Universitatea Dunrea de Jos

Facultatea de Arte

Teatru i Artele Spectacolului

Lucrare tiinific
Clasicismul

Student:Cotoman Olga

Anul II, Teatru i Artele e Spectacolului(Actorie)

Coordonator tiinific,prof.univ.dr:Mihaela Dumitriu

Galai,2016

2
 I

GENERALITATI DESPRE CLASICISM

Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare In FranTa n a doua jumtate a secolului al

XVI-lea In timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea si se dezvolta in perioada dintre secolele
XVII-XVIII. Clasicismul pledeaza pentru valorificarea Antichitatii si este caracterizat, in
special, prin respectul pentru Antichitate.

Termenul " clasicism" vine de la latinul "classicus",adjectiv format de la substantivul

"classis" (clasa, subimpartire), ce ii desemna pe cetatenii apartinand primei clase sociale. "Ideea
de clasic presupune deci, inca de la bun inceput, conformitatea fata de cele mai rafinate
exigente ale gustului unui anumit public, ales si restrans, prin excelenta aristocratic "
(G.Calinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, M. Calinescu - "Clasicism, Baroc, Romantism",
Cluj 1971). Cuvintul "clasic" are mai multe acceptii. Se considera clasice operele literare si
artistice care intrunesc conditiile perfectiunii. In acest sens sint clasici scriitorii si artistii a caror
opera isi pastreaza valoarea de-a lungul veacurilor. Astfel, in operele lui Leonardo da Vinci,
Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihai Eminescu, George Enescu, recunoastem valori
clasice. In alta acceptie "clasic" inseamna ceea ce apartine lumii si culturii antice greco-latine.
Clasicismul este, astfel, un curent literar in operele caruia ratiunea are rolul dominant si care
defineste ansamblul culturii si literaturii greco-latine prin extensiuni antice. In asa fel ideea de
clasicism se contopesete cu cea de Antichitate. Este necesar sa mentionam ca nu exista un
element clasic pur si ca in majoritatea cazurilor clasicismul este intrepatruns de romantism.

La origine, clasicismul se bazeaza numai pe judecata etica si poate fi definit ca o miscare

artistica si literara care promoveaza ideile de armonie si echilibru a fiintei umane. Acesta este
caracterizat prin afirmarea sensului moral si estetic al artei, prin conformarea fata de regulile
clasice dupa modelul antichitatii greco-romane, prin imbinarea frumosului cu binele si adevarul,
utilului cu placutul, prin interesul pentru natura umana si prin obiectivitatea scriitorului.

II

PERIODIZAREA CLASICISMULUI
3
Prima perioad- Perioada Renasterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea.
Ideea generala a esteticii clasiciste este cea a imitatiilor Antichitatii.

A doua perioad- Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 si inlocuieste importanta

primordiala a imitatiilor cu primatul regulelor.

A treia perioad- Perioada 1636-1711 e remarcata prin aparita satirelor lui Boileau.

Pornind de la modelele artistice (arhitectura, sculptura, literatura) ale Antichitatii,

considerate ca intruchipari perfecte ale idealului de frumusete si armonie, clasicismul aspira sa
reflecte realitatea in opere de arta desavarsite ca realizare artistica, opere care sa-l ajute pe om
sa atinga idealul frumusetii morale. Urmarind crearea unor opere ale caror personaje sa fie
animate de inalte idealuri eroice si principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat in
mod special de crearea unor eroi ideali, legati indisolubil de soarta statului, inzestrati cu cele
mai inalte virtuti morale si capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regula regi sau
reprezentanti ai aristocratiei, erau prezentati in oda, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie,
socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viata al burgheziei, aflata in plina
ascensiune in epoca respectiva, era lasat pe planul doi, de aceasta ocupandu-se speciile literare
socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele
ocupandu-se in special de infierarea anumitor vicii (comedia era vazuta de Aristotel ca
'infierare" a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie indreptate.

