ajungă.
— Eu am crescut la țară, reluă el, schimbând subiectul.
Am fost șase copii la părinți și am dus-o greu. Tata avea
pământ puțin și slab, fără putere. Lucra din pricina asta și pe la
cei avuți. De dimineața până seara ai mei trudeau ca niște vite
de corvoadă. Iar noi lucram alături de ei. Eram sub ochii lor în
permanență. Ne vedeau cum punem mâna pe unelte, ce facem
cu ele, cum mâncăm, cum ne odihnim, ne auzeau cum
vorbim… Ne-au crescut drept, obișnuiți cu munca, sinceri și
plin de respect. Eu am avut doi copii. Spre deosebire de părinți,
mi-am văzut copiii mai mult dormind. Plecam dimineața, când
ei încă visau. Mă întorceam seara, târziu, când ei erau în pat.
Nici nu i-am văzut cum cresc. O bucată de vreme au stat la
cămin, la bunici… Foarte târziu, condamnabil de târziu, mă
gândesc la aceste lucruri. Îți spun toate astea nu ca o scuză, ci
doar pentru a puncta un cadru, moral dacă vrei, în care au
crescut copiii mei. Și acum voi intra în subiectul propriu-zis,
care ne interesează pe amândoi. Am să fiu de o sinceritate
totală, n-am să ascund nimic. Voi pleca de la un adevăr clar ca
lumina zilei: Bob e vinovat. Fapta lui e gravă. Pe dumneata te
privește fapta. Pe mine – copilul. Îl iubesc mai mult ca orice pe
lume. De mic i-am făcut toate hatârurile, i-am dat bani, i-am
asigurat un trai comod, sigur, îmbelșugat. Iubirea mea
exagerată l-a dus pe drumul pierzaniei. Din păcate am înțeles
asta abia acum… Copilul a mai avut o neșansă: la iubirea mea
oarbă, s-au adăugat provocările altora. Dacă în seara aceea Bob
nu se întâlnea cu Manciu, el era și azi un tânăr curat, nepătat,
poate student. Întâlnirea i-a fost fatală. Căci a fost provocat și
asta e bine s-o reții. Ai copii?
— Am doi. Băiatul e în anul VI la medicină, fata e
profesoară de limba și literatura română.
— Înseamnă că ai avut noroc de copii buni. Ai mei n-au
fost așa. I-am uitat. Și nu din vina mea sau numai a mea. Mama
lor n-a fost un om integru, ci o biată infirmă. Prea bună, prea
blândă, ea n-a reușit să suplinească lipsa mea, absența mea. Am
tolerat o vorbă, am închis ochii la un gest și uite așa, Bob a cam
luat-o razna. N-am avut nici timp, nici putere să reflectez adânc
asupra situației și să iau măsuri. Tovarășe colonel, viața noastră
are niște ciudățenii, hai să le spunem pe șleau – suntem la
pădure și nu ne aude nimeni – niște părți urâte, rele. Că nu e
toată bună, curată, frumoasă. Ce vreau să zic? Eu am fost și
sunt mai mult al altora, decât al meu, al familiei, al copiilor. Și
dumneata ești la fel, al altora mai întâi și în cea mai mare parte.
Absorbit de muncă și sarcinile, de răspunderile și îndatoririle
mele, am neglijat copiii, socotind că e deajuns să aibă ce mânca
și ce îmbrăca. Tinerețea e mai zburdalnică, mai necontrolată,
mai entuziastă. În goana lor după plăceri și distracții, copiii
ăștia sar repede peste cal. Iar copilăriile lor sfârșesc adesea urât
de tot. Ceea ce i s-a întâmplat și lui Bob. Regret fapta lui, mă
doare foarte mult, dar, ca părinte, sunt obligat să-l apăr, tot așa
cum dumneata, ca anchetator, trebuie să-l trimiți în judecată.
Prin urmare nu suntem de aceeași parte a baricadei. Suntem pe
poziții nu diferite, ci opuse.
Bărbăcioiu s-a oprit, a desfăcut brațele într-un gest larg, de
neputință sau subliniere a unui final ce i se părea deslușit și
firesc. M-am uitat în ochii lui. Și-a plecat privirea, căutând
ceva în iarbă. Spusese lucruri frumoase, adevărate, dar nu în
totalitate, tranșante și demne de luat în seamă. Vorbise însă
dinafară, nu din adânc, acolo unde stă durerea și răbdarea. Mi
s-a părut că vrea să impresioneze, nu să convingă.
— În această situație grea și dureroasă pentru mine,
neplăcută și incomodă pentru dumneata, mă întreb ce e de
făcut? Cum ar trebui să procedăm, tovarășe colonel?
Îmi servea, așadar, un „menu” bine asortat: o poveste cu
subînțeles, o autocritică, o scuză, o vină aruncată cu subtilitate
pe lume… Cum s-ar zice, căuta să mă îmbrobodească. Și apoi
voia nu numai să afle dacă am înțeles ce vrea, ci, mai mult, să-i
propun eu soluția dorită de el. I-am răspuns în maniera lui:
— Din punctul meu de vedere, totul e foarte limpede. Am
un dosar, o faptă, martori, probe… Mai complicată mai dificilă
e situația dumneavoastră.
— De ce?
