MIHAI RU

CALUL I NOI

Bum!
Ce a fost, a fost. Acum, cu toii urmrim calul.
Calul alerga n toate direciile, descumpnit de libertate. Se oprea, i lsa
capul n jos i ncepea iar s alerge. Nu avea nici coam i nici piele. Craniul
prelung i fr ochi prea n cutarea unui smoc de iarb neagr.
Oasele clreului se blngneau ncurcate n cuca coastelor.
Cu toii locuiam n case: crematorii mici, fr etaj i fr parter, ce i
fumegau venic zidurile. Ferestrele sprijinite de niciunde erau pline de cei ce
urmreau calul.
Vntul uiera printre coastele calului, apoi ptrundea prin ferestrele larg
deschise, spulbernd oamenii n grmjoare.
Era noapte, cci ziua lipsea.
Calul gsi, n sfrit, un spaiu cu flori. Flori frumoase cu muguri negri
explodnd n petale de plumb, cu tulpini de grafit, flori totui.
Mnca nestul. Mncam i noi. Mncam cenua unul altuia, privindu-ne
n negrul ochilor cum lucete smoala existenei.
Cmpia este poate rocat. Noi tot negri suntem, negri i poate mori.
A nceput s plou. Apa este ruginit i gndurile scrie. Rugina are
gust de rugin i ne spal topindu-ne n rulee de Noi.
Cuvintele nu mai sunt dect nite bule ce se sparg de buza crpat a
solului.
n picturi ne strecurm n hrube, unde cei orbi triesc doar din muzica
lor i zboar. Sunt liliecii din oameni ce zboar cu aripi de ngeri. Lor nu le plac
caii. Le place doar s se izbeasc de bolile hrubelor cutnd lumina ochilor
orbi. Bolile sunt, de fapt, podele i ei nu sunt ei, sunt doar umbrele unor
visuri.
Am fcut i noi aripi, dar nc nu am nvat s clrim cerul ntre
picioare ca pe o gloab.

Ne atrn ochii n sus, nfipi n pmnt ca nite rdcini ce sug

ntunericul.
Pcat de cai, de lun i stele. Aici blegarul este proaspt. Blegarul este
ca i ieri: moale, afnat, aburind.

SFRIT