Clasicismul inseamna in primul rand ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, norma,
canon, ierarhie si credinta intr-un ideal permanent de frumusete. Inseamna ordine obiectiva,
perfectiune formala (care va fi gasita in acele modele de frumusete perfecte - modelele clasice),
inseamna superioritate a ratiunii asupra fanteziei si pasiunii.

III

TRASATURI CARACTERISTICE ALE CLASICISMULUI

1. Mitizarea:transfigurarea realitatii prin mit, ca mod de a exprima conceptul de lume ca

mit,preluat din Antichitate.
2. Etica:cultivarea virtutilor ca sens al artei, ceea ce-i da un caracter moralizator.Virtutile
clasice sunt:dreptatea, intelepciunea, curajul, vitejia, generozitatea.
3. Masura:legea armoniei si echilibrului, concentrat in numarul de aur Principiile: Binele si
Raul, Frumosul si Armonia, Adevarul, Legea, elementele primordiale fiind :apa, aerul,
focul, pamantul, eterul.

4
 4. Conceptele:a imita Omul cugetator, cunoscatorul Omul faurar, creatorul . Omul lumesc,
plin de vicii.Destinul schimbator.
5. Analogia:eroii sunt asemenea, de unde conflictul implacabil, fiindca ambele parti sunt
inflexibile
6. Rationalismul:omul, condus si caracterizat prin ratiune, eliberat de patimi si purtator de
virtuti
7. Obiectivismul:atitudinea logica, obiectiva -aspectul juridic al lumii, al omului,
societatii ; inlaturarea subiectivismului
8. Eternul:eroii sunt fara evolutie interioara -arta este autonoma- se cultiva atemporalitatea.
9. Spatialitatea:sublimarea timpului in spatiul sacru
10.Utilul si placutul:scop al artei - arta sa fie desavarsita, dar sa fie si utila.
11.Homeostasia:societatea, un organism viu, intr-o continua metamorfoza-artistul, o
constiinta a unei lumi.

IV

PRINCIPALII REPREZENTANTI AI CLASICISMULUI

Gruparea ideilor clasiciste si transformarea lor intr-o unitate de norme estetice constituie
opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molire, La
Fontaine, La Bruyre. Pornind de la imitatia anticilor, este promovata o arta cu un scop moral,
in centrul careia se afla omul ratiunii si al armoniei universale. Clasicismul reuneste scriitorii
care accepta unele legi comune, care au ca trasaturi generale: claritatea, ordinea si masura. In
Franta principalii reprezentanti ai clasicismului sint: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean
Baptiste Poquelin-Molire, La Fontaine, Jean de la Bruyre, Boileau. In opera " Arta poetica",
Nicolas Boileau-Despraux sintetizeaza principiile clasicismului, pornind de la anumite norme
generale de creatie, ilustrate apoi pe genuri si pe specii literare.

Alaturi de Jeane Racine,Pierre Corneille ilustreaza tragedia clasica franceza in mod

stralucit,fiind deschizator de drumuri in aceasta directie. Corneille afirma ca: Tragedia cere
pentru subiectul ei o actiune mareata,extraordinara,serioasa si ca Izvorul trebuie cautat in
istorie si legend.

Corneille scrie capodopera sa "Cidul". Cu "Cidul" apare adevaratul stil tragic. Corneille
ramine, astfel, pictorul maretiei si nobletei umane . Jean Racine este o personalitate marcanta in
literatura sec. al XVII-lea. Se afirma, alaturi de Pierre Corneille, ca dramaturg format in spiritul
riguros al clasicismului. Prin opera lui Racine si Corneille, tragedia s-a impus ca gen major in
clasicismul modern. Alaturi de ceilalti clasici francezi se manifesta si Jean Baptiste Poquelin-
Molire, care isi desfasoara activitatea in perioada de triumf absolut al clasicismului. Ideile
5
clasice ale lui Molire se manifesta, indeosebi, prin respectarea principiului imitarii naturii.
Natura umana, cu toate aspectele ei, este tema principala a comediilor lui Molire. Dintre cele
mai cunoscute comedii putem mentiona: "Tartuffe", "Avarul", "Mizantropul", "Don Juan",
"Femeile savante", "Bolnavul inchipuit .Universalitatea lui izvoraste din faptul ca a surprins in
opera sa aspecte permanent prezente, atit in spatiu, cit si-n timp - slabiciunile omenesti.
Molire,ca si Shakespeare si Balzac, apartine acelei familii de oameni ai adevarului si ai
luciditatii care denunta viciile oamenilor, cu incredere in latura luminoasa a fiintei umane.