— Apărați ceea ce nu se mai poate apăra. E o apărare
târzie. Mult mai devreme, ea ar fi fost extrem de utilă.
A râs șmecherește, de parcă târguiam un cal și nu cădeam
la înțelegere cu prețul.
— Da, a oftat el, dumneata îți faci datoria. Ai un dosar, ai
probe, ai martori… Toți și toate împotriva unui copil. În fond,
societatea, legea, noi, lumea asta, ce vrea de la acel tânăr care a
greșit? Ce urmărim prin pedeapsă? Ce? Să-l facem oleacă mai
corect și mai bun, să-l reeducăm, să plătească pentru ceea ce a
săvârșit, să-l redăm societății. Sunt toate răspunsuri nobile,
umane, mișcătoare, tovarășe colonel. Acum, când vă găsiți la
sfârșitul profesiei, aveți curajul să vă întrebați, câți, din miile
de infractori pe care i-ați trimis în pușcărie, s-au întors
vindecați, reeducați, mai buni, mai oameni? Câți? a gemut el și
vocea lui s-a pierdut în pădure. La asta nu se gândește nimeni.
Îi pedepsim pe oameni fără rost. Aș fi extrem de curios să știu
ce ai simți dumneata, tovarășe colonel, dacă cineva ți-ar pune
sub ochi o statistică din care ar reieși că nici cinci la sută nu s-
au întors mai buni, mai cinstiți, reeducați? Cum ar bate inima
dumitale? Cum!?
— Aș suferi, mi-ar fi rușine și m-aș căi cumplit dacă între
cei trimiși de mine s-ar afla un nevinovat. Cum vin ei de acolo
și de ce așa, asta e treaba altora. Fiecare își face meseria lui. Iar
dacă tot ne facem niște confesiuni, vă mai împărtășesc o părere
personală: noi ne mulțumim să-i izolăm pe infractori, nu
încercăm să-i vindecăm. Orice bolnav, dacă-l izolezi doar fără
a-l trata, va pieri. Și ar mai fi ceva: au fost cazuri când pe
vinovați, pe infractori autentici i-am lăsat afară, acasă!
— De ce? a sărit brusc Bărbăcioiu, înviorat, satisfăcut. De
ce?
— N-am fost capabil să răzbesc, să adun probele necesare,
să conving prin dosar…
— Cine-mi garantează mie că Bob nu va ieși corupt
definitiv de acolo?
— Nimeni.
— Ei, vezi? Vezi, colonele? Bob e tânăr, are viitorul în
față, încă nu e târziu să se realizeze… Manciu, care l-a
provocat, conștient de propria-i greșeală, și-a retras declarațiile,
nu are absolut nici o pretenție. Șefii dumitale sunt amabili,
curtenitori, înțelegători… Chiar nu putem găsi o cale de
mijloc?
Se pierduse. Vorbea precipitat, incoerent, confuz. S-a
așezat ostenit pe un trunchi uscat de brad. În apropiere cânta
cucul. Mi-a făcut un semn vag să stau lângă el.
— Și care ar fi calea de mijloc? am întrebat.
— Nu mă pricep la legi… Sunt tatăl lui și vreau o
pedeapsă cât mai mică. Eventual una cu suspendare. Mă jenez
că trebuie să cer așa ceva, dar îl iubesc. E copilul meu.
Nu mă înduioșa, dimpotrivă, mă scârbea. Juca un teatru de
prost gust. Dintr-un om energic, plin de sarcasm și răutate, se
prefăcea – eram convins – într-un părinte zdrobit de durere.
Parcă îl vedeam, în același rol, impresionându-l pe nenorocitul
de Manciu. Cu mine nu-i mergea. Și l-am dus, în discuția
noastră, pe un teren unde nu-i convenea și unde eu puteam
verifica câte ceva din cele afirmate de el.
— V-am ascultat atent, tovarășe Bărbăcioiu, vorbind
despre viața dumneavoastră, despre copil. Ziceați, la un
moment dat, că i-ați făcut toate hatârurile, că i-ați dat tot ce a
dorit.
— Așa este!
— Perfect. Oare n-ați comis o mare greșeală iertând și
dând, fără să cereți nimic în schimb?
— Am recunoscut. Și ce-i cu asta?
— Dacă-l mai ajutați, îi mai faceți un hatâr, înseamnă că,
de fapt, continuați?! Îl împingeți conștient în degringolada lui
morală…
— Te rog să nu mă acuzi. N-are nici un rost.
— Când a lovit acel pieton, conducând sub influența
alcoolului…
— Tot eu l-am scos! Ce mai dorești să știi?
— Altceva voiam. De ce a băut? Era necăjit? Îl supărase
cineva?
— Habar n-am. Adică nu… Se înhăitase cu niște
derbedei… Mare ghinion…
— N-ați vorbit după aceea, ca un părinte, cu un copil care
a greșit destul de grav? N-ați încercat să aflați ce are pe inimă?
— Oi fi stat, dar nu-mi mai aduc aminte…
— Într-o perioadă Bob nici nu v-a salutat. De ce?
— Pardon! Eu nu mă aflu în anchetă. Regret că ați mers
atât de departe… Bunelor mele intenții, le răspundeți prin
întrebări belicoase.
