Daris Basarab

Oglinda retrovizoare

O dimineaţă frumoasă de decembrie, intrată pe geam

în dormitor prin razele unui soare generos, m-a săltat
din patul moale, poate prea moale, şi m-a pironit in faţa
ceasului deşteptător, care, contrar obiceiului, nu-şi
făcuse datoria.
„Nu se poate! Cum mai ajung eu la Complex?!”
O cursă contra cronometru intre baie şi bucătărie, o
cafea gata de revărsare, un amestec de brânză de vaci
cu iaurt, o felie de şuncă înghiţită pe nemestecate, un
plonjon în trening şi-n adidaşi, un servus am plecat şi,
un lift blocat, mi-au asigurat încălzirea pentru tenis.
După o coborâre ca-n filme, pe la etajul cinci din nouă,
am frânat ca-ntr-o cursă alpină.
„Cum să joc fără rachetă?!...”
Un urcuş în salturi, doar patru etaje, o cheie
năbădăioasă la intrare, o nimerisem pe cea de la intrarea
blocului, o întrebare nevinovată cu ”ce-ai mai uitat?” şi,
în sfârşit, o coborâre fără probleme. Un parcurs de zece
minute făcut în doar cinci şi un troleibuz gata să plece.
Noroc cu semaforul care l-a oprit şi cu şoferul care s-a
îndurat. Probabil că se plictisea să meargă fără călători.
Erau, totuşi, câţiva.

1
 Locuri la alegere. M-am trântit pe cele două scaune
alăturate, din faţă, pe stânga, aveam loc şi de sacoşă,
puteam să mă relaxez. Am închis ochii şi m-am lăsat
dus de visare. Eram o echipă pe cinste. Patru, din care
trei pensionari valizi şi un tânăr, sub cincizeci, care ne
onora cu prezenţa sa. Cel mai copt, generalul, cândva
preşedintele Federaţiei de Tenis, era cu organizarea. De
fapt el era cel cu relaţiile şi cu sălile, sau baloanele,
asigurându-ne condiţii confortabile pentru practicarea
tenisului pe timp iarnă. Gândul îmi zbura la aceste
întâlniri, la prietenia care ne lega, la seriozitatea cu care
abordam jocul, la ambiţia cu care luptam, la maniera cu
care ne lăudam reciproc. Realitatea era că ne mişcam cu
toţii, încă, foarte bine, iar prezenţa între noi a celui mai
tânăr, de altfel un amator versat într-ale tenisului, ne
dădea un imbold aparte.
Ca într-o zi de duminică, o zi de weekend, în plină
iarnă, puţină lume se încumeta să iasă la plimbare, şi
încă de dimineaţă. Puţinii călători care apelau la
mijloacele de transport în comun, nu apucau să se
deranjeze unii pe alţii, cum se întâmpla în zilele de
lucru, când o călătorie cu troleibuzul era o alegere
temerară. In atare condiţii şi starea mea de visare se
adâncea odată cu trecerea staţiilor în zbor permiţând o
adevărată evadare din viaţa cotidiană atât de
tumultoasă. Ridicam din când în când pleoapele şi
urmăream, cu o indiferenţă nespecifică mie, defilarea
unor imagini nu întotdeauna măgulitoare.
La un moment dat, la o frână ceva mai bruscă, mi-am
îndreptat privirea înspre şofer şi pentru o clipa am privit
oglinda retrovizoare prin care omul avea controlul

2
interiorului troleibuzului. Am rămas oarecum surprins
să întâlnesc în oglindă imaginea unei figuri cunoscute,
la prima vedere. Am închis ochii şi am încercat să
scrutez memoria în căutarea unui răspuns. Am strivit
tentaţia de a întoarce capul temându-mă, instinctiv, să
nu-mi trădez teama de ridicol. Mi s-a mai întâmplat să
întâlnesc figuri ”cunoscute” pe care să nu le identific şi
să mă simt jenat. Am mai ridicat fugitiv privirea înspre
oglindă, temător, şi de data aceasta, să nu întâlnesc
cumva privirea necunoscutului.
„Imposibilă situaţie! Îl cunosc, sunt sigur, dar nu ştiu
de unde să-l iau. Doamne, ce e şi cu bătrâneţea asta!
Poate coboară omul şi-l pot vedea mai bine pe geam…”
Cum timpul a început să se scurgă mai repede şi
urma să cobor, mi-am luat inima în dinţi şi m-am
hotărât să-l studiez mai atent în oglindă. L-am regăsit în
aceeaşi postură, dar de data aceasta, cu o grimasă uşor
iritată. Intrigat mi-am dus mâna la frunte şi am rămas
buimac. Gestul meu, repetat în oglindă, m-a aruncat
efectiv în ridicol. Cel pe care-l vedeam în oglinda
retrovizoare, eram chiar eu.
A fost un moment de derută, am întârziat să cobor,
troleibuzul a pornit iar eu, la o primă analiză, am
realizat cât de mult m-am schimbat, fără să-mi dau
seama, nici măcar în clipele când mă priveam, sau cel
puţin credeam că mă privesc, în oglinda din baie…

27 ianuarie Bucureşti