1

Jonas Jonson: Când evlavia poporului trebuia să fie

suprimată prin forță1

Când comuniștii și-au stabilit scopul de a crea o Împărăție a lui Dumnezeu fără
Dumnezeu, nu numai că au dus la tăcerea clopotelor bisericești: zeci de mii de oameni au
fost executați pentru credința lor. În cartea care a devenit ultima sa, Torsten Kälvemark
descrie cea mai mare persecuție a creștinilor care a avut loc după căderea Imperiului
Roman.
Catedrala Hristos Mântuitorul de la Moscova a fost aruncată în aer în 1931 pentru
a face loc „Palatului sovietelor” (schița din dreapta), care nu a fost construit niciodată.

Ziua de 5 decembrie 1931, a fost însorită și înghețată la Moscova. În mijlocul zilei,

Catedrala Hristos Mântuitorul a fost aruncată în aer cu șapte tone de explozibil și 1.500 de
fitile. Detonațiile au zguduit cartierul din jurul Kremlinului. Catedrala avea 102 de metri
înălțime și a dominat orașul din 1883. A fost demolată pentru a găzdui „Palatul sovietelor”,
o bezea de dimensiuni grotești și încoronată de o imensă statuie a lui Lenin. Clădirea, care

1
Articol din ziarul suedez Svenska Dagblatet din 11 februarie 2019. Trad. pr. Dan Bădulescu.
Ref. https://www.svd.se/nar-folkets-fromhet-skulle-stavjas-med-vald
 2

ar fi fost cea mai mare din lume, nu a fost niciodată terminată. Războiul a venit între timp
și pe teren a fost construit un bazin de înot.

Catedrala nu a fost singura biserică din Moscova care a fost distrusă. În anii 1930,
un val de vandalism organizat de stat a trecut peste clădirile religioase ale capitalei.
Unsprezece din cele douăzeci și cinci de mănăstiri au fost demolate total sau parțial. Din
cele 224 de biserici ortodoxe din Moscova din 1930, opt ani mai târziu erau în funcțiune
doar 16. Explozia catedralei ar fi fost semnul victoriei comunismului asupra sufletului
creștin al imperiului.

Lupta se referea la spațiul public, unde bisericile simbolizau puterea țaristă și

vremurile de odinioară. Ele reprezentau o viziune asupra lumii care era incompatibilă cu
ideologia materialistă. De aceea, ele trebuiau să fie demolate și Hristos, Stăpânul tuturor,
să fie smuls din inimile oamenilor. Episcopii și preoții erau reprezentanții publici ai
credinței creștine. Bolșevicii i-au clasificat de la început ca dușmani ai „poporului”. Li s-
au oferit două opțiuni: supunerea sau moartea.

Este imposibil de calculat câți creștini au fost condamnați și executați în timpul

celor 70 de ani de guvernare sovietic, și aceasta chiar și după ce arhivele au fost deschise.
Din milioanele de oameni uciși în timp ce Lenin și Stalin erau la putere, majoritatea
aparțineau tradiției creștine, însă câți au fost direct asociați cu Biserica Ortodoxă sau cu
alte confesiuni este dificil de determinat. Cercetătorii au estimat că 50.000 de diaconi,
preoți și episcopi au fost executați în timpul primei perioade de persecuție 1918-1939.
Patriarhia Moscovei a estimat cifra de 80 000. Indiferent cât de mare a fost numărul, trebuie
remarcat că aceasta a fost cea mai mare persecuție a creștinilor care a avut loc după căderea
Imperiului Roman.

În cartea „Catedrala aruncată în aer. Mucenicia

Bisericii ruse 1918-1938” (Artos) recent decedatul
Torsten Kälvemark scrie despre martirii bisericii
ortodoxe ruse și despre viețile, suferințele și moartea lor.
Kälvemark a fost un creștin ortodox care, în această carte
de o mare claritate, ne amintește de experimentul
prelungit și sistematic de a transforma „Sfânta Rusie”
într-un popor fără Dumnezeu.

Autorul abordează subiectul cu realism oficial.

