Ministerul Educatiei nationale, din 1789 pana in zilele noastre

Precursorii

Ideea preluarii unei initiative de catre stat a invatamantului de a fost evocata inca din 1789.
Totusi, esentialul parea atunci a fi dotarea Republicii cu o retea destinata instruirii tutror claselor
sociale. In timpul Revolutiei, au fost create de asemenea diverse institutii de invatamant,
secundare sau superioare.
De la Universitatea imperiala la Consiliul regal al instruirii publice
Ceea ce nu a realizat Statul a fost ca in timpul Imperiului, aceasta retea era insuficienta pentru a
asigura cadrelor de care era nevoie. Era necesara o structura puternica, stabila si centralizata care
sa reglementeze functionarea sistemului. Universitatea imperiala a fost fondata in aceasta
perspectiva de legea din 10 mai 1806 si organizata prin decretul din 17 martie 1808.Este vorba
de un fel de corporatie laica ce beneficia de o larga autonomie in raport cu celelalte servicii ale
statului. La conducerea acesteia, Marele maestru al Universitatii este numit de catre Imparat si ii
raporteaza direct acestuia. Acest Maestru imparte puterea cu Consiliul Universitatii format din
membri ai corpului didactic , la acea vreme aparea aceasta expresie.
Restauratia ia in considerare demontarea acestui system, pe care il considera a fi prea
independent fata de tron si de biserica (cler). O comisie a Instruirii publice, plasata sub
autoritatea ministerului de interne, este numita in 1813 pentru a-l inlocui pe Marele maestru.
Aceasta comisie este totusi nvestit pentru a mentine prerogativele universitatii, ceea ce se
traduce curand prin transformarea sa in Consiliul regal al instruirii publice(1820), apoi prin
restabilirea titlului de Mare maestru (1822). Primul titular, Mgr Denis Frayssinous, episcop al
Hermopolisului, este numit apoi ministru al afacerilor ecleziastice si al instruirii publice, pe 1
iunie 1822.

Instruirea publica devine minister

In sfarsit, in 1828, instruirea publica devine minister de sine statator, al carui responsabil face
parte din guvern, pastrandu-si titulatura de Mare-maestru al Universitatii. Acest termen urmeaza
sa dispara oficial in 1850, insa ramane pentru un timp indelungat un fel de titlu de curtoazie
pentru ministru. Titulatura si atributiile acestuia vor ramane ulterior stabile pentru o lunga
perioada de timp.
Administrarea cultelor ii va fi adesea atribuita, la inceputul Monarhiei din iulie si sub cea de-a
doua Republica, apoi sporadic intre 1870 si 1895. Anexarea administrarii Artelor Frumoase la

Instruirea publica va fi mult mai stabila si durabila : inaugurata in persoana lui Jules Simon in
guvernul provizoriu format pe 4 septembrie 1870, va continua pana la crearea, in 1959, a
ministerului afacerilor culturale.
De la instruirea publica la educatia nationala
In 1932, guvernul lui Edouard Herriot decide sa redenumeasca intruirea publica educatie
nationala . Expresia dateaza de la sfarsitul secolului al 18-lea, cand era utilizata de partizanii
preluarii initiativei de catre stat a activitatilor invatamantului. A reaparut intre anii 1910-1920,
sub aripa adversarilor diviziei sistemului educativ in filiere diferite. Anatole de Monzie este
primul ministru care va primi aceasta titulatura. Acesta explica inca de la punerea sa in functie ca
aceasta este sinonimul egalitatii scolare si a dezvoltarii gratuitatii si ca, pe scurt, cine spune
educatie nationala spune trunchi comun .
Aceasta titulatura va fi pusa sub semnul intrebarii in primele luni de guvernare ale lui Vichy,
cand instruirea publica isi face din nou aparitia, insa, denumirea de educatie nationala va fi
restabilita incepand cu 23 februarie 1941. De atunci, aceasta a fost preluata la Londra, apoi in
Alger, de catre guvernele generalului De Gaulle.
Nicio modificare nu intervine in timpul celei de-a patra Republici, nici mai apoi in timpul
mandatelor genralului De Gaule si ale lui Georges Pompidou. Valery Giscard d Estaing, aduce o
schimbare, in 1974, privand educatia de epitetul nationala , si mai ales incredintand tot ce are
legatura cu invatamantul superior unui secretariat de stat, apoi unui minister autonom. Initiativa a
fost preluata pentru un timp indelungat, deoarece a fost mentiunta aproape fara intrerupere pana
in 1995 sub diverse titulaturi.