37

<titlu> 1. Literatura si studiul literaturii

nainte de toate trebuie sa facem o deosebire ntre literatura si studiul literaturii. Este vorba de
activitati distincte ; prima este o activitate creatoare, o arta ; cea de a doua este, daca nu o
stiinta propriu-zisa, n orice caz o forma de cunoastere sau de eruditie. Au existat, fireste,
ncercari de a sterge aceasta deosebire. De exemplu, s-a sustinut ca nu poti ntelege literatura
dect daca esti scriitor, ca nu poti si nu se cuvine sa-1 studiezi pe Pope fara sa ncerci tu nsuti
sa scrii cuplete eroice, sau ca nu poti ntreprinde un studiu despre drama elizabetana daca n-ai
scris o drama n versuri albe. *1 Totusi, orict de utila i-ar fi experienta creatiei literare,
cercetatorul literar are o sarcina complet diferita. El trebuie sa-si transpuna experienta literara
n termeni intelectuali, s-o integreze ntr-un sistem coerent care trebuie sa fie rational, daca
vrea sa aiba valoare de cunoastere. S-ar putea sa fie adevarat ca obiectul studiului sau este
irational sau ca, cel putin, contine importante elemente nerationale ; dar aceasta nu nseamna
ca situatia lui ar fi diferita de cea a istoricului de arta sau de cea a muzicologului sau chiar de
aceea a sociologului sau a anatomistului. Fireste, aceasta relatie ridica o serie de probleme
complicate. Pentru rezolvarea lor s-au propus solutii diferite. Unii teoreticieni neaga pur si
simplu ca studiul literaturii ar fi un act de cunoastere si recomanda o a doua creatie" cu
rezultate care celor mai multi dintre noi ni se par astazi nensemnate: descrierea Monei Lisa de
catre Walter Pater sau pasajele pline de nflorituri din Symonds sau Symons. O astfel de critica
creatoare" a nsemnat de obicei o duplicare inutila sau, cel mult, transpunerea unei opere
literare ntr-o alta opera, de obicei inferioara. Abordnd contrastul dintre literatura si studiul ei,
alti teoreticieni trag tot concluzii sceptice, dar oare cum diferite: literatura, sustin ei, nu poate fi
de loc studiata".
38
Putem doar s-o citim, s-o gustam, s-o apreciem, n rest, nu putem dect sa acumulam o serie
de informatii despre" literatura. Acest soi de scepticism este de fapt mult mai raspndit dect
s-ar putea banui, n practica, el se manifesta prin aceea ca pune accentul pe fapte, pe
elemente extrinsece operei literare si prin aceea ca dispretuieste orice ncercare de a vedea
dincolo de ele. Judecata de valoare, judecata de gust, entuziasmul sunt lasate 'la discretia
cititorului ca o abatere inevitabila, desi deplorabila, de la austeritatea cercetarii sistematice
serioase. Dar aceasta dihotomie ntre cercetarea sistematica" si judecata de valoare" exclude
complet adevaratul studiu al literaturii, studiu n acelasi timp literar" si sistematic".
Problema care se pune este cum sa fie abordata n mod national arta si, n special, arta
literara. Se poate realiza acest lucru ? Si anume cum ? Unul dintre raspunsuri a fost ca se
poate realiza cu (metodele folosite n stiintele naturii care se cer doar transferate la studiul
literaturii- Se pot distinge mai multe moduri de a; efectua acest transfer. Unul consta n
ncercarea de a se atinge idealurile generale de obiectivitate, impersonalitate si certitudine ale
stiintei, ncercare ce stimuleaza colectarea faptelor neutre. Altul consta n stradania de a imita
metodele stiintelor naturii, studiindu-se antecedentele cauzale si originile ; n practica metoda
genetica" justifica stabilirea oricarui fel de relatii n cazurile n care lucrul este posibil pe baze
cronologice. Aplicata mai rigid, .cauzalitatea stiintifica este folosita pentru explicarea
fenomenelor literare, atribuindu-se caracter de cauza determinanta conditiilor economice,
sociale si politice. Un al treilea mod de a efectua acest transfer consta n introducerea n studiul
'literaturii a metodelor cantitative folosite cu succes n unele stiinte, si anume n introducerea
statisticilor, a tabelelor si a graficelor. Si, n fine, s-a facut ncercarea de-a se folosi concepte
biologice n cercetarea evolutiei literaturii. *2

Astazi se recunoaste aproape unanim ca aceste transferuri n-au ndreptatit sperantele cu care
au fost facute la nceput. Uneori metodele stiintifice si-au dovedit valoarea ntr-un domeniu
strict limitat sau n cadrul unei tehnici speciale, ca de exemplu folosirea statisticii n unele
metode de critica de text sau n studiul prozodiei.
39
Dar majoritatea promotorilor acestei invazii a metodologiei stiintifice n cercetarea literara, fie
sau
declarat nvinsi si au sfrsit prin a deveni sceptici, fie s-au mngiat cu anumite iluzii despre
succesele viitoare ale metodei stiintifice. Astfel, I. A. Richards obisnuia sa afirme ca viitoarele
succese ale neurologiei vor asigura solutionarea tuturor problemelor literare. *3
Vom fi obligati sa revenim asupra unora dintre problemele ridicate de aceasta aplicare larga a
metodelor stiintelor naturii n cercetarea literara. Ele nu pot fi trecute cu vederea prea usor si
exista, fara ndoiala, un cmp larg n care cele doua metodologii au contingente sau chiar se
suprapun. Metode fundamentale cum ar i inductia si deductia, analiza, sinteza si comparatia
sunt comune tuturor tipurilor do cunoastere sistematica. Dar, evident, cealalta solutie se
impune: cercetarea literara si are propriile ei metode valabile care nu snt ntotdeauna cele ale
stiintelor naturii dar sunt totusi metode rationale. Numai o conceptie foarte ngusta despre
adevar poate exclude din domeniul cunoasterii realizarile studiilor umanistice. Filozofia, istoria,
jurisprudenta, teologia si chiar filologia au elaborat metode valabile de cunoastere cu mult
nainte de dezvoltarea moderna a stiintei. Realizarile lor poate ca au ajuns sa fie umbrite de
victoriile teoretice si practice ale stiintelor fizice moderne ; dar ele sunt totusi concrete si
permanente
si pot, uneori cu mici modificari, sa fie usor renviate sau rennoite. Trebuie pur si
simplu sa se admita ca ntre metodele si obiectivele stiintelor naturii si cele ale disciplinelor
umanistice exista o diferenta.
Definirea acestei diferente este o problema complexa, nca din 1883, Willhelm Dilthey a redus
deosebirea dintre metodele stiintelor naturii si cele ale istoriei la contrastul dintre explicatie si
ntelegere.*4 Omul de stiinta, sustinea Dilthey, explica un eveniment prin antecedentele lui
cauzale, n timp ce istoricul ncearca sa-i nteleaga semnificatia. Procesul de ntelegere este, n
mod necesar, individual si chiar subiectiv. Un an mai trziu, Wilhelm Windelband,
binecunoscutul specialist n istoria filozofiei, s-a ridicat si el mpotriva parerii conform careia
stiintele istorice ar trebui sa adopte metodele stiintelor naturii. *5 Naturalistii tind sa stabileasca
legi generale, n timp ce istoricii ncearca sa surprinda faptul unic si nerepetabil.
40
Aceasta parere a fost dezvoltata si oarecum modificata de Heinrich Rickert care a tras o linie
de demarcatie nu att ntre metodele de generalizare si metodele de individualizare ct ntre
stiintele naturii si stiintele culturii.*6 Stiintele culturii, sustinea el, se preocupa de faptul concret
si individual. Totusi, individualul poate fi descoperit si nteles numai raportat la un sistem de
valori, sistem care nu este altceva dect un sinonim al culturii, ntr-o lucrare aparuta n Franta,
A. D. Xenopol a facut o distinctie ntre stiintele naturii, care se ocupa de fapte de repetitie" si
istorie, care se ocupa de fapte de succesiune". Italianul Benedetto Croce si-a bazat ntreaga
filozofie pe o metoda istorica care este total deosebita de aceea a stiintelor naturii. *7
Nu vom face o analiza completa a acestor probleme, deoarece pentru asta ar trebui sa ne
pronuntam asupra unor chestiuni ca clasificarea stiintelor, filozofia istoriei si teoria cunoasterii.
*8 Vom da nsa cteva exemple concrete oare credem ca vor putea, cel putin, sa sugereze
importanta problemei pe care trebuie s-o rezolve cercetatorul literar. De ce l studiem pe

Shakespeare ? Este clar ca nu ne intereseaza n primul rnd ceea ce are n comun cu toti
oamenii, pentru ca atunci am putea studia la fel de bine orice alt om, nici nu ne intereseaza
ceea ce are n comun cu toti englezii, cu totii oamenii Renasterii, cu toti elizabetanii, cu toti
poetii, cu toti dramaturgii sau chiar. Cu toti dramaturgii elizabetani, pentru ca n acest caz am
putea studia tot att de bine pe Dekker sau pe Heywood. Noi urmarim mai ales sa descoperim
ceea ce este specific lui Shakespeare, ceea ce face ca Shakespeare sa fie Shakespeare ; si
asta este, evident, o problema legata de individualitate si valoare. Chiar si atunci cnd studiaza
o perioada, o miscare literara sau o literatura nationala anumita, cercetatorul literar se va
ocupa de acestea ca individualitati cu trasaturi si nsusiri caracteristice care le deosebesc de
alte grupari similare.
n favoarea individualitatii se poate aduce si un alt argument: ncercarile de a gasi legi generale
n literatura au esuat ntotdeauna. Asa-numita lege a literaturii engleze descoperita de Louis
Cazamian, oscilatia ritmului spiritului national englezesc" ntre doi poli, sentiment si intelect
(nsotita de afirmatia subsecventa ca aceste oscilatii devin cu att mai rapide cu ct ne
apropiem de epoca actuala) este sau banala, sau falsa.
40
Ea nu mai rezista de loc cnd este aplicata la epoca victoriana. *9 Cele mai multe dintre aceste
legi" se dovedesc a fi doar truisme psihologice, ca principiile actiunii si reactiunii sau
conformismului si revoltei care, chiar daca ar fi deasupra oricarei ndoieli n ceea ce priveste
Valabilitatea, nu ne-ar putea spune ceva ntr-adevar semnificativ despre procesul literar. n
vreme ce fizica ar realiza cel mai mare triumf daca ar gasi vreo teorie generala care sa reduca
la o singura formula electricitatea si caldura, gravitatia si lumina, nu se poate concepe nici o
lege generala care sa rezolve problemele cercetarii literare: cu cit va fi mai generala cu att va
parea mai abstracta si, prin urmare, mai gaunoasa ; cu att mai mult obiectul concret al operei
literare va scapa ntelegerii noastre.
Exista deci doua solutii extreme ale problemei noastre. Prima, la moda datorita prestigiului
stiintelor naturii, identifica metodele stiintifica si istorica, si duce fie la simpla acumulare de
fapte, fie la stabilirea unor legi" istorice foarte generalizate. Cea de a doua, tagaduind ca
cercetarea literaturii ar fi o stiinta, proclama caracterul personal al ntelegerii" literare si
individualitatea" si chiar unicitatea" fiecarei opere literare. Dar prin formularea ei extrema,
solutia antistiintifica prezinta primejdii evidente. Intuitia" personala poate duce la o apreciere"
pur emotionala, la un subiectivism fara rezerve. A sublinia individualitatea" si chiar unicitatea"
fiecarei opere literare desi reprezinta o reactie salutara mpotriva generalizarilor pripite
nseamna a uita ca nici o opera literara nu poate fi pe de-a-ntregul unica", pentru ca n acest
caz ar fi cu totul ininteligibila. Este, desigur, adevarat ca att Hamlet ct si un poem ca Trees
(Copacii) de Joyce Kilmer sunt unice. Dar chiar si o gramada de gunoi este unica n felul ei, n
sensul ca proportiile, pozitia si combinatiile ei chimice precise nu pot fi reproduse exact de alta
gramada. De altfel, toate cuvintele din orice opera literara de arta sunt, prin nsasi natura lor,
generale" si nu particulare.
42
Disputa dintre universal" si particular" n literatura dainuieste de cnd Aristotel a proclamat
poezia ca fiind mai universala si, n consecinta, mai filozofica dect istoria, oare se ocupa
numai de cazuri particulare, si de cnd Samuel Johnson a afirmat ca poetul nu trebuie sa
numere nervurile lalelei". Romanticii si criticii foarte moderni nu contenesc sa accentueze
caracterul particular al poeziei, textura" ei, caracterul ei concret.*10 Dar trebuie recunoscut ca
fiecare opera literara este n acelasi timp si generala si particulara sau poate mai exact si

