Prolog

Niciodata nu am avut o viata normala. Poate ca, daca as putea, as da la o parte

trecutul, as uita amintirile. Dar niciodata nu as da viata mea pentru o alta. Niciodata
nu am vrut sa fiu altcineva.

Copilaria mea a fost grea. Mama a murit cand aveam 2 ani, dar nu am aflat
niciodata cauza. Tot ce mi-a zis bunica vreodata a fost faptul ca s-a inbolnavit cu
putin timp inainte de a muri. I-a fost greu sa vorbeasca despre moartea unicei sale
fiice.

Tatal meu, dupa moartea mamei, s-a schimbat mult. Nu era agresiv sau furios, dar
nu se comporta normal. A inceput sa bea si sa devina foarte deprimat. La un an
dupa tristul eveniment, a venit la bunicii mei si i-a rugat sa aiba grija de mine, apoi
a venit la mine si mi-a dat un ursulet mic de plus, cat palma lui, spunandu-mi ca ma
iubeste si ii pare rau... cel putin asta mi-au spus bunicii; nu am cum sa imi amintesc,
avand in vedere ca aveam 3 ani atunci. Apoi a plecat de acasa. Corpul lui
neinsufletit a fost gasit in rau peste cateva zile.

Nu imi amintesc decat foarte vag infatisarea parintilor mei. In minte mi-am creat o
noua imagine, dintr-o poza veche pe care o aveam, unica poza cu noi impreuna -
tata imbratisand-o pe mama, iar mama tinandu-ma in brate, la aniversarea mea de
un an. Mama parea cat se poate de sanatoasa si fericita atunci, si asa imi placea sa
mi-o amintesc...

Uneori adormeam cu imaginea ei in minte. O iubeam din tot sufletul, chiar si fara
sa o cunosc. Si doar gandindu-ma la ea, o simteam aproape de mine. Si pe tata il
iubeam, dar cred ca, oricat mi-as spune ca e in regula, niciodata nu mi-am iertat
tatal. Pe masura ce cresteam ii intelegeam gestul si stiam ca a suferit, dar de
asemenea intelegeam ca m-a parasit si m-a lasat fara vreun parinte pe lumea asta.
Si asta nu era _in regula_.

Crescuta de bunici, viata nu mi-a fost chiar usoara. Dar totusi, am avut cam tot ce
am avut nevoie, in limita a doua pensii relativ mici.

La scoala, nu am avut niciodata prieteni. Toti ma barfeau pentru ca eram 'fata

orfana'. Altii vorbeau cu mine, dar doar din mila, iar eu stiam asta. Am fost mereu
singura.
Cand aveam 14 ani, bunicul meu a murit de batranete. Din fericire, fusesera destui
ani la mijloc ca sa imi treaca durerea datorata mortii parintilor mei si destui cat sa
ma maturizez si sa suport mai usor pierderea, dar si sa imi ajut bunica in acele
momente. Imediat dupa asta, mi-am luat o slujba cu jumatate de norma la o
cafenea, unde lucram dupa scoala. A fost greu la inceput, dar a trebuit sa ma
adaptez. Aveam nevoie de banii mei acum ca eram adolescenta, si nu mai voiam ca
bunica sa ma intretina, din singurul ei venit, si acela aproape inexistent, dupa ce
platea facturile. Asa ca am continuat ca muncesc la cafenea.

Si de parca nu era de ajuns, dupa 4 ani s-a stins si bunica mea, unica mea ruda
pana atunci in viata. Aveam destui ani ca sa pot locui singura, dar eu nu eram ca
alte fete de 18 ani care voiau sa para independente locuind singure, dar care totusi
vorbeau zilnic la telefon cu parintii. Ele nu erau independente sau singure in vreun
fel. Dar eu eram.

Dupa inmormantarea bunicii, am renovat apartamentul cu putinii mei bani. Nu era

nimic in neregula cu el, dar nu suportam sa stau intr-un apartament in care imi
venea sa strig mereu 'Buni!' la mirosirea in fiecare zi a parfumului ei vechi cu
scortisoara si flori salbatice, ce s-a imprimat deja in pereti, cersafuri si perdele. Imi
placea parfumul, dar ma facea sa devin nostalgica la mirosirea lui. Totusi, atunci
cand am gasit sticluta printre lucrurile bunicii, am pastrat-o.

Dupa ce am varuit peretii si am schimbat niste piese de mobilier, am vandut la pret

mic mobila veche si cateva lucruri, pe care niste colectionari le-au considerat rare si
chiar vintage. Restul lucrurilor pe care nu am reusit sa le vand, le-am donat.

In scurt timp apartamentul arata modern, dar se vedea ca era renovat cu bani
putini. Dar era vizibil ceea ce mi-am dorit eu sa fie: un loc micut si simplu, in care sa
ma simt in siguranta.

