ION OCHINCIUC

RĂZBUNAREA
OFELIEI

Colecția AVENTURA
Editura TINERETULUI
1966
 Capitolul I
UN SEMNAL DE ALARMĂ

Secretara înregistra cu un scris neglijent corespondența din

acea dimineață. Operația, evident, o plictisea. După fiecare plic
triat și trecut regulamentar în registru, trăgea aer în piept, apoi
slobozea, din adâncul plămânilor, un oftat puternic, zgomotos.
Sub degetele ei lungi și subțiri, cu care tria corespondența,
nimeri la un moment dat o palașcă de plic de o mărime
neobișnuită, confecționată grosolan, din hârtie de împachetat.
În ochii mari și rotunzi ai secretarei se ivi în sfârșit o sclipire de
interes.
„Cine o fi neisprăvitul care ne trimite așa ceva?” se întrebă
ea vădit indignată. Ceea ce-i zgândărea și mai mult
curiozitatea era faptul că plicul, în afară de ștampila oficiului
poștal, nu conținea altă indicație privitoare la locul și numele
expeditorului.
„Să fie de la șantierul «Cinci-Nord?»” continuă ea să se
întrebe. Ștampila era într-adevăr a oficiului poștal din orașul
V., situat în extremitatea nordică a țării. Dar ea refuza să
creadă că cineva de la șantier și-ar permite o asemenea
necuviință față de „București”. Mai citi o dată adresa. Din
titulatura lungă a importantului institut geologic nu lipsea
măcar o literă. Iar într-un colț era o mențiune suplimentară:
„Rugăm a fi înmânat personal șefului serviciului special”.
„Ce vorbești, domnule? îl ironiză în gând secretara pe
expeditor. Pretențios mai suntem: Mort-copt, șefului
serviciului special”.
 Aruncă nepăsătoare plicul la o parte și-și văzu de treabă.
După un timp, însă, constată că palașca aceea nesuferită îi
stăruia în minte.
„Oare ce-o fi înăuntru?” făcu ea tot mai curioasă. Apariția
șefului serviciului special, Marin Rotaru, o surprinse în această
stare.
— Ce faci, domnișoară? Visezi? Secretara tresări și zâmbi
vinovată. Nu cumva primăvara asta târzie te-a prins în mreje?
— Măcar de-ar fi așa, îi răspunse ea cu o umbră de regret în
glas. Din păcate mă gândeam la ceva mult mai banal.
— Anume?
— La acest plic care vă este adresat „strict personal” și
„confidențial”.
— I-auzi! se prefăcu mirat Rotaru. De la cine-i?
— Expeditorul necunoscut.
— Interesant! Sună a titlu de roman polițist.
Rotaru luă plicul și intră în biroul său.
În cei cițiva ani, de când deținea funcția de șef al serviciului
special, Marin Rotaru se obișnuise cu fel de fel de denunțuri și
anonime. Institutul geologic avea câteva mii de salariați în mai
toată țara. Erau oameni de cele mai diferite vârste și meserii, cu
felurite deprinderi, ca în orice colectivitate. Se întreba ce
surpriză îi mai rezerva și acest plic. Îl deschise alene, cu un aer
cam blazat. Dar conținutul plicului îi stârni numaidecât
interesul. Avea în față una din obișnuitele hărți pe care le
întocmeau geologii prospectori ai institutului în timpul
îndelungatelor lor peregrinări prin țară.
„Care gură-cască o fi pierdut-o?” se întrebă el, simțind cum
îl prinde furia. Scotocind mai departe în plic, găsi și un bilețel
scris cu majuscule: „ACEASTĂ HARTĂ DE UZ INTERN A
FOST GĂSITĂ LA LADA DE GUNOI A RESTAURANTULUI
«PIETROSUL» DIN ORAȘUL NOSTRU”. Semnat: „Un
binevoitor”.
— „Curat binevoitor”, remarcă ironic Rotaru.
Faptul era dintre cele mai grave. Unde se mai pomenise ca
un geolog să arunce la lada de gunoi o hartă, care obișnuit
stătea încuiată în seif?
„A cui o fi?” continuă să se întrebe șeful serviciului special.
Trecând în revistă lista geologilor care lucrau în zona
orașului V., se opri la vreo cincisprezece nume. „Poftim de te
descurcă!” exclamă el necăjit. Mai citi o dată laconicul mesaj și
reținu expresia „uz intern”. „Binevoitorul” știa deci ce
însemnătate avea harta și, fără îndoială, cine era autorul ei, de
vreme ce-o trimisese cu atâta exactitate și „strict personal”
șefului serviciului special al Institutului geologic.
„Întrebarea e ce urmărește acest binevoitor? cugetă Marin
Rotaru. Să fie o simplă neglijență? Parcă nu-mi vine a crede…
La lada de gunoi a restaurantului… Prea e cu ochi și cu
sprâncene.”
La patruzeci de ani, șeful serviciului special era nu bărbat
suplu, vioi, obișnuit să ia hotărâri iuți. Sări sprinten în picioare,
împături harta și porni spre biroul directorului general de la
prospecțiuni și explorări.
— Sunteți ocupat? întrebă Rotaru, după ce fusese introdus
de secretară.
— Când nu sunt ocupat? se plânse profesorul Petre Cernat.
— Nu v-aș fi deranjat dacă n-ar fi ceva urgent, se scuză
Rotaru.
— Dumneata ai totdeauna ceva „urgent”, observă Cernat.
— Meseria, tovarășe profesor, îi replică, Rotaru, așezându-se
în fotoliul de piele oferit.
— Ce s-a mai întâmplat? făcu Cernat nerăbdător.
— Am primit adineauri un plic care nu conține decât această
hartă și un foarte scurt „memoriu explicativ”.
— Ia te uită! exclamă Cernat surprins. Și-n timp ce
profesorul cerceta atent harta, Marin Rotaru îi urmărea
reacțiile. Lua-l-ar naiba de bleg! izbucni Cernat. Asta-i isprava
lui Cosmin.
— Nu înțeleg? făcu Rotaru sincer nedumerit. El a trimis-o?
— Pe dracu’!… El a prăpădit-o.
— Sunteți sigur?
— Încă nu m-am ramolit, omule, îi răspunse Cernat
indignat. Am numai șaizeci de ani. Și atâta lucru mai țin și eu
minte: unde și la ce lucrează băieții mei.
— După câte știu, insistă Rotaru, cercetările lui Cosmin
prezintă un interes deosebit pentru noi.
— Pui și dumneata niște întrebări!? făcu Cernat, agasat.
Sigur că prezintă interes. Și nu numai pentru noi… Ceea ce
urmărim noi acolo depășește ca importanță granițele unei
țări… Dar, mă rog, asta-i altă poveste.
— N-am dezvăluit, oare, prin această hartă, „secretul”
acțiunii? se interesă Rotaru.
— Nu, răspunse profesorul. Aici nu se văd decât niște
investigații geologice obișnuite, aș zice chiar banale, în
cristalinul din Valea Moartă. Faptul că noi căutăm acolo…
— Elementul „G”… îl completă Rotaru.
— Nu reiese de aici. Dar, vorba ceea: mâța când se duce la
prins șoareci nu-și pune zurgălăi. De aceea nu-i bine… Nu-i
bine de loc să se știe pe unde umblă un geolog de-al nostru și
ce face acolo. Mai ales într-o acțiune ca asta…
 Cu un gest nervos, Cernat apăsă pe butonul soneriei. Când
apăru secretara, îi spuse pe un ton aspru:
— Cheamă, te rog, la telefon șantierul „Cinci-Nord” și
anunță să-l caute pe George Cosmin în Valea Moartă… Să mi-l
trimită la București de urgență.
— Aș vrea să vă mai întreb ceva, insistă Rotaru, după ce
secretara dispăru după ușa capitonată. Sunteți sigur că această
hartă e „originalul”?
— Ce-ți trece prin cap? făcu profesorul mirat. Uită-te și
dumneata: e mai originală decât oricare original.
— Nu-mi explic, totuși, cum a putut să facă George Cosmin
una ca asta? E un document care trebuia păzit ca lumina
ochilor.
— Pentru asta va răspunde, conchise Cernat.
În timp ce străbătea culoarul spre biroul său, șeful
serviciului special își zicea în sine: „Savanții ăștia sunt ca niște
copii: ori extrem de îngăduitori, ori extrem de severi… Mi-i
teamă că amicul George Cosmin va primi o sancțiune
exemplară… Și nu sunt pe deplin convins de vinovăția lui.”

Capitolul II

UN MISTER NEDEZLEGAT DE DOUĂZECI

DE ANI ȘI ALTUL ÎN PERSPECTIVĂ

Reinstalat la biroul său, Rotaru își aprinse o țigară și ceru o

cafea. Simțea nevoia unei scurte „reculegeri”. Și, ca primă
măsură, își propuse să alunge din minte „cazul Cosmin”.
„Poftim! se certă el în gând. Am și făcut un caz. Ușor se mai
naște un caz! Și-apoi ține-te, frate, până reușești să-l scoți din
mintea oamenilor”… În „cazul Cosmin”, șeful serviciului
special presupunea că lucrurile decurseseră astfel: geologul,
după o săptămână sau două petrecute în munți, singur ca un
sihastru, coborâse sâmbătă seara în orașul V. Și se oprise la
restaurantul „Pietrosul”, pentru a mânca și a schimba o vorbă,
la un pahar, cu vreun coleg sau amic întâlnit întâmplător
acolo. În seara aceea băiatul băuse un pahar de vin mai mult…
Când îi veni în minte expresia „un pahar de vin mai mult”,
Marin Rotaru pufni în râs fără voie. Își aminti de-o întâmplare
petrecută cu ani în urmă, și-al cărei erou fusese chiar el. Într-
un raport „confidențial” către superiorii săi, un coleg îl
învinuise pe Rotaru că avea, printre alte năravuri, și pe acela
de-a bea „un pahar de vin mai mult”. Chemat să-și facă
autocritica, Marin Rotaru își întrebase superiorul: „Mai mult ca
cine?”. De atunci n-a mai îndrăznit nimeni să-i spună că bea
„un pahar mai mult”… Revenind la „cazul Cosmin”, șeful
serviciului special se mira singur de blândețea cu care-l judeca
pe tânărul geolog. Presupunea, deci, că acesta „scăpase
hățurile” într-o sâmbătă seara la restaurantul „Pietrosul” și nu
băgase de seamă când i se deschisese portharta și-i căzuse
harta de „uz intern”. Cineva – vreun ospătar sau o picoliță – o
fi găsit-o și a dat-o unuia din colegii lui Cosmin, obișnuiți ai
restaurantului. „De ce, însă, binevoitorul coleg nu-și declinase
identitatea?” se întrebă Rotaru. Dacă era într-adevăr un om
binevoitor, s-ar fi interesat la ceilalți geologi și-ar fi înapoiat
harta păgubașului. Pe când acesta o trimisese cu prima „poștă”
serviciului special, ca să-l compromită pe Cosmin. Odată ajuns
la această concluzie, Marin Rotaru își mai îngădui o scurtă
„reculegere”, pentru a recapitula datele problemei.
 Care erau de fapt aceste date? Geologul prospector George
Cosmin primise misiunea de a cerceta o anumită zonă a
Munților R., cunoscută sub numele de Valea Moartă. Un nume
cam straniu, ce-i drept, dar toponimia își are particularitățile și
ciudățeniile ei, acceptate ca atare. După unele ipoteze,
susținute de profesorul Petre Cernat, în scoarța acestei zone ar
exista un zăcământ de „G”, un element foarte scump,
indispensabil, între altele, construcției rachetelor
interplanetare. Ca să restabilim însă adevărul, primul savant
care emisese această ipoteză fusese regretatul profesor Valeriu
Craiu, dispărut cu douăzeci de ani în urmă în Valea Moartă.
Reluând cercetările profesorului Craiu, Petre Cernat
trimisese pe rând, în această zonă, trei geologi. Primul dintre
ei, prins de-o avalanșă, făcuse o fractură dublă de gambă și
fusese scos pentru o vreme mai îndelungată din acțiune. Al
doilea geolog, un tânăr naiv, făcuse o boacănă în cătunul din
preajma Văii Moarte și era socotit de localnici „persona non
grata”. Marin Rotaru se ocupase personal de acest caz, dar n-a
mai putut îndrepta lucrurile. A fost nevoit să propună mutarea
tânărului geolog în altă regiune.
„Iar acum, constată Rotaru, iată-l și pe al treilea geolog în
culpă… Curioasă succesiune de întâmplări”. Se ridică și
începu să se plimbe de la un capăt la altul al încăperii.
„Să fie niște simple coincidențe? continuă Rotaru să cugete.
Ori e o acțiune deliberată, menită să împiedice prospecțiunile
din Valea Moartă?… Și-apoi cine să fie oare interesat în
zădărnicirea cercetărilor de aici?”
Fără a mai sta pe gânduri, Rotaru se îndreptă spre aparatul
de telefon și formă un număr:
— Alo, tovarășă Aglăița! Fă-mi, te rog, legătura cu tovarășul
colonel Coman.

Capitolul III
URMĂRILE UNEI GLUME NESĂRATE

George Cosmin călătorea spre București pradă unor

sentimente contradictorii. Neașteptata chemare la direcția
generală îl intriga. Nu i se dăduse nicio explicație.
— Ordin de la împărăție, îi comunicase laconic șeful
șantierului „Cinci-Nord”.
— Să iau ceva materiale cu mine? se interesase Cosmin.
— Te iei doar pe tine și primul tren, îi precizase șeful
șantierului.
Prevăzător, tânărul geolog adăugase, totuși, la bagaje, câțiva
săculeți plini cu probe de roci, adunate în Valea Moartă. La
șold îi atârna nelipsita porthartă, pe care o pipăia mereu.
„A doua oară nu te mai lasă băiatul din mâini”, își zise el
controlând încuietoarea porthartei.
Nu cu multă vreme în urmă această geantă de piele îi jucase
un renghi care-l costase multă trudă și emoții. Cum bine
presupusese și Marin Rotaru, geologul coborâse la sfârșitul
săptămânii din munți pentru a-și încasa salariul. Cu
buzunarele pline de gologani, pornise fudul pe străzi și se
oprise la cel mai luxos restaurant din V. „Primum vivere”, își
zisese Cosmin simțind un gol în cavitatea abdominală și
gâtlejul uscat. De statură mijlocie, spătos, foarte bine legat,
tânărul geolog emana robustețe și optimism.
Cosmin avea prieteni pretutindeni. Rar se întâmpla să intre
într-un restaurant și să nu găsească un cunoscut cu care să stea
la un „pahar de vorbă”. Darămite sâmbătă seara, în zi de leafă,
în orașul V., unde geologii coboară, o dată cu ciobanii, de la
munte. Nici nu pășise bine în restaurant și Cosmin se și auzise
interpelat:
— Ia uite-l pe Georgică!… Ce faci, domnule? Când ai venit?
Ia loc aici, lângă noi.
Firește, Georgică nu refuzase, mai ales că la masă se aflau și
două tehniciene frumușele, una blondă și alta brunetă, de la
șantierul „Cinci-Nord”. Din vorbă în vorbă, din pahar în
pahar, noaptea se scursese pe nesimțite și veselii comeseni se
treziseră cu invitația politicoasă a ospătarului:
— E ora închiderii, vă rog!
— Serios? făcuse Cosmin mirat. Mai bine ne-ai fi anunțat ora
deschiderii… Să fiu sincer, abia de-acum aș avea chef să beau
un pahar.
Cu voie, și mai mult fără voie, se treziseră cu toții la
garderobă. După ce-o ajutase să-și îmbrace pardesiul, Cosmin
o rugase pe tehniciana cea blondă să-i țină nițel portharta, ca
să se îmbrace și el, la rându-i. Colega acesteia, bruneta, amețită
bine și cu chef de năzbâtii, văzând portharta în mâinile
blondei, o smulsese și-o trecuse pe la spate altui tovarăș de
petrecere. Prins în joc, Cosmin începuse a strânge fetele în
brațe, pentru a reintra în posesia porthartei. La un moment
dat, însă, auzise mai întâi în șoaptă, apoi crescendo:
— Ce faci? Nu mi-o dai?
— Ți-am dat-o.
— Fii serios!
— Fii tu serios!
— Lăsați gluma și dați-mi portharta, intervenise Cosmin
grav.
 Dar intervenția lui era tardivă. Portharta dispăruse fără
urmă. La fața locului sosise și responsabilul restaurantului
însoțit de doi ospătari.
— Ați pățit ceva, tovarășe inginer?
— Mi-au dispărut niște documente importante, îl informase
Cosmin cu glasul răgușit. Va rog să încuiați toate ușile. Nu iese
nimeni din local până nu-mi găsesc documentele.
— În ce le țineați? intervenise un ospătar.
— Într-o porthartă.
— Porthartă? făcuse mirat ospătarul. Nu-i cumva asta de pe
scaun?
Toate privirile încremeniseră pe scaunul ascuns de-o perdea
aflată în imediata apropiere a garderobei.
— Excepțional! izbucnise Cosmin, apucând fericit portharta.
Atmosferei de tensiune și suspiciune reciprocă îi luase locul
o veselie și mai zgomotoasă.
Pe drum, trezit de aerul răcoros al zorilor, Cosmin reproșase
tovarășilor lui de petrecere:
— Altădată să faceți glume mai sărate.
Tăcuseră cu toții, vinovați. Doar peste câteva clipe a avut loc
un dialog, în șoaptă, între doi dintre cheflii:
— Tu ai pus-o acolo?
— Nu.
— Atunci una din fete a făcut-o, conchise amuzat primul
chefliu. Dar acum nu mai are nicio importanță. Bine că s-a
găsit.
A doua zi, spre prânz, cu capul încă greu de băutură și
nesomn, George Cosmin a sosit cu motocicleta la gazda sa din
Cătun. Locuia în cea mai arătoasă casă din partea locului, la un
cojocar sfrijit, vorbăreț, cu o nevastă nurlie și tăcută, care-i
umpluse casa de copii gălăgioși.
— Mulți mai ai, remarcase Cosmin chiar din prima zi.
— Ce să fac, dom’ injener? Dacă am casă lângă drum! îi
răspunsese cojocarul mucalit.
De astă dată, însă, Cosmin a răspuns grăbit la binețele
gazdei și a intrat în casă, unde s-a așternut pe un somn până în
amurgul zilei. Când a deschis din nou ochii, s-a pomenit lângă
pat cu nurlia nevastă a cojocarului.
— Nu cinați? l-a îmbiat aceasta.
— Am să vin, a mormăit Cosmin buimac de somn.
În timpul cinei s-a înțeles cu gazda să trimită vorbă lui Ion,
însoțitorul, ca a doua zi în zori să fie gata de drum. Geologul
plănuia să rămână pe munte două săptămâni în șir, pentru a
ajunge la o anumită cotă a Văii Moarte. Revenind apoi în
camera lui, a început preparativele pentru noua sa expediție.
Dar înainte de a se apuca de această treabă migăloasă, a
hotărât să-și fixeze pe hartă ruta de a doua zi. A tras alene
portharta de pe scaun și a început să scotocească, de parcă ar fi
pierdut un ac și nu ditamai palașcă de hârtie groasă.
„Asta-i bună! a făcut el înghețat de spaimă. Unde-oi fi lăsat-
o?” Refuza să creadă că n-o mai are. Își amintea bine că, la
sfârșitul ultimei expediții în Valea Moartă, după ce trecuse cele
mai proaspete măsurători, împăturise bine harta și o așezase la
locul ei în porthartă. S-o fi pierdut pe drum, la întoarcere, în
timp ce sărea ca un țap printre blocurile mari de piatră de pe
coastele Văii Moarte? Imposibil. Portharta lui avea o
încuietoare bună. Și nici acasă, la cojocar, sau pe drum, spre
oraș, nu i se dezlipise de la șold.
„Atunci unde dracu’ mi-a dispărut? La restaurant? Dar
când?” Nici acolo n-o lăsase din mâini decât… Decât?
Imposibil! Numai un Iosefini ar fi putut-o sustrage în timpul
scurt cât durase gluma aceea nesărată. Și-apoi cine s-o fi luat,
și-n ce scop?… A reconstituit scena petrecută la garderobă. Și,
deodată, a izbucnit înciudat pe sine: „Idiot! Tii, ce idiot pot să
fiu! Sigur că da! Acolo mi-a dispărut!”. De îndată ce a ajuns la
această concluzie, a început preparativele de plecare, dar nu
spre Valea Moartă, ci înapoi, în orașul V.
Văzându-l încălecând pe motocicletă în puterea nopții,
nevasta cojocarului, care-și acoperea cu palma decolteul larg al
cămășii de noapte, a șoptit bărbatului ei:
— Numai că-l arde un foc la inimă!
Bărbatul a clătinat neîncrezător din cap și s-a înapoiat la
culcușul cald pe care-l părăsise.
În orașul V., George Cosmin s-a oprit mai întâi la colegul
său Mitică Șerban, cu care împărțise patul după cheful din
noaptea precedentă. Acesta l-a ascultat atent, apoi a exclamat:
— Proastă treabă!… Să știi că m-am gândit și eu azi la
povestea ta, fără să-mi treacă prin cap că ți-au șterpelit harta…
Și zău dacă știu pe cine să dau vina!… Vorba aia: „Hoțul c-un
păcat, păgubașul cu o mie”… După mine, nimeni din cei care
au fost cu noi la masă nu-i în stare de așa ceva.
Au hotărât, totuși, să-i caute. S-au îndreptat, firește, spre
restaurant, unde oamenii își clăteau gurile după petrecerea din
ajun. Erau cu toții, „în păr”, la aceeași masă.
Tehniciana cea blondă, când il zări pe Cosmin, scoase o
exclamație scurtă, de bucurie. Dar privirea înnegurată a
geologului o făcu să-i piară numaidecât zâmbetul de pe buze.
Prevenitoare, fata îi făcu loc la masă lângă ea.
— Ce-i cu tine? îl iscodi ea în șoaptă. Ai căzut din pat?
— Mai bine nu mă întreba, îi răspunse Cosmin pe un ton
ostentativ, sfredelind cu privirea pe fiecare din cei prezenți.
— I-a dispărut o hartă, explică Mitică Șerban proasta
dispoziție a lui Cosmin.
— Când? se arătă tehniciana cea-blondă brusc alarmată.
— Azi-noapte, când ați făcut gluma aia idioată, preciză
Cosmin cu obidă.
La masă se făcu imediat liniște. Priviri timide, întrebătoare,
se îndreptară pe rând către colțul în care se afla Cosmin.
— Sper că nu învinuiești pe careva dintre noi! îl iscodi
tehniciana cea blondă, privindu-l cu insistență.
— Eu nu învinuiesc pe nimeni, dar harta aici mi-a dispărut,
rosti Cosmin dur.
— Vorbești serios? își arătă fata indignarea.
— N-am venit în puterea nopții tocmai din Cătun, doar
pentru ochii tăi frumoși, îi replică George Cosmin grosolan.
Mitică Șerban interveni pe loc, împăciuitor:
— Fie vorba, niște ochi ca ai ei meritau.
— În schimb nu merită el să-i dea cineva atenție, răspunse
fata fierbând de mânie.
— Lăsați prostiile, interveni alt geolog, un lungan veșnic
încruntat, care scotea rar câte-o vorbă. Ia zi, măi, se adresă
lunganul lui Cosmin. Despre ce hartă e vorba?
— Cea făcută în Valea Moartă… Harta mea de lucru. Îi
răspunse Cosmin pe un ton scăzut, vinovat.
— Aveai ceva însemnări mai deosebite?
— Nu prea…
— Și-atunci?… Cui îi trebuie peticul tău de hârtie? continuă
să-l interogheze lunganul.
— Nimănui, recunoscu George Cosmin. Mai ales că lucrările
sunt la început.
 — Nu mai ții minte ce aveai trecut pe hartă? interveni în
discuție și tehniciana cea brunetă.
— Ba da… Am și carnetul cu însemnări.
— Atunci refă-o naibii și slăbește-ne cu bănuielile tale
neroade! se înverșuna tehniciana cea blondă.
— Așa am să și fac, se arătă Cosmin mai îmbunat. Dar altă
dată să faceți glume mai inspirate, insistă el.
— Asta-i cu totul altceva, se învoi lunganul.
La masă se lăsă iarăși liniște. Era o tăcere jenantă, greu de
suportat. Participau cu toții sincer la necazul lui Cosmin și nu
mai aveau chef nici de vorbă, nici de băut. Se ridicară pe rând
de la masă și porniră care-ncotro.
— Ce să fac? îl consultă Cosmin pe colegul său Mitică
Șerban îndată ce rămaseră singuri. Să anunț miliția?
Acesta clătină sceptic din cap.
— Cu ce să te ajute? Cu un sfat? Prinde orbul, scoate-i
ochii… Ieri-noapte erau sute de oameni în restaurant.
Cosmin se resemnă.
A doua zi, în zori, se reîntoarse în Cătun. Iar de acolo urcă în
Valea Moartă, unde-și continuă prospecțiunile și-și refăcu
harta pierdută. Dar nu trecu mai mult de o săptămână și se
pomeni chemat „de urgență” la București.

Capitolul IV
ENIGMATICA FATĂ DIN TREN

Trenul accelerat înghițea kilometru după kilometru, iar

tânărul geolog își rumega propriile îngrijorări. Se întreba dacă
nu era chemat la direcția generală tocmai pentru boacăna cu
harta. Presupunea că vreun „binevoitor”, aflând de cele
întâmplate la restaurant, informase Institutul. În altă situație,
ar fi fost mai liniștit. Pentru niște simple prospecțiuni, într-o
regiune oarecare, cei de la direcție l-ar fi judecat cu mai multă
îngăduință. În Valea Moartă, însă, era vorba de-o misiune
specială, asupra căreia profesorul Cernat îi atrăsese atenția în
mod deosebit: „Nu discuți nici cu Tatăl Ceresc. Tot ce faci
rămâne pentru tine. Nu știu încă ce vom găsi acolo și n-avem
interes să batem clopotele”.
„Iar eu, continuă să cugete Cosmin cu amărăciune, nici n-am
pășit bine în Valea Moartă și-am și călcat strâmb”. Se temea –
de ce să nu și-o recunoască – și pentru viitorul său. Avea
douăzeci și opt de ani și făcuse câteva descoperiri valoroase,
printre care și-un bogat zăcământ de minereuri neferoase. Dar
o eșuare a misiunii încredințate de profesorul Cernat ar fi
umbrit toate realizările de până atunci.
„Oamenii își vor pierde încrederea în mine, își zise Cosmin.
Or nimic nu doare mai mult ca lipsa de încredere a semenilor
tăi”.
Tânărul geolog nu era însă omul care să-și aducă învinuiri
până la epuizare. Hotărî că cea mai bună ieșire dintr-o
asemenea situație era sinceritatea. Își va asuma întreaga
răspundere a faptelor și va suporta consecințele cu stoicism.
Odată ajuns la această concluzie, se simți mai ușurat. De unde
până atunci, furat de gânduri, nici nu observase cu cine
călătorea în compartiment, se trezi brusc interesat de cele ce se
petreceau în jurul său. Trenul tocmai oprise în gara unei
stațiuni climaterice, iar în vagon năvălise un grup gălăgios de
tineri.
— N-aveți un loc? se interesă un tânăr înalt cât ușa, cu
umerii lați, de atlet. Întrebarea era de prisos. Toate locurile
erau ocupate. Avem o colegă accidentată, insistă tânărul.
— Aduceți-o încoace, se oferi prompt Cosmin.
Tânărul îi zâmbi recunoscător și dispăru. Ceilalți călători
priveau la Cosmin nedumeriți și oarecum bucuroși: geologul
salvase obrazul tuturor. Cel mai morocănos dintre ei ținu chiar
să-l consoleze:
— La a cincea stație cobor… O să puteți ocupa locul meu.
— Mulțumesc, dar la a șasea cobor și eu, îi răspunse Cosmin
malițios.
Între timp, în ușa compartimentului apăruse o tânără care
șchiopăta. Tânărul atlet o susținea. Când o zări, lui Cosmin îi
pieri graiul. I se păru așa de frumoasă, încât refuza să creadă
că e o ființă reală. După ce se mai dezmetici, o ajută să se așeze
cât mai comod. Gestul lui fu răsplătit cu un zâmbet îngeresc.
— Ce-ați pățit? se interesă Cosmin după ce-i mai reveni
graiul.
— Oo!… Nimic grav, îl informă fata. Am făcut, probabil, o
entorsă.
— Dar e foarte neplăcut, observă Cosmin.
— Ne-am grăbit să prindem trenul…
— Și-ați călcat strâmb, încercă geologul o glumă. Chipul
îngeresc al fetei se lumină într-un zâmbet ghiduș:
— Cu diferența, ținu ea să precizeze, că noi, femeile, când
călcăm „strâmb”, facem doar o entorsă, pe când
dumneavoastră vă frângeți gâtul.
Murmurul aprobativ al celorlalți călători însoți remarcă
fetei.
— Unu la zero! exclamă călătorul cel morocănos, care
devenise pe neașteptate vorbăreț și ospitalier, făcându-i loc,
lângă el, și geologului.
George Cosmin nu-și mai dezlipea ochii de la fată. I se părea
o școlăriță în ultima clasă de liceu, gingașă, de talie mijlocie.
Când zâmbea, făcea în obraji niște gropițe superbe. Aflând,
însă, că fata era studentă în anul patru la geologie, Cosmin
păru nițel dezamăgit.
— În cazul acesta suntem colegi! observă el. Pentru că și eu
sunt, geolog.
Fu rândul fetei să arate interes.
— Unde lucrați?
Cosmin stătu câteva clipe în cumpănă, apoi îi răspunse:
— Fac niște prospecțiuni în nord.
— Adică? insistă ea.
— În Valea…
— Moartă? se grăbi fata să-l ajute.
— De unde știți? făcu geologul surprins.
Fata izbucni în râs:
— O simplă ipoteză.
Geologul deveni bănuitor:
— Cunoașteți regiunea?
— Nu… Și nici nu doresc s-o văd.
— De ce? E o vale dintre cele mai interesante, inedită chiar și
pentru un geolog… De fiecare dată, când îmi instalez cortul
acolo, mă simt ca un Robinson Crusoe.
Dar pe chipul fetei se așternu o posomoreală pe care George
Cosmin se strădui zadarnic s-o alunge. Ce anume îi tulburase
buna dispoziție? Nu-și putea explica. O privea cum stătea
culcată cu capul pe rezemătoarea fotoliului și nu-și mai sătura
ochii de ea. Era, după părerea lui, un izbutit tip de creolă.
Oricât se străduia să-i găsească ceva urât, nu izbutea.
 — Nu-mi place să fiu obiect de cercetare, se trezi Cosmin
interpelat pe neașteptate.
— Iertați-mă! se scuză, el ca un elev prins copiind. Atracția
este prea mare.
— Ne e permis chiar tot ce ne atrage?
— Am fost necuviincios, continuă el să-și ceară iertare.
— Nici prea multe scuze nu-mi plac, îl avertiză fata.
— Greu vă mai intră omul în voie, observă el. Și, apropo de
bună voie: de ce v-ați întristat adineauri, când a venit vorba de
Valea Moartă?
— E o poveste mai veche, îi răspunse studenta evaziv. O
poveste de familie.
— Secretă?
— Oarecum… Deși dumneata, ca geolog, ori o știi, ori o vei
afla curând.
— Mă faceți curios.
— Asta și urmăresc.
— Cum vă numiți?
— Iuga.
— Iuga?… Iuga?… E un conferențiar cu acest nume.
— Tatăl meu adoptiv, și preciză fata.
— Da, da… Parcă încep să mă lămuresc… Nu cumva a făcut
și el cercetări în Valea Moartă?
— Posibil, răspunse fata absent.
— Demult?
— Nu știu… Când eram mică, probabil.
— Spuneați că vi-i tată adoptiv? se interesă în continuare
Cosmin.
— Și el, și nevastă-sa… Mama mea bună a murit când m-a
născut, iar tatăl meu bun… Abia dacă mi-l mai amintesc.
 — Dragă domnișoară! izbucni geologul fără să vrea.
Dumneata ești o întrupare a durerii… Nu cumva te numești
Electra?
— Nu, izbucni fata în râs. Dar nici Ofelia n-a avut o soartă
mai bună.
— Ofelia? repetă Cosmin mai mult pentru sine. Parcă sună,
totuși, mai vesel.
— Vi se pare, făcu studenta pe acelaşi ton enigmatic, care-i
întreținea geologului o curiozitate din ce în ce mai vie.

Capitolul V
ANCHETA

George Cosmin se prezentă la direcția generală dis-de-

dimineață. Platinata secretară a profesorului Cernat îl primi
mai rece ca de obicei.
— În sfârșit ați venit… Tovarășul profesor vă așteaptă.
— Pot să intru? arătă Cosmin spre ușa capitonată de la
cabinetul profesorului.
— Vă rog să aveți răbdare, îl opri secretara pe un ton glacial.
Resemnat, geologul se așeză pe un scaun mai ferit și-și zise
în sine: „Nu-i a bună!… Secretarele astea sunt ca niște
barometre: transmit cu fidelitate dispoziția șefilor”. Nici
anticamera prelungită nu i se păru de bun augur. Obișnuit, ei,
geologii prospectori, se bucurau din partea directorului
general de un regim preferențial. Cernat era întotdeauna
nerăbdător să afle ce mai aveau „băieții” lui în saci. De data
asta, însă, profesorul se abătea de la bunul său obicei. De ce?
Asta ar fi dorit să afle și Cosmin. Se scursese aproape o
jumătate de oră de așteptare, răstimp în care prin cabinetul
profesorului se perindaseră diferiți colaboratori, printre care și
șeful servciului special. Marin Rotaru îl salutase politicos, dar
rezervat. „Nu mai încape nicio îndoială că s-a aflat de povestea
cu harta”, își zise Cosmin. Când auzi în sfârșit invitația de-a
intra la profesor, răsuflă adânc, ca să-și învingă emoția.
— Ia loc, îl pofti sec Cernat.
George Cosmin tuși emoționat și se așeză, gândindu-se cu
nostalgie la întâlnirile precedente, când profesorul îi ieșea
zâmbitor înainte, scuturându-i mâna amical. Acum nu-i dădea
nicio atenție. Dimpotrivă. Părea a fi uitat chiar de prezența lui,
absorbit de rezolvarea corespondenței din acea dimineață.
— Nu? se trezi Cosmin interpelat pe neașteptate. Cum
merge treaba?
— Bine, tovarășe profesor, îi răspunse prompt tânărul
geolog.
— La ce cotă ai ajuns? se interesă în continuare Cernat, fără
să-și ridice ochii de pe corespondență.
— O mie șapte sute cincizeci, îi preciză Cosmin.
— Altceva?
— Urmele de sulfuri complexe se înmulțesc și…
— Asta nu-i rău, constată Cernat absent. Și dumneata ce
crezi? Sunt șanse să dăm de elementul „G”?
— Eu așa sper… Mi-o doresc.
Profesorul ridică brusc privirea, scrutându-l insistent pe
tânărul său colaborator.
— Interesant, făcu Cernat mai mult pentru sine. Și-n ce chip
ți-o dorești? Pot să văd și eu ce-ai făcut în ultima săptămână?
— Sigur, îi răspunse Cosmin.
Își trase portharta în față și-o desfăcu cât putu mai iute.
Cernat îi urmări mișcările cu o lucire veselă, abia perceptibilă,
în priviri.
— Ai lucrat destul de mult pentru o săptămână, constată
profesorul cercetându-i harta cu surprindere și curiozitate.
Tânărul geolog își simți inima ceva mai caldă.
— Am avut vreme bună.
— Da’ harta asta când ai refăcut-o?
Întrebarea profesorului căzu ca un trăsnet. Inima lui Cosmin
încetă să mai bată.
— Noaptea, rosti el după o scurtă ezitare, cu glasul
sugrumat.
— De ce nu m-ai anunțat de pierderea celeilalte?
— Speram s-o mai găsesc, răspunse Cosmin fără ocol.
Profesorul răsuflă ușurat. Sinceritatea tânărului geolog îi dădu
deplină satisfacție. Nu se lăsă totuși îmbunat.
— Cum ai prăpădit-o?
— Nici azi nu știu dacă am pierdut-o sau mi-a fost furată…
Mi-a dispărut în niște condiții…
— Condamnabile, îl acuză direct profesorul.
— Recunosc că…
— N-ai ce să recunoști, continuă Cernat pe același ton
sentențios. Știu foarte bine toată povestea… Cu lux de
amănunte.
„Strașnic serviciu de informații are”, își zise în sine Cosmin.
— Bănuiești pe cineva dintre cei cu care ai chefuit? îl
interogă mai departe Cernat.
— Nu.
— Ești convins că harta ți-a fost furată?
— Absolut.
— Atunci cum se explică găsirea ei la lada de gunoi a
restaurantului?
Era al doilea trăsnet, și mai puternic, pe care geologul îl
primi în plin.
— Imposibil! bâigui el năucit.
— Poftim de te convinge, îi întinse Cernat palașca mare,
grosolană, trimisă de „binevoitor”.
Cu gesturi mai mult reflexe, tânărul geolog luă plicul și
începu să-l întoarcă pe toate părțile. Rândurile din mesajul
„binevoitorului” îi fugeau pe dinaintea ochilor, indescifrabile.
Iar prima lui hartă, la care trudise atâtea săptămâni, i se părea
străină.
„Imposibil”, continuă el să protesteze în sine. Se simțea
prins într-un joc diavolesc, al cărui scop îi era de neînțeles.
— Îți dai seama de gravitatea faptului?
— Da, tovarășe profesor.
— Putem încredința o misiune atât de importantă unui
gură-cască? insistă Cernat pe același ton didacticist. George
Cosmin înclină capul vinovat. Te duci imediat la serviciul
special și predai toate documentele, își rosti Cernat sentința.
Iar după ce faci o declarație amănunțită, în scris, rămâi în
continuare în București, la dispoziția Institutului.
— Am înțeles, tovarășe profesor.
Când străbătu biroul secretarei, aceasta îl privi lung, pe sub
genele ei din belșug rimelate.
La serviciul special, cealaltă secretară îi urmări scrierea
declarației cu o insistență ostentativă. Iar când înmână
documentele lui Marin Rotaru, acesta se opri mai întâi la harta
de „uz intern” din portharta lui Cosmin.
— Zi bogdaproste că nu ți-a dispărut asta, îl consolă Rotaru.
— Îmi ajunge și atât, făcu tânărul geolog abătut.
 Abia când ajunse în imensul birou al geologilor prospectori,
pe care aceștia îl numeau în derâdere „hală”, George Cosmin
se simți ceva mai liniștit. Dar, peste câteva clipe, gândurile
negre – acești neîndurători „câini ai lui Acteon” – începură să-l
sfâșie unul câte unul. Tânărul geolog își cuprinse capul în
mâini și începu să-și pună aceeași unică întrebare: „Ce mă fac?
… Ce mă fac?” Se simțea ca un militar dezonorat pe câmpul de
luptă, căruia i se smulseseră tresele în fața regimentului.
„Hala” pustie, cu puzderia de mese de lucru înghesuite unele
într-altele, îi sporea și mai mult dezolarea. El zăcea neputincios
aici, în timp ce colegii săi străbăteau țara de la un capăt la altul,
în căutarea neprețuitelor „comori ale adâncurilor”.
— E îngrozitor! izbucni Cosmin cu glas tare, simțindu-și
ochii podidiți de lacrimi.
Continuă să-și pună aceeași unică, obsedantă întrebare: „Ce
mă fac?… Ce mă fac?… Curând, însă, înlocui întrebarea. Într-
un fel sau altul trebuia să acționeze. Dar cum? Să meargă mai
„sus” și să se dezvinovățească? Nu. Ar însemna să se
umilească. Or așa ceva nu accepta firea lui mândră. Mai bine
să se resemneze pentru moment și să aștepte verdictul
conducerii Institutului. În funcție de acesta va acționa.

Capitolul VI
O INVITAȚIE
TELEFONICĂ NEAȘTEPTATĂ

În „hala” pustie, clopoțelul telefonului sună strident. George

Cosmin tresări: „Cine ar putea fi?”… Țârâiturile se succedau
fără zăbavă. Deveniseră chiar enervante. Cosmin ridică în cele
din urmă receptorul.
Recunoscu vocea fetei de la centrala telefonică a Institutului.
— Tovarășul inginer Cosmin?
— Eu sunt, făcu geologul mirat.
— Vă caută orașul.
— Pe mine? se arătă surprins Cosmin.
Nu apucase să anunțe nimănui sosirea lui în București. Cu
toate acestea îi fu dat să audă în receptor un glas catifelat de
femeie:
— Greu te mai găsește omul, domnule hoinar!
Intrigat și-n același timp plăcut impresionat de sunetele
cristaline ce-i parveneau prin intermediul cablului telefonic,
George Cosmin își recăpătă ca prin farmec buna dispoziție.
— Cine-i? se interesă el curios.
— Ai o memorie cam scurtă pentru un geolog. De aseară și
până acum…
— Domnișoara colegă? izbucni el bucuros.
— Am așteptat un telefon, îi reproșă Ofelia.
— Îmi pare rău, făcu sincer Cosmin. Am avut o dimineață
foarte încărcată. Altfel…
— Zi mai bine că nu obișnuiești să cultivi cunoștințele
întâmplătoare din tren, insinuă fata.
— Nu!… Pe cuvânt!…
— Nici eu nu obișnuiesc să cultiv asemenea cunoștințe, îl
avertiză Ofelia, dar am aici un lucru pe care aș vrea să-l
înapoiez proprietarului.
Nedumerit în prima clipă, Cosmin își aminti apoi că-i
împrumutase în tren o batistă, cu care fata își pusese comprese
la piciorul luxat.
— Cum vă mai simțiți? se interesă el imediat.
 — Bine… Adică stau ca o babă în fotoliu și-mi oblojesc
glezna.
— Și țineți neapărat să scăpați de batista mea? o iscodi
Cosmin.
— Neapărat, întări fata. Sunt superstițioasă.
— Atunci nu-mi rămâne decât să vă scap de acest blestem…
Putem să ne vedem chiar acum? Sunt liber.
— Iar eu… „invalidă”!
— Uituc mai sunt! recunoscu George Cosmin sincer, în acest
caz, eticheta permite ca o tânără și drăgălașă accidentată să fie
vizitată la domiciliu?
— V-am spus, pare-mi-se, că învăț pentru examene, îi aminti
ea.
— Și nu faceți nicio pauză?… După-masă? insistă el.
— Să mă gândesc, făcu ea după o ușoară ezitare. Cred că pe
la șase s-ar putea.
— Perfect! exclamă Cosmin bucuros.
După ce așeză receptorul în furcă, George Cosmin stărui un
timp cu gândul asupra îmbietoarei întâlniri din după-amiaza
acelei zile. Apariția atât de neașteptată în viața lui a Ofeliei
Iuga și încă într-un moment dificil, de care tânărul geolog
aproape că uitase, i se păru ciudată, pe undeva chiar
enigmatică. Cosmin nu se știa un „cuceritor”.
„Urmărește ceva, își zise el precaut. Ce anume? Voi vedea”.
La ora șase fix sună la intrarea apartamentului ocupat de
familia Iuga. Părinții adoptivi ai Ofeliei erau proprietarii
etajului unei cochete vile din Cotroceni. Interiorul făcu o
plăcută impresie lui Cosmin: „Confortabil și mobilat cu gust”,
conchise el. La intrare îl întâmpină însăși doamna Iuga, o
blondă înaltă, bine clădită, care se apropia de cincizeci de ani.
Schimbă două-trei fraze convenționale cu ea, după care auzi
glasul Ofeliei din camera învecinată:
— Ivona!
— Imediat, scumpo, îi răspunse doamna Iuga cu glas dulce,
matern.
Se scuză față de musafir și intră în camera Ofeliei. Reveni
peste câteva clipe, invitându-l pe Cosmin cu același zâmbet
amabil:
— Ofelia vă roagă să poftiți în camera ei… Știți, doctorul i-a
recomandat să stea nemișcată.
— Nu vă neliniștiți, doamnă. O voi deranja doar câteva
minute, o asigură Cosmin.
— Vai, domnule! protestă doamna Iuga. M-ați înțeles greșit.
Nn ne deranjați de loc. Dimpotrivă. Chiar doream să vă
cunosc. Ofelia mi-a vorbit de purtarea dumneavoastră
cavalerească din tren…
— Ivona, interveni Ofelia. Îl faci pe musafirul nostru să se
simtă prost.
George Cosmin se opri între timp în fața fotoliului în care
stătea Ofelia. Se aplecă și-i sărută cu vădită plăcere mâna albă,
subțire, cu degete lungi. Și-n timp ce se așeza pe scaunul oferit,
observă un schimb de priviri între cele două femei, a cărui
semnificație n-o putu ghici. Dar în urma acestei convorbiri
mute, doamna Iuga găsi un pretext oarecare pentru a-i lăsa pe
cei doi tineri singuri. Cosmin o urmări pe stăpâna casei până
ce aceasta dispăru din încăpere. Femeia exercita asupra
tânărului geolog o atracție mai aparte. Aceasta se datora mai
ales faptului că descoperise pe chipul ei o expresie care trăda o
adâncă și îndelungată suferință.
„Nu s-ar spune că a fost fericită în viață, își zise tânărul
geolog. Păcat de ea. Căci trebuie să fi fost de o rară frumusețe”.
Remarcând insistența cu care George Cosmin îi cercetă apoi
camera, Ofelia îl întrebă:
— Îți place?
— E intimă și tinerească.
— Ești așa sfios! îl îmboldi ea la vorbă.
— Întotdeauna când intru în camera unei fete, pățese la fel…
Am senzația că pătrund într-o lume care-mi este interzisă.
— Să te cred? Am impresia că abia așteptai să pătrunzi într-
o asemenea „lume”.
Ofelia intuise bine. Tânărul geolog își trăda vizibil
nerăbdarea de a cunoaște „universul intim” al acestei
frumoase fete. Și nu părea câtuși de puțin dezamăgit.
— Spune-mi, ce mai faci? continuă să-l iscodească Ofelia.
— Mulțumesc, prost… Cred că va trebui să-mi schimb locul
de muncă.
Vestea păru a o nemulțumi pe fată.
— Aseară parcă erai încântat de munca de la Institut!
— Aseară…
— Ce-a putut să intervină așa grav peste noapte insistă ea.
— Am intrat în conflict cu șefii.
— Îmi pare rău… Și din vina cui?
— E o poveste lungă și complicată.
— Secretă? îl iscodi Ofelia.
— Da.
— Atunci nu mai insist, făcu ea cu vădită părere de rău.
Deși, îți spun sincer, această veste îmi dă peste cap toate
planurile făurite astă-noapte.
Geologul făcu ochii mari:
— Nu văd legătura între neplăcerile mele de la serviciu și…
 — Poate te va surprinde, îl întrerupse ea, dar ăsta-i
adevărul: îmi propusesem să fac practica de vară în Valea
Moartă.
— Dumnezeu să te mai înțeleagă! izbucni Cosmin fără voie.
Aseară ziceai că nici măcar în trecere n-ai să cunoști locurile
acelea.
— Am și eu dreptul, precum alții, să-mi schimb gândurile,
gusturile și proiectele peste noapte, îi replică Ofelia vădit
răutăcioasă.
— Ești sau numai vrei să pari capricioasă? îi replică
geologul.
— Nici una, nici alta… Te asigur că e vorba de ceva serios și
grav.
— Adică?
Ofelia îi făcu semn să tacă și-și aținti pentru câteva clipe
auzul în direcția ușii. Se ridică apoi încet din fotoliu, păși tiptil
și deschise ușa brusc. Cosmin auzi distinct bocănitul unor
tocuri femeiești pe parchet.
— Dorești ceva, Ivona? o interpelă Ofelia pe mamă-sa
vitregă.
— Nu… Nimic, se auzi glasul strident, vădit înciudat, al
doamnei Iuga.
Ofelia închise ușa la loc. George Cosmin observă că sânii
mici și rotunzi ai fetei săltau la intervale scurte, iar nările, albe
de mânie, îi fremătau.
— Ai văzut-o? rosti ea indignată. Mă spionează în chipul cel
mai murdar cu putință. Și știi de ce? Fiindcă am făcut
imprudența să le dezvălui prea devreme gândul meu de a mă
duce în vara asta în Valea Moartă.
— Fiind în locul lor și eu m-aș împotrivi, observă Cosmin cu
un aer cam absent.
Gândul îi rămăsese la chipul suferind al Ivonei Iuga. Scena
dintre fiică și mama vitregă îl dezamăgise în mod evident. Și o
condamnă, în sinea lui, pe Ofelia că aplica mamei sale un
asemenea tratament. Intuia că între cele două femei exista o
antipatie greu de învins. Pe de altă parte, era nemulțumit și de
faptul că fusese implicat, fără voia lui, în niște neînțelegeri
strict familiale.
— Nu-i cea mai fericită alegere pentru o fată ca dumneata,
își susținu în continuare Cosmin punctul de vedere. Locul
unui bibelou, se arătă el brusc curtenitor, e într-o vitrină de
cristal și nu în sălbăticia munților de acolo.
— Tocmai asta mă enervează, își dezvălui fata necazul. Sunt
ținută aici chiar ca un bibelou… „Nu fă asta, nu te du colo”…
Nu mai sunt un copil… Am douăzeci și doi de ani, ținu ea să
precizeze.
— Enorm! glumi Cosmin.
— Pentru ce mi-i dat să port în spate, să știi că-i enorm, îi
răspunse fata pe un ton grav.
— Ce anume poveri așa de grele ai de dus în spate? se
interesă Cosmin zâmbind neîncrezător. Duci o viață lipsită de
orice griji, ai niște părinți atenți și grijulii…
— Dar adoptivi, observă ea.
— Nu-i vina lor și nici a dumitale.
— Cineva, totuși, poartă vina, insinuă Ofelia.
— Ce fel de vină?
— Dacă-aș ști, mi-ar fi și mie poate mai ușor.
— Ții cu tot dinadinsul să pari enigmatică?
— E mai interesant, îl ațâță ea.
— Ești atât de frumoasă, nu se putu Cosmin să nu-și
mărturisească admirația, încât n-ai nevoie să recurgi la artificii.
— Plac chiar așa de mult? se arătă ea dornică de noi
complimente.
— Ai putea suci capul oricui.
— Iar eu, săraca de mine, nu-s în stare să obțin măcar
învoirea unor părinți adoptivi, ori să abat gândurile unui
geolog, făcu Ofelia cu un aer resemnat.
— Te-am dezamăgit? o iscodi Cosmin.
— Mult.
— Dar ce așteptai de la mine?
— Să fii un erou.
— Romantic! făcu el în zeflemea.
— Dimpotrivă… Dintre cei mai realiști cu putință.
— Cam ce rol i-ai rezervat acestui „erou”?
— Nimic extraordinar… Mă așteptam, doar, să arăți interes
pentru soarta unei fete singure.
— „Soarta!”… Ce cuvânt mare, făcu George Cosmin în
zeflemea.
— După ce-o să-mi cunoști povestea vieții, n-o să te mai lase
inima să-mi arunci ironii… Vrei să mă asculți?

CAPITOLUL VII
O FAMILIE CIUDATĂ

Așezându-se comod, George Cosmin se pregăti să asculte

una din banalele întâmplări de familie. Ce putea fi deosebit în
această casă? Capul familiei, Simion Iuga, era un onorabil
conferențiar universitar, care va ieși la pensie probabil cu
același titlu și pe același post. Deci un om obișnuit. Ivona Iuga,
stăpâna casei, părea la rându-i o onorabilă gospodină, care
avusese, ținând seamă de vestigiile frumuseții ei, o tinerețe
mai aventuroasă. Acum devenise niței geloasă pe tinerețea
Ofeliei, de unde probabil și conflictul dintre ele. Privitor la
drăgălașa „prințesă mofturoasă”, Cosmin era de părere că
Ofelia nu putea fi decât recunoscătoare părinților ei vitregi
pentru traiul pe care-l ducea în casa lor. Dar toată această
imagine, pe care și-o făcuse despre familia Iuga, începu să se
destrame chiar de la prima destăinuire a Ofeliei.
— Știi care-i adevăratul meu nume?… Ofelia Craiu.
— Craiu? făcu geologul surprins.
— Da, domnul meu. Sunt fiica celui care a fost cândva
profesorul universitar Valeriu Craiu.
— La orișice m-aș fi așteptat, numai la așa ceva nu, izbucni
el fără voie. Dar nu știam că profesorul Craiu a avut o fată…
M-am interesat în mod special… Speram să aflu ceva în
legătură cu explorările lui în Valea Moartă… Documentele din
arhivă conțin date sărace. Se pare că, o dată cu profesorul, au
fost îngropate în Valea Moartă și însemnările sale cele mai
valoroase.
— Se pare, făcu Ofelia neîncrezătoare.
— Ia stai nițel, continuă George Cosmin să reconstituie
faptele, nu cumva domnul Iuga, tatăl tău adoptiv, i-a fost
asistent?
— Ba da.
— Și doamna Iuga?
— Mai întâi studentă, apoi asistentă și, după moartea mamei
mele, tata a luat-o de soție.
— E o femeie care a știut ce vrea în viață! observă Cosmin pe
un ton care îmbina admirația cu ironia.
 Ofelia tăcu. Era într-un fel satisfăcută. Lovitura îndelung
pregătită se pare că nimerise în plin. Geologul era adânc
impresionat de destăinuirile ei.
— Cunoști împrejurările în care a dispărut tatăl meu?
continuă ea să-l incite.
— Vag, recunoscu tânărul geolog. Se vorbește de-o
avalanșă… Deși mă miră că profesoral Craiu s-a hazardat
iarna…
— Nu era iarnă, îl corectă Ofelia, ci plină vară.
— Curios! făcu geologul mai mult pentru sine. Eu cunosc
bine regiunea. Munții sunt alcătuiți îndeobște din formațiuni
bine consolidate. Personal, n-am întâlnit situații de avalanșă pe
acolo, deși un coleg, care făcuse ceva prospectări înaintea mea,
a fost și el surprins de-o asemenea surpare.
— Nu ți se pare ciudat? îl iscodi fala.
— Ce anume?
— Că într-un masiv așa de bine consolidat rarele avalanșe
care au loc fac victime omenești?
— La asta nu m-am gândit, recunoscu sincer Cosmin.
— Eu, în schimb, îi destăinui Ofelia, de la o vreme nu mă
gândesc decât la acest lucru.
— E absurd, îi răspunse Cosmin. După cât se pare, de cazul
tatălui dumitale s-au ocupat organele de securitate… În
douăzeci de ani ar fi ieșit ceva la iveală… Nu există crimă care
să rămână nedescoperită.
— De acest lucru sunt și eu încredințată. Și-o voi face, rosti
ea cu un glas care-l înfioră pe Cosmin.
— Ce te determină să crezi că…?
— Multe, îi reteză ea vorba. Sunt chiar prea multe întrebări
la care vreau să capăt răspuns.
 O bătaie discretă în ușă întrerupse convorbirea.
— Tatăl meu vitreg, șopti Ofelia lui George Cosmin.
Un bărbat înalt, suplu, cu părul încă negru, ondulat, păși
pragul camerei Ofeliei, fără a mai aștepta invitația acesteia.
— Ți-am adus cursul de care ai nevoie, i se adresă el,
prefăcându-se a nu-l observa pe Cosmin.
— Mulțumesc, îi răspunse Ofelia cu răceală.
Urmărindu-l atent, George Cosmin remarcă croiala
modernă și elegantă a hainelor, ținuta în general ireproșabilă a
conferențiarului.
„E un domn, își zise tânărul geolog. Și nici vârsta nu și-o
prea trădează. Măcar de-aș arăta și eu așa la cincizeci de ani”.
— Un coleg? auzi Cosmin întrebarea indirectă a lui Simion
Iuga, care-și îndreptase brusc atenția asupra tânărului geolog.
— Un prieten, preciza Ofelia.
Urmară cuvenitele prezentări.
— Îmi sunteți o figură cunoscută, se adresă Simion Iuga lui
Cosmin. Iar numele dumneavoastră în orice caz nu mi-i străin.
Ofelia urmări cu vădită curiozitate tatonările dintre cei doi
bărbați, care-și descoperiră locuri și cunoștințe comune în
lumea geologiei. Pedant, Simion Iuga se strădui să-și pună
oaspetele în inferioritate. Spre satisfacția Ofeliei, însă, George
Cosmin se dovedi un geolog instruit, la curent cu noutățile din
literatura mondială de specialitate.
— Îl invidiez pe profesorul Cernat pentru asemenea
colaboratori, îl flata Iuga pe tânărul geolog. Ceea ce mă miră
însă e că dumneata te complaci în regimul cazon de acolo.
— Geologia impune o anumită disciplină, îi replică George
Cosmin, punându-se în gardă.
— Cu-condiția ca să nu meargă până la absurd, observă
Simion Iuga. Or acolo, la dumneavoastră, cea mai mică
neatenție atrage imediat după sine anchete, măsuri
disciplinare…
Tânărul geolog tresări. Ofelia deveni și ea atentă: „Oare știe
ceva?” se întrebă Cosmin. Își aminti că și Simion Iuga avusese,
cu ani în urmă, o jumătate de normă la importantul Institut
geologic. Avea, fără îndoială, numeroase cunoștințe acolo și-ar
fi putut afla despre necazurile tânărului geolog. Dar aerul
nepăsător, aproape absent, de pe chipul lui Iuga îl liniști.
— Acesta e și unul din motivele care m-au determinat să
renunț la colaborarea cu onoratul dumitale șef, ținu
conferențiarul să adauge.
Cosmin răsuflă ușurat. Simion Iuga nu făcuse decât să
arunce una din obișnuitele sale pietre in grădina lui Cernat.
Antipatia dintre cei doi oameni de știință era publică, încât pe
Cosmin nu-l mai miră faptul că Iuga aduse și alte învinuiri
adversarului său.
— Nu te invidiez de loc, dragul meu, că ai nimerit la un
asemenea șef, trecu Simion Iuga direct la un ton familiar, care-l
cam surprinse pe tânărul geolog. Situația e cu atât mai
neplăcută, cu cât „Cernat et comp.” se dovedește din ce în ce
mai incomodat de tânăra generație.
— N-am observat acest lucru, îl contrazise Cosmin politicos.
— Încă n-ai observat, dragul meu. (Acest „dragul meu”
începu să-l agaseze pe Cosmin.) Îți vorbesc foarte serios,
continuă Iuga pe tonul lui pedant. Și-n susținerea ipotezei sale
aduse numele câtorva tineri geologi, foarte capabili, care
fuseseră cică îndepărtați de „Cernat et comp.”
— După câte știu eu, îi replică George Cosmin, băieții aștia
au fost promovați în posturi de mai mare răspundere?
 — Dar nu în cadrul institutului vostru, observă Iuga.
„Promovarea”, e o metodă clasică de-a te scăpa de cineva.
— Ca să fiu sincer, răspunse tânărul geolog, n-aș avea nimic
împotrivă să fiu și eu „victima” unei asemenea promovări.
— Acesta ar fi cazul cel mai fericit, îi preciza Iuga. Pentru că,
în alte situații, schimbă tactica, recurgând la altfel de
„promovări”… de sus în jos… Pentru o vină mai mult sau mai
puțin reală, te dau cu capul de toți pereții și ești apoi servit ca
pildă tuturor… Ca exemplu negativ care circulă din ședință în
ședință, din șantier în șantier.
Înregistrând fiecare cuvânt al conferențiarului, tânărul
geolog rămase, cu ochii lui măriți de uimire, agățați de
frumosul chip al lui Iuga. Își lăsă, apoi, privirea rușinată în
pământ și începu să-și frământe mâinile. Aluzia lui Iuga la
neplăcerile pe care le avea Cosmin era evidentă. „Îmi toarnă,
oare, intenționat gaz peste foc? se întrebă tânărul geolog. Și ce
vrea de la mine? Să mă înjosească în fața Ofeliei? Te
pomenești. Precauție paternă, explicabilă într-o anumită
măsură… Nici eu nu mi-aș lăsa fata singură pe mâinile unui
bărbat tânăr, în pustietatea munților”.
Cosmin ridică privirile asupra Ofeliei. Fata îl sfredelea cu
ochii ei mari, tulburători de negri. Aflase oare și ea de cele ce i
se întâmplaseră în acea zi la Institut? „S-ar putea să-i fi spus
tatăl ei vitreg”, conchise tânărul geolog.
Îl miră, însă, faptul că, în ciuda situației lui încurcate, Ofelia
îl invitase și încurajase apropierea dintre ei. În ce scop? În care
tabără se situa această tulburătoare domnișoară Craiu? Era de
partea lui Simion Iuga, a lui Cernat, sau a sa? Cu acea șiretenie
țărănească, moștenită din străbuni, Cosmin luă un aer naiv.
— După părerea dumneavoastră, ce-ar trebui să facă un om
într-o asemenea situație? îi ceru Cosmin pe neașteptate sfatul
lui Iuga.
— Dacă e un geolog capabil, ca dumneata, de pildă, eu l-aș
sfătui să plece imediat de acolo… Oriunde este așteptat cu
brațele deschise, se grăbi să-i răspundă Iuga. Ar avea condiții
de muncă incomparabil mai bune și remunerat corespunzător.
Și fiindcă veni vorba de dumneata… ai putea face, cred eu, și-o
frumoasă carieră științifică. Mi-a fost de ajuns să stăm de vorbă
câteva minute, pentru a-mi da seama că nu ești un geolog de
duzină… Am citit și ce-ai publicat.
„Aiurea””, își zise Cosmin abia reținându-și zâmbetul
neîncrezător.
— Ce viitor te așteaptă a ici, la Cernat? insistă Iuga. Ai pus
până acum în evidență un zăcământ-două. Cu un dram de
noroc, oricare alt geolog, cu posibilități incomparabil mai
modeste ca ale dumitale, realiza același lucru.
— E adevărat, recunoscu Cosmin.
— Și atunci? Ce speri? Să descoperi miraculosul element
„G”?
— Sunteți bine informat, îi scăpă lui Cosmin.
— Mai corect spus – pățit, îi preciză Iuga. Am aflat
întâmplător de misiunea încredințată dumitale de Cernat. Te
rog să mă crezi, dragul meu, că la vârsta dumitale eram și eu
hrănit de către regretatul profesor Craiu cu aceleași iluzii…
După cum vezi, ipoteza e veche. Mult mai veche decât îți
închipui. Însuși profesorul Craiu a reluat niște cercetări
anterioare, convingându-se pe sine și pe mine că, într-o zonă
cum e Valea Moartă, atât de frământată în decursul erelor
geologice, în cel mai fericit caz poți îngropa niște milioane de
lei care-ți prisosesc. Or, se pare că domnul Petre Cernat
dispune de acest prisos aflat probabil în fondul său de
investiții. Ca să scape de el, pe de-o parte, și ca să-și facă
reclamă, pe de altă parte, a pornit la „asaltul” Văii Moarte.
— Ați făcut prospecțiuni în această regiune? se interesă
Cosmin.
— Parțiale.
— N-ați mai păstrat ceva însemnări de pe atunci?
— Îmi pare foarte rău, dar un incendiu necruțător mi-a
transformat în scrum aproape toate însemnările din tinerețe.
— Păcat, făcu tânărul geolog. Mi ar fi fost de folos.
— Primul care a regretat am fost eu.
— N-ați vrea să-mi povestiți câte ceva despre expedițiile
făcute împreună cu profesorul Craiu în Valea Moartă? insistă
Cosmin.
— Cu multă plăcere, dar nu acum. Iuga își privi ceasul-
brățară: Pfii! S-a și făcut nouă, iar eu încă nu mi-am pregătit
prelegerea de mâine… Datoria înainte de toate, colega. La
revedere, pe curând!. Și ține seama de sfatul unuia mai bătrân
și mai pățit.
În timp ce ieșea. Ofelia îi urmărea cu niște priviri pline de
dispreț.
— Ce impresie ți-a făcut? îl iscodi ea pe Cosmin.
— E un bărbat fermecător, îi răspunse tânărul geolog.
Bănuiesc că face ravagii printre studentele sale.
— E o canalie! izbucni Ofelia nestăpânită.
— Așa vorbești despre cel care te-a crescut? făcu George
Cosmin surprins.
— Vom discuta cu alt prilej și despre acest subiect, îi
răspunse ea cam agasată de discuția de până atunci. Acum mă
interesează cu totul altceva. Dar văd că mi-am făcut socoteli
greșite. Nu ești omul pe care-l așteptam.
— Eroul romantic! completă Cosmin în zeflemea.
— În orice caz, nu un fricos, il atacă fata direct.
— Și la ce te-ar putea ajuta un asemenea „erou”, se interesă
el vădit lezat.
— Acum, la nimic… Nu mai am nevoie de niciun ajutor, îi
respinse ea oferta. În seara asta mi-am dat seama că datoriile
proprii e bine să le plătești singură. Altfel nu sunt bine plătite.
— Și atunci de ce m-ai mai chemat? întrebă el nedumerit.
— Se mai înșală omul, făcu ea evaziv.