individuala si generala. Caci individualitatea este altceva dect particularitatea si unicitatea

completa.*11 Ca orice fiinta omeneasca, fiecare opera literara are caracteristicile ei individuale;
dar are, de asemenea, nsusiri comune cu alte opere literare, exact cum fiecare om are
trasaturi comune cu ntreaga omenire, cu toti indivizii care apartin aceluiasi sex, aceleiasi
natiuni, clase, profesii etc. Asadar, putem emite si noi generalizari n legatura cu operele
literare, cu drama elizabetana, cu ntreaga productie dramatica, literara, artistica. Critica literara
si istoria literara ncearca amndoua sa caracterizeze individualitatea unei opere, a unui autor,
a unei perioade sau a unei literaturi nationale. Dar aceasta caracterizare nu se poate face
dect n termeni universali, pe baza unei teorii literare. De aceea stiinta literara are foarte mare
nevoie astazi de o teorie literara, de un organon de metode.
Aceasta nazuinta nu nseamna nsa, desigur, o minimalizare a importantei ntelegerii si
aprecierii emotionale ca doua conditii preliminare ale cunoasterii si, prin urmare, ale
consideratiilor
noastre asupra literaturii. Dar acestea mu sunt dect conditii preliminare. A sustine ca
cercetarea literara serveste numai arta lecturii nseamna a concepe gresit obiectivul cunoasterii
sistematice, orict de indispensabila ar fi aceasta arta pentru cel care studiaza literatura. Chiar
daca natiunea de lectura" ar fi folosita ntr-un sens suficient de larg pentru a include
ntelegerea critica si sensibilitatea, arta lecturii ramne un obiectiv doar pentru cultivarea
personala a cititorului. Ca atare ea este ct se poate de recomandabila si constituie baza unei
ntinse culturi literare. Arta lecturii nu poate nsa nlocui notiunea de cercetare literara"
conceputa ca o traditie suprapersonala, ca un corp n continua crestere format din informatii,
intuitie si judecati critice.
43
<titlu> 2. Natura literaturii
Prima problema pe care trebuie s-o abordam este, evident, aceea a obiectului cercetarii
literare. Ce e literatura ? Ce nu e literatura ? Care e natura literaturii ? Orict de simple ar
parea aceste ntrebari, rareori li se dau raspunsuri clare.
Unul dintre raspunsuri considera drept literatura" tot ce s-a tiparit. Ar urma deci sa studiem
profesia medicala n secolul ai XIV-lea" sau miscarea planetara la nceputul evului mediu" sau
vrajitoria n Vechea si n Noua Anglie". Cum sustinea Edwin Greenlaw, Nimic din ceea ce are
legatura cu istoria civilizatiei nu este n afara domeniului nostru de studiu" ; n efortul nostru de
a ntelege o perioada sau o civilizatie nu ne marginim la beletristica si nici chiar la documentele
tiparite sau n manuscris" si trebuie sa vedem munca noastra n lumina contributiei pe care ar
putea s-o aduca la istoria culturii".*1 Conform conceptiei lui Greenlaw si potrivit practicii multor
cercetatori, studiul literaturii a ajuns astfel sa fie nu numai strns legat de istoria civilizatiei, dar
chiar sa se identifice cu aceasta. Un asemenea studiu nu este literar dect n sensul ca se
ocupa de tiparituri sau scrieri, care constituie, n mod necesar, principalul izvor al cunostintelor
noastre de istorie n sprijinul acestei conceptii, se poate sustine, desigur, ca istoricii neglijeaza
aceste probleme, ca sunt prea preocupati de istoria diplomatica, militara si economica si ca,
asadar, cercetatorul literar este ndreptatit sa cotropeasca si sa anexeze un teritoriu vecin. Fara
ndoiala, nimanui nu trebuie sa i se interzica sa patrunda n vreun domeniu care-1 intereseaza
si fara ndoiala ca se pot invoca numeroase argumente n favoarea cultivarii istoriei civilizatiei
n cel mai larg nteles. Dar, totusi, un asemenea studiu nceteaza de a fi literar.
44
Obiectia ca aceasta nu ar fi dect o simpla controversa de ordin terminologic este
neconvingatoare. De fapt, studiul a tot ceea ce este legat de istoria civilizatiei nu mai lasa loc

pentru cercetarile strict literare. Toate distinctiile dispar ; se introduc criterii straine de literatura
; si, prin urmare, literatura ajunge sa fie considerata de valoare numai n masura n care
furnizeaza
rezultate pentru cutare sau cutare disciplina adiacenta. Asadar, a identifica literatura cu
istoria civilizatiei nseamna a nega existenta unui domeniu specific si a unor metode specifice
proprii cercetarii literare.
Alt mod de a defini literatura consta n a-i limita domeniul la cartile mari", la cartile care,
indiferent de subiect, sunt remarcabile prin forma sau expresia lor literara". Aici criteriul este
fie numai valoarea estetica, fie valoarea estetica asociata cu o deosebita calitate intelectuala,
n cadrul poeziei lirice, al dramaturgiei si al romanului, cele mai mari opere sunt alese dupa
criterii estetice; alte carti sunt selectionate pe baza reputatiei sau eminentei lor intelectuale
dublate de nsusiri estetice de un tip destul de ngust: stilul, compozitia, vigoarea generala a
prezentarii sunt caracteristicile la care se face apel de obicei. Acesta este un mod obisnuit de a
distinge literatura sau de a vorbi despre ea. Cnd spunem asta nu e literatura", exprimam o
judecata de valoare de acest fel ; emitem o judecata similara cnd, vorbind despre o carte de
istorie, filozofie s-au stiinta, spunem ca apartine literaturii".
Majoritatea istoriilor literare includ si analiza operei filozofilor, istoricilor, teologilor,
moralistilor,
politicienilor si chiar a unor oameni de stiinta. Ar fi greu de imaginat, de exemplu, o istorie
literara a Angliei n secolul al XVIII-lea fara o prezentare ampla a lui Berkeley si Hume, a
episcopului Butler sau a lui Gibbon, a lui Burke si chiar a lui Adam Smith. Prezentarea acestor
autori, desi, de obicei, mult mai succinta dect aceea a poetilor, dramaturgilor si romancierilor,
rareori se margineste la analiza valorii strict estetice a operei lor. In majoritatea cazurilor se fac
prezentari superficiale si incompetente ale activitatii acestor autori n chiar domeniul lor de
specialitate. n realitate nsa, Hume poate fi judecat corect numai ca filozof, Gibbon numai ca
istoric, episcopul Butler numai ca apologet si moralist crestin, iar Adam Smith numai ca
moralist si economist.
45
Dar n cele mai multe istorii literare acesti gnditori sunt discutati n mod fragmentar, rupti din
contextul potrivit istoria materiei de care s-au ocupat deci fara o ntelegere reala a istoriei
filozofiei, a teoriei etice, a istoriografiei, a teoriei economice. Evident, istoricul literar nu se
poate transforma automat ntr-un bun cunoscator al istoriei tuturor acestor discipline. El devine
pur si simplu un compilator, un intrus .constient de propria lui incompetenta. Din punct de
vedere pedagogic, studierea n mod izolat a unor carti mari" poate fi foarte recomandabila.
Trebuie sa fim cu totii de acord ca este bine ca cercetatorii si mai ales cei ncepatori sa
citeasca carti mari sau cel putin carti bune mai degraba dect compilatii sau curiozitati
istorice.*2 Ne ndoim nsa ca acest principiu merita sa fie aplicat ca atare n domeniul stiintelor,
al istoriei sau al oricarei alte discipline acumulative oare progreseaza continuu. Ct priveste
domeniul istoriei literaturii de imaginatie, limitarea la cartile mn" face incomprehensibila
continuitatea traditiei literare, dezvoltarea genurilor literare si chiar nsasi natura procesului
literar, pe lnga ca ea lasa n umbra factorii sociali, lingvistici, ideologici si alti factori
determinanti. Acest principiu introduce un punct de vedere excesiv de estetic" n istorie,
filozofie si alte discipline similare. Nu exista, evident, nici un alt motiv dect accentul pus pe
stilul" si organizarea expozitiva pentru a considera ca, dintre toti oamenii de stiinta englezi,
singur Thomas Huxley este vrednic sa fie citit. Potrivit acestui criteriu, cu foarte putine exceptii,
popularizatorii vor fi preferati marilor creatori de sisteme: Huxley va fi si trebuie sa fie preferat

lui Darwin, iar Bergson, lui Kant.

