Colegiul “Mihai Eminescu”

REFERAT

FORMA SI DIMENSIUNILE TERREI

Elaborat: Reșitca Valentina

Verificat: Nosov Victoria
Soroca 2017
Forma şi dimensiunile Pămantului
Forma de geoid a Pămantului
Măsurătorile moderne au arătat că Pămantul are o formă care nu poate fi
incadrată riguros in nici una din formele geometrice. Din această cauză s-a admis că
Pămantul are o formă proprie cu a unui elipsoid de revoluţie puţin deformat care a fost
numit „geoid”. Geoidul este suprafaţa echipotenţială a campului gravitaţional fiind limitat de
suprafaţa liniştită a mării, considerată ca prelungită pe sub continente (Fig. 7).

Semiaxele elipsoidului (determinate cu ajutorul aparatelor de pe sateliţii geodezici,

adoptate in 1967) au următoarele valori: semiaxa mare, a = 6.378,16 km, semiaxa mică b =
6.356,774 km, cu o turtire polară (1/298,2). S-a determinat că polul sud terestru este cu
aproximativ 30 m mai aproape de ecuator decat polul nord.
Aceasta a dus la afirmaţii exagerate şi anume că Pămantul este piriform (in formă
de pară). Această formă, de asemenea proprie Pămantului, mai este denumită „teroid” şi este
diferită de cea numită geoid, reieşită numai din calcule matematice.
Din punct de vedere matematic, suprafaţa geoidului este perpendiculară, in
oricare din punctele sale, pe direcţia gravitaţiei. Suprafaţa geoidului rămane sub cea a
elipsoidului de revoluţie in dreptul continentelor, diferenţa dintre ele fiind insă mică de
numai 100 m.
Prima măsurătoare a dimensiunilor Pămantului o datorăm lui Eratostene (276-195
i.e.n.) care a găsit că lungimea meridianului este de aproximativ 39.375 km.
Dimensiunile Pămantului sunt următoarele:
• raza ecuatorială – 6.378,16 km
• raza polară – 6.356,77 km
• Turtirea – 1:298,2
• suprafaţa (aria) – 510,2 milioane km2
• Volumul – 1.083 milioane km3

2
• Masa – 5.975・1021 tone

Poziţia şi mişcările Pămantului

Poziţia Pămantului in Sistemul nostru solar:
Pămantul este cea mai mare planetă dintre cele patru planete telurice şi se găseşte
la o distanţă medie faţă de Soare, de 149.500.000 km. Datorită acestei poziţii Pămantul
recepţionează o cantitate de radiaţie solară care ii asigură condiţii optime faţă de celelalte
planete. Astfel, intensitatea radiaţiei solare, la partea superioară a atmosferei este de 1,98
kcal/cm2/min (constanta solară). Acesta face ca temperatura medie pe suprafaţa
Pămantului să fie de 13°C. Planeta Marte, care este situată la 227,9 milioane km faţă de
Soare , are temperatura medie de aproximativ -63°C (maximă: -20°C, minimă: -140°C).
Faţă de distanţa medie Pămant – Soare, Pămantul se apropie de Soare la
147.100.000 km (la periheliu) şi se indepărtează la 152.000.000 km (la afeliu), distanţe care
reprezintă cele două semiaxe ale orbitei terestre, adică a traiectoriei pe care o parcurge Pămantul
in timpul unui ciclu de revoluţie in jurul Soarelui.

3
Mişcările Pămantului
In mişcarea lui prin Cosmos in jurul Soarelui, Pămantului execută o serie de
mişcări şi anume:
• mişcarea de rotaţie;
• mişcarea de revoluţie (translaţie);
• mişcarea conică;
• mişcarea de nutaţie.
Mişcarea de rotaţie
Pămantul execută o mişcare de rotaţie in jurul axei polilor săi in 23h 56′ 4″ de la
vest la est, de unde se creează imaginea aparentă a deplasării corpurilor cosmice
(Soarele, Luna, stelele) de la este la vest. Mişcarea Pămantului in jurul axei sale şi in jurul
Soarelui, a Lunii in jurul axei şi in jurul Pămantului se realizează in acelaşi sens.
Mişcarea de rotaţie are ca urmare ziua siderală (ziua + noaptea). Viteza mişcării de rotaţie
este variabilă cu latitudinea şi anume:
• este maximă la ecuator 465 m/s:
• nulă la poli.
Mişcarea de rotaţie are o serie de consecinţe:
Cea mai importantă consecinţă a mişcării de rotaţie este succesiunea zilelor şi a
nopţilor. Orice punct de pe suprafaţa Pămantului care se află la un moment dat in dreptul
Soarelui ajunge din nou in aceeaşi poziţie după 24 ore. Este durata zilei solare mijlocii.
Aşadar, orice punct de pe suprafaţa globului execută o rotaţie completă in 24
ore, descriind un cerc, adică 360°C. Se poate calcula astfel că intr-o oră orice punct
parcurge aparent 15°de meridian. O consecinţă importantă a acestui fapt este aceea că
din 15°in 15 °de meridian există o diferenţă de o oră.