S-a ridicat și a pornit vijelios spre mașină. După câțiva
pași s-a oprit. Juca pe un deget cheile de contact.
— Da’ ești bine informat! a zâmbit răutăcios.
— Datoria mea e să știu totul sau cât mai mult despre cei
pe care-i anchetez. Îmi place să privesc în inima oamenilor.
— Dumneata ar fi trebuit să te faci preot, a observat cu
vehementă ironie.
Mă jignea. Nu se așteptase să-l înfrunt, să-i stau în față. De
fapt, se descoperea, se dezvăluia în toate ascunzișurile ființei
sale. Adevărurile neplăcute, amare, pe care i le amintisem, fie
și numai în treacăt prin cele câteva întrebări, l-au scos din
sărite. Oamenii mici, lași, de nimic, se simt bine doar pe
terenul minciunii. Ei refuză realitatea, evidența, argumentul și
se ascund în cuvinte sau după o mânie surdă, amenințătoare,
încercând nu să se apere cu loialitate, ci să scape. Îmi plăcea
să-l văd frământat, încolțit, lepădându-și masca de om cu multe
răspunderi și sarcini, angajat în slujba unui ideal și silit să fie
un oaspete acasă, supărat pe viața care-i cerea prea mult și prea
dintr-o dată. Era dintre acei executanți zeloși gata de orice, dar
refractari gândirii, analizei, îndoielii și căutării unei certitudini.
S-a oprit lângă mașină. Avea pe chip un surâs viclean,
disprețuitor și parcă unsuros.
— N-am crezut că ești atât de ciudat.
S-a urcat la volan, mi-a deschis portiera și m-am așezat în
dreapta, pe locul mortului. A pornit cu gesturi grăbite, dar după
câteva sute de metri a oprit, lăsând motorul să meargă în gol. A
vorbit iar, rugător și blând:
— Nu vreți să ne înțelegem? Să acționăm împreună și să
ieșim din impas? Să găsim o soluție? Întindeți și
dumneavoastră o mână de ajutor spre noi! Dați dovadă de un
strop de omenie.
Mă lua iar cu „dumneavoastră”. Ba eram apropiat lui, egal,
ba sluga domniei sale. Mi-am desfăcut nodul cravatei. Mă
strângea.
— Tovarășe colonel, a continuat, oameni suntem. Puneți-
vă în locul meu. Nu v-ați apăra copilul, n-ați mișca un deget
pentru el, cum ați proceda?
— Sincer să fiu, nu știu…
— Nici nu vă doresc să trăiți asemenea zile, asemenea
clipe.
— Pot însă un lucra să vă precizez: drept, cinstit, logic e
să-l trimit în judecată. Nu sunt nici eu pentru ani lungi de
închisoare. O condamnare de 2–3 ani la locul de muncă ar fi
cea mai potrivită, mult mai ușoară față de cea de drept, pe
măsura faptei. Ar fi o șansă pentru Bob, un prilej să se
convingă că nu se poate trăi la întâmplare, în lene și viciu,
mereu ocrotit de cineva să nu poată fi tras la răspundere. În loc
să trăiască pe picioarele lui, din sudoarea frunții lui, el,
asemenea volburei, se ascunde în umbra și se apără cu poziția
dumneavoastră. Nu-l mai țineți în brațe. E prea mare, e prea
târziu… V-am întins o mână de ajutor, sper, trecând peste
mândria și datoria mea profesională.
— Da, nimic de zis, tot ceea ce mi-ați spus e foarte
adevărat, răscolitor chiar, dar nu mă împac cu gândul să-l
știu… așa… condamnat… Nu…
— Mai mult să nu-mi cereți. N-are rost.
— Sunt părinte, am și eu o funcție, viața e mai complicată
decât credeam. Nu pot să-ți destăinui lucruri prea intime… Am
muncit o viață, mi-am sacrificat tot ce am avut mai bun…
Mă gândeam să-l salut și să cobor. Să merg singur, cu
gândurile, impresiile și sentimentele mele prin pădure. Știam
potecile, voiam să revin în oraș printr-o lungă plimbare. O
deconectare îmi era necesară. Ghicindu-mi gândul, a pornit
încetișor, palid și nehotărât.
— Tovarășe colonel, mă voi revanșa. Îmi puteți cere orice!
Am coborât geamul fără să răspund. Era cald, soarele
ardea. Mă uitam aiurea spre pădurea în care licăreau stropi de
rugină.
— Mai discutați și cu colegii, cu șefii dumneavoastră. Să
nu vă pripiți. La urma urmei, de ce țineți atât de mult să-mi
vedeți copilul la închisoare?
— Vă înșelați. Nu eu îl trimit, ci infracțiunea care a comis-
o.
— Uite ce e, vreau un lucru: să-mi lăsați copilul în pace.
Să fiți receptiv la ideile șefilor dumneavoastră. Atât și nimic
mai mult. Nu uitați cine sunt în orașul ăsta.
— Promit că n-am să uit.
 
A accelerat brutal, a condus în mare viteză. Nu ne-am mai
spus un cuvânt. Nici măcar nu m-a salutat. Exact în același loc,
de unde mă luase, pe pod, a oprit, a deschis portiera. Am
coborât, spunându-i „La revedere!” Drept răspuns a izbit ușa.