Punctul său de plecare este că oricare ar fi numărul colectiv de victime, acesta nu ne spune
nimic despre suferință. „Totdeauna sunt afectați indivizii”. El dă oamenilor care au fost
executați un chip, o soartă, o viață. Din cei 290 de episcopi, doar opt au mai rămas în scaun
în 1941. Bazat pe documente arhivate, Kälvemark descrie unsprezece dintre cei închiși și
uciși. El descrie, de asemenea, tot atâtea femei. Ele erau călugărițe acuzate că îi ajutau pe
alții sau trăiau în comunități ilegale. Un medic sfânt care a devenit Arhiepiscop de Crimeea,
Luca din Simferopol, își are propriul capitol. Toți aceștia întâlnesc cititorul cu o privire
obosită, resemnată și gravă, cu o viață care se încheie cu o execuție prin împușcare imediat
 3

după un proces sumar sau după decenii de captivitate și greutăți. Sunt oameni care ies din
uitare, în comunitatea credincioșilor, ca biografii, icoane, da, ca martiri și sfinți.

Kälvemark se limitează la creștinii ortodocși și la cele două decenii care se termină

cu „marea teroare” din anii 1937-38. Persecuția a fost intensificată pas cu pas până când
Comisariatul poporului pentru afaceri interne (NKVD) a emis Ordonanța nr. 00447 din 30
iulie 1937. A fost începutul unei campanii sistematice împotriva „foștilor culaci, criminali
și alte elemente antisovietice”. Reprezentanții religioși de diferite feluri au aparținut
acestora din urmă. Au fost stabilite cote pentru câte persoane ar trebui condamnate în
diferite regiuni. Pentru a alege un exemplu, Ucraina a primit o cotă de 28 000, din care
8 000 să fie executați. Funcționarii zeloși au depășit drastic cotele indicate. După câteva
săptămâni, s-a raportat că 101 000 de cetățeni sovietici au fost arestați. Până la sfârșitul
anului 1938 au fost executați 387 000.

Doar pe câmpul de execuție Butov în afara Moscovei au fost uciși într-un an peste
20 000 de persoane, dintre care circa 1 000 de preoți. Kälvemark descrie acest „Calvar al
Rusiei” și alte două locuri de execuție, pădurea Tesnitskij la sud-vest de Moscova și
Sandarmoh în Karelia rusă, unde mulți care nu erau ruși se odihnesc în morminte înverzite
de păduri de pin. În maniera statelor totalitare, au fost documentate verdictele justiției și
condamnările la moarte. Dosarele de arhivă au devenit mormintele morților. Acolo ei pot
fi identificați într-un mod în care mormintele de masă din pădurile vaste nu permit.

Pe insulele Solovki din Marea Albă, la 400 de

kilometri vest de Arhanghelsk, se află o mănăstire
faimoasă din secolul al XV-lea cu mai multe schituri.
Înainte de revoluție, erau 400 de călugări și 200 de frați.
Mănăstirea a fost confiscată, iar insulele transformate în
lagăr de concentrare. Aleksandr Soljenițin a numit Solovki
„mama gulagului”. Se estimează că 80 000 de prizonieri
locuiau acolo înainte ca
lagărul să fie închis în 1939.
Vara, prizonierii goi puteau
fi legați de copacii din mlaștini, astfel încât țânțarii să-i poată
ucide, iar iarna puteau fi forțați să meargă câțiva kilometri
până la o saună. Era insuportabil de frig, rațiile alimentare
erau limitate și posibilitățile de evadare inexistente. Aici,
episcopii, preoții și călugării între care binecunoscutul om de
știință Pavel Florenski, denumit uneori „Leonardo da Vinci
al Rusiei” au petrecut mulți ani în așteptarea morții. Clădirile
mănăstirii reaminteau zilnic credincioșilor de lumea și
realitatea care i-au adus acolo. Totul se petrecea la latitudinea
lui Luleå. De acolo nu era mult mai departe de Solovki decât
de Stockholm.

Martiriul bisericii ortodoxe ruse nu a implicat totuși nimic pentru mulți suedezi.
Pentru mulți comuniști, revoluția rusă a fost un preludiu al țării model, o utopie care i-a
 4

orbit și a făcut ca unii să emigreze în Rusia. Vizitatorii și

jurnaliștii au știut atunci ca și acum prea puțin despre biserica
ortodoxă ca să perceapă ceea ce se întâmpla și să înțeleagă
cauzele profunde ale conflictului. Existau informații disponibile,
nu în ultimul rând din partea exilului rusesc din Paris, dar printre
protestanții cu idei preconcepute, acestea cântăreau ușor. Unul
dintre puținii care au urmărit evoluția a fost Nathan Söderblom.