Credem ca folosirea cea mai potrivita a termenului literatura" este n sensul limitat la arta
literaturii, adica la literatura de imaginatie. Exista unele inconveniente n privinta folosirii
termenului n aceasta acceptiune ; dar, n engleza, alternativele posibile sunt sau termeni cu
nteles ngust, ca fiction (literatura narativa) sau poetry (poezie), sau termeni stngaci si
derutanti, ca imaginative literature (literatura de imaginatie) sau belles-lettres. Una dintre
obiectiile ce se pot aduce termenului de literatura este faptul ca sugereaza (prin etimologia sa
de la latinescul litiera) o limitare la literatura scrisa sau tiparita; or, este clar ca orice conceptie
coerenta
46
despre literatura trebuie sa includa si literatura orala". n aceasta privinta termenul german
Wortkunst si termenul rus slovesnost prezinta avantaje fata de echivalentul lor englezesc.
Calea cea mai simpla de a rezolva problema este de a analiza modul special n care este
folosita limba n literatura. Limba este materia prima a literaturii asa cum sunt piatra sau
bronzul pentru sculptura, culorile pentru pictura sau sunetele pentru muzica. Dar nu trebuie sa
uitam ca limba nu este o materie inerta ca piatra, ci este ea nsasi o creatie a omului, fiind
astfel purtatoarea mostenirii culturale a unui grup lingvistic.
Principalele distinctii care trebuie facute sunt ntre limba literara (limba scriitorilor) limba
vorbita
si limbajul stiintific. Modul n care Thomas Clark Pollock trateaza aceasta problema n The
Nature of Literature *3, desi corect, nu este pe de-a-ntregul satisfacator, n special n ce
priveste .precizarea distinctiei dintre limba literara si limba vorbita. Problema este decisiva si nu
e de loc simpla n practica, deoarece literatura, spre deosebire de alte arte, nu are un mijloc de
exprimare oare sa fie numai al ei si deoarece exista, fara ndoiala, numeroase forme mixte si
tranzitii subtile. Este destul de usor sa facem o distinctie ntre limbajul stiintific si limba literara.
Totusi, simplul contrast dintre gndire" si emotie" sau sentiment" nu este suficient- Literatura
contine si ea gndire, iar limbajul emotional nu este nicidecum limitat la literatura: dovada
acestui fapt o poate face o conversatie ntre doi ndragostiti sau orice cearta obisnuita. Limbajul
stiintific ideal este nsa pur denotativ": el tinde sa realizeze o corespondenta perfecta ntre
semn si obiectul desemnat. Semnul este complet arbitrar si de aceea poate fi nlocuit prin
semne echivalente. De asemenea, semnul este transparent; adica, fara sa atraga atentia
asupra lui nsusi, ne conduce sigur catre obiectul desemnat.
Astfel, limbajul stiintific tinde spre un sistem de semne similar cu cele din matematica sau din
logica simbolica. Idealul lui este o limba universala, ca acea characteristica universalis pe care,
nca la sfrsitul secolului al XVII-lea, ncepuse s-o elaboreze Leibniz. Comparata cu limbajul
stiintific, limba literara va parea defectuoasa din anumite puncte de vedere. Ea abunda n
ambiguitati ;
47
ca orice limba istorica, ea e plina de omonime, de categorii arbitrare sau irationale, cum ar fi
genul gramatical ; ea este saturata de reminiscente, asociatii si accidente istorice, ntr-un
cuvnt, ea este plina de implicatii secundare, n afara de aceasta, limba literara este departe
de a fi pur referentiala. Ea are latura ei expresiva ; ea indica tonul si atitudinea vorbitorului sau
scriitorului. Si ea nu se multumeste doar sa enunte si sa exprime ceva; ea urmareste sa si
influenteze atitudinea cititorului, sa-1 convinga si, n cele din urma, sa-si schimbe mentalitatea.
Mai exista ntre limba literara si limbajul stiintific nca o deosebire importanta: n prima se
accentueaza semnul nsusi, simbolismul sonor al cuvntului. S-au inventat tot felul de metode

pentru a atrage atentia asupra acestuia, ca, de exemplu, metrul, aliteratia si figurile de sunet.
(a).
Aceste deosebiri fata de limbajul stiintific pot exista, ntr-o masura mai mare sau mai mica, n
diferitele opere literare: de exemplu, ntr-un roman figura de sunet va fi mai putin importanta
dect n anumite poezii lirice a caror traducere fidela este imposibila, ntr-un roman obiectiv",
care poate deghiza sau chiar ascunde atitudinea scriitorului, elementul expresiv va fi mult mai
putin nsemnat dect ntr-o poezie lirica personala". Elementul pragmatic, neglijabil n poezia
pura", poate fi substantial ntr-un roman scris cu un anumit scop sau ntr-o poezie satirica sau
didactica. De asemenea, gradul de intelectualizare a limbii poate varia considerabil: exista
poeme filozofice si didactice si romane cu teza care se apropie, cel putin uneori, de folosirea
stiintifica a limbii. Totusi, indiferent de tipurile mixte care ar aparea la analiza unor opere literare
concrete, deosebirile dintre folosirea literara si folosirea stiintifica a limbii sunt limpezi: limba
literara este mult mai strns legata de structura istorica a limbii; ea foloseste n mod constient
calitatile sonore ale semnului nsusi; ea are latura ei expresiva si pragmatica pe care limbajul
stiintific va dori ntotdeauna s-o reduca ct mai mult cu putinta.
Mai mereu de stabilit este distinctia dintre limba vorbita si limba literara. Limba vorbita nu este
o notiune cu un continut uniform: ea include numeroase variante ca limbajul familiar, limbajul
comercial limbajul oficial, limbajul religios, jargonul studentesc. Dar, evident, multe dintre cele
ce s-au spus despre limba literara sunt valabile si pentru celelalte stiluri ale limbii, ou exceptia
limbajului stiintific.
48
Limba vorbita are si ea functia ei expresiva, desi aceasta variaza de la comunicarea oficiala
incolora la pledoaria pasionata strnita de un moment de criza emotionala. Limba vorbita este
plina de elementele irationale si de schimbarile contextuale ale limbii, istorice, desi exista
momente cnd aproape ca atinge precizia descrierii stiintifice, n limba vorbita semnele snt
numai rareori folosite n mod constient pentru calitatea lor sonora. Totusi, aceasta atitudine
constienta apare n simbolismul sonor al numelor si actiunilor sau n jocurile de cuvinte. Fara
ndoiala, limba vorbita ncearca foarte frecvent sa obtina, rezultate practice, sa influenteze
actiuni si atitudini. Totusi, ar fi gresit sa afirmam ca serveste doar la comunicare. Vorbirea de
ore ntregi a unui copil pe care nimeni nu-1 asculta si palavrageala aproape fara sens a unui
om matur ntr-o societate arata ca limba este folosita de multe ori fara ca functia ei sa fie strict
sau, macar n mod preponderent, una de comunicare.
n primul rnd se impune ca limba literara sa fie deosebita din punct de vedere cantitativ de
diferitele stiluri obisnuite ale limbii. Ea exploateaza resursele limbii mult mai deliberat si mai
sistematic n opera unui poet subiectiv gasim exprimata o personalitate" .mult mai nchegata si
mai vie dect cea a persoanelor pe care le ntlnim n viata de toate zilele. Unele tipuri de
poezie vor folosi n mod absolut intentionat paradoxul, ambiguitatea, schimbarea contextuala a
ntelesului si chiar si asocierea ilogica a unor categorii gramaticale cum ar fi genul sau timpul.
Limbajul poetic organizeaza, struneste resursele limbii vorbite si uneori chiar le siluieste n
stradania lui de a ne face sa ntelegem, de a ne cuceri atentia. Multe dintre aceste resurse
scriitorul le gaseste formate si preformate de munca tacuta si anonima a multor generatii. In
unele literaturi foarte dezvoltate, si n special n anumite epoci, poetul se poate multumi sa
foloseasca o conventie stabilita: limba, ca sa spunem asa, poetizeaza pentru el. Totusi, fiecare
opera literara impune o ordine, o organizare, o unitate a materialului ei- Uneori aceasta unitate
este foarte slaba, ca n multe schite sau povestiri de aventuri ; dar ea poate
49

ajunge pna la organizarea complexa, bine nchegata a unor poezii n care este aproape
imposibil sa schimbi un cuvnt sau pozitia unui cuvnt fara a prejudicia efectul de ansamblu.
Sub aspect pragmatic, deosebirea dintre limba literara si limba vorbita este mult mai clara. Noi
refuzam sa numim poezie si etichetam drept retorica goala orice opera literara care ncearca
sa ne convinga sa ntreprindem o anumita actiune concreta. Poezia adevarata ne afecteaza
ntr-un mod mai subtil. Arta creeaza un fel de cadru oare scoate continutul operei din lumea
realitatii. Putem deci reintroduce n analiza noastra semantica unele dintre conceptele obisnuite
ale esteticii: contemplare dezinteresata", distantare estetica", detasare". Trebuie nsa din nou
sa subliniem ca distinctia dintre arta si nonarta, dintre literatura si expresia lingvistica neliterara
este fluida. Functia estetica se poate extinde la mesaje lingvistice dintre cele mai variate. Ar
nsemna sa avem o conceptie ngusta despre literatura daca am exclude din sfera acesteia
ntreaga arta nchinata propagandei sau ntreaga poezie didactica si satirica. Trebuie sa
admitem existenta unor forme de tranzitie cum sunt eseul, biografia si o mare parte din
literatura retorica. In diferite perioade ale istoriei, domeniul functiei estetice creste sau
descreste: corespondenta personala a fost considerata uneori o forma artistica, de asemenea
si predica, n vreme ce astazi, potrivit tendintei contemporane mpotriva confuziei genurilor, se
produce o ngustare a functiei estetice, se pune un accent deosebit asupra puritatii artei, are
loc o reactie mpotriva panestetismuilui si a pretentiilor lui formulate de estetica de la sfrsitul
secolului al XIX-lea. Cel mai nimerit este sa nu se considere drept literatura dect operele n
care functia estetica este dominanta, ceea ce nu ne va mpiedica "sa recunoastem existenta"
unor elemente estetice, de stil si de compozitie, de pilda, n opere care au un scop complet
diferit, strain de estetica, cum ar fi tratatele stiintifice, disertatiile filozofice, pamfletele politice,
predicile. (b)
Dar natura literaturii iese la iveala n modul cel mai clar daca analizam lumea la care se refera
ea. Smburele artei literare se afla, evident, n genurile traditionale, adica n lirica, epica si
drama, n toate acestea continutul se refera la o lume fictiva, imaginara. Asertiunile dintr-un
roman, dintr-o poezie
50
sau dintr-o drama nu sunt adevarate n sensul strict al cuvntului; ele nu reprezinta constructii
logice. Exista o diferenta esentiala si importanta ntre o relatare facuta ntr-un roman, fie chiar
ntr-un roman istoric sau ntr-un roman de Balzac, care pare sa ne dea informatii" despre
ntmplari reale, si aceleasi informatii continute ntr-o carte de istorie sau sociologie. Chiar si n
lirica subiectiva, eu"-ul poetului este un eu fictiv, dramatic. Un personaj de roman se
deosebeste de o figura istorica sau de o persoana din viata reala. El este facut numai din
propozitiile care-l descriu sau i-au fost puse n gura de catre autor. El n-are trecut, n-are viitor si
uneori n-are nici o continuitate n viata. Aceasta observatie elementara desfiinteaza numeroase
studii critice care se ocupa de Hamlet la Wittenberg", de influenta tatalui lui Hamlet asupra
fiului sau", de firavul si tnarul Falstaff", de adolescenta eroinelor lui Shakespeare", de
problema cti copii a avut Lady Macbeth". *4 Timpul si spatiul dintr-un roman nu sunt cele din
viata reala. Chiar si un roman aparent foarte realist, chiar si felia de" viata" a naturalistului sunt
construite conform anumitor conventii artistice. Constatam mai ales dintr-o perspectiva istorica
mai ndepartata, ct de mult se aseamana romanele naturaliste n ce priveste alegerea temei,
tipul caracterizarii, evenimentele selectate sau admise, modul de a dirija dialogul. Observam,
de asemenea, conventionalismul extrem prezent chiar si n cele mai naturaliste drame nu
numai n privinta alegerii cadrului scenic, dar si n modul n care se trateaza spatiul si timpul, n
modul n care este decupat si condus dialogul asa-zis realist, n modul n care personajele intra

