1

Rasa și creștinismul ortodox 1

22 august 2016

Note preliminare ale lui Gavin James

Campbell
Există o afirmație în sensul că sunt ființe
umane în categorii discrete, că aceste categorii
pot fi înțelese în funcție de o taxonomie și că
aceste categorii de taxonomie discrete sunt sub-
specii ale speciei umane, desemnate ca rasă.
Afirmația trece adesea dincolo de o simplă
taxonomie a atributelor fizice față de afirmațiile
conform cărora membrii acestei „rase” sunt mai
predispuși la crimele violente, mai predispuși la
lipsa de inteligență și multe alte afirmații de
acest gen. Iar afirmația că numitele „rase” sunt
cu adevărat tipice vine în mod obișnuit cu
adausurile moraliste ca membrii acelor „rase” să
fie tratați cu dispreț sau chiar dispreț în mod
absolut pe baza pretinsei înclinații spre violență,
lipsă de inteligență, lipsă de inteligență sexuală
sau lenevie. Afirmarea existenței unei rase vine,
de asemenea, cu insistența care spune că acele „rase” trebuie să fie ținute la distanță, din nou,
cu adausuri moraliste, că o astfel de separare este benefică pentru astfel de grupuri.

Creștinismul ortodox este o religie care se

concentrează aproape în întregime pe credința că
Dumnezeu S-a făcut om și că acel om este Iisus
Hristos. Aceasta este dogma Întrupării. Împreună cu
aceasta este credința că Dumnezeu a devenit unul
dintre noi ca și noi să devenim la fel de mult ca
Dumnezeu pe cât e cu putință. Aceasta este dogma
îndumnezeirii (teosis). Îndumnezeirea este crucială
pentru înțelegerea venerării Maicii lui Hristos și a
sfinților Săi, văzând că îi venerăm doar pentru că au
atins îndumnezeirea și că considerăm rugăciunile lor
ca fiind eficace din același motiv. La fel este și cu
venerarea icoanelor. Icoana este în esență o
mărturisire a lui Hristos ca Dumnezeu întrupat și a
Maicii Sale și a tuturor sfinților Lui ca fiind
îndumnezeiți.

1
Sursa http://www.gavinjamescampbell.com/430267994/4107479/posting/race-and-orthodox-
christianity trad. pr. Dan Bădulescu
 2

Creștinismul ortodox se concentrează de asemenea în mare parte pe convingerea că

Dumnezeu este în esență unul, dar trei în persoană. Acele persoane fiind Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt. Că lucrarea Duhului Sfânt este esențială pentru concepția despre Dumnezeu întrupat în
pântecele Fecioarei Maria. Și așa cum Hristos, ca Dumnezeu întrupat, Și-a supus voia Lui celei
a Tatălui Său, tot așa și creștinul își supune voința sa celei a Duhului Sfânt. Că mântuirea
creștinului este o sinergie a voinței credinciosului și a voii Duhului Sfânt. Această sinergie sau
conlucrare se numește lucrare teandrică, fiind lucrarea lui Dumnezeu și a omului. Tot ceea ce
a făcut Iisus Hristos este o operație teandrică, Botezul Său, minunile Lui, predica Sa,
schimbarea Sa la față, suferințele și moartea Lui, învierea Lui, înălțarea Lui, trimiterea Duhului
Sfânt, a doua venire a Lui; toate acestea sunt lucrări teandrice. Acceptarea Mariei să poarte pe
Pruncul Hristos a fost o lucrare teandrică, viețile sfinților vorbesc despre propriile lor lucrări
teandrice și că, creștinii ortodocși își asumă propriile lor lucrări teandrice.