Iohann Wolfgang Goethe spunea: " Il cunosc pe Molire si tin la el din tineretea mea;
intreaga-mi viata am avut ce invata de la el . Ma farmeca nu numai experienta lui de artist
desavirsit, ci, mai ales, naturaletea lui placuta, inalta cultura a sufletului sau de poet." Alaturi de
Molire isi face aparitia si marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care isi ia ca baza operele
tatalui fabulei, Esop. Desi La Fontaine porneste de la modelele inaintasilor, totusi, trateaza
fabula intr-un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexa nu numai prin bogatia
tematica, ci si prin caracterul epico-dramatic si mesajul adinc umanist. Limba si stilul lui La
Fontaine ating perfectiunea prin simplitate si densitate.

Prin intermediul lui Jean de la Bruyre, in sec. al XVII-lea, alaturi de comedie si fabula se
dezvolta si o literatura de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyre ramine clasic
este "Caracterele". In unele caractere ii denunta pe impertinenti, grosolani, palavragii, orgoliosi,
lingusitori. El nu inventeaza personaje sau tipuri, ci le creeaza din ceea ce observa in jurul sau: "
Ii dau indarat publicului ceea ce mi-a dat cu imprumut."

In literatura romana depistam elemente de clasicism la Ion Budai Deleanu("Tiganiada"), la

Mihai Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creanga. Se manifesta interes pentru
speciile: oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea. O
caracteristica generala a clasicismului am putea-o face prin intermediul viziunii scriitorului
francez Andr Gide, care spunea ca: "Adevaratul clasicism nu este rezultatul unei constringeri
din afara, aceasta ramine artificiala si nu produce decit opere academice. Mi se pare ca acele
calitati pe care obisnuim sa le denumim clasice sint mai cu seama calitati morale si imi place sa
consider clasicismul ca un buchet armonios de calitati dintre care prima este modestia."

Autorul Paul Zarifopol scria despre clasicii francezi in lucrarea sa "Pentru arta literara"
(1934): "Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, noua modernilor, atat de expliciti, incat ne
dau impresia ca n-au deloc nevoie sa fie explicati. Oamenii aceia se arata cu deosebire ingrijiti
sa se explice singuri. Cu bagare de seama, ei isi enunta judecatile, isi definesc sentimentele, isi
demonstreaza intentiile. Pe cat se poate, in grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi
exact numarate, ca niste cifre frumoase trecute la condica pentru a fi adunate in josul fetei, ori

6
egal taiata de pendulul neinduratilor alexandrini, vorbirea clasica tinde oarecum la o
simplicitate ultraelementara, la claritatea primara a propozitiilor randuite cu didactica
scumpatate in cartile de citire. Si atat de mult pomenesc clasicii acestia ei insisi, direct, de
claritate, simplicitate si rationala intelegere, incat ne ispitesc a crede ca pricepem si noi lucrurile
de care vorbesc ei fara nici o silinta, asa dupa cum ei se arata ca inteleg fara rest orice lucru de
care mintea lor se atinge. Dar nu este in firea gandirii noastre de astazi sa creada atat de simplu
in perfecta realizare a vreunei claritati oarecare. Tocmai plecand de la impresia aceasta initiala,
noi ajungem a simti curiozitatile speciale ale literaturii de care vorbim, si acea renumita claritate
insasi devine pentru noi problema.

