Teoriile jocului.

Teoriile dezvoltarii cognitive

In cadrul acestor teorii, ideea centrala este aceea ca strategiile de joc sunt importante pe
toata durata copilariei, ele prezentand un puternic efect formativ in planul dezvoltarii psihice a
copilului.

Reprezentanti : J. Piaget, J. Bruner, L. S. Vagotski, A. N. Leontiev s.a..

1. Cercetarile de inceput ale lui J. Piaget legate de elaborarea problemelor generale ale
dezvoltarii psihice a copilului, natura jocului la copil, aflate net sub influenta teoriei lui Freud,
abordeaza problema jocului in legatura cu problema egocentrismului. Piaget considera jocul ca
fiind una dintre manifestarile cele mai evidente ale acestei particularitati a gandirii infantile,
situata intre gandirea autista din perioada cea mai timpurie si gandirea logica, dezvoltata pe baza
confruntarii cu realitatea si cu gandirea matura a adultilor din jur.

Unul dintre meritele psihanalizei - scrie Piaget - este acela de a fi aratat ca autismul nu
cunoaste adaptarea la realitate, deoarece pentru ''eu'' satisfacerea este unicul principiu. Unica
functie a gandirii autiste este tendinta de a da trebuintei si interesului o satisfacere imediata
(necontrolata), si deformarea realitatii pentru a o acomoda ''eu-lui''. (.). gandirea autista este
subconstienta, adica scopurile pe care le urmareste sau sarcinile pe care si le propune nu sunt
reprezentate in mod constient. Ea nu se adapteaza la realitatea externa, ci isi creeaza propria sa
realitate imaginara sau o realitate de vis. Ea nu tinde spre 858v2117i stabilirea adevarului, ci
spre satisfacerea dorintelor, ramanand pur individuala. Ea nu poate fi exprimata, ca atare, prin
limbaj, manifestandu-se in primul rand prin imagini.''(cf. Elkonin, 1980, p. 122).

In acest context, jocul tine de lumea iluziilor autiste, de lumea dorintelor nesatisfacute in
realitate, de lumea posibilitatilor inepuizabile. Aceasta lume extrem de importanta reprezinta
pentru copil realitatea adevarata, arata J. Piaget.

Studiind dezvoltarea reprezentarilor asupra realitatii, Piaget arata ca pana la varsta de 2-3
ani real este pur si simplu ceea ce este de dorit. Jocul este realitate autonoma, in sensul in care
realitatea obiectiva, careia i se opune, este mai putin adevarata pentru copil decat pentru adult.
Initial, pentru copil exista o lume unica - lumea subiectiva a autismului si dorintelor. Mai tarziu,
sub influenta presiunilor exercitate de lumea adultilor, a realitatii, apar doua lumi - lumea jocului
si lumea realitatii, cea dintai fiind pentru copil cea mai importanta. Aceasta lume a jocului
contine un fel de ''urme'' ale lumii pur autiste, arata Elkonin, dar sub presiunea lumii reale
acestea dispar in timp. (Elkonin, 1980, p. 123).

Daca pentru psihanalisti, jocul reprezinta manifestarea dorintelor reprimate si a

tendintelor spre repetare, pentru J. Piaget, jocul este manifestarea dorintelor ce nu au fost
deocamdata reprimate dar care, ca si la psihanalisti, nu pot fi satisfacute. Daca pentru
psihanalisti, copilul fuge de sub povara realitatii in lumea jocului, pentru Piaget lumea jocului
este urma lumii initiale a dorintelor neinlatuarata inca de realitate, adica de lumea adultilor, o
lume obiectiva, o lume a obiectelor, a limbajului, a ideilor si conceptiilor logice, straina si ostila
copilului.

Critici la conceptia initiala a lui Piaget despre joc :

Vagotski (1934) este cel care critica vehement aceasta conceptie asupra existentei unei
dihotomii intre lumea copiilor, lumea jocului si lumea adultilor, lumea obiectiva : Esenta jocului
la copil este insasi crearea situatiei imaginare, respectiv a unui camp de semnificatii care
modifica intregul comportament al copilului si care il obliga sa se orienteze in actiunile sale
numai spre situatia imaginara gandita. (.). In ceea ce priveste continutul acestor situatii
imaginare, ele demonstreza intotdeauna ca apar din lumea adultilor.