Toate acestea sunt esențiale pentru înțelegerea ascetismului creștinului ortodox, prin
aceea că el trebuie înțeles ca o lucrare teandrică, o conlucrare a credinciosului și a Duhului
Sfânt. Aceasta este și modalitatea de a înțelege rugăciunea. Dogma Treimii este crucială pentru
înțelegerea eclesiologiei ortodocșilor, că este înțeleasă ca fiind una în esență și mulți în
credincioși individuali. Că Biserica este una în duh, acel Duh fiind Duhul Sfânt și mulți în
credincioși individuali. Dogmele întrupării și îndumnezeirii sunt esențiale pentru înțelegerea
naturii umane. Ființa umană este făcută după chipul lui Dumnezeu; îndumnezeirea este
prefacerea naturii umane în asemănarea lui Dumnezeu. Nu este absolut necesar ca această
antropologie teologică să decidă dacă ființa umană este sau nu un primat extrem de evoluat.
Chiar dacă suntem primați foarte evoluați2, Dumnezeu, în pronia Sa, ne-a făcut și așa după
chipul Său aranjând lucrurile așa. Și încă ne cheamă să ajungem la asemănarea Lui prin
îndumnezeire. Iar aceste dogme ale întrupării și îndumnezeirii reprezintă o etică importantă a
înțelegerii. „Dumnezeu este Iubire”, scrie Apostolul Ioan3. În timp ce cele două mari porunci
sunt de a iubi pe Dumnezeu și de a-și iubi aproapele ca pe sine însuși4. Asta înseamnă să-ți
iubești aproapele ca să fii ca Dumnezeu. A fi făcut după chipul lui Dumnezeu, trebuie făcut în
chipul iubirii. Căderea lui Adam este o cădere din capacitatea de a iubi desăvârșit, în timp ce
abilitatea de a iubi este continuarea chipului divin. Îndumnezeirea, care trebuie să atingă
asemănarea cu Dumnezeu, este o atingere a unei abilități mai profunde de a iubi aproapele și
de a iubi pe Dumnezeu. Învierea lui Hristos este cea mai puternică arătare a lui Dumnezeu
întrupat ca fiind iubirea întrupată, văzând că „Dragostea este la fel de puternică ca moartea”5.

Să luăm acum în considerare afirmația că rasa este reală în lumina dogmelor centrale
ale creștinismului ortodox, văzând mai ales că atât de mult se poate spune despre aceasta pe
cât de mult înțelegem natura umană. Că atât de mult din teologia și dogma ortodoxiei este o
antropologie duhovnicească. În primul rând, se înțelege că Hristos, în devenirea Sa ca om, a
preluat întreaga natură umană. „Ce nu este asumat nu este mântuit, dar ceea ce este unit cu
Dumnezeu este, de asemenea, mântuit”, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz, numit și Sfântul

2
? Nu se înțelege clar în ce context socio-cultural face autorul rândurilor această concesie, care cumva
pare că umbrește rândurile ortodoxe de mai sus și din continuare (n. tr.)
3
Ioan IV, 7, 16.
4
Deuteronom VI, 5, Levitic XIX, 18, Marcu XII, 28-31.
5
Cântarea lui Solomon VIII, 6.
 3

Grigorie Teologul6. Sfântul Grigorie ne spune de

asemenea că întreaga natură umană trebuie să fie
asumată de Hristos în întruparea Lui. „Dar tu ai
îndrăzneala să vorbești despre un semi-uman: căci
ceea ce a fost presupus nu a fost mântuit.”7 Sfântul
Chiril al Alexandriei explică în continuare: „Suferind
în trup și ridicându-Se din morți, El a dezvăluit natura
noastră ca fiind mai mare decât moartea sau
stricăciunea.”8 Acest lucru este reflectat în Epistola
către Evrei, în care citim: „Având, drept aceea,
Arhiereu mare, care au trecut prin ceruri, pre Iisus,
Fiul lui Dumnezeu, să ținem mărturisirea. Pentru că
nu avem Arhiereu neputând să ierte slăbiciunile
noastre, și ispitit întru toate, după asemănare, fără de
păcat” . Astfel, dacă rasa este reală, atunci Hristos ar fi trebuit să își asume o rasă. Dar El putea
9