CAPITOLUL VIII
MUSAFIRII NEPOFTIȚI
AI PROFESORULUI CERNAT

Petre Cernat nu avea copii. Iar de dorul unui băiețel, cu care

nu-l putuse blagoslovi „coana Sofica”, profesorul creștea copiii
altora. Mai bine zis lua câte un nepot de frate sau de soră și-l
scotea până la vârsta când băiatul se descurca singur în viață.
Ultima lui pasiune era Grigoraș, un ștrengar de nouă ani, plin
de pistrui, care-l cucerise eu totul pe Cernat.
Era cam pe înserate și cei doi „bărbați” trebăluiau printre
rondurile cu flori din grădină. Dar apariția stăpânei casei, care-
i anunță profesorului o vizită neașteptată în acea după-amiază,
le tulbură plăcuta îndeletnicire.
— Pretinde că ți-e studentă, insinua coana Sofica pe un ton
glumeț, referindu-se la nepoftitul musafir.
— Frumoasă? se prinse profesorul în joc.
— Foarte frumoasă!
 — Ei, ce să-i faci? Dacă așa se prezintă situația, n-am încotro,
mamă, se resemnă profesorul în fața sorții.
— Du-te, du-te, îi dădu nevastă-sa dezlegare.
Când pătrunse în salon, Cernat constată că soția lui nu
exagerase de loc. Avea într-adevăr în față pe una din cele mai
frumoase și mai prețuite dintre studentele sale.
— Dumneata ești, domnișoară Craiu? i se adresă el bucuros.
Cu ce-ți pot fi de folos?
Intimidată de prezența profesorului său, Ofelia Iuga-Craiu îi
răspunse cu glasul ușor tremurat:
— Vă rog să mă iertați că vă deranjez acasă…
— Nu-i niciun necaz, o liniști Cernat. Să mergem, te rog, în
birou.
De îndată ce închise ușa de la camera sa de lucru, o îndemnă
pe fată la vorbă:
— Ia zi!
— Nu știu cum să încep, bâigui Ofelia.
— Cu începutul, o încurajă Cernat șugubăț.
— Ca să fiu sinceră, am venit să obțin o favoare. Și de aceea
mi-i rușine să…
— Sper că nu intervii pentru vreun coleg de facultate? ținu
s-o prevină Cernat.
— Nu… E vorba de un geolog, se hotărî Ofelia să intre în
subiect.
Profesorul o privi mirat:
— Lucrează la mine?
— Da.
— Și ce dorește?
— El, nimic!… Eu doresc, rosti ea pe un ton foarte hotărât.
— Ce anume?
 — Să continue prospecțiunile în Valea Moartă.
— Ia te uită, domnule! exclamă Cernat uluit. De unde și
până unde ai ajuns în Valea Moartă? Și când l-ai cunoscut pe
Cosmin?
— Acu’ câteva zile, mărturisi ea sincer.
— El ți-a vorbit de Valea Moartă?
— Nu.
— Era și normal… N-avea dreptul s-o facă, zise mai mult
pentru sine Cernat, plimbându-se de la un capăt la altul al
încăperii.
— De la Simion Iuga știu totul, denunță Ofelia. Eram de față
când îl sfătuia pe George Cosmin să-și dea demisia de la
dumneavoastră și să întrerupă cercetările în Valea Moartă,
exageră ea cu bună-știință.
— I-auzi, domnule! făcu Cernat pradă furiei. Am ajuns și
ziua blagoslovită de Dumnezeu când eu și domnul Simion
Iuga suntem de aceeași părere… Halal să-mi fie! Se proțăpi
apoi în fața Ofeliei și-o întrebă pe un ton aspru: Iar dumneata
ce amestec ai în parascovenia asta?
Fata stătu câteva clipe în cumpănă, apoi lăsă ochii în
pământ, ca o mironosiță, și rosti cu cel mai inocent glas posibil:
— N-aș putea să vă precizez acum stadiul relațiilor dintre
mine și George Cosmin…
— Mă rog, o întrerupse Cernat, dându-și seama de
indiscreția comisă. E un lucru care vă privește. Iar dacă ai să-
mi ceri părerea, am să-ți spun că n-ai făcut o alegere proastă.
Dar asta-i altă poveste. Vorba e ce să fac cu domnul
conferențiar Simion Iuga?… Zici că-l sfătuia pe Cosmin să-și
dea demisia?
— De față cu mine, tovarășe profesor.
 — I-auzi, domnule… E plină lumea de imbecili și nu se
găsește niciun leac împotriva lor. Mai răi și mai rezistenți ca
ploșnițele.
Câteva bătăi slabe în ușă curmară brusc întrevederea.
— Petre-unchiule, se auzi prin crăpătura ușii glasul de copil
al lui Grigoraș. A mai venit un musafir.
— Cine, bre? făcu Cernat îmbunat.
Grigoraș își vârâse între timp capul cârlionțat prin crăpătura
ușii și-o cerceta atent pe Ofelia.
— N-auzi? insistă Petre-unchiu. Cine a venit?
— Unul așa, de zici că-i boxer… Are niște mușchi… Dacă-ți
dă una, te face cosmonaut.
Petre-unchiu începu să râdă. Ofelia, însă, privi îngrijorată
spre ieșire.
— N-a zis cum îl cheamă? îl iscodi Cernat pe Grigoraș.
— Ba da, George Co… Coman… Comin.
— Cosmin? îl ajută Cernat.
— Ai ghicit, se dădu Grigoraș bătut.
— Asta-i bună! exclamă profesorul nemulțumit.
Ofelia intră în panică.
— Tovarășe profesor! i se adresă ea. Vă rog din suflet să nu-i
spuneți că sunt aici.
— Bine, bine, făcu el agasat. Am ajuns și agenție
matrimonială. Invită-l în salon, îi porunci lui Grigoraș.
Ieșind înfuriat din birou, profesorul lăsă fără să vrea ușa
nițel crăpată. Ofelia se ridică s-o închidă. Dar când auzi glasul
lui Cosmin, încremeni pe loc.
— Vreau să vă spun de la început că n-am venit pentru
mine, rosti tânărul geolog cu vocea sa baritonală, mai aspră ca
de obicei.
 — Și chiar dacă ai fi făcut-o, ar fi fost zadarnic, îl preveni
Cernat. Tot ce-am avut de spus pare-se că ne-am spus.
— Întocmai, întări Cosmin.
Purtarea demnă, plină de mândrie, a tânărului geolog plăcu
mult Ofeliei. Simțindu-se totuși vinovată de a asista la o
convorbire fără îngăduința celor în cauză, se hotărî să închidă
ușa. Dar parchetul vechi din biroul profesorului scârțâi atât de
tare sub pașii ei, încât fata rămase pe loc, într-o poziție
incomodă, neîndrăznind nici măcar să se întoarcă la fotoliul pe
care-l părăsise.
— Am cunoscut în tren, în timp ce veneam spre București, o
fată, îl auzi ea în continuare pe Cosmin. Nu intenționez să vă
fac confidentul întâlnirilor mele… Și nu v-aș fi răpit timpul
prețios, dacă viața acestei fete n-ar avea legătură, după părere
mea, cu cercetările noastre în Valea Moartă.
— E foarte interesant ce spui! recunoscu Ofelia ironia din
glasul profesorului.
— E vorba de fiica regretatului profesor Craiu, continuă
Cosmin. Printr-un concurs de împrejurări, am aflat unele
aspecte mai deosebite din viața acestei familii…
— Te referi, probabil, la familia Iuga? ținu să precizeze
Cernat.
— Și la familia Craiu, adăugă Cosmin. De altfel, prin forța
împrejurărilor, cele două familii s-au contopit.
— Cunosc bine toată istoria, îl preveni Cernat.
— În zilele acestea, de când stau de pomană în București,
am încercat să aflu câte ceva privitor la dispariția profesorului
Craiu, continuă Cosmin.
— Constat că ai înclinații de detectiv, îl ironiză Cernat. Și
cam ce-ai aflat?
 — În loc să mă lămuresc, mai rău m-am încurcat în ițele
acestei istorii încâlcite, recunoscu sincer Cosmin.
— De ce ți se pare atât de încâlcită, se arătă Cernat
nedumerit. Câți oameni n-au fost înghițiți de munți?
— Întâmplarea ridică, totuși, niște semne de întrebare, la
care caut zadarnic răspuns, insistă tânărul geolog.
— Anume?
— Cum vă explicați, de pildă, că domnul conferențiar
Simion Iuga, care-l însoțea atunci pe Craiu în calitate de
asistent, a găsit de cuviință să-și lase profesorul singur chiar în
ziua accidentului, invocând niște „interese majore” în oraș.
— O nefericită coincidență, observă Cernat. Toată lumea a
aflat, după aceea, care erau „interesele majore” ale lui Simion
Iuga… Acolo se găsea tânăra și frumoasa soție a lui Craiu, pe
care a și luat-o curând după aceea de soție.
— A avut o purtare de două ori condamnabilă, acuză direct
tânărul geolog. Și-a lăsat singur profesorul în sălbăticia
munților…
— Craiu nu era cu totul singur, îi atrase atenția Cernat. Îl
însoțea și un laborant, bietul Vasile M. Vasile.
— Iar în al doilea rând, își susținu Cosmin acuzarea cu mai
mult foc, a pus propriului său profesor o prea frumoasă
pereche de coarne.
— După cum probabil știi, eu nu-l agreez de loc pe acest
domn conferențiar, îl făcu atent Cernat. Dar, în cazul de față,
eu nu pot fi chiar atât de intransigent. Iuga, ca oricare altul, a
dat curs unor firești și omenești slăbiciuni. Era tânăr, frumoasa
Ivona, așijderea… Nu comiteau primii în lume păcatul. Dacă
cineva a greșit în povestea asta, apoi acela e profesorul Craiu.
El s-a aventurat să ia de nevastă o femeie cu peste douăzeci de
ani mai tânără… Viața nu prea iartă asemenea abateri.
— Dar ea de ce a acceptat să ia de soț un bărbat care putea
să-i fie tată?
— Slăbiciuni femeiești, băiete… Au tentat-o titlurile și
onorurile lui Craiu… De dragul parvenirii unele femei fac mai
lesne compromisuri.
— Consider, totuși, că a fost una din cele mai abjecte afaceri
matrimoniale, își continuă Cosmin acuzarea. Simion Iuga a
moștenit tot, începând de la nevastă, casă, fiică, până la titlul
de conferențiar la care a ajuns într-un timp record. Cum vă
explicați această rapidă ascensiune?
— Prin meritele lui, îi explică Cernat la fel de impasibil.
— …Și ale manuscriselor profesorului său, insinuă Cosmin.
E monstruos.
— De ce? S-a comportat ca orice „discipol credincios”. S-a
apucat să trieze manuscrisele lui Craiu cu intenția de a le
aduna într-un volum postum, menit tipăririi… Un gest frumos
din partea lui, adăugă Cernat.
— Cum se explică însă faptul că, în momentul când operația
se apropia de sfârșit, o țigară căzută „întâmplător” din
scrumieră a transformat în scrum truda de ani și ani de zile a
lui Craiu… A fost o pierdere ireparabilă pentru geologia
noastră.
— Și, totuși, s-a putut, observă Cernat. Ancheta a stabilit
nevinovăția lui Iuga… Era noapte, târziu, Iuga asuda la
manuscrisele profesorului Craiu. Fuma mult, țigară după
țigară, iar în clipa când a fost chemat de un coleg la telefon, a
uitat să ia cu el țigara aprinsă de pe scrumieră. Convorbirea
telefonică s-a prelungit și abia când s-a umplut casa de fum și-
a amintit de țigara aprinsă. Dar era prea târziu. Biroul ardea ca
o torță.
— Precis că „bătrânul” Craiu avea acolo date valoroase și
despre Valea Moartă… Asta n-am să i-o iert niciodată lui Iuga,
izbucni George Cosmin sincer.
— Cât suntem tineri, multe nu ne iertăm unul altuia. Cu
vârsta, însă, devenim mai înțelegători și mai îngăduitori.
Altfel, nici eu n-ar fi trebuit să-ți iert unele lucruri… Probabil
că și dumneata mie… Cu toate astea, am colaborat și nu-i
exclus să mai colaborăm împreună, conchise Cernat
ascunzându-și un zâmbet ghiduș.
— În clipa când veți vedea la mine rea intenție, vă rog să fiți
necruțător, îi ceru Cosmin.
— Așa voi fi, îi promise Cernat zâmbind înțelegător.
Urmară câteva clipe de tăcere, care i se părură Ofeliei
ceasuri. Fata, care urmărea întrevederea cu sufletul la gură, se
întreba dacă cei doi bărbați vor continua, ori se vor opri la acel
punct al discuției. Spre satisfacția ei, auzi din nou glasul
baritonal al lui Cosmin.
— Vă rog să mă iertați că insist, dar simt că nu voi avea
liniște până nu voi afla cât de cât răspuns la întrebările legate
de această poveste și care m-au urmărit în ultimele nopți.
— Te rog, îl invită Cernat.
— Cum vă explicați că, nu multă vreme după ce
manuscrisele profesorului Craiu au fost mistuite de flăcări, au
început să apară, la început cu prudență, apoi din ce în ce mai
frecvent, o serie de lucrări importante semnate de Simion
Iuga… Datorită acestor lucrări remarcabile, el a cunoscut o
ascensiune rapidă, ajungând în câțiva ani conferențiar
universitar. Apoi, spre mirarea tuturor, odată ajuns la această
treaptă, n-a mai evoluat. „Izvorul de inspirație”, care l-a săltat
o anumită perioadă, i-a secat brusc. N-a mai fost în stare să dea
decât niște inepții, care contrastau flagrant cu producțiile sale
anterioare. Noroc că și-a amintit de dictonul: „Si tacuisse,
philosopha mansisse”. Tace și azi. Tace și zice bogdaproste că-i
ținut, în virtutea inerției, pe un post oarecare de conferențiar,
la un institut oarecare… Trebuie să fie cumplită senzația de a
te ști ținut din milă, adăugă tânărul geolog mai mult pentru
sine.
— Fiecare dintre noi poate avea perioadele sale de
ascensiune și de declin, observă Cernat. Nu trebuie să dăm
sentințe chiar cu atâta ușurință. În știință și în artă, ca și în alte
activități intelectuale, apar perioade de uzură morală. Sunt
oameni care apar brusc și strălucesc ca niște aștri, pentru ca să
apună repede și să nu mai auzi după aceea aproape nimic
despre ei… Cazuri și cazuri… Poate că și amicul Simion Iuga
face parte tocmai din această constelație a stelelor căzătoare.
De aceea nu te pripi să-i aduci învinuiri atât de grave. Ai ceva
dovezi împotriva lui?
— Nu, recunoscu George Cosmin.
— Nici eu… Și chiar în ipoteza că s-ar fi înfruptat cât de cât
din agonisirea lui Craiu, hoțul neprins e negustor cinstit. Și
apoi e o poveste atât de veche, că zău nu mai folosește nimănui
dezgroparea ei, conchise Cernat.
— Rămân, totuși, niște lucruri ciudate în toată istoria asta…
Dispariția profesorului Craiu, mai ales, mi se pare cu totul
nefirească, insistă Cosmin. Nu pot pricepe cum un om, care a
bătut munții de la un capăt la altul al țării, s-a lăsat așa de ușor
prins de avalanșă. Bănuiesc că era un om prudent și
experimentat.
— Experimentat, da. Dar nu și prudent, îi atrase atenția
Cernat. Profesorul Craiu era un om foarte îndrăzneț și, prin
urmare, făcea multe imprudențe.
Urmară alte câteva clipe de tăcere, care Ofeliei i se părură
iarăși nesfirșite.
— Nu știu cum să vă spun, tovarășe profesor, il auzi pe
Cosmin rostind cu glasul scăzut, dar consider de datoria mea
să intervin în această istorie. Indiferent de hotărârea pe care o
veți lua la Institut în privința mea, eu voi continua cercetările
în Valea Moartă.
— Ne ameninți? făcu Cernat.
— Nu. Vă anunț.
— Procedeul dumitale miroase a șantaj, îl avertiză Cernat.
— Dimpotrivă, îi replică tânărul geolog. Nu-mi fac decât
datoria față de propria mea conștiință. Vă salut.
— Respectele mele, tinere coleg, îi răspunse Cernat fără
nicio urmă de ironie în glas.
Parchetul vechi din birou scârțâi din nou și-n crăpătura ușii
apăru chipul îmbujorat al Ofeliei.
— A plecat? se interesă ea.
— Așa-se pare, zâmbi Cernat înțelegător.
— Vă rog să mă iertați, se arătă Ofelia grăbită. Dar…
— Nu fugi după el, o sfătui Cernat. E al dumitale.
— Credeți? făcu ea neîncrezătoare.
— Mie la sută… dacă mă pricep cumva la oameni. Și cu asta
rolul meu de intermediar s-a sfârșit? se interesă Cernat ușor
ironic.
— Nu știu ce mă face să cred că abia începe, îi replică Ofelia.
— Zi, vrei nu vrei, bea Grigore agheazmă!… Teribili mai
sunteți, bre, tinerii de astăzi!
 Capitolul IX
REÎNTOARCEREA ÎN VALEA MOARTĂ

După două zile, George Cosmin porni din nou spre nordul
țării. Avea iarăși lipită de șold portharta cu documente, pe care
șeful serviciului special i-o înmânase cu recomandația:
— De-acum încolo sper că o să fii mai vigilent… Nu-ți
garantez că profesorul Cernat își va mai pune obrazul pentru
dumneata.
George Cosmin îi strânse mâinile recunoscător. Aflase că și
el, Marin Rotaru, îl susținuse. Ba, mai mult decât atât. Tot el,
șeful serviciului special, era sursa de informații a lui Cosmin
privitoare la familiile Craiu și Iuga, de care tânărul geolog se
folosise în cursul ultimei întrevederi cu profesorul Cernat.
— N-am să vă înșel încrederea, îl asigură Cosmin pe Rotaru.
Tânărul geolog pleca însă mai puțin liniștit în privința
Ofeliei. În acea după-amiază, după discuția cu profesorul
Cernat, nu-l răbdase inima și-i dăduse un telefon. Se simțea
atras și respins totodată de această enigmatică apariție din
viața sa. Fata îi răspunsese rece, dar nu dezinteresată. La
insistențele lui, ea acceptase chiar o întâlnire pentru a doua zi.
Cum vremea era frumoasă, hotărâseră să facă o plimbare la
șosea.
„Scurtă, însă, îl prevenise Ofelia. Nu uita că sunt în
examene.”
„Scurtă a și fost”, își aminti Cosmin cu încântare. Durase
până la miezul nopții. Și, cu toate astea, rămăseseră atâtea
probleme nediscutate…
Ceea ce-l îngrijora mai mult decât toate pe tânărul geolog
era atmosfera în care trăia Ofelia în casa Iuga. Fata nu putea
ierta celor doi soți că-i înșelaseră părintele. Îi considera, într-un
fel, chiar vinovați de dispariția lui Craiu în Valea Moartă.
„Mă întreb dacă tata, aflând de infidelitatea Ivonei, nu s-a
lăsat în mod voit prins de avalanșă”, spusese Ofelia la un
moment dat.
„Nu-i exclus, susținuse Cosmin, căruia cei doi soți îi
deveniseră între timp cu totul antipatici. De aceea, continuase
tânărul geolog pe un ton sfătos, mă întreb dacă n-ar fi mai bine
să părăsești această casă.”
„Nici nu mă gândesc, îi replicase Ofelia dârză. Dacă cineva
trebuie să plece din casă, în orice caz nu voi fi eu acea
persoană. Ei trebuie să plece din casa tatii… Acum e casa
mea.”
„Legal, n-ai ce le face, observase Cosmin. Ești fiica lor.”
„Când m-au adoptat nu mi-au cerut consimțământul. Iar
acum sunt majoră și aș putea contesta această adopțiune.”
„O să-ți vină foarte greu să lupți singură împotriva lor, îi
atrăsese atenția Cosmin. Măcar de-aș fi eu aici.” „Pe tine aș
vrea să te văd cât mai repede plecat în Valea Moartă. Acolo
intuiesc că se va decide soarta acestei înfruntări. Acolo, pe
mormântul tatii!”
„Iartă-mă, dar aș avea o rugăminte, rostise Cosmin ușor
înfiorat de izbucnirea ei hamletiană. Nu mi-i de loc ușor să te
aud vorbind așa.”
„Ce să-ți fac, dragul meu, dacă ai avut acest dublu ghinion:
să ți se repartizeze tocmai Valea Moartă pentru prospectare și
să mă întâlnești pe mine în tren… îți pare chiar așa de rău?” îl
iscodise ea pe neașteptate.
„Sincer vorbind, nu. Mă simt tot mai atras atât de-un
«ghinion», cât și de «celălalt»”, îi răspunsese el privind-o galeș.
„Singura mea dorință e ca într-o zi să simt nevoia de-ați
destăinui ceva mai mult”, rostise ea cu o intonație gravă în
glas.
„Dacă va porni din inimă, va fi unica și suprema răsplată pe
care mi-aș dori-o”, îi mărturisise el cu vocea scăzută,
sugrumată.
Rememorându-și cuvânt cu cuvânt acest dialog, tânărul
geolog se simți din nou străbătut de acel nespus de dulce fior
care anunță dragostea. La despărțire obținuse de la ea
promisiunea că-i va răspunde la scrisori.
„N-ar fi exclus să vin totuși la practică în Valea Moartă”, îi
strecurase ea printre altele.
„Mă copleșești cu atâtea promisiuni, îi replicase el. De s-ar
împlini jumătate din ele și tot m-aș socoti un om fericit.”
Pe măsură însă ce se îndepărta de București, amintirile-i
deveneau tot mai apăsătoare. Ajuns în orașul V., se duse mai
întâi la șantierul „Cinci-Nord”. Șeful șantierului îl întâmpină
voios:
— Ce faci, domnule? Ai revenit? Pe aici se vorbea că te
plimbi prin India.
George Cosmin îi dădu câteva explicații vagi asupra șederii
sale prelungite în București, apoi îl căută pe colegul său Mitică
Șerban. În drum spre biroul acestuia, le întâlni pe cele două
tehniciene. Fetele îi ocoliră privirea în mod ostentativ.
— Ce le-a apucat? se interesă el nedumerit la Șerban.
— Mai și întrebi? îi reproșa Șerban. Fi-ți-ar harta de râs!…
Din cauza ei am pătimit toți cei care am petrecut cu tine în
seara aceea.
— Cum așa?
 — Atât ne-a sucit și ne-a învârtit unul de la miliție, până a
aflat și de câte ori am sughițat în noaptea aceea.
— Interesant, zise Cosmin mai mult pentru sine.
— Ce găsești așa de interesant?
— Câtă vâlvă… pentru un lucru mărunt.
— Păi eu ce spun?
În drum spre Cătun, Cosmin se gândi că poate nu era un
lucru chiar așa mărunt. Vorba lui Mitică Șerban: „Cei de la
miliție nu-și pierd vremea cu fleacuri”. Îl surprinse însă faptul
că toată lumea fusese anchetată, iar lui, cel în cauză, nu i se
pusese nici măcar o întrebare. „Nu cumva mă bănuiesc? îi
răsări fără voie întrebarea. Și-o alungă tot atunci din minte: „E
absurd! De ce să mă bănuiască?” Totuși, ceilalți fuseseră
anchetați… înseamnă că era ceva la mijloc… Ceva necurat.
Prea-i dispăruse și-i apăruse harta ca din senin. „În orice caz,
băiete, conchise el, atenție mărită!” Și-n timp ce gonea pe
motocicletă spre Cătun, simți în cerul gurii un gust amar.

CAPITOLUL X
ALTE DISPARIȚII
VECHI ȘI FĂRĂ URME

Colonelul Stelian Coman încredințase „cazul Cosmin” unui

colaborator tânăr care, după părerea sa, avea calități înnăscute
pentru meseria asta. Numai că prima acțiune întreprinsă de
locotenentul Cornel Voinea în „cazul Cosmin” nu se soldase
decât cu o alarmă generală în regiunea respectivă.
— Ce-ați făcut, frăție, acolo? îl dojeni Coman pe tânărul
locotenent. Așa vreți să puneți mâna pe infractor? Cu trompeta
la gură? Mă mir că n-ați mers și-n pas de defilare, cu niște
pancarte pe care să scrieți: „Vinovatul să se prezinte de
urgență la primul post de miliție”.
Cornel Voinea își ascultase superiorul într-o ireproșabilă
poziție de drepți.
— Permiteți să raportez, tovarășe colonel?
— Ce să-mi raportezi, frăție? Crezi că impresionezi pe
cineva cu ținuta asta de ofițer de gardă? Ce-mi stai de parcă ai
fi înghițit un par? Vino aici, lângă mine, să ne uităm, oleacă
peste dosar.
Când Voinea i se alătură, colonelul simți în nări un iz ușor
de parfum.
— Care secretară îl folosește? îl iscodi Coman adulmecând.
Locotenentul se îmbujoră. Te înroșești ca o codană, continuă
colonelul să-l tachineze.
— Nu m-am înroșit, tovarășe colonel. Mi-e nițel cald.
Locotenentul încercă să-și elibereze gâtul din strânsoarea
gulerului tunicii.
— Acorzi atâta atenție ținutei exterioare, încât mă întreb
dacă-ți mai rămâne timp și pentru cea „interioară”, observă
Coman.
— Cred că nu v-ar place să aveți un colaborator cu o ținută
neglijentă, îndrăzni Cornel Voinea să protesteze.
— O să te mire, dar tocmai de așa ceva am avea nevoie
acum.
— Pentru?!
— Pentru ca să ducă mai departe cercetările în „cazul
Cosmin”.
— Nu… mă mai ocup de acest caz? se interesă îngrijorat
tânărul locotenent.
 — Ba va trebui să te ocupi… Și încă serios, îl avertiză
colonelul. Dar nu mirosind a odicolon de secretare. Nu-i vorbă
că, după ce intri în dispozitiv, nu-ți mai arde de „odicoloane”.
— Și de când va trebui să intru în „dispozitiv”? se interesă
locotenentul.
— Din clipa aceasta, îi preciză Coman. Geologul tău e acum
în drum spre Valea Moartă. Mâine sau poimâine își va relua
cercetările. E de presupus că și „binevoitorul” sau
„binevoitorii” săi să se miște din nou.
— Rămâne deci în picioare ipoteza că anumiți indivizi au
interes să împiedice prospecțiunile geologice în această
regiune? ținu Cornel Voinea să primească o nouă confirmare a
presupunerilor sale.
— Evident… Și va trebui să lămurim dacă e o simplă acțiune
de sabotaj… Și atunci îți pui întrebarea: de ce neapărat aici?
Doar în alte locuri se fac lucrări de prospectare mult mai
importante?
— Sau? făcu nerăbdător tânărul locotenent.
— Sau Valea aceasta ascunde niște taine de cu totul altă
natură, iar tăinuitorii lor țin cu orice chip să nu fie date la
iveală.
— Ați văzut cum arată aceste locuri? făcu Voinea
neîncrezător.
— Le cunosc… Dar numai la suprafață. Or marile taine stau
de obicei îngropate adânc în pământ… Ia privește aceste trei
fotografii, îl invită colonelul pe neașteptate.
Cornel Voinea se uită curios la clișeele pe care le scosese
colonelul din sertarul biroului.
— Mutrele a trei bandiți, cu care nu ți-aș dori să te întâlnești
vreodată: Sargu, Pletelungi și Turcitu… În ’45 făceau parte
dintr-o bandă de teroriști din Vrancea. Un an mai târziu,
fiindcă nu le „pria” aerul de acolo, s-au retras spre nord…
Ultima întâlnire cu ei am avut-o chiar în coasta Văii Moarte,
după care au dispărut fără urmă… Toate investigațiile noastre
au rămas fără rezultat și sunt douăzeci de ani de atunci.
— Credeți că mai trăiesc?
— M-aș îndoi.
— Atunci unde au pierit?
— I-o fi înghițit pământul, presupuse Coman. Și sunt tare
curios să aflu în ce chip au fost înghițiți.
— Ați fi tentat să faceți vreo legătură între dispariția lor în
această zonă și tentativele de împiedicare a lucrărilor
geologice?
— Mă gândesc… Geologii ăștia au prostul obicei de a răscoli
pământul pas cu pas și-n adâncime… Poți ști ce sunt în stare să
mai scoată la iveală? Și apoi mai este o problemă: aceea a
nefericitului profesor Craiu. A dispărut tot atunci și tot prin
aceste locuri. Sunt sau nu obligat să fac iarăși o legătură? Păcat
că nu mă pot ocupa personal de acest caz. Întrevăd că o să ai
nițel de furcă, frăție. Dar merită. Pe cinstea mea.
— Îmi puteți da aceste fotografii? îl întrebă tânărul
locotenent.
— N-ar fi prudent… Ai o memorie vizuală excelentă…
Întipărește-ți chipurile bine în minte. Cine știe? Când te aștepți
mai puțin, atunci îți apare iepurele în bătaia puștii… Succes,
frăție!

Capitolul XI
„LEGENDARUL” MITU BODEA
 Înainte de-a apuca pe cărările puțin umblate ale Văii
Moarte, George Cosmin trecu pe la prăvălia din Cătun, pentru
a-și completa proviziile. Era pe înserate și unica încăpere a
prăvăliei, strâmtă și joasă, gemea de oameni care stăteau la un
pahar.
— Seara bună, gospodarilor! li se adresă geologul jovial.
Cei de față își întrerupseră brusc discuțiile și-i răspunseră
prin câteva murmure slabe. Numai un șofer, pe care-l aștepta
afară un autocamion gol, continua să îngăimeze în legea lui un
cântec „de lume”, din care George Cosmin nu desluși decât
numele Mariei Lătărețu. Din când în când, chefliul se
întrerupea din cântat și striga răgușit celor din jur:
— Măi de-o-dată! Ceea ce în limbajul locului însemna: „Măi,
de același leat”. Observând, însă, că nu-i dădea nimeni atenție,
se rezema de perete și-și relua îngăimarea despre Maria
Lătărețu.
— A băut fără sifon, glumi vânzătorul către Cosmin.
— Seara, după lucru, mai scapă și el hățurile, îi luă careva
apărarea.
— Cu ce vă servim? îl întrebă vânzătorul pe geolog.
— Tain pentru două săptămâni, îi dădu acesta comanda.
— Plecați din nou pe munte? făcu vânzătorul surprins.
În prăvălie se așternu brusc tăcerea.
— De ce vă miră? auzi Cosmin un glas profund de bas. Eu
v-am spus că toate astea-s scorneli de-ale babelor și-ale
muierilor rele de gură.
Întorcându-se pentru a-și identifica apărătorul, geologul
recunoscu în el pe Mitu Bodea, baciul Cătunului, a cărui
statură de grenadier umplea toată ușa prăvăliei.
 — Dumneata ești, baciule? il întâmpină Cosmin bucuros.
— Ai naibii oameni, dom’ injener! Cât ați fost lipsă, v-au
omorât, v-au îngropat, v-au făcut și parastasul.
— Pielea rea nu piere, baciule, îi replică geologul glumeț.
— Când porniți? se interesă baciul.
— Mâine în zori.
— No, păi e bine! Om merje împreună, să vă dau ajutor la
tarhat, se oferi Mitu Bodea.
După ce ieșiră din prăvălie, geologul il iscodi în legătură cu
cele ce se vorbeau pe seama lui în Cătun. Și, spre surprinderea
sa, aici se cunoștea întreaga tărășenie cu harta, înflorită de
fantezia fiecăruia. După unele versiuni, geologul era implicat
într-o acțiune de spionaj, după alta era numai o victimă a
femeilor frumoase și costisitoare, care-l împinseseră la un gest
disperat… Fapt e că se vorbea mult și prestigiul său era pus
sub semnul întrebării.
„Cine oare mă urmărește până și aci?” se întrebă Cosmin, de
îndată ce se văzu singur, în patul larg, pe care nevasta
cojocarului îl primenise cu multă grijă. Tânărul geolog nu se
îndoia că toate aceste calomnii ținteau un scop precis: să-i facă
viața aici cât mai grea. Și-n parte scopul fusese atins. Oamenii
se fereau din calea lui, vădana lui Florea nu mai voia să-i dea
băiatul drept însoțitor, iar cojocarul îl iscodise, ce-i drept cu
multă discreție, dacă mai avea nevoie de cameră. Singurul om
care nu-și schimbase purtarea față de el era baciul Mitu Bodea.
În această mică așezare de munte, baciul se bucura de o stimă
rar întâlnită. I se dăduse în custodie una din cele mai
importante avuții ale Cătunului – oile. În mâinile lui se aflau
deci pâinea și cuțitul. Dar Mitu Bodea își mai cucerise în partea
locului o faimă, devenită aproape legendară.
 De fel, nu era de prin părțile acestea. Se aciuase în Cătun pe
la începutul anului 1944, ca „om al Neamțului”, adică al unui
negustor din orașul V., care avea aici o târlă de oi.
Neînțelegându-se în acel an din preț cu ciobanii locali,
„Neamțul” îl adusese pe Mitu Bodea vătaf peste târlă. Pe
atunci baciul era un bărbat chipeș, voinic, de vreo treizeci de
ani, care scăpase de front datorită unei invalidități. Se plângea
că are plămânii roși de boală, dar sătenii nu-i dădeau crezare.
„Boala lui e sănătatea noastră, ziceau ei. Ăsta a venit la noi
să se procopsească.”
Peste câteva luni, însă, când frontul se apropiase de acea
regiune, Mitu Bodea avea să uimească toată suflarea prin actul
său cutezător. Stăpânul lui, „Neamțul”, văzând că zilele
ocupației hitleriste erau numărate, hotărâse să lichideze parte
din avere și să-și ia tălpășița. Ca urmare, trimisese vorbă lui
Mitu Bodea să-i coboare turma de la munte. Spre mirarea
tuturor, însă, negustorul neamț primise de la tânărul baci
următorul răspuns:
„Dacă-i trebuie oile, să vină singur să le ia”.
Spumegând de mânie, negustorul trimisese jandarmii la
târlă. Dar aceștia se întorseseră cu mâinile goale. Mitu Bodea
despărțise oile în ciopoare și le răspândise prin munți, în locuri
numai de el știute. Șeful de post din comună se alesese, din
partea comandantului legiunii de jandarmi, cu calificativul de
„dobitoc”, iar „Neamțul”, mânat din urmă de canonadele
războiului, a renunțat la urmărire și a pornit, blestemând, spre
Vaterland.
„Bine l-a mai potcovit pe «Neamț»”, își ziceau satisfăcuți cei
din Cătun, nebănuind că partea cea mai interesantă a poveștii
abia de acum începea. Toată lumea se aștepta ca Mitu Bodea
să-și păstreze oile.
„El le-a scăpat din mâinile «Neamțului»”, susțineau oamenii
pe drept cuvânt.
În toamnă, când tânărul baci a coborât cu turmele de la
munte, întregul Cătun l-a primit cu brațele deschise, ca pe un
erou. Mitu Bodea călca țanțoș ca un păun, fără a învrednici pe
nimeni cu vreo privire. În urma lui pășeau mărunt, spre
medeanul din fața crâșmei lui Lambe Ciacâru, mânzările și
mioarele, cârlanii și berbecii.
Tânărul baci s-a oprit în fața cârciumarului și a rostit fălos:
„Ziua bună!”
„Să trăiești, șefule!” a făcut Lambe slugarnic. „Ce mai faceți,
oameni buni?” s-a adresat Mitu Bodea celorlalți săteni.
„Mulțumim de întrebare, îi răspunsese un moșneguț, cu
glasul pițigăiat. Ne uităm la dumneata și nu ne vine a crede că
ești teafăr și voios.”
„Vă pare cumva rău?”
„Ferita sfântul”, se grăbise moșneguțul să-l asigure.
„Atunci, să dai, cârciumare, câte un rând la toți cei de față și
celor care vor mai veni… Azi e ziua mea. Eu plătesc… Ce? Nu
crezi? Or ți-i teamă că n-am cu ce plăti?”
„Dumneata să n-ai? făcuse Lambe admirativ. Cu moștenirea
pe care ți-a lăsat-o «Neamțul» cumperi cârciuma cu mine cu
tot.”
„Am auzit, oameni buni, că în țară e lege nouă, s-a adresat
Mitu Bodea iarăși celor de față. Primul pahar să-l bem în
cinstea ei.”
„Să fie într-un ceas bun, i-au răspuns oamenii. Că cea veche
ne-a umplut casele de nevoi.”
„Și, după legea asta nouă, ce-ați crede dumneavoastră c-ar
trebui să fac cu oile «Neamțului»?”
Prin asistență s-a stârnit un murmur puternic.
„Ale dumitale sunt după toate legile”, a glăsuit iarăși
moșneguțul cu glasul pițigăiat.
„Ei bine, a ridicat Mitu Bodea glasul său de bas profund, n-
am să mă ating nici măcar de-un smoc de lână.”
Vorbele lui trecuseră din gură în gură, uluind întreaga
suflare adunată în medeanul din fața cârciumii.
„Și ce vrei să faci cu ele?” îl iscodi Lambe, întrezărind un
gheșeft.
„Am să le înapoiez.”
„Neamțului?” strigară oamenii intrigați.
„Nu, făcuse Mitu Bodea cu un gest larg, teatral. Le voi da
înapoi celor pe care i-a obijduit «Neamțul», adică
dumneavoastră!”
Câteva clipe de uimire, apoi întregul medean răsunase de
chiote de bucurie. Era una din primele împroprietăriri, din
inițiativa locală, care avea loc în acea regiune după Eliberarea
țării. De pe urma ei, Mitu Bodea se alesese, pe lângă faimă, și
cu unele avantaje care aveau să capete, în decursul anilor,
putere de lege. Obștea Cătunului îl tocmise baci pe viață, iar
cele douăzeci de oi, pe care le primise după multe insistențe,
urmau să fie întreținute – vara ca și iarna – tot din fânațul
obștesc. Astfel a devenit Mitu Bodea baciul cel mai prețuit din
toți bacii câți au fost vreodată prin acele părți. Avea el, nu-i
vorbă, și unele năravuri. Că doar om era. Îi plăceau mai cu
seamă femeile tinere și nurlii. Fete nu strica, pentru a nu-și face
dușmani de moarte. Se mulțumea cu văduvioarele rămase de
pe urma războiului. Unii gospodari și l-ar fi dorit ginere. Dar
Mitu Bodea își apăra cu dârzenie libertatea de holtei. În
schimb, se încurcase în orașul V., unde-și ducea prisosul de la
stână spre vânzare, cu o precupeață tânără și foarte frumoasă.
„Asta-i toacă toată agoniseala de peste vară”, cârteau
ibovnicele din Cătun. Dar n-aveau încotro. Când îi venea lui
chef – tot cam la două săptămâni – nu mai călca pe la stână
câte trei zile și trei nopți în șir.
Gospodarii așezați, însă, erau întru totul mulțumiți de el.
— E cinstit, îl apreciau ei. Nu ciupește de la nimeni nici cât
negru sub unghie. Lasă să treacă mai bine de la el decât de la
noi. Iar dacă rupe lupul o oaie, ori se pierde un cârlan, trece
paguba asupra sa, ca să nu fie sămânță de vorbă.
Nu-i vorbă că și Mitu Bodea se bucura de sprijinul lor când
era la ananghie… în toamna lui patruzeci și cinci, de pildă,
noul subprefect, un tinerel focos, i-a cerut socoteala oilor
rămase de la negustorul neamț. Sătenii au venit atunci cu el la
Plasă, depunând mărturie că se făcuse împărțeală dreaptă,
după legile pământului.
„Dar oile acestea aparțin statului, le atrăsese atenția
subprefectul. N-aveți dreptul să le împărțiți.”
„Atunci veniți și le luați din curțile noastre, îi răspunseseră
oamenii. Iar de baciul nostru să nu vă atingeți, că nu-i
vinovat.”
Sfătuit de-un consilier al său, un bărbat mai în vârstă, cu
înfățișare de muncitor, subprefectul a închis „dosarul Mitu
Bodea.”
Dar întâmplarea asta fusese floare la ureche față de cele ce
avea să pătimească Mitu Bodea peste alt an și fără ca oamenii
din Cătun să-i poată sări în vreun fel în ajutor.
 Capitolul XII
BANDIȚII LA STÂNĂ

Printre puținii care s-au bucurat de privilegiul de-a auzi

această întâmplare, chiar din gura eroului ei principal, s-a
numărat și George Cosmin. Iată ce i-a povestit Mitu Bodea:
«Era, dacă îmi amintesc bine, în primăvara lui ’46… Da,
da… Cam la doi ani după război… Ieșisem cu oile la munte
doar de două-trei săptămâni. Nici nu-mi tocmisem toate cele la
stână, când mă pomenesc într-o noapte cu câinii lătrând de
mama focului. După socoteala mea lătrau a „om”. Îmi arunc
sarica pe umeri, apuc toporul și ies afară.
„Care ești acolo?” am strigat tare, ca să acopăr lătrăturile.
„Cheamă-ți javrele, baciule, dacă vrei să le mai ai”, mi-a
poruncit o voce groasă de om. Eu chem câinii și dau să intru
înapoi în colibă, ca să mai scol un băiat, doi, pentru că nu-mi
mirosea a bine. Da’ n-apuc să fac un pas, că același glas mi-a
poruncit din nou:
„Nu te mișca, baciule, că-ți fac scăfârlia cuib de șoareci.”
„Măi, să fie! mi-am zis. Ăsta nu știe de șagă.”
„Vino mai aproape, l-am auzit iarăși, și astâmpără-ți odată
cotarlele.”
De felul meu nu-s fricos, dar în momentul acela mi s-a făcut
inima cât un purice. În fața mea apăruse o matahală păroasă și
pletoasă, înarmată până-n dinți.
„Bandiții, mi-am zis. M-am dus pe copcă. Ăștia îmi fac felul
aici.”
Auzisem eu de ei, că mai călcaseră și alte stâni, dar nu mă
gândeam că puteau să arate așa de fioroși.
„Cu cine mai ești în stână?” m-a iscodit banditul.
 „Nu-s decât băieții de la oi”, i-am răspuns.
„Atât?” a făcut el bănuitor.
„Atât.”
„Apuc-o înainte și să nu scoți nicio vorbă.”
Când m-am întors cu fața spre stână, am și simțit țeava
pistolului automat în coastă. Câinii s-au mai potolit, așa că am
intrat pe tăcute în colibă. Ciobanii mei dormeau ca niște
bușteni. Dar banditul, ca să fie sigur, a aprins o lanternă și-a
cercetat toate ungherele. Mulțumit, după câte mi s-a părut, de
ce-a găsit, s-a apropiat de vatră, unde ardea mocnit o
buturugă.
„Ațâță focul și pune de mămăligă… Da’ una mare, ca pentru
un regiment”, a rânjit banditul. Vorba-i de șagă i s-a părut
grozavă. Mie, însă, numai de șagă nu-mi ardea atunci. Tot cu
ochii și cu țeava pistolului spre mine, banditul s-a dus la ușa
colibei, unde a făcut semn cu lanterna altor doi haidamaci.
Hămăitul câinilor s-a întețit iar. Unul din ciobani a făcut ochi,
apoi încă unul.
„Dormiți mai departe, băieți, le-am zis. Avem niște musafiri,
da’ mă ocup eu de ei.” Băieții n-au mai așteptat alt îndemn.
În acest timp au intrat în colibă și celelalte namile. Erau
vineți de frig, că-n luna mai vremea e încă aspră la munte.
„Veniți mai lângă foc”, i-am îndemnat eu, cu gând să-i văd
mai bine la față.
„Caută-ți acolo de mămăligă, s-a răstit al doilea bandit la
mine. Că acuși te fac să iei foc.”
N-am mai crâcnit, dar nici ei nu scoteau vreo vorbă. Se vede
treaba că erau istoviți și rupți de foame. După ce le-am pus
masa, m-au poftit frumușel afară. Mi-am chemat câinii și-am
început să dau ocol târlei. În timpul ăsta ei înfulecau pe rupte.
Cum m-au gonit afară, cam în pripă, am uitat să iau sarica. Și
mă strângea binișor în spate. Dau să intru în colibă după ea,
da’ un glas mânios mă oprește:
„Stai dracului acolo până te chemăm noi.”
Am dat înapoi și iar am mai făcut un ocol. „Înghit, îmi
ziceam eu, înghiți-i-ar Talpa Iadului.” Mi s-a părut apoi că-i
aud cotrobăind prin colibă. Dacă am văzut așa, iar am dat să
intru. Da’ ei tocmai ieșeau, fiecare cu câte un tăbâltoc în spate.
„Oameni buni! Domnilor, le-am strigat. Nu mă nenorociți!
Ăsta-i tainul nostru pe-o săptămână.”
„Gura! mi-a strigat printre dinți cel care mi se părea un fel
de șef al lor. Dacă n-o închizi și spui ceva altora, ți-o închidem
noi pe veci.”
Mi-am dat seama că-mi răcesc gura de pomană. I-am mai
zărit cum au sărit în ocol și mi-au înșfăcat un cârlan gras. Apoi
au pierit în noapte. Când am intrat în colibă, băieții mei
dormeau mai departe, fără grijă. Numai eu n-am putut închide
ochii în noaptea aceea. Fără să mă uit, știam că nu mi-au lăsat
niciun pumn de mălai. Și pe vremea aceea mălaiul era scump
ca aurul. Vămuiseră și din cașii cei mai uscați, și din slănină,
untdelemn… Ce să mai vorbesc? Jaf în toată puterea
cuvântului. „Ăștia dacă s-or înnădi aici, mă scot la covrigi, mi-
am zis. Trebuie să fac ceva ca să scap de ei.” Eram între ciocan
și nicovală. Dacă nu le dădeam, bandiții mă achitau. Dacă
tăceam și mă lăsam jupuit, cădeam rău față de autorități. „Și
așa-i rău, și așa-i prost”, mă gândeam. Singura cale era să-mi
iau lumea-n cap. Dar nu-s eu omul care să se sperie cu una, cu
două. Cum s-a crăpat de ziuă, l-am trezit pe Tică, un băiat al
meu mai de nădejde, și l-am pus să jure pe ce are mai sfânt că
va păstra taina. I-am poruncit să mă însoțească în Cătun, până
la Lambe, ca să înlocuim proviziile luate de furi. Acolo am
hotărât ca el să se întoarcă la stână, iar eu să mă duc mai
departe, la oraș.
„Da’ să nu scoți vreo vorbuliță, Tică, băiete, că Gaia ne
mănâncă pe amândoi!” i-am poruncit.
M-am înapoiat la stână abia a treia zi, cu un vlăjgan de vreo
douăzeci de ani, care să mă ajute, vorba vine, la tunsul oilor. Îl
trimiteam prin munți când cu o turmă, când cu alta. Până s-a
împlinit o săptămână. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Era
o noapte amarnică. Ploua cu găleata și cerul se zguduia de
fulgere și tunete. Ne culcasem cu toții de vreme, zgribuliți sub
sarici, când auzim pe nepusă masă hămăiturile câinilor, chiar
în fața colibei. Flăcăul meu a sărit ca ars din culcuș, dând să
iasă.
„Stăi pe loc, i-am zis. E prea târziu. Bagă-te sub sarică și fă-te
că dormi.”
Cum am bănuit, așa s-a și întâmplat. În colibă au năvălit cei
trei bandiți deodată. Adică nu chiar deodată. Au izbit întâi cu
piciorul în ușa colibei, iar șeful lor a strigat:
„Să nu miște nimeni!”
După aceea au început să plimbe lumina lanternei prin
colibă. Când l-au descoperit pe flăcău, unul din ei a rânjit:
„Ia uite, șefule… Lume nouă”.
Văzând că suntem oameni pașnici, au intrat în colibă. Și nu-i
interesa altceva decât bietul băiat; cine e, de unde e și ce hram
poartă pe aici? Din tot ce le îndrugam eu, nu credeau o boabă.
Stăteau mereu cu degetul pe trăgaci și nu-l scăpau pe băiat din
vedere.
„Zici că ți-e nepot? a rânjit șeful lor la mine. Atunci de ce nu
l-am zărit înainte nici pe aici, nici în Cătun?”
 „E băiatul soră-mi, care-i măritată la…”
„A… mă-ti, m-a suduit, nitam-nisam, banditul. Ia scoală-te,
mă! i-a poruncit flăcăului. Supus, băiatul a dat să se scoale
sprijinindu-se în mâini. Sus labele! i-a poruncit banditul.
Politrucii voștri nu v-au învățat să săriți în poziție de drepți
fără să vă sprijiniți în mâini?”
„Care politruci?” am făcut-o eu pe prostul.
„Îi știe el bine.”
„«Nepoțelul» dumitale, s-a băgat în vorbă și cel care se
credea glumeț, a venit în vizită la unchi însoțit de-o prea
frumoasă gardă.”
„Un pluton întreg de capele albastre, a adăugat șeful. Ori
nici pe asta n-o știi? a făcut el către mine. Da’ cu dumneata
stăm noi de vorbă un pic mai târziu.”
Când l-am auzit, mi-a înghețat sângele în vine. „Atât ți-a
fost sărman de tine”, mi-am zis.
„Ai ceva asupra ta?” l-au luat la întrebări pe flăcău.
„Ce să am?”
„Vreo jucărie de asta care face poc! poc!” s-a băgat iar
șugubățul.
„Labele sus! i-a poruncit iarăși șeful. Parcă nu-mi vine a
crede să fi venit tu până aici cu mâinile goale.”
„Ia să-l caute nenea puțintel de purici”, a făcut șugubățul.
S-a apropiat de el și, când a vrut să-l percheziționeze, flăcăul
l-a izbit cu piciorul în stomac, a scos fulgerător un pistol din
sân, și l-a descărcat în șef. Dar tot în clipa aceea o rafală de
pistol automat l-a cosit de la mijloc. Bietul băiat a scăpat
pistolul din mâini, s-a clătinat câteva clipe pe picioare, apoi s-a
prăbușit ca un brad tăiat din rădăcină.
„Dumnezeul mamei lui! l-am auzit abia atunci pe șef. Era
cât pe ce să mă curețe”. Se strâmba de durere și se ținea de
umărul străpuns de gloanțele trase de flăcău.
Șugubățul, aflat lângă mort, se mai ținea cu mâinile de burtă
și răsufla adânc.
„Îndemânatic, mucosul”, a icnit el.
„Ba ești tu un nătărău, i-a spus șeful. Ți-am spus să-l
lichidăm fără atâta vorbă. Iar tu, mă mutule, ce stai de lemn? a
zis către cel ce nu scosese până atunci nicio vorbă, dar care
descărcase în schimb pistolul automat în flăcău. Vino, mă, și
mă leagă, i-a poruncit șeful, că scurge tot sângele din mine”.
Noi, ceilalți, stăteam încremeniți de spaimă și mirare. Așa de
repede s-a întâmplat totul, încât nici azi nu-mi dau seama bine
cam cum s-au petrecut lucrurile. Și ca să nu mai lungesc vorba,
bandiții ne-au jefuit și-n seara aceea de merinde, iar când au
dat să iasă, „Mutu” m-a privit într-un fel așa de frumos, că m-
au trecut sudorile. „Ce fac?” l-a întrebat el din ochi pe șef.
„Ia-l”, l-am auzit pe acesta.
Și, cât mă vezi de voinic, când m-a înhățat „Mutu” de ceafă,
m-am simțit ca un pui de găină, dus de hultan. Ce-a urmat mai
că nu-mi vine să vă povestesc. M-au târât ei o bucată bună de
drum. Și fiindcă mă tot împiedicam între picioarele „Mutului”,
unde m-a miruit ăsta o dată cu patul pistolului, de-am căzut
jos ca o baligă. Ce-au mai făcut cu mine n-am mai știut. Când
m-am trezit, eram într-o râpă, plin de sânge năclăit, cu straiele
de pe mine ferfeniță. Câinele meu cel mai bun, Tărcuș, mă
lingea, iar Tică mă ștergea pe față cu o bucată de cârpă udă.
Mare pacoste pe capul meu! Era de ajuns să mișc oleacă gura
că mă și înjunghia durerea. Mă uciseseră bandiții tot, bucată cu
bucată. Da’ ceea ce era important, aveam mădularele întregi.
„Bogdaproste, mi-am zis. Bine că nu m-au ologit.” Tică se uita
la mine și nu-i venea a crede că mai trăiesc. Am avut, după
câte mi-am dat seama după aceea, și-un dram de noroc.
Bandiții m-au dat de-a dura în prăpastie, cu gând că până jos
ajung bucăți. Da’ cum era o noapte de să-ți bagi degetele în
ochi, n-au văzut că eu m-am agățat cu cămașa de o cracă și
acolo am înțepenit până m-a găsit Tărcuș. „Ei, mi-am zis, dacă
ei mă cred mort, apoi s-o fac pe mortul mai departe.” Se crăpa
tocmai de ziuă. M-am înțeles cu Tică să trimită oile mai repede
la păscut cu ceilalți ciobani, și-apoi să vină cu Mișca, măgarul
nostru, ca să ridice „mortul” din prăpastie și să-l ducă la stână.
Băiat isteț, Tică a priceput numaidecât planul meu și așa a și
făcut. După ce m-a culcat în colibă lângă celălalt mort și ne-a
acoperit pe amândoi, Tică a pornit tot într-o fugă spre Cătun,
unde aștepta cu adevărat un pluton de jandarmi. Nu
apucaseră să se întoarcă băieții cu oile de amiază, că Tică a și
venit înapoi cu plutonul după el și cu două tărgi purtate
fiecare de câte doi cai huțuli, cum sunt pe aici. Ofițerul care
comanda plutonul a intrat singur în colibă (așa cum i-am
trimis de altfel vorbă prin Tică), a văzut cum stau lucrurile, și-
am căzut la învoială cum să facem mai departe. El a ieșit apoi
afară și-a anunțat ostașilor moartea eroică, la datorie, a
sergentului Gheorghe Panțâru, ca și a baciului Mitu Bodea,
omorât de bandiți în timpul aceluiași atac asupra stînei. Drept
care vor fi amândoi transportați la oraș, la legiunea de
jandarmi. Și uite așa am devenit mort pentru toată lumea,
numai pentru mine nu, cu toate că eram să dau de câteva ori
ortul popii până am ajuns în oraș, înăbușit sub pătura cu care
eram acoperit pe față. Da’ nici celor trei „buni prieteni” ai mei
nu le-a fost moale după aceea. Cum m-am făcut zdravăn, i-am
condus pe jandarmi în așa chip prin munți, încât cei trei
bandiți n-au mai avut scăpare și au trebuit să-și facă seama. Ei
au ales această cale, pentru că, față de fărădelegile lor, tot
glonțul îi aștepta».
„Reînvierea dumitale din morți trebuie să fi făcut mare
vâlvă în Cătun?” remarcase George Cosmin.
„Babele și muierile și-au făcut cruce și și-au adunat copii în
casă, iar bărbații m-au împuns cu degetul în coastă ca Toma
Necredinciosul pe Hristos!” adăugase baciul amuzat.
„Dar pe profesorul Craiu, care umbla tot atunci pe aici, l-a
iscodit Cosmin pe neașteptate, zici că nu l-ai cunoscut?”
„Nu… De ce să mint? El trăgea mai mult în cealaltă vale, la
Roșu.”
Stând cu ochii în grinda casei cojocarului, George Cosmin
rumega, în liniștea nopții, peripețiile lui Mitu Bodea. Și i se
părea totuși neverosimil ca baciul să fi cutreierat atâta munții
și să nu-l fi zărit măcar în treacăt pe neobositul cercetător
Valeriu Craiu.

Capitolul XIII
SEMNELE DE ÎNTREBARE
ALE LOCOTENENTULUI VOINEA

Aceeași îndoială avea și locotenentul Cornel Voinea,

răscolind, fără prea mult folos, arhivele fostei legiuni de
jandarmi din V. I se povestiseră și lui, într-o altă variantă,
isprăvile de necrezut ale baciului Mitu Bodea.
— Nu știu cum să zic, se destăinui el căpitanului Radu
Tudor, de la miliția raionului V., dar omul ăsta parcă și-a
fabricat anume această autobiografie curată ca lacrima. Are o
viață prea „eroică” pentru a-l crede pe deplin.
— Nu te-aș sfătui să te atingi de el, pentru că te-ai umple de
Doamne-ajută, îi replică Radu Tudor.
— Nici n-am de gând să mă ating. Dar numai așa, de amorul
artei, aș vrea să-l cunosc mai bine.
— Cam ce-ai vrea să știi? îl iscodi căpitanul.
— De pildă, dacă prin gesturile și acțiunile lui spectaculare
urmărea doar satisfacerea orgoliului propriu, ori țintea și
altceva?
— Ce anume?
— Asta mă întreb și eu: ce urmărea? Căpătuială? Se pare că
nu. A rămas și azi tot un baci, ceva-ceva mai spălățel. O figură
pitorească, după câte se pare, care se bucură de simpatia
întregii regiuni. Totuși nu pot crede că a avut doar acest unic
țel în viață. Să nu-l fi animat alte aspirații?… Meritele cucerite
în anii grei, de început, îi deschideau perspective mult mai
largi. De ce nu s-a folosit de ele? De ce a preferat să ducă mai
departe aceeași viață simplă și singuratică?
— E o problemă intimă, care-l privește pe el, susținu Radu
Tudor.
— O cunoști?
— Se zice că ar fi iubit în tinerețe o femeie, care i-ar fi
mutilat sufletul.
— Mai devreme sau mai târziu, fiecare trecem prin
asemenea „mutilări”, observă Voinea. Și nu ne izolăm în
munți. Dar să zicem că Mitu Bodea e un romantic întârziat,
deși se ține cu o precupeață, care-i învârtește binișor afacerile
pe aici. Dar ceea ce nu-mi este prea clar privește rolul pe care l-
a jucat el în lichidarea cuibului de teroriști din regiunea Văii
Moarte. După semnalmente, par să fi fost Șargu, Pletelungi și
Turcitu. Niște bandiți dintre cei mai cruzi. Or el, care era om în
toată firea, cu experiența vieții de munte, nu și-a dat seama că,
aducându-l la stână pe sergentul Panțiru, îl condamna de fapt
la moarte? Lucru care s-a și întâmplat. Pentru că bandiții nu
erau așa de proști să lase fără supraveghere baza lor de
aprovizionare. Iar în clipa când l-au văzut pe sergent
colindând teleleu prin munți, i-au și semnat sentința, pe care
au executat-o în fața întregii stâni, pentru a servi ca exemplu.
— Ideea cu sergentul trimis ca iscoadă a fost într-adevăr
copilărească, dar nu i-a aparținut lui Mitu Bodea, preciză Radu
Tudor. Ancheta care a avut loc atunci a dovedit vinovăția
comandantului plutonului, un sublocotenent abia ieșit din
școală.
— Concluziile anchetei le-am văzut și eu, îi replică Voinea
neîncrezător. M-ar fi interesat însă cine i-a sugerat acelui tânăr
ofițer această idee criminală, în ultimă instanță.
— Ești teribil! exclamă Radu Tudor fără voie. Pui totul sub
semnul întrebării. Ai să te bănuiești chiar și pe dumneata.
— Totdeauna încep cu mine, îi preciză Voinea. Ăsta-i
principiul lui „papa” Coman… Și, plecând de la el, mă întreb
dacă-i bine să mă mulțumesc doar cu aceste fraze laconice din
raportul referitor la „moartea” celor trei bandiții: «Înconjurați
de noi și nemaiavând nicio șansă de scăpare, cei trei teroriști se
furișau printre stânci, trăgând din mers. Erau ochitori excelenți și
făceau mereu victime în rândurile noastre. Din spate erau acoperiți
de o stâncă către care se retrăgeau în salturi. După stâncă se căsca o
prăpastie foarte adâncă, în fundul căreia se zăreau apele unui pârâu
umflat de ploi. Baciul Mitu Bodea, care era lângă mine, mi-a zis:
„Au intrat singuri în capcană”. Și așa era. Cercul din jurul lor
era închis complet cu guri puternice și continui de foc. Nerăbdător să
pun mâna pe ei, voiam să trec la asalt. Dar tot Mitu Bodea m-a
sfătuit: „Mai așteptați puțin, că muniția lor trebuie să fie pe sfârșite.
Or să ridice mâinile fără codeală”. Într-adevăr, focurile lor au
început să fie mai rare, apoi au încetat definitiv. Bandiții ajunseseră
la buza prăpastiei. Așteptam dintr-o clipă în alta să se predea. Așa s-
a și întâmplat. Unul din ei a ridicat arma cu o batistă albă în vârf.
Am dat ordin să nu se mai tragă. Cei trei bandiți au ieșit atunci la
iveală, ținând armele deasupra capetelor. Ostașii mei au scos chiote
de bucurie. Dar, în clipa următoare, am auzit niște răcnete
sălbatice… Abia am mai apucat să-i văd pe teroriști cum se aruncau
unul după altul în prăpastie.» Ce zici? continuă Voinea,
întrerupându-se din lectura raportului comandantului de
jandarmi. Frumoasă păcăleală!
— Nu-mi explic, totuși, făcu Radu Tudor, cum au putut
scăpa, dacă au scăpat într-adevăr, așa cum presupui
dumneata. Am cercetat și eu locurile acelea. Peste prăpastie nu
puteau trece decât dacă aveau aripi… Or nu erau niște zmei.
În loc de răspuns, Cornel Voinea reluă lectura raportului:
«Trupurile sfârtecate ale celor trei bandiți au fost mai mult ca
sigur luate de apele umflate ale pârâului și purtate la vale împreună
cu crengi, butuci și rădăcini de copaci… Căutările întreprinse de-a
lungul albiei, în aval, au dus la găsirea unei caschete tip „S.S.”,
agățată de-o rădăcină, și-a unei benzi goale de pușcă mitralieră. În
rest – nimic.»
— Suspect de puțin, observă tânărul locotenent. Reveni la
lectură:
«Imensele aluviuni pe care le transportă aceste ape au îngropat
cine știe unde, pentru veșnicie, cele trei leșuri.»
— Dar tot aceste ape le și dezgroapă, continuă să cugete
Voinea cu glas tare. Or, în anii care s-au scurs de atunci, nu s-a
găsit, după câte se pare, nici măcar un os…
— Întâmplător, n-a întreprins nimeni o cercetare amănunțită
a albiei pârâului, preciză Radu Tudor. Și mă îndoiesc că cineva
și-ar pierde acum vremea cu așa ceva. E o poveste veche,
uitată, fără nicio consecință ulterioară.
— Cu toate astea, m-ar tenta să fac cunoștință cu aceste
locuri, conchise Cornel Voinea.
— O plimbare prin munți n-are ce să strice. Te însoțesc, dacă
vrei, îi propuse Radu Tudor.
— Mulțumesc, dar prefer să fiu singur… Ca să mă pot
concentra mai bine.

