Sunteți pe pagina 1din 4

Ce facem cand copilul ne exaspereaza? De ce e "rau", "neascultator" si "obraznic"?

O palma sau o urecheala


pot fi forme de educatie anti-rasfat care te fac "om"? Sunt intrebari pe care toti parintii si le-au pus probabil
macar o data. In Romania, 63% dintre ei au gasit raspunsul in violenta.

Violenta si pedeapsa nu rezolva problema, ci o adancesc, copilul nu vrea un parinte perfect, ci sa se simta in siguranta,
sustine, intr-un interviu pentru Ziare.com, Domnica Petrovai, psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental
specializat in terapia cuplului si a familiei, fondator Mind Education & Health.

Adultii care spun ca pedeapsa i-a format trebuie sa fie atenti la echilibrul si sanatatea lor emotionala. Parintii folosesc
pedeapsa pentru ca la randul lor au fost pedepsiti si este singurul mod in care au invatat sa rezolve problemele.

Domnica Petrovai a aratat ca regulamentul scolar sustine abuzul: "Am intalnit profesori revoltati ca nu mai sunt
respectati, ca elevii au devenit neascultatori si obraznici. Dar comportamentul si caracterul copiilor sunt rezultatul relatiei
adultilor cu ei."

Care este viziunea dvs, ca psiholog, asupra cazului Bodnariu? Se discuta mult: extragerea copiilor din familie
sub suspiciunea de violenta este o solutie buna sau provoaca o trauma si mai mare?

E greu sa stim noi care este realitatea in acest caz. Putem face doar interpretari si formula ipoteze. Dar in situatii de
abuz singura recomandare este scoaterea din mediul abuziv. Imediat. Abuzul este o trauma pentru copil, cu atat mai
mult cu cat parintele este cel care il abuzeaza. Persoana de la care se asteapta sa primeasca iubire neconditionata il
raneste. Este devastator pentru orice copil.

Dar daca ne propunem sa schimbam sisteme straine cum e cel din Norvegia, de exemplu, sansele de reusita sunt
minime. Mai ales ca noi, in tara, avem atat de multe probleme nerezolvate.

Mie relevanta mi se pare atitudinea multor romani fata de acest caz. Ca parinte este firesc sa simti o durere numai la
gandul ca cineva iti ia copiii, insa atitudinea fata de violenta este un semn de intrebare.

Avem o prea mare toleranta fata de violenta?

Cand esti obisnuit cu pedeapsa si abuzul nu le mai recunosti ca fiind problematice si nu stii sa pui limite imediate, clare
si ferme. In cultura in care noi traim, pentru multi, critica, controlul sau manipularea sunt cu greu recunoscute ca abuzive.
Am auzit adesea copii care isi justifica parintele sau profesorul care l-a criticat, insultat sau agresat: "pentru ca meritam".
Nu reactioneaza de frica, nu pune limite.

Dar daca noi nu spunem direct ce ne deranjeaza, ce ne supara, ce ne place sau nu, daca noua ne este greu sa punem
limite in relatia cu ceilalti adulti, cum o sa faca acest lucru copilul nostru? Noi suntem pentru el un model.

De aceea este foarte important sa analizam in primul rand modul in care parintii si profesorii din Romania raspund
nevoilor emotionale si de dezvoltare a copiilor, nevoilor de afectiune, apreciere, atentie, joaca, limite a copilului. Cum
facem acest lucru desi avem un trecut in care pedeapsa, abuzul fizic si emotional erau atat de frecvente in
cresterea unui copil.

Cum am depasit noi, parintii de azi, problemele din relatia cu parintii nostri pentru ca apoi copiii sa nu preia
problemele noastre? Cat de constienti suntem de aceste probleme? E necesara o reintoarcere a fiecaruia dintre noi la
propria lui persoana, la familia lui. Ce a preluat din problemele parintilor lui?

Statisticile arata ca peste 60% dintre parinti inca folosesc pedeapsa in relatia cu copilul lor. Imi spuneti ca
explicatia trebuie cautata in trecutul parintelui?

Folosesc pedeapsa pentru ca la randul lor au fost pedepsiti si este singurul mod in care ei au invatat sa rezolve
problemele. Da, este o consecinta a trecutului nostru, pe care este important sa il intelegem pentru a schimba
fundamental modul in care construim relatia cu copilul nostru.