să răscumpere numai ceea ce este specific rasei pe care El a luat-o asupra Sa. Ceea ce înseamnă
atunci că întruparea Lui nu poate fi mântuire decât pentru orice rasă în care S-a întrupat. El nu
poate decât să simpatizeze cu acele slăbiciuni ale rasei Sale și a fost ispitit numai cu orice ispită
care îi este specifică acelei rase. Mai ales dacă trebuie să afirmăm că anumite rase sunt mai
predispuse la anumite păcate, cum ar fi violența. Astfel de rase au ispite specifice lor, la care
Hristos nu ar fi rezistat. Ceea ce înseamnă că alte rase ar trebui să aibă nevoie de o întrupare
specifică pentru ei. Dar Ortodoxia nu este hinduism, cu o multitudine de avatare. Biserica
recunoaște doar o întrupare a lui Dumnezeu. Hristos, în întruparea Lui, este mântuirea pentru
toți. Nu suntem calviniști, cu ispășire limitată. Simpatia lui față de slăbiciunile noastre este
simpatia față de slăbiciunile tuturor. Așa că natura umană pe care a luat-o pentru sine este o
natură umană împărtășită de toți. Astfel, dacă rasa este reală, este absolut inconsecventă
mântuirii. În timp ce o altă concepție despre rasă s-ar împotrivi noțiunii de a exista o singură
natură umană și ar înțelege că este în mod efectiv o negare a existenței unei rase. Căci, dacă o
rasă este mai predispusă la violență, stupiditate și lenevie decât alta, atunci ar trebui să se
întâmple că ea are o natură specifică pentru ea. Deci, afirmarea unei singure naturi umane este
fie o negare a rasei, sau dacă există rasa, aceasta este fără consecință.

6
Sf. Grigorie de Nazianz: Scrisoarea 101, Prima scrisoare către Cledonius Presbiterul, 5. Din “On God
and Christ: The Five Theological Orations and Two Letters to Cledonius”, tradusă de Lionel Wickham.
St. Vladimir's Seminary Press, 2002. p. 158.
7
Sf. Grigorie de Nazianz: Împotriva lui Apolinarie. Din “God and Man: The Theological Poetry of St.
Gregory of Nazianzus”, tradusă de Peter Gilbert. St. Vladimir's Seminary Press, 2001. p. 82.
8
Sf. Chiril din Alexandria: “On the Unity of Christ”, tradus de John Anthony McGuckin. Sf. Vladimir's
Seminary Press, 1995. p. 130.
9
Evrei IV, 14-15.
 4

Întrebarea care trebuie pusă în acest moment este:

ce înseamnă „natura”? Există înțelegeri ale naturii
potrivite științei, în special biologiei. Dar există o
înțelegere potrivită teologiei, după cum a explicat Sfântul
Ioan Damaschin, deși una puternic bazată pe filosofie:

„Filozofii păgâni au declarat diferența dintre ousia

sau substanță și fysi sau natură spunând că substanța era
ființa în sens strict, în timp ce natura era o substanță care
a fost specificată prin diferențe esențiale, astfel încât, pe
lângă faptul că era a fi în sens strict, era și a fi într-un
anume fel, rațional sau irațional, muritor sau nemuritor.
Cu alte cuvinte, putem spune că, în conformitate cu
acestea, natura este acel principiu, cauză și virtute
neschimbătoare și imuabilă, care a fost implantat de
Creator în fiecare specie pentru activitatea sa - în îngeri,
pentru gândire și pentru comunicarea gândurilor lor
reciproc, fără mediul vorbirii; la oameni, pentru gândire, raționament și pentru comunicarea
celor mai intime gânduri între ei prin intermediul cuvântului; în fiarele brute, pentru operațiile
vitale, senzoriale și respiratorii; în plante, pentru puterea de alimentație, de creștere și de
reproducere; în pietre, capacitatea de a fi încălzite sau răcite și de a fi mutate dintr-un loc în
altul, adică în capacitatea neînsuflețită. Pe aceasta au numit-o natură, sau cele mai specifice
specii - ca, de exemplu, înger, om, cal, câine, bou și altele asemenea. Pentru că acestea sunt
mai generale decât substanțele individuale și le conțin, și în fiecare dintre substanțele
individuale pe care le conțin ele există complet și în același mod. Astfel, cazul mai special a
fost numit ipostas, iar pe cel mai general, care conținea ipostasurile, l-au numit natură, dar
existența în sensul strict au numit-o ousia sau substanță.”

