1

Activitatea culturală,
factor de bună convieţuire interetnică în comuna Lenauheim.

Am cunoscut viaţa culturală a comunei încă din anul 1945 când am

venit în localitate. O şansă a fost pentru comună prezenţa în localitate a
profesorului Gheorghe Moraru care, având cunoştinţe muzicale, atât
teoretice cât şi practice, ştiind să cânte la mai multe instrumente printre care
pian, acordeon vioară şi chitară (în general instrumente de coarde) a fost un
factor care a impulsionat activitatea culturală din localitate. Încă din 1945 s-
a implicat în conducerea corului bisericii ordodoxe, cor înfiinat anteior de
tatăl meu, Gheorghe Rofa, iar mai târziu şi în organizatea şi conducerea
tarafului. Îmi fac o datorie de onoare să reamintesc că lui i se datorează
cunoştinţele mele în domeniul teoriei şi solfegiului pe care le-am studiat, sub
îndrumarea lui, timp de patru ani fapt care mi-au permis să fac ulterior
progrese în domeniul muzical. Pentru toate acestea îi aduc mulţumirile mele
şi voi păstra întreaga viaţă vie amintirea sa. Dacă am realizat ceva important
pentru viaţa culturală a localităţii la baza acestora stă şi strădania
profesorului Moraru. Prin mine, de munca lui s-a bucurat o întreagă
comunitate.
Prezenţa mea în viaţa culturală a căpătat o pondere mai însemnată
începând cu anul 1948. În acel an, la cinematograful Capitol din Timişoara,
s-a ţinut un concurs de coruri la care au participat peste 55 de formaţii corale
la care eu am asistat în calitate de invitat din partea organizatorilor. Atunci
am realizat frumuseţea muzicii corale din Banat de care tata mi-a vorbit pe
când era mic copil. După ce am urmat cursurile de dirijor de cor m-am
hotărât să pun în valaoare frumuseţea muzicii corale. În mod deosebit m-au
fascinat armonia şi acordurile acelor bijuterii de artă corală din Banat.
 2

Taraf organizat ca urmare a dorinţelor şi stăruinţelor mele dar pe care

îl conducea profesorul Moraru era compus din 7 persoane şi anume prof. Gh.
Moraru, Ioan Gheţa, Gh. Baloş, Gh. Jurca, Ioan Viţa ,Todot Marian şi Ioan
Rofa. Tot anul 1948, în cadrul Căminului Cultural s-a înfiinţat corul a cărei
conducere mi-a fost încredinţată. Corul era mixt, format din români şi
germani, repertoriul fiind atât din muzica corală românească cât şi germană.
Era şi acesta un aspect au bunei convieţuiri dintre cele două etnii. Muzica
era cântată pe patru voci. O menţiune specială facem pentru Enni Schwartz,
solista corului. Era înzestrată cu o voce de excepţie, motiv pentru care era
supranumita de concetăţeni Privighetoarea Lenauheimului. Această calitate
era dublată şi de o cultură muzical pe măsură. În anii care au urmat corul a
participat la numeroase concursuri artistice obţinând mai multe premii şi
anume: locul 3 în anul 1961, locul 1 în 1962 iar în anul 1963 locul 1 pe
regiunea Banat . Ulterior, locul 1 a fost atribuit formaţiei corale din
Chizătău, considerându-se că având o mare tradiţie poate reprezenta cu mai
mult succes Banatul în fazele pe ţară. Formaţia nostră corală ocupând locul
2. Aceste sucese au fost posibile şi pentru că am făcut două cursuri de dirijat
şi Şcoala de Artă Populară. După circa 3 săptămâni după ce am obţinut
aceste succese, atât la cor cât şi la taraf, directorul Casei de Creaţie din
Timişoara, Boţan, a venit la Lenauheim cu cupa culturală care ne-a fost
atribuită pentru că comuna noastră a făcut dovada unei munci culturale
deosebite prin participarea la concursuri cu mai multe formaţii şi anume :
cor şi taraf conduse de Ioan Rofa, fanfară condusă de Schwartz, orchestra
condusă de Gerber, orchestră semisinfonica condusă de Mazer, dansuri
populare, solişti vocali şi instrumentali. Printre soliştii instrumentali
amintim pe Rofa Ioan şi Pătru Mircea iar ca solişti vocali amintim pe Costici
Gheorghe, Rodica Rofa, Elena Olteanu, Gheorghe Sârbescu. Printre cei care
 3

