Civilizatia greaca

Periodizare:
Epoca arhaica (sec. VIII-VII i.Ch.); perioada mitologica reprezentata de Hesiod si Homer;
Epoca preclasica (sec. VI i.Ch.); secol arhitectonic reprezentat de Eschil – tragedianul
arhitectonic.
Epoca clasica (sec. V i.Ch.); secolul sculptural reprezentat de Sofocle – sculpturalul atenian,
Pericle, Anaxagoras, Fidias;
Epoca postclasica (sec. IV i.Ch.); secolul pictural reprezentat de Euripide, Praxiteles; secol
reprezentat de decadere, dupa moartea lui Sofocle; apar comediile lui Aristofan,
picturalizarea sculpturii(Praxiteles)
Epoca elenistica (sec.III-I i.Ch.).
Se cauta succesiunea "primei viori", o orchestratie a formelor culturale. Intrebarea care se pune
este: nu exista in cultura un instrument care sa dea tonul?
Se incepe de la religie (cu epicul ca arta), prin Hesiod, Homer, Pindar, Sapho. Dualitatea religie-
poezie epica (si chiar lirica) este un intreg cu doua fete. Urmeaza artele plasticizatoare (in toate
culturile vechi) ajungandu-se pana la marile constructii din Asia Mica sau Partenonul. Din
filosofeme (intelepciune) se configureaza filosofia, si mai apoi arta si stiintele: incercarea de a
arata evolutia gandirii umane este o incercare asumat simplificatoare; povestea inteleapta este
mitologie care, la randul ei, este religie.
Trecerea de la Uranus, la Chronos, la Zeus este o incercare de apropiere a zeilor de oameni;
Pallas Athena si Apollo sunt zei tineri, obladuitori ai artei care infrang alti zei pentru a proteja pe
oameni.
Totul evolueaza prin dominante:

 Epic, liric, dramatic;

 Mitologie, poezie, filosofe, stiinta;

 Arhitectura, sculptura, pictura.