Cati dintre adultii din Romania au trait in familii in care parintii lor au stiut si au avut puterea sa le ofere afectiunea,
aprecierea si atentia de care au avut nevoie? Cati nu au trait cu teama de a nu supara, de a nu dezamagi, cu teama ca
nu esti suficient de bun pentru parintele tau, ca nu il poti multumi indiferent cat de mult te straduiesti sau cu sentimentul
de singuratate si convingerea ca nu poti conta pe cei din jurul tau sau, ca te vor rani si dezamagi si ca este mai bine sa
iti rezolvi problemele singur?

Cum ne putem astepta ca acesti adulti, doar pentru ca isi doresc sa fie altfel de cum au fost parintii lor, sa
devina brusc parinti iubitori fara sa pedepseasca, sa se infurie, sa tipe, sa critice, sa devina reci cand copilul
reactioneaza intr-un mod care pare nepotrivit pentru parinte?

Si atunci exista iesire din acest propriu trecut?

Este nevoie de foarte mult efort. Onest ar fi sa ne uitam la cum suntem noi. Cu limitele si nevoile noastre, ale parintilor.
Si de ce avem nevoie pentru a fi noi mai bine si mai buni pentru noi si copiii nostri. Multi dintre parintii pe care eu i-am
intalnit nu isi aduc aminte sa fi fost intrebati in copilarie cum s-au simtit.

Nu pentru ca parintii lor nu ii iubeau, dar erau prea prinsi cu viata lor sau nu stiau cum sa isi exprime iubirea. Acesti
parinti au acum nevoie de sprijin pentru a fi parintii de care copilul lor are nevoie.

Spuneati ca abuzul este inacceptabil. Dar sunt multi care sustin ca o palma, o urecheala, definite ca violenta
moderata, nu ar fi abuzuri, ci o metoda eficienta de educatie.

Sunt inacceptabile. Ar trebui sa fie intolerabile si acasa, si la scoala, critica, frica si teama de pedeapsa, agresivitatea
fizica: "te trag de par sau iti dau o palma ca sa stii cine e seful aici".

Foarte putini copii vorbesc despre abuzurile in scoala pentru ca se tem de pedepse mai mari sau de reactia
parintilor: "sigur ai facut tu ceva de te-a pedepsit". Sunt copii care merg la scoala cu teama sa nu fie prinsi ca nu stiu sau
nu au invatat suficient.

Teama de greseala e invatata de copil de cand merge la gradinita: "vezi sa nu depasesti cand colorezi". Cum se
simte copilul in acest mediu? Cat de in siguranta se simte? Care este increderea pe care o are in el?

Sunt parinti care vin la scoala sa ii dea copilului o mama de bataie in fara clasei sa vada profesorul ca el are "autoritate".
Sau parintii care abuzeaza profesorii si au asteptari nerealiste sa rezolve "scoala" problemele emotionale si tulburarile
comportamentale ale copilului. Cred ca eliminarea pedepsei ar fi o preocupare mai potrivita pentru noi.

Din pacate, chiar regulamentul scolar sustine abuzul si ar trebui schimbat. Mustrarea in fata clasei si dojana este cea
mai usoara dintre formele de "corectie" a comportamentelor copiilor. Asta arata cum gandesc foarte multi adulti despre
cauzele comportamentelor copilului. Copilul este "rau" sau face ceva "rau" si adultul trebuie sa il corecteze.

Cum se simte un copil cand este mustrat in fata clasei? Simte ca, da, a gresit si se va corecta? Evident, nu! Se simte
umilit, rusinat, vinovat, neputincios, furios. Si asta nu il ajuta sa isi rezolve problema, ci o adanceste.

Am intalnit profesori revoltati ca nu mai sunt "respectati" si ca elevii au devenit "neascultatori" si "obraznici".
Dar comportamentul si caracterul copiilor sunt rezultatul relatiei adultilor cu ei. Este o consecinta a
numeroaselor experiente de invatare. Nu este o "lectie" pe care o predau si copilul o invata.