Vremea nu trece in zadar pentru nimeni: acei care au trait cu trei sute de ani aproape inaintea
noastra ne sunt inevitabil straini intr-o masura oarecare. Iar mersul lucrurilor nu-i dreptliniar si
simplu, ca linia imaginara a timpului; de aceea, instrainarea sufleteasca a generatiilor ia forme
diverse si capricioase. Cei mai departati in timp nu sunt, si sufleteste, cei mai complet morti
pentru noi. Si nu mai socotim aici cu totul neprevazutele amanuntimi ale deosebirilor personale.
Realismul surprinzator al mimiambilor lui Herondas vine pe atat de aproape de intelesul unui
modern cat de straine si neasimilabile ii sunt tragediile franceze din secolul al 18-lea, daca nu si
din al 17-lea. Pentru multi din noi, probabil, splendidul impresionist Montaigne este actual,
intim si imediat inteles, iar pe La Bruyere, de pilda, ori pe Vauvenargues, doi virtuosi,
melancolici si disciplinati burgezi, ii simtim, in unele parti cel putin, ca pe niste vechi si cu totul
istorice umbre. Sumar considerat, francezul clasic se arata a fi de-a dreptul in contrast cu
simtirea si mintea europeana din ultima jumatate de veac. Pentru dansul, madrigalele trebuiau
sa fie exact rationate si tragediile matematic construite. Noi am ajuns sa declaram pana si
matematica relativa si conventionala. Spiritul clasiceste patruns si sustinut de sentimentul
sigurantei; indoiala, intrebarea, curiozitatea par sa fi fost atunci la maximum de atrofiare, iar
misterul nu exista decat doar ca notiune simplista si foarte putin misterioasa din catehism. Din
contra, sufletul actual, in dezorientarea indoielilor de tot felul, in haosul curiozitatilor fara capat
si seama, pluteste ca in aerul sau natural. Gandirea noastra este relativista, istorica, gata sa
intrebe, sa se indoiasca; clasicul este dogmatic, fara perspectiva istorica, mintea lui este
totdeauna sigura, gata sa defineasca, sa incheie, sa decida. Toate acestea inseamna, mi se pare,
ca atitudinea intelectuala a clasicului tinde, in fond, mai mult spre practica, a noastra spre
contemplare. Noi suntem purtati de un complex suflu impresionist; ei erau patrunsi de evlavie
pentru rationalitate. Constiinta lor filozofica a fost Descartes; pentru noi, James si Bergson trag
concluziile unui universal impresionism si descopera, curios si subtil, structura esential practica
a inteligentei discursive si deformarile pe care le aduce ea experientei intime. Pentru acela care
simte aceste contraste un sentiment de instrainare vine neintarziat sa complice acea impresie
prima de claritate excesiva si pare ca inutila, cu care ne intampina textele clasice. Interpretarea
7
lor, capacitatea, adica de a le actualiza intelesul in chip cat mai viu si mai intim nu ne mai apare
atunci atat de lesnicioasa si de la sine curgatoare, asa cum intentia autorilor acelora insisi, atat
de categoric afirmata, tinde sa ne-o sugereze cu vesnicul sau postulat de claritate, ratiune si
elementar bun-simt. Arta de a citi incet, despre care vorbea Nietzsche, cand isi adusese odata
aminte c-a fost filolog, isi gaseste toate drepturile aici, ca si oriunde deosebirile intre un suflet si
altul au trecut de oarecare margini, margini pe care fiecare le simte, probabil, deosebit si pe care
nimeni nu le poate precis si complet arata."

MARII CLASICI FRANCEZI

PIERRE CORNEILLE

8
 Corneille s-a nascut la 6 iunie 1606 in Rouen, Franta si a inceput sa studieze dreptul la 18
ani. In 1629 va scrie prima sa comedie, Mlite. Piesa a avut mare succes la Paris, drept urmare
Corneille a inceput sa scrie piese in mod regulat. In 1634 atentia s-a concentrat asupra lui
Corneille, cand acesta a fost ales sa scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la
Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille si l-a ales sa se numere printre "Cei cinci poeti",
alaturi de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, si Claude de Lestoile.