si ies din scena. *5 Oricare ar fi deosebirile dintre Furtuna si Nora, ele mpartasesc acest
conventionalism dramatic.
Daca admitem ca trasatura distinctiva a literaturii este fictiunea", inventia sau imaginatia",
atunci cnd vorbim despre literatura ne vom gndi la Homer, Dante, Shakespeare, Balzac,
Keats mai degraba dect la Cicero sau Montaigne, Bossuet sau Emerson. Desigur, vor exista
si cazuri-limita. opere ca Republica lui Platan despre care ar fi greu sa tagaduiesti ca poseda,
cel putin n marile mituri, pasaje de inventie" si fictiune", dar care ramn n primul rnd opere
filozofice. Aceasta conceptie despre literatura este descriptiva
51
ea nu se refera la valoarea operelor. Unei opere mari si influente nu-i aducem nici un prejudiciu
ncadrnd-o n domeniul retoricii, filozofiei, pamfletului politic, deoarece n toate aceste domenii
se pot pune probleme de analiza estetica, de stilistica si de compozitie, asemanatoare sau
identice cu cele ce se pun n literatura, lipsindu-le nsa calitatea centrala de fictiune". Aceasta
conceptie va include n literatura toate operele de imaginatie, chiar si cel mai prost roman, cea
mai proasta poezie, cea mai proasta drama. Este de dorit ca sa se faca o deosebire ntre
clasarea unor lucrari n domeniul artei si evaluarea lor.
Se impune sa nlaturam o confuzie care se face n mod obisnuit. Literatura de imaginatie" nu
trebuie neaparat sa foloseasca imagini. Limbajul poetic este saturat de imagini artistice,
ncepem cu cele mai simple figuri de stil si culminnd cu complexele sisteme mitologice ale
unui Blake sau Yeate. Dar imaginile artistice sunt neesentiale pentru literatura epica si, n
consecinta, pentru o mare parte a literaturii. Exista poezii bune cu desavrsire lipsite de imagini
; exista chiar si o poezie a enuntarii". *6 n afara de aceasta, imaginile artistice nu trebuie
confundate cu imaginile concrete, senzuale, vizuale. Sub influenta lui Hegel, unii esteticieni din
secolul al XIX-lea, ca Vischer si Eduard von Hartmann, au sustinut ca orice arta este
stralucirea sensibila a ideii", n vreme ce alta scoala (Fiedler, Hildebrand, Riehl) vorbea despre
arta ca pura vizibilitate".*7 Dar multe opere liberare mari nu evoca imagini senzoriale sau,
daca le evoca, o fac numai incidental, ocazional si intermitent. *8 n descrierea unui personaj
scriitorul poate sa nu sugereze de loc imagini vizuale. Cu greu am putea sa ne reprezentam
vreunul dintre personajele lui Dostoevski sau Henry James, dar n schimb ajungem sa
cunoastem complet starea lor de spirit, mobilurile actiunilor lor, aprecierile, atitudinile si
dorintele lor.
Cel mult, scriitorul sugereaza un contur schematic sau o singura trasatura fizica practica
frecventa a lui Tolstoi sau Thomas Mann. Faptul ca multe ilustratii nu ne multumesc, desi sunt
executate de artisti buni si, n unele cazuri, chiar de autorul operei (de pilda, ilustratiile lui
Thackeray), demonstreaza
52
ca scriitorii ne prezinta doar un contur schematic care nu e menit sa fie completat n detaliu.
Daca ar trebui sa ne reprezentam vizual fiecare metafora ntlnita n poezie, am sfrsi prin a fi
complet dezorientati si nauciti. Desi exista cititori care sunt obisnuiti sa-si reprezinte imagini si
desi n literatura exista pasaje n. care un astfel de exercitiu pare cerut de text, problema
psihologica nu trebuie confundata cu analiza mijloacelor metaforice ale poetului. Aceste
mijloace reprezinta n mare masura organizarea unor procese mintale care au loc si n afara
literaturii. Astfel metafora este latenta ntr-o mare parte din limbajul nostru de fiecare zi si
evidenta n argou si n proverbe. Termenii cei mai abstracti deriva, n ultima instanta, prin
transfer metaforic din relatii fizice (a cuprinde, a defini, a elimina, substanta, subiect, ipoteza).
Poezia renvie acest caracter metaforic al limbii si ne face sa fim constienti de el, exact n

acelasi mod n care utilizeaza simbolurile si miturile civilizatiilor clasice, teutonice, celtice si
crestine.
Toate aceste deosebiri dintre ceea ce e si ceea ce nu e literatura, pe care le-am discutat
organizarea, expresia personala, sesizarea si exploatarea resurselor limbii, lipsa scopului
practic si, desigur, caracterul fictiv nu constituie altceva dect reformularea, ntr-un cadru de
analiza semantica, a unor stravechi termeni estetici, ca unitate n varietate", contemplare
dezinteresata", distantare estetica", detasare", inventie", imaginatie", creatie". Fiecare
dintre acesti termeni surprinde un aspect al operei literare, o trasatura caracteristica a directiilor
ei semantice. Nici unul, luat singur, nu este satisfacator. Se impune, asadar, cel putin o
concluzie: opera de arta literara nu este un obiect simplu, ci o alcatuire foarte complexa care
are un caracter stratificat si multiple sensuri si relatii. Terminologia obisnuita, care vorbeste
despre un organism", ne poate induce n eroare n oarecare masura, deoarece subliniaza
numai un singur aspect, anume acela al unitatii n varietate" si sugereaza paralelisme
biologice care nu ntotdeauna sunt potrivite. Pe de alta parte, formula identitatea dintre
continut si forma" n literatura, desi atrage atentia asupra umor strnse raporturi de
interdependenta n cadrul operei literare, ne induce n eroare fiind mult prea facila.
53
Ea stimuleaza iluzia ca analiza oricarui element al unei opere, indiferent daca apartine
continutului sau tehnicii, este deopotriva de utila si ne scuteste de obligatia de a examina opera
n totalitatea ei. Continut" si forma" sunt termeni folositi n sensuri mult prea diferite pentru ca,
prin simpla juxtapunere, sa poata i folositori; de fapt, chiar si dupa o definire atenta, ei duc la o
dihotomie prea simpla a operei literare. O analiza moderna a operei literare trebuie sa
porneasca de la probleme mai complexe: de la modul ei de existenta, de la sistemul ei de
stratificare. *9
54
<titlu> 3. Functia literaturii
n orice studiu coerent, natura si functia literaturii trebuie sa fie corelative. Rostul poeziei
decurge din natura ei : fiecare obiect sau clasa de obiecte se poate folosi n modul cel mai
eficace si mai rational doar potrivit naturii lui sau principalei lui nsusiri. El capata o utilizare
secundara numai cnd functia lui primara s-a perimat; vechea vrtelnita devine un ornament
sau o piesa de muzeu; clavicordul, oare nu mai poate servi pentru muzica, este transformat
ntr-o masa de scris utila. De asemenea, natura unui obiect reiese din utilizarea lui ; el este
ceea ce face. Un obiect are structura necesara ndeplinirii functiei lui, precum si diferite
accesorii a caror adaugare a devenit posibila n functie de timp si de materiale si dezirabila n
functie de gust n orice opera literara se pot gasi multe elemente care nu sunt necesare functiei
ei literare, desi sunt interesante sau usor de justificat din alte puncte de vedere.
S-au schimbat oare n decursul istoriei conceptiile despre natura si functia literaturii ? Nu este
usor sa se raspunda la aceasta ntrebare. Daca ne ntoarcem destul de mult n trecut, putem
raspunde afirmativ ; putem ajunge ntr-o perioada n care literatura, filozofia si religia erau
nediferentiate: dintre greci, Eschil si Hesiod ar putea ilustra acest lucru. Platon nsa poate deja
vorbi despre cearta dintre poeti si filozofi ca despre o cearta veche, ntelegnd prin aceasta
ceva inteligibil pentru noi. Pe de alta parte, nu trebuie sa exageram importanta teoriilor aparute
la sfrsitul secolului al XIX-lea, n legatura cu arta pentru arta" sau importanta teoriilor mai
recente privind la posie pure. Erezia didactica", cum a numit Poe conceptia despre poezie ca
instrument de educatie, nu trebuie identificata cu vechea parere a Renasterii ca poezia face
placere si instruieste sau ca instruieste facnd placere.

55
n linii mari, lectora unei istorii a esteticii sau a (poeticii lasa impresia ca natura si functia
literaturii, n "masura n care pot fi exprimate n termeni generali, pentru a putea fi comparate
cu alte activitati si valori umane, nu s-au schimbat n esenta.
Istoria esteticii aproape ca ar putea fi rezumata ca un proces dialectic n care teza si antiteza
sunt dulce et utile, cele doua epitete date de Horatiu: poezia este placuta si utila. Aceste
adjective, luate separat, exprima doua conceptii gresite, diametral opuse, despre functia
poeziei caci credem ca este mai usor sa corelam dulce et utile pe baza functiei dect pe
baza naturii literaturii. Parerii ca poezia este o placere (analoaga oricarei alte placeri) i se
opune parerea ca poezia este un mijloc de instruire (la fel ca orice manual).1 Parerii ca orice
poezie este, sau ar trebui sa fie, propaganda i se opune parerea ca ea este, sau trebuie sa fie,
numai sunet si imagine un arabesc fara nici o legatura cu lumea emotiilor umane. Aceste
teze antagonice si-au aflat expresiile lor cele mai subtile, poate, pe de o parte, n parerea ca
poezia este joc" si, pe de alta parte, n ideea ca ea este munca" (mestesugul" scrisului,
opera" literara). Nici una dintre aceste pareri, luata izolat, nu este acceptabila. Cnd ni se
spune ca poezia este joc", amuzament spontan, simtim ca nu se recunoaste nici grija,
ndemnarea si munca de elaborare a artistului, nici seriozitatea si importanta poeziei ; iar cnd
ni se spune ca poezia este munca" sau mestesug", simtim ca se ignora bucuria ei si ceea ce
Kant a numit caracterul ei dezinteresat". Se cade deci sa definim functia artei in asa fel nct
sa facem dreptate si lui dulce si lui utile.
Formula lui Horatiu nsasi ne pune pe drumul cel bun daca, tinnd seama de faptul ca precizia
n folosirea terminologiei critice este de data foarte recenta, vom da termenilor lui Horatiu un
nteles suficient de larg pentru a mbratisa practica 'creatiei literare romane si renascentiste. Nu
trebuie sa se considere ca utilitatea artei ar consta n lectiile morale pe care le poate da, lectii
ca aceea pe care, dupa parerea lui Le Bossu, a vrut s-o dea Homer scriind Iliada sau ca aceea
pe care Hegel o gasea n Antigona, tragedia lui favorita.
56
Util" este echivalent cu ceva ce nu este o pierdere de timp", ceva ce nu este un mijloc de a
omor timpul", ceva ce merita o atentie serioasa. Placut" este echivalent cu neplictisitor",
neo-bligatoriu", un lucru ce este propria lui recompensa".
Putem oare folosi acest dublu criteriu drept baza pentru a defini literatura n general sau numai
pentru a defini literatura mare ? n studiile mai vechi, distinctia ntre literatura mare, 'buna "si
subliterara" nu apare dect foarte rar. Am putea ntr-adevar sa ne ndoim ca literatura
subliterara" (revista ieftina de aventuri) este utila" sau instructiva", n general, ea este considerata doar ca un mijloc de evadare" si amuzament". Dar problema se cuvine sa fie
examinata din punctul de vedere al cititorilor subliterari, nu din cel al cititorilor de literatura
buna". Mortimer Adler, cel putin, ne-ar putea demonstra ca exista o dorinta rudimentara de
cunoastere chiar si n interesul manifestat de cel mai putin intelectual cititor de romane. Ct
despre evadare", Kenneth Burke ne-a aratat ct de precara poate deveni aceasta acuzatie.
Visul de evadare, spune el, l poate ajuta pe cititor sa-si clarifice aversiunea pentru mediul n
care se afla. Artistul poate... deveni subversiv" prin simplul fapt ca evoca, cu toata inocenta, o
clipa de ragaz pe malul fluviului Mississippi.*2
Raspunznd ntrebarii pe care am pus-o mai sus, putem spune ca orice opera literara este,
probabil, placuta" si utila" pentru consumatorii indicati s-o guste ; ca ceea ce exprima ea este
superior reveriei sau meditatiei acestora ; ca ea le face placere att prin priceperea cu care
exprima ceea ce ei considera a fi oarecum propria lor .reverie sau meditatie, ct si prin

sentimentul de usurare pe care l traiesc datorita acestei exprimari.