Datorită mişcării de rotaţie, temperatura aerului se modifică în 24 de ore; astfel in timpul zilei,
suprafaţa Pămantului se incălzeşte, iar in timpul nopţii s răceşte.
O altă urmare a mişcării de rotaţie este abaterea spre dreapta a corpurilor aflate în mişcare în
emisfera nordică şi spre stânga a corpurilor aflate în mişcare în emisfera sudică (Fig. 3)
4
Acest fenomen se observă indeosebi la vanturi şi curenţi marini. Cauza o constituie vitezele
inegale de deplasare a corpurilor pe suprafaţa terestră, de la ecuator la poli şi invers, creandu-se o
forţă componentă (forţa lui Coriolis).
Datorită rotaţiei Pămantului apare o forţă centrifugă care acţionează perpendicular pe axa polilor
din centrul planetei spre exterior. Acţiunea acestei forţe a determinat bombarea Pămantului la
ecuator (acolo unde forţa centrifugă are valoarea maximă, in timp ce la poli ea este nulă).
Inegalitatea vitezei de rotaţie cu latitudinea provoacă schimbări in direcţia curenţilor oceanici, a
curenţilor aerieni şi chiar a apelor curgătoare.
Mişcarea de revoluţie
Pămantul efectuează o mişcare de revoluţie, in jurul Soarelui, pe o orbită in formă de elipsă, in
unul din focarele căreia se află Soarele. Revoluţia se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie.
Planul orbitei terestre intersectează bolta cerească după un cerc numit ecliptică. Pămantul se
deplasează pe orbită in sens direct matematic (in sens invers acelor de ceasornic) şi parcurge
orbita in 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 9 secunde. Această perioadă este denumită an sideral, căci se
măsoară in funcţie de un reper care reprezintă o stea fixă pe bolta cerească. Viteza medie a
mişcării Pămantului pe orbită este de 29,79 km/s (cu o variaţie intre 29 şi 32
km/s). Pe tot parcursul revoluţiei sale, axa de rotaţie a Terrei (axa polilor) rămane paralelă cu ea
insăşi. Păstranduşi direcţia acesta execută in spaţiu o mişcare de translaţie, motiv pentru care
deplasarea planetei in jurul Soarelui sa mai numeşte mişcare de translaţie.
Punctul de pe ecliptică cel mai apropiat de Soare se numeşte periheliu, iar punctul cel mai
depărtat afeliu. Mişcarea de revoluţie determină succesiunea celor 4 anotimpuri.

Mişcarea de revoluţie are o serie de consecinţe asupra fenomenelor ce au loc la

suprafaţa Pămantului.
Aceste consecinţe sunt: inegalitatea zilelor şi a nopţilor in cursul unui an,
incălzirea inegală a suprafeţei Pămantului, formarea anotimpurilor, formarea zonelor de
căldură.