Elkonin (1980) : Reprezentantii conceptiei celor doua lumi incearca sa defineasca

lumea subiectiva a copilului in raportarea lui la lumea obiectiva a adultilor, fara sa dezvaluie
legaturile si relatiile in care intra copilul cu lumea obiectiva. Singurul raport obiectiv pe care il
vad acestia este raportul de reprimare a lumii subiective a copilului de catre lumea obiectiva a
adultilor. O asemenea interpretare este cel putin limitata (Idem, p. 130).

Ulterior, Piaget trateaza in cu totul alt plan problemele psihologiei jocului infantil. Ele fac
parte organica din teoria sa asupra dezvoltarii intelectului. Lucrarea Jocul, visele si imitatia
(1945), consacrata in mod special formarii simbolului, precizeaza ca jocul este in primul rand o
simpla asimilare, functionala sau reproductiva, este mijlocul prin care copilul integreaza intr-un
tot unitar experienta de viata, cunostintele si reprezentarile sale despre lumea obiectiva. Copilul
controleaza toate acestea in joc, care implica mai mult ceea ce este deja cunoscut (asimilarea),
decat ceea ce nu este cunoscut (acomodarea), printr-un proces denumit de Piaget echilibrare.

Balanta (acest proces de echilibrare) este in continua schimbare, acesta fiind si motivul
pentru care jocul copilului este si el intr-o continua schimbare. Dupa cum precizeaza Piaget in
lucrarea Psihologia inteligentei (1965), jocul este o stare in devenire si nu o stare de fapt. Jocul
este adaptare, adica asimilare si acomodare.

J. Piaget imparte jocurile in trei categorii :

Jocuri exercitii

Jocuri simbolice

Jocuri cu reguli

cu precizarea ca, in etapele initiale gruparea este evidenta dar ulterior se pot inregistra si
combinatii, in sensul ca un joc la o varsta mai inaintata a copilariei poate avea caracteristici
corespunzatoare nu doar uneia dintre categorii.

Fiecare dintre categorii cuprinde subcategorii proprii :

Jocuri exercitii :

o Jocuri senzorio-motorii sau de manuire (manipulare) :

jocuri-exercitiu simple - forme rudimentare de joc, anterioare jocului

simbolic (jocul propriu-zis) ; constau in simpla repetare a unor
actiuni : se trage, se impinge, se taraste, se divide, se manevreaza
obiecte, butoane etc. ; obiectele de joc nu prezinta in sine nici un
interes, ci sunt asimilate in calitate de simple elemente functionale ;
predomina la varstele mici.

jocuri de combinatii fara scop - recurg la dezmembrarea si

reconstituirea de obiecte, adesea fortuita (''jocuri de distrugere'').
 jocuri de combinatii de obiecte si actiuni cu scopuri.

Acest gen de jocuri permite formarea de miscari utile in adaptarea la viata cotidiana,
desprinzandu-se, mai tarziu, de conduita ludica.

o Jocuri de exersare a gandirii :

intrebari de tipul ''Ce este ?'', ''De ce ?'' ce apar in conduita verbala a
copilului anteprescolar si prescolar fac parte din astfel de manifestari
ludice destinate exersarii in plan intelectual, daca ele sunt insotite de
tendinta de amuzament.

fabulatiile.

Jocuri simbolice :

Ce este jocul simbolic ?

Jocul simbolic este pentru inteligenta ceea ce este jocul de miscare pentru planul
senzorio-motor, arata J. Piaget. In jocul simbolic, copilul foloseste imagini care sunt, de fapt,
imitatii interiorizate.