Cnd o opera literara functioneaza cu succes, cele doua note", cea de placere si cea de
utilitate, nu trebuie numai sa coexiste, ci si sa fuzioneze. Trebuie sa subliniem ca placerea
literaturii nu este doar o placere preferata dintr-o lista lunga de placeri posibile, ci o placere
superioara", deoarece se refera la o activitate de tip superior : contemplarea dezinteresata.
57
Utilitatea literaturii seriozitatea, caracterul instructiv este si ea o seriozitate placuta, adica
nu seriozitatea unei datorii care trebuie ndeplinita sau a unei lectii care trebuie nvatata, ci o
seriozitate estetica, o seriozitate a perceptiei. Relativistul caruia i place poezia moderna dificila
poate oricnd sa nesocoteasca toate consideratiile estetice si sa reduca gustul sau propriu la o
preferinta personala la nivelul jocurilor de cuvinte ncrucisate sau a sahului. Pedagogul poate
localiza n mod fals seriozitatea unui mare poem sau a unui mare roman n informatiile istorice
sau n utila lectie morala pe oare le furnizeaza.
Alta problema importanta este aceea de a sti daca literatura are o singura functie sau mai
multe functii. n cartea sa Primer for Critics (Abecedar pentru critici) Boas enumera, cu
satisfactie, o pluralitate de functii ale literaturii si de tipuri corespunzatoare de critica ; iar la
sfrsitul lucrarii The Use of Poetry and the Use of Criticism (Utilitatea poeziei si utilitatea
criticii)
T. S. Eliot insista cu tristete sau, cel putin, cu un ton ostenit, asupra varietatii poeziei" si
asupra varietatii functiilor pe care le pot ndeplini, n momente diferite, diferitele feluri de
poezie.
Dar acestea sunt exceptii. A lua n serios arta sau literatura sau poezia nseamna, cel putin n
mod obisnuit, a-i atribui o anumita utilitate proprie. Referindu-se la parerea lui Arnold, si anume
ca poezia ar putea nlocui religia si filozofia, Eliot scrie: ...nimic n lumea aceasta sau n lumea
viitoare nu poate nlocui nimic..." *3. Cu alte cuvinte, nici o categorie autentica de valori nu are
un adevarat echivalent. Nu exista veritabili nlocuitori, n practica, literatura poate, evident, sa
nlocuiasca multe lucruri calatoria sau sederea n tari straine, experienta directa, viata traita
de altcineva ; si poate fi folosita de istoriografi ca document social. Dar are oare literatura o
functie pe care nimic altceva nu poate s-o ndeplineasca att de bine ca ea ? Sau este cumva
literatura doar un amalgam de filozofie, istorie, muzica si imagini artistice care, ntr-o economie
cu adevarat moderna, ar fi separate ? Aceasta este problema fundamentala.
Aparatorii literaturii vor sustine ca ea nu este un vestigiu arhaic, ci o permanenta si la fel vor
sustine multi dintre cei oare nu sunt nici poeti, nici profesori de literatura si care, n consecinta,
nu au nici un interes profesional pentru supravietuirea literaturii.
58
Constatarea practica a existentei unei valori unice proprii numai literaturii este esentiala pentru
orice teorie privind natura acestei valori. Din ce n ce mai mult schimbatoarele noastre teorii
despre literatura ncearca sa tina seama de experienta literara.
O teorie contemporana afirma utilitatea si seriozitatea poeziei considernd ca .ea transmite
cunostinte un gen de-cunostinte. Poezia este o forma de cunoastere. Aristotel a spus ceva
asemanator n vestita iui afirmatie ca poezia este mai filozofica dect istoria, deoarece istoricul
nfatiseaza fapte aievea ntmplate, iar poetul fapte ce s-ar fi putut ntmpla", adica generalul
si probabilul. Acum nsa, cnd istoria, ca si literatura, pane o disciplina inconsistenta, prost
definita si cnd stiinta este rivalul cel impresionant, se sustine mai degraba ca literatura ne face
sa cunoastem acele aspecte de oare stiintele exacte si filozofia nu se ocupa, n timp ce un
teoretician neoclasic ca Samuel Johnson putea nca sa considere ca poezia este grandoarea

generalitatii", unii teoreticieni moderni care apartin unor scoli diferite, (de exemplu, Bergson,
Gilby, Ransom, Stace) subliniaza n mod unanim caracterul particular ad poeziei. Stace spune
ca piesa Othello nu zugraveste gelozia n general, ci gelozia lui Othello, felul special de gelozie
pe care poate s-o simta un maur casatorit cu o venetiana. *4
Teoria si apologetica literara pot pune accentul fie pe caracterul tipic al literaturii, fie pe
caracterul ei particular; pentru ca literatura, putem spune, este moi generala dect istoria si
biografia, dar mai particularizata dect psihologia sau sociologia. Dar asemenea schimbari de
accent nu exista numai n .teoria literara, n practica literara, gradul specific de generalitate sau
particularitate variaza de la opera la opera si de la perioada la perioada. Pilgrim (Pelerinul) si
Everyman (Fiecare om) vor sa reprezinte omenirea. Dar Morose (Morocanosul) din comedia
Epicoene a lui Ben Jonson este o persoana foarte aparte, plina de ciudatenii. Principiul
caracterizarii n literatura a fost ntotdeauna definit ca principiu al combinarii tipicului" cu
individualul" prezentnd tipicul n individual sau individualul n tipic, ncercarile de a
interpreta acest principiu, sau anumite teorii derivate din el, n-au fost prea utile.
Tipologiile literare pot fi gasite nca n teoria lui Horatiu despre decorum (buna-cuviinta) si n
repertoriul de tipuri din comedia romana (de exemplu soldatul fanfaron, avarul, fiul risipitor si
romantic, servitorul devotat). (Recunoastem din nou tipologicul n cartile de caracter din secolul
al XVII-lea si n comediile lui Molire. Dar cum sa aplicam acest concept ntr-un mod mai
general ? Este doica din Romeo si Julieta un tip ? Si, daca da, tipul cui ? Este Hamlet un tip ?
Pentru publicul elizabetan, a fost, pare-se, un melancolic, ceva n genul tipului descris de
doctorul Timothy Bright. Dar el mai reprezinta multe alte lucruri, iar melancolia lui are o geneza
si un context anume, ntr-un sens, personajul care este n acelasi timp si individ si tip ajunge sa
fie vazut n aceasta lumina datorita faptului ca autorul 1-a facut sa reprezinte mai multe tipuri
Hamlet este de asemenea un ndragostit, sau un om care a fost ndragostit, un erudit, un
cunoscator n ale dramaturgiei, un scrimer. Fiecare om chiar si omul cel mai simplu este
o convergenta sau un nex de tipuri. Asa-numitele tipuri de canacter ne par plate", asa cum ne
par tuturor oamenii cu care avem relatii de un singur " fel ; personajele rotunde" combina
diferite aspecte si relatii, sunt prezentate n diferite contexte n viata publica, n viata
particulara, n tari straine. *5
Una dintre valorile de cunoastere ale dramei si romanului este cea psihologica. Romancierii ne
pot nvata despre natura umana mai multe dect psihologii" este o afirmatie obisnuita. Homey
i recomanda pe Dostoevski, Shakespeare, Ibsen si Balzac ca surse inepuizabile. E. M.
Forster, n Aspects of the Novel (Aspecte ale romanului), vorbeste despre numarul foarte limitat
al persoanelor a caror viata si mobiluri interioare le cunoastem si considera ca un mare merit al
romanului ca releva viata introspectiva a personajelor.6 Probabil ca vietile interioare pe care
scriitorul le atribuie personajelor lui sunt luate din propria lui introspectie vigilenta. Se poate
spune ca marile romane sunt adevarate surse de inspiratie pentru psihologi sau ca sunt istorii
ale unor cazuri (adica ilustrative, exemple tipice). Dar mei se pare ca ne ntoarcem la faptul ca
psihologii folosesc romanul numai pentru valoarea lui tipica, generalizata : ei l smulg pe Pre
Goriot, personajul, din ntreaga ambianta (La Maison Vauquer) si din contextul celorlalte
personaje.
60
Max Eastman, care e un poet minor, se ndoieste ca n secolul stiintei gndirea literara" ar
putea avea pretentia sa descopere adevarul. Gndirea literara" este pur si simplu gin-dires
nespecializata, diletanta, din zilele de dinaintea dezvoltarii stiintei, care ncearca sa persiste si
care se foloseste de usurinta ei de exprimare pentru a crea impresia ca exprima adevarurile"