Și a pornit ca din pușcă. Regretam, într-un fel, toată tevatura și-
i dădeam dreptate Irinei. În loc să-mi văd de liniștea și tihna
pensiei, să mă odihnesc fără nici o grijă la mare, să mă plimb
prin țară, să mă bucur de sănătate și de timp, care-mi aparținea
în totalitate, mă angrenasem cu ambiție exagerată în această
afacere. Pe drum, în timpul meselor, noaptea în pat, obsedat de
dosar, răsuceam faptele pe toate fețele, puneam întrebări,
căutam răspunsuri. În unele momente mă cuprindea o stare de
nervi care ducea încet spre o deprimare din ce în ce mai
accentuată. Ce rost avea să mă cramponez la bătrânețe de una
din multele strâmbătăți ale lumii acesteia? Nu eram numai eu
cel chemat să curăț murdăriile ei. Irina mi-a povestit
îngrijorată, într-o seară, că Bărbăcioiu era hotărât să mă
distrugă. La o masă, în familia unor prieteni de-ai lui, spusese
cam așa: „Tot îmi voi scoate copilul din încurcătura asta
blestemată, iar bățosul ăla de colonel nu va mai avea liniște în
oraș. Dacă-mi vă cădea în mână, mă va pomeni și nu mă va
uita”. La el, la fiu-său, nu se gândea, se socotea veșnic trăitor și
în funcție, intangibil. Curios cum mulți dintre oamenii care
îndeplinesc vremelnic niște funcții, care au o anumită putere,
nu privesc peste ani, nu înțeleg că vor deveni dar oameni
obișnuiți sau mai exact că acolo unde se află sunt oameni ca
toți ceilalți? Nu se tem, n-au o fărâmă de îndoială că ezitările,
gafele, neroziile lor se vor da în vileag, îi vor urma ca propria
umbră oriunde se vor duce, oriunde se vor ascunde? Ba mai
mult, vor supraviețui în amintirea semenilor sau într-o pagină
de carte? De unde vine trufașa nepăsare a acestor jalnice ființe
ce se cred și acționează ca niște demiurgi locali?
Într-o joi după-amiază, când la noi e zi lungă, am fost
convocat la Stanca. Mare mi-a fost surprinderea când am intrat
în biroul lui: era acolo și Todicescu, dar și Bob.
 — Parcă am fi la o masă de adio, am spus cu ușoară ironie
și am dat mâna cu toți.
Știam ce urmează. Pe lumea asta totul se află, iar cel mai
ușor circulă secretele. Ele și microbii nu pot fi stăvilite atâta
timp cât există. Șefii mei își luaseră inima în dinți și hotărâseră
să-mi ia dosarul. Costin urma să-l încheie grabnic, sub atenta
supraveghere a lui Todicescu. Rămăseseră tot la ideea lor:
ultraj și o pedeapsă cu suspendare. Cunoșteam și amănuntele.
Culmea e că îmi parveniseră exact, fără să se contrazică, din
două surse. Apropo de ce-ți spuneam adineaori: Stanca făcea
întotdeauna mare caz de discreția, de caracterul strict
confidențial a tot ceea ce se discuta și hotăra în biroul său. El
voia să știe și știa aproape tot din ceea ce vorbeau, gândeau sau
făceau alții, dar în prosteasca lui naivitate sau în nemărginita
lui mândrie era convins că nimic nu respiră din sacrul său
birou.
— Tovarășul Bărbăcioiu e extrem de supărat – a început
Stanca, liniștit și îngăduitor, stăpân pe situație, cu un aer de
superioritate și o undă de reproș – pentru discuția neprincipială
purtată cu dumnealui. Nu poziția ta l-a deranjat, ci tonul și
imputările ce i le-ai făcut. I-am cerut eu scuze și m-a înțeles.
Nu de asta te-am chemat însă… Vrem, să știm dacă ai vreo
noutate.
A sunat telefonul și a vorbit mult. Apoi m-a fixat doar cu
privirea, ca și cum ar fi zis: „Ce-i amice?”
— Totul e ca și rezolvat, am spus.
— Asta mă bucură, a devenit interesat Stanca și ne-a
onorat, mutându-se la masa lungă pentru mici ședințe, la care
ne aflam noi. Noi și un infractor. Inițial am vrut să nu vorbesc
în prezența lui Bob, care mi se părea nu inoportună, ci chiar
înjositoare. Formulându-mi ideile, opiniile, am constatat pe
parcurs că era chiar binevenită participarea lui la ultima spălare
a rufelor noastre destul de murdare.
— În ce sens? a insistat Stanca.
 — Dosarul nu mai stă în picioare. Câteva probe și mărturii
au fost anulate. Victima nu mai are pretenții, nu recunoaște
agresiunea și își retrage declarațiile. Carla, un alt martor cheie,
a plecat într-o excursie și a uitat să se întoarcă. Paul a devenit,
prin pierderea celor doi, punctul vulnerabil al apărării noastre.