Piaget distinge caracteristicile imaginilor (reprezentarilor) ce se construiesc in conditii de

viata curenta de acelea care se formeaza in joc. In timp ce imaginile din prima categorie se cer a
fi cat mai exacte, respectandu-se cerinta fundamentala a cunoasterii umane, imaginile utilizate in
joc nu se subordoneaza in mod obligatoriu acestei cerinte. Prima categorie de imagini se
integreaza in situatii problematice concrete ce tin de adaptare, a doua categorie se subordoneaza
eventual cerintei de a fi satisfacuta trebuinta de joc. De asemenea, in vreme ce reprezentarile
(imaginile) formate in afara jocului (simbolic) sunt reflectarea pe plan mental a unor obiecte sau
fenomene particulare ce reprezinta o clasa mai mare de obiecte, in jocul simbolic, obiectul
simbol este, mai degraba, un substitut al unui obiect real. Astfel, batul poate fi cal, spada, lopata
in functie de necesitatile de joc ale copilului ; calul, spada, lopata sunt substitute ale tuturor
obiectelor incluse in categoria respectiva. In consecinta, obiectele sunt folosite in jocul simbolic
spre a evoca si substitui alte obiecte si actiunile determinate de acestea ; acest joc are caracter
situativ.

J. Piaget acrediteaza, astfel, ideea ca jocul propriu-zis se naste odata cu fictiunea, pe care
o intretine ca atare. Jocul de fictiune/jocul simbolic are o geneza complexa ; debuteaza la
inceputul celui de-al doilea an de viata si decurge din gandirea infantila a copilului (gandirea
autista), servind asimilarii realului in sisteme simbolice si avand un rol esential la dezvoltarea
echilibrului dintre asimilare si acomodare.

Functia de asimilare la Eu a jocului simbolic, despre care discuta Piaget, se traduce prin
construirea unor simboluri dupa dorinte, pentru a exprima tot ceea ce in experienta traita nu
poate fi formulat si asimilat numai prin mijloacele limbajului ; este un simbolism centrat pe Eu.

Piaget clasifica jocurile simbolice in doua categorii :

o jocuri cu o simbolistica constienta - sunt legate de aspecte ale vietii ce se

asimileaza ;
 o jocuri cu o simbolistica inconstienta - au o anumita valoare cathartica si
compensatorie ; de ex., copilul neglijat de mama care-l ingrijeste pe fratiorul
mai mic se joaca cu doua papusi inegale ; cea mai mica, arata Piaget, este
trimisa in calatorie, iar cea mare ramane cu mama.

Piaget distinge mai multe categorii de scheme de tip simbolic, in baza carora copilul
actioneaza in joc si anume :

1. scheme de operare cu simboluri de tip A1 - cea mai simpla, care nu implica neaparat o
generalizare a unor situatii de viata, ci o simpla proiectare simbolica : papusa mananca, papusa
doarme, plange etc. ;

2. scheme de operare cu simboluri de tip B1 - proiectarea de scheme de imitatie pe jucarii

si obiecte : copilul imita cearta parintilor sau a apropiatilor, punand papusile sa se certe, imita
modul de a vorbi la telefon al cuiva cunoscut transferandu-l asupra ursuletului etc.

Schemele de tip A1 si B1 sunt scheme de proiectare.

3. scheme de tip A2 constau in asimilarea caracteristicilor unui obiect oarecare in

conduita curenta. De ex., copilul plimba degetele pe masa si spune ''degetele se plimba'', apoi
converteste totul intr-un simbol spunand ''pisica alearga''(dupa Ursula Schiopu) ;

4. scheme de tip B2 constau in incorporarea evenimentelor trecute si in crearea de

simboluri de completare ; ex. : copilul se joaca de-a v-ati ascunselea cu un vecin plecat de mai
mult timp ;

5. scheme de tip A3, o prelungire a tipului A2 si B2 - constau in construirea unor scene

simbolice; ex. : fetita isi sfatuieste papusa, in timp ce o hraneste, in acelasi mod in care primeste
sfaturi de la mama ; o pune sa se uite la televizor si-i povesteste ce vede ;

6. scheme de tip B3 cuprind combinatii compensatorii ; copilul caruia ii este interzis sa se

joace cu apa si nisip face ca ursuletul lui sa se ''joace cu acestea'' ; sau copilul caruia ii este
interzis sa mearga in camera in care se zugraveste ''povesteste unui prieten imaginar'' cum un alt
baietel a intrat acolo si a patit ceva ; copilul care inoata intr-un bazin si care povesteste jucariei
ca el a aflat ca, odata, un baietel s-a dus sa inoate si s-a inecat etc.

