III

Luisa Guzmăn fusese — şi continua să fie — o femeie de o frumuseţe deosebită. Brunetă, cu

o culoare palidă, crepusculară şi aprinsă, pielea ei mai mult strălucea decît să se stingă, în
lumina ochilor săi mari, negri, migdalaţi, aproape orientali, aşezaţi deasupra continentelor
gemene ale pomeţilor ei ridicaţi, asiatici, vibranţi. Avea o privire visătoare, lascivă şi în
căutare de sine, dar străbătută de o tristeţe resemnată şi vinovată. Şi ea era actriţă si îşi dorea
mai mult decît îi putea oferi mediul mexican. Fusese lansată de la vîrsta de 15 ani, ca
aspirantă la panteonul zeiţelor cinematografiei mexicane, brunete ca şi ea, înalte, cu ochii vi-
sător-atenţi şi pomeţi de craniu nemuritor.
Nu au reuşit să o atingă nici rolurile, nici scenariile, nici regizorii necesari realizării acelui
miracol neînsemnat numit vedetă. A căutat cu pasiune ce era mai bun, în cinema, în teatru; îşi
iubea atît de mult profesiunea, încît, paradoxal, aceasta a devorat-o. La fel ca Diana Soren, nu
a făcut decît două sau trei filme bune. Apoi, doar ca să lucreze, accepta ce se nimerea. Timpul,
irosirea au lăsat-o fără glas, i-au făcut uitate
25
primele roluri, i-au grăbit o maturitate căreia nu îi venise încă vremea; ea căuta rolurile de
„caracter", ocaziile de a se afirma pe care nimeni nu le-a înţeles, considerîndu-le excentrice.
Cînd ne-am cunoscut, Luisa era căsătorită, iar eu ieşeam dintr-o tentativă frustrată de căsnicie
„decentă". Una după alta, fetele potrivite, de care situaţia mea familială mă apropia, terminau
prin a mă părăsi, ascultînd de preceptele îngheţate ale taţilor lor: eu nu eram bogat şi, chiar
dacă eram de condiţie bună, nu aparţineam unei mari familii financiare sau politice, iar
talentul meu trebuia mai întîi să se afirme; în cel mai bun caz, scrisul este o profesiune
riscantă, mai ales în America Latină: cine trăieşte din cărţile sale în ţările noastre? Din
tinereţea mea amoroasă, păstrez doar gustul multor buze tinere si fragede, ca şi întrebarea
pusă de-a lungul anilor — ce vor avea de oferit, atunci cînd îşi vor pierde frăgezimea, cînd vor
fi nişte dungi în loc de buze? Pe nici una nu am iubit-o mai mult ca pe o logodnică moartă,
transformată în cenuşă într-un accident de avion; nu a existat în viaţa mea o fată cu buze mai
proaspete. Dar cenuşa ei era proprie si buzelor altei femei cu care am fost pe punctul de a mă
căsători. M-a respins pentru că nu eram destul de catolic; eram, spuneau părinţii ei, „ateu" şi
comunist. S-a căsătorit cu un american cu labe enorme, burtă umflată de prea multă bere şi o
concesiune a benzinăriilor Texaco în Orientul Mijlociu. Dar ele, logodnicele, făceau de
asemenea parte dintr-un simbol necunoscut, din acea groază despre care am vorbit la
i

începutul povestirii mele, care consta din întrezărirea puternicei reţineri faţă de ceea ce încă
nu se manifestase. Nu există tristeţe mai mare decît asta: să nu reuşeşti să cunoşti toate fiinţele
pe care ai putea să le iubeşti, să mori înainte de a le cunoaşte. Logodnicele mele, sărutate,
mîngîiate, dorite, doar uneori posedate, aparţineau, pînă la urmă, acestei magme a ne-
cunoscutului sau a nerostitului; reveneau toate în domeniul vast al posibilităţilor mele, al ig-
noranţei mele.
Am cunoscut-o pe Luisa Guzmân înainte de succesul primului meu roman. Cred că m-a iubit
pentru mine însumi, aşa cum eu am iubit-o pe ea pentru frumuseţea si simplitatea ei, prima
sărind în ochi, a doua fiind ascunsă de tumultul pielii, sunetelor, imaginilor. Mai curînd decît
în filme, am văzut-o prin ziare, urcînd şi coborînd scările avioanelor, mereu ţinînd în braţe un
enorm urs panda de jucărie. Era marca ei înregistrată. O imagine infantilă, dar mai sigură
decît orice publicitate.
Luisa avusese o copilărie nefericită, un tată care lipsise ori, mai degrabă, fusese exilat de
orgoliul aristocratic al mamei, scriitoare rebelă, „lume bună" din Puebla, care a pus mereu pe
primul plan egoismul ei sexual şi literar faţă de orice fel de îndatorire familială. Tatăl, înalt,
indian, frust, s-a trezit cu uşa căminului unde se aflau soţia şi fiica lui trîntită în nas şi a dis-
părut pentru totdeauna în ceţurile alpine si mirosul picant al munţilor noştri. De copilă, Luisa
a fost trimisă la un internat, de unde a ieşit, adolescentă, atunci cînd frumuseţea ei şi
:
profesiunea mamei s-au îmbinat avantajos în mintea acesteia.
Afectată, Luisa a ajuns la mine ca o pasăre rănită zburând de pe scena unui teatru din strada
Sullivan în braţele mele, care o aşteptau, tîn-jeau după ea pentru a umple o singurătate pe cît
de creativă, pe atît de tîmpă. Lunile de supunere şi nepăsare în care mă îndepărtam definitiv
de cadrul social al familiei mele si mă luptam să îmi termin cartea mă lăsaseră cu braţele
goale. Ea a venit să le umple cu pasiunea şi blîn-deţea ei, dar şi cu tristeţea din privirea-i inte-
riorizată. Acea tristeţe era ca o nelinişte timpurie pentru propria mea bucurie. Am terminat o
carte; am iubit o femeie.
Am înţeles tîrziu că melancolia din ochii Lui-sei nu era trecătoare, ci îi era proprie, îi venea,
poate, dinspre acei munţi înceţoşaţi şi cu arome iuţi ai tatălui ei, de la tristeţea mucegăită a
aşezărilor uitate şi a locuitorilor de acolo cel mai adesea şireţi şi ipocriţi din fire, aşa cum tre-
buie să fii într-o regiune de unde apar adesea micii dictatori şi călugăriţele, bărbaţi de o am-
biţie crudă şi femei violent austere. Dar dincolo de orice, în frumuseţea de metisă a soţiei
mele recunoşteam munţii cu ceţuri şi arome iuţi ai tatălui ei, acolo unde se adunau la un loc
răbdarea şi bunătatea cu pizma şi răzbunarea.