„Sfinții Părinți nu au acordat atenție numeroaselor controverse interne și ceea ce este

comun și afirmat despre mai multe lucruri, adică de cele mai specifice specii, au numit
substanță, natură și formă - cum ar fi, de exemplu, îngerul, omul, calul, câinele și altele
asemenea. Într-adevăr, ousia sau substanța este așa numită de la einoia sau ființa sa, iar fysi sau
natura, este așa numită de la pefykenai sau ființa sa. Dar einoi și pefykenai înseamnă amândouă
același lucru. Forma, de asemenea, și speciile înseamnă același lucru ca și natura. Cu toate
acestea, ei au numit particularul individ, persoană, și ipostas sau substanța individuală - cum
ar fi, de exemplu, Petru și Pavel. 10

Această definiție a naturii este atunci una care înțelege un lucru în ceea ce privește
atributele sale și în ceea ce privește acțiunile sale. Indiferent de utilitatea sa în domeniul
biologiei sau al științei sociale, această legătură a naturii cu o înțelegere filosofică a substanței
este abordarea dogmei ortodoxe, văzând că Simbolul Credinței folosește un astfel de limbaj
pentru a descrie pe Hristos ca fiind „de o ființă (esență) cu Tatăl”. Nicăieri Sfântul Ioan nu
prezintă natura omului în termeni de naționalitate sau de taxonomie rasială. El, în schimb, îl
delimitează pe om în funcție de folosirea limbajului și capacitatea lui de a raționa. Nici nu
prezintă unele grupuri de oameni ca fiind mai înclinați spre intelect decât alții. În schimb,

10
Sf. Ioan Damaschin: Izvorul înțelepciunii; Capitolele filozofice, capitolul 30. Din “Saint John of
Damascus: Writings”, tradus de Frederic H. Chase. Catholic University of America Press, 1958. pp. 55-
56.
 5

aceasta este înțelegerea lui despre ceea ce înseamnă a fi

uman. Cel mai important aspect al înțelegerii Sfântului
Ioan despre natură umană, este acela că el nu are o
categorie intermediară de sub-specie sau rasă. În schimb,
el sare direct de la specie la individ. „Omul este împărțit
în Petru, Pavel, Ioan și toți ceilalți oameni individuali,
care nu sunt specii, ci ipostasuri”.11

S-ar putea obiecta în acest moment faptul că

dacă rasa nu este reală, atunci astfel se creează o bază
pentru negarea genului. Răspunsul este de două ori. În
primul rând, rasa și genul nu sunt echivalente unul cu
celălalt. În caz contrar, singurele căsătorii care nu sunt
interrasiale sunt cele dintre două persoane de același sex
și aceeași culoare a pielii! Al doilea este că da, natura
umană are într-adevăr un aspect feminin și unul
masculin. Partea feminină a naturii umane este
răscumpărată de Născătoarea de Dumnezeu (Teotokos)
ce consimte să-L poarte pe Hristos. Dar nu există
operațiuni teandrice specifice fiecărei așa-numite rase.
Nu există nici o operațiune teandrică specifică negrilor și niciuna specifică pentru albi. Singura
specificitate a operațiunilor teandrice este aceea a operațiunilor teandrice care sunt specifice
individului. Singurele prototipuri sunt cele ale Născătoarei de Dumnezeu care acceptă să poarte
pruncul Hristos și mai ales acela al lui Hristos însuși.