Jocuri cu reguli - apar odata cu prescolaritatea si se dezvolta foarte mult in perioada

scolara mica. Reprezinta unul din punctele de pornire in procesul de socializare.
Pentru a utiliza jocul cu reguli, copilul are nevoie de o anumita intelegere a actiunii ca
atare. Cauza pentru care jocurile cu reguli se constituie mai greu la copii, este ceea ce
Piaget numeste ''efectul egocentrismului initial'', observabil in primul rand in
comportamentul copiilor mici.

Piaget clasifica jocurile cu reguli in :

o jocuri cu reguli spontane ;

o cu reguli transmise de la o generatie la alta.

O alta categorie de jocuri este reprezentata de jocurile de constructie, dezvoltate pe baza

jocului simbolic, dupa 5-6 ani. La inceput, jocurile de constructie sunt integrate in simbolismul
ludic, pentru ca mai tarziu, sa constituie adevarate adaptari (ex. constructiile mecanice) sau
rezolvari de probleme si creatii inteligente.

Exista o serie de alte clasificari dupa criterii ca : rolul formativ al jocului, caracterul de
complexitate, numarul partenerilor, natura activitatilor antrenate :

Jocuri de creatie, de constructie, jocuri cu roluri bazate pe subiecte din viata

cotidiana, din basme si povestiri;

Jocul cu reguli - sub forma de competitie sportiva, jocuri de exersare a memoriei,

gandirii, imaginatiei ;

Jocurile didactice - pot fi asimilate uneia sau alteia dintre categorii, prezentand
evidente functii formative.

Referindu-se la functiile jocului, J. Piaget considera ca cea mai importanta este functia
de adaptare : prin joc, copilul se adapteaza la realitatea obiectiva. Aceasta adaptare se realizeaza,
pe de o parte, prin asimilarea realului la Eu si, pe de alta parte, prin acomodare, mai ales prin
imitatie, a Eului la real. Adaptarea realizata prin joc este un proces reactiv, dar si creativ, in care
inteligenta joaca cel mai important rol.

O alta functie este cea formativa, indeplinita incepand cu jocul-exercitiu, care angajeaza
plenar copilul in planul activitatii psihice.

Jocul are si functie de descarcare energetica si rezolvare a conflictelor afective, de

compensare si traire intensa. Aceasta functie este indeplinita in special de jocul simbolic. Este
ceea ce numim ''functie cathartica a jocului''.

O alta functie importanta a jocului este functia de socializare a copilului, ceea ce se explica prin
tendinta mereu accentuata a copilului de a se acomoda la ceilalti, dar si de a asimila relatiile cu
cei din jur la Eul sau. Aceasta functie este prezenta mai ales in jocul cu reguli, care inseamna
acceptarea normelor exterioare copilului, dar care odata asimilate, devin un bun castigat de copil.

Se poate aprecia ca fiind importanta contributia adusa de J. Piaget la elucidarea

problemelor psihologiei jocului la copilul prescolar si la demonstarea faptului ca, in
procesul invatarii, copilul foloseste jocul in mod activ, de aceea determina dezvoltarea lui
cognitiva si afectiva (Adela Voicu, 2002, p. 103).

2. J. Bruner si-a elaborat teoria despre joc in perioada anilor 1960. Inspirandu-se din
teoria lui K. Gross, Bruner considera ca principalul rol al jocului il reprezinta pregatirea copilului
pentru viata adulta si, de aceea, accentul trebuie sa cada pe activitatile de joc dirijate de catre un
adult specializat, organizate pe baza unor reguli precise. Argument : activitatile libere de joc
(jocul cu apa, cu nisipul, cu lutul), desi incurajeaza exprimarea emotionala, sunt sarace in
solicitari intelectuale, nu contin un scop in sine si nu contribuie semnificativ la dezvoltarea
intelectuala a copilului.