El a văzut de sus, din balcon toată infracțiunea petrecută pe
trotuar, în întuneric. Pus să recunoască agresorul, nu știu dacă
va reuși… Mărturia lui va putea rămâne neluată în seamă. În
aceste condiții independente de voința și munca mea, dosarul s-
a subțiat… A devenit nefondat. El nu mai probează, nu mai
incriminează fapta. E ca și clasat. Am în acest sens și
încuviințarea procurorului Micu. Am revăzut filă cu filă ceea
ce a mai rămas din dosar. Dacă totuși cineva dorește să
continue cercetările sau să meargă pe altă soluție, nu am nimic
împotrivă. Dosarul se și află pe masa tovarășului locotenent-
colonel Todicescu.
— Îți mulțumim, a spus repede Stanca, parcă temându-se
ca nu cumva să mă răzgândesc. Păcat numai cu am pierdut
atâta timp… Îi voi comunica hotărârea și tovarășului
Bărbăcioiu, care va observa acum că scuzele mele nu au fost
formale.
— Te felicit, a intervenit Todicescu și asta m-a enervat
teribil.
Jucau un teatru de cel mai prost gust. Și în fața unui
individ care trebuia să fie condamnat. Cuvintele lui Todicescu
m-au determinat să mai spun ceva:
— Îngăduiți-mi să mai adaug două vorbe. Plec așa cum n-
am vrut: deocamdată învins. Am pierdut o bătălie. Am fost
prea mic sau prea slab și am avut în față neașteptat de mulți
adversari. Despărțirea mea de profesie, de colegi are, în ce mă
privește, un gust pe care-l bănuiți… Bob, îți sunt dator și ție cu
câteva cuvinte. Ar fi trebuit să te condamne legea. Și nu s-a
întâmplat așa. Lăsându-te în libertate, primești o pedeapsă mult
mai mare. Poate cea mai grea. Aș dori ca viața să dezmintă
afirmațiile mele. Viața ta.
Am dat mâna cu toți, ei mă urmăreau interziși, stupefiați.
Stanca a vrut să mă rețină, Todicescu a bolborosit ceva, dar eu
am ieșit. Aveam senzația că am fost nițel patetic, caraghios sau
ridicol. Era 26 septembrie 1982. Din ziua aceea n-am mai
trecut pe acolo…
Zevedei, chelnerul cu atribuții lărgite, s-a apropiat de masa
noastră.
— Altceva nu serviți la noi? ne-a întrebat el, împăturind
un ziar.
— Suntem înainte de masă, am zis eu. Dă-ne un coniac.
De care ai?
— Pentru dumneavoastră găsesc ceva!
— Lasă și ziarul, să vedem și noi ce mai scrie, l-a rugat
Arghir.
— Domnilor, vă destăinui o părere personală: nici morții
nu mai sunt de calitate, de la o vreme încoace.
Am râs toți trei. Zevedei s-a îndepărtat. Arghir a răsfoit
ziarul. Încercam să-mi fixez povestea, să nu uit nici un
amănunt.
— Poftim, a spus Arghir, citește ziarul. „Cei trei R”,
„Semestrul întâi exemplar încheiat, semestrul al doilea riguros
pregătit”, „Puternică concentrare de forțe la lucrările agricole”,
„Contractările — o îndatorire patriotică”, „Să reducem
accentuat consumul de metal”, „Manifestări politico-ideologice
în Cântarea României”, „La I.A.S. Vatra Nouă animalele nu
sunt îngrijite corespunzător”. Ăștia de la ziar își închipuie că
viața e o nesfârșită ședință și noi dezbatem mereu, monoton și
la infinit, la servici, pe stradă, la masă, acasă, în familie și în
pat mereu aceleași probleme. Mă întreb cel care va lua peste
100 de ani un ziar în mână ce va înțelege? Ce va afla? Cum i se
va părea viața noastră? Vremea de azi privită prin prisma unei
gazete?
Arghir s-a oprit brusc. A oftat și s-a uitat spre teiul înflorit,
spre cer. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat.
— Azi sunt trei ani de când a murit Manciu. A lovit cu
degetul pagina a patra și a continuat: Și-a revenit atunci
spectaculos, rapid. La două luni, umbla sprijinit în baston. S-a
pensionat medical. Aștepta să primească vila promisă.
Îi era și atribuită, urma să plece chiriașul. O nouă
hemoragie cerebrală l-a trimis la spital. După alte luni de chin a
murit. Iar vinovat de dispariția lui la 55 de ani, în plină putere
de muncă și sănătate, era cel pe care-l iertase, cu care se
împăcase. Își jucase, sărmanul Manciu, rolul până ia capăt. A,
uite și un an de la moartea profesorului Dobrițică. Nu e bine să
bârfim morții, dar și profesorul s-a crezut un infailibil, unul
care nu va da nimănui și niciodată socoteală. Aviditatea lui
după bani i-a adus ceva: disprețul tacit al oamenilor. Nu-i neg
priceperea, contribuția lui la modernizarea clinicii, dar îi
condamn rapacitatea.
— Au avut și alții păcatul ăsta, am încercat să-l apăr, deși
nu aveam nici un motiv, ba eram convins și de acord cu ceea ce
spusese Arghir.
— Sora mea a avut cancer. Am vorbit cu Dobrițică.