Fiind vorba de mai multe straturi, toate aceste elemente se intersecteaza; filosofii scriu in versuri,
poetica este imagistica de unde rezulta ca se porneste de la mitologie; dar nevoile filosofiei cer
epurarea elementelor fanteziste in beneficiul elementelor logice. Platon este mitologic si incearca
sa se indeparteze de mitologie, dar Aristotel va face pasul hotarator.
Daca mitologia poetica este punctul de plecare al intregii culturi se poate spune ca si poezia epica
deriva din reprezentarile mitologice si invers (prin povestitori si prin filosofii presocratici).
Eroicul este transferat in sfera umana; marile intreceri sportive (Pindar). Mitologia coboara pe
pamant prin elementele de mai sus si prin presocratici.
 Stiinta este din ce in ce mai desacralizata, desacralizare care apare si in sculptura si pictura de
mai tarziu.
Totusi rautatea si cruzimea zeilor este inca prezenta, iar aheii, asediatorii Troiei (care sunt mai
"barbari") cuceresc Troia prin intermediul zeilor; este o foarte complicata reprezentare intre vechi
si nou; Ahile care este barbar este infrant de Paris care este cel mai "lunecos" dintre troieni.
"Odiseea" este un moment "mai modern"; este un prim roman initiatic: romanul inteleptirii lui
Ulise. Astfel cultura greaca se imparte in: varsta de aur, varsta de argint, varsta de bronz, varsta
eroilor si varsta de fier.
La greci apare asa-numitul timp-cascada (Blaga), care e timpul luptei dintre Eros si Thanatos
(Moartea). Acesta este timpul vechilor mitologii europene, ca la Platon unde lumea umbrelor este
precedata de lumea Ideilor. Umbra este atinsa de imperfectiune si atunci, omul, pentru a scapa de
depresie, va incerca sa intrerupta timpul-cascada prin miracol, printr-un salvator cosmic, prin
magie. Grecii au inventat ideea de "evolutie involutiva".
In mitologia greaca sunt prefigurate marile conflicte tragice, explorate de tragedia greaca. Zeus
este un zeu nou, dar cu un sentiment de invidie fata de oameni si neagreand pe eroul care este de
partea oamenilor. Tot timpul se inlantuie la modul viclean opusele. Tragedia generalizeaza aceste
uriase rupturi in viata si mentalitatea oamenilor. Grecia reuseste in cele cateva secole descrierea
destinelor ("Orestia", "Antigona"); se ajunge la dispute juridice (conflictul dintre logica statalitatii
incipiente si moralitatea familiala); prin Antigona, Sofocle pune bazele unei moralitati
individuale; hybris-ul este realizat prin opunerea fata de destin ("Oedip").
Apare comedia ca o fata opusa tragediei de unde rezulta degradarea; cand se rade de valorile
aratate de Socrate (Aristofan, "Norii") se arata de fapt starea de decadere a civilizatiei grecesti.
Iar daca rolul artei comice este de-mascarea se arata ca esenta a ajuns sa fie mai putin valoroasa
decat aparenta.
Care este diferenta dintre filosofe si filosofema (structura sapientiala)? Filosoful se orienteaza
asupra lui insusi…
Secolul VI este orientat pe orizontala Asia – Mica – Italia – Sicilia, in timp ce secolul V este
orientat pe orizontala peninsulei elene. De aici rezulta ca pe orizontala Mediteranei isi pune
bazele filosofia.
Exista trei cicluri grecesti ale filosofiei:
Thales, Anaximandru, Anaximenes versus Pitagora;
Heraclit din Efes, Parmenide (centrul filosofiei grecesti);
Empedocle, Anaxagora.
Perioada tarzie (elenistica sau alexandrina) se imparte in doua zone:
in secolul IV, in Grecia si;
in secolele III-I, in Roma antica.
Sculptura se inmoaie spre variante ca si picturale. Praxiteles este asemanat cu Euripide.
Precumpanesc zeii si zeitele mai "lunecoase": Afrodita, Hermes. S-a vorbit de un "baroc" al
acestei epoci.
Sparta infrange Atena, iar centrul de greutate se muta in Alexandria. Se trece de la "spirit" la
"ratiune", la "intelect". Mutatia e favorizata de trecerea de la Academia lui Platon la Lykeon-ul lui
Aristotel sau de trecerea de la tragedie la comedie (de la Euripide la Aristofan) – despartire de o
lume socotita invechita si demna de a fi supusa batjocurii.
Condamnarea lui Socrate este asociata in ciclul iudeo-crestin cu moartea lui Iisus (similitudini
tipologice intre criza ciclului atenian cu criza ciclului iudeu). Perioada tarzie este incercata de o
criza in care nu apare nici un spirit inalt. E pregatita trecerea de la o gandire inca asociata cu
mitul, sau religia, la o gandire "rationala". Democrit e considerat ca fiind primul atomist, iar
centrul atentiei este luat de om. Aristotel teoretizeaza poezia ("Poetica") cu accent analitic si
sintetizator.
Alexandria (infiintata de Alexandru Macedon in secolul III i.Chr.) preia rolul de centru fizic si
spiritual al Greciei, dar de-a lungul timpului au loc distrugeri succesive ale intregii culturi