ntr-adevar importante. Adevarul din literatura este acelasi ca si adevarul dinafara literaturii,
adica nseamna cunoastere sistematica si verificabila. Romancierul nu are la dispozitie o cale
scurta si vrajita pe care sa ajunga la acea stare actuala a cunoasterii din stiintele sociale oare
constituie adevarul" n functie de care lumea" lui, realitatea lui fictiva trebuie verificata. Dar n
acest caz, crede Eastman, cel ce scrie literatura de imaginatie si mai ales poetul greseste
daca si nchipuie ca sarcina lui primordiala este de a descoperi si a mpartasi adevarul.
Adevarata lui menire este sa ne faca sa percepem ceea ce vedem si sa ne imaginam' ceea ce
stim deja, teoretic sau practic.*7
Este greu sa tragem o linie de demarcatie ntre conceptia despre poezie ca sesizare neta a
unui lucru dat si conceptia despre poezie ca intuitie artistica". Ne atrage oare artistul atentia
asupra unor lucruri pe care am ncetat de a le percepe sau ne face sa vedem lucruri pe care nu
le-am vazut, desi au fost n fata noastra tot timpul ? Ne amintim de desenele n alb si negru n
care exista figuri ascunse sau fete compuse din punt-te si linii ntrerupte : ele au fost acolo tot
timpul, dar nu le-am vazut ca un ntreg, ca desene, n Intentions (Intentii), Wilde citeaza
descoperirea de catre Whistler a valorii estetice a cetii, descoperirea, de catre prerafaeliti, a
frumusetii anumitor tipuri de femei care pna atunci nu fusesera considerate nici frumoase, nici
tipice". Constituie oare acestea exemple de cunoastere" sau de adevar" ? Ezitam. Sunt,
spunem noi, descoperiri ale unor noi valori perceptibile", ale unor noi calitati estetice".
ntelegem n general de ce esteticienii ezita sa nege ca adevarul" ar fi un atribut si un criteriu
al artei *8:
61
pe de o parte, el reprezinta un termen onorific si, atribuit artei, justifica respectul serios pentru
arta, considerarea acesteia ca una dintre, valorile supreme ; pe de alta parte, exista o temere,
care numai logica nu este, ca daca arta nu e adevarata" atunci e o minciuna", asa cum brutal
a numit-o Platon. Literatura de imaginatie reprezinta o fictiune", o imitatie artistica, verbala a
vietii". Opusul notiunii de fictiune" nu este adevar", ci fapt real" sau existenta n timp si
spatiu". Iar faptul real" e mai spinos dect probabilitatea pe care trebuie s-o trateze
literatura.*9
De asemenea, dintre toate artele, literatura pare sa fie mai cu deosebire aceea care ridica
pretentii la exprimarea adevarului" prin conceptia despre viata (Weltanschauung) prezenta n
orice opera nchegata din punct de vedere artistic. Fireste ca filozofii sau criticii au sa considere
ca unele dintre aceste conceptii" sunt mai adevarate dect altele (Eliot, de pilda, considera
conceptia despre viata a lui Dante mai adevarata dect cea a lui Shelley sau chiar dect cea a
lui Shakespeare) ; caci orice filozofie matura a vietii contine o masura de adevar sau, n
orice caz, pretinde ca-l contine. Adevarul literaturii, asa cum l vedem noi acum, pare sa fie
adevarul cuprins n "literatura adica filozofia existenta, n forma conceptuala sistematica, n
afara literaturii, dar care poate fi aplicata literaturii, care poate fi ilustrata sau ntruchipata n
literatura. In acest sens, n opera lui Dante, adevarul l reprezinta teologia catolica si filozofia
scolastica. Conceptia lui Eliot despre poezie n relatia ei cu adevarul" pare a avea, n mod
esential, aceasta natura. Adevarul este apanajul gnditorilor sistematici ; iar autistii nu sunt
asemenea gnditori, desi pot ncerca sa fie, daca nu exista filozofi a caror opera s-o poata
asimila n mod corespunzator.*10
ntreaga controversa pare sa fie, n mare masura, semantica. Ce ntelegem prin cunoastere",
adevar", ntelepciune" ? Daca orice adevar este conceptual si teoretic, atunci artele chiar si
arta literara nu pot fi forme ale adevarului. Pe de alta pante, daca se accepta definitii
pozitiviste, restrictive, care limiteaza adevarul la ceea ce poate fi verificat metodic de catre

oricine, atunci arte. nu poate fi, experimental, o forma a adevarului- n aceasta situatie solutia
pare a fi sa admitem existenta unui adevar bimodal sau plurimodal, sa admitem ca exista
diferite moduri de a cunoaste" sau ca exista doua tipuri fundamentale de cunoastere, fiecare
folosind un sistem propriu de semne lingvistice : stiintele, oare folosesc modul discursiv" si
artele, care folosesc modul reprezentativ". *11
62
Reprezinta oare arabele tipuri adevarul ? Primul se refera la ceea ce se ntelege de obicei prin
filozofie, n timp ce ultimul se refera la mitul" religios si la poezie. Acesta din urma ar putea fi
numit mai degraba adevarat" dect adevar". Calitatea adjectivala ar exprima deosebirea n
ceea ce priveste centrul de greutate : arta este substantival frumoasa si atributiv adevarata
(adica nu este n conflict cu adevarul). n poemul sau Ars Poetica (Arta poetica), MacLeish
ncearca sa mpace cerintele frumusetii literare si ale filozofiei prin formula : poezia este egala
cu adevarul, nu adevarata"; cu alte cuvinte, poezia este tot att de serioasa si tot att de
importanta ca filozofia (stiinta, cunoasterea, ntelepciunea) si are echivalenta adevarului, este
veridica.
n pledoaria ei n favoarea simbolismului reprezentativ ca forma a cunoasterii, Susanne Langer
pune accentul nu att pe literatura ct pe artele plastice si, n special, pe muzica. Se pane ca
ea considera literatura ca fiind oarecum o combinatie de discursiv" si de reprezentativ". Dar
elementul mitic sau imaginile arhetipice ale literaturii ar corespunde ideii ei despre
reprezentativ.*12
Trebuie sa facem distinctie ntre conceptiile potrivit carora arta consta n descoperirea sau
intuitia adevarului si conceptia ca arte si n mod special literatura este propaganda, adica
ideea ca scriitorul nu este descoperitorul, ci propagatorul persuasiv al adevarului. Termenul
propaganda" este foarte labil si are nevoie de o examinare mai atenta, n S. U.A., n limbaj
comun, acest termen nu e folosit dect n legatura cu teorii considerate primejdioase si
raspndite de oameni n care nu avem ncredere. Cuvntul implica intentie, calcul si se aplica
de obicei unor doctrine sau programe anumite, relativ ngradite.*13 Limitnd astfel sensul
termenului, am putea spune ca unele opere de iarta (de tip inferior) reprezinta propaganda, dar
ca arta mare sau arta buna sau Arta nu poate fi n nici un caz propaganda.
63
Daca extindem nsa continutul notiunii, asa nct sa nsemne efortul, constient sau nu, al
scriitorului de a-i face pe cititori sa mpartaseasca atitudinea lui fata de viata", atunci devine
plauzibila afirmatia ca toti artistii snt, sau ar trebui sa fie, propagandisti sau (rasturnnd
complet pozitia exprimata n propozitia precedenta) ca toti artistii sinceri, cu simt de
raspundere, sunt moralmente obligati sa fie propagandisti.
Dupa parerea lui Montgomery Beigion, scriitorul este un
propagandist inconstient". Adica, fiecare scriitor adopta o conceptie sau o teorie despre viata...
Scopul operei este ntotdeauna de a-l convinge pe cititor sa accepte acea conceptie sau teorie.
Aceasta actiune de convingere este totdeauna ilicita. Cu alte cuvinte, cititorul este facut sa
creada ceva si el si da ncuviintarea sub hipnoza arta prezentarii l seduce pe cititor...
Eliot, oare l citeaza pe Belgion, raspunde facnd distinctie ntre scriitorii la care e greu sa te
gndesti ca fiind propagandisti" si scriitorii care sunt propagandisti inconstienti" si o a treia
categorie de scriitori care, ca Lucretiu si Dante, sunt niste propagandisti deosebit de constienti
si cu mult simt de raspundere" ; si Eliot considera ca judecarea simtului de raspundere depinde
att de intentia autorului ct si de efectul istoric, *14 Multora ar putea sa li se para ca notiunea
de propagandisti cu simtul raspunderii" contine o contradictie ; dar interpretata ca un nod de

tendinte contrare, ea are un nteles. Arta serioasa implica o conceptie despre viata care poate
fi exprimata n termeni filozofici, si chiar si sub forma unui sistem.*15 ntre coerenta artistica
(care este numita uneori logica artistica") si coerenta filozofica exista o oarecare corelatie.
Artistul cu simtul raspunderii nu vrea sa amestece emotia si gndirea, sensibilitatea si
ntelegerea, sinceritatea simtirii si meditatia. Conceptia despre viata pe care artistul cu simtul
raspunderii o exprima perceptual nu este asa cum sunt majoritatea conceptiilor care au
succes ca propaganda"' simpla; iar o conceptie despre viata, corespunzator de complexa,
nu poate, prin sugestie hipnotica, sa ndemne la actiuni premature sau naive.
64
Ramne sa ne mai ocupam de acele conceptii despre functia literaturii care graviteaza n jurul
cuvntului catharsis". Acest cuvnt grecesc, folosit de Aristotel n Poetica, a avut o istorie
lunga. Exegeza sensului n care Aristotel a folosit acest cuvnt este nca controversata, dar
ceea ce a vrut sa spuna Aristotel, desi reprezinta o problema interesanta pentru exegeti, nu se
cade sa fie confundat cu problema careia acest termen a ajuns sa-i fie aplicat. Functia
literaturii, spun unii, este sa ne elibereze scriitori sau cititori de apasarea emotiilor. Sa
exprimi emotiile nseamna sa te eliberezi de ele, asa cum se zice ca Goethe s-a eliberat de
Weltschmerz scriind Suferintele tnarului Werther. Se afirma ca spectatorul unei tragedii sau
cititorul unui roman traieste si el un sentiment de eliberare si usurare. Emotiilor lui li s-a oferit
un obiectiv asupra caruia sa se concentreze si, la sfrsitul experientei lui estetice, el ramne cu
sufletul senin".*16
Dar oare literatura ne elibereaza de emotii sau, dimpotriva, le incita ? Tragedia si comedia,
spume Platon, hranesc si adapa emotiile noastre cnd noi de fapt ar trebui sa le nabusim"Sau, daca ntr-adevar literatura ne elibereaza de emotii, nu e oare o greseala ca ele sa fie
cheltuite pe fictiuni poetice ? Sfntul Augustin marturiseste ca n tineretea lui a trait n pacat de
moarte ; totusi toate acestea nu le-am plns, eu care am plns moartea Didonei". Oare exista
o literatura incitanta si o literatura cathartica, sau exista doar cititori cu reactii diferite?*17 Pe de
alta parte, se pune ntrebarea: trebuie orice arta sa fie cathartica ? Acestea sunt probleme care
vor i tratate la capitolele Literatura si psihologia" si Literatura si societatea"; dar am fost
nevoiti sa le ridicam de pe acum, n mod preliminar.
n concluzie : problema functiei literaturii are o ndelungata istorie n lumea apuseana, de la
Platon pna n prezent. Ba nu este o problema ridicata instinctiv de poeti sau de cei carora le
place poezia ; pentru acestia, dupa cum a spus o data Emerson, Frumusetea este propria ei
ratiune de a fi". Problema este pusa mai degraba de catre utilitaristi si moralisti, sau de catre
oamenii de stat si de catre filozofi, adica de catre exponentii altor valori speciale sau de catre
arbitrii care cugeta si cntaresc toate valorile. Care este, ntreaba ei, utilitatea poeziei cui
bono ?
65
Si ei pun ntrebarea referindu-se la ntreaga perspectiva sociala sau umana, n fata acestei
ntrebari, poetii si cititorii de poezie se vad siliti, .ca cetateni responsabili din punct de vedere
moral si intelectual, sa dea societatii un raspuns chibzuit. Ei fac acest lucru ntr-un pasaj dintr-o
Ars Poetica. Ei scriu o Aparare sau o Apologie a poeziei : echivalentul literar a ceea ce n
teologie se numeste apologetica". *18 Scriind n acest scop si adresndu-se acestui public,
fireste ca ei .pun accentul mai mult pe utilitatea" dect pe placerea" literaturii ; si de aceea
astazi, ar fi usor, din punct de vedere semantic, sa se identifice functia" literaturii cu relatiile ei
extrinsece. Dar de la miscarea romantica ncoace, poetii au dat adesea un raspuns diferit
atunci cnd au fost provocati de societate: un raspuns pe care A. C. Bradley l numeste poezie