Capitolul XIV
VALEA MOARTĂ

Nu figura sub acest nume pe nicio hartă întocmită de

geografi. Cel care o trecuse prima oară pe o hartă geologică
fusese profesorul Craiu. Localnicii o denumiseră Valea Moartă
mai mult din considerente economice. De pe urma ei nu aveau
aproape niciun folos. Nu le oferea nici pășuni bune de păscut,
nici păduri de tăiat. Situată la mare altitudine, Valea nu avea
decât tufe de jnepeni, ruguri de afine și pomușoară, ca și o
iarbă teioasă, cu firul gros și tare; nu poseda nici măcar o
coastă mai domoală, pe care să-ți odihnești privirea; tot
prăpăstii, căderi asurzitoare de ape, necuprinse povârnișuri
presărate cu blocuri mari de piatră, care de la depărtare păreau
niște pașnice turme de mioare încremenite acolo de milenii.
Crestele ascuțite, care o înconjurau ca niște metereze, erau
adesea bântuite de viscole și furtuni năprasnice. Încât
localnicii, care îndeobște nu sunt amatori de alpinism, se
abăteau rar și numai la mare nevoie pe acolo. Era poate
singura vale unde nu existau poteci și cărări. Iar unica așezare
vremelnică, din apropierea acestor sălbatice locuri, era cea a lui
Mitu Bodea. De douăzeci de ani în șir, baciul își așeza stâna
numai în preajma acestei văi.
— Sunt ferit de oameni, de răutatea lor, își explica Mitu
Bodea preferința, susținându-și spusele cu exemple știute din
propria-i viață.
Dar în afară de acesta, baciul avea și alte motive, de ordin
practic-gospodăresc, să le zicem. Situat mai sus de zona
pădurilor, locul unde-și așezase stâna era larg și luminos. Ceva
mai în vale, susura un izvor puternic, cu o apă limpede și tare
bună la gust, pe care baciul o capta într-un sistem ingenios de
uluce de lemn. Simțul gospodăresc al lui Mitu Bodea sărea în
ochi de cum te apropiai de stână. Mai interesant însă i se părea
lui George Cosmin interiorul colibei în care sălășluia Mitu
Bodea, cam de pe la cincisprezece mai până la cincisprezece
septembrie ale fiecărui an.
— Baciul nostru trage a boierie, îi auzise geologul glumind
pe oamenii din Cătun.
Lui Cosmin i se părea însă firesc ca un om din zilele noastre,
chiar dacă-i izolat în munți, să fie în contact cu lumea printr-un
aparat de radio cu tranzistori, prin ziare și reviste la care se
abona anual, să aibă chiar și o mică bibliotecă personală.
Pentru un alt „izolat”, cum era geologul, compania instruitului
baci nu putea fi decât binevenită. De aceea, căuta înadins
prilejul de a face câte o vizită la stână, și-l primea bucuros pe
baci în micul său cort de explorator al adâncurilor terestre.
— Când mai veniți pe la noi? se interesă Mitu Bodea,
văzându-l pe geolog pregătindu-se să scurteze popasul făcut la
stână.
— Dumnezeu știe, baciule, făcu geologul. Am rămas în
urmă cu planul și trebuie să trag zdravăn… Mi-ar face însă
plăcere să te mai abați dumneata prin Valea Moartă.
— Cu dragă inimă, îi răspunse Mitu Bodea. Cu toate că nu-
mi place să mă uit nici de departe la văgăuna asta unde v-ați
băgat. Prea e hâdă și neprimitoare.
Geologul nu era de aceeași părere, dar nu-l contrazise, își
aburcă în spate rucsacul mare, umplut până la refuz, de care
atârna un ceaunaș de tuci, cu fundul negru, iar curelele
busolei, altimetrului, binoclului, aparatului de fotografiat și
porthartei le trecuse pe după gât.
— Hai, Ioane, își îndemnă Cosmin însoțitorul la drum.
Flăcăiandrul de 16-17 ani, pe care baciul Mitu Bodea îl
convinsese să lucreze mai departe cu geologul, se ridică alene
de lângă cupa de jintiță caldă și se înhămă la rucsacul ceva mai
mic, dar tot așa de bine burdușit.
Sfidând faima rea a locului, Cosmin își instală cortul chiar în
mijlocul Văii Moarte, într-un colț ce i se părea de-un pitoresc
inedit. Ca orice om ce-și petrecea o bună parte din viață în
sânul naturii, Cosmin era nu numai un îndrăgostit al
peisajului, dar și un om cu un dezvoltat simț practic. Pârâul
lângă care-și instalase cortul avea un susur încântător și în
același timp îi servea ca sursă de apă. Micul platou pe care se
afla miniaturala sa tabără, acoperit cu o iarbă deasă, presărată
cu flori de munte de cele mai diferite specii și culori, era –
după socoteala geologului – o pavăză bună împotriva
eventualelor viituri de apă, provocate de desele ploi ce se
abăteau asupra Văii Moarte. Păduricea de jnepeni, aflată pe
latura sudică a platoului, întregea în chip fericit cadrul natural,
dar tot ea furniza și lemnul necesar „bucătăriei de campanie” a
geologului. Crestele înalte, ca niște ziduri de cetate, ce
alcătuiau un perfect semicerc pe latura nordică a platoului,
erau mărețe, în sălbăticia lor, constituind însă și-un excelent
adăpost împotriva vânturilor și furtunilor, care veneau
îndeobște din această parte.
— Ce zici, Ioane? se adresă geologul mulțumit de sine
flăcăiandrului care se căznea să aprindă focul. Am ales un loc
fain?
— Fain, făcu Ion nepăsător, preocupat de golul din stomac,
pe care jintița de la stână mai mult îl ațâțase decât îl potolise.
Cortul izoterm, de fabricație elvețiană, le oferi peste noapte
un adăpost bun. A doua zi, în zori, geologul se trezi cel dintâi
și ieși din cort pășind peste trupul lui Ion, toropit de un somn
adânc, fără vise. Aerul tare al dimineții îi alungă numaidecât
somnolența. Făcu o scurtă inspecție a taberei și, când ajunse în
spatele cortului, un grohăit puternic îl făcu să-i sară inima din
loc.
— Ia uite-al naibii unde și-a găsit să râme, rosti Cosmin tare,
ca să se liniștească. Dar nici godacul vărgat, care gonea
disperat spre păduricea de jnepeni, nu era mai puțin speriat.
„Va trebui să fim cu băgare de seamă”, își zise Cosmin, deși
se îndoia că un mistreț singuratic ar putea să-i atace. De obicei
sălbătăciunile astea se fereau din calea oamenilor.
După un dejun consistent, care trebuia să-i țină de saț până
seara, geologul își întinse pe iarbă harta buclucașă, pentru a-și
fixa itinerarul zilei. Avea de cercetat albiile celor cinci pâraie
care tăiau Valea Moartă în evantai, adunându-se spre sud într-
o unică matcă. Săpate de-a lungul mileniilor, aceste profiluri
naturale ofereau geologului prețioase indicii cu privire la
structura straturilor care alcătuiau lumea subpământeană a
acestei necunoscute zone carpatice. În trecutele sale expediții,
George Cosmin nu izbutise să prospecteze decât două din
aceste pâraie. Îi mai rămăseseră trei. Pe care să pornească mai
întâi? Cea mai mare atracție o exercita asupra lui pârâul aflat la
extremitatea răsăriteană. Din povestirile localnicilor, reieșea că
albia acestui pârâu fusese cercetată cu douăzeci de ani în urmă
de către profesorul Craiu. Pe nesimțite, în inimă i se strecură
un sentiment de tristețe și singurătate. Chipul Ofeliei îi reveni
în minte cu o nebănuită prospețime.
„Oare va veni aici așa cum mi-a promis?” se întrebă Cosmin
cu o umbră de îndoială în suflet. Îi trimisese din drum o
„ilustrată”, iar din Cătun o scrisoare lungă, plină de
destăinuiri. Îi mărturisise, fără ocol, că-i era dor de ea.
Întrezărea că cele câteva săptămâni care-l despărțeau de ea le
va îndura din ce în ce mai greu.
„A și început dorul”, remarcă tânărul geolog cu îngrijorare.
Dar cel mai bun leac împotriva dorului era munca. Și-și
propuse să lucreze pe brânci.
Începu investigarea pârâului dinspre vărsare. Traseul se
anunța dintre cele mai anevoioase. Micile cascade, pe care le
întâlnea în cale, le ocolea. Alteori, însă, era nevoit să sară din
piatră în piatră ori să se cațere pe câte un pripor, ca un
adevărat alpinist. Tot la fiecare cincizeci de pași se oprea și
făcea măsurători, pe care le trecea în caietul său de teren. Din
când în când sonda adâncimile cu un aparat foarte sensibil, pe
care-l păzea ca lumina ochilor. După o bucată bunicică de
drum, care însuma vreo doi kilometri, altimetrul îi arăta o
diferență de nivel de circa două sute de metri. Aici i se ivi în
cale și un obstacol ce părea la prima vedere de netrecut: o
cascadă cu o cădere de peste zece metri, ai cărei stropi de apă,
pulverizați în bătaia razelor solare, alcătuiau o pânză feerică,
în continuă curgere, pe care culorile curcubeului păreau
aruncate de mâna unui pictor genial.
Simțindu-se nițel obosit, geologul își îngădui un scurt
popas. Își scoase și harta pentru a fixa coordonatele și numele
acestei căderi.
„Cum să-i zic?” se întrebă el. Precursorul său, profesorul
Craiu, nu mai apucase să facă nomenclatura Văii Moarte. Îi
revenea deci lui, unui geolog tânăr, să ducă această operă până
la capăt. Într-un fel, George Cosmin se simțea onorat. Era chiar
un lucru amuzant să dai nume unor locuri și să știi că aceste
nume vor fi preluate de toți cei care te vor urma. Pârâul pe
malul căruia își instalase cortul îl botezase Valea Godacului, în
cinstea primului locuitor din Valea Moartă care-i făcuse o
vizită matinală. Pe acesta, însă, își propuse să-l numească
pârâul Craiu.
„Bătrânul o merită cu prisosință”, își zise tânărul geolog,
scriind cu majuscule pe hartă numele premergătorului său.
Mai hotărî ca pârâul din mijloc, care deschidea în Valea
Moartă cel mai pitoresc defileu, să-l lase necercetat până la
sosirea Ofeliei. Și cum ea va fi primul explorator al acestei văi,
în mod firesc îi va da numele ei.
„Mă comport ca un copil”, se certă Cosmin în gând, fără a
renunța însă la proiect.
După escaladarea cascadei, constată că aceasta nu era unica
de pe cursul vijelios de apă. Mai avea în față încă cinci cascade,
una mai frumoasă ca alta. Le boteză, pe rând, Craiu I, Craiu II,
și așa mai departe. Ultima, Craiu VI, era precedată de un mic
platou, peste care apa se scurgea domoală. La marginea de sus
a platoului, valea se gâtuia brusc, iar geologul se trezi într-o
trecătoare îngustă, strânsă între niște stânci înalte, cu vârfurile
în surplombă. În gherdapurile săpate la baza stâncilor, apa
vuia asurzitor. Cosmin stătu câteva clipe în cumpănă. Ocolirea
stâncilor ar fi necesitat niște eforturi suplimentare și a căror
durată n-o putea prevedea. Iar ziua se apropia de sfârșit. Își
propuse să înfrunte direct neîmblânzitul șuvoi de apă. Se
strecură cu precauție în primul gherdap, unde descoperi, spre
surprinderea lui, niște trepte săpate parcă anume. Lustruite de
scurgerea neîntreruptă a apei (când pârâul venea mare le
acoperea probabil complet), treptele îi permiteau o escaladare
acceptabilă a cascadei.
„O fi opera bătrânului?” se întrebă tânărul geolog.
Urcă într-una, treaptă cu treaptă. Prin hruba din care nu se
vedea niciun petic de cer, drumul i se părea fără sfârșit.
„Numai de nu m-ar apuca noaptea aici”, zise privind
îngrijorat la ceasul-brățară. Mai urcă câteva trepte, și alte
câteva, cu gândul că undeva trebuia să se termine urcușul.
Într-adevăr, hruba se sfârși brusc, așa cum începuse, de altfel.
În fața lui Cosmin se deschise o văgăună nu prea largă, de
unde cerul se vedea în voie. Tânărul geolog răsuflă ușurat și se
așeză pe o piatră.
„Când sunt ploi mari, constată el, numai iese nimeni de
aici”. Pe fundul văgăunii, pârâul șiroia din nou potolit. Dar
când geologul se uită mai bine, observă că apa n-avea niciun
loc de intrare. Căldarea era închisă perfect.
„Foarte interesant!” exclamă Cosmin. Avea în față unul din
fenomenele geologice mai rar întâlnite. Pârâul izvora direct
din stâncă, formând ceea ce localnicii numesc „o fântână”.
După o scurtă prospectare a „fântânii”, Cosmin sări de partea
cealaltă a pârâului, atras de versantul răsăritean. Cam pe la
mijlocul versantului se afla un strat gros de grohotiș, provenit,
după presupunerea geologului, dintr-o avalanșă. Ceea ce-i
intriga, însă, era producerea acestei avalanșe tocmai aici, pe un
povârniș ce i se părea foarte bine consolidat. Dar el știa că
natura are, pe lângă perfecțiuni, și o serie de anomalii, care pe
un geolog cu experiență nu-l mai intrigă. Nu era însă cazul lui
Cosmin. Acesta se mai afla încă în faza entuziasmului, a
„marilor descoperiri”. Ca să poată avea o privire mai de
ansamblu asupra fenomenului, sări înapoi pe malul stâng,
unde se sprijini cu spatele de un bloc masiv de piatră.
„Ciudat lucru”, îi scăpă geologului în clipa când descoperi
spre vârful versantului o scobitură mare, lenticulară. Nu-și
putea explica ce fenomen natural putuse provoca o asemenea
scobitură? Bănuia mai curând intervenția unei forțe
nenaturale. O explozie sau ceva similar. Dar cine să fi provocat
această explozie și-n ce scop? Cine să se fi hazardat în capcana
asta de piatră și apă? Nu-i venea a crede că o minte sănătoasă
putuse întreprinde așa ceva.
Umbrele serii se adunau amenințător în văgăună. Cosmin își
propuse să amâne pentru altădată dezlegarea acestei enigme.
Dar înainte de a lua calea întoarsă, mai făcu o descoperire care-
i readuse în actualitate și pe prima. Blocul masiv de piatră, de
care se rezemase cu spatele, i se păru și el neobișnuit. Îngropat
cam o treime în pământ, părea căzut din cer, ca un meteorit.
„Cum naiba a aterizat ăsta aici?” făcu mirat geologul. Dintr-
o ochire își dădu seama că provenise din aceeași avalanșă
întâlnită pe versantul opus. Două lucruri, legate de acest bloc
de piatră, îi erau însă inexplicabile: cum reușise acesta, în
cădere liberă, să parcurgă o distanță atât de mare și de unde
avusese forța necesară să se afunde așa de mult în pământ?
„În mod normal, cugetă el, blocul putea să ajungă până la
albia pârâului.” Dar îngroparea lui? Nu vedea altă explicație
decât că blocul nimerise într-o porțiune găunoasă. Dar nici
această ipoteză nu-l mulțumi.
„Foarte ciudat!” mai adăugă Cosmin în sine, grăbindu-se să
iasă din văgăună cât mai era lumină.

Capitolul XV
GEOLOGUL INTRĂ LA BĂNUIELI

La sfârșitul săptămânii, George Cosmin își încălcă propria

hotărâre și porni către Cătun. Îl lăsă pe Ion să i păzească cortul,
iar el își aruncă rucsacul pe umăr, apucând voinicește în
direcția stânii lui Mitu Bodea. Două erau considerentele care-i
justificau precipitata înapoiere în Cătun: un raport
confidențial, însoțit de niște săculețe cu probe, pe care voia să
le expedieze cât mai repede la „centru” și speranța de-a găsi
ceva vești de la Ofelia.
Ce conținea raportul confidențial? O relatare amplă a
„ciudatelor” descoperiri de la Cascada Craiu VI. Se întoarse
acolo chiar a doua zi dimineață, după o noapte de nesomn.
Felurite gânduri contradictorii îl munciră în orele lungi
petrecute cu ochii deschiși în bezna cortului. Cele mai
năstrușnice ipoteze îi ciocăniră obsedant sub frunte. Era
convins că nu va găsi liniște până nu va verifica totul, până în
amănunt.
Îl luase și pe Ion cu el, pentru a încerca o pătrundere în
văgăună prin partea versantului unde se produsese acea
neobișnuită avalanșă și de unde plecase nu mai puțin ciudatul
bloc de piatră. În afara ustensilelor lui obișnuite, din care nu
lipsea ciocanul de geolog, scoase din fundul cortului și niște
lucruri ce stârniră mirarea lui Ion: un colac de funie, un piolet
și alte accesorii ținând de tehnica alpinismului.
— Ce faceți cu ele, dom’ injener? făcu Ion nedumerit.
— Ai să vezi tu.
Urcarea pe creastă fu mai lungă și mai anevoioasă decât
bănuise Cosmin. Dar când ajunseră sus, avură satisfacția unei
priveliști rare.
— Uhu! exclamase Ion plin de încântare. Parcă ar fi văgăuna
Iadului.
„Ar fi o idee – își zise Cosmin amuzat – s-o numesc așa.”
După ce-și fixă coarda bine, de un colț trainic de stâncă,
geologul o dădu în grijă lui Ion:
— Să fii cu ochii pe ea. Că de s-o desprinde și mă duc de-a
berbeleacul, nu mai mâncăm deseară „pături” împreună.
Când păși în gol, simți o ușoară strângere de inimă. Nu mai
coborâse pe coardă din anii studenției și-și pierduse
obișnuința. După câțiva metri de alunecare își recăpătă însă
încrederea și siguranța de sine. De altfel nici n-avea mult de
coborât. După calculele sale, distanța dintre creastă și scobitura
lenticulară, unde țintea să ajungă, nu putea depăși zece metri.
Curând simți sub picioare tăria stâncii. Acoperită de-o
vegetație destul de bogată, scobitura părea o insuliță verde
pierdută într-o mare de piatră.
„Prea multă vreme nu-i de când a avut loc deplasarea”, își
zise geologul. Dar acest „prea mult” trebuia raportat la scara
geologică, unde câteva decenii aproape nu contează. Răscolind
scobitura lenticulară, geologul desprinse printre altele o așchie
de piatră, pe care o curăți de pământ și de mușchi. După ce-o
cercetă cu lupa, o vârî în buzunar. Nu mai avea nicio îndoială.
Cu ani în urmă avusese loc o explozie, care provocase avalanșa
și proiectarea masivului bloc de piatră tocmai de cealaltă parte
a pârâului. Mai rămânea de stabilit un fapt: când avusese loc
această explozie? O asemenea precizare nu i-o putea da decât
analiza de laborator a depunerilor și-a vegetației apărute în
scobitură. Tânărul geolog nu mai stătu mult pe gânduri:
începu să umple săculeții cu probe. După ce termină și cu
această migăloasă operație, îi strigă lui Ion să tragă săculeții
sus și să-i înapoieze apoi capătul corzii, pentru a putea
continua coborârea. Păși iarăși în gol, într-o coborâre mai
lungă, până la stratul gros de piatră sfărâmată, adunat la
poalele povârnișului. De aici, ajunse fără nicio dificultate până
în fundul văgăunii. Retrimise coarda sus, îi făcu semn lui Ion
să se înapoieze la cort, iar el continuă singur investigațiile.
Măsură drumul parcurs de blocul de piatră, luând o probă și
din această bucată de stâncă.
Calculele și deducțiile făcute apoi de Cosmin în tihna serii,
lungit pe salteaua pneumatică din cort, duceau toate la aceeași
concluzie: cu ani în urmă, cam în perioada dispariției
profesorului Craiu și-a însoțitorului său, cineva dinamitase cu
bună-știință stânca, provocase o avalanșă și făcuse să dispară
pentru totdeauna urmele celor care s-ar fi aflat eventual acolo.
„Numai un om de meserie putuse să facă isprava asta”, își
zise tânărul geolog. Unul care știuse să aleagă locul (în
strâmtoarea văgăunii nu se putea feri nimeni de-o avalanșă) și
calculase în așa fel totul, încât să pară o prăbușire naturală.
Se întreba dacă profesorul Craiu și însoțitorul său fuseseră
îngropați sub stratul gros de grohotiș, ori sub masivul bloc de
piatră aterizat tocmai de cealaltă parte a pârâului? apoi ce
căuta acest bloc acolo? Nu închidea cumva intrarea unei grote?
„Dacă aș avea certitudinea că sub această piatră s-a aflat
cândva o cât de mică intrare în grotă, aș jura că stânca a fost
dinamitată tocmai pentru a astupa această intrare, continuă el
să facă presupuneri… Să îngropi doi oameni de vii, e o ispravă
într-adevăr diabolică!”
Își alungă însă din minte un asemenea gând.
Dar în nopțile următoare căzu și mai mult pradă monștrilor
născuți de fantezia lui.
„Mă destăinuiesc altora și scap de ei” – își propuse Cosmin.
Dar se înșela. N-avea să afle liniște și tihnă până când nu va
limpezi totul.
În drum spre Cătun, cu rucsacul în spate, încărcat cu probe
pentru laborator și având în porthartă primul raport
confidențial către șeful serviciului special, tânărul geolog
pășea voios, plin de încredere în sine.
„Tare aș fi curios să aflu ce ochi va face profesorul Cernat
când va auzi cu ce mă ocup eu aici!” își zise el, în timp ce se
apropia de stâna lui Mitu Bodea.

Capitolul XVI
UN CULEGĂTOR DE FOLCLOR INDISCRET

Baciul tocmai venea de la izvor, purtând cu sprinteneală

cobilița de care atârnau două găleți cu apă. Când îl zări pe
Cosmin, îi strigă bucuros:
— Bine că ați venit, dom’ injener… Poate-mi luați de pe cap
o nevoie.
— Care-i aia? se interesă geologul, înveselit de figura
înăcrită a baciului.
— E unul care umblă după cai verzi pe pereți… Mi l-a adus
învățătorul ieri și n-am scăpat nici azi de el. Az’ noapte mi-a
muncit băieții până la miezul nopții. I-a pus să cânte, să chiuie,
să joace… Cum veniseră obosiți cu oile de la păscut numai de
jucat nu le ardea.
— Un culegător de folclor? presupuse Cosmin.
— Parcă așa-i zicea. Da’ amarnică ființă! Își bagă nasul peste
tot și de toate vrea să știe: cum se face urda, ce mâncăm, ce
îmbrăcăm, ce citim și cum dormim… M-a năucit cu
întrebările… Ca un copil.
George Cosmin se aștepta să găsească în colibă un tip de
șoarece de bibliotecă, neglijent îmbrăcat, cu niște ochelari
caraghioși pe nas, neîndemânatic și enervant de insistent.
Când pătrunse înăuntru, zâmbi amuzat: nu se înșelase. La
portretul imaginat de el avu de adăugat doar vârsta: circa
douăzeci și cinci de ani.
— Sunteți cumva geologul George Cosmin? i se adresă
culegătorul de folclor, fără altă introducere.
— Ați ghicit.
— Paul Vrăbete, de la Institutul de Folclor… Cercetător, ținu
el să precizeze.
— Încântat, făcu geologul.
— Suntem într-un fel colegi, continuă Vrăbete dându-și
importanță. Dumneavoastră căutați comorile adâncurilor
pământului, iar eu pe cele ale adâncurilor sufletului omenesc.
— Poet! îl flată Cosmin căruia tânărul culegător de folclor îi
deveni de la prima vedere simpatic. Vă felicit, colega, pentru
nobila dumneavoastră meserie.
— Aș numi-o mai curând pasiune… Ca și pe a
dumneavoastră, de altfel.
— Adevărat, recunoscu geologul. Pentru cei care n-o fac cu
pasiune, meseria asta poate fi un calvar.
— După cum tot pasiune aș numi și îndeletnicirile gazdei
noastre, făcu Vrăbete către Mitu Bodea, care moșmondea
morocănos pe lângă vatră.
Baciul, însă, îi răspunse cu o privire atât de neprietenoasă,
încât îi dădu de gândit lui Cosmin.
„Ce-or fi având de împărțit?” se întrebă nedumerit. Faptul îl
mira cu atât mai mult, cu cât baciul era o fire blajină și
primitoare, iar culegătorul de folclor un tânăr binecrescut,
manierat și instruit. „L-o fi jignit cu ceva”, presupuse Cosmin,
urmărind cu interes evoluția relațiilor dintre cei doi, care se
anunțau sub semnul unei iminente ciocniri. Conflictul izbucni
la prima sămânță aruncată de Vrăbete, care-i ceru lui Mitu
Bodea, pe un ton imperativ, să-i vândă un caș proaspăt.
— La mine nu-i prăvălie, îi replică baciul, grosolan. Dacă
vreți o bucată așa, de poftă… cu plăcere.
— Te-aș ruga să nu mă tratezi ca pe-un milog, făcu Vrăbete
ofensat.
— Ce v-a cășunat, fraților? interveni geologul împăciuitor.
— Dumneata nu știi ce-a pățit vulpea cu ariciul? insinuă
Mitu Bodea.
— Sunteți oameni în toată firea, insistă Cosmin.
Dar baciul, care mocnea de mult, nu se mai putu abține:
— În stâna asta numai eu sunt stăpân. Și nimeni n-are a-mi
porunci. Destui ani am ascultat de porunci, cât am fost slugă și
ordonanță… M-am jurat, chiar de-oi trăi singur, ca un
schimnic, să nu mai îngădui nimănui să-mi poruncească.
— Dumnezeu să vă înțeleagă, se resemnă Cosmin. Abia v-
ați cunoscut și v-ați și luat la harță… N-aveți decât să vă
scărmănați, dacă asta vă face plăcere. Da’ eu nu mai am vreme
de pierdut… Trebuie să ajung în seara, asta în Cătun. Se ridică
de pe laiță și-și trecu pe după umeri curelele late ale
rucsacului. Dumneata ce faci? i se adresă înainte de plecare lui
Vrăbete. Nu mergi?
— Nu, îi răspunse hotărât acesta. Aștept ca baciul să revină
la gânduri mai bune și să-mi vândă un caș… Am poftă să
mănânc în seara asta un caș proaspăt, cum numai baciul Mitu
Bodea știe să-l prepare,
— Mai puneți-vă pofta-n cui! făcu baciul ieșind furios din
colibă.
Descumpănit, geologul porni și ei către ieșire.
— Așteptați-mă! Merg și eu, îl auzi pe Vrăbete.
În drum spre Cătun, George Cosmin îl iscodi:
— Chiar nu mai poți trăi fără cașul lui Mitu Bodea?
— Aiurea! îi răspunse Vrăbete râzând. Nu pot suferi
brânza… Am făcut-o numai așa, de-al naibii. Am vrut să-l văd
pe cheagul ăsta de baci cum își iese din pepeni. Am stat
aproape două zile pe capul lui și n-am reușit să mi-l apropii.
— De ce ții neapărat să ți-l apropii?
— E un tip interesant… Un fel de Pintea al acestor locuri. E
și normal să mă intereseze.
— Procedeul, însă, nu-i prea indicat, îi reproșă Cosmin.
— Deși sunt ceva mai tânăr ca dumneata, am impresia că
mă pricep la firea oamenilor, îi replică Vrăbete. Fac prinsoare
că Mitu Bodea îmi aduce mâine un caș în Cătun și că vom
deveni prieteni la toartă. Lucrurile se vor petrece ca între doi
bețivani, care se iau întâi la harță, apoi beau împreună până la
ziuă, ca să se împace.
— Baciul are o fire foarte mândră, îl avertiză Cosmin.
— Are o anumită personalitate, recunoscu Vrăbete.
Până în Cătun îl analizară pe Mitu Bodea pe toate fețele.
Sub poarta de lemn, bogat ornamentată, de la curtea
cojocarului, George Cosmin fu întâmpinat de zâmbetul
complice al nevestei acestuia:
— Aveți un răvaș de la drăguță.
Tânărul geolog tresări de bucurie:
— De unde știi că-i de la ea?
— E un plic tare frumos și miroase a parfum de la o poștă.
— Nimic nu-ți scapă, o dojeni Cosmin fără răutate.
Desfăcu iute plicul și parcurse cu nesaț slovele înșirate de
mâna Ofeliei. Aceasta îi scria că trecuse cu succes primele
examene și că era nerăbdătoare să ajungă la sfârșitul acestei
sesiuni. „Dacă aș putea, aș da câte două examene pe zi, numai
să mă văd odată plecată din București.”
Ofelia punea nerăbdarea ei pe seama mai multor factori: nu
mai putea suporta viața alături de cei doi Iuga; nu știa ce face
el, George Cosmin, omul care i-a deschis o portiță spre
evadare. „Deși nu-mi este clar ce speranțe mi-aș putea pune în
fragilele noastre legături de amiciție, îi aruncă ea prima nadă.
N-am niciun fel de certitudine în privința intențiilor tale. Și-aș
fi absurdă să pretind certitudini, când răgazul pe care l-am
avut pentru a ne cunoaște a fost atât de scurt… Las ca
răspunsul la aceste întrebări – care mă chinuiesc într-un fel – să
mi-l aducă Her Doktor Zeit… De câte ori îmi rememorez
întâlnirea noastră în tren, ca și tot ce-a urmat (în fapt foarte
puțin), în mintea mea se naște o nebuloasă, care se tot învârte
și se învârte, până mă cuprinde o amețeală dulce și sfâșietoare
în același timp.”
Tânărul geolog se opri din lectură, simțind un nod în gât și
cerul gurii uscat ca iasca.
„S-o cred oare?” se întrebă el înduioșat până la lacrimi.
Reciti pasajul, pentru a se convinge de prezența acelor fraze în
cuprinsul scrisorii. Își simți mâinile tremurând ușor. Nu mai
încăpea nicio îndoială: totul era scris acolo, negru pe alb.
Își aplecă din nou privirea împăienjenită asupra rândurilor
Ofeliei. După evidenta ei declarație de dragoste, fata îi servi
apoi niște dușuri reci. „Îmi scrii ca un om lipsit de fantezie și
sentiment, îi reproșa ea. Doar știi că pe mine mă interesează în
cel mai înalt grad tot ce faci și ce simți tu acolo, singur, în valea
ta sinistră. Te rog nu mă lăsa pradă așteptărilor zadarnice.”
„N-am să te las, iubito”, îi promise el pe loc.
Scrisoarea avea și un post-scriptum, care-l intrigă pe
Cosmin. Soții Iuga, îndeobște dezinteresați față de fiica lor
adoptivă, se arătau dornici să afle conținutul corespondenței
dintre cei doi tineri. „Nerușinata de Ivona mi-a dezlipit plicul,
l-a citit și l-a lipit la loc”, îl informă fata. Pentru viitoarele lui
scrisori, Ofelia îi indică post-restantul oficiului poștal din
cartier.
În aceeași seară George Cosmin îi răspunse cu o scrisoare
lungă, dovedindu-i Ofeliei că nu-i lipseau nici fantezia și nici
sentimentele.

Capitolul XVII
PAUL VRĂBETE CÂȘTIGĂ PRINSOAREA
 Duminică dimineață George Cosmin nu-și sfârșise bine
micul dejun când se trezi plocon cu tânărul culegător de
folclor.
— Mai ții prinsoarea? îl iscodi acesta.
— Care?
— În legătură cu Mitu Bodea.
— Aa!… își aminti Cosmin. Ți-a adus cașul?
— Nu… Dar îl aștept.
— Dacă nu l-ai primit până acum!… făcu geologul sceptic.
— Hotărăște-te, îl îmbie Vrăbete. Pariezi ori nu?
— Pe ce să pariem? se lăsă Cosmin tentat.
— Dacă pierd, plătesc un chef la restaurantul „Pietrosul”.
— Nu, te rog. Fără chef la „Pietrosul”, refuză Cosmin. Nu-
mi priește restaurantul ăsta.
— Atunci alege alt restaurant și alt oraș, eventual.
— În cazul ăsta te-ai ars… Pentru că am să rabd până mă
întorc în București și-o facem acolo lată!
— De acord, acceptă Vrăbete.
— Și dacă pierd? se interesă geologul.
— Mergi cu mine prin Cătun și mă ajuți să pătrund în casele
oamenilor. Dumneata îi cunoști mai bine.
— Atât? făcu geologul mirat.
— Sunt modest, îi replică Vrăbete.
— Atunci batem palma… Tot aveam niște treburi prin sat.
— Cu atât mai bine, conchise Vrăbete.
Geologul era grăbit să ajungă la Moș Frâncu, un octogenar
mărunțel și slăbuț, cu glasul pițigăiat, o adevărată cronică vie a
Cătunului.
— Acolo poți găsi o adevărată comoară folclorică, îi atrase
atenția Cosmin lui Vrăbete.
 Culegătorul de folclor își potrivi din mers magnetofonul
mic, grăbind pasul.
Ajungând în dreptul casei vădanei lui Florea, unde-și găsise
Vrăbete găzduire, nu mică fu bucuria culegătorului de folclor
când îl zări pe Mitu Bodea așteptându-l în pragul porții.
— Trișezi! protestă Cosmin. Știai că baciul este aici.
— Nu știam… Pe cinstea mea! se dezvinovăți Vrăbete.
— Acum am picat, confirmă Mitu Bodea. Am avut oleacă de
treabă în sat și mi-am zis să trec și pe la „clienții” mei… Sunt
așa de pofticioși, că mi-a fost teamă să nu „chiardă”, ca
muierile grele.
— Te pornești că mi-ai adus cașul? se prefăcu Vrăbete
neștiutor.
— V-am adus, rosti baciul cam în silă. Da’ nu numai de asta
am venit. Îl căutam și pe dom’ injener…
— Ia zi, baciule, îl îndemnă Cosmin nerăbdător.
— Voiam să vă spun de ieri, da’ n-am mai apucat… De
câteva zile tot dă târcoale prin preajma Văii Moarte unul care
nu-mi pare întreg la minte. Zice că-i tot geolog.
— Cum îl cheamă? se interesă Cosmin.
— Floriceanu.
— Ce caută zăpăcitul ăsta pe aici? făcu George Cosmin
surprins.
— Nici mie nu mi-a plăcut, insistă baciul. Se bagă în sufletul
meu, gândind c-o afla mai multe despre dumneavoastră… Da’
și-a găsit omul; i-am înșirat niște basme, de-o să mă țină minte
toată viața.
— Cine-i ăsta? se interesă Vrăbete.
— Un fost coleg de facultate, îi preciză Cosmin.
Vestea îl intrigă de-a binelea pe geolog. Nu se dumerea ce
căuta Floriceanu în zona Văii Moarte, la o distanță mărișoară
de cea unde făcea el obișnuit prospecțiuni. Faptul că nu-l
vizitase nu-l intriga. Între ei exista un conflict mai vechi, pe
care nu-l stinseseră încă. Cosmin îl acuza pe Floriceanu de
invidie profesională, iar celălalt îl socotea un carierist notoriu.
Motivul? Un ziarist îi întâlnise cândva pe amândoi
prospectând în aceeași zonă. Cosmin reținuse atenția
reporterului, iar celălalt ba. Când a apărut reportajul într-un
cotidian bucureștean, Floriceanu a început să spumege,
învinuindu-l pe Cosmin de „aranjamente” cu reporterul.
Văzând că n-o mai scoate la niciun capăt, cu colegul său,
Cosmin i-a întors spatele și nu i-a mai vorbit.
„Ce caută însă pe aici? se întrebă nedumerit tânărul geolog.
Să-l fi repartizat profesorul Cernat și pe el în Valea Moartă?
Imposibil. Floriceanu era socotit unul din cei mai slabi geologi
prospectori din institut. „Da’ să nu-mi fac atâtea probleme,
hotărî el. Vom trăi și vom vedea”.
Îi mulțumi baciului pentru vestea adusă.
— Iar dacă-l mai vezi, spune-i să-mi facă și mie o vizită,
adăugă Cosmin formal.
— Cu dragă inimă, dom’ injener.
Despărțindu-se de baci, căruia Vrăbete îi achitase costul
cașului, cei doi „căutători de comori” își continuară drumul
către Moș Frâncu.
— Observ că te preocupă colegul dumitale! îl iscodi Vrăbete
pe geolog.
— Ți se pare, îl minți Cosmin. M-a mirat mai mult Mitu
Bodea. Nu mă așteptam să aplece capul așa de ușor.
— E un om prudent, conchise Vrăbete, zâmbind ghiduș. De
ce să-și facă omul un dușman, când poate avea un prieten.
 Casa bătrânului Frâncu era plină de suflete: feciori, nurori și
mai ales nepoți. Mic de stat, bătrânul trecea ca un om mare la
suflet. Generos, îndrăzneț (în tinerețe fusese unul din cei mai
buni vânători din Cătun), cunoștea oamenii și locurile ca
nimeni altul. George Cosmin îi călcase pragul casei încă din
prima zi după sosirea lui aici. Informațiile furnizate de
localnici făceau parte din decalogul geologilor prospectori. De
data asta, însă, Cosmin dorea niște informații cu totul aparte. Îl
lăsă pe culegătorul de folclor cu femeile și copiii din familie,
iar el se retrase cu Moș Frâncu în odaia de oaspeți.
Înfruntând privirea iscoditoare a moșneagului, geologul
făcu glumeț:
— Întinerești, întinerești!
— D-apoi cum, făcu moșul cu haz. Nu vedeți? De câte ori
mă caută moartea pe acasă, mă găsește plecat.
Odată consumată introducerea cerută de protocolul local,
Cosmin îl informă fără ocol pe bătrân asupra scopului vizitei
sale: ce știa despre văgăuna de la cascada Craiu VI și ce
legătură avea eventual aceasta cu cercetările de acum douăzeci
de ani ale dispărutului profesor Craiu.
— Nu vă băgați în locul acela! făcu bătrânul agasat. Lăsați-l
în plata Domnului. Acolo nu-i loc curat. E plin de duhuri rele.
Și pe sărmanu’ dom’ profesor Craiu l-am sfătuit să nu calce pe
acolo. Da’ el, fie-i țărâna ușoară, tot într-acolo trăgea.
— Acolo a fost prins de pietre? îl iscodi Cosmin.
— Cine poate ști! răspunse bătrânul vag. Muntele când
înghite ceva, nu mai dă înapoi în vecii-vecilor.
— A fost pe acolo cândva vreo peșteră?… Vreo bortă mai
mare, mai adâncă?
— Se spune că ar fi fost, îi răspunse Moș: Frâncu. Povesteau
bătrânii că, de mult, trăia în Valea Moartă o ursoaică foarte
stricătoare. Era o namilă așa de voinică, că rupea până și boii.
Oamenii o tot pândeau să-i trimită un glonț, dar n-o nimerea
nimeni. Parcă era fermecată. Un vânător a urmărit-o odată la
Valea Ursei, cum îi spunem noi, da’ acolo dihania l-a păcălit în
așa chip, că omul s-a trezit cu ea drept în față, de n-a mai avut
vreme să tragă. Dihania i-a smuls pușca din mână., i-a rupt-o
în două, apoi a început să-l întrebe de neamuri. Când l-au găsit
oamenii, mare lucru nu s-a mai înțeles din el. Dacă au văzut
așa, oamenii au urmărit-o iar, până au dat de bârlogul ei. Zice-
se că era chiar acolo „unde ai fost și mata. Urca dihania pe
săritoare în sus, când era pârâul mai scăzut. Altfel se dădea de-
a tavalul la vale. Chiar în dreapta cum intri, unde se află acum
un bolovan mare se deschidea în stâncă o gură neagră, numa’
bună pentru bârlogul dihaniei.
— Mergea mult în adânc? se interesă Cosmin.
— D-apoi Dumnezeu știe, că n-a dorit nimeni să intre acolo.
E un loc hâd, de care n-are nimeni trebuință.
— Când s-a astupat gura aia?
— Păi tot atunci, când au urmărit oamenii ursoaica. Ei
bănuiau că avea pui înăuntru, că prea umbla după carne. Și
cum n-a cutezat niciunul să intre în bârlog, au cărat bolovani
mari de piatră și-au astupat-o de vie.
— Deci când umbla profesorul Craiu pe acolo intrarea în
grotă era astupată?
— De multă vreme, îi confirmă bătrânul. Și pe vremea când
eram băietan, tot așa am apucat-o… Crescuseră buruienile
peste ea.
În loc să-l ajute, spusele bătrânului mai rău îl încurcară pe
Cosmin. Una din ipotezele sale cădea: blocul de piatră,
desprins de pe versantul opus „nimerise deci întâmplător gura
deja astupată a grotei. Geologul căpătase explicația îngropării
lui, în schimb i se infirmase o bună parte din raportul
confidențial care luase deja drumul Bucureștiului.
„Mă fac de râs”, își zise Cosmin înciudat. Îi mai rămânea
însă un lucru de lămurit: când și de ce a fost dinamitată
stânca? Pentru că, în privința acestui fapt, n-avea nicio
îndoială.
— Da’ bolovanul cel mare, continuă el să-l iscodească pe
bătrân, cum a ajuns de partea cealaltă a pârâului?
Moșneagul îl privi mirat:
— Cum să ajungă? De-a rostogolul.
— Voiam să zic de prăbușire, se corectă Cosmin. Au fost
ceva lucrări pe acolo? S-a pușcat cu dinamită?
— Or tot umblat nemții în vremea războiului… Da’ nu chiar
pe acolo… Oleacă mai la vale, spre Roșu. Da’ s-ar putea să fi
fost și pe acolo. Ăștia scociorau și-n găurile șobolanilor.
— Mulțumesc, moșule, făcu geologul ridicându-se de la
masă.
— Dacă vi-i de folos, bucuros și altă dată, îi răspunse
bătrânul.
Ieșind în curte, îl găsi pe Vrăbete înconjurat de tot neamul
Frânceștilor. Culegătorul de folclor făcea niște crochiuri după
incrustațiile în lemn din cerdacul casei.
— Gata?… Ai adunat destul?
— Termin imediat, îl asigură Vrăbete.
Geologul privi fără astâmpăr în jur. Pe canatul ferestrei
deschise, de la camera unde avusese loc discuția dintre el și
moș Frâncu, se afla portafonul lui Vrăbete.
„L-a lăsat întâmplător, sau cu bună știre?” se întrebă
Cosmin, simțind cum i se ridică sângele la cap. Avea oroare de
spionaj, în general, iar suspectarea propriei persoane îl revolta.
Ca să se convingă, sări sprinten în cerdac și puse mâna pe
aparat. Constată bucuros că nu era în stare de funcționare.
Culegătorul de folclor, care-l urmărise cu coada ochiului,
zâmbi pe sub mustață.
— Îți place?
— Pare să fie un aparat bun, îi răspunse Cosmin, simțindu-
se rușinat de propria-i bănuială.
— Ai să mai ai ocazia să-l vezi în funcțiune, îl avertiză
Vrăbete. Prinsoarea e prinsoare. Până deseară nu scapi de
mine.

Capitolul XVIII
FIRELE ÎNCEP SĂ SE ADUNE

Pe agenda colonelului Stelian Coman era prevăzut, pentru

acea dimineață de început de iunie, discutarea „cazului
Cosmin”. După părerea lui se adunase oarecare material la
dosar pentru o analiză mai temeinică. Îl aștepta nerăbdător pe
locotenentul Cornel Voinea, care trebuia să sosească dintr-o
clipă în alta din nordul țării. Când îi auzi salutul în pragul
biroului, chipul colonelului se lumină. Tânărul său colaborator
avea aceeași ținută impecabilă, ce contrasta cu zâmbetul
ștrengăresc din colțul gurii.
Coman remarcă din nou dantura sidefie a lui Voinea și se
întrebă cum reușea tânărul să păstreze acel alb imaculat.
— Fumezi? îi oferi Coman pachetul de „Snagov” nelipsit de
pe biroul său.
 — Nu. Mulțumesc, îl refuză Voinea.
„Ăsta-i deci secretul”, constată Coman cu oarecare
amărăciune. Dar își mai aprinse o țigară, în timp ce-l sfătuia pe
Voinea:
— Nici să nu fumezi… Fiecare țigară e un cui bătut la sicriu.
Tânărul locotenent zâmbi în sine ghiduș. Ăsta era „papa”
Coman. Te sfătuia să te ferești exact de năravurile de care nu
se putea dezbăra el.
— Ia zi, frăție, trecu Coman imediat la subiect. Ai aflat cine-i
poartă „sâmbetele” lui Cosmin?
— N-am decât presupuneri, recunoscu Voinea sincer.
— Presupunerile sunt utile și necesare în meseria noastră,
observă colonelul. Cu o condiție: să fie susținute de fapte, de
dovezi convingătoare.
— Mi-ați citit raportul? arătă Voinea spre dosarul de pe
birou.
— Lasă-l încolo de raport… Sigur că l-am citit. Vorba e ce
concluzii putem trage și ce măsuri practice trebuie luate? Ia zi,
ce-ai mai aflat?
— Cei doi soți Iuga se interesează în continuare de soarta lui
Cosmin, cenzurând corespondența Ofeliei Craiu.
— Care mai e stadiul relațiilor dintre acești doi tineri?
— Amor în toată legea, preciză Voinea.
— Le-ai „fotografiat” corespondența?
— Bineînțeles.
— Și? Care dintre ei e „fazanul”?
— Ca de obicei, bărbatul, făcu Voinea filozofal. Ea scontează
în ajutorul geologului în înfăptuirea propriilor proiecte.
— Ce fel de proiecte? îl iscodi colonelul, privindu-l pe sub
sprâncenele sale stufoase.
 — Un plan unic, cu un obiectiv unic: răzbunarea! Fata vrea
să răzbune moartea misterioasă a tatălui ei.
— E un mobil foarte serios, observă colonelul, care ar putea
să ne fie de folos, dar tot așa de bine să ne și încurce. Ți-ai pus
vreodată întrebarea dacă toată această tevatură a domnișoarei
Ofelia Iuga-Craiu nu-i cumva o înscenare?
Voinea rămase câteva clipe mut. La așa ceva, într-adevăr, nu
se gândise. Și i se părea chiar absurd.
— Tovarășe colonel! protestă el. Ar fi împotriva firii…
Sângele apă nu se face… O fiică nu-și poate trăda tatăl, mai
ales când e un om a cărui amintire a căpătat în închipuirea ei
aureolă de legendă.
— N-aș vrea să știrbesc cu nimic din nobila ta încredere în
tinerele fete, dar avem obligația să verificăm totul… Până și
faptul dacă Ofelia Craiu e fiica adoptivă sau adevărată a soților
Iuga.
— Puneți la îndoială paternitatea acestei copile? izbucni
tânărul locotenent.
— Repet… Să verificăm.
Voinea se supuse și-și notă: „Verificarea minuțioasă a
Ofeliei Iuga-Craiu”. Asta însemna noi alergături, noi cercetări.
— Va trebui s-o căutăm și pe mama profesorului Craiu.
Bătrâna mai trăiește, într-un sat din Suceava, propuse Voinea.
— Cunosc, făcu nerăbdător colonelul. Ceea ce nu cunosc e
altceva: cum s-a nimerit domnișoara Ofelia Craiu exact în
aceeași zi, în același tren și-n același compartiment cu George
Cosmin? Și când? În momentul când acesta era chemat la
București pentru muștruluială.
— Să nu excludem factorul întâmplare, se opuse Voinea.
— De acord, frăție, numai fii atent ca întâmplarea asta să nu
încurce ițele. Și, fiindcă veni vorba de întâmplare, să-ți
povestesc eu una autentică: Acu’ trei zile, o asemenea
întâmplare a pus în stare de alarmă organele de miliție din
țară.
Începutul povestirii colonelului i se păru la început banal lui
Voinea. La Oficiul de valorificare a aurului și pietrelor
prețioase din marele oraș C., se prezentase o femeie de circa 40
de ani, care oferise spre vânzare un superb colier de perle și
diamante. Responsabilul oficiului o bănuia a fi „țiitoarea” unui
fost moșier sau industriaș, pe care femeia frumoasă, dar
„lipsită de maniere”, îl storcea încet și sigur.
A rugat-o pe femeie să aștepte câteva minute, până ce
specialistul Oficiului îi va face evaluarea. Bucuros de noua sa
achiziție, șeful Oficiului s-a și îndreptat spre micul laborator al
expertului – un bătrân venerabil, trecut de vârsta pensionării.
„Uite ce frumusețe ți-am adus, Gyula-baci!” i-a arătat el
colierul.
Când a văzut bijuteria, bătrânul a făcut ochii mari:
„De unde o ai?”
Dar n-a mai așteptat explicațiile responsabilului. S-a repezit
la ușa ce dădea în magazin și-a crăpat-o ușor. A cercetat-o
câteva clipe pe ofertantă, apoi a închis ușa la loc și a rostit
nedumerit, mai mult pentru sine:
„N-o cunosc.”
„De ce te agiți?” l-a iscodit responsabilul nedumerit.
„Minunea asta de bijuterie am făcut-o eu acum treizeci de
ani! a izbucnit bătrânul. Mi-a comandat-o nevasta unuia din
cei mai bogați negustori ovrei din oraș. În timpul războiului,
familia negustorului a fost deportată de fasciști într-un lagăr
din Ucraina, de unde n-a scăpat nimeni cu viață… Am sau nu
dreptul să mă întreb cum a ajuns minunăția asta în mâinile
acestei… acestei…”
„Crezi că?…”
„Eu nu cred nimic, se agită tot mai mult bătrânul bijutier. Eu
trebuie să știu cum a ajuns frumusețea asta de colier la
hoțoaică, la criminală, la…”
„Gyula-baci!” a încercat responsabilul să-l liniștească.
„Niciun Gyula-baci!… Du-te și pune mâna pe hoțoaică, pe
criminală… Eu anunț numaidecât miliția. Du-te repede și n-o
lăsa să plece. Mori cu ea de gât, dar n-o lăsa.”
Responsabilul a revenit alarmat în magazin, dar „hoțoaica”,
simțind pesemne ceva, își luase tălpășița.
— A preferat să piardă colierul decât să punem noi mâna pe
ea, observă colonelul.
— Semnalmentele? se interesă Voinea.
— Comune: față rotundă, trăsături regulate, părul și ochii
negri… Ca mii de alte femei. Singurul lucru mai deosebit:
după gesturi, mers, culorile îmbrăcăminții lipsite de gust,
aducea a femeie de proveniență mai dubioasă.
— Niciun fel de urmă? se interesă Voinea curios.
— Nimic… Numele și adresa femeii erau fictive, ca și locul
de origine. Venea din alt oraș sau sat – dracu’ știe de unde – ca
să-și vândă bijuteriile aici. Dar cum a venit, așa a și plecat. La
acest oficiu nu va mai călca în viața ei. Își va alege, probabil, alt
loc pentru plasarea mărfii… Poate chiar Bucureștiul.
— „Proveniență dubioasă”, repetă Voinea mai mult pentru
sine.
— Ei? îl îndemnă colonelul.
— Mă gândeam că și precupeața lui Mitu Bodea e un
asemenea specimen de femeie… Cam același tip… Cam
aceeași vârstă… O muiere foc de isteață și bună negustoreasă.
De unde și până unde, însă, un asemenea colier la ea?…
— Pentru orice eventualitate, îl sfătui colonelul, verifică
unde a fost și ce-a făcut în ziua respectivă precupeața lui Mitu
Bodea.
„Alta”! oftă supus, în sine, tânărul locotenent.
— Apropo de bijuterii, continuă colonelul. Și soții Iuga au
început să le vândă pe ale lor.
— Nu mai spuneți? făcu Voinea surprins. De ce? Își
cumpără mașină?
— Probabil.
„Se încurcă treaba”, constată în sine Voinea, în timp ce
colonelul răsfoia dosarul din fața sa.
— Ce-ți mai face baciul? se interesă într-o doară colonelul.
— Nu prea i-s boii acasă… E mai nervos și mai preocupat ca
de obicei.
— Zi… după părerea ta n-ar fi un cioban autentic?
— Vă spun… E o supoziție… M-a surprins că un om care
citește cărți, ziare, ascultă zilnic radioul nu lasă să se lipească
nimic de el… Folosește cu o anume grijă graiul neaoș local,
deși nu s-a născut acolo.
— În douăzeci de ani și mai bine avea timp să-i între și-n
sânge graiul local, îi atrase atenția Coman.
— Dar cum vă explicați atunci alt paradox, insistă Voinea:
toți băieții lui de la stână sunt adevărate enciclopedii folclorice,
iar el habar n-are… Nu-i în stare să-ți redea un cântec, cât de
simplu, ori măcar o strigătură.
— Remarca ta nu-i de lepădat, constată colonelul.
— În schimb ascultă cu interes muzica ușoară, de jaz…
— Ai verificat?
 — Mi-au spus băieții lui… L-au surprins deseori… Când se
apropia vreunul de el, fie că închidea aparatul de radio, fie că
schimba postul.
— E și ăsta un amănunt prețios, observă Coman. Te felicit că
nu ți-a scăpat. Deși „trecutul lui glorios” îl pune la adăpost de
orice bănuială, va trebui totuși să-l avem sub ochi… Colonelul
deschise dosarul din fața lui, răsfoi câteva file și se opri la fișa
biografică a lui Mitu Bodea. Mi-a reținut și mie atenția viața
acestui om, i se destăinui el lui Voinea. Citește: „Născut în anul
1915, în satul Frăsineni, de pe malul Prutului; localitate de
graniță, cu arhivele distruse în timpul războiului; frați, surori,
nu mai are; rămas orfan de mic, a plecat din sat la o vârstă
fragedă, pentru a-și face un rost în lume; a slujit pe la câteva
stâni boierești din Moldova și Bărăgan, până a fost luat în
armată, apoi la concentrare; arma: jandarmerie; gradul: so1dat.
În timpul războiului din Răsărit a fost ordonanță la un ofițer
de stat-major, căpitanul Victor Mihalcea, din serviciul
antonescian de contrainformații. Bineînțeles, ordonanța nu
cunoștea adevărata îndeletnicire a celui pe care-l servea. În
timpul retragerii din iarna anului 1944, căpitanul de stat-major
Victor Mihalcea a fost găsit mort pe ulița unui sat ucrainean,
împușcat de partizani”.
— De pedeapsă oricum nu scăpa, remarcă Voinea. Se pare
că avea mai multe crime pe conștiință.
— A trimis mulți nevinovați în fața plutonului de execuție
sau la ștreang, fără a face vreo deosebire de origine etnică,
naționalitate… Era omul Gestapoului, îi mai preciză colonelul.
— Victor Mihalcea și-a găsit deci obștescul sfârșit într-o
noapte de iarnă, pe ulița pustiită de război a unui sat
ucrainean, iar credincioasa sa ordonanță, Mitu Bodea, l-a
îngropat și-a trimis familiei toate lucrurile rămase de la
căpitan. La rându-i, ordonanța fusese și ea „scoasă din luptă”
datorită unui t.b.c. pulmonar. Invalid de război, cu pensie
I.O.V.R., Mitu Bodea s-a retras la munte, la o stână, pentru a-și
tămădui plămânii roși de boală.
— Mai știi și altceva? îl iscodi Coman pe tânărul locotenent.
— Nu, tovarășe colonel.
— Pe mine, însă, mă intrigă un lucru: Uită-te bine la aceste
fotografii. Căpitanul Victor Mihalcea, în frumoasa sa uniformă
de „stat-majorist”, și ordonanța sa, amărâtul Mitu Bodea, care
n-a cunoscut altă viață decât pe aceea de slugă supusă… Nu
observi nimic?
— Unde ați găsit aceste poze? făcu intrigat Voinea.
— În albumul familiei Mihalcea.
— Teribilă asemănare! Parcă ar fi frați gemeni.
— Probabil că de aceea l-a și ales Mihalcea pe Mitu Bodea ca
ordonanță, observă colonelul.
— Ce știe bătrâna Mihalcea de fiul ei?
— Exact ce știe toată lumea: a murit „eroic”, la datorie… Îi
păstrează hainele ca pe niște relicve sfinte, îi face la biserică
pomelnice, parastase etc., etc. Dar nu ți se pare ciudat că un
căpitan de contrainformații s-a lăsat ucis atât de ușor pe ulițele
unui sat ucrainean?
— În general sunt dispariții „ciudate” în cazul de care ne
ocupăm, observă locotenentul Voinea. Eu, de pildă, nu cred în
gogorița despre sinuciderea atât de teatrală a celor trei bandiți:
Șargu, Pletelungi și Turcitu. Era imposibil ca într-o prăpastie
ca aceea să nu se fi găsit măcar trupul unuia dintre ei… Pe de
altă parte, mă întreb cum au reușit să se facă nevăzuți? Am
cercetat și eu locul. Peste prăpastia aceea nu se putea trece
decât având aripi sau…
— Sau?… insistă colonelul.
— Având întinse dinainte niște corzi.
— Deci exista și această posibilitate, constată colonelul
satisfăcut. Și unde se putea ajunge de acolo?
— În Valea Moartă, îi preciză Voinea.
— Cum facem, cum dregem, observă Coman, tot în Valea
Moartă ajungem. De aceea, personal, descoperirile lui Cosmin
mi se par cel mai prețios lucru realizat în această direcție… De
știu că va trebui să mă bat nu cu un profesor îndărătnic, ci cu o
sută, tot am să-l ajut pe băiat să-și continue cercetările.
— Sunt ceva divergențe la Institut? se interesă Voinea.
— Pe ici pe colo, făcu colonelul vag. Dar să sperăm că nu ne
vor ține în loc. Ceea ce ne revine nouă, însă, e asigurarea
securității băiatului. Repet: în ciuda „paradoxurilor” tale și a
altor ciudățenii și „paradoxuri”, s-ar putea să ne înșelăm
amândoi. Dar să probăm acest lucru, infirmând toate celelalte
ipoteze. Până atunci, însă, atenție mărită! Grijă pentru geolog.
— Acordați atâta credit lui Cosmin? îl iscodi Voinea.
— Băiatul ăsta, după câte intuiesc, se află pe un drum care
ar putea duce la dezlegarea enigmelor ce înconjoară cazul de
care ne ocupăm… Nu-i exclus să dea de urmele defunctului
profesor Craiu și, legat de aceasta, să capete indicii prețioase
privitoare la existența elementului „G” în Valea Moartă.
Un apel telefonic întrerupse brusc convorbirea.
— Dacă nu vă supărați, tovarășul locotenent Voinea e la
dumneavoastră? auzi Coman în receptor.
— Este.
— O comunicare urgentă de la postul șaptezeci și opt-nord.
— S-o facă aici, ordonă Coman.
 După o scurtă așteptare, în difuzorul postului de radio
emisie-recepție se auzi vocea căpitanului Radu Tudor.
— Să trăiți, tovarășe colonel.
— Spune, frăție.
— Voiam să-i comunic tovarășului locotenent două lucruri
neplăcute. Primul: precupeața lui Mitu Bodea a plecat din oraș.
— Interesant! observă Coman.
— Vecinii, continuă Radu Tudor, susțin că s-ar fi îmbolnăvit
și s-ar fi dus la Iași, la doctori.
— Tocmai la Iași? făcu Coman mirat. Și a doua „bucurie”?
— Adineauri s-a prezentat la noi geologul George Cosmin.
— Așa! se arătă colonelul și mai interesat.
— În noaptea precedentă a suferit un accident care era cât
pe ce să-l coste viața.
— Ei, drăcie! exclamă colonelul alarmat. Dar ce-a pățit?
— A fost surprins de o viitură de apă care l-a luat cu cort cu
tot.
— De unde și până unde viitură? se revoltă colonelul.
— Asta se întreabă și el, îi răspunse Radu Tudor.
— Cortul lui era așezat într-un loc ferit, făcu Voinea
surprins.
— E teafăr? se interesă colonelul.
— El da. Însă tot echipamentul s-a dus pe apa sâmbetei.
— Și de ce-a venit la voi?
— Zice că cineva a deviat intenționat viitura în direcția
cortului său, îi preciza Radu Tudor.
— Dacă susține acest lucru, puteți să-l credeți, îl sfătui
colonelul. Dar nu întreprindeți nimic până la sosirea
locotenentului Voinea acolo.
— Am înțeles, tovarășe colonel!
 Cu urechea ațintită spre aparatul care-și încetă emisiunea,
tânărul locotenent se făcuse mic, așteptând izbucnirea
colonelului.
— Frumos! începu Coman pe un ton calm. Pretinzi că i-ai
asigurat securitatea?
— Tovarășe colonel, se apără Voinea. Am organizat posturi
fixe și mobile…
— Ți-aș spune vreo două vorbe, să mă ții minte! îi strigă
Coman mânios. Ce-mi tot îndrugi aici de „posturi fixe” și
„mobile”?… Câtă vreme criminalii acționează nestingheriți,
înseamnă că posturile tale nu fac nici cât o ceapă degerată… La
el, în cort, ai un asemenea post?
— Nu, tovarășe colonel, recunoscu Voinea privind vinovat
în pământ.
— Și-atunci cine vrei să-l păzească? Maica Precista?
— Ne-am gândit că…
— V-ați gândit prost! spumegă Coman. Dovadă că băiatul a
scăpat ca prin minune… Îți dai seama ce înseamnă să fii
surprins noaptea, singur, în Valea aia blestemată, de un puhoi
de apă? Realizezi sau nu acest lucru?
— Realizez, tovarășe colonel, răspunse Voinea cu un aer de
școlar vinovat. Și vă promit să mor acolo, lângă el, dar nu se va
mai repeta așa ceva.
— Eu n-am nevoie să mori, făcu Coman mai îmbunat. Cu
pielea ta de copil nepriceput nu fac nimic… N-are preț, dacă
nu învelește un pic de glagorie… Du-te imediat acolo. Vezi
cum s-a întâmplat și raportează-mi. Însă discreție… Fără
clopoței la coadă.
— Fără, tovarășe colonel.
— Deștepți mai suntem! izbucni Coman înciudat pe sine.
Noi ne ținem aici de panseuri, iar bietul băiat era cât pe ce să se
prăpădească.

Capitolul XIX
PUHOIUL

George Cosmin stătea culcat în patul larg al colegului său

Mitică Șerban și nu scotea nicio vorbă. Era frânt de oboseală și
deprimat.
— Ce-i, mă Georgică? încercă Șerban să-l scoată din
muțenie. Ai călcat cu stângul în Valea Moartă. Întâi harta,
acum nenorocita asta de viitură…
Cosmin, însă, continuă să tragă cu sete din țigară, de parcă
nici nu-l auzise. Văzând zădărnicia strădaniilor sale de-al
alina, Șerban îi ură „noapte bună”, se întoarse pe-o coastă și-n
curând nu se mai auzi decât răsuflarea lui regulată, de om cu
somn sănătos. Asta așteptase și Cosmin: să rămână singur, cu
propriile-i gânduri.
Straniile peripeții din noaptea precedentă îi mai stăruiau în
minte. Se întrebă dacă făcuse bine apelând la organele de
miliție? Dacă nu era o dovadă de frică și chiar de lașitate din
partea lui? Simțea însă că nu putea lupta singur împotriva
unor forțe care recurgeau la cele mai nemiloase mijloace de
exterminare. Tânărul geolog intuia că zgândărea în Valea
Moartă niște cicatrici vechi, dar foarte dureroase pentru
anumiți oameni. Pe undeva poate chiar fatale. Această
constatare îl intriga și mai mult. Și cum avea o fire tenace și
cam îndărătnică, nu obișnuia să renunțe la o treabă începută,
oricât de grea și de periculoasă i se părea. Pe de altă parte, nu
era nici dispus să-și vândă pielea pe un preț prea mic.
Reconstituia mintal (pentru a câta oară?) întâmplările din
noaptea trecută. Se culcase devreme în cortul său izoterm.
Afară, ploaia nu mai contenea. Pe la prânz îl trimisese pe Ion,
însoțitorul, în Cătun după provizii. Ropotul ploii, ca și vuietul
pâraielor umflate peste măsură în loc să-i pară sâcâitoare, îl
delectaseră. La lumina slabă a micii sale lămpi, alimentată de o
baterie uscată, se simțise chiar bine: în sacul de dormit era
cald, iar salteaua pneumatică – moale și odihnitoare. Cu o zi în
urmă primise a doua scrisoare de la Ofelia, pe care se apucase
s-o recitească. Veștile de la ea veneau mai rar, dar veneau
totuși. Fata se afla în „focul examenelor”. Scrisoarea fusese
adusă de un cioban de la stâna lui Mitu Bodea. Într-un bilețel
alăturat baciul își ceruse scuze pentru starea deplorabilă în
care ajunsese plicul la Cosmin. „Băieții mei au chimirurile cam
unsuroase”, îi scrisese Mitu Bodea printre altele. Tânărul
geolog se arătase însă fericit că-și putuse plimba privirea
încântată peste rândurile trimise de cea care-i era tot mai
dragă.
„În capitală este un iunie ploios”, îl informase Ofelia.
„Față de potopul de aici e floare la ureche”, îi replicase
George Cosmin în sine.
„Până acum am luat tot note bune, continuase să citească în
scrisoarea Ofeliei, încât mă voi prezenta cu fruntea sus la
decanat, când voi cere să fac practică în Valea Moartă.”
„Deci nu m-a mințit, constatase Cosmin bucuros. E hotărâtă
să vină la mine.”
Dar partea cea mai atractivă a corespondenței i se păruse
capitolul rezervat soților Iuga: „Îi intrigă faptul că nu mai
primesc scrisori de la tine… Ivona cotrobăiește în fiecare zi
prin cameră și turbă că nu dă peste niciun rând. Nu știe că
toată corespondența ta se află într-un loc sigur, la o colegă, pe
care ei nici n-o bănuiesc… «Simi» – așa-l alintă Ivona pe
scumpul ei soț – de la o bucată de vreme e de nerecunoscut,
mereu în tensiune nervoasă, mereu pus pe ceartă. O repede pe
Ivona, înjură ca un șofer de taxi, bruftuluiește pe toată lumea.
Bănuiesc că eu sunt pricina insomniilor sale. Pentru că mereu
îi amintesc de Valea Moartă, de dispariția tatii și de proiectul
meu de a face practica de vară acolo, doar cu tine. Într-o zi nu
s-a mai putut abține și m-a etichetat de «desfrânată». Când l-
am auzit, am apucat ce mi-a venit la îndemână și l-am
avertizat că, dacă mai rostește o dată acest cuvânt, îi crăp
capul. Dumnealui a înghițit în sec și a plecat bombănind, îmi
face o deosebită plăcere să-l văd cu coada între picioare. De
curând i-am jucat un renghi, pe care n-o să mi-l ierte cât o trăi.
Am observat că de la o vreme arăta preferință unei singure
cărți: «Napoleon» al lui Tarlé. Își pierdea cu ea ore întregi de
noapte, conspectând cu multă minuțiozitate. Sau așa cel puțin
mi se părea. «Ce l-a apucat pe «Simi» al nostru pasiunea
pentru Marele Corsican? mă întrebam. Vrea să se reprofileze
pe istorie?» I-am deschis biroul și i-am luat cartea. Mi-am
amintit că și tu ești unul din admiratorii lui Napoleon.
«Recitindu-l pe Tarlé, mă voi simți mai aproape de tine», mi-
am zis. Iar când s-a întors «Simi» și nu și-a găsit cartea la loc, a
început să facă un tărăboi de-a alarmat toți vecinii. Eu, însă, l-
am lăsat să se perpelească vreo trei zile, după care i-am
înapoiat-o cu scuze, motivând că s-a rătăcit printre cărțile
împrumutate unei colege. Se pare însă că pasiunea lui pentru
Napoleon se topise tot așa de repede cum venise.”
Fără voia sa, Cosmin își amintise că și pe baciul Mitu Bodea
îl interesase aceeași carte. Îi remarcase apariția în mica
bibliotecă de la stână. Altă carte poate n-ar fi reținut-o, dar
Marele Corsican făcea parte din slăbiciunile mărturisite ale
tânărului geolog… Continuase apoi lectura scrisorii:
„Mă bucură foarte mult că ai trimis raportul confidențial
privitor la descoperirile tale de la Craiu VI. Nu-ți mai spun că
modul în care cinstești memoria tatii m-a emoționat până la
lacrimi. Ard de nerăbdare să fiu alături de tine, să continuăm
cercetările împreună… Nu știu de ce-mi spune inima că acolo
voi trăi cele mai frumoase, dar și cele mai nefericite clipe din
viața mea. De ce oare mi-a fost rezervată o soartă atât de
amară? De ce trebuie să pătimesc înainte de-a fi început să
greșesc?… Mereu, mereu mă acuz că te-am făcut și pe tine
părtaș suferințelor mele, când ar fi trebuit să-ți ofer numai
bucurii.”
Bietul geolog, singur în mijlocul naturii dezlănțuite, se
simțise cu sufletul atât de încărcat, încât strivise câteva lacrimi
între gene.
„Fată dragă, fată dragă! își zicea el în gând. Te înțeleg poate
mai bine ca oricine. Durerile tale sunt și ale mele… Dar cum să
ți le alin? Cum aș putea să le trec pe toate asupră-mi?”
Răpăiala ploii se întețise. Vuietul pâraielor crescuse
asurzitor. Rafale puternice de vânt voiau parcă să ia cortul pe
sus. Cosmin, însă, se arătase cu totul nepăsător. Stinsese
lumina, își vârâse capul în sac și se lăsase pradă sentimentelor
sale atât de contradictorii. Când adormise? Nu-și mai amintea.
Cât dormise, iarăși nu-și putuse preciza. Fapt e că în toiul unui
vis, în care se plimba alături de Ofelia, pe o pajiște presărată cu
flori, primise o izbitură atât de puternică în umărul stâng, încât
se trezise buimac. Pipăise în jur. Salteaua pneumatică începuse
să plutească pe apă, iar în cortul sfâșiat începuseră să bată
stropii reci de ploaie. Încercând să-și miște umărul lovit, îl
simțise țeapăn. Auzise tot atunci cum se rostogolea spre el un
puhoi de apă scăpat din matcă. Geologul se încleștase
instinctiv de marginile saltelei pneumatice și acest gest fusese
salvator. Căci în clipa următoare fusese măturat, cu cort cu tot,
de o nestăvilită viitură, care-l azvârlise deasupra păduricii de
jnepeni situată ceva mai la vale. Trezit de-a binelea, Cosmin
începuse o luptă pe viață și pe moarte cu puhoiul năvalnic. Cu
acea forță a disperării, înșfăcase două crengi groase de jnepeni,
hotărât să nu le lase din mâini cu niciun preț. Înaltă de vreun
metru și mai bine, deasă ca peria, păduricea rezistase bine
asaltului apelor spumegânde, ferindu-l pe geolog de avalanșa
ce izbea fără zăbavă în rădăcinile jnepenilor. Spre norocul lui,
puhoiul începuse să mai scadă din tărie. Spre ziuă se liniștise
de-a binelea. Abia la apariția zorilor realizase geologul
dezastrul care se abătuse asupra lui. Nu mai rămăsese decât cu
niște sfârtecători de pijama, care i se lipiseră de corp, și
nelipsita porthartă, pe care la culcare și-o atârnase de gât.
Restul echipamentului, împreună cu frumosul lui cort izoterm,
fusese măturat de apele furioase.
Rebegit de frig, clănțănind din dinți, Cosmin pornise tot
într-o fugă spre stâna lui Mitu Bodea. Pe baci îl găsise treaz,
învârtindu-se, ca de obicei, în jurul focului. Îl înfășurase pe
Cosmin într-o sarică mițoasă și așteptase răbdător ca musafirul
său să-și revină și să-și dezlege limba.
— Mare comedie! exclamase el, după ce ascultase laconica
relatare a pățaniilor lui Cosmin. Uite așa am pățit și eu. Era…
Și-i povestise, la rându-i, o întâmplare asemănătoare.
Ca orice bun gospodar, Mitu Bodea avea la stână schimb de
straie curate, pe care le oferise lui Cosmin, împreună cu o
pereche de opinci.
— Alte încălțări nu ținem pe aici, se scuzase baciul.
— Bune și astea, făcuse geologul mulțumit că nu va trebui
să umble desculț.
Tânăr și robust, George Cosmin prinsese repede puteri.
Când ieșise din colibă, observase bucuros că, după potopul din
cursul nopții, se anunța o însorită zi de vară. Își alesese un
toiag dintre lemnele aduse de baci pentru foc și pornise
neîntârziat spre locul dezastrului.
La locul unde-și avusese „bârlogul” nu găsise decât mâl,
pietre și rădăcini aduse de viitură. Bucăți din cortul sfâșiat mai
atârnau pe câte o cracă a păduricii. Cercetând mai atent pe la
rădăcinile jnepenilor, dăduse peste aparatul de fotografiat. Era
așa de bucuros că-l găsise, încât era gata să-l sărute. Încurajat,
reîncepuse căutările de-a lungul întregului drum străbătut de
viitură. Dar nu reușise să recupereze decât ciocanul de geolog,
care nu se știe prin ce împrejurare ajunsese tocmai în albia
pârâului Godacului.
„Asta-i situația”, își zisese Cosmin resemnat, așezându-se
istovit de atâtea căutări zadarnice.
Își îndreptase apoi atenția în altă direcție. Se întrebase cum
de se abătuse puhoiul tocmai asupra cortului său? Ce fusese
greșit în calculele sale atunci când își alesese locul pentru
vremelnica lui așezare? De unde și cum venise bolovanul care-
i sfârtecase cortul și-l lovise în umăr? Când descoperise
masivul bolovan împotmolit între rădăcinile groase ale
păduricii de jnepeni, lui Cosmin i se făcuse părul măciucă.
„Dacă mă nimerea cu o palmă mai la dreapta, nu mai
vedeam lumina zilei”, constatase în sine tânărul geolog.
 Parcurgând în sens invers dâra lată lăsată de viitură,
ajunsese la albia pârâului Godacului. În mod surprinzător,
pârâul ieșise în timpul ploii din albie, apoi revenise.
Revărsarea fusese provocată de-o surpare a stâncilor de pe
versantul nordic al Văii Moarte. Ochiului expert al geologului
nu-i scăpase însă că bolovanul care era cât pe ce să-l omoare
nu provenise din aceeași surpare. Sosise dintr-o direcție
perpendiculară pe cea a surpării. În afară de aceasta, precedase
doar cu câteva clipe năvala apelor. Ceea ce însemna că fusese
azvârlit anume, la un moment dinainte stabilit, în direcția
cortului său.
Pe Cosmin îl nedumerise și surparea care se produsese pe
versantul nordic. Sărind sprinten peste pârâu, începu să urce
povârnișul abrupt, presărat cu blocuri de piatră. Locul îi era
bine-cunoscut: fusese printre primele versante prospectate de
el în Valea Moartă. Dar nu-și amintise ca în notațiile sale să
figureze vreo însemnare de acest gen: „Pericol de surpare!”
Întâlnise într-adevăr o serie de blocuri mâncate de șuvoaiele
de apă, care i se păruseră a se ține încă destul de bine. Și-n
orice caz, niște simple șuvoaie, oricât de mare ar fi fost ploaia,
n-ar fi fost în stare să le urnească din loc.
„Și totuși s-au urnit”, constatase el cu nedumerire. Cercetase
apoi atent scobiturile de unde se desprinseseră masivii
bolovani. Să fi fost dinamitați? se întrebase el. Nici vorbă de
așa ceva. Ar fi auzit exploziile. Valea Moartă era o veritabilă
cutie de rezonanță. Și-apoi nu zărise nici așchiile de piatră,
produse în mod obișnuit de o explozie. Enigma i se păru de
nedezlegat. Istovit de urcușul greu, se așezase într-una din
scobituri, închisese ochii și se lăsase mângâiat de razele atât de
plăcute ale acelei dimineți de iunie. Ba chiar ațipise nițel, dar
se trezise peste câteva clipe, tresărind. Avusese senzația că
cineva se apropiase tiptil de el. Scrutase împrejurimile cu o
privire iute. Dar Valea Moartă continuase să fie tot așa de
tăcută și enigmatică.
„Am început să am vedenii”, se dojenise el.
Voia tocmai să părăsească locul, când o mică porțiune de pe
marginea scobiturii îi atrăsese atenția. „Ce-i asta? se întrebase
el mirat. Aș putea jura că-i strivită sub apăsarea unui obiect
tare, de metal… O rangă de fier sau ceva asemănător”…
Regretase că n-avea o lupă, dar și cu ochiul liber văzuse foarte
bine: jur împrejurul scobiturii zărise numai porțiuni strivite.
Proveniența lor, una singură: mâna omului. Cineva
desprinsese cu o rangă de fier blocurile și le făcuse vânt la vale.
Nu fusese deci o surpare naturală, ci provocată. Asta era dar.
După cum tot clar considerase și faptul că cel ce provocase
surparea fusese un bun cunoscător al muntelui și al legilor
sale. Urmărind drumul parcurs de bolovanii din versant, până
în albia pârâului, geologul constatase că totul fusese calculat
foarte bine. Dacă pârâul ar fi fost barat ceva mai la deal sau
mai la vale, viitura ar fi ocolit în mod sigur micul platou unde
se aflase cortul geologului.
„Bine țintit!” exclamase Cosmin admirativ.
Nu mai avea nicio îndoială că „cineva” intenționase să-i facă
de petrecanie. Tânărul geolog nu era însă de acord cu soarta
ce-i fusese menită. Avea o viață de trăit, iar în București îl
aștepta o fată cum nici nu-și putea închipui cineva mai
frumoasă și pe care și-o dorea ca soție. De aceea hotărâse să nu
stea cu mâinile în sân.
Pornind spre Cătun, făcuse un ocol ca să poată întâlni pe
unul din ciobanii lui Mitu Bodea, care-i era mai apropiat. Îl
trăsese de limbă asupra felului în care-și petrecuseră noaptea
cei de la stână. După spusele flăcăului, ploaia rece, torențială,
care ținuse până aproape de ziuă, îi obligase pe ciobani să-și
adăpostească oile în pădure sub cetina deasă a brazilor.
Grijuliu ca întotdeauna, baciul Mitu Bodea fusese mereu cu ei,
poposind când la o turmă, când la alta. Pe altcineva, flăcăul nu
mai zărise în timpul nopții pe la stână. Doar, în ajun, trecuse
un domn, pe care George Cosmin îl identificase în persoana
fostului său coleg Floriceanu.
„Ce se tot învârte zăpăcitul ăsta pe aici?” își zisese Cosmin
intrigat. Respinsese însă ideea de a-l implica pe Floriceanu în
tentativa de omor din cursul nopții. Nu-l putuse crede capabil
de așa ceva.
„Am fost totuși colegi de an, de cămin, se dojenise Cosmin.
Ne-am avut aproape ca frații. Oricât de invidios ar fi, nu-l văd
mergând până la crimă.”
...Cu ochii larg deschiși, culcat lângă colegul său Mitică
Șerban, tânărul geolog își aminti de întrebarea căpitanului
Radu Tudor, după ce acesta-i ascultase răbdător întregul
pomelnic al proaspetelor întâmplări din Valea Moartă.
— Și acum ce aveți de gând să faceți?
„Ce să fac?” se întrebă în sine Cosmin. Soluția cea mai
comodă era să ceară profesorului Cernat altă zonă pentru
prospectare. Dar chiar și simplul fapt că-i putu trece prin
minte așa ceva îl umplu de revoltă împotriva propriilor sale
gânduri. Fiu de mocani, dintr-un sat din Carpații Răsăriteni,
Cosmin fusese deprins de mic să nu se lase înfrânt nici de
cruzimea muntelui, nici de asprimea vieții din locurile natale.
Avea un dispreț total pentru oamenii bicisnici. Se zbârlea la
gândul că ar putea face și el parte din această categorie. Cu ce
ochi l-ar privi colegii, oamenii care-l cunosc și mai ales Ofelia?
Fata îl preferase atâtor altor tineri, care roiau fără îndoială în
jurul ei, tocmai pentru dârzenia și tăria lui de caracter.
„Cu niciun chip, dar cu niciun chip nu voi da înapoi”, hotărî
în sine tânărul geolog.