grecesti de aici. In Alexandria se aflau peste 300.000 de locuitori: greci, iudei, romani, crestini,
astfel incat acest oras poate fi considerat un creuzet al lumii antice ce combina elemente grecesti,
iudaice si iudeo-crestine. Aici se traduce Septuaginta, Codul Medicinii (Corpus Hipocratus).
Are loc specializarea elenistica pe stiinte (care provin din spargerea cadrului aristotelic
universal), apar stiinte tehnice, umane (baza geometrica a lui Euclid, geometria lui Arhimede,
analitica lui Aristah), Heron pune bazele mecanicii, Ptolemeu pune bazele astronomiei s.a.
Epoca elenistica e extrem de bogata in detalieri, in sinteza partilor (geometrie, aritmetica), dar de
asemenea, prin iudaism si crestinism, patrunde si spiritualismul iudeo-crestin. Astfel Alexandria
este o metropola cu populatii amalgamate care aduc tragedia, stiintele, dar si o celebra prezenta
crestina (sec. II-III d.Chr.: Elemen, Panten, Origen).
Alexandria, mostenitoarea Atenei, intra in impact cu Roma. Daca gandim acest ciclu ca pe unul
mediu, cel alexandrino-roman, Grecia isi va lua revansa asupra Romei (Roma va fi infranta
cultural de catre Grecia aparent depasita).
Daca in Grecia au existat istorici mitici sau cate un istoric "real", Roma pune in prim plan
constiinta istoriografica. Pana la romani nu exista o asemenea abundenta istoriografica (metoda
descrierii parcurge drumul de la mit pana la istorii pretins exacte – Cato cel Batran, Titus Livius,
Suetoniu, Tacit s.a.). Independent de veridicitate, se ajunge la o stilistica riguroasa. In finalul
acestui ciclu, celebrele paralele ale lui Plutarh pun fata in fata oameni latini si greci (Alexandru
Macedon – Caesar; Pericles – Fabius Maximus), simtindu-se inrudirea dintre greci si romani.
Limba latina este rationala, maximal precisa, iar expresia ei este jurisprudenta (dreptul roman este
de neocolit).
Se ajunge la o dominare a intelectivului. Constructiile romane nu sunt arta, ci mai degraba
tehnica bazata pe stiinta. Arhitectura are in vedere coeficientul constructiv ("Tratatul de
arhitectura" al lui Vitruviu este de fapt un tratat tehnic); de la spiritul larg grecesc preclasic si
clasic se ajunge la o dominare a tehnicii: arhitectura este o arhitectonica bazata pe stiinta.
Arhitectonica constructiva este "functionala", tehnica inginereasca fiind superioara celei grecesti.
Aceasta etapa poate fi considerata ca fiind prima victorie civilizatorica si de asemenea
civilizatoare. Relativa indistinctie intre constructiile practice si cele artistice este caracteristica
acestei expansive civilizatii. Se explica astfel si patrunderea elementelor practice in poezie
(Vergiliu scrie in versuri "Tratatul de agricultura"; "Metamorfozele" lui Ovidiu sunt prelucrari
intelectuale ale miturilor grecesti de odinioara; chiar si "Eneida" se ia la "tranta" cu "Iliada" lui
Homer, dar Vergiliu a pierdut forta primordiala, frusta si s-a cucerit siguranta rafinamentului
lingvistic; Horatiu scrie "Epistola…", poem despre arta poetica, care este o intoarcere intelectiva
asupra spiritului: poetul gandeste poetic poezie strunind foarte exact, in versurile sale, obiectul
care este chiar poezia; poemele erotice celebreaza ars amandi ca tehnica erotica; toate exemplele
vor sa spuna ca pecetea civilizatoare a acestei culturi este evidenta: aceasta civilizatie este
stapana asupra ei fara marile inflacarari de odinioara grecesti). Recuperarile spirituale vor fi
facute prin cultura iudeo-crestina care va da un impuls spiritualitatii propriu-zise.
Filosofia nu se compara in ansamblu cu varfurile filosofiei grecesti. Care sunt insemnele
filosofiei? Luciditate impinsa pana la demitizare totala (Lucian de Samosata e punctul final al
demitizarii ionice, dar si poemul lui Lucretiu da seama asupra tendintei de demitizare in profitul
materialismului). Moartea este acceptata ca final al existentei. Se dezvolta filosofia stoica
(Seneca, Epictet, Marc Aureliu). Epictet si Marc Aureliu sunt reflexe ale unei decadente, ale unei
luciditati asumate. Operele celor doi sunt monumente ale gandirii stoice tarzii. Se urmareste o
anume resemnare demna in fata mortii, umanitatea fiind decantata din infrangere (stoicul poate fi
considerat cel dintai Sisif fericit). "Eneadele" lui Plotin poate fi considerata cu marile varfuri ale
filosofiei grecesti (Platon, Aristotel); se stabileste una din marile legaturi Orient - Atena -
Alexandria - Roma intr-un sens anterior si paralel cu crestinismul; Platon si Plotin vor intra in
structurarea ulterioara a gandirii crestine. Prin Plotin, se recupereaza, din decantarea iluziilor,
spiritualitatea.