s-au remarca la formatia de dansuri amitim pe Ioan Bibu, Lori Badea, Petre
Datcu. La temelia succeselor noastre culturale, pe lângă eforturile făcute de
noi, se află şi sprijinul acordat de multe pesonalităţi culturale şi artistice
prietre care la loc de frunte s-a aflat domnul Belevcenco, dirijor al Operei de
Stat din Timişoara. O menţiune speciala facem pentru cadrele didacice care
au funţionat atunci în localitate. Ele s-au aflat în fruntea activităţii culturale
atât printr-o participare directă cât şi ca factor mobilizator, mai ales printre
funţionarii şi intelectualii comunei.
Idolul meu a fosta marele violonist Ion Luca Bănăţanu. Când îl
ascultam cântând mă podideau lacrimile şi regretam imens că n-m putut
studia vioara din copilărie. Faptul că am început la vârsta de 20 de ani a fost
un imens handicap în cariera mea artistica suplinit doar de reala mea vocaţie
pentru muzică în general, pentru vioară în mod deosebit.
Există o relaţie directă între şcoală şi viaţa culturală din comună. Am
desfăşurat şi o activitate didactica timp de 10 ani. Fiind secretarul şcolii
generale din localitate, am predat ore de muzică la clasele V-VII ocupîndu-
ma totodata şi de ansamblul coral al şcolii. Acest cor a participat pentru
prima dată la un concurs de coruri şcolare organizat la nivelul raionului
Jimbolia. Deşi corurile participante erau formate din copii de vârste diferite,
cu alte cuvinte nu conta că un cor era format din elevi de liceu şi altul din
elevi de gimnaziu, unicul criteriul de departajare era calitatea interpretării.
Corul nostru format din elevi de gimnaziu, ceea ce putea fi un handicap, a
obţinut totuşi, locul 1.
Tot în cadrul şcolii am organizat un grup de copii cu aptitudini pentru
muzică care au învăţat să cânte la vioară, pian, violoncel, chitară, acordeon
şi contrabas. Astfel, a putut fiinţa o orchestră şcolară care a aparticipat de
mai multe ori la concursuri regionale, obţinând locurile 2, 3 şi menţiune. Pe
 4

tinerii de atunci îi văd acum într-o fotografie şi îmi amintesc numele lui
Cornel Jurca la vioară şi Tănăsescu la acordeon. Această orchestră,
împreună cu solistele Rodica Rofa, surorile Aurica şi Mărioara Gătăianţu, a
fost înregistrată. Mai târziu această înregistrare a fost transmisă la posturile
de radio Timişoara, Budapesta II şi Viena. Unii dintre aceşti copii au făcut,
mai târziu, parte din taraf şi din orchestra de muzică uşoară. Un merit
deosebit revine profesorului Constantin Paşcău, pe atunci director al şcolii
din localitate, care a înţeles şi sprijinit fără rezerve această activitate. Un alt
aspect al activităţii didactice se referă la tineri pe care pe care i-am învăţat să
cînte le diferite instrumente: Mircea Pătru la vioară, Gheorghe şi Vichentie
Sărbescu la acordeon, Opriş Dorel la havaiană, Simion Bibu la vioară,
Tănăsescu la acordeon Gheorghe Gheţa la percuţie şi alţii. Aceştia, înpreună
cu cei care cântau şi în taraf, au format orchestra de muzică uşoara. Îmi
reamuntesc că în anul 1951 am fost pentru prima dată cu taraful, corul,
dansurile populare etc la Sânnicolaul Mare care atunci era reşedinţă de raion.
Nu eram cunoscuţi dar am avut succes. Spectatorii se întrebau de unde
suntem, pentru că nu mai cunoscuseră o orchestră care să-i bucure atât de
mult. Atunci am cântat doina Mărie, dragă Mărie. Le-a plăcut în aşa
măsură încât titlul acestei doine a devenit pentru noi un al doilea nume.
Cu elevii şcolii am pus în şcenă opereta În vacanţă. Cu această operetă am
dat mai multe spectacole la Jimbolia, Lovrin, Comloşul Mare etc.
O latură majoră a activităţii culturale o repezintă teatrul. Am jucat în
mai multe spectacole, interpretând roluri diverse cum ar fii: Rică
Venturiano din „O noapte furtunoasă„, Ion din „Năpasta„, ambele din opera
lui Ion Luca Caragiale şi rolul lui Iorgu Langada din piesa „...Escu„ de
Tudor Muşatescu. Cu „Năpasta„ am participat la un concurs pe centre de
comună, unde au fost prezente mai multe formaţii teatrale. După spectacol,
 5