Am reusit apoi sa termin clasa a 12-a. In ciuda a tot ce s-a intamplat si a faptului ca
lucram 4 ore dupa scoala, am reusit sa am o medie destul de mare sa pot intra la
facultatea de drept, cum mi-am dorit. Dar nu si banii necesari.

Asa ca a fost nevoie sa obtin o slujba cu norma intreaga la cafeneaua unde lucram
de deja 4 ani, lucrand acum 8 ore pe zi. Aveam nevoie de bani pentru toate
facturile, pentru mancare si orice alta cheltuiala neprevazuta, restul ducandu-se in
fondul pentru facultate.

Din fericire, dupa ceva vreme, un avocat m-a contactat si mi-a spus ca bunica mi-a
lasat mostenire un fond de facultate pe care mi l-ar fi dat oricum daca nu murea. Si
asa am ajuns ca, dupa cateva luni, sa fiu la facultate, renuntand insa la slujba. Era
imposibil sa ma ocup de amandoua.

Nici acolo nu mi-am facut vreun prieten bun. Doar cateva fete de la ora de drept cu
care mai vorbeam uneori. Dar ma obisnuisem asa. Singura.
La sfarsitul primului an, totusi, l-am intalnit pe Tyler Southers, un baiat de varsta
mea pe care l-am placut enorm. Din fericire, si el simtea la fel. Desi era primul meu
amic, sentimentele au facut ca noi sa devenim rapid un cuplu. Parintii lui m-au
acceptat, dar nu din mila, ci pentru cine eram eu cu adevarat. Asta m-a incantat.

Eu si Tyler am devenit foarte apropati. Ne vedeam zilnic dupa cursuri, ba chiar

aveam si cursuri impreuna. Am ajuns sa ne iubim enorm. Ne petreceam vacantele
impreuna si ieseam zilnic.

Dupa ce am absolvit facultatea, intr-o zi, m-a scos in oras la cina, la un restaurant
de lux. Stiam ca era foarte scump, deci trebuia sa aiba un motiv intemeiat. Dar cand
l-am intrebat, a zis doar ca "e ceea ce merit" si ca "vrea sa-mi arate cat de mult ma
iubeste". Asa ca m-am imbracat cu cea mai formala rochie a mea si m-am aranjat
cat de elegant am putut. Si Tyler era imbracat in frac, ceea ce ma uimise un pic,
avand in vedere ca el era tipul "port-tricou-si-jeansi-la-orice-ocazie".

Dupa masa destul de sofisticata, a urmat surpriza si motivul real al cinei. Acesta m-
a cerut in casatorie. Bineinteles ca am zis "Da", dar printre lacrimi de bucurie si
rasete, in timp ce ne aplaudau toti din restaurant.

Apoi nu am mai vrut sa stam despartiti atat de mult, avand in vedere ca Tyler
locuia cu parintii lui in celalalt capat al orasului si dura mult sa ne vedem, asa ca ne-
am mutat impreuna in apartamentul meu.

Pentru prima data in viata, eram cu adevarat fericita. Simteam cum viata mea se
apropie de normal. Dar oare ce insemna normalul pentru mine si cat va dura asta?
Aveam sa aflu in curand.

Eu sunt Jessica Willis si aceasta este povestea mea.

Unu

Era dimineata. Un puternic miros de cafea mi-a inundat narile si m-a trezit. M-am
dat buimaca jos din pat si am mers somnoroasa spre bucatarie.

- 'Neata, scumpo, imi zise Tyler cu un zambet larg pe fata, intinzandu-mi o ceasca
de cafea.
- Neata... dar ce se intampla?

- Pai... nimic. Doar pregatesc micul dejun.

Am stat cateva clipe privindu-l, apoi l-am imbratisat.

- Stii ce, Ty? Imi place asta. Sa nu fac doar eu micul dejun, zic eu cu un zambet
relaxat pe fata.

- Nu iti face un obicei din asta, raspunse el razand, in timp ce batea niste oua.

Mi-am terminat cafeaua si apoi m-am dus sa fac un dus, in timp ce Tyler termina
pregatirile pentru masa.

Am terminat repede dusul si mi-am luat din dulap un maieu rosu si o pereche de
blugi. M-am imbracat, apoi am mers la oglinda. Mi-am dat brusc seama de ceva:
pana acum nu mi-a pasat atat de mult de cum aratam. Dar de cand eram cu Tyler...
Era altceva. Il iubeam cu adevarat si simteam ca trebuia macar sa incerc sa arat
bine pentru el. Asa ca mi-am aranjat parul blond si am incercat sa ma machiez cu
niste rimel si un ruj aproape de nuanta naturala a buzelor - astea, si doua oje, sunt
tot ce aveam eu la categoria 'machiaj'; samponul, gelul de dus, deodorantul si o
crema de fata completand categoria 'cosmetice'. Oricum, tot ce tine de machiaj mi-
am cumparat dupa ce am inceput sa ma intalnesc cu Ty.