Secolul al XX-lea a fost secolul martirilor creștini, cel

mai rău după ce împăratul Constantin a făcut creștinismul religia
de stat în secolul al IV-lea. Rând pe rând, țară după țară, timp de
secole, a fost reglementată relația dintre puterea de stat și
biserică. Dacă biserica nu era suficient de conformă, puteau să apară conflicte ce duceau la
represiune și martiriu. A-L mărturisi pe Hristos ca stăpân al tuturor lucrurilor, chiar și al
morții, și a atrage implicațiile politice ale mărturisirii provoacă orice formă de putere
autoproclamate și de totalitarism care dorește să controleze credința oamenilor și libertatea
de gândire.

Pe timpul țarilor, biserica și statul Rusiei erau în

sinergie; ele erau imaginile oglindite ale fiecăruia. Nu aveau
legătură cu drepturile omului, ci se bazau pe un consens
ideologic fundamental: țarul și patriarhul mărturiseau aceeași
credință și un scop comun, împărăția cerească a lui Dumnezeu.
Slava unuia a întărit slava celuilalt. Poziția și puterea ambilor
decurgeau din izvorul luminii necreate.

Cu statul ateu programatic, care și-a stabilit scopul de

a crea o împărăție a lui dumnezeu fără Dumnezeu și de a șterge
credința din inimile oamenilor, nu a fost posibil să se
coopereze. Partidul Comunist și, prin urmare, statul sovietic,
au negat toți zeii. El reprezenta un ateism raționalist care își avea rădăcinile în Occident și
era fundamental străin de tradiția teologică a Bisericii Răsăritene. A combina ideologia
materialistă a bolșevicilor cu prezența lui Dumnezeu în toți cei vii era pur și simplu
imposibil. Prin urmare, clopotele bisericii au fost reduse la tăcere. Gulagul era plin de
credincioși, morminte în masă și arhive pline de persoane.

Atâta timp cât religia nu a fost interzisă, iar credincioșilor li s-a permis să trăiască
deschis cu ceilalți, se putea negocia un modus vivendi. Papa a încheiat un acord cu Hitler,
iar protestanții chinezi și-au format Mișcarea sinelui întreit, care a recunoscut rolul
conducător al partidului. În Rusia lui Stalin, precum și în Albania, acest lucru a fost
imposibil. A existat într-adevăr o mișcare extinsă numită „Biserica vie” sau „Inovatorii”.
Aceasta voia să modernizeze biserica și să o adapteze la o societate socialistă. Biserica vie
a condamnat capitalismul ca pe o doctrină diabolică și a lăudat puterea sovietică care a
început să stabilească împărăția lui Dumnezeu pe pământ. A fost recunoscută de alte
biserici ca o adevărată reprezentantă al ortodoxiei rusești, dar faptul că mișcarea a colaborat
 5

de bună voie cu organele de stat și cu securitatea a făcut-o să-și piardă reputația printre
credincioși și să dispară.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, Catedrala

lui Hristos Mântuitorul a fost reconstruită în toată
gloria sa. Icoanele martirilor din secolul XX fac
istoria prezentă în rândul credincioșilor. În mijlocul
Moscovei se află „Zidul plângerii” de 50 de metri
lungime, cu pietre inserate din 82 de regiuni diferite,
unde erau închisori și lagăre de muncă. Pe perete sunt
portretizate 500 de persoane fără chip. Oamenii cu
care Torsten Kälvemark ne pune în legătură nu sunt
fără chip. Sunt indivizi care continuă să depună
mărturie despre libertatea necondiționată a inimii. Ei
au locul lor în rândul martirilor bisericii și sfinților,
icoanele lor ne privesc și memoria lor trăiește în sfânta liturghie.

Patriarhul Kirill și președintele Putin au devenit prieteni și biserica zdrobită și-a

recăpătat atât puterea, cât și gloria. În spatele tuturor frunzelor de aur din catedrală, privesc
martirii înainte cu ochi triști și șoptesc: Împărăția lui Dumnezeu nu este din această lume.

Jonas Jonson

Episcop de Strängnäs 1989-2005; În timpul său, a

fost creată în Catedrala Strängnäs Capela martirilor.
6