am fost chemat la masa juriului unde doi reprezentanţi, actori ai Teatrului de

Stat din Arad m-au întrebat unde am studiat arta dramatică. Răspunsul meu
a fost că nu am studii în acest domeniu. Răspunsul meu i-a uimit,
nevenindu-le să creadă că un om fără studii de specialitate poate interpreta
cu succes un rol atât de complex. Îmi face o deosebită plăcere să-mi
amintesc că în spectacolul „Năpasta„ am jucat alături de Profesorul
Constantin Paşcău, pe atunci director al Şcolii generale din localitate cu
merite de excepţie în instrucţia şi educaţia copiilor noştri care a interpretat
rolul învăţătorului Gheorghe. Pentru meritale sale, cu prilejul trecerii sale la
cele veşnice, am propus ca şcoala din Lenauheim, al cărei ctitor a fost, să-i
poarte numele. Aceasta a devenit o dorinţă a multora dintre elevii săi şi sper
că va deveni realitate. Rolul Ancăi, a fost interpretat de doamna profesoară
Pauluina Bibu iar în rolul lui Dragomir a jucat Bocşan Gheorghe. Cu acest
spectacol am fost în mai multe oraşe şi sate. Îmi amintesc că în comuna
Cărpiniş, în timpul spectacolului, când apăream pe scenă, într-o linişte
mormântală, se auzeau suspine când rosteam repica „Tu, Dragomire de ce nu
te-ai dus să spui precum că Ion nu-i vinovat şi pe Ion l-aţi bătut în cap de
geaba. Şi Ion ar fi mers la Maica Domnului şi s-ar fi rugat pentru păcatele
tale. Vezi...vezi...vezi„. După spectacol, prietenul Marta Păun, mi-a spus că
vecinul de alături lăcrima si l-a întebat: „ce faci Plângi? . răspunsul său a
fost. „Dar tu nu ai lacrimi pa obraz?„ Vorbind despre calitatea specacolului
la Jimbolia şi Comloşul Mare s-a spus că în localităţile lor specacole de o
astfel de calitate au dat numai actorii de la Teatrul de Stat din Timişoara.
Performanţele acestui spacacol se datoresc în cea mai mare măsură doamnei
profesoare Persida Pârvan care a semnat regia. Referitor la specacolul
„...Escu„ trebuie subliniat aportul doctorului Paul care a semnat regia şi a
interpretat rolul lui Decebal. A fost preocupat ca fiecare personaj să fie bine
 6

conturat şi prezentat şi întregul specacol să se defăşoare într-un decor optim.

Realizarea acestui spectacol a neceitat pricepere din partea dr. Paul şi
eforturi financiare notabile. Rolul Mizei a fost interpretat de doamna Duţu
Elvira, Vasile Petcuţ pe cel al generalului Stamatescu, iar rolul lui Traian a
fost interpretat de ing. Niculescu. Olimpia Secoşanu şi Tuţa Clej au
interpretat roluri de soţie şi respectiv amantă, care au rămas în amintirea
spectatorilor. În rolul comisarului a jucat Petre Boşcu, iar în cel al
bătăuşilor Petre Datcu şi Chira Jurca. Şi cu acest spectacol am avut succes
nu numai în Lenauheim ci şi in localităţile învecinate pe care le-am amintit
mai sus. Mă simt dator să aduc caldele mele mulţumiri tuturor consătenilor
care, direct sau indirect m-au ajutat să duc această frumoasă dar nu uşoar
muncă artistică. Fără concursul lor n-aş fi putut realiza multe din cele mai
sus relatate.
Balurile, care se ţineau aproape săptămânal, au fost şi ele maifestări
culturale. Cum poate fi considerate muzica şi dansul dacă nu manifestări
culturale. Erau trei formaţii muzicale Fanfara condusă de Schvartz,
orchestra condusă de Gerber şi cea condusă de subsemnatul.Pentru
comunitatea noastră ele au fost mai mult decât acte culturale pentru că
participau atât tineri cât si oameni trecuţi de prima tinereţe şi, ceea ce este
mai important, aparţieau ambelor comunităţi. Îmi amintesc de frumosul
obicei german când tinerele perechi rămâneau în cerc, în mijlocul sălii, timp
de trei dansuri. Mai târziu, unul din consăteni care a vizitat Germania unde
a participat la o reuniune a colegilor din Berlin. Mi-a spus că s-a simţit ca în
sala de dans din comună. Şi la Berlin, perechile rămâneau trie dansuri
împreună şi petreceau pauzele dintre ele în mijlocul sălii. Nu i s-a părut
nimic curios în asta pentru că mai făcuse acest lucru în comuna lui ori de
câte ori dansa cu fete de etnie germană. La baluri, ceva din spiritul german
 7

îi cuprindea şi pe români. Voia bună specifică serilor de bal favoriza

apropierea dintre tinerii din cele două etni. Cel mai important dintre toate
balurile era cel al strugurilor. Era o sărbătoare germană dar pe care au
înbrăţişat-o şi românii. Una dintre puţinele manifestări culturale ale
germanilor la care românii n-au participat în mod direct a fost Chirvaiul.
Participau doar tinerii germani de ambele sexe care făceau o pregătire
prealabilă obligatorie. Împletirea panglicilor pe lemn ni se părea tuturor un
lucru imposibil la început. La final, reuşita tinerilor ni se părea, nouă ca
simplii spectatori un lucru fascinant.
V-am prezentat doar câteva aspecte din viaţa culturală din acei ani.
Sunt doar amintirile mele despre o latură din vieţii comunei de atunci. Nu
este decât o parte a întregului care forma viaţa culturală. Se impune deci ca
şi alţi participanţi, fie ca realizatori ai ei sau simplii beneficiari să contribuie
la realizarea acestui întreg. Fără o prezentare a bogatei vieţi culturale
desfăşurată de comunitatea germană, viaţă care în rândurile de faţă a fost
doar tangenţial prezentată, nu se poate realiza întregul la care ne-am referit
mai sus. Suntem convinşi că acest lucru se va realiza negreşit.