Să revenim acum la insistența că membrii unei așa-numite rase sunt mai predispuși la
anumite tipuri de păcate decât alte așa-numite rase. Dacă membrii unei așa-numite rase sunt
mai predispuși la crimă violentă, la risipă și lenevie decât la cei din afara așa-numitei rase;
atunci, ei trebuie să fie mai căzuți decât celelalte așa-numite rase. Dar acest lucru nu poate fi
împăcat cu înțelegerile creștine ale căderii. Apostolul
Pavel afirmă: „Nu există nicio deosebire: căci toți au
păcătuit și s-au despărțit de slava lui Dumnezeu.”12
Notați bine cuvintele Sfântului Pavel: fără deosebire.
Nimic nu indică faptul că oricine are o culoare diferită
a pielii, strămoși, națiune sau ceva de vreo taxonomie
este mai predispus la păcat decât altul. Sfântul Chiril al
Alexandriei scrie: „Efectele mâniei lui Dumnezeu au
trecut în întreaga natură umană ca și din portaltoiul
original, adică Adam: "Ci a împărăţit moartea de la
Adam până la Moise şi spre cei ce n-au greşit, spre
asemănarea greşelii lui Adam" (Romani V, 14). Totuși,
în același fel, efectele noilor noastre prime fructe, adică
Hristos, vor trece din nou în întreaga rasă umană.”13 În timp ce dacă cineva va sugera că o așa-
numită rasă are o predispoziție biologică la anumite vicii sau păcate, atunci el afirmă în mod
efectiv că trupurile unor astfel de persoane și materia fizică care le creează sunt în mod inerent

11
Ibid, capitolul 10, pagina 34.
12
Romani III, 22-23.
13
Sf. Chiril al Alexandriei: “On the Unity of Christ”, tradus de John Anthony McGuckin. St. Vladimir's
Seminary Press, 1995. p. 106.
 6

rele. Ceea ce este atunci eroarea maniheilor și care a fost condamnată în mod explicit de
Ortodoxie. Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Nu disprețuiți materia, căci nu este detestabilă.
Dumnezeu nu a făcut nimic detestabil. A gândi astfel de lucruri este maniheism.”14 Și el scrie,
de asemenea: „Tu disprețuiești materia și o numești scârboasă. La fel și maniheenii, dar
dumnezeieștile Scripturi o proclamă bună, pentru că spune: "Dumnezeu a văzut tot ce făcuse
și, iată, erau bune foarte”15 A insista că însuși înfățișarea fizică al unui bărbat sau al unei femei
îi predispune la păcat, mai ales dacă insistența este de asemenea că o asemenea pronunțare este
concurentă cu culoarea pielii sau cu o presupusă taxonomie (sau națiunea sau strămoșul lor)
înseamnă a insista asupra unei afirmații hulitoare că Dumnezeu i-a făcut să facă rău. Dacă un
astfel de realism al rasei nu este o insistență asupra faptului că Dumnezeu a făcut așa-numitele
rase ca să facă răul, ci în schimb o afirmație că aceasta este lucrarea diavolului, atunci o astfel
de afirmație este o afirmație hulitoare că diavolul are puteri care rivalizează cu cele ale lui
Dumnezeu. Ar fi în acest caz un fel de gnosticism, în care Creația este lucrarea unui demiurg
rău. Sau din nou, o altă variantă a maniheismului. „Răul nu este o substanță, ci un accident”,
scrie Sf. Ioan Damaschin. 16 De asemenea, dacă se presupune că predispoziția anumitor rase
către anumite păcate este rezultatul căderii: aceasta L-ar face pe Dumnezeu atât de neputincios
încât creația Sa fizică să poată fi desființată de păcatul lui Adam. Dar, după cum s-a observat,
aceasta oricum nu este înțelegerea scripturistică sau patristică a căderii.