Noi adultii avem nevoie sa ne schimbam daca vrem ca ei, copiii nostri, sa aiba o alta atitudine.Inca sunt multi
adulti, parinti si profesori care solicita consultatii psihologice pentru copil: el are o problema si un specialist rezolva
problema, cand, de fapt, adultul are nevoie sa faca schimbari pentru a raspunde nevoilor copilului.

Exista totusi convingerea ca fara o anumita doza de severitate care implica si corectia fizica copii devin niste
rasfatati incontrolabili: "mi-a dat tata o palma din cand in cand si am ajuns om". E o doza de adevar aici?

Raspunsul este categoric NU. Abuzul si pedeapsa nu te fac "om" si cu siguranta nici nu previn "rasfatul". Severitatea
si corectia fizica sunt forme de abuz. Iar adultii care spun ca ei au fost pedepsiti, dar acum sunt "oameni", sa fie mai
atenti la echilibrul si sanatatea lor emotionala.

Rasfatul este rezultatul unei educatii in care parintii nu l-au invatat pe copil autocontrolul, autodisciplina, toleranta
la frustrare si amanarea recompensei, pentru ca ei au probleme lor de autocontrol. Un mediu fara limite, responsabilitati
si consecinte ale propriului comportament nu ii ofera copilului sansa de a invata autocontrolul.

Pedeapsa are drept consecinta si pierderea empatiei. Copilului ii va fi greu sau imposibil sa fie atent si la emotiile
celuilalt. De aici si comportamentele agresive, copilul exprima un disconfort prin agresivitate, nu a invatat sa exprime
direct ceea ce simte si are nevoie.

"Rasfatul" mai apare si cand parintele, ca urmare a propriei nevoi de a se simti deosebit, il lauda exagerat pe copil si nu
ca urmare a unui efort sau a unor progrese pe care le-a facut copilul. Si copilul invata, nesanatos, ca i se cuvine si ca
merita un tratament special. Dar este tot consecinta lipsei autocontrolului.
Ce facem cu exasperarea? Ruth Bodnariu justifica asa corectia fizica: "In situatii de stres, cand se cearta copiii,
cand tin un copil in brate si mancarea e pe foc si doi se cearta..."

Sunt multe momente dificile ca parinte, multe provocari. Insa aici este efortul personal, grija ta ca parinte pentru tine
pentru a putea sa raspunzi cu calm, sa nu fi reactiv fata de comportamentul copilului. Reactiv inseamna sa raspunzi cu
furie, teama, frica si, pedeapsa.

Comportamentul copilului exprima o nevoie, poate fi de atentie, de apreciere, afectiune sau o teama, furie sau frica.
A-l pedepsi este ca si cum ii spui ca el nu conteaza, ca ce simte el nu conteaza pentru tine. Autocontrolul se dobandeste
complet la 24 de ani si copilul exprima indirect, prin comportamente aceste nevoi. Pedeapsa NU este o solutie.

Este o forma de respingere si abandon al copilului. El are atunci mare nevoie de parinte. Are nevoie de alinare si confort
emotional si, dupa ce este pregatit, rational, puteti discuta despre problema si cum ar putea sa rezolve problema intr-un
mod potrivit.

Cand gresim fata de copil, suntem prea obositi sau stresati si nu ne putem controla si am tipat, sa ne cerem iertare fata
de copil si sa facem efortul de a ne controla data viitoare. Asa copilul are incredere in noi.

El nu are nevoie de un parinte perfect, fara greseala. Dar are nevoie sa se simta iubit si acceptat neconditionat, are
nevoie de un parinte in care sa aiba increderea si alaturi de care sa se simta in siguranta.

Cunosc parinti care merg la sport, citesc, asculta muzica, unii merg la psihoterapie sau se roaga, gasesc solutii pentru a-
si gasi echilibru interior si linistea pentru ei si familia lor. Parinti care au grija de relatia lor de cuplu pentru ca stiu ca este
cel mai valoros pentru copilul lor.

Pentru ca abuzive sunt si certurile sau raceala dintre parinti. Ei simt ca ceva nu este in regula si se simt amenintati.
Chiar daca parintii nu vorbesc cu ei pentru ca "sunt prea mici si nu inteleg".

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si
interesante articole de pe Ziare.com

S-ar putea să vă placă și