Opera sa dramatica cuprinde 32 de piese care impreuna inumeaza aproape 40.000 de

versuri.Opiniile literare ,ale timpului sau,ne transmit retineri ale criticilor fata de comediile sale
de debut,iar dintre tragedii se considera ca numai 3(altii indica 5)ar putea fi appreciate ca lucrari
care sa-l prezinte pe autor. Ultimele creatii au fost considerate de critica adevarate
deceptii,apropiate de gradul estetic zero.Dupa premiera piesei Atthila,Boileau compune o
epigram prin care priveste aceasta lucrare drept un final catastrofal de cariera.

Corneille a fost contemporanul mai vartnic a lui Moliere (1622-1673) si Rcine (1639-
1699),traind in aceeasi perioada cu Lope de Vega (1562-1635) si cu Calderon de la
Barca(1681). Desi desfigurata de criticii vremii,opera sa literara nu a putut fi ignorata de timp.
In privinta comediilor, comentatorii sai au stability ca acestea in majoritatea lor,sunt structurate
in jurul unei singure teme:nestatornicia sau schimbarea. In tragedie insa,Corneille a fost
preocupat de cautarea unor subiecte mari ,al caror scop era de a pune in miscare
pasiuni,capabile sa invinga chiar legile datoriei sis a depaseasca limitele verosimilului. Pentru a
fi credibile ,temele sale au fost preluate din legend si istorie. Corneille prezinta subiectul tragic
prin constrctia unui amplu tablou istoric,a carui dinamica nu poate fi realizata decat prin
prezenta unor pasiuni ,provocate de interese de stat. In aceasta viziune,iubirea nu pute constitui
sursa unor mari tragedii. La Corneille, evenimentele devin mai puternice decat personajele,care
nu reusesc sa dobandeasca o consistenta reala.

In tragedia cornelliana,in tocmai ca si in tragedia antica,catastrofa se declanseaza absurd,in

afara vointei eroilor pe care ii trasneste sau ii strafulgera, dar nu-I distruge pentru ca ii lipseste
dimensiunea fatalitatii.In fata unor astfel de situatii,eroii lui Corneille reactioneaza lucid ,se
opun,in cele din urma,inving singuri destinul. Prin personajele sale, Corneille ne ofera o lectie
de barbatie si optimism,omul care lupta v-a putea sa triumfe.

A intelege modul de gandire a lui Corneille despre teatru prin analiza celor trei Discursuri pe
care le-a scris traduse acum in premiera in Romania,se considera faptul ca reprezinta o
intreprindere importanta. In 1660,cand a publicat o editie in trei volume a pieselor sale de pana
atunci,acestea au fost urmate de un comentariu(examen),iar fiecare volum a fost precedat de un
Discours. O fraza lunga ,inundata de exemple cu personaje din toate scrierile sale,interpretari

9
imprecise ale autorului,cand scurte,cand anevoioase,sincere declaratii de neputinta in privinta
interpretarii unor opinii ale lui Aristotel,o neglijenta lingvistica caracterizata prin interminabile
repetitii,adevaruri scoase partial la lumina,accente personale mai mult sau mai putin inspirate
asupra Poeticii filosofului grec.

JEANE RACINE

JEANE RACINE(n. 21 decembrie 1639 la La Fert-Milon, azi in departamentul Aisne,

Franta, d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franta) a fost un mare dramaturg francez. Seriile neintrerupte
de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Brnice, Bajazet, Phdre, Mithridate)
se compun din tragedii avand ca tema dragostea. In aceste tragedie este vorba despre dragostea
senzuala in forma sa extrema. Tragedia sa a suscitat o mare admiratie si a creat o cultura a
pasiunii, pregatita deja de Corneille si romanul de dragoste. Pasiunile descrise in tragediile
raciniene ating o intensitate pe care nu o mai intalnim decat la el. Violentei sentimentelor ii
corespunde o limba de o deosebita eleganta si armonie. Tragediile sale, cu actiune mai simpla si
evenimente mai putine, intereseaza, mai ales, prin viata interioara a eroilor. In teatrul lui
Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun

10
tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille si Racine, tragedia
s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

Jean Racine, s-a nascut intr-o familie de mici burghezi. Ramane orfan la varsta de trei ani,
fapt care-l marcheaza pe viata. Creste sub indrumarea bunicii sale, care-l inscrie la varsta de 10
ani, la scoala manastirii Port-Royal. In anul 1653, profesorii sai il trimit la colegiul din Beauvais
unde va ramane doi ani, dupa care se va intoarce la Port-Royal. Anii care vor urma au fost
determinanti in formatia sa spirituala, deoarece in aceasta perioada a primit o educatie complexa
si solida. Porneste catre Paris, unde urmeaza cursurile de filozofie ale colegiului Harcourt.

Aici Racine cunoaste o serie de oameni din grupul 'libertinilor', si tot acum se nasc si primele
sale ambitii literare. Pentru a primi o mica recompensa materiala, in anul 1660, cu prilejul
casatoriei regelui, scrie o oda intitulata 'Nimfele Senei'. Din acest moment activitatea sa se
desfasoara sub protectoratul regelui. Incepe sa scrie piese de teatru, insa primele trei nu au
reusit sa vada lumina rampei. Se numeau: 'Amasie', 'Iubirile lui Ovidiu' si 'Theagene et
Chariclee'. In anul 1664 este prezentata publicului piesa 'Thebaida', dar fara sa inregistreze un
succes pentru ca era prea sumbra si sangeroasa. In ea, Racine si-a varsat toata groaza pe care i-o
inspirase razboiul. Dupa aceasta lucrare, odata cu aparitia piesei 'Alexandru cel Mare'
(subiectul constituindu-l razboiul dintre Alexandru si Porus, regele Indiei), Racine isi va
schimba total optica, transformandu-si dramele in tragedii lirice, cu final vesel si luminos.
Aceasta lucrare reprezinta o piesa importanta in creatiea lui Racine pentru faptul ca este
construita pe o noua conceptie dramatica: o intriga simpla, cu putine intamplari, aducerea foarte
justificata a personajelor in scena si o stransa legatura intre scene. Va urma 'Andromaca', la 17
noiembrie 1667, care se va deosebi considerabil de restul pieselor sale. Cu 'Andromaca' Racine
va fi el insusi: poet si posesor al unei tehnici care va revolutiona teatrul. Elev al anticilor,
reuseste sa imbine intamplarile legendei cu rafinamentul epocii sale. Dupa triumful acestei
tragedii, dramaturugul se indreapta spre comedie, 'Les Plaideurs' (1668). Un an mai tarziu
revene la subiectul istoric si scrie 'Britannicus' (1669), opera in care atinge perfectiunea artistica
prin corectitudinea prezentarii faptelor istorice. A starnit adeseori indignarea multora dintre
contemporani prin felul sau cu totul nou de a aborda teme simple si de a face din ele lucrari de
succes. Insa, triumful dramatic racinian il reprezinta 'Berenice' (1670) care isca o lupta
adevarata intre autor si Corneille, care isi prezinta piesa 'Titus si Berenice', la o saptamana dupa
premiera operei lui Racine. In incercarea de a cauta noi de cai de exprimare, Racine scrie
'Baiazid' (1672) si 'Mithridate' (1673), aceasta din urma cunoscand un adevarat triumf. Dupa
'Mithridate', Racine scrie cu 'Ifigenia' (1674) si 'Phedra' (1677). 'Ifigenia', lucrare profund
inspirata din antichitatea greaca, era o piesa moderna, in care Racine, doreste sa scoata la
lumina fondul permanent de sensibiltate umana pe care-l contin aceste tragedii. 'Phedra'

11
reprezenta o tragedie a pasiunii nestavilite, in care autorul se va regasi complet. La insistentele
Doamnei de Maintenon va scrie alte doua piese de teatru: 'Esther' (1689) si 'Athalie' (1691) .