Cineva va obiecta, fără îndoială, încercând să invoce Faptele Apostolilor XVII, 26-27,
în care Sf. Pavel spune: „Şi au făcut dintr-un sânge toată limba oamenilor, a locui peste toată
fața pământului, rânduind mai dinainte obișnuite vremi şi punerile hotarelor locuirii lor, A cerca
pre Domnul de-L vor putea să-L pipăie pre El şi să-L afle”. Dar aceasta înseamnă a scoate
grosolan versetele din contextul lor, văzând că este Sf. Pavel, un evreu, adresându-se grecilor
păgâni în Areopagul din Atena! Apostolul Pavel încalcă limitele pe care le-a hotărât zeul fals
al naționaliștilor albi!

Alte versete scoase din context sunt cele care interzic căsătoriile între israeliți și
națiunile vecine, cum ar fi Deuteronom VII, 1-5. Ceea nu menționează cei ce se referă în mod
convenabil la aceste versete este faptul că, căsătoriile sunt interzise din preocuparea ca israeliții
să nu apostazieze. „Pentru că vei despărţi pre feciorul tău de către tine şi va sluji la dumnezei
străini” - o parte crucială a poruncilor Vechiului Testament care nu sunt niciodată menționate
de către rasiști.17 Fineas a ucis într-adevăr un om pentru că a luat o soție madianită (Numeri
XXV, 6-15). Dar contextul arată că a făcut-o pentru a preveni apostazia (Numeri XXV, 1-5).
În timp ce Moise s-a căsătorit cu o madianită (Ieșire II, 15-22) și nu provoacă mânia unui
Dumnezeu gelos pentru el. Dacă madianiții sunt o rasă separată de israeliți, atunci ambele
căsătorii ale lui Moise au fost interrasiale! (Numeri XII) Rețineți că ori de câte ori Vechiul
Testament oferă o listă a națiunilor cu care li se interzice să se căsătorească israeliților,
niciodată nu este dată o descriere a aspectului fizic al israeliților sau al vecinilor lor. Acestea
sunt în esență interpretări forțate.

În concluzie, o noțiune de rasă, în care există sub-specii de ființe umane care pot fi
clasificate în funcție de taxonomii discrete, este una care nu este reconciliabilă cu creștinismul
ortodox. Dacă rasa este o teorie științifică biologică, verificabilă, ea nu poate fi decât o

14
Sf. Ioan Damaschin. Din “On The Divine Images”, tradus de David Anderson. St. Vladimir’s
Seminary Press, 1980. p. 24.
15
Ibid. p. 60.
16
Ibid. p. 51.
17
Deuteronom 7:4.
 7

modalitate de înțelegere a variațiilor în aspectul fizic. Dar nu mai departe. Nu poate avea
consecințe politice sau etice. Și chiar atunci, rasa, ca simplă apariție fizică, nu poate fi discretă,
ci este continuă. Rasa, dacă este reală, poate fi doar o serie de simple asemănări, și nimic
altceva. Mai presus de toate, nu este deloc importantă pentru teologia creștină ortodoxă - dacă
este reală. Hristos, ca Dumnezeu întrupat, a murit și a înviat pentru toți. În întruparea Sa, El ia
o singură natură umană, unită în El. Oricine vrea să fie unit cu Biserica Ortodoxă ar trebui să
renunțe la noțiunile de rasă ca ceva discret, ca ceva de consecință etică și trebuie să renunțe
mai ales la noțiunile de rasă ca bază a națiunii. Astfel de păreri nu pot fi împăcate cu teologia
încarnării și cu hristologia ortodoxă. Iar astfel de vederi nu pot fi împăcate cu etica creștină de
bază, ca cineva să iubească aproapele ca pe sine însuși. Persoanele care se găsesc afurisiți
(excomunicați) pentru că au astfel de vederi ar trebui să se folosească de posibilitatea de a se
pocăi și de a fi împăcați cu Biserica. Dacă nu vor face acest lucru, ar trebui să aibă decența de
a recunoaște că nu sunt creștini ortodocși. Persoanele care țin la astfel de noțiuni de rasă, dar
care flirtează cu ortodoxia trebuie să înceteze să limpezească două opinii ireconciliabile și să
ia o decizie.