Drăguț, binevoitor, culant, mi-a promis să se ocupe personal de
ea, s-o opereze, dar m-a prevenit că șansele de supraviețuire
sunt minime. Am acceptat și i-am spus sorei mele să-i dea un
plic cu 3000 lei, convins că nu va primi banii. Ce crezi? S-a
uitat în plic și a zis: „Ăștia-s pentru colaboratori! Vă operez
luni. Fără cinci bucăți nu intru în sala de operație”. După un an
sora mea a murit. Să iei bani de la cei ce nu mai au nici o
speranță, de la cei ce vor muri, mi se pare o mârșăvie dintre
cele mai odioase. N-a fost iubit. Dimpotrivă. La moartea lui a
avut vreo douăzeci de necroloage ditamai personalitatea. Și
acelea oficiale, din obligație. Câte a avut profesorul Eugen
Cozma? Dar Puiu Pop? Îți aduci aminte? Iar prietenul meu
Puiu Quai peste o sută și era la medicină legală, se ocupa mai
mult de morți, decât de vii. L-a iubit lumea.
 Zevedei ne-a adus coniacul în două ceșcuțe. Îl savuram
în… clandestinitate. Eram curios să aflu cum a ajuns Bob la
pedeapsa cea mai grea… Arghir s-a uitat la ceas îngrijorat, apoi
m-a rugat:
— Să-l bem. Trebuie să-mi iau nepotul de la grădiniță.
Plata, a cerut apoi colonelul.
În scurgerea ei viața așează pe nesimțite lucrurile pe
făgașul lor firesc, răsplătește o faptă sau răzbună fără îndurare
o alta, stinge sau răscolește o durere, scoate la iveală cu
violență ceea ce unii au ascuns, au tăinuit, au vrut să
înmormânteze în veșnica uitare spre a nu plăti, a nu se rușina
nici ei, nici alții de abjecția lor morală. Oamenii mor, faptele
lor – niciodată. De aceea unele morminte sunt sanctuare, iar
altele niște gropi pentru gunoaie.
— Au trecut șase ani de când am pierdut la puncte în fața
lui Bob. Manciu, cum știi, a murit. Fata cea mare a lui Stanca
s-a căsătorit cu un grec peste voia părinților. Acum, Stanca este
avocat. L-am văzut zilele trecute într-un grup de țigani
gălăgioși. Îi apăra într-un proces… Mai spectaculos a evoluat
Bărbăcioiu-senior. Câțiva funcționari de la spațiul locativ au
fost prinși cu afaceri murdare. Luare de mită pentru
apartamente. Amestecat în tărâțe, Bărbăcioiu a fost mutat
președinte la cooperativa „Mobila nouă”. A început să bea pe
față, să înjure, să decadă. Tânăra soție, încurcată cu un student,
apoi cu un medic, l-a părăsit. Au divorțat. Incorect și dur,
Bărbăcioiu a devenit urât în cooperativă. A luat foc un depozit
de lemn și a urmat destituirea președintelui. La ora de față este
impiegat de trafic la Depoul de tramvaie. Îl găsești acolo, la
marginea orașului, într-o gheretă, ținând evidența tramvaielor,
murdar, prost îmbrăcat, căzut pradă băuturii… Fiul său, Bob, s-
a lansat în afaceri video. Cumpăra și vindea casete, făcea video
prin sate, juca poker pe sume considerabile. Câteva luni a fost
angajat tehnician la cooperativa „Mobila nouă”. S-a reîntors la
video, la o viață obscură și periculoasă. A vrut să plece într-o
excursie, în Vest. La început nu l-a lăsat tatăl său, apoi foștii
mei colegi. Acum, înțelegi mai bine ce-am vrut să spun cu acea
filosofie personală, simplă dar adevărată, consider eu, despre
scurgerea vieții și judecata nu de apoi, ci aceea care ne așteaptă
pe fiecare înainte ori după moarte.
Să revenim la Bob. Vreo lună și ceva a dat târcoale unei
agenții CEC mici, cu trei funcționari, de pe o străduță dosnică.
Avea nevoie de bani și banii se terminaseră. Tatăl lui nu-i meu
dădea, afacerile cu video începuseră să scadă, așa încât Bob se
îndrepta spre un deznodământ pe care eu îl bănuiam. L-am și
avertizat, de altfel, atunci când i-am declarat cu martori că
libertatea este pentru el pedeapsa cea mai grea. După multe și
minuțioase pregătiri, după o documentare judicioasă, s-a decis
să jefuiască agenția. Știa exact configurația localului, toate
ungherele, sistemul de alarmă, tabieturile personalului, casele
de bani. Amâna mereu ziua și ora loviturii. În cele din urmă,
momentul declanșării, nu și l-a ales, ci i-a fost impus de o
întâmplare. O să te plictisesc, dragul meu amic, cu obsesiile
mele – jocul, masca, întâmplarea – dar sper că mă vei ierta.