de dragul poeziei";*19 si bine fac teoreticienii ca lasa ca termenul de functie'' sa fie folosit de
toate nuantele apologeticii". Folosind cuvntul n acest sens, spunem ca poezia are multe
functii posibile. Functia ei principala este fidelitatea fata de propria ei natura.
66
<titlu> 4. Teoria, critica si istoria literara
ntruct am stabilit existenta unei baze rationale pentru studiul literaturii, trebuie sa conchidem
ca este posibila o cercetare sistematica si completa a acesteia- Limba engleza nu dispune de
un termen satisfacator pentru a denumi acest studiu. Termenii cei mai obisnuiti sunt literary
scholarship (stiinta si philology (filologia). Primul termen nu ne satisface n ntregime numai
pentru ca pare sa excluda critica" si sa accentueze natura academica a studiului ; el este
acceptabil, desigur, daca atribuim cuvntului scholar (carturar) sensul complex pe care i-d
atribuie Emerson. Al doilea" termen, philology, poate da loc la multe confuzii. Istoric, el a fost
folosit pentru a include nu numai toate studiile literare si lingvistice, ci si studierea tuturor
plasmuirilor mintii omenesti. Desi acest termen a atins raspndirea cea mai mare n Germania
secolului al XIX-lea, el mai supravietuieste n titlurile unor reviste ca Modern Philology,
Philological Quarterly si Studies in Philology. Boeckh, care a scris o fundamentala
Eiicyklopdie und Methodologie der philologischen Wissenschaften (publicata n 1877, dar
bazata pe prelegeri datnd n parte nca din 1809)1, a definit filologia ca stiinta a tot ce se
cunoaste", incluznd deci studiul limbilor si literaturilor, antelor si politicii, religiei si
moravurilor
sociale. Practic identica cu istoria literara" a lui Greenlaw, filologia lui Boeckh este evident
justificata de nevoile studiilor clasice, pentru care ajutorul istoriei si arheologiei pare deosebit
de util. La Boeckh studiul literaturii este numai o ramura a filologiei, conceputa ca o stiinta
globala a civilizatiei, si mai ales o stiinta a ceea ce el, cu romantismul sau german, a numit
Spiritul National". Astazi, din cauza etimologiei acestui termen si pe baza continutului
majoritatii scrierilor specialistilor, prin filologie se ntelege adesea lingvistica, si, n special,
gramatica istorica si studiul formelor vechi ale limbilor. Deoarece termenul are att de multe si
divergente ntelesuri, este preferabil sa fie abandonat.
67
Alt termen posibil pentru denumirea muncii celui care studiaza literatura este cel de
cercetare". Dar acesta pare ct se poate de nefericit, deoarece accentueaza mai mult
investigarea preliminara a materialelor si face, sau pare sa faca, o distinctie greu de sustinut
ntre materialele care trebuie investigate" si cele care sunt usor accesibile. De exemplu, cnd
mergi la British Museum sa citesti o carte rara, faci cercetare", dar cnd stai acasa ntr-un
fotoliu si citesti o reeditare a aceleiasi carti s-ar parea ca procesul mintal care are loc este
diferit, n cel mai bun caz termenul sugereaza anumite operatii preliminare, a caror natura si
anvergura variaza considerabil n functie de natura problemei. Dar cercetare" nu reuseste sa
sugereze acele preocupari subtile privind interpretarea, caracterizarea si aprecierea
materialelor care sunt caracteristice studiilor literare.
n cadrul domeniului nostru de studii, distinctiile dintre teoria, critica si istoria literara sunt,
desigur, foarte importanta. Exista, n primul rnd, distinctia dintre conceptia despre literatura ca
o ordine simultana si conceptia care considera literatura, n primul rnd, ca un sir de opere
rnduite n ordine cronologica si privite ca parti integrante ale procesului istoric. Exista apoi
distinctia dintre studiul principiilor si criteriilor literaturii si studiul operelor literare concrete,
luate
izolat sau n ordine cronologica. Credem ca este bine sa atragem atentia asupra acestor

distinctii "numind teorie literara studiul principiilor categoriilor, criteriilor literaturii etc., si
numind
fie critica literara (esentialmente statica n abordarea problemelor), fie istorie literara studiul
unor opere literare anumite. Desigur, termenul de critica literara" este adesea folosit ntr-o
acceptiune care include ntreaga teorie literara; dar o astfel de folosire ignora utilitatea
distinctiei pe care am facut-o. Aristotel a fost teoretician; Sainte-Beuve, n primul rnd critic.
Kenneth Burke este n mare masura un teoretician al literaturii, n timp ce R. P. Blackmur este
critic literar. Termenul teoria literaturii ar putea foarte bine sa mbratiseze asa cum se face
n cartea de fata att teoria criticii literare" cit si teoria istoriei literare".
68
Aceste distinctii sunt destul de clare si destul de larg acceptate, n schimb mai putin comuna
este ntelegerea faptului ca metodele amintite nu pot fi folosite n mod izolat, ca ele se
presupun unele pe altele att de mult, nct nu se poate concepe teoria literara fara critica si
istorie, sau critica, fara teorie si istorie, sau istoria, fara teorie si critica. Este evident ca teorie
literara nu se poate face dect pe baza studiului unor opere literare concrete. Nu se poate
ajunge la criterii, categorii si scheme in vacua. Invers, critica sau istoria nu sunt posibile fara o.
serie de probleme, fara un sistem de concepte, fara unele puncte de reper, fara unele
generalizari. Aici nu ne aflam, desigur, n fata unei dileme insolubile : noi citim ntotdeauna cu
unele idei preconcepute, idei pe care le schimbam si le modificam mereu pe masura ce ne
mbogatim experienta literara. Procesul este dialectic : se produce o interpenetrare reciproca a
teoriei si practicii.
Au existat ncercari de a desparti istoria literara de teorie si critica. De exemplu, F. W. Bateson
*2 a sustinut ca istoria literara arata ca A deriva din B, n timp ce critica declara ca A este mai
bun dect B. Conform acestei pareri, istoria literara se ocupa de fapte verificabile; critica, de
probleme de opinie si convingere. Dar aceasta distinctie este greu de sustinut. n Istoria literara
nu exista aspecte care sa fie fapte" complet neutre, n nsasi alegenea materialelor sunt
implicate judecati de valoare : n simpla distinctie preliminara care se face ntre carti si
literatura, n simpla acordare de spatiu unui autor sau altuia. Chiar si stabilirea unei date sau a
unui titlu presupune o anumita apreciere prin oare se selecteaza cartea sau evenimentul
respectiv din milioanele de alte carti si evenimente. Chiar daca admitem ca exista fapte relativ
neutre, fapte ca, de exemplu, datele, titlurile, evenimentele biografice, nu facem altceva dect
sa admitem posibilitatea alcatuirii unor anale ale literaturii. Dar orice problema ceva mai
avansata, chiar si o problema de critica de texte sau de cercetarea surselor si influentelor,
necesita mereu acte de apreciere.
De exemplu, o afirmatie ca Pope deriva din Dryden" presupune nu numai actul alegerii lui
Dryden si Pope dintre nenumaratii versificatori ai timpurilor lor, dar necesita cunoasterea
caracteristicilor lui Dryden si Pope si apoi o activitate constanta de cntarire, comparare si
selectie care este esentialmente critica.
69
Problema colaborarii dintre Beaumont si Fletcher poate fi rezolvata numai daca admitem
importantul principiu ca anumite trasaturi (sau procedee) stilistice sunt legate mai muit de imul
dect de celalalt dintre cei doi scriitori ; altfel trebuie sa acceptam diferentele stilistice ca simplu
fapt obiectiv.
Dar de obicei problema separarii istoriei literare de critica literara este pusa altfel. Nu se
tagaduieste necesitatea actelor de apreciere, dar se afirma ca fiecare litera are propriile ei
norme si criterii specifice, adica cele ale veacurilor trecute. Noi spun acesti adepti ai.

reconstituirilor literare trebuie sa patrundem n mintea si atitudinile epocilor trecute si sa le

acceptam normele, incluznd n mod deliberat amestecul nedorit al propriilor noastre idei
preconcepute. Aceasta conceptie, numita istoricism", a fost elaborata "sistematic n Germania
n secolul al XIX-lea, desi chiar si acolo a fost criticata de teoreticieni ai istoriei literare de talia
lui Ernst Troeltsch. *3 Acum se pare ca ea a patruns, direct sau indirect, n Anglia si Statele
Unite si multi dintre istoricii literari" pe oare i avem se pronunta, mai mult sau mai putin dar, n
favoarea ei. Hardin Craig, de exemplu, spune ca cea mai noua si mai valoroasa trasatura
caracteristica a lucrarilor recente este faptul ca ele evita gndirea anacronica".*4 E. E. Stoll,
studiind conventiile teatrului elizabetan si cerintele publicului vremii, dezvolta teoria- ca
reconstituirea intentiei autorului trebuie sa fie scopul principal al istoriei literare *5. O teorie
asemanatoare sta la baza numeroaselor ncercari de a cerceta teoriile psihologice elizabetane,
cum ar fi teoria umorilor, sau conceptiile stiintifice sau pseudostiintifice ale poetilor. *6
Rosemond Tuve a ncercat sa explice originea si sensul imagisticii metafizice prin nrurirea pe
care a exercitat-o logica lui Ramus asupra lui Donne si a contemporanilor sai. *7
Deoarece asemenea studii nu pot dect sa creeze convingerea ca n diferite perioade au fost
cultivate conceptii si conventii critice diferite, s-a tras concluzia ca fiecare epoca este o unitate
independenta, exprimata prin propriul ei tip de poezie, care nu are nimic comun cu vreun alt tip.
70
Aceasta conceptie a fost expusa direct si persuasiv de Frederick A. Pottle n Idiom of Poetry
(Limbajul poeziei).*8 El numeste aceasta pozitie (relativism critic) si vorbeste de profunde
schimbari de sensibilitate", de o totala discontinuitate" n istoria poeziei. Argumentarea lui
este cu att mai interesanta cu ct o mbina cu acceptarea unor norme absolute n domeniul
eticii si al religiei.
n cel mai bun caz, aceasta conceptie despre istoria literara cere din partea cercetatorului un
efort de imaginatie, de empatie de profunda comuniune cu o epoca trecuta sau cu un gust
disparut. S-au facut ncercari ncununate de succes de a se reconstitui conceptia generala de
viata, atitudinile, principiile, prejudecatile si convingerile oare au stat la baza multor civilizatii.
Avem bogate cunostinte despre atitudinea grecilor fata de divinitatile lor, fata de femei si fata
de sclavi ; putem descrie n detaliu cosmologia evului mediu ; si am ncercat sa aratam modul
foarte diferit de. a vedea, sau cel putin traditiile si conventiile artistice foarte diferite implicate de
arta bizantina si chineza. Mai ales n Germania exista o pletora de studii, multe dintre ele
influentate de Spengler, asupra omului-gotic, omului baroc toti presupusi a fi complet diferiti
de epoca noastra, traind ntr-o lume proprie.
n studiul literaturii, aceasta ncercare de reconstituire istorica a dus la punerea unui puternic
accent pe intentiile autorilor, intentii care se presupune ca pot fi studiate n cadrul istoriei -criticii
si a gustului literar. De obicei se considera ca daca putem stabili aceste intentii si putem
constata ca autorii si le-au realizat, critica nu-si mai are rostul. Autorul a servit un obiectiv
contemporan si nu mai este nevoie si nici nu avem macar posibilitatea de a-i mai critica opera.
Metoda duce astfel la admiterea unui singur criteriu critic, cel al succesului contemporan.
Exista apoi nu una sau doua, ci literalmente sute de conceptii despre literatura, independente,
diferite si care se exclud reciproc, care, ntr-un fel, sunt toate corecte". Idealul poeziei este"
sfarmat n attea tandari, nct nu ramne nimic din el : rezultatul nu poate fi dect o anarhie
generala sau, mai degraba, o nivelare a tuturor valorilor. Istoria literaturii este redusa la o serie
de fragmente fara legatura si, prin urmare, n ultima instanta, incomprehensibile.
71
O parere mai moderata este aceea ca exista idealuri poetice opuse care sunt att de