Capitolul XIX
BĂNUIELILE BACIULUI MITU BODEA

Așezat comod la biroul căpitanului Radu Tudor, într-o

poziție degajată, de tânăr lipsit de preocupări, Cornel Voinea
era în fapt mai mult decât preocupat de dosarul care conținea
declarațiile geologului.
— Familia Iuga, inclusiv fiica lor vitregă, era la București,
rostea el tare, ca să fie și mai convins de propriile concluzii;
Mitu Bodea se învârtea pe lângă turmele de oi, împreună cu
ceilalți ciobani... Precupeața lui e de negăsit, dar în niciun caz
nu putea fi autorul atentatului din Valea Moartă... Floriceanu a
dormit la gazda lui de la Roșu... E adevărat că nimeni nu l-a
păzit la ușă, dar tot atât de adevărat e că nimeni nu l-a văzut
ieșind noaptea din casă… Și totuși cineva a încercat să-i facă de
petrecanie geologului... Cine?... Sfântul Duh!...
Pentru a asigura securitatea lui Cosmin, tânărul locotenent îi
propuse totuși colonelului îndepărtarea lui Floriceanu din
regiune. Colonelul râse cu poftă și puse totul pe seama
surmenajului tânărului locotenent.
— Mâine, când o să-ți amintești ce mi-ai propus, ai să te
rușinezi singur... După tine ar trebui să înființăm și niște „sate
strategice”, ca în Vietnam, în care să închidem toți locuitorii
din jurul Văii Moarte.
Într-adevăr, a doua zi, Voinea se miră singur de ce fusese în
stare să îndruge superiorului său. Își explică aceasta prin
panica în care intrase, văzându-și neputința de-a interveni
eficace în desfășurarea evenimentelor. O oarecare logică găsi
însă în propunerea sa: eliminând pe rând pe cei suspecți, poate
dădea peste adevărații vinovați. Își dădu însă seama că era o
copilărie. Nu avea nicio dovadă împotriva nimănui. Iar un bun
detectiv lasă pe suspecți să acționeze liber, tocmai pentru a-i
prinde asupra faptului.
„Un lucru e limpede, își zise Voinea abătut. Geologul era
gata-gata să dea ortul popii, iar noi nu avem la ora actuală
nicio dovadă de vinovăție... Până la urmă tot hoțul de păgubaș
va fi devină. Cosmin, pentru că n-a știut să se ferească de
puhoi, și eu pentru că n-am dormit în cort cu el... Fir-ar a
dracului de treabă!”
Câtă vreme îl știa pe geolog în oraș, Voinea se simțea mai
liniștit.
„Nu vor îndrăzni să-l atace pe stradă sau acasă, la colegul
lui, cugetă Voinea. Ar fi o mare imprudență din partea unor
oameni care până acum s-au dovedit extrem de prudenți.”
Totuși, îl dăduse pe Cosmin în grija unui colaborator, care să-l
aibă cât de cât sub ochi.
Lăsă dosarul din mâini și începu să se plimbe de la un capăt
la celălalt al încăperii, așa cum obișnuia și „papa” Coman. Nu-
i prea surâdea de loc această înfruntare în „câmp deschis” cu
perfidia celor care-l urmăreau pe Cosmin, dar n-avea încotro.
Colonelul preconiza înfruntarea deschisă ca procedeu tactic de
urmat mai departe.
„Să-i obligăm să scoată capul la drum”, susținea Coman.
 „Teoretic, «papa» Coman are dreptate, admitea Voinea...
Dar «practica te omoară»”. Simți pe neașteptate un gol, în
stomac. Își aminti că nu mai pusese nimic în gură din ajun. Ieși
pe culoar, cu intenția de a trimite pe cineva până la bufetul din
colț. Dar înainte de-a pătrunde în holul de la intrare, se uită
mai mult instinctiv prin geamlâcul ușii. Încremeni pe loc.
Zărise doar pentru o fracțiune de secundă profilul lui Mitu
Bodea.
„Ce caută aici?” se întrebă Voinea uimit, ferindu-se prudent
din cadrul geamlâcului. Să fi încălcat Radu Tudor dispoziția
colonelului și să-l fi chemat pe baci la el? Nu-l credea în stare
pe căpitan de un asemenea act de indisciplină, care în ultimă
instanță însemna o gravă greșeală. Tânărul locotenent reveni
în birou și-l chemă pe Radu Tudor la telefon.
— Aveți în hol un musafir mai deosebit, îl informă Voinea.
— Am auzit, îi confirmă Radu Tudor.
Voinea se liniști. Deci nu căpitanul comisese imprudența.
— Și ce aveți de gând să faceți cu el?
— Vin imediat la dumneata și stabilim împreună, îi preciză
Radu Tudor.
„Tii! Mare noroc am avut, își zise bucuros Voinea. Era cât pe
ce să dau nas în nas cu baciul.”
Între timp, Mitu Bodea stătea ca pe ghimpi pe scaunul oferit
de ofițerul de serviciu. Așteptarea se prelungea enervant de
mult, deși el anunțase că avea de comunicat căpitanului Radu
Tudor „ceva foarte important, care nu suferea amânare”. Mai
mult decât atât, îl văzuse pe căpitan străbătând holul, fără să-i
arunce măcar o privire, darămite o vorbă de scuză. Când
nemulțumirea lui era pe cale de a izbucni, auzi în sfârșit vocea
ofițerului de serviciu:
 — Hai, taică, și mata la tovarășul căpitan.
Baciul se ridică sprinten și păși vioi în urma tânărului ofițer,
care-l conduse spre biroul lui Radu Tudor,
— Bună, baciule! îl întâmpină căpitanul pe un ton familiar.
Care-i năcazul?
Mitu Bodea se convinse mai întâi că în afara căpitanului nu
mai rămăsese nimeni în încăpere, iar ușile și ferestrele erau
bine închise. Apoi rosti pe un ton grav:
— Am venit a vă aduce la cunoștință o întâmplare, unde –
după mintea mea cea proastă – nu-i lucru curat.
— S-auzim, îl pofti Radu Tudor să ia loc.
Baciul se așeză pe marginea scaunului, își potrivi pe
genunchi pălăriuța rotundă, tuși sec, emoționat, după care se
hotărî să continue:
— Nu știu dacă aveți la cunoștință, dar eu și-nalte dăți am
ajutat puterea statului să…
— Cunoaștem, îl întrerupse Radu Tudor. Noi nu-i uităm
niciodată pe cei care ne ajută.
— Atunci e bine, făcu baciul mai liniștit, deși, în sinea lui, nu
prea era bucuros de întrerupere.
— Despre ce întâmplare zici că vrei să-mi vorbești? îl
îndemnă nerăbdător Radu Tudor.
— De alaltăieri noapte.
— Aa! făcu Radu Tudor dumerit. Povestea aia cu puhoiul
care l-a prins pe geologul din Valea Moartă?
— Văd că ați și aflat… Atunci e bine.
— Asta ni-i meseria, îi replică Radu Tudor.
— Și ce părere aveți de trebușoara asta? îl iscodi baciul.
— Proastă, făcu Radu Tudor, sever. Dumneavoastră,
ciobanii, aveți o vorbă: „Oaia care nu-și ține lâna s-o mănânce
lupul.” Așa și cu geologul ăsta: eu trebuie să-l învăț unde și
cum să-și pună cortul? N-a deschis ochii, să deschidă punga.
— Cum vine asta? își arătă baciul nedumerirea.
— Simplu: o să plătească echipamentul și aparatele care i-au
fost încredințate de instituție.
— Mare păcat s-ar face, observă Mitu Bodea.
— Dar cine vrei să suporte? continuă căpitanul pe același
ton sever. Noi? Doar sunt banii noștri, ai tuturor. Nu ne putem
juca așa cu avutul obștesc.
— Îmi spunea mie inima că nu-i a bună, rosti baciul ca
pentru sine.
— De ce nu-i a bună? se miră căpitanul.
— Băiatul e nevinovat, zise baciul oftând.
Căpitanul tresări ușor și-l sfredeli pe baci cu privirea.
— Hălăduiesc prin locurile acelea de vreo douăzeci de ani și
mai bine, continuă Mitu Bodea. Am văzut în vremea asta
multe și felurite întâmplări, în care unii oameni și-au găsit în
blestemata noastră de vale obștescul sfârșit. Da’ așa cumpănă,
ca cea prin care a trecut injenerul nostru, nu mi-a mai fost dat
să aud. Vă rog să mă credeți, tovarășe căpitan, că de douăzeci
de ani nu fac altceva decât să văd cum și pe unde se adună
șuvoaiele în Valea Moartă și pe unde ies pâraiele din matcă;
după cum tot așa de cunoscute îmi sunt și stâncile de acolo, pe
care iarăși le-am văzut cum și-n ce parte se prăvălesc. De aceea
nu pricep cum de s-a făcut prăvălirea bolovanilor în așa fel,
încât să vină în calea apei, taman în locul cel mai potrivit ca să
iasă din matcă și s-o apuce drept spre cortul injenerului?
— Ghinionul? făcu Radu Tudor.
— Nu, tovarășe căpitan, il contrazise baciul. Ăsta-i ghinion
cu ochi și cu sprâncene.
 — Ce vrei să spui? îl iscodi sever Radu Tudor.
— Injenerul n-are nicio bănuială? fu rândul baciului să-l
iscodească.
— Pe cine să bănuiască? îi răspunse amuzat căpitanul. Zice
bogdaproste că a scăpat teafăr.
— Mă mir, făcu baciul dezamăgit. Da’ vorba dumitale: când
se vede omul scăpat, nu se mai uită înapoi. Eu, însă, care stau
deoparte, altfel văd lucrurile.
— Și cum le vezi? se amuză căpitanul.
— Dumneavoastră râdeți, da’ purceaua-i moartă în coteț.
— Dacă ai vreo bănuială, spune-o, omule, îl îmbie căpitanul,
care începuse să-și piardă răbdarea.
— Părerea mea e că aici a fost mână de om, gemu Mitu
Bodea.
— Te-ai gândit bine la ce spui? îl avertiză căpitanul.
— Am părul alb, tovarășe căpitan. Și nu-i în firea mea să
trăncănesc verzi și uscate, ca o muiere.
— Mă mir, totuși, că geologul nu ne-a spus nimic, se prefăcu
Radu Tudor surprins.
— Copil neștiutor, îl apără baciul.
— Sau ne ascunde cu bună-știință? se arătă Radu Tudor și
mai bănuitor.
— De! Ce să zic?... Parcă nu-mi vine la socoteală... Mai
degrabă aș gândi că n-a judecat la cele întâmplate. Altfel, e un
băiat isteț, în care noi, cei de pe-acolo, ne-am pus unele
nădejdi. „Poate află niscaiva aur, mai știu eu ce lucru de preț și
dă norocul peste amărâtul nostru de sătuc”, ne ziceam. De aia
am și venit la dumneavoastră. Să-l ajutați, pe cât puteți, ca să
termine lucrul început.
— Pe cine bănuiești? îl readuse căpitanul la subiect.
 — Ce să zic, tovarășe căpitan? Ușor a bănui, greu a dovedi…
Da’ eu tot o fac, iar păcatul să cadă asupra mea… Mă gândesc
întâi și-ntâi tot la un injener, ca tovarășul Cosmin, pe nume
Niculae Floriceanu.
Luându-și un aer grav, căpitanul își notă cu grijă numele
indicat.
De-o bucată de vreme dă mereu târcoale pe acolo, continuă
baciul, și se ferește ca de foc să dea ochii cu injenerul nostru,
deși zice că-s prieteni buni.
— Nu se prea au bine, îl informă Radu Tudor.
— Ei? Vedeți? făcu baciul bucuros. Am mirosit eu că e ceva
necurat la mijloc. Tot mereu îl văd cum adulmecă spre Valea
Moartă, ca lupul după mioare.
— Interesant, observă căpitanul, consemnând cu atenție
declarațiile baciului. Și-al doilea suspect?
— Asta numai așa, ca să vedeți ce-i cu el, sugeră Mitu
Bodea. Altfel ar fi băiat bun, dacă n-ar căuta potcoave de cai
morți. Când un om în toată firea umblă teleleu pe dealuri,
trebuie să-ți pui întrebarea ce-i cu el? Ori e nebun, și-atunci să
stea la balamuc, ori urmărește niște lucruri pe care vrea să le
ascundă de ochii oamenilor și atunci trebuie să vedem încotro
se îndreaptă. Pentru că – iertați-mă de vorba cea proastă – care
om serios are azi vreme să se țină de copilării?
— Pe ăsta cum îl mai cheamă? se arătă căpitanul interesat.
— Paul Vrăbete.
— Are un nume care i se potrivește, se amuză căpitanul.
După ce își notă și numele celui de-al doilea suspect, căpitanul
se ridică grav și-i întinse mâna lui Mitu Bodea: îți mulțumim,
baciule... Prima informație, mai ales, mi se pare deosebit de
importantă. Dar nici a doua nu-i de lepădat. Noi te rugăm să
ne ții la curent și pe mai departe cu tot ce ți se pare suspect pe
acolo. Și, bineînțeles, nicio vorbă nimănui.
— Îmi cunosc datoria, tovarășe căpitan, făcu baciul bucuros.
— Ții legătura numai cu mine, îl avertiză căpitanul. Treaba
mi se pare foarte serioasă și trebuie să fim prudenți.
— Să aveți toată nădejdea, îl asigură baciul.
De îndată ce se închise ușa în urma lui Mitu Bodea, în birou
năvăli locotenentul Voinea.
Căpitanul Radu Tudor îl privi fix, gânditor.
— Ce părere aveți, tovarășe căpitan? îl iscodi Voinea
nerăbdător.
— Bănuielile baciului nu mi se par de loc lipsite de temei…
Confirmă declarațiile lui Cosmin și ridică în același timp un
nou semn de întrebare.
— Vă gândiți la Floriceanu?
— Exact, îi confirmă căpitanul. George Cosmin n-a suflat un
cuvânt despre colegul său, deși acesta dă tot mai des târcoale
Văii Moarte, fără a avea vreo misiune deosebită pe acolo. Cum
îți explici această tăcere a lui Cosmin? îl acoperă doar din
simplă colegialitate, ori mai e și altceva la mijloc?
— Nu văd ce-ar putea fi? făcu nedumerit Cornel Voinea.
— Nu strică să vedeți care sunt cu adevărat relațiile dintre
acești doi colegi.
— Personal, adăugă Voinea, mai mult pentru sine, chiar
dacă mi-ar fi cineva frate și-ar încerca să mă omoare, n-aș șovăi
nicio clipă să-i plătesc cum se cuvine.
— Relațiile dintre oameni sunt un păienjeniș atât de încâlcit,
conchise Radu Tudor, încât oricând te poți aștepta la o
surpriză.
Cornel Voinea își vârî mâinile în buzunare și privi absent
prin fereastră. La colțul străzii îl zări dispărând pe Mitu Bodea.
«Mare coțcar de baci, își zise în sine tânărul locotenent. Era
neliniștit nu atât de Floriceanu, cât de Paul Vrăbete… Acum
însă pare ceva mai mulțumit... A devenit „informatorul”
nostru... Deci un om în afara bănuielilor... Culcă-te, bătrâne, pe
urechea asta».

Capitolul XX
UN CIUDAT EMISAR BLOND

Echipat din nou, la șantierul „Cinci-Nord”, George Cosmin

se pregătea să se reîntoarcă în Cătun și de acolo să apuce iarăși
cărările întortocheate ale Văii Moarte, își propuse să mai
rămână o zi în oraș, așteptând convorbirea telefonică stabilită
cu Ofelia. Hoinărea alene pe strada principală a orașului,
rumegând la scrisoarea confidențială primită prin șeful
șantierului de la Marin Rotaru, ca și convorbirea telefonică pe
care o avusese chiar în acea dimineață cu profesorul Cernat.
Șeful serviciului special îl informă că analizele de laborator
confirmaseră ipotezele lui privitoare la dislocările de stânci de
la cascada Craiu VI. Îl ruga însă insistent să păstreze, ca și
până acum, secretul acestor constatări.
„S-ar putea să beneficiezi curând de propriile dumitale
descoperiri”, îi scria Rotaru.
— Ce „sfinți” ai pe la București? îl iscodise, pe de altă parte,
șeful șantierului „Cinci-Nord”. Profesorul Cernat fulgeră și
tună împotriva lor.
— De ce?
— Păi unde s-a mai pomenit, măi, să deschizi nitam-nisam
un șantier în mijlocul anului?
— Ce fel de șantier? întrebă Cosmin cu sufletul la gură.
— N-o mai fă pe prostul, că doar tu ai propus… Zău! Ești
total neserios! Cum ți-ai putut închipui c-o să ne băgăm așa,
orbește, în împuțita ta de văgăună? Și pe ce bază… Ai terminat
prospecțiunile acolo? Ai niște date certe?… Fii atent, că intri la
apă.
Cosmin nu-l mai asculta. Se simțea înaripat. Intuia că
norocul începea să-i surâdă… Prea avusese numai ghinioane
până atunci. Se și vedea conducând, cu mână sigură, grupul de
mineri menit să întreprindă o acțiune unică în felul ei. Va
debloca intrarea în grota Ursoaicei, făcând o deschidere
naturală în cristalinul din Valea Moartă. Ce-și putea dori mai
mult un geolog prospector? Să pătrundă în inima muntelui nu
numai cu imaginația, ci aievea. Să-i poată cerceta pe îndelete
măruntaiele. Și cine știe dacă, la capătul acestor cercetări, nu
va da peste mult râvnitul element „G”? Legănat de visuri,
aproape nici nu auzise apelul telefonului de pe biroul șefului
șantierului.
— Cosmin, îi strigă enervat șeful șantierului. La telefon! Te
caută Cernat.
Abia când auzi vocea profesorului, tânărul geolog se trezi
de-a binelea la realitate:
— Vă ascult, tovarășe profesor.
— Ce-i cu tine, bre? îi reproșă Cernat. Te-ai prostit di tăt! Ce
dracu faci acolo? Ai nevoie de dădacă? Nu mai știi unde să
așezi un cort? Dacă-ți trebuie neapărat, spune-mi, și-ți trimit
una grasă și lăptoasă care să te și legene înainte de culcare.
— Tovarășe profesor, se apără Cosmin. Am trimis un nou
raport confidențial…
 — Lasă-mă în pace cu „confidențialele” dumitale! Doar n-
am să înființez un serviciu special de detectivi. Ce dracu? Doar
ești om în toată firea. Ia acolo, la fața locului, măsurile de
cuviință și apucă-te de treabă serios. „Confidențialele” tale
sunt palpitante la lectură, dar nu ne ajută cu nimic la
îndeplinirea planului de lucrări.
— Aveți dreptate, tovarășe profesor, recunoscu George
Cosmin.
— În vorbă văd că-mi dai dreptate, dar în fapt o iei razna,
băiete… Ce-i eu fantasmagoria aia despre grota… Cum îi zice?
— Ursoaicei, îl ajută Cosmin.
— Așa… Ce mare scofală faci dacă-i deblochezi intrarea?
Poale suscita, în cel mai fericit caz, interesul speologilor. Or
crede-mă că, în clipa asta, numai de speologie nu-mi arde… N-
am nici vreme, nici oameni și nici bani disponibili pentru
pasiunea ta speologică.
— Dar nu-i o grotă oarecare, insistă Cosmin. Ne-ar putea
oferi o excelentă deschidere în masiv.
— M-aș mira să ai tu norocul ăsta chior, făcu profesorul
neîncrezător. Dar să mă mai gândesc… Până atunci, i-ați tot ce-
ți trebuie de la șantierul „Cinci-Nord” și apucă-te serios de
treabă. Ne-am înțeles?
— Da, tovarășe profesor, făcu tânărul geolog bucuros.
„E, totuși, un om minunat”, își zise Cosmin pășind alene pe
trotuarul larg din centrul orășelului V. La un moment dat,
însă, se izbi de cineva:
— Scuzați!
— Sunteți cam distrat, tovarășe geolog, auzi el un glas
plăcut de femeie. Când întoarse privirea, rămase locului de
uimire. O frumusețe blondă, cochetă, excesiv de fardată, îl
îmbia cu niște ochi mari, albaștri care îl fermecau. După
aprecierea lui, blonda nu avea mai mult de treizeci de ani, o
vârstă deci când își putea etala cu maximum de eficacitate
arsenalul feminin. Tânărul geolog se simți încântat și-n același
timp tulburat de această apariție blondă, care părea a-l
cunoaște. De unde? Era tare curios să afle.
— Vă rog să-mi scuzați procedeul, continuă blonda să-l
sfredelească ațâțător cu tulburătorii ei ochi albaștri, dar n-am
avut altă posibilitate de-a vă face cunoștință.
— Cu ce vă pot fi de folos? bâigui Cosmin, vădit intimidat.
— Am să vă comunic ceva confidențial.
Cosmin tresări, neplăcut surprins.
— Mie?
— Nu sunteți dumneavoastră geologul George Cosmin?
— Ba da.
— Și nu aveți în București o frumoasă logodnică, pe nume
Ofelia Iuga-Craiu?
— Sunteți bine informată! constată el și mai surprins. Dar
greșiți. Domnișoara Craiu nu mi-i logodnică.
— Va fi, îl asigură necunoscuta.
— Și ce doriți? o întrebă brutal.
— Personal, nimic, îl asigură aceasta. Vreau doar să vă
comunic ceva în interesul dumneavoastră și al frumoasei
domnișoare Craiu… Nu mă tratați cu o prăjitură la cofetăria
din colț? îl îmbie ea.
— Și dacă refuz?
— Vă veți căi. Glasul necunoscutei nu mai suna nici mieros,
nici amabil, nici îmbietor. Devenise rece, ca o lamă de pumnal.
Instinctiv geologul privi în jur după ajutor. Zări pe cealaltă
parte a străzii un tânăr ofițer de miliție îmbrăcat în civil.
 — Și dacă vă dau pe mâna miliției? îi replică el cu un gest
semnificativ.
— L-am văzut și eu, arătă ea discret spre ofițerul în civil.
Calmul necunoscutei îl descumpăni pe Cosmin. După ce
stătu câteva clipe în cumpănă, hotărî s-o urmeze.
„Am timp și mai târziu s-o dau pe mâna miliției, își zise el.
Să vedem ce vrea.” Cofetăria era goală. Ca și strada de altfel.
Necunoscuta își alesese deci bine ora. Se așeză la o masă mai
retrasă, pentru a sta de vorbă nestingheriți. Cosmin comandă
tort și citronadă, apoi i se adresă necunoscutei, fără altă
introducere:
— Cine sunteți?
— Nerăbdător și curios ca o femeie, îi replică aceasta. Altfel
ați fi un bărbat interesant… Abia acum, când mă uit mai bine
la dumneata, îmi explic de ce v-a preferat domnișoara Craiu
celorlalți curtezani.
Tânărul îndrăgostit simți o împunsătură în inimă, dar se
strădui să-și ascundă ghimpele geloziei.
— Ce doriți, totuși, de la mine? insistă Cosmin.
— Parcă ați fi o placă stricată, îl tachina ea. „Ce doriți? Ce
doriți?” Vocabularul dumitale se reduce numai la atât?
— Vă fac atentă că nu mai am multă vreme la dispoziție.
— Ce vorbiți? făcu ea pe un ton batjocoritor. De aia umblați
fără rost prin oraș?
„Și pe asta o știe”, observă Cosmin în sine, nevoit să
recunoască meritele frumoasei necunoscute: farmec feminin,
istețime, informație precisă.
— Să dăm totuși cărțile pe față, îi propuse el. Zi! Ce vrei?
— Să fii băiat deștept, trecu ea brusc la un ton familiar.
— Adică?
 — Acum câteva nopți ai scăpat din Valea Moartă ca prin
urechile acului. A doua oară, însă… Necunoscuta îi sugeră,
printr-un gest deosebit de grăitor, ce-l așteaptă în viitor. Ești
bărbat tânăr, bine făcut, continuă ea să-l sfredelească cu ochii
ei albaștri, și-ar fi păcat să-ți albească oasele acolo.
La auzul acestor cuvinte, tânărul geolog simți o profundă
decepție. În locul unei tinere femei, dăruită de natură cu ce
avea mai plastic și mai armonios, Cosmin se trezi brusc în fața
unui monstru. Era atât de revoltat, încât ar fi vrut s-o ia în
pumni; s-o bată până ce obrajii ei rotunzi și rumeni, buzele
roze, pline, răsfrânte senzual, ca și nasul fin, cu nările
palpitânde, s-ar fi transformat într-o masă informă de carne și
cartilage tumefiate, sângerânde. Ca să nu facă vreun gest
necontrolat, strânse pumnii până îi intrară unghiile în carne.
— De ce mă privești așa? îi zâmbi necunoscuta batjocoritor.
— Pe cine vrei să intimidezi? o întrebă el scrâșnind din
măsele.
— Crede-mă, dragul meu, că am cunoscut mulți bărbați
curajoși, îl flată ea. Și te admir. Dar curajul dumitale, în cazul
de față, înseamnă sinucidere.
— Și cum pot evita această „sinucidere”? făcu el o bruscă
schimbare de ton și atitudine.
— Așa sună mai bine, observă necunoscuta. Cred că o să ne
înțelegem din preț.
Se aștepta la o asemenea propunere. Și voi să afle, mai mult
din orgoliu, la cât era prețuit.
— Ce mi se oferă?
— Persoana mea, îi replică ea fără jenă.
— Ești într-adevăr o femeie superbă, îi mărturisi Cosmin,
dar la ora asta „locul e ocupat”.
 — Știam, recunoscu diva, de aceea nici n-am să joc pe
această carte.
— Ai și alt atu?
— Am… De pildă, o mașină la alegere, din cele puse ca
premiu la „Loto-pronosport”.
— Pentru a exista o acoperire legală? remarcă el mai mult ca
să-și confirme deducția.
— Totul se va face legal… Oricine și oricând poate deveni
peste noapte norocos… Cu nițică bunăvoință.
— Cum ar trebui tradusă această „bunăvoință”?
— Să zicem: o îmbolnăvire subită. O boală mai lungă, de
origine nervoasă, care să necesite un tratament de câteva
luni…
— …Și care să aibă drept consecință abandonarea
prospecțiunilor din Valea Moartă, o completă Cosmin.
— Vezi ce bine ne înțelegem? făcu necunoscuta cu
satisfacție. Să n-ai nicio grijă… Aranjăm noi totul.
— Care „noi”?
— Am folosit „pluralul majestății”, îi tempera ea
curiozitatea.
Acest joc începu să-l atragă pe Cosmin. Tulburătoarea
blondă era fără doar și poate emisarul unor forțe interesate
vital în Valea Moartă. De ce se temeau acestea de scormonirea
subsolului regiunii? Fără îndoială, valea ascunde niște taine a
căror dezvăluire ar face să cadă niște capete. Dar cine erau cei
în pericol? Cine-și putea îngădui luxul de a avea în serviciul
lui o femeie ca aceasta, care-l sfredelea cu superbii ei ochi
albaștri?
„Asta costă bani, nu glumă”, presupuse Cosmin.
— Ce coace acum în căpușorul tău cârlionțat? îi zâmbi ea
compătimitoare.
Tânărul geolog o gratifică în gând cu o înjurătură, înciudat
că-și trădase frământarea cu atâta ușurință.
— Iar nu ești cuminte? îl avertiză ea.
— Te înșeli, scumpa mea, schimbă el brusc tonul. Dacă ceea
ce-mi imaginez despre tine înseamnă necumințenie, atunci
sunt vinovat.
— Pot să aflu și eu ce-ți rodește acum fantezia? îl îmbie ea.
— Mă întreb cum trebuie să fie o noapte cu dumneata.
Ea îi replică printr-o glumă obscenă.
„Vulgară mai e”, constată în sine tânărul geolog. Dar sânii ei
tari, gurguiați, care se apropiaseră de el mai mult decât era
îngăduit, atenuară mult senzația de vulgaritate. „Asta duce în
păcat și un înger”, continuă să cugete Cosmin vădit tulburat.
Întrebarea pe care și-o punea viza o chestiune de procedură. S-
o înhațe acum și s-o dea pe mâna primului milițian care i-ar
ieși în cale, ori să meargă mai departe? Întâmplarea făcu să
intre chiar în clipa aceea în cofetărie același ofițer de miliție în
civil întâlnit ceva mai înainte. De îndată ce-l zări, primul
impuls al lui Cosmin fu să-l cheme la masa lor. Dar glasul
batjocoritor al necunoscutei îl opri:
— Te lăudai că mă dai pe mâna miliției… De ce n-o faci
acum? Ai și motive… E un prilej foarte bun.
— Acum? se prefăcu el mirat.
— Tare ești naiv! îi râse necunoscuta în nas. Am să-ți
demonstrez imediat. Spre surprinderea lui Cosmin, în clipa
când ofițerul în civil întoarse „din întâmplare” privirea spre ei,
frumoasa blondă îi zâmbi cu toată fața și înclină capul într-un
salut cochet, neangajant.
Fâstâcit, ofițerul de miliție se înclină în semn de răspuns și
ieși din cofetărie ca din pușcă.
— Ce părere ai? îi dădu necunoscuta cu tifla lui Cosmin. De
ce n-ai făcut gogomănia să ceri arestarea mea?
„Joacă tare!” își zise Cosmin, scăpând fără voia lui un oftat.
— Ce-i așa greu, domnule geolog? îl zeflemisi ea. Nu știi
cum să scapi de mine? Nici să nu încerci, că n-ai să reușești.
— Numai un prost poate să dea norocului cu piciorul, o
liniști el.
— Tare aș vrea să te cred… Dar nu pot. Acum, de pildă, ce
te mai neliniștește? făcu ea enervată de căutările lui prelungite
prin buzunare.
— Mi-am uitat portofelul acasă, la gazdă…
— De asta nu duce dumneata grijă… Un emisar are
întotdeauna asupra lui un fond de rulare. Și, ca să fie mai
convingătoare, scoase din poșetă o revistă ilustrată, pe care o
întinse lui Cosmin. Răsfoiește-o, te rog, cu grijă. E un exemplar
foarte scump.
„Totul e aranjat ca la carte”, își zise Cosmin, preluând cu
atenție prețiosul exemplar, între filele căruia erau distribuite
numai bancnote de o sută de lei.
— Un aconto, îi preciză ea.
„În sfârșit, o am la mână”, își zise bucuros Cosmin. Luă
prima bancnotă, o așeză pe masă pentru a face plata, iar
revista o introduse cu un gest degajat în buzunarul larg al
hainei. „Să țin minte seria”, își propuse el, netezind cică distrat
bancnota de pe masă. Ridică apoi ochii asupra ei. Văzându-l
satisfăcut, necunoscuta îl iscodi:
— Nu-ți displace.
— Dacă vii cu asemenea argumente convingătoare?… Și nu
te mai uita așa la mine… Mă tulburi.
 — Și tu pe mine.
„Ah! făcu el scârbit. Caraghioasă situație. Ne mințim ca la
bordel. Dar dacă am intrat în joc, să merg până la capăt.”
— Când? se prefăcu el mistuit de pasiune.
Acum, dacă vrei, i se oferi ea fără jenă.
Cosmin își consultă ceasul.
— Acum nu pot…
— De ce?
— Trebuie să trec pe la șeful șantierului…
— Îi dai un telefon și te scuzi.
— Bună idee, o aprobă Cosmin, încercând să se ridice.
Necunoscuta însă îl reținu.
— Nu de aici, scumpule… Mergem într-un loc intim, la o
doamnă cu un apartament superb, de unde o să poți telefona
cui poftești.
— Ai și aranjat totul! se prefăcu mirat Cosmin.
— Femeie practică și grăbită, scumpule… Poți să te lași cu
toată încrederea în mâinile mele. Sunt niște mâini (își etală
degetele lungi, subțiri, cu nervuri fine), care știu să mângâie ca
nimeni, dar să și sfâșie când sunt trădate.
— Ești obsedată?
— Te-aș sfătui ca așa-zisul șef al șantierului, căruia ții atât
de mult să-i dai un telefon, să nu se numească tovarășul
căpitan Radu Tudor.
„E dracu gol!”, exclamă în sine Cosmin.
— Ar fi o acțiune de două ori zadarnică, continuă să-l
avertizeze ea. Întâi il cunosc foarte bine pe tovarășul căpitan,
în al doilea rând, Radu Tudor nu e în oraș la ora asta.
— Vreau, totuși, să mă conving, rosti el sec, înșfăcând-o de
mână. Mergem chiar acum la el.
 — Nu mă strânge așa de tare, bruto! îi șopti ea crispată de
durere. Și nu face prostii, pentru că ai să te căiești.
— Nu știu care din doi, făcu geologul hotărât să termine
acest joc periculos, care se prelungise și așa prea mult.
— Ești mai prost decât mă așteptam. Îi aruncă ea în față,
smulgându-și brusc mâna din strânsoare. Și nu te mișca.
Geologul observă că necunoscuta vârâse iute mâna în
buzunarul larg al rochiei, pe care-l ridică amenințător asupra
lui.
— Ai și pistol? făcu el mirat.
— Sunt în exercițiul funcțiunii, îl avertiză ea. Te rog să mă
urmezi.
— Unde?
— La securitate.
— Vorbești serios?
— Ridică-te fără multă vorbă și ia-o cuminte înainte. Să știi
că ochesc foarte bine.
Cosmin împietri. Mintea lui refuză să creadă. În locul unei
șantaj iute avea în față o lucrătoare a securității.
— De unde sunteți? întrebă el cu glasul scăzut, intimidat.
— De la București… Direcția Generală.
Obrajii tânărului geolog dogoreau de ciudă și de rușine. Era
indignat de procedeul la care recursese această lucrătoare a
securității și nu știa cum să-și exprime revolta și protestul. Îi
pierise graiul, iar cerul guri i se uscase ca iasca.
— Să ne grăbim, făcu blonda pe un ton poruncitor. N-am
timp de pierdut. Sper să fii om înțelegător și să nu-mi faci
greutăți. Ar fi păcat să apelez la organele locale și. Să te port
prin oraș ca pe un borfaș, cu cătușele la mâini.
Supus, Cosmin înclină capul.
 — Tovarășă, mai bâigui el cu glasul scăzut, aproape rugător.
Vă rog să mă credeți că n-am avut intenția să…
— Fără explicații, îi reteză ea vorba.
— Dar am dreptul să mă apăr! făcu geologul revoltat.
— Cu ce să te aperi? Dovezile sunt foarte clare… Ți-a băgat
cineva cu forța sau fără știrea dumitale banii în buzunar?
— Nu, recunoscu sincer Cosmin. Dar v-aș ruga să mă duceți
mai întâi la căpitanul Radu Tudor.
— Nu cunosc niciun căpitan Tudor, îi replică ea sec. Dar
dacă ții neapărat și crezi că ar putea să-ți ajute la ceva, putem
să facem o scurtă vizită și căpitanului Tudor. Cu toate că nu
văd la ce ți-ar folosi. Căpitanul dumitale e subordonatul meu.
Am împuterniciri speciale.
— V-aș ruga, totuși, insistă Cosmin. Tovarășul căpitan mă
cunoaște bine… M-am dus din propria inițiativă la el.
— Nu cumva vrei să spui că ești „informator” al securității?
— Nu, dar în chestiunea aceea, cu viitura, de îndată ce mi s-
a părut ceva suspect, m-am dus și i-am spus…
— Ce ți s-a părut suspect?
Cosmin îi relată pe scurt declarațiile pe care le făcuse
căpitanului Radu Tudor. Blonda, însă, îl asculta absent,
interesată mai curând de trecătorii care se perindau prin fața
vitrinei cofetăriei. În clipa când acesta își încheie spusele,
blonda îi aruncă un zâmbet fermecător.
— Tot ai un pic de noroc, geologule, făcu ea pe neașteptate.
Am vorbit încă înainte cu căpitanul Radu Tudor care
garantează pentru dumneata.
— Slavă domnului! răsuflă Cosmin bucuros.
— Se pare că ne-am înșelat asupra persoanei, continuă ea pe
un ton de vădită scuză. E vorba de alt geolog, care lucrează tot
în regiunea asta.
— Care? se interesă Cosmin.
— Iarăși ești indiscret, îl avertiză ea, lipindu-și șoldul de
umărul geologului. Bietul băiețel! începu ea să-l mângâie pe
cap. L-am făcut să transpire puțin…
— Am asudat chiar bine, recunoscu sincer Cosmin.
— Trece, îl consolă ea. Important e că nu mai ai nicio culpă.
Înapoiază-mi, te rog, revista și banii.
— Bucuros! făcu tânărul geolog, care îi restitui imediat
buclucașul dar, privind-o în același timp pe femeie cu o
admirație crescândă. Dar nu regret, mai adăugă Cosmin. A
fost o experiență interesantă. În plus, am avut fericita ocazie de
a vă cunoaște… Sunteți o femeie formidabilă! exclamă el fără
nicio rezervă.
— Credeam că mă urăști!
— Sincer să fiu, procedeul n-a fost leal.
— Asta ni-i meseria, dragul meu, îi replică ea privind tot
mai neliniștită în jur, fără a înceta să-și exercite puterea
farmecelor asupra tânărului geolog. Așa-i că nu regreți
cunoştinţa cu mine?
— Nu.
— Din păcate, oftă ea, trebuie să ne despărțim.
— Și n-o să ne mai vedem de loc? își arătă el regretul.
— Dacă o să fii băiețel cuminte și ascultător, s-ar putea să ne
mai întâlnim.
— Când? făcu el nerăbdător.
— Chiar azi.
— Tot aici?
— Nu. Aș prefera un loc ceva mai pitoresc… Crângul de pe
malul râului sau…
 — Perfect!… Facem o plimbare prin crâng… La ce oră?
— Șase și jumătate după-masă.
— Voi fi acolo cu o oră mai devreme, se entuziasmă Cosmin.
— Și acum fii drăguț și condu-mă până la un taxi.
— Imediat.
Ieșiră din cofetărie cu chipurile surâzătoare, fericite, ca doi
logodnici. Spre norocul blondei, se ivi, chiar atunci, unul din
cele două taxiuri ale orășelului. Curtenitor, Cosmin o ajută să
se urce în mașină, apoi îi sărută mâna prelung, învăluit în
tulburătoarele ei priviri. Mașina dispăru curând după primul
colț, dar Cosmin tot mai continua să privească în urma ei. O
ușoară atingere pe umăr îi trezi însă din visare.
— Pe când nunta, tovarășe geolog, auzi el cu mirare glasul
căpitanului Radu Tudor.
— La ce nunta vă referiți? îi replică geologul, nemulțumit de
prezența căpitanului tocmai în acel moment acolo.
— Nu era logodnica dumneavoastră? continuă să-i
iscodească Radu Tudor.
„Logodnica mea? repetă Cosmin în gând. Ar fi o idee. Scap
de indiscrețiile căpitanului… Dar dacă mă vede apoi cu
adevărata logodnică?… Nu. Tot adevărul e cea mai bună
minciună.”
— E o cunoștință din București, îi preciză căpitanului.
— Cu ce ocazie pe la noi?
Întrebările lui Radu Tudor începură să-l sâcâie.
Decise să le curme:
— Să lăsăm gluma, tovarășe căpitan… Doar știți foarte bine
cine e și cu ce se ocupă.
— Eu? făcu Radu Tudor surprins.
— Păi n-ați vorbit azi cu ea?
 Căpitanul se puse imediat în gardă:
— Vorbești serios?
— Dacă nu interveneați dumneavoastră, mă ducea legat la
București.
— Extraordinar! izbucni căpitanul furios. Cu un gest repezit
făcu semn mașinii care staționa prin apropiere, îl înhăță pe
Cosmin și-l trase după el în mașină. Din mers dădu dispoziții
de urmărire a necunoscutei. Dar știa că nu-i mai rămânea nicio
șansă. Aceasta avusese timp suficient să se facă nevăzută.

Capitolul XXII
CĂINȚA GEOLOGULUI
ȘI DILEMA LOCOTENENTULUI

George Cosmin aștepta nerăbdător întrevederea cu

căpitanul Radu Tudor. Trecuseră câteva ore de când scăpase ca
prin minune din cursa întinsă și tot nu-și revenise. Era într-o
stare vrednică de plâns. Își aducea zeci de învinuiri, își punea
zeci de întrebări, toate învârtindu-se în jurul a două chestiuni:
cum de se lăsase prins în mreje de o târfă, ca cel mai naiv
liceean, și cum putuse trăda cu atâta ușurință sentimentele lui
pentru Ofelia Craiu?
„Dacă povestea asta ajunge la urechile ei, m-am ars”, își
zicea tânărul geolog. Spera, totuși, că Radu Tudor va fi discret.
E și el bărbat… În mașină, în timp ce alergau pe urmele
necunoscutei, Cosmin îi făcuse căpitanului o scurtă relatare a
faptelor. Dar acesta, furios că-i scăpa femeia din mâini, nu prea
înregistra ce i se spunea. Sâcâit probabil de Cosmin, îl lăsă la
șantierul „Cinci-Nord”, spunându-i să nu părăsească sediul
până la noi dispoziții. De aici îl chemă la sediul securității
raionale.
— Zi așa, tovarășe geolog, îl întimpină căpitanul. Te ții de
aventuri galante? Dar știi pe ce mâini încăpuseși? Cosmin făcu
ochii mari. Superba dumitale blondă face probabil parte dintr-
o foarte periculoasă bandă din capitală.
Tânărul geolog simți un fior rece de-a lungul spinării.
— Credeți că?…
— După „stilul” în care a lucrat, cred că era hotărâtă să te
lichideze. Iartă-mă că sunt așa de crud, dar e mai bine să știi
adevărul… Și-o să fii de acum încolo mai prevăzător.
Tânărul geolog se răsucea mereu pe scaun și-și frământa
degetele:
— Ce situație idioată!
— Nu fi speriat, îl liniști căpitanul. Zi bogdaproste că ești
aici, viu și nevătămat, și nu zaci în vreun canal sau vreo
prăpastie, cu dinții rânjiți la soare… De acum încolo, cu voia
sau fără voia dumitale, vei avea un însoțitor… Nu te mai
putem lăsa singur. Cum te scăpăm o clipă din ochi, faci pozne.
— M-am purtat copilărește, recunoscu geologul.
— Un semn măcar dacă ne făceai și puneam mâna pe ea…
Apropo: ți-a dat vreo întâlnire?
— Da… În crâng… La șase și jumătate.
— Să fii dumneata sănătos… Acum cred că-i la câteva sute
de kilometri depărtare de noi.
— Eram atât de convins că…
— S-o lăsăm baltă, îi propuse căpitanul.
— De acum înainte nu mă mai încred nici în mama care m-a
făcut, izbucni înciudat geologul.
— O să mai ai dumneata și alte decepții, filosofă căpitanul.
Sper, însă, că n-o să te mai lași tot așa de ușor dus de nas.
— Fiți convins.
— Când te întorci la treabă?
— Mâine în zori.
— Ne-am înțeles cu șeful șantierului „Cinci-Nord” să-ți dea
un culegător de probe ca însoțitor… Sper să n-ai nimic
împotrivă?
— Faceți cum credeți că-i mai bine, făcu geologul supus.
— Dar înainte de toate, treci pe la telefoane… Ai o
convorbire cu Bucureștiul.
— Tii, fir-ar să fie! Am și uitat de ea, își aminti el zorit. Porni
imediat, cu pași iuți, spre oficiul poștal.
Martor nevăzut și la această întrevedere, locotenentul
Cornel Voinea își făcu imediat apariția în biroul lui Radu
Tudor.
— Ce facem, tovarășe căpitan? întrebă el îngrijorat. Pe unde
scot cămașa? Mă jupoaie de viu „papa” Coman… Parcă-l și
aud: „De sub nas v-a zburat, nătăfleților!:’
— Poate-o reține vreun post de control pe drum!… Am dat
alarma pretutindeni.
— Aiurea!… O crezi așa de proastă?
— Puteam să jur că târfa asta era logodnica lui Cosmin, se
dezvinovăți căpitanul.
— În primul rând logodnica lui e brunetă, îi preciză Voinea.
— Dracu’ le mai știe azi cum sunt cu adevărat? Acu’ sunt
verzi, acu’ albastre…
— Ce să mai vorbim, se resemnă Voinea. S-a dus, s-a dus!…
Vorba e ce-i spun colonelului? Că sunt un nătăfleț? Recunosc.
Sunt! Pentru că eu umblam aiurea. După Floriceanu, iar
Cosmin era atacat în plin centru… Mă las de meseria asta,
tovarășe căpitan! Mă depășește!
— Nu vorbi gogomănii, îl avertiză căpitanul. Așa e
totdeauna la primul caz greu!… îți vine să te dai cu capul de
toți pereții.
— De unde dracu’ a mai apărut și secătura asta blondă?
Lucrează singură? Plătită de cineva? Cine a angajat-o? Care
dintre cei suspectați de noi?
— Poate niciunul, presupuse căpitanul.
Un apel telefonic le întrerupse reflecțiile amare.
— Alo?
— Tovarășe căpitan, se auzi în receptor vocea ofițerului de
serviciu, a venit un copil cu un plic adresat geologului George
Cosmin.
— Și de ce l-a adus aici?
— Așa i-a spus „o tanti”, să-l aducă aici, la noi.
— Cine-i „tanti” asta? se interesă căpitanul.
— N-a mai văzut-o prin oraș… Plicul i l-a dat mai demult,
adăugă ofițerul de serviciu, dar copilul s-a luat cu joaca și abia
acum și-a amintit.
— Trimite scrisoarea aici, încheie Radu Tudor discuția.
— Ce e? se interesă Voinea.
— Un mesaj pentru Cosmin de la o „tanti”…
— Târfa blondă, presupuse Voinea.
— Nu-i exclus.
— Ce baftă și pe geologul ăsta!… Numai femei frumoase se
țin de el.
— Decât așa baftă, mai bine lipsă, observă căpitanul.
Când primiră plicul, constatară că o mână grăbită de femeie
scrisese numele lui Cosmin.
— Îl deschidem? se consultă căpitanul.
 — Musai.
Înăuntru se afla un simplu bilețel, pe care aceeași mână
grăbită de femeie așternuse cu majuscule doar aceste cuvinte:
„IDIOTULE… COPOI AFURISIT!… A DOUA OARĂ NU-MI
MAI SCAPI”.
— Drăguț! făcu Voinea în zeflemea.
— Ăsta-și bate joc de noi, izbucni Radu Tudor.
— Aiurea, îl liniști Voinea. Târfa asta nu mai calcă pe aici în
vecii vecilor… Răvașul ei de rămas bun nu-i decât o ultimă și
disperată încercare de intimidare.
— I-l arătăm lui Cosmin?
— N-are rost… E și așa destul de speriat. Să-l lăsăm să-i
tihnească convorbirea telefonică… În curând o să avem doi de
păzit.

Capitolul XXIII
NOAPTEA ÎNDRĂGOSTIȚILOR

La sfârșitul lunii, Ofelia Craiu își anunță plecarea spre Valea

Moartă. Încheiase sesiunea de examene „cum laudae” și se
grăbea să-l revadă pe „ursul” ei mofturos și nerăbdător.
Tânărul geolog îi trimisese între timp numeroase apeluri
patetice, care avuseseră în inima Ofeliei un ecou mai puternic
chiar decât se aștepta ea însăși.
George Cosmin îi veni în întâmpinare la gara din V.
Urmărea cu înfrigurare defilarea vagoanelor acceleratului de
seară, iar inima îi bătea tare de emoție și dorință. Câte nopți nu
visase la această clipă? Dar vagoanele se scurgeau unul după
altul, scrâșnind din frâne, fără ca chipul fetei să se zărească la
vreo fereastră. Tânărul geolog începu să alerge de-a lungul
garniturii, oprindu-se la fiecare ușă. Nimic. Dezamăgit, se
întoarse spre peron, privind cu dușmănie la trenul care se
pregătea de plecare. Lăsă capul în jos, cu ochii împăienjeniți de
ciudă și amărăciune. Dar în aceeași clipă două mâini subțiri, cu
degete lungi, delicate, care-i acoperiră ochii, îi curmară
dezamăgirea. Trecerea de la o stare sufletească la alta fu atât de
bruscă, încât nu-și mai putu stăpâni emoția. Cu mișcări încete,
desprinse degetele de pe ochi și le coborî spre gura sa arsă de
dor. Le sărută cu patimă. În același timp simți alunecarea
trupului Ofeliei în jurul său.
— Așa mă aștepți? îi reproșă ea, nu mai puțin emoționată.
Cosmin continuă s-o privească năuc, incapabil să scoată cel
mai slab sunet. De ce mă privești așa? Ți-a fost teamă că nu
vin? Cosmin îi confirmă mai mult din priviri. Și dacă nu
veneam?
— Plecam eu după tine, reuși el să îngăimeze.
— Ce faci? Nu-mi ajuți la bagaje?
— Ba da, îi răspunse el, deși nu se îndura a-i lăsa mâinile
subțiri, pe care aproape le strivise în palmele sale mari,
butucănoase. Tot nu-mi explic cum de nu te-am văzut?
— Erai, probabil, cu ochii după alta, îl înțepă ea.
Pe drum, în mașina împrumutată de la șantierul „Cinci-
Nord”, începură să sporovăiască în voie. Numai pridideau cu
întrebările și răspunsurile. Abia atunci își dădură seama câte
aveau să-și spună.
— Dacă nu intervenea profesorul Cernat, nu mai apucam să
viu la practică în Valea Moartă, îl informă ea. „Simi” s-a dat
peste cap ca să împiedice plecarea mea. A recurs la insinuări,
bârfă murdară, intrigă… Dar un simplu cuvânt al lui Cernat i-
a destrămat întreaga țesătură de păianjen scârbos.
— Cernat e un om de aur, remarcă George Cosmin. M-a
frecat ca pe hoții de cai, dar mi-a aprobat deschiderea
șantierului la Cascada Craiu VI… Ce vânzoleală o să fie acolo!
— Mă bucură, făcu Ofelia sincer. Cu toate că era mai poetic
în doi.
— În munți nu e greu să rămâi în doi, o liniști el.
— Ai început să prinzi glas? îl avertiză fata, devenind brusc
prevăzătoare. Unde voi dormi în noaptea asta?
— La gazda colegului meu, Mitică Șerban.
— Singură?
— Bineînțeles… Femeia ți-a pregătit camera ei.
Ofelia păru mai liniștită. Când ajunse la gazdă, se arătă chiar
entuziasmată:
— E aproape ca la țară… Și tu unde o să dormi?
— Alături, la Mitică… El e plecat.
— Dar acolo?
— În Valea Moartă?
— Îhî!
— Tu în cortul meu, iar eu afară, în sacul de dormit.
— Iar când plouă?
— Am să mă duc în cortul comun, al minerilor. N-o să te
incomodez de loc, o asigură Cosmin.
— Bine… Ne descurcăm noi într-un fel. Și, te rog, să nu-ți
faci griji în privința mea. Știam de la București ce mă
așteaptă… Iar dacă am venit, înseamnă că am acceptat toate
riscurile… Aș avea însă o rugăminte.
— Rugămințile tale sunt legi, făcu el curtenitor.
— Atunci să stabilim următoarea lege, continuă ea,
prinzându-l amical de mâini. Inițiativa, în relațiile dintre noi,
să-mi aparțină.
— Vrei să calculezi totul dinainte?
— Nu e calcul, ci precauție.
— Draga mea, rosti el grav. Atâta vreme cât ești oaspetele
meu, vei beneficia de toate prerogativele ospitalității, plus cele
care derivă din cavalerism. Iar dacă ai gândit cumva altfel, m-
aș simți jignit.
Satisfăcută de răspunsul lui, fata îi mângâie mâinile cu
gesturi leneșe de pisică.
— Ne cunoaștem așa de puțin! mărturisi ea. Și mereu îmi
spun că nu poți fi altfel decât așa cum te doresc eu… Uneori,
însă, își mai bagă codița drăcușorul îndoielii… Curios! Rolurile
au început să se inverseze: la București erai tu suspiciosul, aici
eu.
Se desprinse de el și se întinse pe pat cu fața-n sus.
— Ești obosită? o întrebă el.
— Mai mult sufletește… Deși ar trebui să fiu fericită… Mi-
am văzut visul cu ochii: sunt aici, lângă tine, departe de
„iubiții” mei părinți vitregi, departe de toate necazurile și
frământările mele… Și, cu toate astea, nu știu de ce îmi vine să
plâng ca o proastă.
Înduioșat, Cosmin se apropie de pat.
— Stai acolo, îl rugă ea.
— Nu te văd bine de aici, îi mărturisi el sincer.
— Atunci stai pe marginea patului și să nu spui nimic.
El se așeză cuminte și încercă s-o învelească. Dar mișcările
lui stângace, mâinile lui mari, obișnuite mai curând cu
duritatea stâncii decât cu rotunjimile unui trup tânăr de
femeie, o amuzară și totodată o înduioșară pe Ofelia.
— Intuiesc că ești un om tare bun… îi apucă iarăși o mână și
începu să i-o mângâie cu aceleași gesturi leneșe de pisică. Dar
o bătaie discretă în ușă îi făcu pe amândoi să tresară.
— Domnule inginer, e gata cina. Nu poftiți? se auzi de afară.
— Vin imediat, doamnă, se grăbi Cosmin să răspundă.
Ofelia se lungi din nou în pat.
— Uitasem că mai e și foamea, căscă ea discret. De aseară n-
am mai mâncat aproape nimic… Dar mă simt așa de bine
culcată, încât aș renunța la cina ta aleasă.
— Ți-o aduc la pat, îi propuse el. Iar înainte de-a ieși, îi mai
spuse: Bătrâna e nerăbdătoare să te cunoască.
— Bănuiesc… Ce i-ai spus despre mine?
— Că ești logodnica mea și că… te iubesc.
Fata deveni brusc serioasă și-și luă ochii de la el.
— Te-a crezut? îl iscodi ea după o scurtă ezitare.
— Bineînțeles… Iar după ce te-a văzut, s-a convins.
— Dar tu?
— Mi-o doresc.
— Mult?
— Enorm!
— Atunci adă ceva de-ale gurii, că sunt ruptă de foame.
Izbucniră amândoi într-un râs atât de puternic, încât gazda
îl auzi tocmai din fundul curții.
„Ale tinereții valuri”, își zise bătrâna.