Datele cercetarilor coordonate de J. Bruner in cadrul proiectului de la Universitatea

Oxford in 1980, avand ca tema centrala jocul la copilul prescolar, functiile si modalitatile lui de
manifestare, au aratat ca functiile memoriei (intiparirea, recunoasterea, reproducerea), ca si
operatiile gandirii (comparatia, generalizarea, abstractizarea, clasificarea etc.) se realizeaza mai
usor si mai bine in conditii de joc structurat decat in alte conditii. Astfel, daca functiile memoriei
de intiparire si reproducere sunt incluse in activitatea de joc, copilul intelege mai usor necesitatea
memorarii prealabile in vederea reproducerii ulterioare. Pe aceasta cale se face trecerea de la
memoria involuntara la memoria voluntara. In acelasi mod, operatiile gandirii se realizeaza cu
mai multa usurinta daca semnificatia acestor operatii este motivata de cerintele jocului. S-a
constatat ca realizarea sarcinilor intelectuale este mai accesibila in joc decat atunci cand aceleasi
sarcini sunt prezentate copilului sub forma indrumarilor verbale de catre adult. Copilul percepe,
memoreaza, gandeste in timp ce actioneaza in joc. Este faza in care procesele de cunoastere ale
copilului se dezvolta pe baza actiunilor externe desfasurate sub forma specifica a jocului.

3. L. S. Vagotski (1896-1934) este autorul unei originale teorii despre rolul jocului in
crearea asa-numitei zone de dezvoltare potentiala. In opinia sa, in aceasta zona copilul
opereaza la nivelul maximei sale potentialitati, dincolo de posibilitatile sale curente. Dezvoltand
aceasta idee, Vagotski precizeaza ca a respecta particularitatile de varsta ale copilului inseamna a
lua in considerare atat cerintele si posibilitatile reale ale copilului, cat si perspectivele apropiate
ale dezvoltarii psihice a acestuia. Cerintele formulate fata de copil nu trebuie sa depaseasca
posibilitatile reale ale acestuia, dar nici sa se plaseze sub aceste posibilitati. Cerintele trebuie
formulate astfel incat sa constituie un puternic stimulent pentru dezvoltarea psihica a copilului.

Vagotski apreciaza in mod deosebit, ca si Bruner, rolul jocului cu reguli si functiile

sociale ale acestuia.

4. Colaborator al lui Vagotski si apoi continuator al acestuia pe linia analizei activitatii

copilului si a proceselor evolutive ale dezvoltarii caracterului constient al activitatii de invatare
este A. N. Leontiev (1903-1979). Acesta apreciaza ca pentru perioada prescolara, prin locul si
ponderea ocupate, jocul este forma principala de activitate; se naste din necesitatea obiectiva a
cunoasterii si din mai multe trebuinte, cum ar fi: trebuinta de miscare si de actiune a copilului,
trebuinta de asimilare a realului la sine, de valorificare a propriei persoane, trebuinta de a se
identifica cu adultul si a se compara cu el (cf. Adela Voicu, 2002, p. 104).

Comentand motivatia jocului la varsta prescolara, Leontiev precizeaza ca ''a se juca, nu a

castiga'' este motivatia jocului la prescolar, in joc motivul nu consta in rezultat, ci in insusi
continutul actiunii.

Analizand psihologic componentele jocului, Leontiev argumenteaza ca elementele

esentiale ale jocului sunt reale, fiind vorba despre scopul, opera si actiunea jocului. Aceasta din
urma se construieste in concordanta cu realitatea, la nivelul intelegerii copilului. Singura
deosebire intre actiunea de joc si actiunea reala consta in motivarea ei, in faptul ca ea este din
punct de vedere psihologic independenta de rezultatul ei obiectiv.

La teoriile prezentate se mai adauga o serie de alte contributii. Este vorba de contributia
adusa de A. Gessell care vede in joc o cale de socializare si culturalizare a copilului.
Fundamental, conceptia sa nu se indeparteaza de aceea piagetiana, dar modul de observare si de
analiza a jocului la cei doi cercetatori este foarte diferit. Daca prin observatiile sale J. Piaget
releva rolul jocului in dezvoltarea psihica, Gessell observa jocul ca avand ca obiectiv
fundamental conduita de joc cu particularitatile sale.

Psihologi rusi, ca D. B. Elkonin, de pilda, recunosc meritele teoriilor anterioare, aduc o

serie de critici fiecareia dintre ele si subliniaza, am spune ca o contributie proprie, rolul
conditiilor externe asupra jocului copiilor si, implicit, prin calitatile si manifestarile acestuia,
asupra dezvoltarii copilului. Astfel, se recunoaste jocului, odata in plus, chiar daca dintr-o alta
perspectiva, functia sa profund formativa