Într-o joi, la trei și ceva, în unitate era lume multă. Cele două
femei, una blondă și mai tânără, cealaltă mai în vârstă și
negricioasă, lucrau, în majoritatea timpului, singure. Le dăduse
și un nume de cod: Tina era cea blondă, iar Gina – bruneta. Pe
șeful unității, un bărbat ceva mai în vârstă, subțirel și nervos, îl
boteza Neg, fiindcă avea un semn pe obraz. Bob se afla în
agenție și se prefăcea că e preocupat de operații financiare,
completând o foaie de restituire. De fapt, urmărea atent
mișcarea oamenilor, locul cheilor, manipularea banilor. Neg a
venit din oraș, a pătruns în spatele ghișeelor. A scos un
pașaport. Fișetul din spatele Ginei era deschis, ușile împinse în
părți. De undeva de pe rama din interiorul fișetului, Neg a luat
o cheie și a deschis al doilea rând de uși metalice. Apoi a
aruncat pașaportul pe teancuri de sute. Și a închis ușile
interioare, a pus cheia în același loc ascuns de pe ramă, le-a
închis și pe cele laterale, răsucind cheia și lăsând-o în broască.
Bob s-a așezat la rând, cu foaia de restituire în mână. A auzit
următorul dialog, între Tina și Neg:
„— Fericitule, în sfârșit, o să te vezi la Viena. Când pleci?
— Mâine îmi iau bilet. Poate sâmbătă…
— Te mai întorci?
— Negreșit. Nu scăpați de mine și nici eu de voi. Dacă nu
vin la ora închiderii, ne vedem dimineață, fetelor. Am o groază
de treburi.”
Neg și-a luat valiza diplomat, pardesiul, pălăria și a plecat.
Bob a rămas nemișcat. Momeala picată brusc era prea mare,
prea tentantă ca să mai reziste. Visa acum cu patimă și
nerăbdare Viena. Soluția i se părea senzațională. Până se va
dumiri cineva, el va fi departe, pe alte meleaguri, cu bani cu
tot. Mintea lui judeca febril, exact, norocul îi surâdea. Se duse
acasă pe ocolite, luând și un autobuz. Din clipa aceea nu
trebuia să mai rămână, nicăieri, nici o urmă.
Acasă avea totul pregătit. De la pantofi până la mustață ce
urma să și-o lipească sub nas. Calculase câți bani intrau într-un
geamantan cam uzat, din înlocuitori, potrivit ca mărime, folosit
în voiajuri de scurtă durată. Repetă îndelung și de mai multe ori
totul, verifică meticulos dacă n-a uitat ceva. S-a întors în fața
agenției, pe un drum ocolit, mergând două stații cu un
troleibuz. A așteptat aproape o jumătate de oră, pitindu-se ba
sub un copac, ba într-un gang, într-o tutungerie, observând în
permanență ceea ce se petrecea în unitate. Gina lucra la ghișeu,
Tina îl închisese pe al ei cu un carton roșu și verifica, probabil,
borderouri. Din fața vitrinei a putut vedea cheia în fișet, exact
în poziția lăsată de Neg. Către ora șase seara cădea adâncă și
grea, ca o apă de câmpie. Nori vineții se târau deasupra
blocurilor. În agenție erau un bătrânel și o femeie. Tina se ruja
într-o oglinjoară rezemată de poșetă. „Ar putea ieși undeva?”
se întreabă el, în timp ce Tina se ridică și-și îmbrăcă paltonul
vișiniu. Cu poșeta în mână porni spre ușă. Lângă un copac, Bob
își lipi mustața, își pipăi ciorapul mască, bine potrivit și ascuns
sub șapca mare, cu cozoroc. Când a ieșit Tina, el a intrat. A
întors yala și apoi cartonul prins cu un șnur pe care scria acum
Închis. Gina număra bani. Bob avea senzația că i se înfundă
urechile; pașii până în spatele ghișeului i se părură nesfârșiți.
„Ce doriți…?” atât a apucat să spună, surprinsă, Gina. O armă
îndreptată spre ea, un om cu masca, i-au paralizat trupul. Ochii
se dilatau enorm, cel puțin așa i se păru lui Bob. O împinse în
vestiar, o lovi cu piciorul în coapsă, când ea încerca să calce
într-un anumit loc: probabil pe semnalul secret de alarmă.
Trebuie să precizez că pistolul lui Bob era rudimentar, o
imitație, care putea fi folosit numai cu capse. De pe un cuier,
Bob a luat un fular și a legat femeia peste gură și peste ochi.
Apoi i-a legat mâinile cu o sfoară. A revenit în agenție, s-a
convins că e liniște în stradă. Afară ploua. Deschise ușile știute,
puse banii în geamantan și pașaportul în buzunarul interior al
unui cojoc, tip Alain Delon, prost vopsit și cam mic. Porni spre
ușă. Gemetele se auzeau în vestiar. Cineva ciocăni în ușa de la
intrare, apoi yala se răsuci. Bob ajunse în spatele ușii. Tina
revenea în agenție. Bob a încercat s-o strângă de gură, s-o
imobilizeze. Femeia a zbierat, a încercat să-l muște, s-a
zbătut… Pierzându-și firea, îngrozit că ratează totul, fostul
karatist a lovit-o scurt cu muchia exterioară a palmei drepte, de
sus în jos, deasupra urechii și tot în dreapta. Sângele i-a țâșnit
violent pe nas. Tina a căzut în nesimțire, în colțul încăperii,
după ușă. O femeie a vrut să intre, dar văzând că scrie închis și-
a continuat drumul prin ploaie. Bob a ieșit în stradă, lăsând în
urma lui ușa închisă automat cu yala. Ploua des și mărunt. S-a
dus acasă și și-a schimbat hainele. Toată îmbrăcămintea și
pantofii le-a ascuns într-un sac de hârtie, pe care intenționa să-l
arunce în râu. Cum nu voia și nu putea ieși cu el în stradă la
acea oră, l-a lăsat în pivniță, între lăzi și sticle goale. Gravă
eroare! Dacă punea lucrurile într-un geamantan și-l arunca în
apă, avea o cu totul altă șansă. Ce a făcut în continuare?