5
Inegalitatea zilelor şi a nopţilor in cursul unui an, in diferite puncte de pe glob, se
datorează faptului că in timpul solstiţiului (din latină sol = Soare şi stare = a sta) de vară
(22 iunie), razele Soarelui cad perpendicular pe tropicul de nord, luminand mai mult
emisfera nordică (deci zilele sunt mai lungi) şi mai puţin emisfera sudică (deci zilele sunt
mai scurte); la solstiţiul de iarnă (22 decembrie) este invers.
Incălzirea inegală a suprafeţei Pămantului se datorează faptului că razele solare
au unghiuri de incidenţă diferite pe suprafaţa Pămantului in cursul unui an. Intre tropice,
razele cad perpendicular sau au inclinări foarte mici, iar cantitatea de căldură primită de
la Soare este mare. Intre tropice şi cercurile polare razele au inclinări mai reduse (vara
in emisfera nordică şi iarna in emisfera sudică) sau mai mari (invers), ceea ce
influenţează cantitatea de căldură primită. Intre cercurile polare şi poli, din cauza
mişcării de revoluţie şi a inclinării axei, razele Soarelui nu ajung decat jumătate de an
(vara in emisfera nordică şi iarna in emisfera sudică).
Formarea anotimpurilor in cele două emisfere se realizează datorită incălzirii
inegale in cursul unui an a suprafeţei Pămantului. In regiunile situate la latitudini mijlocii
se formează cate patru anotimpuri.
Zonele de căldură se formează datorită mişcării de revoluţie, formei Pămantului şi
incălzirii axei, incat cantitatea de căldură primită pe suprafaţa Pămantului scade de la
ecuator la cei doi poli. Zonele de căldură sunt cuprinse intre principalele paralele de pe
glob, deosebindu-se:
– o zonă caldă, intre tropice
– două zone temperate (nordică şi sudică), intre tropice şi cercurile polare;
– două zone reci (nordică şi sudică), intre cercurile polare şi poli.
Mişcarea conică
Axa Pămantului nu rămane in aceeaşi poziţie paralelă, ci de fapt, execută o mişcare
care ar genera un con ipotetic cu varful in centrul Pămantului, de unde provine numele de
mişcare conică.
Mişcarea de nutaţie
In mişcarea de revoluţie axa polară a Pămantului nu păstrează o poziţie stabilă, ci
execută o balansare, o oscilaţie numită „nutaţie” care in decursul unui număr mare de
revoluţii descrie o mişcare conică (Fig. 10).

6
Balansul axei de rotaţie se aseamănă cu cel al unui titirez. Acestui balans uşor i s-a dat
denumirea de nutaţie a polilor, acesta producandu-se pe fondul unui balans de mai mare
amploare, care provoacă aşa-numita precesie a echinocţiilor. Din această cauză se
individualizează unele poziţii specifice ale Pămantului faţă de Soare, cum sunt cele din
punctele echinocţiale şi solstiţiale.
Oscilaţia axei este provocată de atracţia lunii şi Soarelui. Această mişcare face ca
pereţii conului să ia forma de falduri, rezultand o variaţie a poziţiei polilor pe suprafaţa globului
in cicluri de 21.000 ani.
Structura internă a globului terestru
Datorită forţei de gravitaţie şi mişcării de rotaţie, Pămantul are o structură
zonar-concentrică. Materia mai grea s-a concentrat spre interior, iar cea mai uşoară la
suprafaţă.
Cercetarea directă a interiorului Pămantului nu este posibilă din cauza temperaturii şi
presiunilor foarte mari. Cele mai adanci foraje au depăşit 12.000 m in interiorul scoarţei, iar in
zonele cutate şi erodate se pot observa roci provenite de la o adancime de cel mult 25-30 km.
Din rezultatele obţinute in prezent atat prin cercetări directe cat şi prin metode indirecte
a rezultat că globul pămantesc este alcătuit dintr-o serie de zone aproximativ sferice
concentrice, care se invelesc succesiv se imbracă unele pe altele concentric.
Cunoaşterea alcătuirii globului la adancimi mai mari s-a făcut prin mijloace indirecte
(propagarea undelor seismice, compoziţia meteoriţilor etc.).
Modificarea undelor seismice are loc cu modificarea mediului, suprafeţele pe care
aceasta are loc fiind denumite suprafeţe de separaţie sau de discontinuitate .

terestru avand la bază diferite criterii şi imaginandu-se modele denumite modele geologice.
Din studiul propagării undelor seismice in interiorul globului terestru s-a putut trage
concluzia că materia terestră este distribuită simetric in jurul nucleului intern sau chiar al
centrului Pămantului şi constituie invelişuri sferice care se acoperă unele pe altele diferind
7
intre ele prin proprietăţile lor elastice.
Mişcările seismice sunt mişcări oscilatorii care afectează materia terestră. Viteza lor de
propagare este in funcţie de densitatea mediului in care se propagă. Ele suferă reflexii şi
refracţii la contactul dintre medii cu densităţi diferite.
Invelişurile sunt separate prin „suprafeţe de discontinuitate” deoarece ele provoacă
discontinuităţi in propagarea undelor seismice, ceea ce arată discontinuităţi ale densităţii
materiei ce alcătuieşte planeta.
Pe baza suprafeţelor de discontinuitate de la limita inferioară a scoarţei şi de la
adancimea de aproximativ 2900 km, interiorul globului terestru a fost impărţit in trei geosfere
principale.