Capitolul XXIV
„NOAPTEA PROVIDENȚIALĂ”

Deschiderea șantierului din Valea Moartă stârni multa vâlvă

în Cătun. Paul Vrăbete, care revenise pe aceste meleaguri după
o scurtă absență, află noutatea de cum păși pe străzile
sătucului. Cele mai bogate date i le furniză baciul Mitu Bodea,
întâlnit de culegătorul de folclor la „Bufet”.
— Pe unde ați mai umblat? îl întâmpină baciul.
— Treburi pe la București, îi răspunse laconic Vrăbete.
— Gândeam c-ați terminat pe la noi, continuă să-l
iscodească baciul.
— Chiar de-aș sta un an încheiat și tot n-aș reuși să adun
întreaga comoară de folclor de pe aici, îi explică Vrăbete.
— E bun, atunci, remarcă baciul. Măcar atâta bogăție avem
și noi: folclor, cum zici dumneata, apă și aer curat. Doar dom’
injener Cosmin dacă nu ne-o blagoslovi cu niscaiva comori ale
pământului.
Și astfel trecură la subiectul care-i interesa pe amândoi în
egală măsura.
— De când e cu fătuca aia, nu vrea să mai știe de nimeni, se
căină baciul. Câtu-i ziulica de mare o duce numai de mână sau
de subțiori și gânguresc într-una ca două turturele.
Ceea ce-l nemulțumea însă mai mult pe Mitu Bodea era noul
șantier.
— Vor să detune munții și să-i răscolească până-n
măruntaie. Și unde gândești, mata? Tocmai într-o văgăună
unde culmile sunt apropiate ca degetele de la mână… Dacă se
pornește, ferească sfântul, vreuna din loc, nu-i prăpădește pe
toți?
— Or ști ei ce fac, că de aia-s geologi, îi replică Vrăbete.
— Geologi, nu zic, da’ tineri. S-au prăpădit acolo oameni
bătrâni, cum a fost profesorul cela...
— Acolo a dispărut? făcu Vrăbete brusc interesat.
— Vorba vine, retractă imediat baciul. Dumnezeu știe cum
anume și-n ce loc… Se zice că l-ar fi înghițit muntele pe
cealaltă parte a Văii, înspre Roșu, dar sigur nu știe nimeni. A
rămas o taină, ca atâtea altele.
Culegătorul de folclor își exprimă dorința de a vedea și el
acest șantier care afecta într-atâta pe oamenii din partea
locului. După spusele lui Mitu Bodea, părea să fie o lucrare cu
totul deosebită. Importanța ei reieșea chiar și din faptul că
aprovizionarea șantierului se făcea pe calea aerului, cu avionul
sau elicopterul. Valea Moartă nu era accesibilă nici măcar
patrupedelor de povară, iar ca să se taie un drum în stâncă ar fi
necesitat investiții mari și timp mult. Or se pare că podul
aerian era singura soluție.
— Ne-am dat naibii, observă Vrăbete, ascultând pitoreasca
descriere a baciului privitoare la escaladarea aviatică a Văii
Moarte. Zi, amicul nostru Cosmin folosește tehnica cea mai
înaltă?
— Se vede că a dat peste ceva foarte important, remarcă
baciul. Altfel nu s-ar arunca aici atâta bănet.
— Posibil, făcu Vrăbete evaziv.
A doua zi, când coborî în Valea Moartă, culegătorul de
folclor privi și el mirat la schimbările survenite în intervalul
scurt de la ultima sa vizită aici. În preajma pârâului Craiu era
instalată o adevărată tabără minieră, alcătuită din corturi mari,
burduhănoase, în jurul cărora zăceau lăzi și saci încă
nedesfăcuți. Corbii geologului era ceva mai izolat, cam la o
sută de metri mai sus, instalat pe o pajiște mărginită de-o
pădurice de jnepeni și-un mic lac alpin. Tabăra părea pustie.
Dar când se apropie cam la o zvârlitură de băț, Vrăbete se văzu
somat de un paznic spătos, cu niște mustăți mari și groase, ca
două vrăbii, îngălbenite de tutun.
 — Căutați pe cineva?
Pe tovarășul geolog Cosmin, îi răspunse Vrăbete.
— V-a poftit el aici?
— Suntem prieteni buni, l-a liniștit Vrăbete. Am mai fost pe
la el.
— Se poate, făcu paznicul neîncrezător, da’ până nu dă el
ordin, nu trece nici pasărea mai departe de aici.
— Unde este?
— Nu știu.
— Când vine?
— Nu știu.
— E dar, făcu Vrăbete mai mult pentru sine. Pot să mă
întind pe iarbă și să trag un pui de somn?
— Cel mai înțelept lucru, îl sfătui paznicul.
Obosit de drumul lung străbătut pe jos din Cătun, Paul
Vrăbete adormi repede, mângâiat de razele calde ale soarelui,
ca și de-o briză ușoară. Visa că se plimba cu o barcă pe lacul
cristalin din apropiere. Și-n timp ce tăia oglinda de jad a apei,
barca începu să se clatine amenințător. Speriat, Vrăbete
deschise ochii.
— Hei! Culegătorule de cai verzi, se auzi el apostrofat. Cu ce
ocazie pe aici?
Vrăbete se frecă repede la ochi și-și puse ochelarii pentru a
privi mai bine la cei trei oameni care-l înconjuraseră, îl
recunoscu doar pe Cosmin, căruia-i zâmbi bucuros.
— Credeam că ai dat bir cu fugiții! continuă să-l iscodească
geologul.
— Nu scapi așa ușor de mine, îi replică Vrăbete. Uiți că mai
ai de plătit un pariu?
— Tu o să mă ții toată viața dator, observă Cosmin. Tânărul
geolog i-o recomandă apoi pe logodnica sa. De după ochelari
Vrăbete o cercetă fără jenă pe Ofelia.
— Cum de-ai păcălit dumneata o fată așa de frumoasă?
exclamă el admirativ.
— Vedem noi până la urmă cine-i păcălit, făcu George
Cosmin plin de sine.
Lezată oarecum de replica geologului, Ofelia îl amenință cu
degetul.
Celei de-a treia persoane, un zdrahon de bărbat înalt, spătos,
cu înfățișare de boxer de categorie grea, trecut de treizeci de
ani, Vrăbete îi întinse o mâna rece, indiferentă. Apoi își
îndreptă din nou ochii săi miopi asupra chipului irezistibil al
fetei.
— Îți place? îl iscodi Cosmin în șoaptă.
— Când o văd, vorba lui Topârceanu, „zău că-mi vine să las
baltă toate interesele”, îi strecură el.
Izbucniră spontan în râs. Ofelia îi interpelă intrigată:
— Cu ce vă amuzați acolo?
— L-ai dat gata pe acest strângător de cai verzi care, deși e
miop, te-a ochit bine, îi explică George Cosmin.
Vrăbete căpătă brusc o roșeață feciorelnică.
— E un intrigant, stimată domnișoară, se apără el.
— Cum așa? Vrei să spui că nu-ți place? îl incită Cosmin.
— Dimpotrivă, bâigui încurcat Vrăbete.
— Deci o placi, îl atacă vehement Cosmin. Frumos din
partea ta.
— Lasă-te, domnule, de chestii de astea, se apără Vrăbete.
Vreau să mă explic: eu nu văd niciun păcat în a admira o
creație feminină atât de izbutită. E ca și cum m-ar condamna
cineva că am rămas mut. De admirație în fața Mona Lisei sau
altei capodopere…
— Ai timp să-l crezi? făcu George Cosmin către Ofelia.
— Unele lecții de curtenie ai putea totuși să iei de la dânsul,
îi sugeră Ofelia geologului.
— Sâc! îi dădu Vrăbete cu tifla.
Culegătorul de probe, care-și făcuse de lucru prin preajma
lor, râdea pe înfundate, cu toată fața lui mare de boxer.
În timpul prânzului, care avu loc la cortul geologului,
Vrăbete constată o oarecare răceală a relațiilor dintre cei doi
logodnici. Geologul făcea tot posibilul să intre în grațiile
Ofeliei, dar fata îl ținea fățiș la distanță.
„N-au ajuns încă la sfatul popular, dar certurile au și
început, își zise el. Nu-i nimic. Împăcările sunt cu atât mai
plăcute.” Se întrebă însă dacă cei doi logodnici ocupă același
cort, ori geologul era expediat în cortul comun?
— Pot rămâne peste noapte aici? aruncă el undița.
— Firește, îi răspunse Cosmin. O să dormi în locul meu, în
cortul comun.
— Și dumneata?
— Voi face de strajă la poarta cetății stăpânei inimii mele.
— Fii atent, că iar începi să debitezi prostii, îl avertiză Ofelia.
Amicul Vrăbete mi-e ca și un frate, o liniști geologul, încât
poate fi inițiat și în problemele intime ale vieții noastre de aici.
— Intuiesc că vi s-a întâmplat ceva neplăcut, interveni
Vrăbete.
— Depinde cum o iei, făcu geologul evaziv. Pentru mine,
întâmplarea a fost providențială.
— Te iau de urechi, îl amenință Ofelia.
— Vă ajut și eu, făcu Vrăbete glumeț. Dar fata se supărase
cu adevărat. Mi se pare că am adus nițică sămânță de gâlceavă,
mai adăugă Vrăbete pregătindu-se de plecare.
— Nu. Dumneata n-ai nicio vină. Alții vor suferi
consecințele de rigoare, îl amenință Ofelia pe Cosmin.
— Se pare că cineva va dormi la noapte cu ochii la stele,
presupuse Vrăbete.
— Păi, tocmai asta e și vina ce mi se atribuie, preciză
Cosmin. I-am cerut ca, pentru mai multă siguranță, să dorm în
sac, lângă cortul ei… N-aș vrea să mai fie expusă, ca astă-
noapte, unor noi pericole.
— Fleacuri, făcu Ofelia nepăsătoare.
— Îmi pare rău, dar nu sunt de aceeași părere: să auzi cum
borfăiesc mistreții, în puterea nopții, lângă cortul tău, nu-i un
fleac.
Ofelia nu-i mai asculta. Pe ea o deranja mai puțin spaima
prin care trecuse în timpul nopții decât insistența lui Cosmin
de a dormi lângă cortul ei.
„Nu vreau să fiu compromisă, hotărî ea în sine. Chiar dacă
mă las sfâșiată de mistreți.” N-avea prejudecăți de domnișoară
de pension, dar nici nu admitea să i se impună o anumită
situație. Pe de altă parte se întreba dacă ar mai avea tăria să
îndure încă o noapte singură, în cortul izolat. Din mândrie nu
accepta să-și mute cortul lângă celelalte din tabără. Locul unde
era instalat micul ei cort i se părea de un pitoresc fără seamăn.
Și-i părea rău să-l schimbe. Dar nicio noapte de coșmar, ca cea
precedentă, intuia că n-ar mai putea îndura. Deși nu fusese
numai coșmar… Adormise devreme. Știindu-se singură, avea
un somn ușor, încărcat de teamă și precauții. La primul
zgomot mai deosebit de afară se trezise. Auzise, înlemnită de
frică, niște pocnete de crăci uscate. Fata a simțit că-i sare inima
din loc. A așteptat încă o dată repetarea acelor zgomote. Dar
afară se lăsase o liniște înspăimântătoare. Ofelia își îmbrăcase
încet halatul și ieșise tiptil din cort. Afară o întâmpinase o lună
plină, care-și oglindea în lac strălucirea feerică. Cu auzul
încordat, Ofelia urmărise orice mișcare din jur. În păduricea de
jnepeni i se păruse că foșnea o sălbăticiune. Cuprinsă de
panică, scosese un țipăt scurt, gâtuit. Un grohăit de mistreț, nu
mai puțin speriat, îi răspunsese spontan. Fără a mai aștepta alt
îndemn, Ofelia o rupsese la fugă spre corturile mari,
protectoare, ale taberei unde dormea și Cosmin. Se strecurase
în primul cort și, spre norocul ei, un fascicul de raze de lună
căzuse chiar pe chipul adormit al geologului. Ofelia se
aplecase și-l clătinase ușor. Cosmin deschisese imediat ochii și-
o întrebase îngrijorat:
„Ce-i, iubito?”
„Nu dormi?” l-a întrebat ea mai liniștită.
„Ațipisem un pic.”
„Mie nu mi-i somn de loc, l-a mințit ea. Afară e o noapte
superbă. Hai să ne plimbăm.”
„Mă îmbrac și vin imediat”, a acceptat el.
Când ieșiseră din cort, geologul observase îmbrăcămintea
sumară a fetei.
„Așa nu merge, o dojeni el. Ai să răcești.”
„Știu, îi șoptise ea lipindu-i-se tandru de piept. Dar n-am
avut încotro… M-am speriat și…”
Cosmin o cuprinsese protector în brațe. Fata tremura de frig
ca varga.
„Of, sărăcuța de tine, continuase el s-o căineze. Ești
înghețată bocnă. Și pantofii ți-s uzi leoarcă de rouă.” O
înfășurase în canadiana lui călduroasă și-o săltase în brațe ca
pe un copil.
 „E așa de bine, îi destăinuise ea cuibărindu-i-se la piept.
Cred că nici în leagăn, ca prunc, n-am avut un culcuș mai bun.
Iar tu ești așa de bun și de puternic!”
„Taci!” îi șoptise Cosmin rugător.
Impresionată de intonația gravă din glasul lui, fata scosese
capul de sub gluga canadianei și-l privise mirată. Chipul lui
radia atâta fericire, încât și fata se simțise mișcată până în
adâncul inimii. Începuse să discearnă și ea cromatica nocturnă
a acelui veritabil „colț de rai”. Cosmin se oprise. Privirile lui
extaziate păreau că vor să absoarbă tot ce era în jur. Întreaga
poezie a nopții căpătase în sufletul lui rezonanțe nebănuit de
puternice.
„Niciodată, i se destăinuise el după o lungă tăcere, niciodată
nu mi-am simțit cugetul mai curat și mai ușor ca acum. Parcă
m-aș afla într-o lume ireală, suspendată undeva, în
imponderabilitatea cosmică.”
„Tu ai suflet de poet, iubitule”, remarcase încântată Ofelia.
„Dacă aș fi într-adevăr poet, ți-aș închina acum cea mai
frumoasa odă care s-a scris vreodată.”
„Tu ești mai mult decât poet, iubitule. Pentru că mă faci nu
numai să aud, dar să și simt fiecare vers al neasemuitei tale
ode.”
În loc de orice răspuns, Cosmin o strânsese la piept și
pornise cu pași mari, în neștire, prin iarba mare, peste care
razele lunii și picurii mari de rouă presărau puzderii de
diamante.
„Și acum, îl certă Ofelia în gând, totul n-a fost pentru el
decât o întâmplare providențială.”
— Era într-adevăr un mistreț? se interesă Vrăbete.
— Am cercetat a doua zi păduricea și am găsit niște urme
proaspete, îi preciză Cosmin.
— Curios, făcu Vrăbete mai mult pentru sine. Oamenii de pe
aici spun că sălbăticiunile astea, când simt miros de om, se
îndepărtează imediat. Or mistrețul acesta s-a apropiat, după
câte spui, foarte mult de cort.
— Și pe mine mă miră apucăturile mistreților din această
vale. Când aveam cortul în Valea Godacului, înainte de a mi-l
mătura puhoiul, un mistreț vagabond mi-a întors totul cu
fundul în sus… Ziua în amiaza mare.
— L-ai văzut?
— Nu… Nu i-am găsit decât urmele întipărite în vadul
pârâului.
— În Valea asta totul e cam anapoda, conchise Vrăbete.
Seara, după cină, Paul Vrăbete se retrase spre tabără lăsând
pe cei doi logodnici într-o atmosferă de loc prielnică. Ofelia era
evident pusă pe harță. Dar geologul, om așezat și cumpătat, nu
se arătă dispus a lua în seamă hachițele logodnicei sale. Scoase
sacul de dormit din cort și-l așeză peste un strat gros de crengi
de jnepeni și mușchi verde, pufos, de munte. Preparativele lui
erau urmărite de Ofelia cu priviri batjocoritoare. Cosmin, însă,
nu le luă în seamă. După ce dispăru în întregime în sacul său
de dormit, îi zise Ofeliei:
— Așa, draga mea, să ne culcăm… Mâine trebuie să ne
sculăm devreme. Mergem la Roșu.
— Ce facem acolo?
— Vreau să reconstitui ultimul traseu străbătut de tatăl tău.
Propunerea o bucură pe Ofelia. Tânărul geolog arăta tot mai
multe dovezi de credință față de memoria tatălui ei. Dar asta
nu-i scuza însă purtarea față de ea, pe care o găsea cam
grosolană.
 — Noapte bună, îi ură ea sec.
— Noapte bună, draga mea, îi răspunse el cu o voce caldă.
În scurtă vreme liniștea cuprinse întreaga vale. Luna încă nu
răsărise, iar stelele se ascundeau după o perdea străvezie de
nori. Vârât în sacul său de dormit, Cosmin încercă să adoarmă.
Dar, cu toate că „avea în picioare”, ca-n fiecare zi, mulți
kilometri de povârnișuri de munte, tânărul geolog nu se
simțea obosit. Dimpotrivă, părea mai treaz ca oricând, cu
auzul mereu ațintit asupra cortului care o adăpostea pe Ofelia.
După foșnetele ce răzbăteau până la ei, reconstituia în
imaginație preparativele de culcare ale fetei. Încercă iar să
închidă ochii. Dar vuietul îndepărtat al cascadelor și susurul
pârâiașelor întrețineau un „fond muzical” care nu-l deranja,
dar nici nu-l îndemna la somn. Dinspre cortul Ofeliei nu se
mai auzea nicio mișcare. „Să fi adormit așa repede?” se întrebă
el neîncrezător. Dar tot atunci îi ajunse la urechi vocea
înfundată a fetei:
— Cum te simți, tovarășe geolog?
— Mulțumesc, bine, îi răspunse el bucuros. „Prima noapte
sub spânzurătoare e mai grea.”
Ofelia chicoti înăbușit și continuă să-l iscodească:
— E răcoare afară?
— Suficient. Și, pentru a fi mai convingător, slobozi un
strănut puternic.
— Nu ești cumva răcit? se îngrijoră ea.
— Eu? făcu el fălos. Am o rezistență de bivol.
— Îmi pare rău că te țin afară, continuă ea, dar singur ți-ai
ales această soartă, prin purtarea ta necuviincioasă.
— Nu-i nimic, draga mea, se resemnă Cosmin. Și Napoleon
făcea „de strajă” la ușă Iosefinei.
 Remarca lui, făcută pe un ton de copil pedepsit, declanșă
râsul fetei. După ce-și mai ogoi hohotele, aceasta adăugă
îmbunată:
— Măcar de ți-ai fi cerut cât de cât scuze!
— Cel de sus primește pocăința păcătosului chiar și-n ceasul
al doisprezecelea, îi sugeră el.
— Și ești pregătit pentru pocăință?
— Trup și suflet.
Se lăsă iarăși o tăcere de câteva clipe, care lui Cosmin se
părură veacuri, apoi auzi hârșâitul fermoarelor de la intrarea
în cort.
— Te lași de prostii? veni până la el glasul limpede al fetei.
— Mă las, făcu el supus.
— Nu te mișca, îi porunci ea.
Tânărul îndrăgostit încremeni. Nu-și purta decât privirea,
urmărind cu emoție și nerăbdare fiecare pas al fetei, care se
apropia de sacul său de dormit. În clipa când Ofelia se aplecă
asupra lui, Cosmin scoase un geamăt scurt. Fata îi înfipse
genunchii ei rotunzi în – abdomen, supunându-l la o apăsare
continuă, neiertătoare.
— Juri că n-o să mă mai superi?
— Jur! rosti el icnind.
— Și că mă iubești?
— Pentru asta… (icnet) nu trebuie să jur. (Oftat.) Te iubesc
împotriva oricărei voinți. Ultimul cuvânt îl strigă cu un glas
care trăda teama de-a nu mai putea rezista nemiloasei apăsări.
Ofeliei i se făcu milă și începu să-și retragă genunchii,
culcându-se încet de-a lungul sacului. Tânărul geolog începu
să răsufle mai ușurat.
— Nu te mișca, li porunci ea din nou.
 El se supuse. Fata îi luă atunci capul în mâini și începu să-l
răsucească într-o parte și-n alta. Tânărul geolog își umezi
buzele arse de dorință. Dar în locul buzelor catifelate ale fetei,
simți pe obraz usturimea unei palme zdravene.
— Asta-i pentru „întâmplarea providențială”, îi preciză fata.
Cosmin strânse din ochi, pentru a-și ogoi usturimea, apoi îi
răspunse liniștit:
— Am luat act.
Ofelia îi întoarse și celălalt obraz, pregătindu-l pentru o
nouă palmă. Prevăzător, Cosmin închise ochii și strânse
pleoapele tare. Dar mâna fetei se opri la jumătatea drumului,
împiedicată de-o cascadă de râsete.
— Ești așa de caraghios!
— De ce? deschise el ochii intrigat.
— Ești delicios de caraghios! continuă ea să râdă. Zău,
merită să te sărut.

Capitolul XXV
O PARTIDĂ DE ȘAH FĂRĂ PARTENER,
ÎNTRERUPTĂ PE NEGÂNDITE

Printre pasiunile recunoscute ale colonelului Coman era

șahul. Dar nu partidele obișnuite, cu parteneri de joc, ei
dezlegarea problemelor de șah. Își elabora singur câte o
problemă, pe care se apuca apoi s-o dezlege. Era în stare să
stea ore în șir în fața tablei de șah, fără a părea câtuși de puțin
obosit sau plictisit. La reproșurile soției sale, care ținea să-l
dezbare de acest „obicei prost”, el răspundea invariabil: „E cel
mai bun mijloc de destindere”. În fapt, însă, nu se destindea.
Dimpotrivă. Tabla de șah îi aduna și-i ordona gândurile. Era o
izolare cu sine însuși. Piesele de șah aveau nume și
caracterizări precise. Albele reprezentau colaboratorii săi și, în
general, oamenii aflați de partea legii, iar negrele – cei în culpă
ori suspectați de-a fi în culpă.
În „cazul Cosmin”, colonelul procedă la fel. Regele negru
era mai curând o noțiune, decât un nume: reprezenta acel
„ceva” pe care celelalte piese negre se străduiau să-l păstreze
nedescoperit în Valea Moartă. Regina nu avea nici ea o
identitate precisă. Intuia mai mult, decât putea dovedi, că o
anumită persoană „forte” se temea în cel mai înalt grad de o
eventuală descoperire a rămășițelor defunctului profesor Craiu
în Valea Moartă. Coman nu excludea posibilitatea ca lângă
osemintele lui Craiu să se găsească unele dovezi ale uciderii
acestuia. Pentru că nici el nu credea că profesorul fusese
victima unui simplu accident. Dintre toți oamenii pe care-i tria
prin filtrul minții sale, colonelul credea cel mai mult în intuiția
Ofeliei. „Mamă sau fiică, intuiția femeii rareori înșală”, își
zicea el. Fata apărea pe tablă sub chipul unui căluț nărăvaș, cu
nările în vânt, de culoare albă, strecurat în dispozitivul
pieselor negre.
Purtările acestei fete frumoase, care păreau unora cam
stranii, colonelului i se păreau normale. Ofelia, după opinia sa,
urmărea un țel precis: răzbunarea misterioasei morți a tatălui
ei în Valea Moartă. Dar pe cine voia să se răzbune? Fata era
pornită în mod evident împotriva părinților ei vitregi. Această
aversiune era, în bună măsură, justificată. Cei doi soți Iuga îi
înlocuiseră părinții buni, moștenind de la profesorul Craiu
întregul „inventar”, viu și mort. Or, fata, devenind majoră, nu
se putea împăca de loc cu această situație. Dar erau oare
suficiente aceste fapte pentru a-i aduce pe cei doi soți Iuga pe
banca acuzării? câți oameni din lumea largă nu beneficiază de
împrejurări similare fără a fi comis vreun delict juridic!
Până una-alta, colonelul îl fixă totuși pe conferențiar pe
tablă, sub chipul unui turn negru, iar soției lui îi atribui un rol
mai mic – de pion.
Când veni rândul celui de-al doilea turn negru, Coman stătu
câteva clipe în cumpănă: cine putea fi omul care acționa acolo,
la fața locului, cu atâta precizie? Avea de ales între doi oameni:
Floriceanu și Mitu Bodea. Nici împotriva solitarului baci din
Valea Moartă n-avea vreo dovadă. „Paradoxurile” lui Voinea,
ori asemănarea, oricând contestabilă, cu fostul căpitan de
contrainformații Mihalcea, căruia-i fusese ordonanță,
constituiau doar simple supoziții. Dar pentru a continua
partida, Coman avea nevoie și de cel de-al doilea turn negru.
De aceea, îl atribui, cu oarecare șovăială, lui Mitu Bodea. Iar pe
Floriceanu îl așeză alături, în chip de nebun. În fața turnului se
afla și un pion negru, pe care Coman era tentat să-l scoată din
joc. Neînsemnata piesă reprezenta țiitoarea baciului,
precupeața care se îmbolnăvise subit.
Colonelul verificase prin organele regionale dacă precupeața
se afla, într-adevăr, într-un spital din Iași, la tratament.
Răspunsul pe care-l primi fu negativ.
„Asta nu mai revine probabil în joc”, conchise colonelul.
Se întreba, totuși, ce legătură exista între femeia care se
prezentase la Oficiul din C., cu acel faimos colier, și țiitoarea
lui Mitu Bodea. Semnalmentele corespundeau. Dar erau niște
semnalmente comune, care puteau duce lesne în eroare.
Colonelul puse totuși pionul negru în fața celor două turnuri
negre, asupra cărora mai stărui câteva clipe.
 „Se cunosc ori nu se cunosc?… Sunt sau nu sunt în
legătură?” Fapt cert era că, în perioada dispariției profesorului
Craiu, atât Simion Iuga cât și Mitu Bodea se aflau în regiunea
Văii Moarte.
În cursul dimineții colonelul cercetase atent chipul acelei
frumoase necunoscute, care încercase să-l șantajeze pe Cosmin
la cofetăria din orașul V. Fotografia fusese făcută de căpitanul
Radu Tudor, „pentru orice eventualitate”, când supraveghease
întâlnirea dintre Cosmin și presupusa sa logodnică. „Singurul
lucru bun pe care l-au făcut și ei”, își zise colonelul. La început,
bănuise că frumoasa blondă era o delincventă periculoasă, care
ieșise nu de multă vreme din închisoare, în criză de bani,
aceasta, probabil, acceptase, în schimbul unei sume „grase” de
bani, să-l dea pe Cosmin pe mâna perseverenților săi
urmăritori. Dar ipoteza lui căzu la prima verificare. Frumoasa
necunoscută nu se afla în niciunul din caziere.
„Va trebui, totuși, să punem mâna pe ea”, conchise
colonelul așezând pe tablă alt pion. Atât pentru a-și primi ceea
ce merită pentru delictul comis, cât și, eventual, pentru a-l
ajuta să prindă măcar un căpețel al aței atât de viclean răsucite
și împletite. În sinea lui, Coman se îndoia că ar putea scoate
mare lucru de la ea. Fusese angajată, probabil, de o terță
persoană, la fel de străină de acest caz. Ceea ce-l preocupă însă
cel mai mult pe colonel era viitoarea acțiune a negrelor. Unde
vor ataca și cu ce mijloace? îi era limpede că aceștia nu se vor
astâmpăra. Intuia că, pe măsură ce lucrările de organizare a
șantierului d în Valea Moartă se apropiau de sfârșit, iritarea lor
va spori.
„Singura satisfacție pe care o am, rumegă Coman în liniștea
nopții, e faptul că am impus deschiderea imediată a șantierului
din Valea Moartă… Chiar dacă morocănosul cela de Cernat
tună și fulgeră împotriva mea!” mai adăugă el în sine cu vădită
mulțumire. În clipa următoare, însă, i se strecură în inimă
ghimpele îndoielii. „Dar dacă toată povestea cu grota astupată
de stânca dinamitată se dovedește a nu fi până la urmă decât
rodul fanteziei lui Cosmin?! Generalul atrăsese în mod
deosebit atenția lui Coman: «Bagă de seamă!… Nu te faci de
râs numai tu. Ne compromiți pe toți».
„Norocul e totdeauna de partea îndrăzneților”, îi replicase
colonelul.
Reamintindu-și această replică, Coman se opri mai
încrezător asupra pieselor albe. De la bun început constată că
acestea erau mai mult în apărare. Le-ar fi trecut cu dragă inimă
la atac dacă ar fi știut unde și cum să atace? Datele pe care le
poseda nu-i îngăduiau decât să arunce momeala și să aștepte
răbdător înghițirea ei de către răpitor. Dar era oare suficientă
nada aruncată în Valea Moartă? N-ar mai fi trebuit și alte
momeli? Oare zăbăucul cela de Floriceanu, pe care „negrele” îl
aruncaseră lor ca momeală, n-ar putea fi folosit în acest scop?
N-apucă bine să însăileze ceva pe această urzeală, când
soneria telefonului tulbură liniștea camerei sale de lucru.
Coman ridică nedumerit receptorul și privi în același timp
mirat la ceas: era douăsprezece și jumătate noaptea. Recunoscu
vocea ofițerului de serviciu.
— Tovarășe colonel! Mă iertați că vă deranjez la această oră,
dar locotenentul Cornel Voinea a insistat foarte mult.
Un fior ușor îl făcu pe Coman să strângă din umeri.
— Ce dracu au mai făcut acolo? se îngrijoră el brusc.
— Geologul a fost victima unui nou atac.
— Ce fel? strigă Coman disperat.
 — I s-a introdus o viperă în cort.
— Colosal! îi scăpă lui Coman fără voie. Spune-i lui Voinea
să revină peste douăzeci de minute și trimite-mi urgent o
mașină. Puse receptorul la loc, se strecură în dormitor, de
unde-și luă hainele pe furiș. Și-n timp ce se echipa „în doi
timpi și trei mișcări”, ca pe vremea milităriei, auzi murmurul
nemulțumit al soției sale:
— Iar pleci în puterea nopții?
— De douăzeci de ani fac la fel, îi răspunse colonelul iritat,
și tot de atâția ani îmi pui invariabil aceeași întrebare.
— Și tot de atâția ani te superi de pomană pe mine, observă
nevasta mai îmbunată.
Dar Coman dispăruse între timp pe ușă, mânat de presimțiri
dintre cele mai negre.

Capitolul XXVI
O NĂLUCĂ MÂNATĂ DE VISCOL ÎN PLINĂ VARĂ

— Fă-mi legătura, ordonă Coman radiofonistului. Iar când

auzi glasul lui Voinea, îl întrebă fără a cere alte lămuriri: Ce
face Cosmin?
— Destul de prost, tovarășe colonel, îi răspunse Voinea cu o
voce sugrumată. E foarte agitat, are dureri de cap, grețuri,
palpitații…
— Și ce-i faceți?
— Nimic… Ne uităm neputincioși la el.
— Frumoasă ispravă! conchise colonelul. Se întoarse către
ofițerul de serviciu și-i ceru să ia legătura cu Aviația Sanitară.
Reluă convorbirea radiofonică: Povestește-mi cum s-au
petrecut lucrurile… Dar să nu-mi scapi niciun amănunt, îl
avertiză el pe tânărul locotenent.
Pe scurt, lucrurile se petrecuseră în felul următor, în
dimineața zilei precedente, George Cosmin pornise împreună
cu Ofelia și Paul Vrăbete spre Roșu. Acest drum era o dorință
mai veche a geologului. Spera ca, cercetând zona dinspre
Roșu, să descopere obârșia pârâului Craiu, care țâșnea atât de
spectaculos, direct din stâncă, cu câteva zeci de metri înainte
de-a se arunca în cascada Craiu VI. Traseul pe care-l alesese
geologul era dintre cele mai accidentate. Și nici cerul încărcat
de nori plumburii nu prevestea o zi bună. Dar atât Ofelia cât și
Vrăbete insistaseră să-l însoțească.
— Mergeți, dar să nu-mi bombăniți după aceea, îi avertiză
geologul.
În drum, se abătură pe creasta ce mărginea spre nord
cascada Craiu VI. Grupul de mineri din fundul văgăunii îi
salutară zgomotos.
— Ciudat lucru, se destăinui Ofelia celor doi tineri. Locul
ăsta mă atrage, și-n același timp mă înspăimântă.
— Să mergem, îi îndemnă Cosmin la drum. Paul Vrăbete
remarcase în glasul geologului o anumită asprime, sub care
acesta își ascundea emoția provocată de destăinuirea Ofeliei.
În intonația fetei parcă și Vrăbete simțise un fel de prevestire.
„Să presimtă oare că aici zac osemintele părintelui ei?” se
întrebă acesta. Continuau să meargă în tăcere, fiecare absorbit
de gândurile proprii. La un moment dat, Vrăbete rupse tăcerea
cu o exclamație puțin obișnuită la el:
— Ei, drăcia dracului!… Ala nu-i un om?
Cam la un kilometru în fața lor, printre blocurile presărate
pe povârnișul muntelui’, se strecura o mogâldeață. Părea că-i
zărise și căuta să scape din raza lor vizuală. Geologul scoase
iute binoclul și încercă să-l identifice. Dar mogâldeața își ținea
capul între umeri, sărind sprintenă din piatră în piatră. După
ce străbătu așa o bună bucată a povârnișului, se piti după un
colț de stâncă pentru a-și trage sufletul și a-i pândi pe
urmăritori.
— De ce se ascunde de noi? întrebă Ofelia intrigată.
— O fi având motivele lui, făcu Vrăbete. Pot să-l văd și eu?
Cosmin îi oferi binoclul.
— Nu pare să fie de prin părțile astea. E echipat ca un
alpinist, observă Cosmin.
— Sau ca un geolog, sugeră Vrăbete.
— N-ar fi exclus, rosti mai mult pentru sine Cosmin. Deși
mă întreb de ce se tot învârte fără rost pe aici?
— Cine? se interesă Ofelia.
— Un coleg cam într-o ureche.
Între timp, mogâldeața își reluase goana furișată printre
blocurile mari de piatră, ajungând curând pe creastă, de unde
se lăsă la vale și dispăru definitiv.
Pe măsură ce urcau, Cosmin observă că previziunile lui
începeau să se adeverească. Bura de ploaie, care-i însoțise chiar
de la poale, se întețea. Cerul era complet acoperit de nori grei,
apăsători.
— S-a răzbunat a ploaie, își plasă Vrăbete una din glumele
sale obișnuite.
Dar cei doi logodnici nu-i gustară umorul. Cosmin era încă
sub impresia apariției și dispariției ciudatei mogâldețe.
Îl recunoscuse pe colegul său Floriceanu. Și faptul îl intrigă
cu atât mai mult, cu cât în urmă cu trei zile avusese cu acesta o
discuție neplăcută. Cosmin se afla singur într-unul din
birourile șantierului „Cinci-Nord” unde completa niște note de
comandă pentru materialele necesare lucrărilor din Valea
Moartă. La un moment dat auzise deschizându-se ușa.
Întoarse capul și-l zărise, surprins, pe Floriceanu. Acesta îl
privea din prag cu niște ochi tulburi.
„Ce dorești?” îl întrebase Cosmin aspru.
„Șterge-o de aici!” îi aruncase Floriceanu amenințător.
„De ce? făcuse George Cosmin, nedumerit. E biroul tău?”
„Nu la birou mă refer, ci la Valea Moartă”, îi precizase
Floriceanu.
„Ei, nu mai spune, s-a amuzat Cosmin. De ce s-o șterg? E
moșia lui taică-tu?”
„Este, a susținut Floriceanu cu încăpățânare. Ideea de a
prospecta această zonă e a mea. Și mie mi-a fost repartizată
inițial… Dar tu, lingăule, te-ai dat bine pe lângă Cernat și mi-ai
suflat-o.”
„Ce spui? a continuat Cosmin să se amuze. Și chiar dacă ar fi
așa, aș avea un motiv în plus să nu plec.”
„Dacă nu te cărăbănești de bună voie, ai s-o faci de nevoie”,
l-a amenințat Floriceanu.
„Și cine o să mă oblige? începuse Cosmin să-și iasă din fire.
Tu, mă neputinciosule? Și-n timp ce măsura cu niște priviri
disprețuitoare statura slabă, deșirată, a colegului său, adăugă
sec: Cară-te imediat din fața mea, până nu-ți dau una de zbori
pe fereastră… Și te mai avertizez că, dacă nu te astâmperi,
anunț și conducerea Institutului.”
„Mă… pe conducerea Institutului și pe toți lingăii de teapa
ta”, îi replicase Floriceanu cu fața schimonosită de ură și
dispreț.
„Ai terminat?” se ridicase George Cosmin amenințător.
 „Nu… Abia am început, făcu Floriceanu dând înapoi. Și
dacă nu te grăbești să-ți iei tălpășița din Valea Moartă, s-ar
putea să nu mai pleci niciodată de acolo.”
„Fii om serios”, îi mai aruncase George Cosmin în urmă.
Zărindu-l acum din nou strecurându-se printre stânci ca o
nălucă, George Cosmin se întrebă dacă Floriceanu, în nebunia
lui, nu punea ceva la cale. Nu se temea atât pentru el, cât
pentru Ofelia.
„Mare-i grădina lui Dumnezeu”, conchise el, grăbind pasul.
Alături de el pășea Ofelia.
Fetei nu-i plăcea în general să trăncănească la drum. Când
ajunseră însă pe creastă, își ieși din muțenie, exclamând mirată
și încântată totodată:
— Fulguiește!
Un curent rece de aer, care venea dinspre nord, transforma
picurii mici de ploaie în fulgi albi de zăpadă.
— Pe vârful muntelui cred că viscolește, pronostica
geologul.
— Viscol în toiul verii? făcu neîncrezător Vrăbete.
— În regiunea asta te poți aștepta la orice, susținu Cosmin.
Nu uita că ne aflăm în nordul țării. Cercetă apoi echipamentul
sumar al culegătorului de folclor, în ai cărui bocanci apa
chiftea la fiecare pas. Eu zic să ne înapoiem, propuse Cosmin.
— Eeee! Da’ ușor te mai sperii, protestă Vrăbete.
— Nu prea are spirit de aventură, îl ironiza și Ofelia pe
Cosmin.
— Dacă-i pe așa, se simți Cosmin ofensat, atunci vă rog să
grăbiți pasul. Și dădu exemplu pornind întins spre o nouă
culme, complet golașă. Din mers, Cosmin cercetă
împrejurimile, sperând să mai zărească mogâldeața. Dar nu
dădu decât de niște urme abia vizibile, pe care fulguiala din ce
în ce mai deasă le acoperea.
Amiaza îi ajunse aproape de vârf. Geologul căuta un loc mai
adăpostit pentru refacerea forțelor. Dădeau cu toții semne de
epuizare. Îngrămădiți unul în altul, ca oile la strungă, încercară
să-și dezmorțească mâinile ca să poată duce mâncarea la gură.
S-a făcut umbră, glumi Vrăbete suflând de zor în pumnii
înghețați.
— Mâncați mai repede, îi zori Cosmin. Dacă mai stăm, nu ne
mai mișcăm din loc.
— Se zice că moartea prin înghețare nu-i chiar așa de rea,
continuă Vrăbete să-și debiteze glumele, nu totdeauna
potrivite.
— Prefer să las altora această plăcere, îi replică geologul
acru, privind îngrijorat chipul învinețit de frig al Ofeliei. Fața i
se păru pentru o clipă urâțită și îmbătrânită. Cosmin se scutură
ca de un fior, înhăță rucsacul și îndemnă la drum.
— Curios lucru, pălăvrăgea în urma lui Vrăbete.
Deși continuă să ningă, bocancii mei se usucă văzând cu
ochii.
Cosmin aruncă o privire înnegurată spre culegătorul de
folclor. El știa ce înseamnă acea uscare „văzând cu ochii” a
bocancilor. Frigul se întețise într-atât, încât îngheață și apa din
încălțăminte. „Rău am făcut că m-am luat după ei și n-am
apucat calea întoarsă”, își reproșă în sine geologul. Era însă
prea târziu. Nu se mai puteau înapoia. I-ar fi prins noaptea pe
drum. Nu mărturisi nimic din îngrijorările sale celorlalți, în
schimb îi grăbea fără zăbavă. Dar înaintarea era tot mai
anevoioasă. Fulgii de zăpadă erau transformați de vântul rece
în alice albe, de diferite dimensiuni, care-i plesneau fără milă
peste față.
— Al dracului vânt, dom’le, se căină Vrăbete. Trece prin
mantaua asta de ploaie ca prin sită.
Ofelia strângea din măsele și ținea pasul voinicește.
Respirația ei, însă, devenea tot mai grea.
— Îți îngheață aerul în plămâni, o auzi Cosmin la un
moment dat.
— Te-aș lua în spate, îi propuse Cosmin. Fata refuză. Ai
dreptate, admise geologul. Dacă nu te-ai mișca, ai îngheța și
mai repede.
Cu chiu, cu vai, atinseră piscul muntelui. Aici, însă,
înaintarea deveni imposibilă. Vântul sufla cu atâta tărie, încât
se chirciră imediat ca să nu fie aruncați în prăpăstiile care se
căscau în toate părțile. Cosmin privi disperat în jur, în căutarea
unei soluții salvatoare. Dar vizibilitatea era redusă la zero. În
afară de aceasta, locurile îi erau complet necunoscute. Ca să
înainteze pe muchia îngustă, singura cale ce li se oferea în față
însemna sinucidere sigură. Un pas greșit, o rafală mai
puternică a vântului sălbatic și cutezătorul s-ar fi prăbușit în
genune.
— Nu știam că e o trecere atât de periculoasă, se dezvinovăți
Cosmin către Vrăbete.
— Și ce facem? întrebă îngrijorat culegătorul de folclor.
— Să mă uit pe hartă... Poate e vreun drum spre stâna lui
Mitu Bodea… Singura noastră scăpare, îi preciză Cosmin.
Încercă să deschidă portharta, dar vântul era cât pe ce să i-o
smulgă din mâini. Căută atunci un loc mai ferit, ocolind țancul
care stătea ca o căciulă pe vârful muntelui. Nu făcu însă decât
doi-trei pași când mogâldeața, de care aproape și uitase, se ivi
pe neașteptate pe după țanc, scoase un hârâit ce voia să aducă
a râs, șterse aproape cu umărul pe Cosmin și se aruncă fără
nicio șovăială spre trecătoarea îngustă bântuită de vânturi
năprasnice, din care nu mai avea scăpare. Îngrozit de această
vedere, Cosmin strigă în urma mogâldeței:
— Înapoi!… înapoi!…
Vântul îi aduse strigătele îndărăt, iar mogâldeața se lăsă
înghițită de perdeaua deasă, de nepătruns, a viscolului. Câteva
minute statură toți cu urechile ațintite spre trecătoare. Vântul
însă nu le aduse nicio chemare de ajutor, niciun strigăt de
groază. Jur împrejur nu se auzea decât vâjâitul neistovit al
vijeliei.
— Nenorocitul! îi scăpă lui Cosmin.
— L-ai recunoscut? se interesă Vrăbete.
— Tot el era… Floriceanu!
— Să mergem după el, propuse Vrăbete. Poate-l salvăm.
— Nu pun eu în primejdie de moarte trei oameni sănătoși
pentru o minte bolnavă! rosti hotărât Cosmin.
Scoase apoi harta și-o cercetă cu atenție. Singura salvare era
să o apuce pe calea cea mai scurtă spre stâna lui Mitu Bodea.
Seara se apropia neînchipuit de repede, iar viscolul se întețea.
Dar calea cea mai scurtă nu era și cea mai ușoară. Aveau de
străbătut un circ glacial, care, după curbele de nivel de pe
hartă, se arăta dintre cele mai prăpăstioase. Cosmin se apropie
de marginea uriașei căldări care se deschidea la picioarele lor
și privi înfiorat. Stratul de zăpadă se așezase cam de-o palmă,
acoperind smocurile de iarbă și puzderia de blocuri de piatră
presărate pe întregul povârniș. Ofelia îl iscodi cu priviri
întunecate:
— Pe aici va trebui s-o apucăm?
— Ai ghicit, făcu geologul cu un calm care se transmise pe
loc și celorlalți. În două-trei ore suntem la adăpost. Și, fără a
mai sta în cumpănă, se aruncă primul în căldare, strigând cât îl
țineau plămânii: Avanti, ragazzi!
Ofelia îl urmă imediat, iar Vrăbete, după o scurtă ezitare,
închise ochii și se lăsă la vale pe turul pantalonilor.
— Ce sistem de coborâre mai e și ăsta? îl întrebă amuzată
Ofelia când făcură prima oprire.
— Patent propriu, îi răspunse culegătorul de folclor. L-am
intitulat „tur-alpinism”… în împrejurări vitrege, scopul scuză
mijloacele.
Curând, însă, aveau să apeleze toți la acest „patent”.
Coborârea devenise primejdioasă. Se bucurau, însă, și de un
avantaj: circul glacial le oferea un adăpost sigur împotriva
crivățului care bântuia crestele munților. Cosmin constată
bucuros că Ofeliei îi reveniseră bujorii în obraji, iar apa din
bocancii lui Vrăbete începu iarăși să chiftească. Alicele albe,
care le săgetaseră fețele cu atâta furie, se transformaseră în
fulgi mari, liniștiți. Ceva mai jos reveniră chiar la starea lor
inițială, de picuri de ploaie.
„Cel puțin nu vom muri înghețați”, își zise Cosmin în sine.
Grija lui era acum ca Ofelia sau Vrăbete să nu se accidenteze.
— Fii atentă să nu calci pe alături, i se adresă fetei.
— Avertismentul tău e tardiv, dragul meu, îi replică ea.
Primul pas greșit l-am făcut chiar în clipa când am pornit spre
Valea Moartă.
Răspunsul fetei îl bucură. „Stăm bine cu moralul, constată
el. Asta-i important de știut.” Atenția lor se îndreptă apoi către
vuietul unei cascade ce se auzea tot mai distinct. Cosmin se
opri și cercetă din nou harta. Curbele de nivel nu-i dădeau
nicio speranță. Cascada se anunța mare și nu se întrevedea
nicio posibilitate de ocolire. Iar ei erau după aproape o zi de
marș neîntrerupt, bătuți de ploaie, zăpadă și vânt.
— Nu cumva ne-am rătăcit? îi cercetă Ofelia pe Cosmin.
— Ai drept ghid, draga mea, un geolog care știe nu numai
să atragă fetele pe căi greșite – cum insinuai adineauri – ci să le
și scoată la drumul cel bun.
— Vedea-m-aș! se căină Vrăbete, care-i ajunse iarăși din
urmă. Cu „tur-alpinismul” meu nu mi-a mai rămas nici un
oscior întreg.
— Nu-i nimic, îl consolă Cosmin. Facem acum un duș rece
ca gheața și ai să vezi cum te refaci.
— E vreo baie prin apropiere? se interesă culegătorul de
folclor cu un aer vădit naiv.
— N-o auzi? îl făcu atent geologul la vuietul cascadei.
Vrăbete se scutură ca de frig:
— Brrrr! Și-i obligatoriu să facem „un duș rece”?
— Vrând-nevrând, conchise Cosmin, rostogolindu-se spre
cascadă.
Căderea de apă era întreruptă la intervale de praguri. „O
cascadă tipică a acestor munți”, constată Cosmin în sine. Deși
știa că-i inutil, cercetă totuși în dreapta și în stânga cascadei.
Nicio posibilitate de evitare a „dușului rece”.
— Dacă știam, luam ustensilele pentru alpinism și făceam o
coborâre pe coardă, rosti el necăjit după ce văzu pragurile
înalte și primejdioase care li se înfățișau la picioare.
Înainte de a începe coborârea, făcură din curele și bucăți de
sfoară mai groasă o coardă ad-hoc, care abia atingea o lungime
de trei metri.
— Dacă mai adăugăm lungimea fiecăruia dintre noi,
asigurăm o coborâre de vreo cinci metri, conchise el. Dă-i
drumul, Ofelia!
Susținută de Cosmin și Vrăbete, Ofelia coborî fără mari
dificultăți. Stropii mărunți și deși, pulverizați de cascadă, o
pătrundeau până la piele.
— Am apă și-n urechi, se căină ea după ce ajunse jos și-și
scutură pletele ude.
Veni apoi rândul lui Vrăbete. Coborârea merse ca pe strună
până la ultimul prag, și cel mai înalt de altfel. Aici, însă, una
din curele cedă și nefericitul culegător de folclor se prăbuși cu
un strigăt de groază în vâltoarea de la picioarele lui. Amuțită și
înlemnită de spaimă, Ofelia se uita neputincioasă la zbaterile
lui Vrăbete în vijelioasele ape ale cascadei. Abia când auzi
urletul furios al lui Cosmin, se dezmetici și pătrunse sub pânza
de apă, pentru a întinde mâna lui Vrăbete. Era și timpul. Cu
ultimele forțe acesta se cramponase de un colț de stâncă,
luptând împotriva nestăvilitului șuvoi de apă care-l trăgea la
vale. Dar o pală de apă o izbi pe Ofelia în plin, amețind-o. Își
reveni imediat și, adunându-și forțele de care mai era capabilă,
se propti bine în picioare și apucă din nou mâna lui Vrăbete.
Puterile ei slabe de femeie începură să scadă însă în mod
îngrijorător. Și-n clipa când strigă disperată „îi dau drumul, nu
mai pot” se simți înlăturată cu putere de brațul vânjos al
geologului, care coborâse pragul cu o iuțeală de neînchipuit.
După ce-l scoase pe Vrăbete din viitoare, Cosmin se prăbuși
epuizat.
— Nu-mi imaginam că în stomacul meu pot intra atâția litri
de apă, făcu Vrăbete după ce-și mai reveni în fire. Îmi ajunge
pentru zece ani.
— În rest, ești teafăr? se interesă Ofelia, fluturându-și pletele
ude.
 — Mi-a cam înțepenit genunchiul drept, constată Vrăbete.
Cred că, în cădere, m-am lovit în rotulă.
— Asta-i prost, conchise Cosmin. La coborâre, mai ales are
să-ți fie un adevărat chin.
— Ce să fac? făcu Vrăbete resemnat. Ața de unde-i mai
subțire, de acolo se rupe.
— Proastă inspirație și cu plimbarea asta de agrement, își
reproșă Cosmin.
— Eu n-o regret, se destăinui Ofelia. Abia în asemenea
împrejurări simți că trăiești.
— Nu știu cum se face, îi replică geologul, dar de o bucată
de vreme trăiesc prea din plin. O pală de vânt îl trezi la
realitate. Sus, copii, comandă el. Nu-i timp de trăncăneală.
Porniră din nou, pe un povârniș ceva mai domol. După cum
prevăzuse Cosmin, rotula lovită a lui Vrăbete îl împiedica
serios pe acesta la mers. Curând, însă, le apăru în față conturul
întunecat al pădurii de brazi. Izbucniră cu toții, ca la comandă,
în chiote de bucurie. Se puteau considera scăpați de orice
primejdie. Dincolo de pădure se afla stâna lui Mitu Bodea. Dar
tânărul geolog nu bănuia că cea mai grea cumpănă a zilei abia
de-acum îl aștepta.

Capitolul XXVII
UN OASPETE PERFID ÎN CORT

Când pătrunseră în coliba primitoare a lui Mitu Bodea, se

înnoptase binișor. Baciul îi ajută să se debaraseze de
rucsacurile grele, ude de parcă fuseseră scoase din fântână. Le
înteți apoi focul și-i pofti la câte o cupă fierbinte de lapte.
 — Dumnezeiască băutură! făcu Vrăbete sorbind cu vădită
încântare lichidul alb și gras, a cărui căldură îi pătrundea prin
toate mădularele.
— Când o bei în fiecare zi nu ți se mai pare „dumnezeiască”,
îi replică baciul. Da’ unde ați hălăduit, oameni buni, pe o
vreme așa afurisită? continuă să-i iscodească Mitu Bodea, în
timp ce înșira pe grinzile afumate ale colibei pulovere, cămăși,
pantaloni, ciorapi, din care storsese în prealabil litri de apă.
Parcă v-ați scăldat îmbrăcați într-o știoalnă.
Înfășurați fiecare în câte o sarică mițoasă și călduroasă, pe
măsură ce se dezmorțeau, cei trei tineri îi povesteau peripețiile
„de pomină” din acea zi.
— Drept să vă spun, observă baciul, nici oamenii care trăiesc
aici nu se încumetă să treacă creasta pe o vreme așa de
păcătoasă… Mă uit la domnișoara subțirică și gingașă ca o
floare. Cum de-a răzbătut prin urgia de acolo?
— Am să propun o rectificare în dicționare, interveni
Vrăbete. „Sexul slab” s-a dovedit astăzi foarte tare.
— Nu numai azi, îi preciză Ofelia. Femeile au în genere o
rezistență superioară.
— Unu la zero, culegătorule de cai verzi, se auzi glasul lui
Cosmin.
Deși nu se îndurau să plece de lângă foc, cei trei tineri se
ridicară totuși și începură preparativele de plecare spre tabără.
— Sunt, fără îndoială, îngrijorați de lipsa noastră, zise
geologul.
Ofelia și Vrăbete nu protestară. Doar Mitu Bodea insista să
mâie toți, peste noapte, în modesta lui colibă.
— Până la vale, vă udă iar leoarcă, îi avertiză baciul.
Cosmin, însă, nu era omul care să se abată de la o hotărâre
luată. Ieșiră din colibă și se lăsară înghițiți de noaptea neagră.
Mitu Bodea înmânase fiecăruia câte o torță de rășină și-i
condusese personal o bună bucată, de drum.
Când fură văzuți din tabără, răzbătură până la ei câteva
chiote răzlețe. Culegătorul de probe și artificierul le ieșiră în
întâmpinare.
— Dacă mai întârziați, porneam în căutarea dumneavoastră,
răsuflă ușurat culegătorul de probe.
Se retraseră la culcare destul de târziu. Micul cort al
geologului i se păru Ofeliei mai primitor și mai confortabil ca
oricând.
— Ar fi bine să intri în sacul de dormit, o sfătui Cosmin.
Noaptea e destul de răcoroasă.
Geologul nu bănuia cât avea să valoreze peste câteva clipe
sfatul său.
Frântă de oboseală, dar bucuroasă că înfruntase bărbătește
încercările grele ale zilei, Ofelia se strecură grăbită în
căldurosul sac de dormit. Cosmin îi închise cu grijă fermoarele
înainte de a-i ura „noapte bună”, o sărută lung, cu dor. Fata
primea dovezile de dragoste ale tânărului geolog cu ochii
închiși și cu o expresie de deplină fericire pe față. Iar înainte de
a se cufunda în somnul care se anunța adânc, fără vise, mai
deschise o dată ochii pentru a arunca o privire furișă spre
chipul aspru, din ce în ce mai drag, al logodnicului ei. Prin nu
se știe ce simț de prevedere, în loc să se uite la Cosmin și să-i
șoptească, la rându-i, „noapte bună, iubitule”, Ofelia își roti
mai întâi privirea prin cort și, spre nedumerirea lui Cosmin, se
zvârcoli brusc în sac, apoi se chirci și rămase pentru câteva
secunde cu ochii ieșiți din orbite, ațintii i spre colțul din stânga
al cortului. Tar în clipa când geologul voi s-o întrebe ce s-a
întâmplat, fata scoase un țipăt puternic, care sfâșie tăcerea
întregii văi.
— Ce-i cu tine, draga mea? insistă el cu glasul sugrumat de
teamă.
În loc de orice răspuns, Ofelia continuă să privească
hipnotizată spre același colț al cortului. Presimțind pericolul,
Cosmin se răsuci cu iuțeală și, la lumina slabă a micii lor lămpi
de noptieră, descoperi capul sinistru, cu limba despicată, al
unei mici reptile. „V”-ul de pe capul respingătoarei târâtoare
nu lăsa nicio îndoială asupra speciei din care făcea parte.
Printr-o întâmplare cu totul inexplicabilă pentru cei doi tineri,
în cortul lor închis etanș se strecurase o viperă. Cu mișcări
lente, periculoasa reptilă își căuta victimele. Cosmin era
conștient de pericolul iminent care-i pândea. O simplă și
aparent inofensivă mușcătură a acestei bestii putea fi fatală.
Prima lui grijă fu să găsească cel mai bun mijloc de-a o feri pe
Ofelia de atacul veninoasei târâtoare. Cu glasul liniștit, de
parcă i-ar fi spus ceva banal, Cosmin își sfătui logodnica:
— Întoarce-te cu fața-n jos și bagă-ți capul în sac. Nu lăsa
nimic descoperit.
În acest timp nu scăpa nicio clipă vipera din ochi. Fata șovăi
câteva clipe. Geologul îi strigă atunci pe un ton răstit:
— Întoarce-te odată!
Ofelia se supuse, scâncind înăbușit:
— Dar tu?… Tu ce-o să faci?
— Eu știu să mă apăr, o liniști el. Am mai avut de-a face cu
spurcăciuni de astea. Fără a-și lua ochii de la reptilă, Cosmin
pipăi sacul de dormit, verificând dacă Ofelia nu lăsase vreo
porțiune a corpului ei descoperit. După ce fu convins că fata
era în afară de orice pericol, începu să cugete la ce avea de
făcut. Prea bine nu știa cum ar putea scăpa de nedoritul
musafir nocturn. O mințise pe Ofelia că mai avusese de-a face
cu asemenea „spurcăciuni”. O înfruntare directă cu o viperă,
într-un ioc atât de strâmt, cum era cortul, nu mai avusese și
nici nu-și dorise. De vreme, însă, ce întâmplarea adusese
această năpârcă în cort, trebuia să scape într-un fel de ea.
Singurul atu al tânărului geolog îl constituiau mișcările
neobișnuit de lente ale micii bestii. Vipera părea că abia atunci
se trezea dintr-un somn lung și greu. Profitând de răgazul ce i-
l dădea reptila, Cosmin schiță un plan de contraatac. Își făcu
mai întâi socoteala care părți ale corpului său erau mai expuse
mușcăturilor. Spre norocul lui, încă nu apucase să se descalțe.
Picioarele, aflate doar la câteva palme de viperă, erau deci la
adăpost în bocancii și pantalonii groși de schi. „Trebuie să-mi
păzesc capul și mâinile”, conchise el. Văzuse de câteva ori
aceste mici bestii făcând salturi iuți, mari, neașteptate. În micul
său cort, reptila era fără îndoială în avantaj. Se putea mișca
mult mai în voie decât el. „Dar și eu o voi prinde mai ușor”, își
zise Cosmin. Ca să prevină un eventual atac, își luă haina de la
capătul saltelei pneumatice și-o desfășură în față. De după
acest original paravan, pândea mișcările viperei, îndemnând-o
să treacă odată la atac. Aceasta însă continua să se miște
surprinzător de încet…
— Ce mai face? auzi Cosmin glasul înăbușit al Ofeliei.
— Stai cuminte acolo, îi porunci Cosmin. Sfârșesc imediat cu
ea.
Scurtul dialog îl hotărî să treacă la acțiune. Cu mișcări
încete, precaute, își trase picioarele sub el și începu să se
apropie de viperă, care părea a-l privi nepăsătoare. Cosmin
prinse atunci mai mult curaj și-ntr-o clipă de hotărâre supremă
se aruncă asupra reptilei cu haina larg desfăcută. Dar mișcarea
lui bruscă trezi vipera din somnolență. Cu un salt acrobatic,
aceasta ajunse tocmai în partea cealaltă a cortului, izbindu-se
de peretele lunecos și căzând chiar lângă capul ascuns în sacul
de dormit al Ofeliei. Amețită de lovitură, reptila păru o clipă
descumpănită. Geologul trecu iarăși la atac. Dar abia avu
vreme să ridice haina, când se văzu nevoit să se apere el de
atacul fulgerător al viperei. Spre norocul lui, aceasta nimeri
într-o mânecă a hainei, unde începu să se zvârcolească.
Cosmin apucă cele două capete ale mânecii, imobilizând
periculoasa târâtoare. Mișcând însă mai încet mâna stingă,
permise viperei să-și strecoare capul prin deschizătura mânecii
și să-și înfigă veninoșii ei colți în degetul gros al geologului.
Simțind înțepătura, Cosmin strânse furios capătul mânecii și
slobozi o înjurătură.
— Ce-ai pățit? auzi iarăși glasul înăbușit al Ofeliei.
— M-a mușcat, fir-ar ea să fie de spurcăciune. Dar e ultima
ei mușcătură. De aici nu mai are scăpare.
— Pot să scot capul? se interesă fata. Mă înăbuș în sac.
— Nu mai e niciun pericol, îi preciză Cosmin.
Când se uită la Cosmin, Ofelia nu-și mai recunoscu
logodnicul. Avea fața schimonosită de furie.
— Așa, îndemna el vipera care se zbătea zadarnic în
capcană. Mai mușcă dacă-ți dă mâna… Curând n-o să mai ai
cu ce mușca, fiindcă am să-ți scot colții spurcați.
Chipul crispat, ochii ieșiți din orbite, gesturile mânioase,
necontrolate ale geologului speriară fata. Aceasta ieși cât putu
de iute din sacul de dormit și se furișă spre ieșire, cu intenția
de a chema pe cineva în ajutor. De afară se și auzeau însă voci
și pași grei, bărbătești.
 — Ce-ai pățit, domnișoară? răzbătu până la ea glasul
îngrijorat al lui Vrăbete.
— Vă deschid imediat, îi răspunse Ofelia, trăgând disperată
de fermoarul înțepenit. Reuși în cele din urmă să-l deschidă și-
n intrarea triunghiulară a cortului apăru capul zburlit al lui
Vrăbete.
— Ce-i, fraților?
— Ne-a atacat o viperă, îi strigă Ofelia disperată.
— O viperă? Aici?… În cort? făcu Vrăbete uluit.
— Uite-o, mititica, îi arătă Cosmin satisfăcut periculoasa
captură. Privește numai ce voinică e. Și eu o credeam leneșă,
somnoroasă…
— Ucide-o odată! îi strigă Ofelia îngrozită de zbaterile
neputincioase ale reptilei.
— De ce s-o omor? îi rup colții și-o păstrez… E un exemplar
de toată frumusețea.
— N-are cumva febră? se interesă Vrăbete în șoaptă la
Ofelia. Uitați-vă la ochii lui.
— L-a mușcat de mână, îl informă fata.
— N-am nici pe dracu, le replică George Cosmin. Căutați-
mi, vă rog, în fundul cortului trusa medicală… Luați seringa
și-o fiolă de ser antiviperin. După ce-mi fac injecția, nu mai am
nimic… Mă bucură, însă, că am prins-o vie… Ia uitați-vă la ea
ce voinică e. O vedeți?
— Termină odată jocul ăsta idiot! izbucni Ofelia. Nu mai pot
suporta. În cort se lăsă o clipă de tăcere grea. Nu mai pot
suporta, repetă fata mult mai încet, ca un scâncet.
— Bine, se supuse Cosmin. Am s-o omor. Deși-mi pare rău.
— N-o omorâți, interveni pe neașteptate glasul
culegătorului de probe, care-și vârâse chiar atunci capul în
cort. Vă rog să mi-o dați mie. Știu să umblu cu viperele.
— Terminați odată, îi ruga Ofelia, izbucnind într-un plâns
nervos.
Rușinată de nestăpânirea ei, fata ieși din cort și trecu ca o
nălucă prin grupul de mineri adunat în jurul cortului. Singurul
om care arăta un calm englezesc era Cosmin. Doar în clipa
când auzi întrebarea lui Vrăbete tresări ușor.
— Unde zici că ai pus serul antiviperin?
— Cred că nu l-am pus nicăieri, rosti geologul resemnat.
Își aminti că, refăcându-și echipamentul la șantierul „Cinci-
Nord”, nu găsise ser antiviperin. Fiind un preparat special,
farmaciile din oraș nu-l aveau, iar la șantier se terminase
rezerva și se aștepta reîmprospătarea ei. Cosmin nu se mai
interesase de atunci. Delăsarea lui se datora și faptului că, până
în seara aceasta, nu întâlnise urmă de viperă în Valea Moartă.
În regiune existau, însă, și geologii prospectori erau înzestrați
obligatoriu cu câte o seringă și ser antiviperin.
„Totdeauna așa mi se întâmplă”, își zise Cosmin înciudat. Se
considera ghinionist fără leac. Ghinionul din seara aceasta,
însă, se anunța cel mai grav. Poate și sub impresia neputinței
de-a împiedica veninul care i se strecura în vine, simți un val
de căldură care-i umezi tâmplele și fruntea.
— Apucă dumneata de capete și ține strâns, se adresă el
culegătorului de probe cu o liniște care-l răscoli pe Vrăbete.
După ce se debarasă de viperă, se întoarse către Vrăbete și-i
întări: Pur și simplu am neglijat, ca un dobitoc, să am ser
antiviperin. Închipuiește-ți ce mă făceam dacă spurcăciunea
asta de năpârcă o mușca pe Ofelia și nu pe mine?… Cred că-mi
zburam creierii! izbucni el în cele din urmă.
— Care-i cel mai apropiat dispensar? se interesă Vrăbete.
 — La dracu! făcu geologul cu obidă. Până ajungi acolo dai
ortul popii.
— Și ce facem atunci? se întrebă Vrăbete cuprins de panică.
Nu putem sta cu mâinile în sân.
— Dacă nu-ți place cum stau în sân, bagă-le în buzunare,
glumi Cosmin amar.
— Mă întreb dacă și peste o oră-două are să-ți mai ardă de
glume, îl avertiză Ofelia revenind în cort.
— Nu e moartea cel mai rău lucru de pe lume, îi replică
George Cosmin. Cu o singură condiție: să nu te chinui prea
mult.
— Încetează cu glumele tale sinistre, îl rugă fata.
— Nu vrei să ți-o legăm? arătă Vrăbete spre mâna mușcată
de viperă.
— La dracu!… E prea târziu. Dar legați-o totuși… Mai sus
de cot și cât mai strâns. Căutați ceva rezistent prin boarfele
mele.
În timp ce Vrăbete îi lega mâna, Cosmin îl întrebă:
— Mergi cu mine?
— Unde?
— În iad.
— Ia-mă și pe mine, se asocie Ofelia.
— Îngerii n-au ce căuta acolo, îi replică George Cosmin cu
atâta tandrețe, încât, ochii fetei se umplură de lacrimi.
— Vorbind serios, unde zici să mergem? îl iscodi Vrăbete.
— Oriunde!… N-am de gând să putrezesc de viu aici, rosti
Cosmin răspicat, în Cătun sau mai degrabă la Roșu… Acolo
este un dispensar.
— Și ce-o să-ți facă? Ai urgentă nevoie de ser antiviperin. Și
trebuie să facem rost de acest ser, decise Vrăbete.
 — Ai vreo idee? se interesă Ofelia, în sufletul căreia începu
să înmugurească speranța.
— Trăim în secolul douăzeci, dragii mei, făcu Vrăbete
radios. Și noi posedăm aici una din minunile sale: radioul.
Avem doar un post de emisie-recepție… Pasiunea
culegătorului de probe… Ca să vezi… Și pasiunile pot fi utile
câteodată. E imposibil să nu dăm peste un post de radio
amator, care să ne pună în legătură cu Aviasanul.
— Adunătorul ăsta de cai verzi are idei puține, dar bune,
făcu geologul înviorat de această unică speranță.
Era într-adevăr singura posibilitate de a i se veni în ajutor.
Paul Vrăbete și porni, împreună cu culegătorul de probe, spre
cortul magaziei unde se afla mica stație de emisie-recepție.

Capitolul XXVIII
ZBORUL DE NOAPTE

— De unde a apărut în cortul geologului nitam-nisam o

viperă? se interesă colonelul Coman.
— Nu știu, tovarășe colonel, recunoscu sincer Cornel
Voinea.
— A fost în timpul zilei cineva pe acolo?
— Nu s-a apropiat nici măcar o pasăre… în privința asta am
luat măsuri foarte stricte.
— Văd rezultatele, îl zeflemisi colonelul. Totuși vipera n-a
fost adusă de Duhul Sfânt și nici n-a putut să se strecoare
singură într-un cort închis etanș… Cineva a introdus-o. Ați
cercetat împrejurimile? Niscaiva urme?
— Neam de picior de om… Doar niște urme de mistreț.
 — Iarăși mistreț? observă Coman intrigat. Ce tot trag
mistreții ăștia la cortul lui Cosmin ca muștele iu miere?… Tare
curios… Și zici că vipera era amețită?
— Ăsta a și fost norocul… Altfel mai făcea o victimă.
— Sper că ați omorât-o și ați aruncat-o!
— Nu, tovarășe colonel, îi răspunse Voinea roșu de mânie.
O avem vie.
— Mă mir că v-a dus capul s-o păstrați… S-o trimiteți urgent
la analiză.
— Bănuiți că a fost narcotizată?
— Altfel nu stătea cuminte în cort până la sosirea lui
Cosmin… Constat că „amicii” noștri arată predilecție pentru
narcotice. Tare mai sunteți nătăfleți, măi băieți, adăugă
Coman. Ăștia lucrează cum vor sub nasul vostru. Tânărul
locotenent înghiți în sec și nu răspunse. Nici n-avea ce să zică.
Adversarii lui dovedeau o viclenie și-o subtilitate care-l
puneau mereu în inferioritate. Fiți atenți, îl avertiză colonelul
în continuare pe Voinea. Vă mai vine un „musafir” acolo:
Simion Iuga.
— Aici? făcu Voinea surprins.
— Exact. Pe domnul conferențiar l-a apucat subit dorul de
Valea Moartă. Ține să facă o vizită împreună cu o grupă de
studenți.
— Și ce facem? făcu Voinea îngrijorat.
— Îl primiți cu onorurile cuvenite.
— Îl lăsăm pe șantier?
— Bineînțeles… Are autorizația profesorului Cernat. Nu-l
putem opri și nici n avem interes s-o facem. E dar?
— Clar, tovarășe colonel.
— Te las… Am legătura cu Aviasanul… Vă trimit un avion
de la aeroportul cel mai apropiat… Liniștește toată lumea de
acolo.