Geamantanul din vinilin, cam soios și șifonat, cu aproape un
milion de lei, l-a depus la magazia de bagaje de mână a gării.
S-a dus direct la agenția de voiaj și și-a luat bilet până la Viena
pentru sâmbătă. Ar fi vrut pentru a doua zi, vineri, dar nu mai
era nici un loc. Apoi și-a petrecut noaptea la niște prieteni, cu
care a jucat remi până în zori, pierzând imens.
Întâmplarea a complicat lucrurile și în acest caz. Tina, a
povestit colega ei mai târziu, a ieșit să dea o fugă până la
agenția teatrală. Reținuse două bilete la comedia „Opt hohote
de râs”. Piesa lui Tudor Popescu se intitula „Zece hohote de
râs”. La Oradea se jucau opt, la Piatra Neamț șapte și la
Suceava sau Botoșani nouă. Cineva simțea nevoia sau plăcerea
să ciupească din hohote, nu cumva să fie prea multe! În drum
spre agenție, Tina a intrat la tutungerie să vadă dacă sunt țigări.
N-a găsit, a schimbat o vorbă cu vânzătoarea. Când a ieșit,
ploua. S-a întors să-și ia umbrela. Să recapitulăm: dacă nu
ploua, dacă nu se întorcea, Tina nu murea ucisă de acea
lovitură năprasnică, Bob n-ar fi devenit criminal… Legiștii au
constatat o leziune ca o linie în zig-zag de la o tâmplă la alta.
Creierul ei arăta ca fulgerat. Nu sunt profet, dar așa cum fusese
crescut, cum trăise Bob, ajungea, oricum, tot acolo. Există
oameni care nu mai cred în noi, dar ceea ce e și mai grav, nici
în ei. Nu ne deranjează câtuși de puțin că nu mai pot crede în ei
înșiși, dar le cerem, le sugerăm, le impunem să creadă în noi.
Ne mulțumim și cu mai puțin: doar să afirme cu voce tare acest
lucru. Și ce-am realizat? Iată, lui Bob, i-am oferit, fără voia
mea, o falsă libertate care l-a dus la pierzanie.
Cercetările le-a început o oră mai târziu căpitanul Cozma,
un băiat bun, stilat, talentat și sigur pe el. N-a găsit urme
revelatoare. Cel puțin la prima vedere. Ochiul lui format și
versat a descoperit firicele de rumeguș în amândouă lucrurile
unde au fost atacate femeile. În vreme ce strângea cu penseta
firele de rumeguș, câțiva specialiști asistenți priveau de sus,
blazați, cu puțină ori poate mai multă compătimire zelul
anchetatorului. De la acele fărâme de rumeguș, a ajuns la
autorul crimei și ele au constituit apoi una din probele
vinovăției. Cojocul lui Bob fusese la curățătorie. Operația asta
– și eu am aflat cu acea ocazie – se face cu rumeguș. Cozma a
găsit haina în pivniță, a doua zi, căci Bob neglijase nepermis
prezența ei. Bob era însă pierdut în spațiu. Seara, în timpul
cercetărilor, nici Neg, nici Gina n-au vorbit despre pașaport.
Abia în dimineața următoare, Neg a cerut voie să intre în
agenție – care era acum sigilată – să-și ia pașaportul. Disperat,
a constatat că lipsește. Altă alertă.
Bob s-a apărat destul de abil până la sfârșit. În trenul de
Viena, în care s-a urcat noaptea în Vințul de Jos, geamantanul
cu bani l-a pus la întâmplare, într-un alt vagon decât în cel în
care își avea locul. L-au arestat după plecarea din Arad. N-a
recunoscut nimic. Bani nu avea. Pașaportul a declarat că l-a
găsit abandonat sub o poartă. Mult mai târziu a mărturisit că
banii, cel puțin ei, au rămas în expresul de Viena. Firimiturile
de rumeguș și două pete de sânge de pe manșeta cojocului au
constituit probele vinovăției. Apoi a recunoscut totul.

Am achitat consumația. Soarele te îmbia la plajă. Am ieșit

pe strada mică și veche, cu ziduri și case din veacul trecut. L-
am condus pe Arghir la creșă, să-și ia nepotul. Am trecut pe
partea cu umbră. Era oricum mai plăcut.
— Poate te-ai așteptat ca subiectul meu să-ți vină ca o
mănușă pentru un roman polițist. În tinerețe eram și eu avid
după astfel de cărți. Pe măsură ce trec anii, gusturile și ideile
omului se schimbă, el vrea mai mult esența decât culoarea…
Iartă-mă dacă m-am depărtat atât de tare de la ceea ce ai fi
preferat. Asta a fost jocul. Jocul unor roluri, unor măști și
întâmplări. Iar între ele, ca o imprevizibilă și neînțeleasă
minge, viața…