M-am mai dat si cu putin parfum, apoi am mers la bucatarie.

- Arati bine, mormai el, muscand dintr-o felie de paine prajita cu unt.

- Mersi, zic eu zambind, in timp ce ma asezam la masa.

Am mancat repede ceea ce se dovedi a fi un mic dejun chiar gustos. Clar Tyler nu
scapa pana imi gateste ceva mai serios, ca de exemplu cina... Aveam sa ii propun in
viitor. Acum, aveam altceva sa ii spun.

- Ar trebui sa stii ceva. Cat eram la baie mi-a sunat telefonul. Era Sasha Mayhoners.

Sasha Mayhoners era sefa unei firme de avocatura pentru care am aplicat noi dupa
ce am vazut un anunt ca aceasta cauta viitori avocati, proaspeti absolventi ai
facultatii.

- Si ce a zis?

- Pai mi-a spus ca din sute de aplicanti trebuie sa aleaga 20 pentru interviul de azi.
Si a mai zis ca nu ii place sa dea vesti rele si nu vrea sa consume minutele, deci ii
suna doar pe cei care au luat.

- Oh, doamne, asta-i super! zise el, dar apoi, vazandu-mi expresia continua: e super,
nu, Jess?
- Nu chiar. Ty, asta inseamna ca pe cei care nu ii suna, nu i-au ales... zic eu cu vocea
grava.

- Oh... te referi la mine, nu? Calmeaza-te, Jessica. Ma bucur pentru tine. Nu e o

sansa pe care trebuie sa o ratezi.

- Nu vreau sa merg fara tine. Daca primesc postul?

- Tu de asta iti faci griji? rase el. Ca iti vei indeplini visul?

- Asta nu e visul meu. Visul meu e sa fiu cu tine mereu. Te iubesc.

- Si eu te iubesc, scumpo, dar poate ca nu vom lucra la aceeasi firma, sau nu vom fi
chiar in fiecare minut langa celalalt. Dar vom fi mereu impreuna aici, zise el aratand
spre inima sa.

L-am imbratisat cu lacrimi in ochi.

- Bine. O sa merg la interviu... Dar tot nu voi renunta la ideea mea. Azi merg la
cafenea.

Tyler ofta usor. Nu era de acord cu ceea ce voiam eu sa fac. Aveam de gand sa merg
azi la cafeneaua unde am lucrat in timpul adolescentei si sa incerc sa ma reangajez.
El nu voia asta deoarece credea ca ne vom angaja in curand ca si avocati, dar
trecusera deja 2 luni si nu am reusit sa mergem decat la un singur interviu, pe care
din pacate nu l-am luat. Intr-adevar, acum aveam o sansa cu Sasha Mayhoners, dar
nu puteam sa fiu doar optimista, ci si realista. In cazul in care nu luam, trebuia sa
avem un venit, pe langa micul somaj. Nu o duceam chiar atat de bine. Dar pe fata
lui intelegeam ca el si-ar fi dorit sa ajute in vreun fel, sa aiba si el o slujba. Dar eu
stiam ca ii pasa si imi era deajuns.

- Bine. Daca tu crezi ca asa e cel mai bine, nu te opresc. Dar mergi la interviu!

- Desigur! Doar ca e la ora 2. Am timp sa trec pe la cafenea...

- Ok. Dar promite-mi ca vei merge la toate interviurile pe care le obtinem, si renunti
la slujba de la cafenea fara ezitare daca obtinem vreo slujba ca avocat.

- Iti promit, ii zic eu imbratisandu-l.

***

Peste vreo ora eram pe drum, spre cafenea, cand imi suna telefonul.

- Buna, scumpo, imi zise Tyler.

- Buna. Ce s-a intamplat?

- Nimic. Voiam doar sa iti spun ca m-a sunat Sasha Mayhoners.

- Oh. Nu pot sa cred asta, Tyler! Felicitari!

- Mersi! Deci se pare ca pana la urma mergem amandoi la interviu...

- Mda. Chiar ma bucur, Ty. Dar trebuie sa vorbim mai tarziu. Am ajuns la cafenea.

Inchid telefonul si intru. Deodata ma cuprinse nostalgia. Cafeneaua era complet

neschimbata. Arata exact la fel ca si acum 9 ani cand m-am angajat prima oara, si
ca acum 5 ani cand am plecat la facultate. Am oftat usor si am inaintat. Se auzea in
fundal, cu volum mic, o melodie clasica, aceeasi melodie ca si atunci cand lucram
eu. In aer era o mireasma de cafea prajita si lapte fiert, si toata cafeneaua parca era
scoasa dintr-un film din anii '90.