Structura interna a pamantului

In anul 1909 s-a determinat o primă suprafaţă de discontinuitate seismică de către

seismologii croaţi (tată şi fiu) Mohorovicic, la adancimea de cateva zeci de km, discontinuitate
care le poartă numele.
La baza scoarţei se află suprafaţa de discontinuitate Moho, de formă neregulată,
de regulă cu concavităţi sub ariile continentale şi cu convexităţi sub ariile oceanice.
Adancimea discontinuităţii Moho este intre 20-80 km sub continente şi intre 6-15
km sub oceane.
In Romania după calcule seismologilor romani discontinuitatea Moho are
adancimea de :
• 40 km in dreptul oraşelor Timişoara şi Iaşi;
• 55 km pe linia Bucureşti - Campulung Muscel;
• 70 km in munţii Vrancei.
a) Partea externă a Pămantului şi cea mai subţire este scoarţa . Ea are
grosimea de 20-80 km in regiunile continentale şi de cca. 5+10 km sub oceane, iar densitatea
este de 3,0 g/cm3.
Trecerea de la scoarţă la manta se face prin discontinuitatea Moho.
Scoarţa prezintă două straturi distincte. Stratul superficial, este numit strat granitic,
deoarece are densitatea medie mai apropiată de cea a granitului. In realitate acest strat are in
componenţă pe langă rocile granitice şi roci bazice, metamorfice şi sedimentare. Stratul
granitic nu este continuu, ci apare sub forma unor porţiuni imense care corespund zonelor de

8
uscat continentale.
Sub stratul granitic se află stratul bazaltic, care este alcătuit din roci bazice şi apare
continuu, atat sub oceane, cat şi sub continente.
Contactul dintre stratul granitic şi cel bazaltic este dat de suprafaţa de discontinuitate Conrad,
care se găseşte la adancimi de 10-30 km sub continente şi lipseşte in regiunile oceanice

Se individualizează două tipuri de scoarţă:

· scoarţa de tip continental;
· scoarţa de tip oceanic.
Scoarţa de tip continental in grosime totală de 20¸ 80 km este formată din trei
zone:
– zona sedimentară – in grosime medie de 15-20 km;
– zona granitică – in grosime de 15-40 km;
– zona bazaltică – in grosime de 10-20 km.
Scoarţa de tip oceanic are o constituţie apropiată de cea a zonei bazaltice, este
apropiată de mantaua superioară şi in centrul oceanului are grosimi cuprinse intre 5-10
km. Se caracterizează prin absenţa stratului granitic. De sus in jos are următoarea
alcătuire:
– un strat de roci sedimentare şi maluri recente sau actuale neconsolidate;
– un strat bazaltic de caţiva km sub care se află mantaua.

9
In funcţie de rocile predominante, structura scoarţei in general se caracterizează prin
trei pături deosebite: bazaltică (sau oceanică), granitică (sau continentală) şi sedimentară.

Pătura bazaltică se găseşte atat sub continente, cat şi pe fundul oceanelor, avand
10-20 km grosime sub continente şi mai puţin sub oceane.
Pătura granitică este groasă de 15-40 km, se află mai ales sub continente şi lipseşte
pe o bună parte din fundul oceanelor.
Pătura sedimentară (stratisfera) se compune din materiale provenite din distrugerea
rocilor preexistente de către agenţii externi (apă, vant, etc.); are grosimi variabile de la 15
la 20 km.
Apariţia crustei se consideră că a avut loc in următoarele două ipoteze:
• fie prin răcirea globului in faza sa de dezvoltare cand era o masă incandescentă;
• fie prin redistribuirea acestei mase la rece pe baza diferenţei de greutate specifică.
Apariţia crustei terestre reprezintă inceputul stadiului de evoluţie a Pămantului,
varsta ei fiind apropiată la 4,5…5 miliarde de ani.
b) Mantaua se află sub scoarţa terestră şi se intinde intre discontinuitatea Moho şi
discontinuitatea Wieckert-Gutenberg avand o grosime de aproximativ 2900 km.
Se mai numeşte mezosferă sau inveliş deoarece inveleşte geosfera centrală.
Geofizicienii au identificat şi in cadrul mantalei trei subdiviziuni:
• mantaua superioară (astenosfera – asthenos = fără rezistenţă)
• faza de tranziţie (de la 400 km la 1000…1050 km)
• mantaua inferioară (1050…2900 km)