Geologul era însă din ce în ce mai greu de liniștit, își pipăia

mereu mâna umflată de strangulare și înjura cum îi venea la
gură.
— Te doare? îl întrebă Ofelia.
— Numai când râd, îi servi el poanta unei cunoscute
anecdote. Singurul lucru care mă deranjează e afurisitul ăsta
de garou: mă strânge de-mi ies ochii din cap.
— Să-l mut mai sus? îi propuse Ofelia.
— Soarta mi-i oricum pecetluită, îi răspunse el înciudat. Am
să-l scot de tot.
— Nu! Te rog! îl imploră Ofelia.
— Atunci du-te și vezi ce mai fac ăia cu zdrăngănitoarea
lor… Au vorbit sau nu cu Aviasanul?
Ieșind din cort, Ofelia găsi întreaga tabără în alarmă. În
afară de culegătorul de probe, aflat lângă postul de radio, toată
lumea era răspândită în jurul unui platou larg, din mijlocul
Văii Moarte. Pregăteau ruguri pentru a delimita locul unde
urma să fie parașutat serul antiviperin. Spre mirarea Ofeliei,
Paul Vrăbete dovedea o energie și un spirit organizatoric cu
totul remarcabile.
— Ni s-a anunțat plecarea avionului, o liniști el pe Ofelia.
— Dacă nu vine mai repede, înnebunesc și eu, se jelui fata.
— Îi merge așa de rău?
— Nu te mai poți înțelege cu el.
Pe chipul ei Vrăbete văzu adunate la un loc oboseala din
timpul zilei și zbuciumul din aceste sinistre ore de noapte. Fata
abia dacă mai avea putere să clatine capul într-o parte și-n alta,
ca o păpușă chinezească, și să rostească mecanic: Nu știu ce să
fac!… Nu știu ce să fac!
Paul Vrăbete o privea neputincios, încercând s-o consoleze
atât cât se pricepea. O conduse înapoi spre cortul lui Cosmin,
încercând să-i abată atenția cu alte subiecte. Iar când ajunseră
cam la jumătatea drumului, liniștea nopții fu sfârtecată de un
chiot prelung.
— Ce-i asta? făcu Ofelia speriată.
— Semnalul de aprindere a focurilor, o liniști Vrăbete. Se
apropie avionul.
Peste câteva minute, în jurul platoului începură să pâlpâie
flăcări la început timide, apoi din ce în ce ’mai viguroase și mai
strălucitoare. Era un spectacol rar.
Un foșnet mai puternic al pădurii de jnepeni din apropiere
le atrase atenția. Îi urmă curând altul, mai intens. Când priviră
din nou spre platou, văzură flăcările răsucite de palele
vântului.
— Semn prost, constată Vrăbete. Când încep să se
„mănânce” vânturile din Valea asta, nici păsările nu se mai
apropie.
Mai făcură câțiva pași în direcția cortului în care zăcea
Cosmin, atenți la vânt și la zgomotele Văii Moarte.
Obișnuitului vuiet al cascadelor și răbufnirilor tot mai violente
ale vântului se adăugă curând un zbârnâit de bondar, care nu
putea fi altceva decât uruitul motorului avionului.
— Auzi? o făcu el atent pe Ofelia. Fata își încordă auzul, dar
nu înregistră nimic deosebit. E totuși zgomot de motor!… Se
apropie!… Vino! strigă el bucuros, zbughind-o înapoi spre
corturi. Chiotele lui se răspândiră în întreaga vale. Îi
răspunseră cei de la focuri. Singurul om care stătea în aparență
impasibil la postul lui era culegătorul de probe. Când Vrăbete
năvăli în cort și-i anunță sosirea avionului, acesta-i răspunse
calm:
— Știu… Am intrat în legătură cu ei.
— Ce spun?
— Se interesează de configurația locului… Din cauza
reliefului foarte accidentat și a întunericului, sunt nevoiți să
zboare mai sus ca de obicei și să arunce parașuta de la mare
înălțime.
— Asta-i rău, constată Vrăbete. Vântul ăsta dracu’ știe unde
poate purta parașuta… Ar trebui să-i avertizăm.
Între timp, avionul și apăruse deasupra Văii Moarte.
Culegătorul de probe încercă să intre din nou în legătură prin
radio cu pilotul, dar primi din partea acestuia un refuz
categoric.
— Scuzați-mă! Acum nu am timp de discuții.
— Catâr e, domnule! făcu Vrăbete înciudat.
Ieși din cort și urmări avionul care se învârtea deasupra văii
ca un vultur în căutarea prăzii. Din fața cortului unde zăcea
Cosmin, Ofelia urmărea și ea plină de speranță aceste
manevre. După o scurtă recunoaștere, avionul făcu un viraj
lung, apoi se îndreptă în viteză asupra platoului delimitat de
ruguri. Cu răsuflarea tăiată de emoție, cei de jos urmăreau
clătinările aripilor sub bătaia puternicelor rafale de vânt. Din
clipă în clipă urma să-și facă apariția ghemotocul alb al
parașutei. Dar, spre dezamăgirea generală, avionul zbură
nepăsător mai departe. Vociferări, strigăte de protest și chiar
câte o înjurătură însoțiră pasărea metalică ce se făcea nevăzută
în noapte. Cu spaima în suflet, Ofelia alergă spre cortul
culegătorului de probe.
 — Ce face ăsta? E nebun? strigă ea furioasă.
— Aveți răbdare, o liniști culegătorul de probe. Se întoarce.
În gând îl felicita pe pilot că nu aruncase parașuta. Datorită
înălțimii mari la care era nevoit să zboare avionul și a rafalelor
puternice de vânt, parașuta, odată aruncată, ar fi putut nimeri
în cine știe ce prăpastie și atunci tot zbuciumul lor ar fi fost
zadarnic, iar geologul… pierdut.
— Ce au totuși de gând? se interesă Ofelia îngrijorată.
— Nu vă pot spune, recunoscu sincer culegătorul de probe.
Cel mai sigur lucru ar fi să trimită un om jos cu parașuta. Deși
eu nu m-aș aventura pe o noapte ca asta aici, în Valea Moartă.
— Dar dacă ne lasă așa? Dacă pleacă și nu ne mai aruncă
nimic? se agită Ofelia. Transmite-le, te rog, să arunce parașuta
oricum.
— De vreme ce au bătut atâta cale până aici, fac ei ceva, o
liniști din nou culegătorul de probe.
— Tare sunt curios să văd ce-or să facă, zise Vrăbete,
urmărind avionul care, după ce luase înălțime, viră din nou
spre micul platou înconjurat de focuri. Când ajunse în
apropiere, avionul păru că se oprește o clipă în loc, bătând
aerul cu aripile. Apoi țâșni brusc în jos, într-un picaj care-i
înlemni de spaimă pe toți. Vrăbete abia reuși să scoată din
gâtlej un sunet disperat.
— Asta-i sinucidere curata, se auzi și glasul culegătorului de
probe.
Chiar și pentru necunoscători, picajul în plină noapte, într-o
vale îngustă și prăpăstioasă, mărginită de culmi sălbatice, se
înscria printre actele de suprem curaj. Erau cu toții înfiorați de
presentimentul unei iminente catastrofe aeriene. Dar pilotul se
dovedi până la urmă un acrobat iscusii al aerului. Când ajunse
la înălțimea minimă, aruncă parașuta și tot în acea clipă
întoarse aparatul cu botul în sus, urcând vertiginos.
— Excepțional! exclamă Vrăbete plin de încântare.
— A riscat totul, observă fostul radiotelegrafist. Și-a câștigat.
Bravo lui!
În timp ce Ofelia alerga spre platou, dornică să intre în
posesia sacului salvator parașutat cu atâta precizie, Vrăbete și
culegătorul de probe se repeziră la aparatul de radio, unde se
auzeau apelurile pilotului.
— Vă felicit, tovarășe pilot! îi strigă Vrăbete în microfon. Ați
fost excepțional.
— Să fiți sănătoși, îi răspunse bucuros glasul de bariton al
pilotului. A doua oară, însă, nu mă mai prindeți în gaura asta
afurisită. Însănătoșire grabnică bolnavului.
— Vă mulțumim din suflet.
A doua zi dimineață, locotenentul Cornel Voinea comunica
la centru:
— Geologul George Cosmin se află în afara oricărui
pericol… Pilotul s-a purtat eroic. Și-a riscat propria-i viață
pentru a o salva pe a geologului.
— Deșcă bătrână și curajoasă, observă Coman mai mult
pentru sine. Aveți însă grijă să nu fie nevoie și de alte acte de
eroism pentru salvarea lui Cosmin.
Tânărului locotenent nu-i rămânea altceva de făcut decât să
înghită iarăși în sec.

Capitolul XXIX
VIZITA DOMNULUI CONFERENȚIAR
 George Cosmin și-a petrecut scurta convalescență în cort
sau, când era vremea frumoasă, culcat pe pajiștea de lângă
pitorescul lac alpin. Locul lui pe șantier îl luase Ofelia, care-și
împărțea vremea între atribuțiile de geolog și de infirmieră.
Dacă în privința tratamentului aplicat lui Cosmin era hotărâtă
și neînduplecată, pe șantier experiența ei se dovedea uneori
insuficientă. Și atunci fata apela la logodnicul ei.
— Artificierul zice că o să avem buclucuri atacând galeria
din direcția blocului de piatră. Presupune că în spatele acestuia
sunt prăbușiri, și se va înainta mai greu decât dacă s-ar săpa o
galerie din nou.
— Și ce vrea? se burzului Cosmin. Să atacăm printr-o galerie
laterală? Nici nu mă gândesc. Chiar dacă-i mai greu și mai
periculos, așa vom merge. Eu n-am timp de pierdut cu galerii
laterale… Pe mine mă interesează ce se ascunde în spatele
blocului de piatră.
— Atunci îl aruncăm în aer?
— Fără nicio discuție… Chiar mâine, când voi fi și eu acolo.
— Poate că n-ar trebui!… încercă Ofelia să-l rețină.
— Mă simt foarte bine, draga mea. Azi am mai zăcut aici,
fiindcă mi-a fost lene să mă scol. Simți câteodată nevoia să
lenevești.
Ca să-i dovedească cât e de sănătos, Cosmin o cuprinse
drăgăstos de mijloc. Fala, însă, i se strecură ca o șopârlă printre
mâini și-o zbughi spre șantier.
— Mă așteaptă oamenii, se scuză ea.
A doua zi, de dimineață, pitit sub o cornișă de stâncă,
Cosmin aștepta prima explozie de la cascada Craiu VI. Lipită
de el, Ofelia tremura ușor. Zgomotul înfundat al cascadei, care
îndeobște îi era familiar, acum o enerva. Întregul șantier era de
altfel în așteptarea acestei prime explozii. Motorul
compresorului fusese oprit, iar motoristul alerga și el iepurește
să se pună la adăpost. Peste câteva clipe se auzi și cunoscutul
strigăt de alarmă care o înfioră pe Ofelia:
— Aaarrdee!
Mai urmară câteva clipe de încordare, după care imensa
căldare de piatră fu zguduită de-o bubuitură atât de
năprasnică, încât părea că se clatină din temelii. Ofelia aproape
că se contopi cu George Cosmin.
— Ce e, draga mea? Te-ai speriat?
— Un pic, recunoscu ea.
Voi să se desprindă din îmbrățișarea lui, dar geologul o
preveni autoritar:
— Nu te mișca.
O nouă explozie, mai puternică, izbucni tot atunci. Ofeliei i
se păru că sosise sfârșitul lumii. Privi înspăimântată în sus,
către stâncile ascuțite care zgâriau cerul, și se miră că nu se
prăbușiseră încă asupra lor. O smucitură ușoară o trezi la
realitate. Când se uită spre locul unde fusese blocul de piatră,
nu mai distinse decât fum și nori groși de praf de piatră. Bucăți
de stâncă, aruncate sau dislocate de explozie, se rostogoleau
primejdios pe versanți. Cu toate acestea siluetele minerilor
începură să se desprindă din ascunzișuri. George Cosmin o luă
pe Ofelia de mână și-o îndemnă:
— Să mergem și noi.
Când văzu rămășițele falnicului bolid de piatră aterizat atât
de ciudat pe versantul nordic al văgăunii, pe geolog îl cuprinse
o ușoară compasiune. Pentru el, un bloc de piatră nu era ceva
inert. Fiecare rocă avea o viață proprie, măsurată în ere
geologice. Cu priviri înfrigurate, Cosmin își făcu loc printre
minerii care și începuseră să curețe locul. Cercetă presupusa
intrare în grotă. Se aștepta să găsească porțiuni de rocă dură,
șlefuite de vânturi, ploi, zăpezi. Spre dezamăgirea lui, nu găsi
decât mușcăturile proaspete ale dinamitei în stâncă.
— Nimic deosebit? îl iscodi Ofelia.
— Nimic, draga mea, i se destăinui el amărât.
Li se alăturară artificierul și culegătorul de probe.
— Credeți că a fost aici cândva intrarea unei peșteri? zâmbi
ușor ironic artificierul.
Geologul privi mohorât la patul de piatră pe care zăcuse
până atunci bolidul și rosti sec:
— Sondați mai departe.
Epuizat de eforturile și emoțiile prin care trecuse până
atunci, Cosmin se sprijini de peretele de stâncă și-și șterse
fruntea asudată.
— Nu te simți bine? se îngrijoră Ofelia.
— Sunt nițel obosit, recunoscu geologul, își îndreptă totuși
spatele și se adresă celor din jur: Continuați săpăturile cu
multă precauție. Armați bine. Curând vom da de surpări. Fiți
cu băgare de seamă. Eu mă duc și… Nu-și termină fraza.
Pierzându-și brusc cunoștința, începu să alunece ușor de-a
lungul peretelui de stâncă. Și s-ar fi prăbușit la pământ, dacă n-
ar fi întâlnit în cale brațele vânjoase ale culegătorului de probe.
Tot cam în aceeași vreme, Paul Vrăbete era și el dispus să se
prăbușească, dar în brațele unei oacheșe studente, pe care o
întâlnise la Roșu. Tânărul hoinar fusese descoperit prin
comună de grupa de studenți condusă de Simion Iuga. Înainte
de a porni pe drumurile prăpăstioase ce duceau la Valea
Moartă, conferențiarul hotărâse un scurt popas aici. La rându-
i, Paul Vrăbete îndeletnicindu-se cu ocupația lui preferată -
culegerea de folclor - atrăsese imediat atenția studenților.
„Simpaticul caraghios”, cum îl botezaseră, făcuse totul pentru
a le fi pe plac. Scotea ca dintr-un sac fără fund glume și
calambururi, adresate mai cu seamă unei oacheșe, cu sânii
mici, gurguiați, ce-i împungeau bluza ca niște vârfuri de lance.
Și cine știe cât ar fi durat această atmosferă de bună dispoziție
tinerească, dacă n-ar fi fost curând destrămată de apariția lui
Simion Iuga, conducătorul grupului de studenți.
— Ce se petrece aici? se interesă acesta vădit nemulțumit.
Știind că nu comiseseră ceva nepermis, studenții tăcură
ostentativ. Nici Vrăbete nu se lăsă intimidat.
— Eu sunt vinovatul, se prezentă el.
Conferențiarul il cercetă cu ochii săi reci, inexpresivi.
— Cu cine am plăcerea?
Paul Vrăbete își spuse numele și calitatea, susținându-și
identitatea prin documente.
— Nu sunt de la miliție, se împotrivi Iuga în vorbe. Pentru
că, în fapt, cercetă insistent actele ce-i fuseseră oferite. Bun,
păru Iuga mulțumit. Și ce legătură există între îndeletnicirile
dumitale și studenții mei?
— Ca să fiu sincer, nu pot aduce în apărarea mea decât
atracția firească dintre tineri.
— De ce „apărare”? remarcă Iuga. Vă simțiți vinovat cu
ceva?
— În măsura în care nu v-am cerut autorizația de-a fi
oaspetele lor.
— E vina noastră, interveni un tânăr înalt, cu părul vâlvoi.
Simion Iuga îl reduse la tăcere cu un gest autoritar.
— „Autorizație” e un termen cam pretențios, se adresă
conferențiarul lui Vrăbete. Era de ajuns să fiu numai informat
că avem printre noi un oaspete atât de distins.
— Onoarea e de partea mea, se înclină Vrăbete în zeflemea.
Izbucniră râsete înfundate. Totuși, cu îngăduința
dumneavoastră, am să-mi iau tălpășița.
— Tovarășe profesor, interveni același tânăr, despre care
Vrăbete aflase că era secretarul U.T.C. pe an. În numele întregii
grupe vă cer scuze pentru abaterea de la disciplină, dar nu ne
obligați să fim neospitalieri.
— Ce cuvinte mari pentru o nimica toată, observă Iuga.
Bine, dragii mei. Dacă țineți cu tot dinadinsul, n-aveți decât să-
l purtați și în brațe pe acest simpatic culegător de folclor.
Astfel deveni Vrăbete oficial „copilul adoptiv” al grupei de
studenți. Dar pe Simion Iuga această adopțiune îl indispunea
din ce în ce mai vădit. Aversiunea lui izbucni în clipa când
grupa de studenți, gata să pornească la drum spre Valea
Moartă, se pomeni cu Vrăbete în mijlocul ei.
— Ce s-a întâmplat, tovarășe? îl iscodi nemulțumii Simion
Iuga.
— Mi-am terminat treaba aici și mă întorc în Cătun… Dacă
n-aveți ceva împotrivă, v-aș însoți… Singur, prin pustietățile
astea, nu-i prea surâzător.
Studenții îl acceptară bucuroși. Conferențiarul, însă, îi șopti
secretarului U.T.C.:
— Ce-ar fi să mă scutiți de prezența acestui terchea-berchea?
— De ce? făcu tânărul nedumerii. Nouă ni-i foarte simpatic.
Și dacă are de făcut același drum, zău nu știu cu ce drept l-am
împiedica să meargă alături de noi?
— Nu-mi plac oamenii oare se agață de tine ca râia… Apoi
prea se ține de fustele Aureliei… Crezi că și-a terminat
treburile aici? Basme de adormit copiii!
 Dându-și însă seama că suspiciunile sale ar putea părea
exagerate, își repară greșeala încuviințând ca Vrăbete să se
alăture grupului lor. Pe drum, însă, nu scăpă prilejul să arunce
culegătorului de folclor câte o vorbă mai batjocoritoare ori să-l
pună în inferioritate. Studenții se întrebau dacă Simion Iuga
nu era cumva gelos, pentru că Vrăbete se bucura de grațiile
celei mai frumoase fete din grupă. Pe seama acestei gelozii
puseră și-un alt incident, care ar fi avut consecințe ireparabile,
dacă tânărul culegător de folclor, al cărui instinct de apărare
funcționa fără greșeală, nu s-ar fi dovedit deosebit de sprinten
și prevăzător.
Crupul ajunsese tocmai la poalele unui pripor stâncos și
abrupt, a cărui escaladare cerea oarecare iscusință. Doi
studenți se luară spontan la întrecere: cine ajunge mai repede
sus? Văzându-i, Simion Iuga se simți cuprins pe neașteptate de
un elan tineresc, îi organiză pe tineri în serii de câte doi,
înființă două posturi de arbitri la plecare și sosire, înscriindu-
se și el printre concurenți. Ca adversar direct, conferențiarul și-
l alese pe Vrăbete. Acesta acceptă. Și originalul concurs animă
astfel întregul grup. Cea mai așteptată evoluție era, firește, a
seriei alcătuite din „bătrâni”. Studenta cea oacheșă le dădu
startul. Din primele clipe, conferențiarul se dovedi un cățărător
încercat. Pe la mijlocul priporului avea un avans apreciabil față
de Vrăbete. Dar tânărul culegător de folclor, încurajat frenetic
de studenți, începu un asalt puternic, micșorând văzând cu
ochii distanța care-l separa de Iuga. Simțindu-se pe cale de a fi
ajuns și chiar depășit, conferențiarul tăie calea lui Vrăbete și
începu să se cațere cu mișcări repezi, necontrolate. Gâfâind,
zgrebțănându-se și cu mâinile, călcă pe un pietroi acoperit de
mușchi. Sub apăsarea bocancului, pietroiul se desprinse și
porni ca un bolid în direcția capului lui Vrăbete. Iuga se
clătină, dar reuși să-și țină echilibrul. Strigătele de alarmă ale
studenților atraseră atenția lui Vrăbete, aflat în pericol și mai
mare. Sub privirile îngrozite ale tuturor, pietroiul se opinti, cu
un zgomot surd, tocmai în direcția capului lui Vrăbete.
Tânărul culegător de folclor scoase doar un icnet scurt și
rămase nemișcat, cu trupul lipit de stâncă. Primul care ajunse
lângă el fu, firește, cel mai aproape de el Simion Iuga.
Conferențiarul, care urmărise drumul pietroiului, se aștepta
să-l vadă pe Vrăbete cu capul strivit. Dar nu zări niciun fir de
sânge. Doar. Spatele celui lovit era scuturat de niște spasme.
„Plânge?” se întrebă Iuga nedumerit. Îl întoarse cu fața-n sus
și, spre stupefacția generală, „mortul” izbucni într-un râs
nestăvilit. Auzindu-i hohotele bezmetice, conferențiarul
presupuse că, în urma loviturii primite în cap, Vrăbete făcuse
un șoc nervos, demențial. Dar se înșela. Era numai o izbucnire
spontană, mai bine zis o deconectare, după o puternică
tensiune nervoasă. După ce-și mai ogoi râsul, Vrăbete le
explică mijlocul prin care izbutise să scape nevătămat. În clipa
când văzuse bocancul lui Simion Iuga îndreptându-se spre
pietroiul cu pricina, Vrăbete intui imediat că acesta ar putea să
se desprindă și să se prăvălească asupra lui. Căută atunci
instinctiv un mijloc de apărare. Spre norocul lui, zări ceva mai
sus un colț de stâncă după care-și putea ascunde eventual
scăfârlia.
— În spate, mi-am zis, chiar dacă mă lovește, nu-i niciun bai.
Am rucsacul. De aceea când v-am auzit lipind, m-am și săltat
în sus și mi-am ascuns capul, ca struțul… Da’ greu bolovan,
dom’le… Când s-a proptit în mine, mi-a luat răsuflarea.
Văzându-l teafăr, studenții se lăsară contaminați de râsul
tonic al lui Vrăbete. Numai Simion Iuga nu lua parte la această
bucurie generală, fața i se schimonosi într-un rânjet crispat.
— Eu tot nu înțeleg cum ai scăpai? își mărturisi acesta
nedumerirea.
— Nici eu, izbuti Vrăbete -să-i răspundă printre hohote de
râs.
— Și n-ai de gând să te scoli?
— Mă… mă simt excelent aici.
— Când ajungi în Cătun să dai un acatist la biserică, îl sfătui
Simion Iuga. Iar eu îmi cer scuze pentru cele întâmplate.
— Se putea întâmpla oricui, observă Vrăbete.
— Dacă ești mai atent, nu se întâmplă, conchise Iuga.
Învăluindu-și grupa de studenți într-o privire protectoare,
adăugă pe un ton didactic: Sper că nu ne veți urma exemplul și
veți fi mai prudenți. Tinerii îl priviră lung, în tăcere. Doar
studenta cea oacheșă se aplecă spre Vrăbete și-i șopti:
— Eu tot n-am priceput de ce te-a apucat râsul ăsta isteric?
— Fi… fiindcă n-ai avut cum să-l vezi pe domnul
conferențiar cățărându-se ca o maimuță și… și-n clipa când i-
a… i-a alunecat piciorul cu bolovan cu tot, a făcut niște
exhibiții… pe care n-am cum să ți le descriu.
Grupa își reluă drumul, dar în rândul studenților nu mai
domnea aceeași atmosferă tinerească.

Între timp, lucrările de deblocare a intrării în presupusa

grotă de la Craiu VI înaintau, după părerea lui Cosmin, destul
de încet.
— N-avem ce face, încercă să-i astâmpere nerăbdarea
artificierul. E stânca tare. Merge greu.
Dezamăgit, Cosmin nu mai dădu a doua zi pe la șant ier.
Porni împreună cu Ofelia în noi prospectări prin Valea Moartă.
Era tocmai ziua în care grupul de studenți, condus de Simion
Iuga, se îndrepta către ei. După ce colindară până în amurg
felurite coclauri, cei doi logodnici se întoarseră în tabără rupți
de foame și de oboseală. Artificierul le ieși în cale și le anunță
cu necaz:
— Am dat peste o mare surpare… O să avem bucluc, nu
glumă.
— Vorbești serios? făcu geologul bucuros. Păi asta și
așteptam, omule. Nici nu știi ce veste bună mi-ai adus.
— Vorba aia, observă artificierul făcând haz de necaz. Tot
răul cu binele lui. Dar să știți că înaintarea va fi și mai grea.
— Să fii dumneata sănătos, il consolă Cosmin. Se aplecă apoi
asupra Ofeliei și-i șopti: Suntem pe calea cea bună. Surparea
îmi confirmă ipoteza… Am dat peste grota Ursoaicei.
În timpul cinei luate în comun, în jurul unui foc mare,
tânărul geolog arătă o bună dispoziție molipsitoare. Spunea
glume, făcea calambururi reușite și se purta cu Ofelia mai
atent și mai drăgăstos ca oricând. Și-n timp ce el povestea
celorlalți o anecdotă mai lungă despre o femeie frumoasă și un
călugăr, Ofelia, care o mai auzise de două-trei ori, începu să se
joace absent cu butoanele aparatului special folosit de geolog
la prospectarea Văii Moarte. Dar nu puse bine aparatul în
funcțiune, când scoase un țipăt scurt. Celor de față le îngheță
sângele în vine. Țipătul ci amintea de noaptea de coșmar când
se treziseră cu vipera în cort.
— Ce-i, draga mea? privi Cosmin speriat spre ochii
bulbucați ai fetei.
— Se mișcă, țipă ea continuând să privească fix în direcția
aparatului.
 — Ce se mișcă? se interesă Cosmin cercetând cu privirea
atent în jur. Nu văd nimic.
— Acul! arătă Ofelia spre aparat.
— Care ac? făcu geologul din ce în ce mai nedumerit.
— Se mișcă, tovarășe inginer, izbucni bucuros și culegătorul
de probe. Priviți la aparat. Se mișcă acul.
Cosmin rămase și el cu ochii pironiți pe cadran. Într-adevăr,
acul tremura ușor.
— Excepțional! strigă el fericit. Aveți dreptate. Se mișcă.
Se apropie de aparat și începu să-l sucească în fel și chip,
manevrându-l cu înfrigurare. Acul cadranului continua să
tremure ușor. Geologul se apucă atunci să înlăture tot ce se
afla în jur, inclusiv smocurile de iarbă, de parcă era o
sălbăticiune care-și pregătea culcușul. Când consideră că locul
e suficient de bine pregătit, puse aparatul din nou în funcțiune,
lipindu-l bine de pământ. Dar, spre uimirea generală, acul
rămase inert.
— Formidabil! exclamă el nedumerit. Nimic. Lărgi aria de
cercetare, dar acul rămânea mai departe inert. Frumoasă
păcăleală ne-ai tras, domnișoară, îi reproșa el Ofeliei.
— Nu mai înțeleg nimic, se dezvinovăți fata. Doar ați văzut
cu toții! Se mișca!
— E drept, îi luă apărarea culegătorul de probe. Aruncând
priviri furioase în jur, Cosmin se străduia să dezlege enigma.
— Ce lucruri erau înainte lângă aparat?
— Jacheta mea, puloverele, mantăile de ploaie… îi preciză
Ofelia.
— Și rucsacurile, adăugă culegătorul de probe. Geologul
iscodi cu privirea fiecare rucsac în parte.
Al lui și al Ofeliei știa ce conțin. Aveau fiecare probe culese
de pe teren, roci fără vreo importanță. „Să le cercetez, totuși”,
își zise el prevăzător. Apropie aparatul de fiecare rucsac,
plimbându-l jur-împrejur, dar acul se încăpățina să rămână
nemișcat.
— A fost și rucsacul dumitale lângă aparat? îl întrebă el pe
culegătorul de probe.
— S-ar putea, îi răspunse acesta nesigur.
— Adu-l la control.
Când apropie aparatul de rucsacul culegătorului de probe
acul începu să tremure din nou.
— Formidabil! izbucni el din nou.
— Ați găsit? întrebară mai multe voci curioase. Geologul
rămase câteva clipe mut de uimire, apoi își reveni. Aruncă o
privire furișă în jur și, constatând că nu observase nimeni
devierea acului, închise aparatul, rostind pe un ton forțat, ce
voia să pară intrigat:
— Nu mai înțeleg nimic… Cred că s-a defectat aparatul.
Se ridică alene de lângă foc, își aruncă rucsacul pe umăr, o
pofti și pe Ofelia să-l urmeze și ură celorlalți „noapte bună”.
După ce făcu câțiva pași, se întoarse și spuse într-o doară
culegătorului de probe:
— Să-mi aduci, te rog, la cort probele de roci adunate azi din
galerie. Trebuie, sortate, ușa cum am făcut și ieri.
Ofelia îl urma pe Cosmin intrigata. Logodnicul ei găsise
ceva. Altfel nu-și explica muțenia care-l apucase așa de brusc.
Și apoi văzuse cu ochii ei cum se mișcase acul cadranului. „Se
ferește de mine?” se întrebă ea. Se simți jignită. Se apropie
totuși de Cosmin și-l luă de braț. Ajunseră tocmai pe malul
pitorescului lac alpin. Luna își reflecta razele în apele de
cristal.
 — Ai găsit ceva în rucsac? îl îmbie ea la vorbă.
George Cosmin îi zâmbi îngăduitor.
— Ești nerăbdătoare… ca o femeie.
— Termenul exact este „curioasă”, îi atrase atenția Ofelia.
— Regret, dar nu-ți pot satisface „curiozitatea” până când
nu văd ce are amicul nostru în rucsac.
— Și ce bănuiești?
— Nu-i exclusă… o minune.
— Adică?
— Una din probele culese de el azi să aibă urme de element
„G”, mărturisi Cosmin în cele din urmă.
— Și ăsta-i un lucru de nimic? îi reproșă Ofelia.
— Dimpotrivă: e un indiciu foarte prețios. Dar… să mă
conving mai întâi.
Gonit din urmă de aceeași nerăbdare, culegătorul de probe
nu întârzie să se prezinte cu rucsacul său încărcat de probe.
George Cosmin deșertă încărcătura pe salteaua pneumatică
din cort și începu să sorteze rocile, căutând-o cu înfrigurare pe
cea bănuită a conține prețiosul element „G”. Ochiul său format
pentru o selecție rapidă descoperi curând un bulgăraș cu luciri
aurii, rotunjit și curățat de culegătorul de probe cu multă grijă.
— Proba asta ți-a plăcut mai mult ca toate? îl iscodi Cosmin
pe culegător.
— Am găsit-o aproape așa cum o vedeți, îi preciză acesta.
— Nu vorbi! făcu Cosmin surprins. Puse imediat aparatul în
funcțiune și presupunerile lui se confirmară. Acul începu iarăși
să tremure. Ești sigur că ai găsit-o așa, gata rotunjită? insistă
Cosmin.
— Doar nu sunt copil, îi întări culegătorul de probe. N-am
făcut altceva decât s-o curăț nițel.
 — Și unde ai găsit-o?
— Sub surpare. Era o rocă deosebită de celelalte și mi-a atras
atenția.
— E singura?
— Singura.
— Bine, tovarășe Arhire. Poți să pleci… Și cred că nu-i
nevoie să-ți atrag atenția asupra discreției.
— Nu de mine trebuie să vă feriți, îi răspunse culegătorul de
probe. Și fiindcă veni vorba, nu v-a crezut nimeni.
— Deci mi-am jucat prost rolul?
— Ca un începător, interveni și Ofelia.
— Aveți grijă, îi atrase Cosmin atenția culegătorului de
probe, să nu se afle în afară.
— Ne vom strădui, tovarășe inginer.

Capitolul XXX
UN „TATĂ” REVENDICATIV

Spre nedumerirea lui, colonelul Coman constată că în loc să

primească raportul de la Cornel Voinea, la celălalt post
radiofonic se afla căpitanul Radu Tudor.
— Dar ce-i cu Voinea? fu prima întrebare a colonelului.
— E într-un loc cam strâmt și n-are cum să comunice…
Altfel v-ar fi raportat personal.
— Zi, frăție, îl îndemnă Coman zorit.
— Lucruri importante, tovarășe colonel, îi comunică Tudor
bucuros. Geologul nostru e pe orbita cea bună. Se pare că a dat
de urmele elementului „G”. A trimis proba la laborator spre
analiză.
 — În sfârșit o veste bună, răsuflă Coman bucuros.
— Ceea ce-i curios, însă, e că aceste urme de element „G” se
găsesc într-o probă izolată, găsită sub surpătură. Cosmin
presupune că pe acolo a trecut cândva un geolog oare ar fi
lăsat-o, cu sau fără intenție. E rotunjită evident de ciocanul
unui om de meserie.
— Deștept băiat, observă colonelul pe un ton glumeț.
Ipoteza lui că prin această grotă a trecut cândva profesorul
Craiu pare-se că începe să se verifice. Bun lucru, frăție! Poate
împușcăm doi iepuri dintr-o dată: dezvăluim taina morții lui
Valeriu Craiu și, o dată cu ea, locul unde se află zăcământul de
element „G”. Dacă-mi reușește și această acțiune, mă retrag la
pensie. Dar ia spune-mi: n-au aflat „amicii” noștri ce se petrece
acolo?
— Mi-e teamă cu da, tovarășe colonel, recunoscu Radu
Tudor. Pe șantier sunt câțiva zileri din Cătun. E imposibil să
nu fi trăncănit vreunul.
— Asta înseamnă că lucrurile se vor precipita, presupuse
colonelul. „Amicilor” noștri nu le-a rămas altceva decât să
acționeze direct asupra șantierului. Ce face domnul Iuga?
Unde a poposit în cursul nopții?
— La stâna lui Mitu Bodea.
— Cu întreaga grupă?
— Da.
— Stranie această subită dorință a domnului conferențiar
de-a vedea Valea Moartă după douăzeci de ani. Cum a decurs
întrevederea sa cu baciul?
— Cât mai oficial cu putință… Nu s-au mai văzut, nu s-au
cunoscut.
— Dar?…
 — Domnul conferențiar a arătat un deosebit interes micii
biblioteci a lui Mitu Bodea.
— Ceva schimb de „scrisorele” cifrate?
— Nu.
— Întâlnire în vreun loc mai tainic?
— Nimic.
— Cu toate astea, s-ar putea să se fi întreținut „cordial” chiar
sub ochii voștri… Deci, în momentul de față, domnul Iuga are
cunoștință de cele descoperite în Valea Moartă. Și bănuiesc că
a pornit neîntârziat într-acolo.
— Ați ghicit.
— Foarte bine face, rosti Coman încrezător. De când îl
aștept… Dar înainte de asta, aș vrea să fiu la curent cu
tratativele dintre el și cei doi logodnici.
— Veți avea un raport complet, îl asigură căpitanul.
— Sunt tare curios să aflu cum va decurge întâlnirea dintre
ei, încheie colonelul convorbirea.
Nu mai puțin curios era și George Cosmin când primi vestea
sosirii lui Simion Iuga, cu grupa sa de studenți, în Valea
Moartă. Știrea i-o adusese un ziler. Trecând pe la corturi,
acesta asistase la un schimb de cuvinte nu prea protocolar între
conferențiar și paznicul cel mustăcios.
— Moș Haralamb îi ține la o sută de metri departe de
corturi, îi comunicase zilerul. Nici pe dom’ Vrăbete nu-l lasă să
se apropie… „Reglementul e reglement”, mai adăugă acesta
amuzat.
— Bine face, aprobă Cosmin. Dar ce caută scumpul tău
„tătic” aici? se adresă geologul Ofeliei. I s-a făcut dor de tine?
— Probabil, conveni fata.
— De ce se certa cu moș Haralamb? se interesă Cosmin la
ziler.
— Ținea să vină încoace cu toată liota de băieți și fete.
— N-au ce vedea aici, hotărî Cosmin.
— Dacă are autorizație, va trebui să-l primim, interveni
culegătorul de probe.
— O să-l primesc cu niște picioare în spate, făcu geologul
îndârjit.
Vestea sosirii lui Iuga turnă gaz peste foc pe micul șantier,
unde și așa domnea o atmosferă încordată. Pe măsura
înlăturării surpării se găseau noi dovezi ale trecerii oamenilor
pe acolo: tuburi goale de cartușe pentru pistoale automate, un
bocanc din piele groasă de bizon, cutii de conserve strivite sub
apăsarea masivelor blocuri de piatră. Toți se întrebau cui
aparținuseră și ce soartă avuseseră posesorii lor? Nu lipseau
nici ipotezele: un miner care luptase pe frontul celui de-al
doilea război mondial punea mâna în foc că atât tuburile de
cartuș, cât și cutiile de conserve erau aidoma celor folosite de
armata hitleristă. Deci se putu stabili vechimea aproximativă a
acestor rămășițe. Ofelia, în schimb, părea obsedată de o gheată
de bizon, pe care o răsucea pe toate părțile și-o curăța de parcă
voia s-o încalțe. Observând influența tot mai nefastă pe care o
exercita această vechitură asupra stării ei sufletești, Cosmin îi
strigă pe un ton răstit:
— Arunc-o dracului!
Fata tresări, surprinsă neplăcut de glasul lui, dar continuă să
se ocupe de gheata cu atâta grijă, de parcă avea un giuvaier în
mâini.
— Ai putea fi mai delicat, îi reproșă ea într-un târziu. Măcar
în asemenea situații, care de altfel nici nu te privesc.
— Mă privesc la fel ca și pe tine, rosti el abia stăpânindu-și
enervarea. Nu mi-i indiferent dacă te lași sau nu copleșită de
mâhnire înainte de a avea vreo certitudine.
— Încetează, îi spuse ea rugător. Lasă-mă cu mâhnirile mele,
reale sau închipuite. Nu mă poate nimeni împiedica să plâng
pe mormântul adevărat sau imaginar al tatălui, meu… Măcar
acum să plâng. Glasul i se înecă în lacrimi. Nu știu, continuă
ea, dacă în momentul când îi voi vedea osemintele voi mai fi în
stare să plâng… Bietul meu tată! mai rosti ea înainte de-a se
porni pe un plâns surd, prelung.
Culegătorul de probe se apropie discret de Cosmin și-i șopti:
— Lăsați-o! Femeile au mai multă intuiție ca noi. Și-apoi
plânsul ușurează.
După privirile pline de compasiune ale celorlalți, se putea
deduce că tragica dispariție a lui Valeriu Craiu nu mai era un
secret pentru nimeni. Când treceau pe lângă Ofelia, oamenii
călcau încet, cu fereală și vorbeau în șoaptă. Or tocmai în
asemenea atmosferă neprielnică veni vestea sosirii lui Simion
Iuga în Valea Moartă.
— Ce ai de gând? îl iscodi Ofelia pe Cosmin privitor la tatăl
ei vitreg.
— Am să-l înșfac de guler și-am să-i fac un vânt, de-o să se
ducă învârtindu-se de unde a venit. Strigă apoi către artificier:
Meștere! încetați lucrul. Mergem la masă.
— Nu-i cam devreme? făcu acesta surprins.
— După stomacul meu este exact ora prânzului, îi preciză
Cosmin sec.
Porniră cu toții spre corturi, într-o tăcere apăsătoare. Părea
fiecare apăsat de gânduri grele. Când ieșiră din strâmtoarea
Văii Craiului, descoperiră, dincolo de corturi, grupul de
studenți condus de Simion Iuga.
 — E și aiuritul de Vrăbete cu ei. Observă Cosmin, cercetând
cu binoclul grupul studențesc.. Când îl prinse în vizor pe
Simion Iuga, geologul se adumbri. La rându-i, Ofelia pășea
tăcută lângă logodnicul ei, consumându-și indignarea
provocată de apariția tatălui ei vitreg. Nu-și explica altfel
„excursia documentară” a lui Iuga decât ca o urmărire
camuflată. Hotărî să nu-i îngăduie „amicului Simi” niciun
amestec în viața ei intimă.
— Cum e, iubito? o iscodi Cosmin. Nu prea ești în apele
tale?
— Te înșeli, dragul meu. Abia aștept să încrucișez spada cu
„scumpul meu tătic”. Deși e un spadasin periculos.
Cosmin o îmbrățișa protector pe după umeri:
— Dacă vrei, pot face în așa fel ca să nu dai ochii cu el.
— Prefer să-l înfrunt direct, decise ea.
— Atunci… fruntea sus!
Pe măsură ce se apropiau de grupul lui Iuga, cei doi
logodnici observară o răceală pronunțată din partea noilor
veniți.
— E consemnul dat de domnul conferențiar, îi strecură
geologul logodnicei sale.
Nici chiar Vrăbete, entuziast îndeobște, nu le ieși în
întâmpinare. Le făcu doar discret cu ochiul, în semn de
nestrămutată amiciție.
— Bună ziua! rosti Cosmin tare, ca să se facă auzit de toată
lumea.
Drept răspuns îi veniră doar câteva murmure.
— Ce mai faceți, dom’ profesor? se adresă tânărul geolog lui
Iuga.
Interpelat direct, „dom’ profesor” îi „onoră” pe cei doi
logodnici cu o privire scurtă, tăioasă:
— Mulțumesc… Bine! Fac plajă și-mi las privirile să se
desfete cu tonicul peisaj al acestei Văi. Se răsuci brusc pe-o
coastă și adăugă: Merita să bat atâta cale. Nu? Ce părere aveți?
— Chiar de la Polul Sud să fi venit și tot merita, îl zeflemisi
Cosmin.
Simion Iuga nu-l luă însă în seamă. Privirile lui erau ațintite
ca niște lănci de oțel asupra Ofeliei:
— Dumneata, domnișoară, nu găsești de cuviință să-ți saluți
tatăl?
— Dacă-ți face plăcere, poftim: Fii bine venit, tată vitreg, îi
replică Ofelia.
— Ți-am fost chiar așa de vitreg? o iscodi Iuga. Hai!
Povestește și studenților mei cât de vitregită ai fost în casa
mea.
— Vrei să spui a mea, îi preciză Ofelia ostentativ.
— Domnule profesor, interveni Cosmin împăciuitor. Să
lăsăm aceste chestiuni pentru un loc și o oră mai potrivite.
— Bine, tinere coleg, conveni Iuga. Deși m-ar îi tentat sa dau
acestor tineri un exemplu de nerecunoștința filială. Dar cum
îmi ești și dumneata un fel de rudă… (Ofelia tresări ca înțepată
de o viespe) îți înțeleg și-ți respect dorința. Cu atât mai mult,
cu cât avem de discutat și între noi, bărbații.
— La dispoziția dumneavoastră, se înclină Cosmin
protocolar.
— Fiindcă veni vorba de „dispoziția dumneavoastră”,
continuă Iuga pe același ton ironic, cât ai de gând să ne mai ții
în „carantină”? Am adus special grupa mea de studenți până
aici pentru a vizita această interesantă Vale, dar mai ales
pentru a aduce un omagiu celui care și-a sacrificat viața pentru
a scoate din anonimat o regiune complet necunoscută.
— Tot ce ne este îngăduit vă vom arăta cu dragă inimă, îi
răspunse Cosmin sec.
— Te înșeli, dragul meu, îi replică Iuga plin de ofensă. Nouă
ne este îngăduit să vedem totul. Și ca să te convingi, te rog
citește această autorizație. E semnată „manu propria” de însuși
prea iubitul dumitale profesor Petre Cernat.
Cosmin parcurse cu surprindere documentul prezentat de
Iuga și nu-i rămase decât să adauge:
— E clar… Deși, sincer vorbind, n-aveți ce arăta, pe micul
nostru șantier, studenților dumneavoastră.
— Nu ai căderea de a decide ce trebuie și ce nu trebuie să
vadă studenții mei într-o excursie documentară, îl apostrofă
Iuga.
— Mea culpa, se dezvinovății Cosmin.
— Te rog, deci, să iei toate măsurile ca să ajungem
neîntârziat pe șantier. Nu-mi surâde ideea de-a înnopta aici.
— De îndată ce termină oamenii masa, pornim… Până
atunci v-aș invita la modestul nostru prânz.
— Ești prea amabil, îl refuză Iuga. Dar avem în sacii de voiaj
tot ce ne trebuie… Am să vă însoțesc doar eu. Voi profita de
acest răgaz pentru a discuta unele probleme de interes comun.
— Aș merge și eu, se auzi glasul timid al lui Vrăbete.
Intervenția lui stârni râsete înăbușite. Studenta cea oacheșă
îl și apostrofă:
— Paul! Nu ți-i rușine?
— Rușinea înconjură, draga mea, iar foamea dă de-a
dreptul, mărturisi el sincer. Prin sacul meu bate vântul.
— Îți dăm noi, continuă să-i reproșeze oacheșa.
— Vă mulțumesc, dar dinspre corturi vine un miros fie
mămăligă caldă și mujdei, căruia nu i-ar rezista nici sfântul
Daniil Sihastru.
— Lăsați-l, interveni și Cosmin. El e „abonat” aici.
— Vine așa de des? se interesă Iuga.
— Când se abate prin regiune trece și pe la mine, îi preciză
Cosmin. Suntem amici.
— E un tip interesant, făcu Iuga mai mult pentru sine.
Cei doi logodnici îl conduseră pe conferențiar spre cortul
lor, iar pe Vrăbete îl lăsară în tabăra minieră.
Trecând pe lângă micul lac alpin, cu adâncurile sale de
cleștar, Iuga remarcă:
— V-ați ales un cadru pitoresc pentru escapada voastră
sentimentală.
— La ce „escapadă sentimentală” te referi? făcu Ofelia
țâfnoasă.
Cosmin îi făcu semn să-și păstreze calmul. Dar intervenția
lui fu tardivă. Fata nu-și mai putu stăpâni enervarea.
— …Ce vrei să afli, domnule?, se adresă ea direct lui Iuga.
— Pe când nunta?
— Nu te privește, îi reteză Ofelia vorba.
— Consider, totuși, că într-o oarecare măsură ne privește și
pe noi, părinții, chiar așa vitregi cum ne consideri. De aceea aș
dori să mă lași nițel între patru ochi cu acest tânăr domn.
— Dacă tema discuției dumneavoastră se referă la persoana
mea, mă opun.
— Și eu, o susținu Cosmin. Nu avem secrete unul față de
altul.
— Mă bucură sincer, le replică Iuga. Dar în ciuda „perfectei”
înțelegeri dintre voi, eu am secrete față de această domnișoară.
— Mă rog, conveni Cosmin.
 — Să nu permiți nici măcar o aluzie la relațiile dintre noi, îl
rugă Ofelia pe logodnicul ei.
— Fii pe pace, o asigură acesta.
Conferențiarul îl invită pe tânărul geolog la o plimbare prin
pajiștea deasă în spatele cortului. Își îngădui chiar un gest
familiar, luându-l pe Cosmin de braț. Acesta însă își retrase
mâna ostentativ.
— De ce-ți complici viața fără rost? îi reproșă Iuga.
— Nu pricep la ce vă referiți?
— Ca geolog, te-ai vârât până-n gât în nenorocita asta de
vale. Unde practic n-ai nicio perspectivă. Iar ca bărbat tânăr,
te-ai grăbit să-ți bagi gâtul în lațul întins de această fetișcană
năbădăioasă.
— Nu vă permit să vorbiți astfel despre logodnica mea… Cu
ce ne-am făcut vinovați? Că ne iubim, ne cinstim și ne
respectăm reciproc? Nu ne e rușine și nici nu se poate rușina
cineva de acest unic și sublim sentiment. Ce vă deranjează? Că
iubirea noastră n-a primit încă o formă legală? O va primi.
— Când?
— În orice clipă. Sunt dispus…
— Nu-i de ajuns să fii dispus, îl făcu atent Iuga. Trebuie să
treci și la fapte. Un om de onoare așa face… Nu-și expune
iubita clevetirilor plebei din această Vale… Ce vă împiedică să
vă înfățișați chiar mâine în fața ofițerului stării civile?…
Numai așa poți șterge, domnule Cosmin, noroiul cu care ai
împroșcat numele meu, cinstea acestei fete și a familiei din
care face parte.
— Aveți o predilecție deosebită pentru dramă, îi replică
tânărul geolog. V-am spus că sunt un om de onoare și-mi voi
respecta îndatoririle față de dumneata și familia dumitale…
însă nu acum, nu azi și nici mâine.
— Dar când? La Sfântul Așteaptă? îl zeflemisi Iuga.
— De îndată ce isprăvesc treaba începută aici, ne înfățișăm
la primul sfat popular, îi promise Cosmin.
— E un răspuns, îl ironiză Iuga. „De îndată ce isprăvesc
treaba aici”… Pe cine vrei să îmbeți cu apă chioară? Aici o să
scormonești ani în șir.
— Nu ani, îi scăpă lui Cosmin, ci zile.
Simion Iuga tresări vădit surprins:
— Zile ai spus?
Tânărul geolog își dădu imediat seama de greșeala făcută și
încercă s-o repare:
— Am vrut să spun săptămâni, adică până le sfârsitul
campaniei din acest an.
Care în orice caz înseamnă luni, îi atrase atenția Iuga. Dar
era vădit că nu-l mai interesa convorbirea în tânărul geolog.
Ceea ce dorise să știe de la el aflase.
Pierzându-și răbdarea, Ofelia se apropie de ei:
— Ați terminat?
— Nu… Abia începem, îi răspunse Iuga privind
semnificativ spre Cosmin. Dar, până una alta, aș propune să
pornim spre șantier… V-am spus că n-am de gând să înnoptez
în văgăuna asta.
Ofelia nu prea înțelesese mare lucru din vorbele în doi peri
ale lui Simion Iuga și nici nu se obosi să le descifreze. Singura
ei dorință era să scape cât mai repede de acest musafir nedorit.
De aceea îl zori pe Cosmin să grăbească plecarea pe șantier.
Trecerea prin defileu și mai ales escaladarea cascadei Craiu
VI oferi grupului de studenți clipe de veritabilă delectare.
Simion Iuga era mereu în frunte, etalându-și calitățile de
cățărător încercat. Iar spre coada grupului, domnea o bună
dispoziție contaminantă. Cel care o genera era tot Paul
Vrăbete, oferind alesei inimii sale, studenta cea oacheșă, un
adevărat recital de clovnerie alpină: urca pe genunchi sau în
patru labe, aluneca pe turul pantalonilor și-și însoțea fiecare
„număr” cu țipete, gemele, cereri disperate de ajutor.
— Paul, îi reproșa oacheșa. Mă faci de rușine.
— Parcă-i un Hopa-Mitică, remarcă George Cosmin amuzat.
„Nu se sparge, nu se strică și-n picioare se ridică.”
Singurul om care nu gusta giumbușlucurile lui Vrăbete era
Simion Iuga.
— Te rugasem să mă scutești de prezența acestui maimuțoi,
îi atrase el atenția lui Cosmin.
— Mi-e imposibil, îi răspunse geologul. Studenta dumitale
constituie pentru el o atracție irezistibilă. Și n-o să stau tocmai
eu în calea fericirii lor.
Lui Iuga nu-i mai rămăsese decât să bolborosească în barbă
niște blagoslovenii la adresa „maimuțoiului” și să grăbească
ritmul urcușului. Când ajunseră sus, sub arcadele de piatră ale
intrării în uriașa amforă de piatră, rămaseră cu toții locului,
copleșiți de emoție-
— Vă mai amintiți? îl iscodi Cosmin pe Simion Iuga.
— Ce să-mi amintesc? se arătă mirat conferențiarul.
— Am avut senzația că ați mai fost pe aici.
Simion Iuga rânji batjocoritor:
— Insinuările dumitale sunt copilărești… Grăbiți-vă, băieți,
își îndemnă el studenții.
Absent la explicațiile didactice ale conferențiarului, Cosmin
își roti privirea peste crestele ce mărgineau căldarea de piatră.
La un moment dat i se păru că se mișcă ceva printre blocurile
de pe culmea apuseană. Cu un gest reflex, Cosmin duse
binoclul la ochi. Nu se înșelase. Spre uimirea lui, îl văzu
furișându-se pe fostul său coleg de facultate, Floriceanu.
„Excepțional!” exclamă el în sine. Îl crezuse mort. Victimă a
acelui viscol năprasnic. Dar Floriceanu îi reapăruse viu și
nevătămat, pândind avid lucrările de pe șantier.
— Interesantă configurație are văgăuna asta, auzi el glasul
nepăsător al lui Simion Iuga.
Când se întoarse spre conferențiar, constată că și acesta își
ațintise binoclul în aceeași direcție. Ceva mai în urmă, îl
observă și pe Paul Vrăbete scrutând crestele cu un binoclu.
— L-ai zărit? auzi el din nou vocea enervantă a lui Simion
Iuga.
— Pe cine? se prefăcu geologul absent.
— Colegul dumitale, Floriceanu… De ce se ascunde? Se zice
că nu sunteți în relații prea bune!
Aluzia conferențiarului îl irită pe Cosmin. Dar se abținu să-i
răspundă.
— Sau face parte dintre „îngerii voștri păzitori”? continuă
să-l iscodească Iuga.
— Nu mă pricep la șarade, îi replică sâcâit George Cosmin.
Vă rog să vă adunați studenții și să intrăm în galerie.
— Fiindcă ești expert în materie, te-aș ruga să le dai
dumneata explicații, îl invită conferențiarul.
Cosmin acceptă. Și-n timp ce vorbea grupului de tineri
despre scopul și amplasarea galeriei, evitând firește să
pomenească de elementul „G”, Simion Iuga cercetă cu multă
atenție conturul excavat.
— Studenții mei au totuși dreptate, observă conferențiarul.
Amplasarea acestei galerii aici nu-i dintre cele mai fericite
soluții. Ori ați avut în vedere și alte considerente?
De data asta tânărul geolog nu se, mai lăsă prins în lațul
întins.
— Nu, domnule profesor, nu am avut alte rațiuni decât
intuiția. Ea e cea care m-a determinat să atac masivul din
această parte. Or dumneavoastră știți mai bine ca mine că în
geologie intuiția e uneori mai „precisă” ca orice alt calcul.
Dialogul dintre ei era gustat de întregul grup.
— Mă surprinde, totuși, că profesorul Cernat, care are un
deosebit simț practic, a acceptat să investească bani în gura
asta de iad, continuă Iuga. Eu aș fi atacat masivul de pe celălalt
versant, cu eforturi și cheltuieli incomparabil mai mici.
— Drumul cel mai neted nu-i întotdeauna și cel mai bun, îi
replică tânărul geolog.
— Ai probe că te afli pe „drumul cel bun”?
— E cam devreme… Abia am deschis galeria.
— Mă înșel eu, ori aici a mai fost cândva o deschidere în
masiv? cercetă Iuga mai departe conturul excavat.
— Vă înșelați, domnule profesor, îl asigură Cosmin. Masivul
e cu totul virgin.
Între timp, în galerie se lucra din plin. Ceva mai înainte
avusese loc o „pușcare”, iar praful de piatră care plutea în aer
îngreuna respirația.
— La dumneavoastră nu s-a prea auzit de protecția muncii,
observă Iuga pedant.
— Vom lucra curând cu foraj umed, îi replică George
Cosmin. Nu ne-a sosit încă instalația.
— Așa-i la noi, continuă Iuga sarcastic. Când ai făină, n-ai
sare, când ai sare, n-ai gaz… Ei? Dar ce-i asta? făcu el surprins,
zărind îngrămădirea haotică de pietre din fața sa.
 — S-a produs o surpare, îi explică George Cosmin.
— Surpare aici, într-o rocă așa de dură? se miră Iuga.
— Se mai întâmplă, făcu George Cosmin din ce în ce mai
agasat.
— Merge departe „surparea asta”? continuă să-l iscodească
Iuga.
— Nu.
— Curios, făcu Iuga mai mult pentru sine. Nu m-aș fi
așteptat. Începu să scormonească cu vârful bocancului în
mormanul de steril. La un moment dat se aplecă, atras de o
rocă asemănătoare cu cea descoperită în ajun de culegătorul de
probe. Dar când voi s-o ridice, acesta i-o luă înainte.
— E o probă care mi-a căzut adineauri din sac, îi zise
culegătorul de probe înhățând roca ostentativ.
— Și n-o pot vedea? se intrigă Iuga.
— E lipsită de importanță, îi răspunse culegătorul de probe,
făcând să dispară în sacul său încăpător bucata de piatră cu
luciri aurii.
— Vă înconjurați de atâta mister! se plânse Iuga lui Cosmin.
— Vi se pare, făcu tânărul geolog nepăsător.
Fără a se sinchisi de suspiciunile celor care-l înconjurau,
Iuga reîncepu să scormonească în steril, folosindu-se și de
nelipsitu-i ciocan. Un sunet metalic îi izbi curând timpanul.
Conferențiarul aruncă o privire furișă în jur. Părea că scăpase
de supraveghere. Începu să înlăture iute sterilul sub care se
afla obiectul cu sunet metalic. Într-adevăr nu se înșelase. De
sub pietre se ivi țeava unei mici arme de foc. Iuga aruncă o
nouă privire furișă spre Cosmin. Acesta părea absorbit de ochii
albaștri ai unei studente. Iuga se aplecă iute, cu intenția de a
sustrage pistolul. Dar și de astă dată avu ghinion. Culegătorul
de probe era la post.
— Îmi permiteți? făcu acesta politicos, dar hotărât. Fără a
mai aștepta încuviințarea lui Iuga, acoperi țeava pistolului cu
talpa groasă a bocancului său.
— Ești fenomenal, domnule! izbucni Iuga sufocat de
indignare. Te ții de mine de parcă aș fi un criminal.
— Greșiți, domnule profesor, îi răspunse netulburat
culegătorul de probe. Am fot respectul pentru dumneavoastră.
— Sunt convins, făcu Iuga malițios. Dar nu mai insistă.
Arătându-se satisfăcut de vizita sa pe șantier, conferențiarul
dădu dispoziție de plecare. Iar când fu iarăși lângă Cosmin, îi
strecură: Ai niște „îngeri păzitori” foarte vigilenți.
— Oameni, îi răspunse tânărul geolog evaziv. Profitând de
clipele de relaxare de după ieșirea din galerie, Iuga se apropie
de Ofelia și-i spuse discret:
— Insist, totuși, să stăm câteva clipe de vorbă împreună.
— N-avem ce discuta, îl respinse Ofelia.
— Ai să regreți, o avertiză Iuga.
— De-ar fi acesta singurul mare regret din viața mea.
— Pleacă repede de aici, îi strecură Iuga printre dinți. Până
nu-i prea târziu. Te sfătuiesc ca un părinte.
— Nu ți-i silă să-ți arogi mereu dreptul de a-mi fi părinte?
— Dumnezeu mi-i martor că de data asta îți vreau numai
binele.
— Ai vreun dumnezeu? făcu Ofelia sceptică.
— Inconștiența asta tinerească, conchise Iuga sincer
dezarmat.