Iubeam cafeneaua asta si stiam ca era o parte a vietii mele. Dar prezenta mea aici
imi aducea in minte partile nu chiar frumoase ale trecutului meu. Amintiri ce stiam
ca nu vor disparea niciodata, dar pe care adeseori le incuiam intr-o cutiuta in coltul
mintii mele. Dar se pare ca fiind aici descuiam usor cutia si ele zburau usor,
impanzandu-mi mintea. Imagini din perioada cand lucram aici, incepand cu
inmormantarea bunicului, pana la cea a bunicii.

Am respirat usor si am alungat orice gand. Deodata aud o voce in spatele meu:

- Pot sa va ajut? Pareti derutata.

M-am intors si am vazut la tejgea o fata bruneta cam de varsta mea, purtand un
ecuson pe care scria 'Lonna'. Dintr-un motiv, numele imi parea cunoscut. Dar nu
stiam de ce.

- Buna. Nu sunt derutata, doar ma uitam pe aici... As putea sa vorbesc cu doamna

Lawnson?

Doamna Lawnson era managerul si proprietara cafenelei. Pe toata perioada cand

lucram aici, mi-a fost ca si o mama. Nu voi uita niciodata asta.

- Imediat, spuse Lona in timp de disparea in camara din spate.

Aparu peste un minut, urmata de o doamna de vreo 40 de ani, cu parul brunet prins
intr-o coada sus la spate. Cand ma vazu, fata i se lumina si zambi larg.

- Jessica! Ce surpriza placuta! spuse ea venind cu pasi mari spre mine. Uitate-te la
tine! Esti o adevarata domnisoara, nu o adolescenta. A trecut atat de mult

- Doamna Lawnson. Ma bucur sa va vad! Ce mai faceti? zic eu imbrstisand-o

- Bine! Cu afecerea asta micuta. Dar tu? Ai terminat facultatea?

- Da, vara asta, dar nu m-am angajat inca.

- Pacat. Meriti asta, zise ea. Apropo, ai intalnit-o pe fiica mea, Lonna?

- Buna, ii zic eu. De asta imi parea cunoscut numele tau. Mama ta vorbea mereu
despre tine.

- Buna. Si despre tine vorbeste, sa stii, zise ea zambind.

- Serios?

- Cum as putea sa nu vorbesc despre tine? imi zise doamna Lawnson.

I-am zambit, apoi m-am uitat in jur. Intr-un colt era un pensionar citind un ziar, cu o
cana de cafea aburinda in fata, si o fata imbracata buisniess in alt colt, lucrand de
zor cu multe dosare si un laptop, si un pahar de cafea in fata, in cazul in care
trebuia sa plece. In rest, domina linistea.

- Afacerea merge prost de ceva vreme, zise ea urmarindu-mi privirea.

- Pacat...

- Intr-adevar, zise Lonna trecand pe langa mine cu o cafetiera, ca sa umple cana

domnului cu ziarul.

Chiar atunci intra o doamna grabita.

- Un cappuccino cu un sfert lapte si crema de cafea cu fulgi de ciocolata, la pachet.

Rapid.

Am fugit repede la aparatul de cappuccino, cu privirile surprinse ale Lonnei si

doamnei Lawnson atinite asupra mea. Intr-un minut ii dadeam doamnei bautura.

- Cel mai bun cappuccino pe care l-am baut! Pastreaza restul, zise ea dupa ce lua o
gura din pahar, aruncand o bacnota de 10 dolari pe tejghea.

M-am uitand zambind la ea, apoi i-am intins bancnota doamnei Lawnson.

- Sunt ai tai, zise ea.

- O, haide. Aveti nevoie de fiecare dolar.

- Asa e... zise ea si o lua. Multumesc de ajutor, Jessica. Uneori imi doresc sa fi ramas
la noi...

- Defapt, despre asta voiam sa vorbim. Nu as putea obtine un post aici, pana cand
imi gasesc o slujba in domeniul meu?

- Oh, scumpo! Chiar as vrea sa te ajut dar, dupa cum vezi, nu cred ca mai are rost
sa angajez pe cineva. Nu prea sunt clienti. Imi pare rau.
- E ok, spun eu. Va inteleg.

Am mai stat un pic de vorba apoi am plecat. Cand ajung acasa, era ora 1, si Tyler
ma astepta.

- Ai rezolvat ceva?

- Nu, zic eu si ii povestesc ce s-a intamplat.

- Asta e ... Macar ai incercat. Acum hai, sa mergem la interviu!

Ma imbrac, imi iau CV-ul si plecam.