Arta lui Racine, desi este foarte complexa, este extrem de clara. A fost un mare pictor al
dragostei, zugravind-o asa cum a conceput-o el: violenta, impetuoasa, roasa de gelozie si pe
alocuri asasina. Este unul dintre putinii scriitori din toate timpurile, care nu s-a lasat coplesit de
greutatea operei sale.

JEANE-BAPTISTE POQUELIN

JEAN-BAPTISTE POQUELIN- cunoscut mai bine ca Molire (15 ianuarie 1622 17

februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director i actor, unul dintre maetrii satirei
comice.Organizator al asociaiei teatrale L'Illustre Thtre, devenit din 1665 trupa lui
Ludovic al XVI-lea, a desfurat o vast activitate teatral. n opera sa dramatic n versuri i
proz, a abordat modaliti diferite ale comediei, n genere n forme amestecate, epuiznd
12
ntreaga gam a mijloacelor comicului. Prin creaia sa, a oferit comediei franceze, pornite de la
nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu mti i comediei de intrig, valoare autonom n
cteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.

VI

PE SCURT,CELE MAI IMPORTANTE CARACTERISTICI ALE CLASICISMULUI

1. Se manifest n Frana, n secolul al XVII lea.

2. Apariia sa este determinat de anumite condiii socioculturale: consolidarea
burgheziei, apariia statelor naionale, organizarea centralizat a instituiilor,
caractrul absolutist al monarhiei franceze, dezvoltarea unui nou model filosofic, cel
impus de Rene Descartes, apariia Academiei Franceze (1634).
3. Manifest aceeai admiraie pentru Antichitatea greco-latin ca i Renaterea.
4. Afirm primatul raiunii umane.
5. Reafirm unitatea antic dintre conceptul de bine, de adevr i frumos
(kaloskagathos) precum i mbinarea utilului cu plcutul (utile dulci).
6. Promoveaz principiul mimesis-ului n art (realitatea ca model al artei) i pe cel al
stilizrii i idealizrii.
7. Atitudine antropocentrist, promovnd interesul major pentru om.
8. Natura este doar un decor al artei clasice, interesul clasicului ndreptndu-se natura
uman, spre psihologii (tipologii).
9. Propune regula celor trei uniti n opera literar: de timp, de loc, de aciune.
10.Manifest predilecie pentru tipologiile umane, personajul fiind un tip uman: avarul,
cavalerul, burghezul, ngmfatul, bolnavul nchipuit, etc.
11. Tematica princpal vizeaz critica moravurulor.
12.Impune principiul unitii, echilibrului i al simetriei n opera.
13.Apr ideea puritii genurilor literare..
14.Stilul este precis, concis, clar, sobru, elegant.
15.Reprezentani: Pierre Corneille, Jean Racine, Nicolas Boileau, Blaise Pascal, Moliere,
La Fontaine, La Bruyre (Frana), John Milton, Alexander Pope (Anglia), Mihail
Lomonosov (Rusia), Vittorio Alfieri (Italia), V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu
(Romnia).

VIII

BIBLIOGRAFIE

13
1.Suport de curs- prof. univ. dr. Mihaela Dumitriu

2.Prelegeri de analiza si istorie a teatrului universal

CORNEILLE ,clasicismul si preceptele lui de Corneliu Dumitriu

3. Surse internet:

https://ro.scribd.com/doc/212725735/Clasicismul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Racine

https://ro.wikipedia.org/wiki/Moli%C3%A8re

14
 VII

CUPRINS:

I .GENERALITATI DESPRE CLASICISM

II. PERIODIZAREA CLASICISMULUI

III. TRASATURI CARACTERISTICE ALE CLASICISMULUI

IV. PRINCIPALII REPREZENTANTI AI CLASICISMULUI

V.MARII CLASICI FRANCEZI

(Corneille ,Racine,Moliere )

VI. PE SCURT,CELE MAI IMPORTANTE CARACTERISTICI ALE CLASICISMULUI

VII. CUPRINS

VIII. BIBLIOGRAFIE

15