Capitolul XXXI
 CAPCANA PENTRU „ȘOBOLANI”

A doua zi, pe înserate, locotenentul Cornel Voinea primi

indicația să se prezinte imediat la cabana silvică de la
marginea Cătunului. Deși era mirat de această invitație, se
conformă. Ordinu-i ordin: întâi execuți, apoi raportezi. Știa că
la cabană sosise o echipă de silvicultori care studia condițiile
de amplasare și organizare a unei unități de exploatare a
pădurilor din preajma Văii Moarte. În cursul zilei, echipa
întreprinsese primele cercetări, făcând și un scurt popas la
stâna lui Mitu Bodea.
— Dacă aș avea în fiecare zi atâția musafiri ca azi, îi
întâmpină baciul, aș putea deschide un han aici.
— Au fost chiar așa mulți? se interesă un silvicultor mai în
vârstă, cu tâmplele cărunte și fața brăzdată de riduri adânci.
— D-apoi mai adineauri a plecat un profesor din București
cu un ciopor de băieți și fete.
— Studenți?
— Așa-mi pare.
— Ce-o fi găsit să le arate pe aici? își exprimă nedumerirea
silvicultorul cel cărunt.
— Umblă și ăștia după potcoave de cai morți, îi blamă
baciul… De unde înainte vreme stăteam aici într-unui din cele
mai ferite și mai liniștite locuri, de câteva luni parcă-i un
blestem… Nu mai avem hodină.
— Nu puteați rămâne la infinit în afara vieții, observă un
silvicultor mai tânăr. Pretutindeni au loc prefaceri.
— Eu eram mulțumit cu nevoile și sărăcia mea de stână. Dar
așa-i omul: Niciodată nu-i mulțumit cu ce are și de aceea nu-i
niciodată fericit, insistă baciul.
 — Mie tocmai această permanentă nemulțumire îmi place,
adăugă mai mult pentru sine silvicultorul cel tânăr.
Disputa dintre baci și tânărul silvicultor continuă și pe
drumul de întoarcere spre Cătun. Dar, ca în orice discuție de
acest gen, nici de această dată nu se ajunse la nicio concluzie.
Se despărțiră, totuși, prieteni, iar Mitu Bodea adresă tuturor
invitația de-a nu-i ocoli nici pe viitor modesta colibă de la
stână.
— E un cioban cu totul aparte, observă mai mult pentru sine
silvicultorul cel cărunt.
Când sosi Voinea la cabană, echipa de silvicultori se culcase.
Doar într-o încăpere mai retrasă, de la etaj, ardea lumina.
Cabanierul îl conduse pe Voinea tocmai spre acea încăpere,
bătând discret, de trei ori, în ușă. O voce groasă, bărbătească, îi
pofti înăuntru. Lui Voinea i se păru un glas cunoscut. Deschise
ușa și zări spatele lat, îmbrăcat într-o tunică verde deschis, de
silvicultor, al unui bărbat care robotea atent la o masă scundă.
Cabanierul se retrase discret, lăsându-l pe Voinea singur și
deconcertat, cu acest bărbat cărunt, care nu-i dădea nicio
atenție. Intrigat, tânărul locotenent făcu doi-trei pași spre masă
și tuși sec, pentru a atrage atenția. Silvicultorul cel cărunt
continuă însă să-l trateze cu indiferență, dedându-se unei
îndeletniciri care lui Voinea i se păru pe undeva copilărească:
făcea modelaje de plastilină. Din curiozitate, locotenentul
aruncă o privire fugară asupra „jocului” acestui om cărunt și
de loc ospitalier. Descifră la început niște ridicături și
adâncituri care voiau să aducă a munți și văi, iar când cuprinse
întregul modelaj într-o privire, constată surprins că era o
reproducere destul de fidelă a Văii Moarte și-a împrejurimilor
ei.
 — Îți place? se auzi el brusc interpelat.
— Dumneavoastră sunteți? bâigui Voinea uimit.
Recunoscuse în silvicultorul cel cărunt pe colonelul Coman.
Tânărul locotenent remarcă în sineși că superiorul său își
întocmise o mască „inspirată”. Pe lângă tâmplele și
sprâncenele mult încărunțite, își implantase, și sub nas, o
mustață respectabilă. La ordin, tovarășe colonel, luă Voinea
poziția de drepți.
— Lasă marafeturile, îl avertiză colonelul. N-avem vreme
pentru așa ceva.
— Nu mă așteptam să veniți dumneavoastră, în persoană,
recunoscu sincer Voinea.
— Se pare că „sosit-a ziua”, rosti Coman mai mult pentru
sine. Și nu-mi dădea mâna să te las singur în momentele
decisive. Știi ce fac aici? Voinea ridică nedumerit din umeri. O
capcană pentru prins șobolani. Și mă întreb unde s-o pun?
— Credeți că vor îndrăzni să atace?
— N-au încotro… Fiecare metru de galerie săpat de Cosmin
adaugă câte un nou paragraf la actul lor de acuzare.
— Am și început să întocmim actul de acuzare? observă
Voinea mirat. Și pe numele cui îl vom dresa?
Colonelul zâmbi ghiduș pe sub mustața falsă:
— Tu cine crezi că ne ține în alarmă de atâta vreme?
— Nu avem dovezi decât împotriva acelei târfe blonde, care
a încercat să-l atragă pe Cosmin în cursă.
— Și acestea nesemnificative, îi atrase atenţia colonelul. Cu
toate că, azi, băieții au pus mâna pe secătura asta blondă.
Voinea se arătă brusc interesai:
— Au scos ceva de la ea?
— Nimic deosebit… Susține că i s-a făcut „comanda” prin
telefon, iar banii i-a primit într-un plic strecurat în cutia ei de
scrisori.
— Nicio scofală deci, făcu Voinea dezamăgit. Și cine-i asta?
— O duducuță fără profesiune, care posedă o cochetă
garsonieră în centrul Bucureștiului și o garderobă de invidiat.
— Cine o „ajută”?
— Mai mulți.
— Și atunci, de ce i-a mai trebuit să se bage în povestea asta?
I s-a oferit o sumă atât de tentantă?
— Nu cred că banii au fost determinanți… E altceva la
mijloc… Sper să aflu încă în cursul acestei nopți.
— Mi s-a părut totuși hazardată încercarea lor de a-l atrage
pe Cosmin în cursă prin mijlocirea acestei blonde duducuțe…
Nu bănuiau că noi îl țineam pe geolog sub pază?
— Precis bănuiau și de aceea au și scontat pe un eventual
eșec.
— Ce rost a avut atunci?
— Un rost foarte precis: derularea noastră. Dovadă că ne-a
și abătut, într-o mică măsură, atenția spre București.
— Dar asta nu v-a împiedicat să fiți acum aici, observă
Voinea, privindu-și cu admirație superiorul.
— Și cine credeți că i-a făcut, așa cum pretinde ea, „comanda
telefonică”? insistă tânărul locotenent.
— Cine alții decât cei care acționează și aici, în Valea
Moartă.
— M-am săturat să-i tot numim „cei care” au făcut și „cei
care” au dres, își trădă nerăbdarea tânărul locotenent. Ar
trebui să trecem mai hotărât la acțiune.
— De acord cu tine, îl susținu colonelul. Do aceea am și
venit aici. Dar ia să vedem pe cine propui să arestăm? Pe
Cosmin?
— Vă bateți joc de mine!
— Pe Ofelia Craiu? Comportamentul ei de până acum nu ne
îndreptățește s-o situăm decât de partea noastră. E tot așa de
nerăbdătoare să vadă ce ascunde muntele, în grota Ursoaicei,
ca și noi. În afară de aceasta, pare-se că s-a prins în plasa lui
Cosmin. Nu? Ce părere ai? După câte mă pricep și eu, sunt
semne că între acești doi tineri s-a legat o dragoste în toată
puterea cu vântului.
Voinea îi confirmă.
— Iată o nouă dovadă, continuă Coman filosofal, că
niciodată nu poți ști ce se petrece în sufletul atât de complex al
unei femei. Atât de plin de neprevăzut și de contradictoriu…
Al doilea pe listă e domnul conferențiar, continuă Coman
trierea suspecților. De ce s-o fi „obosit” Simion Iuga până aici?
Pasiune didactică? N-avea nimic deosebit de arătat studenților
săi. Cinstea fiicei sale adoptive? Aș crede că-i ultimul lucru
care-l preocupă acum. Totul nu-i decât o manevră nedibace. Și,
te rog să mă crezi, tocmai „excursia lui documentară” m-a
hotărât să trec la acțiune, dându-mi oarecare certitudine.
— Implicarea lui Simion Iuga are și pentru mine o logică, îl
susținu Voinea. E cel care a profitat din plin de pe urma
dispariției profesorului Craiu și ar avea, bănuiesc, motive
temeinice ca să se opună la dezgroparea acestuia. Dar în acest
caz, mă întreb pe cine are el aici, în Valea Moartă. Cine-i omul
lui de legătură? Unealta docilă care-i îndeplinește cu atâta
precizie comenzile? Floriceanu? Mitu Bodea? Precupeața?
— Să-i luam pe rând, îi propuse colonelul.
— Cel mai mult mă intrigă Mitu Bodea… Ce caută baciul în
acțiunea asta criminală? Ce profit a avut? Azi, ca și acum
douăzeci de ani, are aproape aceeași situație… Tot un amărât
de baci a rămas. Și-atunci ce l-a putut determina să fie –
presupun – principala unealtă a lui Simion Iuga aici?
— Îmi place, făcu Coman satisfăcut. Pui în sfârșit punctul pe
i. Trebuie să-ți mărturisesc că și pentru mine Mitu Bodea
constituie cea mai interesantă dintre enigmele oferite de „cazul
Cosmin”. Înclin să cred că motanul ăsta de baci a moștenit câte
ceva de la cei trei bandiți: Șargu, Pletelungi și Turcitu…
Probabil că el le-a făcut de petrecanie… Pentru că numai astfel
îmi explic apariția acelei femei cu colierul și dispariția imediată
a precupeței… Presupun de asemenea că țiitoarea lui Mitu
Bodea se află pe undeva, pe aici, redusă la tăcere. Am căutat-o
peste tot și nu-i de găsit.
— Totuși, pentru niște bijuterii jefuite de la niște bandiți, nu-
și pune omul pielea în joc, observă Voinea.
— ~ Asta mă face și pe mine să cred, frăție, că acest motan
are pe suflet ceva mult mai grav. Ce anume? O să aflăm poate
curând… într-o zi, cel mult două.
— Cât îl privește pe Floriceanu, continuă Voinea, zău nu
știu ce să zic?… E nebun, sau face pe nebunul? Acționează
independent, mânat de invidia și ura sa demențială, sau e
împins din urmă de cineva, poate tot Simion Iuga, care fie că-l
hrănește cu niște iluzii deșarte, fie că-l are cu ceva la mână.
— După opinia mea, observă Coman, și acest personaj e
introdus de ei în scenă ca să ne deruteze.
— Dar, și așa, e periculos… Vorba aia: ferește-te din calea
nebunului. De aceea, eu nu aș fi chiar așa de sigur în privința
lui.
— Și ce propui? Să-l îndepărtăm?
— Mai curând.
 — Am strica totul, conchise colonelul.
— Când l-am zărit astăzi pe creastă, am rămas cu gura
căscată, mai adăugă Voinea. Credeam că l-a înghițit viscolul.
— Nebunii, ca și bețivii, au Dumnezeul lor, îi replică
filosofal Coman. A reușit să se târâie prin viscol până aproape
de stația meteorologică, unde a fost găsit fără cunoștință,
înghețat sloi. Dacă mai întârzia meteorologul vreo jumătate de
oră, îl găsea mort.
— Nu mi-aș fi închipuit niciodată c-o să-l mai văd viu…
— Nu numai că trăiește, dar va servi probabil „amicilor”
noștri ca „țap ispășitor”.
— V-ați hotărât, deci, să jucați pe aceste două atu-uri:
Simion Iuga și Mitu Bodea, conchise Voinea.
— N-am încotro, frăție, i se destăinui Coman. Sunt singurele
cărți pe care le am în mână în momentul de față și pe ele voi
juca.
— Și aici ce faceți? arătă Voinea spre mulajele din plastilină
ale colonelului.
— O capcană de prins „șobolani”, îi răspunse Coman
zâmbind plin-de sine. Dar tu ce mi-ai adus în traistă?
Cornel Voinea desfăcu nelipsitul lui sac de voiaj, de unde
scoase obiectele găsite sub surpătură: cutiile de conserve,
cartușele goale, un revolver mic tip browning, gheata de bizon
care făcuse atâta impresie asupra Ofeliei.
— Sunt foarte bine conservate, observă Coman.
— Închiderea grotei a fost ermetică, îi preciză Voinea. Nu s-a
strecurat nici aerul, nici apa.
— În cazul că ipoteza lui Cosmin se confirmă, s-ar putea să
găsim niște cadavre de oameni bine conservate.
— Nu-i exclus, îl susținu Voinea.
 Dar ceea ce-i atrăgeau în mod deosebit atenția colonelului
erau probele de minereu, cu luciri aurii, care stârniseră vâlvă
pe micul șantier din Valea Moartă.
— Cosmin pune mâna în foc că e element „G”? se interesă
colonelul. Voinea îi confirmă. Nu-i un lucru de colea, rosti mai
departe Coman, cântărind în mână prețioasele probe. Și
domnul conferențiar Iuga are cunoștință de toate acestea?
arătă Coman spre obiectele rânduite de el cu grijă pe masă,
lângă mulajele de plastilină.
— Revolverul și o probă le-a descoperit el însuși sub
surpătură.
— Clar, conchise colonelul. Acum ce face?
— S-a oprit deocamdată aici, în Cătun. Se plânge de
oboseală și indispoziție stomacală. A lăsat să se înțeleagă că va
rămâne și mâine în sat.
— S-ar putea, deci, ca mâine seară să se producă atacul
împotriva șantierului. A venit și Mitu Bodea în Cătun, pentru a
primi probabil ultimele dispoziții. În noaptea asta vor căuta să
se întâlnească.
— Așa am presupus și eu. De aceea am pus sub
supraveghere atât casa unde locuiește Iuga, cât și pe cea a
baciului.
— Fleacuri, îi râse colonelul în nas. Și până acum cred că au
stat de vorbă cât au vrut și unde au poftit. Mă întreb, însă, care
din ei doi va ataca? Domnul Iuga va zace mâine în pat,
îngrijindu-și „prețioasa-i” sănătate, iar Mitu Bodea va pleca la
oraș ca să mai vândă câte ceva. Să fi năimit oare pe un al
treilea? Parcă nu-mi vine a crede. E o treabă prea delicată ca s-
o încredințeze unui borfaș oarecare. Unul din ei va trebui să-și
pună mâine noapte pielea în joc. Dar care din ei și-n ce loc?
 Colonelul reîncepu să studieze cu atenție mulajele sale din
plastilină.
— Cum presupuneți că vor acționa? îl iscodi Voinea.
— Exact cum au făcut și până acum… E un procedeu
simplu, sigur și verificat. Cosmin și oamenii lui sunt meniți să
dispară înghițiți de-o nouă și cumplită avalanșă. Dacă aș fi în
locul lor, aș prăvăli asupra șantierului stâncile de aci, aflate pe
creasta apuseană, chiar deasupra grotei. Mă mir că nu s-au
gândit la acest lucru și acum douăzeci de ani. Dar nu mă mir.
Atunci au urmărit să inducă lumea în eroare și au reușit.
Profesorul Craiu și însoțitorul său au fost căutați pe celălalt
versant, sub avalanșă. Nimănui nu i-a trecut prin minte să dea
la o parte blocul de piatră singuratic care astupa intrarea în
grotă. Acum, însă, e cu totul altă situație. Sunt și oameni mai
mulți, și mașini… Ca să-i facă dispăruți pe toți, trebuie să
prăvălească asupra lor un potop de stânci. Prin urmare, numai
aici pot să atace, se decise Coman, înfigând vârful ascuțit al
creionului în mulajul care întruchipa versantul apusean al
căldării de piatră de la Craiu VI. Mâine noapte vom fi și noi
aici.
— De ce noaptea?
— Pentru că George Cosmin, în nerăbdarea lui, lucrează cu
oamenii și noaptea. Or „amicii” noștri, aflând de acest lucru,
vor profita de întuneric și de momentul când se vor afla toți în
galerie, la ora schimbului, pentru a-i îngropa de vii.
— Totuși, nu pricep ce-ar putea rezolva cu această crimă? E
de presupus că, după dispariția lui Cosmin, îi va lua locul alt
geolog și taina va fi oricum dezvăluită.
— Au socotelile lor bine chibzuite, îl avertiză Coman. Iată
ce-ar putea câștiga. În primul rând o amânare serioasă a
dezvăluirii tainei pe care o păzesc cu atâta strășnicie. Până se
deroșează întreaga avalanșă, până se scot morții și se îngroapă,
până se organizează un nou șantier durează săptămâni și
poate chiar luni. Vine toamna, vremea rea, și treaba se amână
până în cealaltă vară. Trece aproape un an, întâmplările încep
să se uite, cel care a susținut cu atâta înfocare pătrunderea în
grotă e mort și altul care să-i ducă treaba începută până la
capăt s-ar putea să nu se găsească așa repede. Chiar și eu,
personal, mă îndoiesc că l-aș mai putea convinge odată pe
profesorul Cernat să investească alți bani într-o întreprindere
care nu i-a adus decât pierderi în oameni și materiale. Ți-e clar
acum? conchise colonelul.
— De urmările penale nu se tem? făcu naiv tânărul
locotenent.
— Urmări penale? se arătă surprins Coman. Dar ce dovezi
avem până acum împotriva lor? Niciuna, frăție. Ne bazăm
numai pe ipoteze. Atât și nimic mai mult. Spre ghinionul
nostru, nu putem dovedi nici măcar delictele petrecute sub
ochii noștri. Cine i-a furat harta lui Cosmin și a trimis-o
serviciului special? Cine a prăvălit asupra lui un bolovan mare
de piatră și-a abătut puhoiul de apă? în numele cui a încercat
să-l șantajeze secătura cea blondă, ziua în amiaza mare, sub
ochii lui Radu Tudor? Și, în sfârșit, cine i-a băgat în cort o
viperă, care era cât pe ce să-l scoată din „circulație”? Cine? Poți
să-mi dovedești? Atât Simion Iuga cât și Mitu Bodea au fost în
toate aceste momente niște oameni pașnici, care-și vedeau de
treburile lor. Cum sunt de altfel și acum. Niște oameni
onorabili. Și, totuși, pentru mâine ori poimâine noapte, niște
„onorabili” domni pun la cale una din cele mai monstruoase
crime.
 — De această dată cum se vor mai justifica? Ce alibi vor mai
invoca? Pe cine vor da vina? se întrebă Voinea.
— „Vinovați”, în ochii lor, sunt cei pe care i-au și condamnat
la moarte: George Cosmin, logodnica sa și restul trupei din
Valea Moartă, îi preciză colonelul.
— Deci mâine vor ataca? vorbi Voinea mai mult pentru sine.
— E o ipoteză, frăție, îi răspunse Coman evaziv. O simplă
ipoteză. Și cum până în prezent n-am colecționai decât ipoteze,
poți s-o treci și pe asta la dosar, fără alte comentarii…
Scepticismul abordat de colonel nu reuși să-l înșele pe
Cornel Voinea. Tânărul locotenent ghici în glasul superiorului
său mult mai multă convingere decât lăsa Coman să se vadă.
Cu gesturi și pași siguri, de om pe deplin încrezător în sine,
colonelul se îndreptă spre masa pe care se aflau mulajele de
plastilină, acea fidela reproducere, la scară redusă a Văii
Moarte și a împrejurimilor acesteia. Invitându-l și pe Cornel
Voinea să se apropie, colonelul îi spuse:
— Hai, frăție, să discutăm planul de acțiune pentru ziua de
mâine.

Capitolul XXXII
O ZI NUMAI APARENT LINIȘTITĂ

A doua zi dimineață, oamenii își reluară obișnuitele lor

îndeletniciri. Mitu Bodea plecă încă din zori la oraș cu desagii
plini de caș și urdă dulce; echipa de silvicultori reîncepu
măsurătorile în pădurile din preajma Văii Moarte; minerii de
la cascada Craiu VI intrară în primul schimb, iar Paul Vrăbete
se îndreptă și el spre casa unde era găzduit Simion Iuga,
pentru a-și lua rămas bun. Conferențiarul, cu o înfățișare de
suferind, zăcea în pat. Îl primi totuși pe Vrăbete, cu un zâmbet
amabil și scuzele de rigoare. La rându-i culegătorul de folclor
își exprimă regretul de a-l părăsi bolnav, dar treburi urgente îl
reclamau în altă parte.
— Dacă prin prezența mea v-am inoportunat cu ceva, ținu
să adauge Paul Vrăbete, vă cer iertare.
— Pe mine personal nu m-a deranjat cu nimic prezența
dumitale. Din contră. Mi-ai fost o companie chiar plăcută.
Doar pe-o anumită tânără s-ar putea s-o fi deranjat cumva în
echilibrul ei sufletesc. Mai ales că numele dumitale, Vrăbete-
Fluturete, nu prea inspiră încredere.
— Sunt om de onoare, domnule profesor. Încât, în privința
aceasta, vă rog să nu vă faceți nicio grijă.
— Te pomenești că ești dispus să-i ceri mâna?
— De ce nu?
— I-auzi, domnule! O adevărată epidemie, făcu Iuga mai
mult pentru sine. Tinere dragă, se adresă el lui Vrăbete pe un
ton didactic. Pe vremea mea eram mai serioși… Și-n orice caz
mai discreți. Nu ne afișam sentimentele cu atâta ostentație,
cum faceți voi astăzi. Aveam mai multă demnitate.
— Sentimentele generației mele sunt atât de curate, încât nu
simțim nevoia să le ascundem de ochii lumii, îi replică
Vrăbete.
— Sentimentele tinereții au fost întotdeauna curate, conchise
Iuga.
— Cu excepția celor care au făcut târg cu ele, mai adăugă
Vrăbete pe picior de plecare.
Despărțirea de grupul studențesc fu mai afectuoasă. Tinerii
regretau sincer plecarea „aiuritului” culegător de folclor, iar
studenta cea oacheșă își simți, fără voie, ochii înrourați.
— Am să-ți scriu în fiecare zi, o asigură Vrăbete,
strângându-i mâinile cu afecțiune.
— Pe ce adresă? se interesă ea neîncrezătoare.
— În București.
— Vorbești serios?
— Când revii din excursie ai să găsești acasă un teanc întreg
de scrisori, îi promise Vrăbete.
— Minți.
— Pe onoarea mea.

Atenția organelor locale era îndreptată, în acest timp, și spre

Mitu Bodea. Avertizat de plecarea lui spre oraș, căpitanul
Radu Tudor puse sub supraveghere bariera dinspre Valea
Moartă. Baciul sosi cu un autocamion, coborî în dreptul pieții,
de unde porni cu marfa pe la clienții săi obișnuiți: medici,
avocați, ingineri, profesori, directori de mici întreprinderi sau
magazine… în general, o clientelă mai aleasă, la care baciul își
trimitea obișnuit marfa prin țiitoarea sa. De când aceasta
„zăcea prin spitale” baciul era nevoit să umble singur din casă
în casă. Treaba aceasta nu-i făcea de loc plăcere, dar n-avea
încotro. Era o clientelă prea bună ca să-și permită luxul de-a
renunța la ea.
În timp ce Mitu Bodea trecea de la o casă la alta, sub
supravegherea discretă a unui lucrător de la securitatea
raională, două convorbiri telefonice stârniră animozitate atât la
I.F.E.T.-ul din V., cât și la șantierul „Cinci-Nord”.
Prima dintre ele, relatată mai târziu de directorul
întreprinderii forestiere, avusese următoarea desfășurare:
obișnuitul apel telefonic la aparatul din biroul directorului.
Acesta a ridicat receptorul și a auzit o voce groasă, cam
afectată:
— Tovarășul director?
— Da.
— Bună ziua… La telefon este corespondentul regional al
ziarului „România Liberă”.
— Noroc, tovarășe, a sunat răspunsul bucuros al
directorului. Cu ce vă pot fi de folos?
— N-a sosit la dumneavoastră o comisie de specialiști de la
minister și de la regiune?
— Ba da. A plecat ieri spre Valea Moartă.
— Cine face parte din comisie?
Serviabil, directorul a prezentat nominal pe fiecare
component al comisiei, cu funcția respectivă.
— E cumva printre ei și unul mai în vârstă, cu o mustață
căruntă? s-a interesat corespondentul regional.
— Este… Tovarășul Mihăilescu, de la minister.
— Mulțumesc. De el aveam nevoie. Vin mâine într-acolo.
Vreau să-i iau un interviu.
— Poftiți. Vă așteptăm, a încheiat directorul convorbirea.
Celălalt apel telefonic a răsunat în birourile șantierului
„Cinci-Nord”.
— Cu tovarășul geolog Floriceanu, vă rog, s-a auzit în
receptor aceeași voce groasă, puțin afectată.
— Încă n-a venit, i s-a răspuns.
— Comunicați-i, vă rog, să nu plece din sediu, pentru că voi
reveni.
— Dar cine sunteți dumneavoastră?
— Miliția regională.
— Am înțeles… îi voi comunica, a răspuns supus
funcționarul contabil de la celălalt capăt al firului.
Guraliv, funcționarul a răspândit vestea prin toate birourile.
Iar când a apărut Floriceanu, toată lumea l-a ocolit ostentativ.
— Ce mă priviți așa, de parcă aș fi o oaie râioasă? i-a
interpelat el.
— Să stai pe aici, că te caută unul de la miliție, i-a strecurat
în șoaptă un coleg.
— Bancuri, a făcut Floriceanu neîncrezător.
— Pe cuvânt de cinste! i-a întărit funcționarul contabil.
Chiar eu am vorbit cu el la telefon.
În loc de alt răspuns, Floriceanu a slobozit un potop de
înjurături la adresa tuturor milițiilor și polițiilor din lume, dar
n-a plecat din sediu. Revenirea celui de la „miliția regională”
n-a întârziat prea mult. Același apel telefonic, aceeași voce
bărbătească, nițel afectată, care, în clipa când a auzit în
receptor glasul lui Floriceanu, i-a mărturisit:
— Nu-i nicio miliție la telefon, boule. Și nu te mai rățoi atâta
la mine, că nu-ți vreau decât binele. Ascultă-mă atent și nu-mi
răspunde decât cu „da”, sau „nu”. Preferabil să asculți și să nu
răspunzi de loc.
— Dar cine ești? a făcut Floriceanu nedumerit.
— Ți-am spus, tâmpitule, să nu întrebi nimic… E în
interesul tău. Ai să afli mai târziu cine sunt și-ai să-mi pupi
mâna. E în legătură cu Valea Moartă.
— Aha! a făcut Floriceanu interesat.
— „Amicul” tău George Cosmin a dat peste zăcământul de
„G”. E un om făcut. Iar tu ai rămas un bleg și-un bou. Când, de
fapt, tu ești de o mie de ori mai capabil decât el. Cosmin ți-a
suflat gloria de sub nas. El o să ciupească „Ordinul Muncii” și
„Premiul de Stat”, iar tu – ciuciu! Dar să știi că nu-i încă prea
târziu. Vino într-acolo să stăm de vorbă. Am un plan strașnic,
care o să-ți surâdă. Te aștept peste cinci ore la Piciorul
Porcului. Îmi pupi mâna. Ai să vezi. Vii?
— Da.
— Bravo! Ești băiat deștept. Te-am pupat și te aștept.
Floriceanu a rămas câteva clipe cu receptorul în mână,
privind fix, obsedant, într-un punct nedefinit.
— Ce vor de la tine? s-a interesat colegul lui.
— Mă chemă la regiune, minți Floriceanu cu un aer senin.
Trebuie să dau niște declarații în legătură cu un fost coleg de
școală, amestecat într-o afacere cam necurată. Spune-i șefului
că am plecat într-acolo.
A ieșit din birou, cu un zâmbet și-o expresie pe față și-n
priviri care-i făcu pe cei prezenți să fie și mai intrigați de
purtarea lui.

…Ora prânzului. Specialistul silvicol Mihăilescu, care nu era

altul decât colonelul Coman, părăsi echipa de silvicultori sub
pretextul unei indispoziții și se îndreptă spre stâna lui Mitu
Bodea. Găsi coliba pustie. Ciobanii, conform poruncilor date
de baci, mulseseră oile mai devreme și se reîntoarseră cu ele la
păscut. Colonelul profită de singurătate și intră în legătură
prin radio cu Radu Tudor.
— Ce se aude, tovarășe căpitan?
Radu Tudor îi raportă tot ce știa în legătură cu Mitu Bodea.
— Acum e în casa precupeței lui și-și numără probabil banii
încasați, îi preciză căpitanul.
— E de mult acolo?
 — De vreo două ore.
— Înseamnă că a șters-o. Dar, ca să fiți siguri, luați un ordin
de percheziție de la procuratură și faceți o descindere, îi
ordonă colonelul. Să-mi comunicați rezultatul.
— Am înțeles, tovarășe colonel, făcu Radu Tudor surprins în
sine de hotărârea lui Coman. Până acum, colonelul ocolise
orice acțiune fățișă. „Se îngroașă gluma”, își mai zise căpitanul
notându-și atent ora pe care i-o indică colonelul pentru
viitoarea convorbire prin radio.
Între timp, Coman luă legătură și cu locotenentul Cornel
Voinea.
— Ești la post, frăție?
— La post, tovarășe colonel.
— Vreo mișcare?
— Nimic.
— E încă devreme… Ai luat măsuri să nu ne scape domnul
conferențiar?
— E ca într-o colivie, îl asigură Voinea.
— Măcar de-ar fi așa, făcu neîncrezător colonelul. Care mai
e situația în Vale? Schimbul se va efectua la ora fixată?
— Fără nicio discuție.
— Bine. Vin și eu într-acolo.
Cei doi ofițeri ochiseră din vreme niște ascunzători bune, de
unde puteau supraveghea toate cărările și potecile ce duceau
spre versantul apusean al văgăunii de la Craiu VI. Erau bine
înarmați, cu pistoale automate și puști cu lunetă, prin ale căror
lentile țineau sub bătaie tot ce se mișca în acea zonă. Era o zi
călduroasă de vară, cu o atmosferă sufocantă. Spre norocul lor,
cei doi ofițeri se aflau la adăpostul unor frunzare dese, prin
care răzbătea la intervale și câte o pală de vânt. Spre chindie,
Coman primi raportul căpitanului Tudor.
— Ați avut dreptate, tovarășe colonel. Hoțomanul de baci a
șters-o. N-am găsit în casă decât niște cenușă proaspătă. A ars
niște hârtii.
— A început să-și șteargă urmele, observă colonelul. N-ați
aflat în ce direcție a apucat-o?
— Nu… Toate posturile noastre sunt în stare de alarmă. Cu
ocazia asta am aflat și de plecarea spre Valea Moartă a
dementului acela de Floriceanu.
— Demult?
— Păi, trebuie să fi ajuns.
— Mulțumesc, tovarășe căpitan, și mențineți în continuare
starea de alarmă.
După ce întrerupse legătura cu Radu Tudor, colonelul îi
comunică și lui Voinea cele aflate. Atenție mărită, frăție, il
sfătui el. Actorii noștri vor intra probabil curând în scenă.
Lunetele celor doi ofițeri începură să scruteze cu și mai mare
grijă împrejurimile. Atât Coman cât și Voinea se întrebau unde
fusese ascuns explozibilul cu care urma să fie aruncat, asupra
micului șantier, potopul de stânci. Cercetară amândoi cu
atenție locul, dar nu găsiră nici urme de pași, darmite cartușe
de dinamită. „Probabil că vin cu dinamita de la oraș”,
presupuse Voinea. Colonelul, însă, era sceptic. Nu făceau
„amicii” imprudența să care explozibilul tocmai din oraș, pe
un drum lung și obositor, riscând să fie descoperiți prin cine
știe ce întâmplare stupidă. „Ori au ascuns dinamita pe undeva,
pe aici, ori le-o aduce cineva”, presupuse Coman. Dar cine să
le-o aducă? Simion Iuga? Exclus. Conferențiarul se știa urmărit
și-ar fi însemnat să se dea singur legat. Altcineva? Vreun
locuitor din Cătun? Vreun cioban? Posibil. Și-n timp ce Coman
își formula aceste ipoteze auzi dar, în micul difuzor al stației
sale portative, exclamația tânărului locotenent.
— Ce e, frăție? se interesă Coman în șoaptă.
— Ori eu am orbul găinilor, ori cel din fața mea e
Floriceanu.
Colonelul își îndreptă surprins luneta spre versantul sudic,
asupra căruia îi atrase atenția Voinea. Îl descoperi, într-adevăr,
pe Floriceanu, care sărea, cu picioarele sale de cocostârc, peste
stâncile presărate în cale.
— Vine spre noi, constată stupefiat colonelul. Și aleargă de
parcă ar fi gonit din urmă.
— Totuși, nu văd pe nimeni venind după el, îl informă
Voinea.
— Asta-i bună! exclamă colonelul dezamăgit. Pândim un leu
și ne sare un iepure. Și uite-l cum vine direct spre capcană.
— E cu mâinile goale, observă la fel de nedumerit și Voinea.
— Nu mai înțeleg nimic, se recunoscu Coman învins.
— Ce facem? ÎI oprim? îl consultă Voinea.
— E de prisos, îi răspunse Coman dezumflat. Măi, ce
cacialma ne-au tras!
Între timp, Floriceanu ajunse pe versantul apusean, unde se
opri și privi nedumerit în jur. Se strecură apoi pe burtă până la
muchia versantului, de unde cercetă atent ce se petrecea în
vale, pe șantier.
— Face impresia că a venit prea devreme, îi comunică
colonelul lui Voinea.
— Credeți? făcu tânărul locotenent neconvins, urmărindu-l
pe Floriceanu, care se și retrase de pe muchie, cercetând iarăși
intrigat împrejurimile.
— E ca o ciută speriată, rătăcită de ciopor, își continuă
colonelul observațiile.
Floriceanu se făcu apoi, nevăzut, lăsându-i pe cei doi ofițeri
în mare dilemă.
„Să mă fi înșelat așa de rău?” își reproșa colonelul. Nu-i
venea totuși să creadă că toate deducțiile și ipotezele sale erau
greșite. „E imposibil să nu dea ei și alt semn de viață”, își zise
colonelul, recăpătându-și un dram de speranță. Răbdarea lui,
pusă la grea încercare în acele momente fu însă curând ajutată
de o nouă exclamație a tânărului locotenent. În vizorul lunetei
lui Voinea apărură mai întâi urechile mari, apoi botul
caraghios, disproporționat față de trup, al măgarului de la
stâna lui Mitu Bodea. Bietul animal, încovoiat sub greutatea
unor desagi grei, pășea cu precauție, lihnit de foame și de sete,
spre o pajiște bogată, cu un izvor răcoros, dintr-o mică
depresiune din preajma locului unde se aflau cei doi ofițeri.
Colonelul, care se afla cam la o jumătate de kilometru
depărtare de Voinea, auzi din nou, în micul difuzor al
radioului, exclamațiile tânărului locotenent.
— Mai avem un musafir, îi comunică în șoaptă, cu oarecare
teamă, Voinea.
— Nu mai spune?… Unde e? Nu-l văd.
— Vine din direcția stânii lui Mitu Bodea. E ascuns
deocamdată de ridicătura dintre noi. O să-l zăriți însă curând,
de îndată ce urcă pe colină.
— Dar tot nu mi-ai spus cine-i? făcu colonelul răstit către
Voinea.
— Măgarul lui Mitu Bodea, încărcat cu doi desagi.
— Singur?
— Absolut singur.
— Auzi ce măgar? glumi colonelul, căruia începură să-i
crească din nou speranțele.
— Ard de nerăbdare să văd ce are în desagi, continuă
Voinea.
— Și eu… Dar, deocamdată, pune-ți pofta-n cui. Nu ne
mișcăm din ascunzișuri chiar dacă dă și ursul peste noi. Altfel
ratăm totul.
— Aș paria o mie contra unu că în desagii din spatele
măgarului se află dinamita.
— Tot ce-i posibil, îi răspunse Coman. Aaa! Uite-l că apare
și-n vizorul meu. Deștept măgar. Îl vezi cu câtă atenție calcă?
Dacă face un pas greșit și cade cu periculoasa lui încărcătură,
se face țăndări… Unde s-o fi îndreptând?
— Spre pajiștea de colo, din dreapta dumneavoastră. L-am
văzut de câteva ori păscând. Probabil că-i locul lui preferat.
— Ingenios lucru… observă Coman. Nu mi-ar fi trecut prin
minte. Animalul a fost ținut probabil închis toată dimineața în
Cătun. Apoi i s-au pus desagii și a fost mânat către stână.
Negăsind pe nimeni la colibă, și nu întâmplător, bietul animal
a pornit cu toată încărcătura spre pajiștea lui preferată. Până
acum calculele „amicilor” noștri sunt perfecte. Să vedem ce
surprize ne mai pregătesc? Sunt convins că n-a dat nimeni
atenție plecării măgarului din Cătun și nimănui nu i-a trecut
prin cap să-i controleze desagii. Ai fi avut curajul să-ți încarci
propriul măgar cu dinamită șt să-l trimiți de capul lui prin
munți?
— Nu, recunoscu sincer Voinea.
— Baciul nostru l-a avut, însă. Cred că ar fi un bun jucător
de pocher. Știe să tragă cacialmale.
Urmăriră în acest timp drumul sinuos al măgarului.
Animalul se opri într-adevăr la pajiștea lui preferată și începu
să pască hulpav. Soarele se apropia de asfințit și umbra
patrupedului se prelungea pe iarba grasă și deasă, din care se
înfrupta îndeobște numai el. Când ajunse în apropierea unui
pâlc de arbuști aflat în extremitatea sudică a pajiștei, animalul
ciuli urechile mari și clăpăuge, adulmecând în jur.
— Ce-o fi cu el? îi atrase atenția Voinea lui Coman.
— E cineva prin apropiere… Ori un animal, ori un om.
Atras parcă de ceva irezistibil, măgarul se apropie cu pași
lenți de arbuști. Atât Voinea cât și colonelul erau la o distanță
prea mare ca să poată auzi vreun zgomot sau vreo chemare
mai aparte. Un fapt însă, era cert: animalul fusese îmbiat
insistent din pâlcul de arbuști, unde și dispăru curând.
— Mă duc să văd ce se întâmplă acolo, făcu Voinea
nerăbdător.
— Stai cuminte, îi ordonă colonelul. N-ai ce vedea. Cel care
l-a ademenit nu poate fi altul decât stăpânul său…
— Mitu Bodea?
— Mai mult ca sigur… Și-a luat în primire desagii cu
dinamită și a legat măgarul de vreo tulpină.
— Nu ne-o fi simțit?
— Până acum, nu cred. Doar dacă nu faci tu vreo
imprudență. Te rog să nu te miști până nu-ți dau ordin. Ne-am
înțeles?
— Am înțeles, tovarășe colonel.
Dar, spre regretul celor doi ofițeri, după dispariția
urechiatului lui Mitu Bodea, alte întâmplări întârziau să se
producă pe creasta de pe versantul apusean al văgăunii de la
cascada Craiu VI. Orele se scurgeau, anevoie, iar nervii celor
doi ofițeri, aflați în permanentă tensiune, începeau să dea
semne de oboseală.
 În vale, în schimb, oamenii aveau o cu totul altă stare
sufletească. Pe măsură ce înaintau în galeria surpată, conturul
acesteia se micșora, anunțându-i că în curând vor ajunge la
capătul eforturilor. Urme ale celor care trecuseră prin această
grotă, sau erau poate îngropați în ea nu se mai întâlneau.
Faptul nu-l îngrijora însă pe Cosmin. „S-au retras probabil mai
în adânc”, își zise. Presupunea că avea de-a face cu o grotă mai
mare, ceea ce-i sporea și mai mult interesul și nerăbdarea.
Împreună cu Ofelia și culegătorul de probe, cercetă, porțiune,
cu porțiune, conturul galeriei curățate de surpare rotunjită și
armată cu grijă de mineri. Dar nu dădeau peste nicio urmă de
element „G” sau alte minerale care însoțesc îndeobște acest
prețios minereu.
„De unde or fi scos probele pe care le-am găsit sub
surpare?” se întrebă intrigat tânărul geolog. Taina nu i-o
puteau dezvălui decât cei dispăruți în urmă cu douăzeci de ani
– profesorul Craiu și credinciosul său laborant, Vasile M.
Vasile. Nerăbdarea lui Cosmin era deci justificată. Iar echipa
de mineri îl înțelegea și-l ajuta pe măsura puterilor sale. Dacă
muncitorii se mai rânduiseră în cursul zilei și plecaseră pe la
corturi să se odihnească, tânărul geolog și logodnica sa nu se
clintiseră din galerie. Urmăreau cu înfrigurare fiecare bolovan
dislocat și încărcat în vagonet, fiecare lopată care aduna
sfărâmăturile de piatră. Doar-doar se va ivi ceva care să le
confirme bănuielile și așteptările. Cea asupra căreia se făceau
simțite nopțile de nesomn și eforturile susținute era mai ales
Ofelia. Bluza și pantalonii lungi atârnau pe ea de parcă fata
abia ieșise din spital. Rotunjimile obrajilor îi dispăruseră, iar
ochii j seduseseră în fundul capului.
 — Du-te și te odihnește puțin, o sfătui Cosmin. De-ai ști cum
arăți! Dacă te-ai uita în oglindă, te-ai speria de tine.
— De asta îți pasă acum? îi răspunse ea pe un ton de reproș.
— Du-te, insistă el. În clipa când dăm de ceva mai deosebit,
te anunț imediat.
— Nu, dragul meu, se împotrivi ea. Nu vreau să-mi scape
nimic. Țin să-mi beau cupa până la ultima picătură.
— Atunci am să-ți fac aici un culcuș, o imploră el. Să stai cât
de cât întinsă. Cu tine alături, în halul în care te-am adus, mi-e
greu și mie să suport toate aceste eforturi.
— Fă cum vrei, se lăsă ea convinsă, sprijinindu-se cu spatele
de peretele rece al galeriei.
Ieșiră afară, unde-i întâmpină briza răcoroasă ce venea
dinspre cascadă. Se înserase de-a binelea și mașinistul de la
compresor aprinsese un foc viu. Cosmin adună două pufoaice
groase, alcătui din ele o saltea moale, pe care o așternu în
apropierea focului. O ridică apoi pe Ofelia în brațe și-o culcă în
patul improvizat, învelind-o cu o manta de protecție.
— Dacă nu stai cuminte aici, mănânci bătaie, o avertiză el. Și
ca să fie și mai sigur de respectarea consemnului său, îi dădu
dispoziție motoristului s-o țină culcată cu forța. Așa nu mai
merge, domnișoară, conchise grijuliul logodnic.
Frântă de oboseală și încălzită de pâlpâirile vii ale rugului,
Ofelia ațipi. Cât dormi, nu-și putu da seama. Se trezi în clipa
când motorul compresorului încetă să mai bată. Fata deschise
ochii și privi speriată în jur. Noaptea căzuse grea în uriașa
căldare de piatră.
— Ce-i? făcu ea cu frică spre motorist.
— Se pare că au ajuns la grotă. Perforatorul a pătruns în gol.
Tovarășul inginer a trimis la corturi după toată lumea…
Trebuie să merg și eu înăuntru.
— Pe mine de ce nu m-ați trezit? țipă ea furioasă la motorist.
O tuli în galerie, fără a mai aștepta răspunsul acestuia.

Capitolul XXXIII
PRIMUL „ȘOBOLAN” INTRĂ ÎN CAPCANĂ

Ce s-a petrecut între timp pe creastă? Până la lăsarea serii,

cei doi ofițeri așteptaseră zadarnic să se producă vreo mișcare
din direcția unde dispăruse Floriceanu ori dinspre pâlcul de
arbuști care-l înghițise pe măgarul lui Mitu Bodea. Colonelul
luase în această vreme legătura prin radio cu postul fix din
Cătun, unde era pus sub supraveghere Simion Iuga. Cât fusese
ziua de lungă, conferențiarul nu se mișcase din casă și nici din
pat. Gazda îl tratase cu ceaiuri de mentă și sunătoare, îi făcuse
o supă ușoară de pasăre și-l corcolise cum se pricepuse mai
bine. Abia spre seară ceru să nu mai fie deranjat, invocând o
oboseală subită.
— Doarme de mult? se informă Coman.
— De vreo trei ceasuri, i se preciză.
— Verificați dacă se mai află în cameră.
După o oră primi confirmarea presupunerilor sale:
conferențiarul se făcuse nevăzut. Coman scăpă o sudalmă și
porunci să se dubleze paza din jurul casei unde fusese
adăpostit Simion Iuga, cât și la ieșirile din Cătun. Era însă
convins de ineficacitatea acestor măsuri.
„Mai bine să-mi pară rău că le-am luat de pomană, decât că
nu le-am luat de loc”, își zise în sine colonelul. Îl puse și pe
Voinea în curent cu cele petrecute în Cătun, sfătuindu-l să-și
concentreze și mai mult atenția asupra pajiștei.
— Eu am să urmăresc dacă nu mai apare vreun „client”
dinspre Cătun, îi preciză colonelul.
Amurgul, însă, care se lăsă repede la munte, le îngreuna tot
mai mult supravegherea. Locotenentul Voinea se întrebă chiar
dacă mai era oportun să stea în ascunzătoare.
— Pot să treacă pe lângă noi fără să-i vedem, își transmise el
părerea superiorului. Lăsați-mă să mă furișez până la pâlcul de
arbuști.
— Te poftesc frumos să nu te mai foiești și să nu mai
trăncănești atâta, îi răspunse colonelul agasat de nerăbdarea
tânărului său colaborator. Nu uita că ăștia-s oameni de la
munte, cu auzul ascuțit. Nicio vorbă până nu-ți dau eu ordin.
— Nici dacă văd mișcându-se un ram la marginea pilcului
de copaci? îi replică Voinea pe un ton vesel.
— Vorbești serios? făcu bucuros Coman.
— Uitați-vă acolo, unde a dispărut măgarul.
— Ai dreptate, exclamă satisfăcut Coman. Văd și o mână…
Uite și mutra „amicului” nostru Mitu Bodea. Parcă-i un ogar
care stă la pândă. Privește-l numai cum adulmecă
împrejurimile.
— Vă atrag respectuos atenția, tovarășe colonel, că vorbiți
cam tare.
Colonelul amuți brusc. Cu un salt sprinten, Mitu Bodea
sărise în clipa aceea în picioare, scrutând cu și mai mare atenție
împrejurimile. Convingându-se că nu-l pândește nicio
primejdie și că pe spinările și povârnișurile munților, pe o rază
de câțiva kilometri în jur, nu se afla țipenie de om, baciul trase
din tufiș desaga adusă mai înainte de măgar și începu să se
furișeze spre muchia înălțimii care alcătuia latura apuseană a
văgăunii de la Craiu VI. Confirmând ipoteza colonelului
Coman, Mitu Bodea se opri în dreptul unei îngrămădiri de
blocuri de piatră, unele deja desprinse, altele abia ținându-se
de muchie. Nu erau necesare prea multe explozii pentru a
dezlănțui un potop de stânci care să șteargă șantierul de pe
fața pământului. Întâmplarea făcea ca această periculoasă
îngrămădire de blocuri să se afle chiar în dreptul galeriei unde
lucra echipa de mineri condusă de Cosmin. În prospectările
sale anterioare, geologul observase haotica stâncărie de pe
creastă. Dar își zisese că nici vânturile, nici ploile n-o vor putea
clinti din loc. Iar eventualitatea unor explozibile, puse de o
mână criminala, n-o prevăzuse. La aceasta se gândise, însă,
după aparențele de până acum, baciul Mitu Bodea și, probabil,
Simion Iuga. Dar ceea ce nu prevăzuseră cei doi criminali era
prezența acolo a colonelului Coman și a locotenentului Cornel
Voinea.
Ajuns pe muchie, baciul puse cu multă precauție desaga jos
și se strecură pe burtă, cât putu mai mult, spre buza
versantului. În vale, la intrarea în grotă, observă o activitate
febrilă, în care era atrasă întreaga suflare din Valea Moartă.
Bucuros de cele constatate, baciul se retrase tot de-a bușilea,
revenind lângă desagă, de unde începu să scoată cartușe de
dinamită, pe care le implanta cu ușurință în blocurile de piatră.
În aparatul lui minuscul, locotenentul Voinea auzi exclamația
de surpriză a lui Coman.
— Ce-i, tovarășe colonel?
— M-a păcălit, pezevenghiul, îi răspunse Coman în șoaptă.
Deși am cercetat atent, n-am observat că au fost săpate
dinainte găuri pentru dinamită. Le-a astupat, probabil, cu niște
cepuri făcute cu mare meșteșug.
 — Ne e suficientă această dovadă, observă Voinea. Eu zic să
trecem la arestarea lui.
— Nu te pripi, îl sfătui Coman. Baciul nu și-a terminat
recitalul. Într-adevăr, după ce socoti încheiate preparativele de
dinamitare, Mitu Bodea nu aprinse fitilul. Dimpotrivă. Acoperi
totul cu pietre, iarbă, mușchi și ce mai găsi în jur, apoi se
înapoie la pâlcul de arbuști unde ascunsese măgarul. Noaptea
era senină, cerul spuzit de stele, încât privirile color doi ofițeri,
obișnuite treptat cu întunericul, distingeau destul de bine
silueta mișcătoare a lui Mitu Bodea. Din pâlcul de arbuști,
baciul reveni curând cu istețul său patruped, care ducea și de
astă dată o povară.
— Pare să fie un om mort! își exprimă nedumerirea tânărul
locotenent. Cine-o fi?
— Floriceanu, presupuse Coman.
— Îl duce spre locul dinamitat, constată Voinea nedumerit.
Ce are de gând?
— Să-l lase acolo drept „corp delict”…
— Nu-i o socoteală proastă, constată Voinea. Dacă n-am fi
noi aici, vina dinamitării ar fi putut cădea asupra lui
Floriceanu.
— Așa vor fi plănuit, făcu colonelul mulțumit de deducțiile
tânărului său colaborator.
În acest timp, Mitu Bodea își continua nestingherit
transportarea victimei sale spre locul dinamitat. Urmărind
atent fiecare pas, colonelul se întrebă dacă omul care atârna cu
capul de-o parte și cu picioarele de cealaltă parte a măgarului
era mort sau numai narcotizat. Din câte constatase și până
atunci, banda care acționa în Valea Moartă se pricepea la
narcotice.
 „Nu cred să-l fi omori încă, își zise colonelul. Baciul și-a
rezervat această plăcere pentru clipele dinainte de explozie,
când mai indicat ar fi să-i spargă capul cu o piatră, și să-l lase
acolo, ca și cum ar fi căzut victimă propriei sale acțiuni
demente. Te pomenești că are noroc să scape viu și zăbăucul
ăsta de Floriceanu.”
Ajungând în dreptul haoticei îngrămădiri de blocuri, Mitu
Bodea își eliberă măgarul de povara grea și neplăcută.
Văzându-se slobod, urechiatul o și zbughi spre pajiștea cea
grasă, după care jinduise toată ziua. Era tocmai momentul
când jos, pe micul șantier, motoristul oprise compresorul și
Ofelia se trezise speriată din somnul ei scurt. Atât Mitu Bodea
cât și cei doi ofițeri fură intrigați de încetarea bruscă a bătăilor
motorului. Dar în timp ce baciul se putu strecura printre
blocuri, ca să vadă cauza acestei tăceri neașteptate a
compresorului, colonelul și tânărul său colaborator trebuiră să
se mulțumească doar cu presupunerile.
Cele ce se petreceau jos, în fundul văgăunii, veneau se pare
tocmai în sprijinul planurilor criminale ale lui Mitu Bodea.
Pentru că acesta se retrase în grabă de la postul său de
observație și începu să pregătească febril explozia care, după
evaluarea colonelului Coman, se anunța năprasnică. La rându-
le, cei doi ofițeri se puseră în gardă.
— Ești gata, locotenent Voinea?
— Gata, tovarășe colonel.
— E momentul să trecem la acțiune. Pornește încet, pe cât
posibil ascuns de privirile lui. Să-l luăm prin surprindere. Eu
te urmez imediat.
Voinea dădu cu mâna la o parte frunzișul care-l adăpostise
până atunci și ieși tiptil din tufiș. Pentru a nu atrage atenția lui
Mitu Bodea, începu să se târâie în coate și genunchi, înaintând
anevoie prin grohotișul care acoperea locul. Din când în când,
se oprea să vadă dacă nu l-a simțit baciul. Acesta, însă,
preocupat de cele ce punea la cale, părea că nu vede și nu aude
nimic. Voinea prinse atunci mai mult curaj, se ridică și începu
să înainteze mai repede, gheboșându-se atât cât îi permitea
statura lui înaltă și zveltă. Se strecura pe după ridicături sau
blocuri de piatră, iar bocancii lui înfășurați în cârpe nu făceau
niciun zgomot. Când ajunse cam la vreo cincizeci de metri de
locul unde se afla Mitu Bodea, se împiedică de o piatră.
Zgomotul pietrei rostogolite atrase atenția baciului, care sări ca
fript într-o parte și se puse la adăpostul unui bloc de piatră.
Voinea zări ca o străfulgerare lucirea unui pistol. „O să-și
vândă scump pielea”, își zise tânărul locotenent, ținându-și pe
cât îi era cu putință răsuflarea grea. Baciul stătu la adăpost preț
de un minut apoi, nemaiauzitul nicio mișcare, ieși imprudent,
spre surprinderea lui Voinea, în bătaia armei acestuia. „A
crezut, probabil, că bufnitura a fost provocată de măgarul lui,
își zise tânărul locotenent. Cu atât mai rău pentru el.” Fără a
mai sta mult în cumpănă, se ridică, își fixă bine patul pistolului
automat și mai făcu câțiva pași spre baci. De data asta, Mitu
Bodea nu se lăsă înșelat. Se opri din lucru și întoarse iute
privirea peste umăr. Dar în aceeași clipă auzi glasul
amenințător al lui Voinea:
— La cea mai mică mișcare te curăț, baciule.
Mitu Bodea încremeni ca o stană. Voinea se apropie și mai
mult de el, ținându-l permanent sub bătaia pistolului automat.
Când ajunse doar la câțiva metri, se opri și începu să-l
interogheze:
— Cu ce ocazie, baciule, aici?
 — Abia acum v-am recunoscut, deschise în sfârșit Mitu
Bodea gura. Al naibii m-ați speriat! La ce vă folosește
dumneavoastră, un culegător de folclor, jucăria aia din mâini?
— Lasă-te de bancuri și ridică brațele. Scurt! Împins ca de un
resort, baciul săltă mâinile în sus. Acum întoarce-te cu fața
spre mine. Mitu Bodea făcu stângă împrejur. La cel mai mic
gest de nesupunere descarc toată încărcătura în tine, îl avertiză
Voinea.
— Cred că ai face-o… De frică! făcu Mitu Bodea batjocoritor.
— Și-ți mai atrag atenția că nu sunt singur. Orice încercare
de fugă e zadarnică.
— Nu văd de ce-aș fugi! se prefăcu baciul nevinovat.
— Îmi explici mai târziu cu ce te îndeletnicești pe aici, îi
reteză Voinea vorba.
— Pot să vă spun și acum, tovarășe Vrăbete, insistă baciul.
— Numele meu este Voinea, locotenent Cornel Voinea. Cred
că o să-l ții minte.
— Îmi erați mai simpatic sub cealaltă înfățișare, continuă
baciul cu un calm nefiresc pentru situația în care se afla.
— Și dumneata îmi erai mai simpatic sub chipul pașnicului
baci Mitu Bodea decât sub acela al unui criminal.
— Vorbiți cu păcat, respinse Mitu Bodea acuzarea. După ce-
o să se lămurească lucrurile, o să-mi mulțumiți că v-am salvat
oamenii de acolo, din fundul văgăunii… Poate o să-mi dați și o
decorație.
— Ai umor, baciule, zâmbi Voinea fără voie. Zi, vrei și
decorație? Mâinile sus! îi porunci el scurt, observând intenția
baciului de a lăsa dreapta spre șold.
— Întoarce-te cu spatele și fă trei pași înainte. Baciul execută
comanda fără șovăire. Stai! îi ordonă Voinea. Mâinile la ceafă
și nu mai scoate o vorbă. Mitu Bodea încremeni locului,
ținându-și răsuflarea ca să poată auzi mai bine mișcările lui
Voinea. Tânărul locotenent se apropie cu pași iuți de el și-i
înfipse țeava pistolului automat în spate. Să știi că jucăria asta
se descarcă singură și foarte iute. E suficientă doar o ușoară
apăsare.
— Tocmai de aceea v-aș ruga să umblați mai cu băgare de
seamă cu ea.
— Gura! țipă Voinea la el, aplecându-se ușor spre șoldul
baciului. Mâinile mai sus, pe ceafa, îi strigă tânărul locotenent
smulgând de sub poalele cămeșoiului lui Mitu Bodea un
pistol. Baciul tresări ușor, dar nu scoase nicio vorbă. Voinea se
îndepărtă cu un pas, vârî pistolul capturat în buzunar și-abia
după aceea se adresă celui prins: Te miră că ți-am dibuit așa de
repede locul unde țineai pistolul?
— Nu, îi răspunse calm baciul. Cât m-ați cercetat sub chip că
adunați folclor, cred că mi-ați numărat până și dinții din gură.
Dar să știți că degeaba mă bănuiți cu pistolul, pentru că am
permis.
— Ne lămurim noi mai târziu, îi replică Voinea. Acum, însă,
mă interesează altceva: ce-i cu omul care zace acolo? E mort
sau numai adormit?
— E miruit, făcu baciul glumeț. L-am găsit aici „jucându-se
de-a pomul de iarnă”… Voia să aprindă niște artificii.
— Nu mai spune? făcu Voinea amuzat. „Jocuri de artificii!”
Drăguț lucru. Și cine e? Floriceanu?
— Cine putea fi altul? îi răspunse baciul cu cel mai inocent
glas posibil.
— Fiindcă tot i-ai fost popă și l-ai „miruit”, ia-l te rog
frumușel în spate și să-l ducem în Cătun.
 — E de ajuns până la stână, se auzi în întuneric glasul
colonelului.
Baciul întoarse brusc capul, dar fu țintuit imediat locului de
porunca aspră a lui Voinea:
— Nu mișca!
— A mers destul de ușor, observă colonelul Coman.
Credeam că va opune mai multă rezistență!
— Și-a făcut socoteala că sunt singur și că-mi scapă pe
drum, presupuse Voinea.
— Pune-i cătușele, ordonă Coman. E mai sigur.
— Am înțeles, tovarășe colonel.
Când auzi cuvântul „colonel”, baciul tresări ca scuturat de
un șoc electric. Resemnat, își lăsă capul în piept. Coman trecu
în fața lui Mitu Bodea, ținându-l mereu în bătaia pistolului său
automat. În timp ce îi punea baciului cătușele la mâini, Voinea
se adresă superiorului său:
— De ce-ați întârziat atâta, tovarășe colonel?
— Ca să văd cum te descurci singur… Și văzând că n-ai
dificultăți, am dat niște dispoziții în legătură cu „asociatul”
domnului căpitan Mihalcea. Baciul tresări din nou.
— De ce-mi ziceți așa? se arătă el mirat.
— Fiindcă ăsta-i adevăratul dumitale nume, îi ripostă
Coman.
— Ce dovezi aveți?
— Faptul că te afli aici… De altă dovadă nu mai avem
nevoie.
— Ar trebui să-mi mulțumiți, reluă baciul vechiul șlagăr,
pentru că l-am împiedicat pe nebunul ăsta să facă o crimă.
Colonelul pufni pe nări a batjocură și privi spre trupul inert
al lui Floriceanu.
 — Ce ți-am spus eu? se adresă Coman lui Voinea. Vinovată
în toată povestea asta urma să fie nebunia acestui nenorocit.
Baciul aruncă o privire scurtă, disperată asupra colonelului.
Abia în clipa aceea intui că-i fuseseră urmărite toate
manevrele: venirea măgarului cu dinamita, dinamitarea
stâncilor, aducerea lui Floriceanu pe spatele măgarului…
Urmărind schimbul scurt de replici dintre colonel și baci,
locotenentul Voinea privea încântat la superiorul său. Îi
admira, mai ales, tonul firesc, calm, cu care-l acuza fățiș pe baci
de-a fi, în fapt, fostul căpitan de contrainformații Victor
Mihalcea. Lovitura căzuse asupra baciului ca din senin. Încât
acesta, luat prin surprindere, nu putuse da decât o replică
foarte slabă, fapt care-l determină pe Voinea să nu mai aibă
nicio îndoială în privința veridicității îndrăzneței ipoteze a
colonelului.
Până-n seara precedentă, Coman nu destăinuise nimănui
gândurile sale privitoare la Mitu Bodea. Nu împărtășise nimic
nici măcar lui Voinea, care-i era cel mai apropiat colaborator în
„cazul Cosmin”. De ce se ferise de tânărul locotenent? De
teama compromiterii. Ipoteza asupra lui Mitu Bodea era atât
de surprinzătoare, bazată pe atât de puține fapte, încât
neconfirmarea ei l-ar fi făcut pe tânărul locotenent să-și piardă
încrederea în reputatul spirit de deducție al colonelului.
În ajun, însă, când făcuseră împreună planul de atac, Coman
hotărâse să-i împărtășească lui Voinea presupunerea sa, atât
de fantezistă la prima vedere, privitoare la Mitu Bodea.

Capitolul XXXIV
O POVESTE DE NECREZUT
 DESPRE UN CĂPITAN ȘI ORDONANȚA SA

Pe tânărul locotenent îl surprinseseră, în seara aceea, nu

numai destăinuirile colonelului, dar și intonația din vocea
acestuia, care contrasta flagrant cu obișnuitul lui ton aspru,
cazon, sau flegmatic, după împrejurări.
— Curând după ce am început să ne ocupăm de acest caz,
am avut un vis năstrușnic, începuse Coman cu glasul scăzut.
— Ce fel de „vis”? se arătase Voinea interesat.
— Se făcea că mă aflam pe ulița unui sat ucrainean, în
timpul retragerii din iarna lui patruzeci și patru. Și în locul
căpitanului de contrainformații Victor Mihalcea, zăcea mort, în
mijlocul uliței, Mitu Bodea, îmbrăcat în uniforma căpitanului.
Voinea îl privise năuc.
— E prea de tot, tovarășe colonel! Nici în romanele lui Edgar
Walace nu întâlnești așa ceva.
— Constat cu regret, frăție, că ai lacune serioase în cultura ta
din acest domeniu. Citește cu mai multă atenție literatura
despre Gestapou și-ai să constați că ăștia aveau mai multă
fantezie decât oricare alt criminal confecționat la masa de
scris… Să nu uităm că Victor Mihalcea era discipolul lor… De
ce adică, în clipa când a primit ordin să treacă în „conservare”,
să nu fi recurs la cea mai sigură și mai „onorabilă” soluție:
moartea eroică pe câmpul de luptă? Cum îl avea îa îndemână
pe amărâtul de Mitu Bodea, care-i semăna leit, de ce să nu-l fi
sacrificat, pentru a nu mai exista nicio îndoială asupra morții
„eroice” a căpitanului Victor Mihalcea?
— Să fi mers până acolo încât să-și fi omorât singur
ordonanța? făcuse tânărul locotenent înfiorat.
— Front, retragere, partizani… Condiții ideale pentru a face
să dispară un om.
— Nu-mi explic, totuși – în ipoteza că Mitu Bodea a luat
locul lui Mihalcea și invers – nu-mi explic cum a putut un fost
agent al Gestapoului să stea nereperat până acum de către
foștii săi „camarazi”? Să-l fi menținut până acum în
„conservare”? Mă îndoiesc… Gândiți-vă că în vremea aceasta
Mitu Bodea nu s-a mișcat din Cătun și de lângă Valea Moartă
decât cel mult până în oraș.
— Faptul nu vine decât în sprijinul ipotezei mele, susținuse
colonelul. Văzând că fasciștii pierdeau partida, domnul
căpitan Mihalcea și-o fi zis: „De ce să nu intru în «conservare»
pentru toată lumea?” În scriptele serviciului antonescian de
contrainformații figura ca mort sigur. De ce n-ar fi jucat
„amicul” nostru același renghi și Gestapoului? Momentul era
prielnic. Peste câteva luni frontul avea să se dea peste cap,
armata română avea să întoarcă armele… Prinde orbul, scoate-
i ochii!
— Atunci ce-a așteptat atâția ani în Valea Moartă? se
întrebase Voinea nedumerit.
— „Vremuri mai bune”, care n-au mai venit.
— Dar toată legenda asta cu „oile neamțului” și cu cei trei
bandiți?
— Cu „oile neamțului” și-a cucerit o poziție trainică în
partea locului, iar de cei trei bandiți trebuia să se scape oricum:
și dacă-l identificaseră (fapt foarte probabil), și dacă-i erau cu
totul străini. Prezența lor îl deranja.
Rememorându-și discuția din noaptea precedentă despre
fostul căpitan Victor Mihalcea, tânărul locotenent urmărea
acum cu și mai mare atenție gesturile și vorbele baciului. Cine
era de fapt acest om? Fostul ofițer sau ordonanța sa? Care
dintre ei pierise în acel sat ucrainean și cine stătea viu și
nevătămat în fața sa? Era, de asemenea, curios să vadă prin ce
mijloace îl va determina Coman pe baci să facă mărturisiri? Fie
că fusese ordonanță sau ofițer, baciul rămânea în continuare
un criminal periculos, care le putea pregăti și alte surprize. De
aceea nu-l miră faptul când îl auzi pe Coman atrăgându-i
atenția să-l supravegheze pe baci cu maximum de atenție.
— Nu te încrede în cătușele de la mâini. La cea mai mică
mișcare suspectă, trage în plin, îi ordonă colonelul. Avem
suficiente dovezi asupra delictelor lui.
— Puteți spune că am fugit de sub escortă, le sugeră baciul
în batjocură.
— Dumneata te pricepi mai bine, domnule căpitan
Mihalcea, să faci oamenii „fugiți de sub escortă”, îi replică
imediat colonelul.
— De ce-mi tot dați numele ăsta? se arătă baciul din ce în ce
mai agasat.
Nu ți l-am dat eu, păcatele mele. Așa te-au trecut în actul de
naștere părinții… Mama dumitale care, după cum știi, mai
trăiește.
— Biata mea mamă, îl întrerupse baciul cu glas tânguitor.
Do când e oale și ulcele. Nici nu mai țin minte cum arăta.
Minciuna i se păru lui Voinea mai evidentă ca oricând.
Înainte de a porni spre Valea Moartă, colonelul o vizitase, la
București, pe mama fostului căpitan Mihalcea. Bătrâna trăia la
câteva sute de kilometri de fiul ei, dar acesta nu-i trimisese
măcar o dată, în douăzeci de ani, o sută de lei. Noroc că femeia
avea pensioara ei.
Colonelul răsfoise cu această ocazie și albumele de fotografii
ale familiei Mihalcea, remarcând, printre altele, izbitoarea
asemănare dintre trăsăturile actuale ale baciului și cele ale
tatălui fostului căpitan de contrainformații.
Ferindu-și ochii de fasciculul puternic de lumină al lanternei
pe care Coman o îndreptă spre chipul său, baciul mai rosti pe
un ton vădit de reproș:
— Vorbiți de mama fostului meu căpitan? Rău faceți că
răscoliți durerea veche a unei nefericite bătrâne.
— E într-adevăr o mare nefericire să dai viață unui monstru
ca tine! îl acuză direct colonelul.
— Îmi îngăduiți să vă întreb ceva? i se adresă baciul
netulburat.
— De când pui dumneata întrebări? se arătă Coman intrigat.
— Ce vă face să credeți că sunt căpitanul Mihalcea? insistă
baciul.
Colonelul stătu câteva clipe în cumpănă, după care hotărî
să-i răspundă:
— Dacă-ți mai faci vreo iluzie asupra lipsei noastre de
dovezi, te înșeli amarnic. De aceea te-aș sfătui să nu-ți
înrăutățești situația și să fii sincer măcar acum, în ultimul ceas.
Voinea, care urmărea atent confruntarea, se aștepta ca baciul
să reacționeze într-un fel. Dar pe chipul acestuia, cu trăsături
dure ca de piatra, nu văzu nici cea mai mică tresărire.
În sinea lui, tânărul locotenent își zicea că dovezile pe care le
dețineau ei nu erau totuși cele mai concludente. Răscoliseră
zadarnic arhivele secrete ale serviciului de contrainformații
antonescian în căutarea amprentelor fostului căpitan Mihalcea,
pentru a le confrunta cu cele ale baciului. Dar cum nu găsiseră
nimic, nu le rămânea altceva de făcut decât să-l constrângă pe
presupusul căpitan să-și recunoască singur adevărata
identitate.
 — Dacă vă face plăcere, reluă baciul vorba cu calmul lui
obișnuit, eu pot să vă declar tot ce vreți. Dar vă asigur că, orice
ați face, nu veți putea dovedi că sunt fostul căpitan Mihalcea.
Tăcu apoi subit, cu glasul înecat de ciudă. Iar fața îi deveni
deodată pământie. Dacă nu vi-i cu bănat, continuă el, pot să vă
mai întreb ceva?
— Iar? se arătă Coman agasat.
— Cine m-a trădat? insistă baciul cu glasul înăbușit de ură.
— Știi foarte bine că o singură persoană te cunoștea... Iar
aceasta se află de dimineață sub stare de arest.
— Vă mulțumesc.
Văzându-l pe baci prăbușit sufletește, tânărul locotenent
privi din nou plin de admirație la superiorul său. „Mare
vulpoi, își zise Voinea în sine. L-a prins bine în chingi și nu-l
slăbește de loc”… Se întrebă, apoi, ce va urma? Baciul, după
presupunerile lui, nu va mai deschide gura o bună bucată de
timp. După aceea, însă, va face mărturisiri complete.
Colonelul, însă, nu era chiar atât de convins asupra docilității
baciului. Și nu se înșela.
Colonelul își îndreptă apoi atenția asupra lui Floriceanu.
Acesta avea un aer fericit, de om transportat în lumea viselor.
„Cred că i-au administrat o doză mai măricică de morfină,
presupuse Coman. Știau, deci, că-i morfinoman.” Numai
baciul, închis în sine, refuza să privească spre cel adormit întru
visare. Colonelul se aplecă asupra lui Floriceanu, și încercă să-l
trezească. Dar acesta nici nu se gândea să părăsească starea de
beatitudine în care se afla.
— Deocamdată o să-l lăsăm aici, hotărî colonelul. Avem
altceva mai urgent de făcut… Să adunăm „batoanele de
ciocolată” care au căzut din desaga baciului și s-au înfipt
singure în stâncă.
— Nu de alta, îl susținu Voinea, dar dacă iau foc, se duce
dracului munca noastră de un an și-o vară.
Auzind zarva care răzbătea din fundul văgăunii, Coman se
întrebă:
— Ce s-o fi petrecând jos?
— Întrebați prin radio postul nostru de acolo, îi sugeră
Voinea.
— Să terminăm întâi treaba de aici, hotărî colonelul.
După ce adunară cartușele de dinamită și le puseră cu grija
în desagă, colonelul aduse cu chiu cu vai și măgarul lui Mitu
Bodea. Îl aburcă apoi pe Floriceanu în spatele măgarului, îl
legă cu niște curele și dădu ordin de plecare. În față fu împins
baciul, după care urma Coman, iar după ei venea măgarul dus
de căpăstru de către Voinea. Inițial, hotărâseră să se îndrepte
spre stâna lui Mitu Bodea. Văzând, însă, că postul din Valea
Moartă nu răspundea la apel, colonelul decise să se îndrepte
cu mica lui caravană într-acolo.
Fostul căpitan Victor Mihalcea, alias Mitu Bodea, pășea
tăcut, cu capul între umeri, privind disperat în jur. Simțea că
nu mai avea nicio șansă de scăpare, dar nu-i venea totuși la
socoteală că se lăsase prins cu atâta ușurință și aproape fără
împotrivire. Fusese luat prin surprindere. Ăsta era adevărul.
Despre trădarea „asociatului” său nu credea o iotă. Chiar dacă
fusese arestat, așa cum pretindea Coman, acesta nu avea
motive să trădeze. Și-n orice caz n-o făcea decât după
prinderea baciului asupra faptului. Deci colonelul îl mințise.
Dar cum ghicise acest „gulerat” ziua și locul cu atâta precizie?
Să-l fi urmărit? Exclus. Baciul își luase toate măsurile de
prevedere. Nici pe Floriceanu nu-l urmărise nimeni. Iar la
întâlnirea dintre ei nu avuseseră ca martori decât cerul și
frunzișul pădurii. Baciul trăia doar de atâta vreme la munte și
știa să pândească și să se ferească totodată. Totuși cei doi
„gulerați” îl pândiseră toată ziua. Cum de se fixaseră tocmai
aici și nu mai la vale sau mai la deal? Cum de prevăzuseră cu
atâta exactitate ziua în care va pune el dinamita? Nu mai putu
răbda și-l întrebă pe colonel. Mucalit, acesta-i răspunse:
— Cinci la sută calcul, cincisprezece la sută deducție și
optzeci la sută intuiție.
— Rău faceți că dezgropați morții, conchise baciul. Mai bine-
i lăsați să se odihnească în pace, cu păcatele lor.
— Iar păcatele celor vii să rămână nepedepsite?
— Faptul că le-au purtat atâta amar de vreme în sufletele lor
nu este cea mai grea pedeapsă?
— Mă îndoiesc că oameni ca dumneata ar putea avea
mustrări de conștiință, îi replică tăios colonelul. Poate de acum
în colo, când te vei înfățișa în fața oamenilor sub adevăratul
chip, îți vei pune, poate, și probleme de acest gen.
Baciul tăcu și păși mai departe cu mâinile aduse la spate,
închingat în cătușe. Colonelul, însă, nu-l slăbi cu întrebările:
— Cum ai scăpat de „amicii” dumitale Șargu, Pleftelungi și
Turcitu?
— Adică ce vreți să spuneți? se opri baciul vădit intrigat. Că
tot eu port vina? Asta ar mai lipsi, să dau socoteală și pentru
faptele oamenilor dumneavoastră… Eu nu mi-am făcut decât
datoria și vi i-am dat pe mână.
— Termină odată cu balivernele astea, i-o reteză Coman
enervat. Unde i-ai îngropat?
— Dacă nu mă credeți, n-aveți decât să-i căutați, se arătă
baciul ofensat.
 — Asta și facem acolo, jos, arătă colonelul spre micul
șantier de la Craiu VI. Îl împinse apoi pe baci cu vârful
pistolului automat. După alți câțiva pași, nu-l răbdă însă inima
și-l întrebă din nou:
— Îți mai amintești de flăcăul acela frumos, voinic și curajos,
pe care l-ai atras în cursă și l-ai asasinat mișelește în coliba
dumitale?
— Care flăcău? făcu baciul nedumerit.
— Sergentul de jandarmi Panțâru. L-ai adus la stână cică să-i
pândească pe cei trei bandiți.
— Ce-i cu el?
— Poate-mi spui și mie cum s-au petrecut lucrurile?
— Exact cum le știți, îi răspunse baciul sec. În actele de la
legiunea de jandarmi stă scris negru pe alb.
Dar mersul lucrurilor avea să ia curând o întorsătură
neașteptată provocată de-o întâmplare stupidă, ale cărei
consecințe, după cum se va vedea, vor fi dintre cele mai
tragice. Floriceanu, care stătea într-o poziție incomodă pe
spatele măgarului, zdruncinat la fiecare pas, se trezi din
somnul lui forțat. Deschise ochii buimac și-și dădu repede
seama de situație: era purtat în plină noapte, prin niște locuri
necunoscute, în chip de desagă, de niște oameni necunoscuți,
pe cel mai compromițător animal domestic de povară. Revoltat
de asemenea tratament, își făcu repede în minte un plan de
evadare. Se prefăcu mai departe adormit întru visare și-și
desfăcu pe nesimțite legăturile. Iar când Voinea slobozi frâul
măgarului și se apropie de colonel, Floriceanu sări de pe
spatele măgarului și-o rupse la fugă. Auzindu-i tropotul
pașilor, cei doi ofițeri întoarseră iute capetele și rămaseră o
clipă uluiți văzând „mortul înviat”, fugind mâncând
pământul. Colonelul se repezi imediat pe urmele lui,
somându-l să se oprească. Trase câteva focuri de pistol în aer,
dar nebunul nu se sinchisi și-și continuă goana iepurească,
sărind sprinten peste bolovanii întâlniți în cale. Convins de
inutilitatea urmăririi, colonelul se opri după câteva zeci de pași
și se întoarse. Dar aici îl așteptă altă surpriză. Cornel Voinea
stătea covrig la pământ, iar baciul – ia-l de unde nu-i. Coman
începu să-și blesteme slăbiciunea pentru dementul de
Floriceanu, din cauza căruia îl lăsase singur pe Voinea cu
periculosul bandit. Își recăpătă însă repede calmul. Baciul, cu
mâinile legate la spate, nu putea fi prea departe. „Pun eu mâna
pe tine, banditule”, scrâșni Coman. Prima lui grijă fu să-l
cerceteze pe Voinea. Tânărul locotenent începu să-și revină,
gemând și ținându-se cu mâinile de stomac.
— Te-a făcut knok-out? observă colonelul.
— O clipă de neatenție și s-a repezit cu capul, îi preciză
Voinea.
— Încotro a apucat-o?
— N-aș putea să vă spun precis… Cred că la vale, pe
povârniș.
— Vrea să se ascundă în jnepeni, presupuse Coman,
străduindu-se zadarnic să străpungă întunericul. Și măgarul
unde-i?
— S-a speriat de împușcături și a rupt-o la fugă spre stână.
— Cu desagă cu tot, constată colonelul dezolat. Trebuie să-l
oprim, într-un fel, și să-i luăm dinamita. Se poate întâmpla o
nenorocire. Tu urmărește măgarul, iar eu pe baci.
— Și dacă nu pot pune mâna pe măgar? se interesă Voinea
îngrijorat.
— Îl sacrifici.
 Fără a mai întârzia o clipă, porniră amândoi în urmărire. În
timp ce sărea peste bolovanii presărați în cale, colonelul își
reproșa: „Iar o luăm de la început… Și-l aveam în mână pe
baci. Fir-ar ea să fie de treabă… Acum nu mi-a mai rămas
decât amărâta asta de pușcă și pistolul automat, care mai rău
mă încurcă la fugă”. Se opri o clipă din goană și ascultă atent.
Întunericul nopții era străbătut de zgomote diferite. În direcția
stânei, pe cărarea care ducea chiar pe creastă, colonelul
recunoscu tropăitul măgarului și pașii sprinteni ai lui Voinea.
„Poate-l ajunge din urmă”, se rugă în sineși colonelul. Își aținti
apoi urechea spre gura imensă, ascunsă în întuneric, a văii ce
se deschidea la picioarele lui. Din această parte nu-i parvenea
niciun zgomot care să trădeze în vreun fel prezența fugarului.
„S-a pitit bine undeva, sperând să trec pe lângă el fără să-l
observ, presupuse Coman. Dar n-o să-i meargă banditului”.
Mai înaintă câțiva metri, pășind pe vârfuri. Apoi se opri și
stătu la pândă. Îl simțea pe baci pe undeva pe aproape. Dar
acesta nu-și trăda cu nimic prezența. „Dacă o ia la vale, i se
înfundă”, socoti în minte colonelul. Cercetase atent în cursul
dimineții locurile și știa că povârnișul se termina brusc într-o
prăpastie. „Canalia ne-a atras cu bună știință în această
direcție, socotind că fugind după el prin întuneric, ne-am
putea duce de-a berbeleacul în prăpastie”, continuă colonelul
să facă presupuneri. Minutele treceau, fără ca cel fugărit să dea
vreun semn de viață. Colonelul înregistra, însă, o schimbare a
ritmului și tăriei tropotelor urechiatului patruped. „S-a întors
și gonește încoace?” constată Coman alarmat. Într-adevăr,
măgarul îi scăpase lui Voinea și se îndrepta cu toată
încărcătura lui periculoasă spre creasta apuseană a văgăunii de
la Craiu VI, unde se afla șantierul. „Dece nu trage?” se întrebă
colonelul nedumerit. Dar nu-și formulă bine gândul, când
întunericul fu spintecat de o rafală lungă de pistol automat.
Aproape în aceeași clipă se produse o explozie atât de
puternică, încât colonelul trăi senzația că se prăbușesc munții
sub el. Bietul urechiat, pe care stăpânul său îl sortise inițial
acestui sfârșit tragic, sărise în aer cu întreaga încărcătură de
dinamită. Luminat pentru o fracțiune de secundă de
străfulgerarea exploziei, versantul unde dispăruse baciul i se
înfățișă colonelului ca în palmă. Dar nu zări nimic până la
buza prăpastiei. „Și totuși e aici,” își spuse cu încăpățânare
Coman. Hotărî să-l aștepte pe Voinea și să pornească
împreună urmărirea. Tânărul locotenent nu întârzie să-și facă
apariția. Abia își mai trăgea sufletul.
— N-am avut încotro, se scuză el față de Coman.
Încăpățânat animal.
— Ai făcut bine, îl aprobă Coman. Dar cum punem mâna pe
stăpânul lui? Eu zic să mergem în lanț, cam la o sută de metri
depărtare unul de altul. Vom controla astfel o porțiune destul
de mare. El se află în perimetrul acesta. Vom folosi rachete și
cartușe-trasoare. Noroc c-am fost prevăzători… E imposibil să
nu-l dibuim. Doar aripi să aibă ca să ne scape… Și nici așa.
— Ce facem? Tragem în plin?
— Suntem obligați, îi preciză Coman. Altfel, chiar că ne
scapă. Ăsta fuge noaptea prin prăpăstii cum alergi tu pe pista
de atletism.
— Să-l somăm, totuși, propuse Voinea. Poate că se predă.
— Încearcă, dar mă îndoiesc.
Încrezător ca orice tânăr, Voinea se ridică, puse palmele
pâlnie la gură și strigă:
— Hei! Baciule! Predă-te de bună voie! N-ai nicio scăpare. Îți
ușurezi situația dacă te predai singur Altfel te ciuruim cu
cartușe-trasoare!… Avem și rachete la noi!
Așteptară preț de un minut, dar nu auziră niciun zgomot
care să trădeze bunele intenții ale fugarului.
— Îmi pare rău, dar el ne obligă, conchise colonelul. Se
îndepărtară unul de altul la distanța stabilită, după care
colonelul încărcă pistolul-rachetă și lansă primele stele
lucitoare în noaptea neagră ca smoala. Povârnișul se lumină
până în locul unde era curmat brusc de prăpastie. Colonelul își
dădu seama că le va fi totuși greu să-l dibuiască pe baci. În fața
lor se afla un jnepeniș scund, des ca peria, străbătut de un
adevărat păienjeniș de canale săpate de viiturile deselor ploi
care cădeau în această regiune. Prin aceste canale un om se
putea strecura lesne, târându-se pe burtă Coman bănui că
baciul își alesese special acest labirint, unde cu greu puteai
descoperi un om ziua, dar-mite în puterea nopții. Singura
soluție era să treacă prin focul armelor fiecare tufă. Îi comunică
lui Voinea planul său de bătaie. Și-n curând începu una din
cele mai ucigătoare vânători. Jnepenișul era bătut pas cu pas,
obligându-l pe fugar să se retragă mereu spre buza prăpastiei.
Daca încerca să iasă pe o latură sau alta a păduricii pitice, risca
să cadă imediat sub bătaia gloanțelor, locul fiind complet
descoperit și permanent luminat de rachete. Dacă ar fi rămas
pe loc, baciul ar fi fost iarăși ciuruit de gloanțele ce cădeau ca
grindina pe fiecare palmă de loc. Singura soluție era să se
târâie fără întârziere spre prăpastie, unde ori se preda, ori se
arunca singur în genune. Situația disperată în care se afla
fugarul îl făcu pe colonel să încline către cea de-a doua ipoteză.
— Ai observat ceva? îl întrebă din când în când pe Voinea.
— Nimic, tovarășe colonel.
 Mai rămăseseră vreo sută de metri până la marginea
prăpastiei, când Coman îi comandă lui Voinea:
— Oprește focul.
— L-ați zărit? se interesă Voinea plin de speranță.
— Privește la capătul jnepenișului. Colonelul mai lansă o
rachetă, mărind luminozitatea. Am impresia că se târâie o
vietate acolo.
— Aveți dreptate. Îl văd bine, îi confirmă Voinea. Se
îndreaptă spre prăpastie.
— Du-te și vezi ce-i acolo, îi ordonă Coman prudent. Eu țin
mai departe jnepenișul sub supraveghere. Nu sunt chiar așa
sigur că-i el.
Tânărul locotenent nu așteptă să i se repete ordinul, își
lumină calea cu lanterna și porni iute în urmărirea vietății care
se târa anevoie spre prăpastie. Când ajunse cam la vreo zece
metri de fugar, căci el era, auzi un hârâit scos din gâtlejul uscat
al acestuia:
— Înghiți-v-ar iadul! N-o să puneți mâna viu pe mine.
Și cu un ultim efort, cel care fusese căpitanul de
contrainformații Victor Mihalcea se rostogoli în genune.
Voinea se repezi după el, în speranța că prin cine știe ce
minune va reuși să împiedice prăbușirea baciului în hău. Dar
gestul lui fu tardiv. Nu-i mai rămase decât să urmărească
bufniturile surde ale corpului sinucigașului însoțite de
pocnetele seci ale pietrelor dislocate.
— Ne-a scăpat, făcu dezolat colonelul, care se ivi lângă
Voinea.
— S-a dus, întări amărât tânărul locotenent.
După câteva clipe de reculegere, își atârnară armele de
umeri și porniră tăcuți spre Valea Moartă.
 — Ai văzut ce dâră mare de sânge a lăsat pe drum? observă
într-un târziu colonelul.
— Era de-o vitalitate colosală, îi răspunse Voinea. Nu se mai
târa decât într-un genunchi și-n umeri.
— Să nu-ți pară rău, îl avertiză Coman pe tânărul său
colaborator. A avut parte de moartea pe care o merita… Păcat
însă că ne întoarcem cu mâinile goale.
Până la tabăra din Valea Moartă nu mai scoaseră niciun
cuvânt.