deosebite, nct nu au nici un numitor comun : idealul clasic si idealul romantic, idealul lui Pope
si idealul lui Wordsworth, poezia enuntarii si poezia implicatiei.
Ideea_ca intentia" autorului ar fi adevaratul obiect al istoriei literare ne pare nsa absolut
gresita. Sensul unei opere literare nu este epuizat de intentia ei, nu este echivalent cu aceasta.
Ca sistem de valori, ea duce o viata independenta. Semnificatia totala a unei opere literare au
poate fi definita numai prin semnificatia acesteia pentru autor si contemporanii lui. Ea este mai
degraba rezultatul unui proces de crestere, adica al istoriei aprecierilor critice facute de
numerosii ei cititori n decursul veacurilor. Ne pare nepotrivit si, de fapt, imposibil sa declaram,
asa cum fac cei care ncearca sa reconstituie istoria, ca tot acest proces este lipsit de interes si
ca trebuie sa ne ntoarcem doar la nceputurile lui. Este pur si simplu imposibil sa ncetam de a
fi oameni ai secolului al XX-lea cnd ne angajam n judecarea trecutului : nu putem da uitarii
asociatiile de idei pe care le comporta propria noastra limba, atitudinile recent adoptate,
influenta si aportul secolelor din urma. Nu putem deveni cititori contemporani ai lui Homer sau
ai lui Chaucer sau spectatori ai reprezentatiilor date n teatrul lui Dionysos din Atena sau n
teatrul Globe" din Londra. Va exista ntotdeauna o deosebire categorica ntre un act de
reconstituire imaginara si adeziunea efectiva la un punct de vedere trecut. Nu putem sa
credem sincer n Dionysos si n acelasi timp sa rdem de el, asa cum faceau probabil
spectatorii Bacantelor lui Euripide *9; si putini dintre noi accepta cercurile Infernului si muntele
Purgatoriului nfatisate de Dante drept adevaruri n sensul strict al cuvntului. Daca ntr-adevar
am putea reconstitui ntelesul ce-1 avea Hamlet pentru publicul contemporan lui Shakespeare,
n-am face dect sa-1 saracim. Am suprima ntelesurile ndreptatite pe care generatiile urmatoare
le-au aflat n Hamlet. Am nchide calea unei noi interpretari. Aceasta nu nseamna nsa o
pledoarie n favoarea unor denaturari subiective si arbitrare : problema de a face distinctie ntre
interpretarile corecte" si cele viciate ramne, si va trebui sa fie solutionata de la caz la caz.
Istoricul literar nu se va multumi sa judece o opera literara numai din punctul de vedere al
epocii noastre acesta fiind un privilegiu al criticului care reevalueaza trecutul n lumina
necesitatilor unui stil sau unui curent actual.
72
Pentru el ar putea i chiar instructiv sa priveasca o opera literara din punctul de vedere al unei a
treia epoci care sa nu fie 'Contemporana nici ou el, nici cu autorul, sau sa treaca n revista
ntreaga istorie a interpretarilor si aprecierilor critice date unei opere anumite, ceea ce va
constitui o calauza pentru descoperirea semnificatiei totale a acesteia.
n practica, o optiune att de categorica ntre punctul de vedere istoric si cel actual este
aproape imposibila. Trebuie sa ne ferim att de falsul relativism ct si de falsul absolutism sunt
un rezultat al procesului istoric de evaluare, proces pe care, la rndul lor, aceste valori ne ajuta
sa-1 ntelegem. Replica la relativismul istoric nu este un absolutism doctrinar care apeleaza la
natura umana neschimbatoare" sau la universalitatea artei". Trebuie mai degraba sa adoptam
o conceptie pentru care cel mai potrivit mi pare termenul de perspectivism". Trebuie sa putem
raporta o opera literara la valorile propriei ei epoci si la valorile tuturor perioadelor ulterioare
crearii ei. O opera literara este n acelasi timp eterna" (adica pastreaza o anumita identitate) si
istorica" (adica trece printr-un proces de dezvoltare care poate fi urmarit). Relativismul reduce
istoria literaturii la o serie de fragmente disparate si deci discontinue, n timp ce majoritatea
conceptiilor absolutiste fie ca servesc numai o situatie actuala trecatoare, fie ca se ntemeiaza
(cum e cazul cu criteriile neoumanistilor, marxistilor si neotomistilor) pe vreun ideal abstract,
strain de literatura, nepotrivit formei istorice a literaturii. Termenul de perspectivism" implica
recunoasterea faptului ca exista o singura poezie, o singura literatura, comparabila de-a lungul

veacurilor, care se dezvolta, care se transforma, care e plina de posibilitati. Literatura nu este
nici o serie de opere unice care nu au nimic comun unele cu altele, nici o serie de opere
nchise n anumite cicluri de timp ca romantismul sau clasicismul, epoca lui Pope si epoca lui
Wordsworth. Si, desigur, nu reprezinta nici acel univers-bloc" al uniformitatii si imutabilitatii pe
care un clasicism mai vechi l considera ideal. Aut absolutismul ct si relativismul constituie o
eroare ; dar astazi, cel putin n Anglia si Statele Unite, pericolul cel mai grav consta ntr-un
relativism care este echivalent cu o anarhie a valorilor, cu o abdicare a criticii de la menirea ei.
73
n practica, niciodata nu s-a scris vreo istorie literara oare sa nu aiba la baza anumite principii
de selectie si sa nu ncerce sa faca unele caracterizari si evaluari. Istoricii literari care
tagaduiesc importanta criticii sunt si ei, n mod inconstient, critici, de obicei critici lipsiti de
independenta, care n-au facut dect sa preia anumite principii si reputatii stabilite, n prezent, ei
sunt de obicei romantici ntrziati care si-au nchis mintile pentru toate celelalte tipuri de arta si
mai ales pentru literatura moderna. Dar, asa cum a observat n mod foarte pertinent R. G.
Collingwood, un om care pretinde ca stie de ce Shakespeare este poet. pretinde, n mod tacit,
ca stie daca Gertrude Stein e poeta sau nu si, daca nu, de ce nu este". *10
Excluderea literaturii recente din studiile serioase a fost o consecinta deosebit de nefasta a
acestei atitudini savante", ntr-un timp, termenul de literatura moderna" era interpretat de
academici ntr-un sens att de larg, nct aproape nici o opera de dupa Milton nu era
considerata drept un obiect de studiu vrednic de atentie. Ulterior, secolul al XVIII-lea a fost
admis cu drepturi depune n sfera istoriei literare conventionale ajungnd chiar foarte la moda,
deoarece pare sa permita acces ntr-o lume mai gratioasa, mai stabila si mai bine ierarhizataPerioada romantica si secolul ai XIX-lea au nceput de asemenea sa se bucure de atentia
cercetatorilor si exista chiar si o mina de oameni ndrazneti, cu situatii universitare, care
preconizeaza si practica cercetarea literaturii contemporane.
Singurul argument posibil mpotriva studierii autorilor n viata este faptul ca cercetatorul nu
poate beneficia de perspectiva unei opere ncheiate, de explicatia pe care lucrarile ulterioare ar
putea s-o dea implicatiilor unei lucrari precedente. Dar acest dezavantaj, valabil numai pentru
autorii n curs de dezvoltare, pare mic n comparatie cu avantajele pe care le avem cunoscnd
ambianta si epoca n care a fost creata opera si avnd prilejul de a-1 cunoaste personal pe
autor, de a discuta sau cel putin de a coresponda cu el. Daca multi autori de mina a doua si
chiar de mna a zecea din trecut merita sa fie studiati, un scriitor de mna nti sau chiar de
mna a doua din timpul nostru merita si el sa fie studiat.
74
De obicei lipsa de receptivitate sau timiditatea este cea care i face pe profesorii de literatura sa
ezite a judeca singuri. Ei proclama ca asteapta verdictul vremii fara sa-si dea seama ca
acesta nu e dect verdictul altor critici sau cititori, inclusiv al altor profesori.
Ideea, potrivit careia istoricul literar se poate dispensa de critica si de teoria literara, este ct se
poate de falsa, si asta pentru un motiv simplu : fiecare opera literara exista n. prezent, este
direct accesibila observatiei si, indiferent daca a fost compusa ieri sau acum o mie de ani,
reprezinta o solutie a anumitor probleme artistice. Ea nu poate fi analizata, caracterizata sau
evaluata fara a se recurge n permanenta la principiile critice. Istoricul literar trebuie sa fie un
critic tocmai pentru a putea fi un bun istoric"! *11
"Invers, istoria literara este foarte importanta pentru critica literara, imediat ce aceasta
depaseste sentintele subiective care exprima ceea ce-i place sau nu-i place criticului. Un critic
care s-ar complace n ignorarea tuturor relatiilor istorice s-ar nsela ntotdeauna n aprecierile

lui. El n-ar fi n stare sa determine care opere sunt originale si care sunt imitatii; si,
necunoscnd conditiile istorice, mereu ar comite greseli grosolane n interpretarea operelor
literare. Criticul care cunoaste doar foarte slab sau nu cunoaste deloc istoria va face
presupuneri nentemeiate sau se va lasa trt n aventuri autobiografice printre capodopere"
si, n general, va evita sa se ocupe de trecutul mai ndepartat, bucuros sa lase aceasta n
seama amatorilor de antichitati si filologilor".
Un exemplu de acest fel ne ofera literatura medievala, n special literatura medievala engleza,
care poate cu exceptia lui Chaucer n-a fost aproape de loc studiata din punct de vedere
estetic si critic. Aplicarea sensibilitatii moderne ar putea pune ntr-o noua perspectiva o buna
parte a poeziei anglo-saxone sau bogata lirica medievala tot asa cum, invers, cercetarea din
punct de vedere istoric si o analiza sistematica a problemelor genetice ar putea sa lumineze
multe aspecte ale literaturii contemporane. Divortul criticii literare de istoria literara a fost nefast
pentru amndoua.