10
Mantaua superioară se intinde pană la 375-400 km adancime. In cuprinsul său
se individualizează astenosfera, cel puţin parţial, in stare topită. Restul mantalei este in
stare solidă. Materia care alcătuieşte mantaua are densităţi de 3,3…5,5 g/cm3.
Astenosfera furnizează, pentru baza litosferei, un flux de căldură, compensand
fenomenul de răcire, exact in momentul in care grosimea ei atinge circa 125 km.
Astenosfera corespunde unui material vascos, susceptibil de a se deforma uşor
şi care ar fi sediul curenţilor de convecţie răspunzători de deplasarea litosferei in cadrul
dinamicii plăcilor.
Importanţa mare a astenosferei constă in faptul că pe ea „pluteşte” scoarţa
solidă externă a Pămantului, compusă din calote sferice cu greutăţi diferite. Acestea se
afundă in astenosferă mai mult sau mai puţin pană ce işi găsesc un echilibru relativ
static (echilibru izostatic). Tot in astenosferă, datorită fluidităţii sale, ca şi temperaturilor
variate, intre partea superioară şi cea inferioară apar curenţi de convecţie, care aduc
magma mai caldă din interior spre scoarţă şi coboară magma mai rece de sub scoarţă
spre baza astenosferei.
O parte din magma ce urcă spre scoarţă poate să iasă printre crăpăturile
acesteia, formand lave vulcanice.
• Zona de tranziţie este alcătuită din Cr, Fe, Si şi Mg (Crofesima) avand densitatea
ρ = 4,0 g/cm3.
• Mantaua inferioară sau internă este alcătuită din Ni, Fe, Si şi Mg (Nifesima) cu
densitatea ρ = (5¸ 6) g/cm3.
In mantaua externă se formează magmele, care sunt topituri incandescente
formate in special din silicaţi, bogate in gaze şi vapori, localizate in scoarţa terestră sau
la nivele mai profunde.
c) Nucleul are o grosime de aproximativ 3500 km şi reprezintă porţiunea situată de la
discontinuitatea Wickert-Gutenberg pană in centrul Pămantului. Se mai numeşte barisferă
(densitatea şi presiunea cea mai mare), centrosferă (geosfera centrală), sambure sau inimă.
Discontinuitatea Lehman imparte nucleul in două părţi distincte:
· nucleul exterior are o grosime cuprinsă intre 2900…5000 km; in această zonă nu se
mai propagă undele seismice transversale, ceea ce denotă că materia este acolo in stare
fluidă; densitatea este cuprinsă intre ρ = (9,7¸ 11,5) g/cm3;
· nucleul interior se intinde de la 5000 km pană in centrul Pămantului, materia se
comportă din nou ca un solid; densitatea variind intre ρ = (12,0¸ 14,0) g/cm3.
Valoarea mare a densităţii nucleului asigură o masă importantă a acestuia, care
contribuie la sporirea atracţiei gravitaţionale, capabilă să menţină atmosfera şi hidrosfera
asigurand astfel existenţa geosistemului. Se admite că nucleul este alcătuit predominant din
Ni şi Fe (NiFe), ceea ce are importanţă pentru campul magnetic al Pămantului
Proprietăţile fizice ale Pămantului
Pămantul se caracterizează printr-o serie de proprietăţi specifice referitoare la:
• Căldura Pămantului
• Gravitaţia Pămantului
• Densitatea Pămantului
• Presiunea in interiorul Pămantului
• Radioactivitatea Pămantului
• Electricitatea Pămantului
• Magnetismul Pămantului

11