Capitolul XXXV
JALNICA DESCOPERIRE
DIN GROTA URSOAICEI

Când văzu burghiul perforatorului mergând în gol, George

Cosmin presimți că sosise clipa mult așteptată. Luă unealta din
mâna minerului și probă singur. Nu încăpea nicio îndoială:
dincolo de peretele subțire de piatră, care le mai stătea în față,
se afla golul unei caverne. Geologul o simțea prin burghiul
care bătea aerul fără să întâlnească niciun obstacol în cale.
Scoase unealta și-o plantă cu câteva palme mai jos: același
rezultat. O Înfipse cu câteva palme mai sus. Aici rezistența fu
ceva mai mare, dar de scurtă durată. Un mâner îl opri pe
Cosmin.
— Lăsați-mă pe mine. Frontul de abataj e instabil. Poate să
se surpe.
Deși stătea ca pe ace, Cosmin se învoi. Dădu, însă, imediat
dispoziție ca toată suflarea din Valea Moartă să vină de
urgență în galerie cu uneltele de săpat și încărcat. Nu mai avea
răbdare să aștepte desfășurarea normală a lucrărilor.
Nerăbdarea lui se transmise imediat tuturor și-n curând
galeria răsună de loviturile răngilor și cazmalelor, ca și de
scrâșnetele lopeților care înlăturau piatra dislocată. Nu se mai
lucra pe întregul front al abatajului, ci se lărgeau doar găurile
prin care burghiul perforatorului nimerise în gol. Deschizătura
creștea repede, permițând curând trecerea unui om de talie
subțire.
— Intru eu întâi, auzi Cosmin glasul logodnicei sale. Ofelia
apăruse pe neașteptate în spatele lui.
— Lărgiți trecerea mai mult, indică geologul oamenilor
neluând în seamă cererea fetei.
— Ții cu tot dinadinsul să scapi de mine? îi reproșa ea.
— Nu-i cel mai nimerit loc și moment pentru ceartă, făcu
George Cosmin agasat. Dați-mi o lanternă, strigă el către
oamenii care lucrau, și lăsați-mă să trec.
— Fiți prudent, îl sfătui culegătorul de probe. Mai bine intru
eu.
— De asta m-am chinuit atâtea zile și nopți? Ca să las pe
altul? respinse Cosmin propunerea. La o parte, strigă el. În
afară de mine, n-are nimeni voie să pătrundă. E descoperirea
mea și numai cu autorizația mea se va putea intra.
Oamenii se dădură în lături cu teamă și respect.
Luminându-și calea cu lanterna, Cosmin vârî mai întâi capul,
apoi își strecură umerii lați. O dată trecut acest hop, se lăsă
înghițit cu totul de misterioasa cavernă. Folosind clipa de
descumpănire provocată de dispariția lui Cosmin în
întunericul grotei, Ofelia înhăță și ea un lămpaș de mâner și,
până să se dezmeticească unul sau altul, porni pe urmele
logodnicului ei.
 — Tovarășă!… Nu-i voie! încercă s-o împiedice culegătorul
de probe. Dar subțirica fată se strecură iute, ca o șopârlă.
Pentru a evita alte pătrunderi neîncuviințate, culegătorul de
probe acoperi intrarea cu corpul său. Vă rog să fiți oameni
înțelegători, răspunse el privirilor insistente ale celorlalți.
— Dacă nu-i voie, nu-i voie, făcu resemnat artificierul.
Haideți, băieți, afară să fumăm câte o țigară.
De îndată ce se văzu singur, culegătorul de probe vârî și el
capul prin gaură, încercând să destrame bezna cu ajutorul
flăcării plăpânde a lămpașului de mâner. Desluși o grotă
obișnuită, cu o deschidere mai mică decât a galeriei săpate de
ei până atunci, prin care trebuia să mergi aplecat. Ce n-ar fi dat
să poată face și el câțiva pași prin această misterioasă hrubă, în
jurul căreia se făcuseră atâtea presupuneri? Dar consemnul era
consemn. Geologul era aici comandantul suprem și din
cuvântul lui nu se putea ieși. Se întrebă, însă, unde dispărură
cei doi tineri. Pentru că nu zărea decât niște sclipiri firave, care
păreau a veni dintr-un cotlon al hrubei, situat în dreapta. Se
strădui să prindă măcar zgomotele făcute de cei doi tineri. Dar
în grotă domnea o tăcere de mormânt. „Ce-o fi cu ei?” se
întrebă el îngrijorat. Începu să regrete că nu călcase dispoziția
lui Cosmin, însoțindu-l în sinistrul cavou din inima muntelui.
Se strecură cu jumătate de corp în grotă și, spre nedumerirea
lui, flacăra lampasului pâlpâi de câteva ori și se stinse.
Culegătorul de probe se trase înapoi în galerie, reaprinse
lampa, dar când reveni avu aceeași surpriză.
— Ei, drăcie! exclamă el cu glas tare. Aici nu-i lucru curat.
Ascultă atent. I se păru că aude unele zgomote și-o
intensificare a sclipirilor de lumină. Un țipăt scurt, de spaimă,
îl făcu să se înfioare. Recunoscu glasul lui Cosmin. Dar și
acesta amuți repede.
— Hei! strigă culegătorul de probe. Ați pățit ceva? Nu-i
răspunse nimeni. Cuprins de panică, strigă către cei de afară:
Hei! Veniți iute încoace!
Galeria începu să răsune curând de tropăiturile minerilor.
— Ce-i, tovarășe? Ce s-a întâmplat? se interesară minerii
îngrijorați.
— Dați-mi vă rog o lanternă. Cineva îi oferi un lămpaș. Nu.
De lanternă am nevoie! Lampa nu-i bună. Să vină cineva cu
mine. Se oferi artificierul, care se și strecură în grotă, pe urmele
culegătorului de probe. Cei doi bărbați reveniră peste puțină
vreme, purtând în brațe atât pe geolog cât și pe logodnica sa,
amândoi fără cunoștință. Îi împinseră afară cât putură mai
repede și ieșiră și ei, respirând greu.
— E iadul acolo, îngăimă artificierul. Lărgiți intrarea ca să
pătrundă oleacă de aer. Altfel murim cu toții. Sprijinindu-se de
pereții galeriei, ieșiră cu toții afară, purtând pe brațe pe cei doi
logodnici lipsiți de cunoștință.
Colonelul Coman și tânărul său colaborator, locotenentul
Cornel Voinea, găsiră șantierul de la cascada Craiu VI în
această stare jalnică. Ofelia și Cosmin, cărora li se făcuseră
între timp respirație artificială, își mai reveniseră. Se plângeau
însă de dureri mari de cap și de grețuri. Fata, mai ales, care
zăcuse leșinată în grotă, era într-o stare mai gravă. Abia dacă
reușea să îngăimeze câteva sunete.
— Dar ce naiba e în porcăria asta de grotă? întrebă Coman
intrigat.
— Bioxid de carbon, îi răspunse Cosmin gemând de durere.
Simt că-mi crapă capul. Nu mi-l puteți prinde în cercuri? O să
se desfacă în bucăți, încercă el să glumească.
 — Și pe fată de ce-ai luat-o cu dumneata?
— M-am trezit cu ea în grotă, se dezvinovăți Cosmin.
— Am încercat s-o opresc, dar n-am reușit, adăugă
culegătorul de probe, răsuflând greu din cauza apreciabilei
cantități de bioxid de carbon inhalate.
Luându-și mâinile de pe tâmple, geologul îi făcu lui Coman
un semn discret, cerându-i o întrevedere mai tainică.
— Cine sunteți dumneavoastră? îl întrebă Cosmin când îl
văzu pe noul venit aplecat asupra lui.
— Colonelul de securitate Stelian Coman.
— Și dumnealui? arătă geologul spre însoțitorul colonelului.
— Locotenentul Cornel Voinea, colaboratorul meu.
— Amicul Paul Vrăbete, făcu geologul mai mult pentru sine.
Nu mi-aș fi închipuit.
Gemu din nou și se apucă mai strâns cu mâinile de cap.
— Groaznic mă mai doare, se plânse el. Ridică apoi spre
colonel o privire tulbure și-i spuse: Ați venit la timp. Până mă
pun pe picioare, vă rog să preluați dumneavoastră conducerea
întregii operații. În primul rând transportați-mi logodnica la
corturi. Acolo am o fiolă de cofeină… Sper ca intoxicația să nu
fie așa gravă.
Cum de nu v-ați dat seama? îi reproșa colonelul.
Bioxidul de carbon nu se simte… Și nu bănuiam ca grota să
fie atât de ermetic astupată. A fost una din cele mai sadice
crime puse vreodată la cale de-o minte omenească… E un
spectacol înfiorător!
— Câți sunt? se interesă colonelul, sorbind fiecare cuvânt al
geologului.
— Cinci, îi preciză Cosmin.
— Deci profesorul Craiu, însoțitorul lui și cei trei bandiți?
 — Așa se pare… Eu nu l-am recunoscut decât pe Craiu…
Sunt conservați foarte bine.
— Ați clintit ceva din loc?
— Nimic, îi răspunse Cosmin printre gemete.
— E în regulă, făcu mulțumit colonelul. Stai liniștit… Mă
ocup eu de toate.
— Vă mai rog un lucru, insistă Cosmin. Nu intrați acolo
decât după ce săpați până jos, la nivelul inferior al galeriei, ca
să puteți evacua puternica aglomerare de bioxid de carbon. E
mai greu ca aerul și se evacuează anevoie. Oamenii să fie
prudenți. Să se lucreze în schimburi de foarte scurtă durată…
Nu vă grăbiți, că n-aveți de ce. Tot ce-a fost important s-a
făcut… Eu mă culc nițel aici… Poate-mi liniștesc scăfârlia asta
neroadă… Vă rog încă o dată să aveți grijă de Ofelia… Duceți-
o la corturi…
Închise imediat ochii și amuți.
— Stai liniștit, îl asigură colonelul. Voi face întocmai cum
mi-ai spus.
Experimentatul colonel se dovedi nu numai un iscusit
detectiv, ci și un bun organizator. Încropi o targa, cu care o
expedie pe Ofelia la corturi. Organiză apoi pe toți cei de față în
câteva echipe, în rândul cărora intră și el cu locotenentul
Cornel Voinea. Respectând întocmai indicațiile lui Cosmin, se
apucară să înlăture și ultimul obstacol care mai împiedica
intrarea în grota Ursoaicei. Când se trezi geologul, stăteau cu
toții în jurul unui foc maro, povestind pe un ton scăzut felurite
întâmplări. La intervale, artificierul făcea câte un sondaj în
grotă, măsurând concentrația de bioxid de carbon.
— Perfid gaz, observă Voinea.
— Este una din cele mai îngrozitoare morți, interveni pe
neașteptate Cosmin.
— Ai făcut ochi? exclamă bucuros colonelul.
— Mă simt ceva mai bine, îi răspunse geologul. Aerul ăsta
de munte face minuni. Se apropie de foc. Ați fost înăuntru? îl
iscodi Cosmin în șoaptă pe colonel.
— Nu, îl asigură colonelul. Deși, să fiu sincer, muream de
curiozitate. Dar n-am vrut să dau, ca alții, un exemplu prost și
să expun oamenii fără rost.
— Pățania mea a fost totuși de folos, remarcă geologul.
— Nu contest.
— Ei? Ce s-aude? se adresă Cosmin culegătorului de probe,
care tocmai ieșea din galerie.
— Mai sunt ceva urme slabe la nivelul solului, îi răspunse
acesta.
— Atunci putem intra fără frică, conchise Cosmin. S-aveți
însă grijă să nu vă aplecați prea mult.
Nu intrară decât Cosmin, Coman și locotenentul Voinea. Se
înarmară cu lanterna, cu un aparat de fotografiat prevăzut cu
un mic flash aparținând culegătorului de probe și cu o doză
mare de curaj. În timp ce străbăteau prima porțiune a galeriei,
Cosmin îi strecură lui Coman:
— Isteț băiat mi-ați dat drept culegător de probe. Ce grad
are la dumneavoastră?
— V a deranjat prezența lui? îi zâmbi înțelegător colonelul.
— Nu. Dimpotrivă. Mi-a fost un adevărat „înger păzitor”…
Ca și presupusul meu amic Paul Vrăbete, de altfel.
Tânărul locotenent zâmbi complice.
— Trebuie să remarc că ți-ai jucat foarte bine rolul, i se
adresă Cosmin direct.
— Din păcate n-a reușit să înșele vigilența dușmanilor
dumitale cei mai periculoși, observă colonelul.
Voinea înghiți în sec. Dojana era întru totul meritată. Între
timp ajunseră la vechea galerie a grotei. Geologul remarcă
treaba gospodărească făcută în timpul somnului lui chinuit de
insuportabile cefalee.
— Aici era, mi se pare, un perete masiv de stâncă, își aminti
Cosmin.
— L-am sfărâmat cu dinamita, îl informă colonelul.
Geologul cercetă atent plafonul galeriei. Deasupra lor se căsca
o scobitură mare.
— De aici s-a desprins peretele care le-a spulberat ultima
speranță de scăpare.
— Reconstitui tragedia de acum douăzeci de ani? se interesă
Coman.
— Încerc… E de presupus că cei trei bandiți care i-au prins
probabil pe Craiu și pe însoțitorul său, dacă ar fi ascultat de
profesor, n-ar fi acționat așa haotic și poate ar fi reușit să
răzbată la lumina zilei. Deși mă îndoiesc. N-au avut la
îndemână alte unelte decât un ciocan de geolog și unghiile.
Praful de pușcă, pe care l-au folosit ca explozibil, i-a îngropat
mai mult, viciind și puținul aer pe care-l aveau.
După alți câțiva pași făcuți în tăcere, ajunseră în dreptul
unei nișe. Când iluminară interiorul acesteia, simțiră că li se
zbârlește părul de groază. Scena era de neimaginat. Și cu atât
mai greu de descris. Colonelul Stelian Coman văzuse multe
cadavre în viața lui. Făcuse războiul, lucra de ani și ani de zile
în securitate, dar o asemenea moarte, de care avuseseră parte
în urmă cu douăzeci de ani acești oameni, nu mai văzuse. Și
nici nu-și dorea să mai vadă. După pozițiile contorsionate ale
celor morți se puteau lesne ghici chinurile nebănuite prin care
trecuseră înainte de a-și da duhul. George Cosmin, care făcuse
recent cunoștință cu bioxidul de carbon, simțise pe propria-i
piele câte ceva din aceste chinuri. Îngropați de vii în această
grotă mică, a cărei unică ieșire și posibilitate de aerisire fusese
închisă etanș, cei cinci condamnați la moarte își consumaseră
treptat puțina rezervă de oxigen, inhalând în loc bioxid de
carbon. Trăiseră pe rând lipsa de aer, senzațiile insuportabile
ale înăbușirii, halucinațiile, apoi veniră convulsiile și…
moartea.
Cele cinci cadavre se deosebeau, totuși, în felul lor. În timp
ce Șargu, Pletelungi și Turcitu aveau niște poziții chinuite,
profesorul Craiu și însoțitorul său păreau mai senini și mai
resemnați în fața morții.
Era de-a dreptul impresionant modul în oare această grotă
conservase până la detaliu încălțămintea, îmbrăcămintea și, în
general, toate obiectele care aparțineau morților. Păreau niște
oameni căzuți din picioare de oboseală, care adormiseră
îmbrăcați: cu șepci sau pălării pe cap, cu bocanci în picioare, cu
pantaloni bufanți, după croiala din vremea războiului, cu
pulovere sau vindiacuri din aceeași vreme. Lângă fiecare
dintre cei trei bandiți zăcea câte un pistol automat nemțesc.
— Nici în clipa morții nu și-au lepădat armele, observă
colonelul. Teribil instinct al criminalității.
Profesorul Craiu, în schimb, își odihnea o mână pe ciocanul
său de geolog, iar cu cealaltă părea a-și apăra o comoară: o
porthartă mare, burdușită. Pielea de pe mâini era întinsă ca
pergamentul, conturând precis fiecare os. Fenomenul de
deshidratare completă se observa, de altfel, pe chipurile
tuturor. Erau perfect mumificați.
— Nu vă atingeți de nimic, îi sfătui Coman. Să facem întâi
niște fotografii.
Locotenentul Voinea puse aparatul de fotografiat în
funcțiune, aruncând fascicule puternice de lumină în toate
colțurile întunecoasei nișe.
— Nu-mi explic totuși această asociere, își arătă Cosmin
nedumerirea. Ce legătură putea fi între profesorul Craiu și
acești trei bandiți?
— Portharta lui, păzită cu atâta strășnicie, poate ne va
dezvălui misterul, presupuse colonelul.
— Nu vreți să vedem ce-i înăuntru?
— Nu, respinse Coman propunerea. Mâine vor sosi organele
de justiție. Să respectăm legea.
— Dar dacă, în contact cu aerul, toate acestea încep să se
degradeze?
— Cu mijloacele de laborator de care dispunem astăzi nu-mi
fac nicio grijă. Mai curând am strica noi dacă am atinge
cadavrele și obiectele. Să-i lăsăm pe cei în drept să-și facă
meseria. Rolul nostru s-a terminat. Singura obligație ce ne mai
revine e de-a păzi să nu pătrundă nimeni aici.
Oarecum dezamăgit, geologul își plimbă lumina lanternei
prin nișă. Când ajunse la peretele din fund, făcu ochii mari. Se
apropie cu pași iuți și începu să pipăie stânca.
— Excepțional! exclamă el plin de uimire. De aici au fost
recoltate probele găsite de noi. Colonelul și Voinea se
apropiară curioși. Păcat că n-am la mine aparatul, continuă
Cosmin. Dar nu mă înșel. Este absolut aceeași compoziție.
— Elementul „G”? îl iscodi colonelul.
— Fără discuție, confirmă Cosmin. Aici e numai un cuib, dar
pe undeva, prin apropiere, trebuie să se afle un filon mai mare.
— Asta explică prezența profesorului Craiu și-a
însoțitorului său în grotă, observă Voinea.
Stimulat de această descoperire, geologul continuă să
cerceteze palmă cu palmă pereții grotei. Purtat de apriga
dorință de-a descoperi noi dovezi ale existenței elementului
„G”, uitase pentru moment de cele cinci cadavre care zăceau
acolo.
„Viața își continuă cursul ei neabătut”, remarcă în sine
colonelul, urmându-l pas cu pas pe Cosmin. Ieșiră din nișă și
porniră spre fundul grotei. Aici, însă, cercetările geologului se
dovediră infructuoase. În schimb, pentru colonel și pentru
tânărul său colaborator fură binevenite. Descoperiră un
adevărat depozit de muniție și alimente: benzi de cartușe,
grenade, o pușcă-mitralieră, multe, foarte multe cutii de
conserve, făină de porumb și de grâu și alte resturi alimentare.
— Aici își aveau, deci, bârlogul, constată colonelul.
Mai puțin interesat de aceste rămășițe, Cosmin continua să
ciocănească pereții grotei, în căutarea elementului „G”.
Înfigând mai adânc vârful nedespărțitului său ciocan de
geolog, desprinse o bucată mărișoară de stâncă. Surprins de
ușurința cu care cedase roca, geologul cercetă locul mai atent.
Și nu mică-i fu surpriza când își simți degetele alunecând pe
netezimea unei sticluțe. O desprinse din ascunzătoarea ei, îi
scoase dopul de plută și-i cercetă conținutul: o bucată de hârtie
făcută sul. Când desfăcu micul sul, constată că era un mesaj.
Cosmin străbătu cu înfrigurare literele stângace, de om cu
puțină carte, înșirate eu creion chimic înmuiat în gură:
„Dumnezeu să-i pedepsească pe păgânii care ne au făcut răul ăsta
mare. Cine va găsi această scrisoare să spună la toată lumea că am
fost zidiți aici de păgânul care-și zice Mitu Bodea și se preface cioban.
Dar el nu-i altul decât un căpitan cu numele de Victor Mihalcea,
fugit de pedeapsa cuvenită după lege. Și mai spuneți că părtaș la
această nelegiuire a fost și numitul Simion Iuga, asistentul domnului
profesor Craiu. Dumnezeu mi-i martor că acum, în ceasul morții,
spun adevărul adevărat. Amin. Vasile M. Vasile, laborant și
însoțitor până în clipa, morții al scumpului meu profesor, Valeriu
Craiu. Dumnezeu să ne ierte!”’
Tânărul geolog mai parcurse o dată mesajul. Își simți ochii
împăienjeniți de lacrimi. În simplitatea ei, scrisoarea lui Vasile
M. Vasile i se părea unul din cele mai zguduitoare mesaje de
dincolo de mormânt. Cosmin era atât de mișcat, încât aproape
nici nu simți când colonelul Coman îi desfăcu degetele și-i luă
hârtia din mână. După ce-l citi, Coman trecu mesajul lui
Voinea. Totul se desfășura în tăcere, ca într-un altar.
— Să-l punem la loc, rosti Coman în șoaptă.
Deși avea părul cărunt, iar viața nu-l prea cruțase cu
încercările ei, colonelul nu-și putu învinge slăbiciunea care-l
cuprinse în acea clipă. „Bietul om, gândi el. A murit nevinovat
ca un prunc”… Colonelul își zise atunci că nu și-ar fi iertat
niciodată dacă n-ar fi izbutit să facă lumină în acest caz.
Ucigașii celor doi nevinovați trebuiau să-și primească
pedeapsa. Bandiții care-i sechestraseră aici pe Craiu și Vasile
M. Vasile, fiindcă le descoperiseră probabil din întâmplare
bârlogul, se prinseseră în propria lor capcană, zvârcolindu-se
în chinurile morții chiar în fața victimelor lor. O pedeapsă mai
cumplită, morală și fizică, era greu de închipuit. Era, însă,
mare păcat, era strigător la cer că și cei doi martiri
împărtășiseră aceeași soartă. „Dar principalii vinovați nu vor
scăpa”, își zise Coman. Unul își primise deja pedeapsa. Pe
celălalt, colonelul era sigur că va pune repede mâna. De aceea,
se adresă cu glasul scăzut celor doi tineri:
 — Voi continuați-vă treaba aici. Eu mă duc. Mai am de pus
niște lucruri la punct.

Capitolul XXXVI
…ȘI ULTIMUL

În zori, colonelul se afla deja în orașul V., unde transformase

biroul căpitanului Radu Tudor într-un adevărat stat-major al
viitoarelor sale operațiuni. Era în legătură radiofonică și
telefonică cu toate posturile de securitate și de miliție. Luase
de asemenea toate măsurile ca să poată acționa repede și prin
surprindere. Grija lui cea mai mare era Simion Iuga. După
presupunerile sale, conferențiarul se mai afla ascuns în munți.
„În timpul zilei însă, va încerca să iasă la drum și s-o șteargă
din regiune”, își zise colonelul.
Pentru a-l forța să iasă mai repede din bârlog, colonelul
ordonă unor echipe înarmate, alcătuite din oameni sprinteni și
buni cunoscători ai locurilor, să-l hăituiască atât dinspre Roșu
cât și dinspre Cătun.
Concomitent, ordonă postului din Cătun să facă o
descindere la locuința baciului Mitu Bodea, alias fostul căpitan
Victor Mihalcea, unde spera să dea de urmele fostei țiitoare a
acestuia, precupeața din V., dispărută de câteva săptămâni
fără urmă. Presupunerile lui Coman se confirmară și de
această dată. Cadavrul femeii fu găsit îngropat în beciul adânc
al casei locuite de baci. Dar nimeni din Cătun n-o văzuse pe
precupeață venind în sat. Când și cum fusese suprimată? Doar
autopsia dovedi administrarea unei otrave puternice, în urmă
cu vreo două săptămâni.
 „Femeia știa prea multe”, conchise Coman. În plus, se
demascase cu acel faimos colier la oficiul din orașul C.
Colonelul era îngrijorat, în același timp, și de soarta altei
femei: Ivona Iuga. Aceasta ieșise în ajun în oraș și nu mai
revenise acasă. „Mi-e teamă că și ea a fost suprimată”, își zise
Coman necăjit.
După opinia colonelului, Ivona Iuga era mai puțin
implicată. Slabă de înger și nici prea deșteaptă, fusese
atrasăfără voia ei în această poveste jalnică.
Ea nu-și dorise probabil decât o viață comodă atât lângă
profesorul Craiu, cât și lângă Simion Iuga. Dar cel de-al doilea
soț a forțat-o să-i fie complice. Să-i fie alibiu și paravan
totodată. Conferențiarul încercase să facă o unealtă docilă și
din Ofelia. Dar vindicativa fiică a profesorului Craiu,
moștenind de la tatăl ei un caracter dârz, neînduplecat, nu
numai că i-a scăpat din mâini, ci dimpotrivă i-a săpat cu
mâinile ei mici și delicate mormântul.
În timp ce sorbea o cafea tare, colonelul luă legătura cu
Valea Moartă. De aici i se transmise că starea Ofeliei nu se
îmbunătățise și fata fusese transportată cu elicopterul la cel
mai apropiat spital, pentru a fi supusă unui tratament de
dezintoxicare. Colonelul își notă să ia legătura cu spitalul
pentru a se interesa de soarta bolnavei.
— La căpătâiul ei se află și Cosmin, îl informă Voinea. Am
urcat-o aproape cu forța în elicopter. În zori ne-am pomenit cu
ea târându-se spre grotă. A trebuit s-o luăm în brațe și s-o
ducem înăuntru. Ținea să-și vadă tatăl… Cu orice chip și-n
orice condiții.
— Era dreptul ei, o aprobă colonelul. Și cum a reacționat?
— Ne-a rugat s-o lăsăm jos, apoi a luat o lanternă, s-a oprit
lângă tatăl ei și i-a cercetat atent cadavrul. Nu scotea niciun
suspin, nu i se zărea nicio lacrimă în ochi. Părea un mecanism
acționat de-o forță interioară cu totul aparte.
— Așa sunt marile dureri, observă colonelul. Fără bocete și
lacrimi.
— Ne-a cerul apoi s-o scoatem de acolo, continuă Voinea.
Iar când am ieșit la lumina zilei, am constatat că-și pierduse
din nou cunoștința. Era complet epuizată.
— Cum merg cercetările?
— Bine… Dar acum vă rog să mă iertați. S-a întors
elicopterul. Îl aduce pe profesorul Cernat. M-a rugat Cosmin
să-l întâmpin în locul lui.
În timp ce întrerupea legătura cu Voinea, Coman își zise în
sine: „E frumos din partea morocănosului ăsta de Cernat că
ține să aducă personal un omagiu celui care i-a fost la rându-i
dascăl.”
Un semnal radio atrase în clipa aceea atenția colonelului.
Una din echipele trimise în urmărirea lui Simion Iuga îi
transmitea că descoperise într-o prăpastie, nu departe de locul
unde se prăbușise baciul Mitu Bodea, alias Victor Mihalcea,
încă un cadavru. Nu-l putură încă identifica pentru că era
teribil de mutilat.
— După cât îi de lung și deșirat, observase șeful echipei,
parcă ar aduce cu Floriceanu.
— Nefericitul, făcu colonelul mai mult pentru sine, L-a
întâlnit probabil azi noapte pe Simion Iuga și acesta l-a liniștit
pe veci.
Dar nu sfârși bine vorba când un nou semnal radio îl solicită
la alt post. Chemarea venea de la una din mașinile care
patrulau pe șoseaua dintre Roșu și orașul V.
 — Zi, frăție, îndemnă Coman.
— Vă raportez din Roșu, tovarășe colonel, auzi Coman
glasul unui tânăr ofițer. Aici este așteptată mașina „Salvării”
pentru un caz grav și nu mai vine, Am telefonat la spital și mi
s-a spus că, după socoteala lor, mașina trebuia sa fi ajuns de
mult. Nu e nici pe drum în pană. Am controlat personal.
— Curios, făcu mai mult pentru sine Coman. Din oraș a
ieșit?
— Sigur, tovarășe colonel. A fost înregistrată de postul de
control al circulației.
— Bine, tovarășe sublocotenent, îl concedie colonelul, Am să
verific și eu. Mulțumesc pentru informație.
Coman studiase bine harta regiunii, dar nu se baza niciodată
doar pe memorie. De aceea mai desfăcu o dată sulul gros. În
birou pătrunse tot atunci și căpitanul Radu Tudor.
— În ce direcție o fi apucat-o? îi ceru Coman sfatul.
— Vă referiți la mașina „Salvării”? Și mie mi se pare
suspectă această întârziere. La volan se afla unul din cei mai
conștiincioși și mai cinstiți șoferi din oraș. De bună voie nu s-ar
fi abătut din cale.
— Oprește pe drum ca să ia oameni?
— În cazuri cu totul excepționale… Și numai când e liber.
Dacă are un caz grav, nu oprește nici pentru Dumnezeu din
cer.
— Și totuși, cu voia sau fără voia lui, s-a abătut din drum.
Nu știu ce mă face să cred că aici e mâna lui Simion Iuga…
Mașina a ieșit, deci, prin bariera asta, dinspre Roșu. Iuga putea
să se strecoare prin porumbiști până la drum și să-i iasă înainte
cu o armă. L-a legat pe șofer fedeleș, ca și pe soră, i-a culcat
frumos în spate, pe tărgi, i-a învelit până peste cap cu
cearșafuri și… tuleo, băiete! Dar pe unde a apucat-o? Drumul
ăsta, din dreapta, iese cumva la șoseaua națională?
— Iese, îi preciză Radu Tudor.
— Atunci pe aici a luat-o. Precis.
Fără a mai sta pe gânduri, colonelul ceru să i se facă legătura
cu toate comandamentele raionale și regionale de pe traseul
șoselei naționale, comunicând tuturor semnalmentele mașinii
și ale lui Simion Iuga.
Preț de un ceas, Coman stătu ca pe ghimpi. Se temea ca Iuga
să nu scape în marele oraș C. „După aceea va fi mult mai greu
să pui mâna pe el”, își zise colonelul. Dar sistemul de urmărire
al organelor aflate în raza șoselei naționale își dovedi curând
eficacitatea. O comunicare din orașul C. veni să spulbere
temerile lui Coman.
— V-am interceptat mașina, tovarășe colonel. Se îndreaptă
în mare viteză către noi.
— Și ce faceți? se interesă îngrijorat Coman.
— Trei mașini ale noastre l-au și luat „sub escortă”. La
barieră punem mâna pe el... Procedeul clasic.
— Aș vrea să-l prindeți viu, insistă Coman.
— Ne vom strădui.
Într-adevăr, la ultima barieră de cale ferată, înainte de
intrarea în oașul C., mașina „Salvării” din orașul V. fu nevoită
să oprească forțat, ciocnindu-se ușor de automobilul din față.
Bariera fusese lăsată brusc, deși nu se anunțase sosirea vreunui
tren. Șoferul mașinii din față deschise portiera și se repezi la
cel de pe „Salvare”, care nu era altul decât Simion Iuga.
— Ești chior? îi strigă șoferul, îndreptându-se către Iuga. N-
ai văzut semnalul de frânare?
— Vezi-ți de treaba dumitale, îi replică Iuga, privind
îngrijorat către barieră.
— Să-mi plătești reparația, insistă primul șofer. Uite cum
mi-ai strâmbat bara?
Și fără a mai sta pe gânduri, deschise portiera „Salvării”.
Înfuriat, Iuga încercă să reînchidă portiera, dar șoferul îl apucă
de mână. În aceeași clipă se deschise și cealaltă portieră a
mașinii, prin care se repezi în cabină alt bărbat voinic.
— Ce doriți? întrebă Iuga intrigat.
— Să-i plătiți omului reparația, îi răspunse noul venit.
— Vorbiți serios? făcu Iuga neîncrezător. Cu o mișcare
bruscă își smulse pumnul din mâinile primului bărbat. Dar o
lovitură seacă, scurtă, dată de cel de-al doilea bărbat, îl făcu
inofensiv.
Gând auzi de prinderea lui Iuga, colonelul răsuflă ușurat.
Abia aștepta să-i ia interogatoriul. Acest lucru se petrecu peste
două ore, în același birou al căpitanului Radu Tudor.
Colonelul apăru la interogatoriu voios, împrospătat de un
duș rece. După atâtea ore de încordare, își îngăduise și el acest
lux. Simion Iuga, însă, era dărâmat. Stătea gheboșat,
îmbătrânit mult peste noapte.
— Ne-am mai întâlnit vreodată? îl întrebă colonelul pe
neașteptate.
Iuga ridică asupra lui Coman niște priviri grele, întunecate.
— Nu cred, se hotărî el să răspundă.
— Îmi face totuși impresia că vă cunosc de undeva! Nu
cumva de la catedra unui Institut de învățământ superior?
Iuga înghiți în sec, dar nu răspunse. Și ce-ați făcut cu grupa de
studenți pe care ați târât-o în Valea Moartă? Iuga nu răspunse
nici de această dată. Halal pedagog, conchise Coman.
— Sunt în mâinile dumneavoastră, încât puteți să-mi
spuneți orice, îi replică Iuga, luând o poză de om jignit.
— Lasă fasoanele, se înfurie Coman. Iuga se închise în sine.
Spune-mi, i se adresă colonelul, ești dispus să faci mărturisiri,
ori vrei să lungim povestea și să te pun în fața dovezilor?
— Ce înțelegeți prin „a mă pune în fața dovezilor”?
— De pildă, să te duc în Valea Moartă pentru reconstituirea
crimei de acum douăzeci de ani… Asta, bineînțeles, în fața
oamenilor, inclusiv a studenților care te așteaptă în Cătun,
nedumeriți de dispariția fără urme a „profesorului” lor.
— Și altceva?
— Să te duc la spital, la Floriceanu. Îl credeai mort, dar ăsta
are șapte vieți în el. E pentru a treia oară când scapă de o
moarte năprasnică… Și va muri probabil în chipul cel mai
banal, lunecând pe asfaltul unui trotuar și făcând o fractură de
bază.
— Ce legătură e între mine și acest… cum îi spuneți?
— Fostul dumitale student, Floriceanu… Ai o memorie chiar
așa de scurtă?
— Mă rog.
— Apropo? De ce-ai vrut să scapi de el? Știa ceva despre
plănuita voastră crimă? Sau… Ia stai nițel.
Dumneata l-ai narcotizat… Deci, oricum era sortit pieirii.
— Baliverne, respinse Iuga acuzarea.
— Bine, domnule „conferențiar”, se prefăcu colonelul
resemnat. Dacă asta vi-i voința, vom folosi procedura clasică.
Dar înainte de a vă expune oprobiului public, vreau să vă
informez că avem împotriva dumitale dovezi zdrobitoare.
Prima: am deblocat intrarea în grota Ursoaicei și am găsit ideal
conservate atât trupurile cât și însemnările victimelor
dumitale. Iuga făcu un semn de neîncredere, pe care Coman îl
combătu imediat. Ca să te convingi, uită-te la această
fotocopie. Este mesajul lăsat, puțin înainte de a-și da sfârșitul,
de acest om excepțional care a fost Vasile M. Vasile.
Iuga își aruncă ochii în fugă peste fotocopia scrisorii al cărui
conținut l-am reprodus în capitolul precedent.
Nu-i așa că-i scrisul lui? îl iscodi colonelul.
— Basme, făcu Iuga neîncrezător. În afară de folosirea
abuzivă a unei mașini, alt cap de acuzație n-aveți împotriva
mea.
— Vom vedea, făcu colonelul sigur pe sine. Și de ce-ai furai
mașina „Salvării”? Fiindcă ăsta-i termenul corect: furt.
— Mă grăbeam să prind trenul de București și șoferul n-a
vrut să meargă de bună voie.
— Și de ce atâta „grabă”?
— Treburi „personale”, care mă privesc.
— Curat „personale”, îi replică Coman în batjocură. Dar pe
Mihalcea de când îl cunoști?
— Cine-i ăsta?
— Presupusul baci Mitu Bodea.
— L-am văzut prima oară alaltăieri, în treacăt, când am
poposit cu studenții mei la stână.
— Zi, habar n-ai ce-a învârtit atâția ani pe aici?
— Dacă știți dumneavoastră, poate-mi spuneți și mie.
Chipul colonelului se împurpură ușor de mânie. Se stăpâni
însă repede.
— Zi, habar n-ai de nimic? continuă Coman să-l străpungă
cu privirile sale pătrunzătoare. Atunci o să apelăm la altcineva,
o ființă mult mai docilă și mai slabă de înger, pe care n-ai avut
prevederea s-o reduci la tăcere.
— Cine? Fiică-mea adoptivă? se arătă Iuga interesat.
 — Nu, stimabile. Ea e parte civilă în acest proces. E vorba de
complicea dumitale, fosta soție a profesorului Craiu și actuala
dumitale soție. Te anunț că în clipa asta se află sub stare de
arest, în drum spre Valea Moartă. Am „invitat-o” să-și
recunoască fostul soț. Fu singurul moment când Iuga avu o
scurtă tresărire. Te surprinde că am dat de ea? continuă să-l
informeze Coman. E adevărat că putea să ne „scape”, ca și
precupeața lui Mihalcea, dar în acest caz am fost noi mai
prevăzători… Nu numai că am interceptat mesajul pe cărei l-ai
trimis, dar l-am și descifrat. Apropo! Ei ce soartă îi rezervaseși?
Un „banal” accident auto. Când a aflat cât de mult o „iubeai”,
a spus mai mult decât aveam nevoie. Ce zici de asta? E pionul
care te-a făcut mat.
— Mai aveți pregătită și altă mișcare? făcu Iuga batjocoritor.
— Nouă ne ajunge, îi preciză Coman.
— Atunci vă avertizez că de la mine nu veți afla nimic…
Pentru că nu știu și n-am făcut nimic. Totul e o invenție… O
înscenare monstruoasă căreia i-am căzut victimă fără voia
mea. Am fost atras în cursă… Sunt o victimă! Sunt o victimă!
Sunt o victimă! repetă el mecanic, pierzându-și cumpătul.
— Este adevărat că ești o victimă, recunoscu colonelul. Dar
nu a noastră. Printre noi ai făcut dumneata victime.
Răspunzători pentru dumneata sunt stăpânii pe care i-ai avut
în tinerețe… Pe trei din ei i-ai îngropat de vii o dată cu cele
două ființe, care într-adevăr au murit nevinovate. Dacă ar
exista pe undeva un cer, ei ar trebui să stea neapărat printre
îngeri… Cu ce ți-au greșit de le-ai hărăzit o soartă atât de
cumplită? Numai prin crimă puteai parveni?
— Aveți o fantezie bogată, îl ironiză Iuga recăpătându-și
calmul.
 — În meseria noastră nu faci nimic fără fantezie, îi atrase
atenția colonelul.
— Și ce-ați mai „însăilat” împotriva mea?
— Eu, nimic, îi preciză Coman. Prefer să las pe alții să
vorbească. Colonelul ridică tot atunci receptorul și întrebă la
telefon: A sosit avionul-curier din București?… Da? Bun. A
adus-o și pe arestata Ivona Iuga?… Bine… Nu… Să n-o
trimiteți încă în Valea Moartă. Am nevoie de ea aici…
— Pentru ce-ați arestat-o? făcu Iuga intrigat.
— E acuzată de complicitate.
— N-are nicio vină… E total nevinovată… N-aveți dreptul!
…
— Uiți că legea pedepsește și pe tăinuitori?
— Ce aveți de gând? întrebă Iuga în vădită panică.
— Să vă pun față-n fată.
— Când?
— Acum.
Iuga se frământă câteva clipe pe scaun, apoi rosti cu glas
rugător:
— V-aș ruga să-mi lăsați un scurt răgaz.
— De acord, acceptă colonelul. Dar cu o condiție: să-mi
răspunzi la câteva întrebări.
— La ce v-ar folosi? Doar aveți toate atu-urile în mână.
— Pentru documentarea mea proprie… Mai bine zis pentru
a-mi verifica ipotezele.
— Sunteți un estet, observă Iuga în batjocură. Vreți să faceți
artă din această meserie!
— Orice meserie trebuie făcută cu artă, îi replică Coman.
— Terminați mai repede cu mine, făcu Iuga agasat.
Întrebați-mă!
 — De ce l-ai sacrificat pe Floriceanu? Mi s-a părut un act
gratuit.
Simion Iuga tăcu câteva clipe, apoi mărturisi:
— Nu știam că-i el… Abia după ce l-am lovit, pe întuneric,
mi-am dat seama că am greșit.
— Credeai că-i Mihalcea, îl completă Coman. Dar nu ți-ai
închipuit că baciul ar putea fi prins?
— M-au indus în eroare explozia, schimbul viu de focuri…
Mă așteptam ca baciul să se descurce mai bine… Ca în tinerețe.
— A mai îmbătrânit și el, constată Coman. A doua întrebare:
de ce i-ați îngropat de vii pe Șargu, Pletelungi și Turcitu?
— Nu eu i-am îngropat, ci Mihalcea… Nu putea scăpa altfel
de ei… Îl șantajau mereu… Risca să cadă o dată cu ei.
— De unde-l cunoșteai pe Mihalcea?
— De aici… Ne-am întâlnit întâmplător… El și-a amintit…
— Că ai purtat cămașă verde, îl completă Coman. Dar pe cei
trei bandiți?
— Eu nu i-am cunoscut, iar pe Mihalcea l-au dibuit singuri.
— Dar cei doi nevinovați? Cum au nimerit în grotă?
— Profesorul Craiu descoperise încă înainte de război urme
de element „G” – cum îl numiți dumneavoastră – în grota
Ursoaicei. Și ca acest prețios minereu să nu încapă în mâini
străine, n-a spus nimănui nimic. După război, însă, a vrut să-l
pună în valoare. Or… dispoziția de la „centrală” era ca
zăcământul să nu ajungă în mâinile comuniștilor.
— Deci n-au căzut din greșeală în cursa întinsă
„camarazilor” voștri?
— Nu… Mihalcea a făcut în așa fel, încât să-i aibă pe toți la
un loc. I-a sfătuit pe cei trei partizani…
— Vrei să spui bandiți?
 — Mi-e indiferent cum îi numiți… Spuneam că i-a sfătuit să
se ascundă în grota Ursoaicei, un loc neștiut de nimeni, nici
măcar de localnici… Grota avea o intrare foarte strâmtă și
camuflată. Era o ascunzătoare ideală… Tot atunci a nimerit și
profesorul Craiu în grotă. Cei trei l-au sechestrat, cu intenția
de-al face să dispară. Lui Vasile M. Vasile i se rezervase aceeași
soartă.
— Știi câți copii avea omul ăsta?
— Cinci.
— Și toți mici, îl completă Coman.
— Oricum erau condamnați, se apără Iuga.
— Cu ce te are ta mână Ivona?
— De ce?
— Fiindcă ai vrut să te scapi de ea.
— De vreme ce v-a făcut declarații, ce rost are să mă
întrebați?
— Vreau să le verific.
— Verificați, făcu Iuga cu indiferență.
— Cine a furat harta lui Cosmin? trecu Coman la altă
întrebare.
— Un borfaș plătit de Mihalcea.
— De unde avea Mihalcea bani?
— Fusese om strângător prin lagărele de concentrare din
timpul războiului. A mai rămas cred și acum ceva aur și
bijuterii de pe urma lui… Dar ticălosul începuse să-mi pună
unghia în gât.
— De aceea ai început să-ți vinzi bijuteriile? Iuga îi
confirmă. Și cine plasa marfa lui Bodea? Precupeața? Iuga
confirmă din nou. Dacă puneam mâna pe ea atunci, când a
venit cu colierul, poate că acum era în viață, zise Coman mai
mult pentru sine. Dar pe Cosmin? Cine a încercat să-l
suprime? Tot Mihalcea?
— Da!
— Și-n cazul abaterii puhoiului, și-n povestea cu vipera?
Iuga îi confirmă.
— Cum reușea să se strecoare banditul până la cortul lui
Cosmin fără să lase urme? se interesă plin de curiozitate
colonelul.
Simion Iuga zâmbi, arborând un aer de superioritate.
— Niște urme lăsa el… Dar nu de om…
— … ci de mistreț, îl completă Coman dumirit. Bănuiam eu
că nu-i, lucru curat cu aceste vizite dese ale sălbătăciunilor…
Trebuie să recunosc că lucrați „frumos”, îl lăudă Coman sincer.
Nu lăsați nicio urmă, niciun corp delict… Mereu ne găseați pe
picior greșit.
— Pot să vă pun și eu o întrebare?
— Te rog.
— Cine m-a trădat?
— Întrebarea asta mi-a pus-o și Mihalcea.
— Și ce i-ați răspuns?
— Ca să fiu sincer, până aseară, când și-a făcut Mihalcea
apariția pe creastă, cu desaga plină de dinamită, nu aveam
prea multe dovezi împotriva voastră. Ne bazam mai mult pe
ipoteze și bănuieli. Singurul nostru merit e că am mers
consecvent pe această pistă. Și nu ne-am înșelat… Să-ți dau un
exemplu, cel mai proaspăt de altfel. Mi s-a comunicat că, în
cursul nopții, pe șoseaua București-Ploiești, a fost găsită
moartă soția dumitale.
— Nu se poate! făcu Simion Iuga dezorientat.
— Și totuși ăsta-i adevărul: a fost găsită moartă. Izbită din
plin de o mașină în mare viteză.
Simion Iuga se clătină de parcă primise o lovitură puternică
în moalele capului. Holbă spre Coman niște ochii mari, asasini,
se făcu roșu ca focul și strigă ca un ieșit din minți:
— Nu se poate!… Nu vă cred!… Nu vă cred!…
— Te-ai liniștit? rosti Coman pe un ton sever.
— Vă rog din suflet… Care-i adevărul? A fost sau n-a fost
omorâtă?
— Spre nenorocul ori poate spre norocul ei, aceasta i-a fost
soarta.
Frânt în două, Simion Iuga își rezemă fruntea de marginea
biroului, iar vorbele lui Coman alunecau pe lângă el fără să-l
mai poată atinge.
Conferențiarul își mușca pumnii de necaz. Se lăsase prins
prea ușor în capcana întinsă de colonel și făcuse mărturisiri.
Coman, pe de altă parte, jubila. Jucase iarăși tare, pe o singură
carte și izbutise. Ideea de a miza pe acest atu îi venise în cursul
dimineții, când i se transmisese de la București că Ivona Iuga
fusese găsită moartă pe șoseaua Ploieștiului. De la bun
început, colonelul respinsese ideea că ar fi o întâmplare.
Intuise că înainte de a trece la atacul decisiv din Valea Moartă,
Iuga luase măsuri pentru a avea spatele acoperit. Căci soția lui,
care-i servise în ultima vreme tot mai dese crize de isterie,
cauzate de o justificată teamă, devenise pentru el un adevărat
pericol.
„Dar ce știa Ivona Iuga? se întrebă colonelul. Ca secret
dusese cu ea în mormânt?” Rememorându-și dosarul
dispariției profesorului Craiu, Coman se opri din nou asupra
depoziției din urmă cu douăzeci de ani a Ivonei. Femeia se
recunoscuse adulteră chiar de la bun început.
 „O soție nu se declară adulteră decât în cazuri extreme, își
zise colonelul. Or, cine altul putea fi acest «caz extrem» decât
Simion Iuga.”
— Din depoziția dumitale de până acum reiese că singurul
vinovat e… mortul, adică Mihalcea, reluă Coman
interogatoriul. Dumneata nu ești decât victima unei rătăciri
din tinerețe, cu cămăși verzi și diagonală, pe care Mihalcea a
speculat-o, obligându-te să-i fii complice. Am reținut bine?
— Ați reținut foarte bine, susținu Iuga. Și vă asigur că
aceasta e singura mea vină.
— În noaptea când Mihalcea îi îngropa de vii pe cei cinci în
grota Ursoaicei, dumneata pretinzi că erai în oraș, împreună cu
soția profesorului Craiu.
— E un fapt recunoscut și de ea, se grăbi Iuga să adauge.
— Nu ți se pare anormal ca o femeie să-și calce în picioare,
cu atâta ușurință, cinstea și mândria? De ce a fost nevoie să-și
recunoască public adulterul? Altcineva nu te-a văzut în seara
aceea în oraș? Nici măcar gazda, care vă adăpostea?
— Eram obligați să fim foarte discreți… Situația delicată în
care ne aflam nu ne îngăduia să ne afișăm în public împreună.
— Eu înclin totuși, să cred că în noaptea aceea nu erai
împreună cu frumoasa doamnă Ivona Craiu, ci alături de
Mihalcea, în Valea Moartă, unde dinamitați împreună stânca.
— Resping o asemenea acuzație, își arătă Iuga indignarea.
— Respingi? Bine. Colonelul ridică din nou receptorul. Alo!
Vă rog s-o aduceți pe inculpata Ivona Iuga. Auzindu-l, Simion
Iuga îi râse obraznic în nas. Crezi că glumesc? făcu către el
colonelul.
— Prea vă jucați cu mine de-a „baba oarba”, îi reproșă Iuga.
— Nu știu dacă o să-ți mai ardă de râs când ai să-ți vezi
nevasta aici, vie și nevătămată..
Simion Iuga îl fulgeră cu o privire ageră, pătrunzătoare. Dar
pe chipul de piatră al colonelului nu putu descifra nimic.
— La ce v-a folosit atunci să inventați o poveste atât de
copilărească despre accidentul de pe șosea? făcu Simion Iuga
nedumerit.
— Ca să-ți servesc, indirect, o altă pastilă, mult mai amară
pentru dumneata. În locul soției dumitale am trimis, la locul
întâlnirii, o altă blondă – în paranteză fie spus ai o slăbiciune
aparte pentru blonde.
— De gustibus… îi replică Iuga.
— Și trebuie să recunosc că ai avut gust, continuă Coman
netulburat. Margot a dumitale era o blondă superbă și pe
deasupra mult mai tânără.
Tresărirea lui Iuga fu de această dată mai puternică.
— De ce „era”? rosti el cu glasul ușor sugrumat.
— Pentru că am făcut imprudența s-o trimitem la întâlnire
pe șoseaua Ploieștiului în locul soției dumitale.
— Ce minciună! izbucni Iuga într-un râs isteric.
— Minciună zici? îi replică Coman calm. Dumneata vorbești
de minciună? De câți ani o duci cu vorba pe această femeie
frumoasă? Ți-a fost studentă, nu? Ai hrănit-o la început cu
iluzii, apoi ai făcut din ea o cocotă… Chiar proxenet nu mă
așteptam să fii, domnule conferențiar universitar.
— Cum ați dat de ea? se interesă Iuga, aruncând în jur niște
priviri împrăștiate.
— Când ai trimis-o aici, ca să-l corupă pe Cosmin, un
colaborator al nostru i-a făcut o poză.
— Iar Ivona trăiește? se interesă fuga, fulgerând cu ochii în
jur.
 — Și va trăi, îi preciză colonelul.
— Ce v-a declarat?
— Exact ce-am bănuit… în noaptea asasinării profesorului
Craiu, și-a celorlalți, dumneata nu te aflai lângă ea, ci în Valea
Moartă, împreună cu Mihalcea.
— Idioata! izbucni Iuga… Cârpă! Suflet laș de târfă! Eram
sigur c-o să trăncănească.
— Era și de așteptat, îi preciză Coman. O femeie îți iartă
orice, în afară de infidelitate… Or, când i-am povestit că mai
trăiești cu o blondă, dar cu douăzeci de ani mai tânără ca ea,
scumpa dumitale soție nu mai știa cum să se răzbune.
— Imbecila! rosti Iuga pe un ton mai curând de resemnare
decât de mânie. Ea trăiește! Și eu m-am lăsat prins ca un
dobitoc. Toți sunt morți în jurul meu… Iar eu continui să
trăiesc!… La ce naiba să mai trăiesc? strigă el brusc,
fulgerându-l pe Coman cu niște priviri demente.
Auzind de afară urletele lui Iuga, căpitanul Radu Tudor se
grăbi să intre.
— Aveți nevoie de mine, tovarășe colonel? își explică el
apariția nechemată.
— Nu… Dar cred că am terminat, îi răspunse colonelul.
Puteți să-l duceți în celulă.
Frânt în două, Simion Iuga își rezemă fruntea de marginea
biroului. Vorbele celor doi ofițeri alunecau pe lângă el fără să-l
mai poată atinge.
„Cui a folosit o asemenea viață?” se întrebă Coman, privind
capul mult încărunțit peste noapte al lui Iuga. Conferențiarul
își încheia în clipa aceea ciclul vieții sale duplicitare, lăsând în
urmă o dâră groasă de sânge.
 Când i se comunică arestarea tatălui ei vitreg, Ofelia rămase
o clipă tăcută, apoi rosti grav:
— Ar trebui să mă simt bucuroasă. Sunt pe deplin
răzbunată… Totuși, îmi vine să plâng în hohote!
— Ți-e milă de el? făcu surprins George Cosmin, care se afla
lângă patul ei de spital.
— Nu… De mine mi-e milă. Omul ăsta duce cu el copilăria
și adolescența mea. Oare nu trebuie să le plâng?
Colonelul Coman era și el în bună măsură dezamăgit. Dintre
toți inculpații, doar pe Simion Iuga reuși să-l aibă viu în mâini.
Ivona Iuga, după cum se știe, fusese omorâtă de-o mașină încă
neidentificată pe șoseaua București-Ploiești. Toată istoria cu
trimiterea la locul întâlnirii a celeilalte blonde, Margot, fusese
ticluită anume de colonel pentru a-l zdruncina pe Iuga și a-l
determina să facă mărturisiri complete.
E adevărat că și blonda Margot rămăsese în viață. „Dar ăsta
e un pion oarecare”, continuă colonelul cu vădită amărăciune.
Se urcă apoi în avionul-curier și se îndreptă spre București. A
doua zi, la birou, luă toate dosarele privitoare la „cazul
Cosmin” și începu să le claseze. Pe coperți, înscrise cu litere
mari, întâlnea numele celor care-l obsedaseră, în ultima vreme,
zi și noapte: George Cosmin, Ofelia Craiu, Mitu Bodea, Simion
și Ivona Iuga… Ce soartă ciudată îi adunase împreună?
Înfruntarea dintre ei dăduse câștig de cauză tinereții…
„Generației care vine”, conchise Coman, Din această generație
făcea parte și tânărul său colaborator Cornel Voinea.
Amintindu-și de chipeșul locotenent, colonelul zâmbi
satisfăcut. „A mers binișor… Pentru el a fost o bună școală”.
Primi apoi un telefon și de la Marin Rotaru, șeful serviciului
special, care-i transmisese felicitări din partea Institutului
geologic pentru reușita acțiunii din Valea Moartă.
— De acum înainte i se va zice Valea Craiului, îl informă
Rotaru. Se va deschide și un mare șantier.
— Mă bucur, îi răspunse Coman cam absent.
Șeful serviciului special nu-i comunica nimic nou.
Colonelul era informat cu promptitudine de către Voinea
asupra celor ce se petreceau în Valea Moartă. Aflase dorința
Ofeliei, susținută de profesorul Cernat, ca rămășițele lui
Valeriu Craiu și ale lui Vasile M. Vasile să fie îngropate chiar
acolo, la intrarea în grotă, urmând să li se facă și un monument
funerar. Fuseseră anunțate, de asemenea, rudele apropiate ale
celor trei bandiți. Osemintele acestora urmară să fie ridicate de
acolo și îngropate după dorința fiecărei rude în parte.
— Ați procedat foarte bine, îl aprobă colonelul pe Voinea.
Dar când vom putea citi jurnalul de zi și carnetul de teren al
profesorului Craiu?
— Mai durează nițel, îl informă Voinea. Cei de la laborator
le supun unui tratament cu vitamine, raze și naiba mai știe cu
ce. Abia după aceea vom primi o fotocopie.
— Mai nerăbdători ca noi sunt probabil Cernat și Cosmin!
— Era cât pe ce să ne luăm cu ei de piept, îi confirmă
Voinea.
— Pentru ei reprezintă un studiu valoros privitor la
prospectarea și explorarea zăcământului de element „G”… Și
când te gândești că totul a pornit de la o hartă pierdută
„întâmplător” în restaurantul „Pietrosul” din…
În sinea lui, însă, colonelul Stelian Coman știa mai bine ca
oricine că nimic sau aproape nimic din toată istoria asta
încâlcită nu fusese rodul purei întâmplări. Nici chiar
deznodământul ei, încheiat cu două căsătorii, a lui George
Cosmin cu Ofelia Craiu și a lui Cornel Voinea cu studenta cea
oacheșă… nu era „întâmplător”. Ceremonia a avut loc în
aceeași zi și la același sfat popular, fiind aranjată de „coțcarul”
de Paul Vrăbete.
Privind chipurile fericite ale celor patru tineri căsătoriți,
colonelul Coman șopti profesorului Cernat, prezent și el la
ceremonie:
— Viața își continuă mersul ei neabătut.