Economie Sociala PDF

Investeşte în oameni !
FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară nr.4 „Modernizarea Serviciului Public de Ocupare „
Domeniul major de intervenţie 4.2„Profesionisti pe piata muncii”
Numărul de identificare al contractului: POSDRU/124/4.2/S/130999
Titlul proiectului: „S.P.C.P- specializare si perfectionare în vederea îmbunătătirii competentelor profesionale
ale personalului SPO”
SPECIALIST ÎN ECONOMIA SOCIALĂ
SUPORT DE CURS
ASOCIAȚIA INCEPTUS ROMÂNIA

CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………2
1. Economie socială. Repere istorice și definire…………………………………….6
1.1. Repere istorice………………………………………………………………………………….........6
1.2. Definire și circumscriere în spațiul legislativ………………………………….......8
2. Afaceri în economia socială. Clarificări conceptuale. Definiri.……….17
2.1. Economie socială. Afacere. Marketing. Fezabilitate……………………..........17
2.2. Metode și instrumente……………………………………………………………………..........20
3.Întreprinderea socială. Scop. Repere.Definiri……………...................22
3.1. Noţiuni introductive .................................................................22
3.2. Paşii înfiinţării unei întreprinderi sociale .......................................23
Anexa 1 – Proiect Lege privind economia socială ............................31
Anexa 2 – Proiect Legea antreprenorului social ..............................32
Resurse ................................................................................33
Introducere
Mediul economic, social şi politic a suferit transformări în ultima perioadă. În

acest cadru dominat de stabilirea unor noi raporturi economico-financiare, au
apărut provocări noi în ceea ce priveşte stabilirea unui climat al bunăstării precum
şi a identificării unor noi strategii de rezolvare a problemelor sociale.
Actorii sociali prezenţi pe scena strategică contemporană au devenit
conştienţi de necesitatea asigurării unui climat propice dezvoltării unor sectoare
care să preia o serie de problematici ale sectorului protecţiei sociale.
În acest cadru, s-a dezvoltat, la toate nivelele decizionale, interesul pentru
forme alternative, cu o oarecare tentă neconvenţională în ceea ce priveşte
mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor sociale, recunoscându-se „limitele
sectoarelor tradiţionale public şi privat în a răspunde provocărilor actuale de pe
piaţa muncii”.
Astfel, Economia Socială a început să reprezinte una dintre soluţiile cele mai
vehiculate în special în ceea ce priveşte capacitatea sa de a genera şi asigura locuri
de muncă.
În acest context se remarcă faptul că, de-a lungul timpului, economia socială
şi-a evidenţiat statutul de formă alternativă de dezvoltare economică cu un set de
valori şi principii socio-economice diferite atât de economia de piaţă, cât şi de
statul bunăstării universalist. Economia socială s-a remarcat prin voluntariat,
democraţie, scop nepatrimonial, dezvoltarea profesională a membrilor şi
autonomia faţă de stat.
Totodată, economia socială oferă un mod de dezvoltare a afacerilor bazat pe
principiile echităţii, responsabilităţii sociale şi transparenţei, care încurajează
participarea democratică la luarea deciziilor.
Schimbările produse în mediul economic, social şi politic pot fi considerate şi
oportunităţi a căror valorizare constituie o provocare pentru domeniului economiei
sociale, mai ales că de-a lungul timpului, economia socială şi-a demonstrat
capacitatea de adaptare la contexte economice şi sociale dificile şi a creat noi
forme de intervenţie care răspund în mod esenţial cerinţelor activităţii economice
şi contribuie astfel la incluziunea activă a beneficiarilor.
Economia socială este un concept încă în curs de clarificare în disputa de
interes european care priveşte o anumită strategie a politicii economice şi sociale a
Uniunii Europene.
Astfel, la anumite nivele ale factorilor de decizie europeni, se aşteaptă ca

activităţile ce ţin de domeniul economiei sociale, începând cu reducerea şomajului,
promovarea egalităţii de şanse, asigurarea securităţii migraţiei forţei de muncă şi a
asistenţei sociale pentru persoanele defavorizate, crearea unor noi locuri de
muncă, promovarea cetăţeniei europene într-o economie a comunităţilor locale, să
genereze soluţii pentru rezolvarea urgentă a schimbărilor intervenite în mediile
politic, economic și social.
Importanţa diferitelor sectoare ale economiei sociale este ilustrată prin

utilizarea reţelelor de solidaritate ale comunităţilor locale sau regionale în crearea
unor noi locuri de muncă pentru persoanele marginalizate. Organizaţiile din cadrul
sistemului cooperatist, sectorul de asociere, asociaţiile mutuale, inclusiv
asociaţiile voluntare de bunăstare sunt doar câteva dintre exemplele privitoare la
cum se pot dezvolta şi poziţiona anumite principii de organizare, idei de
funcţionare ale unor instituţii sau proiecte modelate de filozofia modernă a unei
economii sociale de tip nediscriminatoriu. La acestea se adaugă şi accentul deosebit
pus pe problema motivaţiei cetăţeneşti, fără de care nu ar fi posibilă o economie
comunitară locală ca obiectiv strategic al procesului de euroregionalizare, într-un
spirit de competitivitate, dar şi de cooperare şi întrajutorare.
La nivel european, interesul pentru economia socială, îşi are ca principale

argumente opţiunea pentru o economie bazată pe principiul incluziunii sociale,
susţinută de o reţea de solidaritate la nivel familial, comunitar şi regional.
În acest context, se remarcă faptul că, începuturile economiei sociale sub

forma mişcărilor cooperatiste au la bază modelele de inovaţie şi antreprenoriat din
secolul XIX, influenţate de ideologii socialiste, liberale şi neoliberale, dar şi de
principii creştine.
Primii „socialişti utopici” francezi, Claude Henri de Saint Simon (1760-1825)

şi Charles Fourier (1772-1837), au criticat sistemul cooperatist al epocii şi au
propagat ideile unei reconstrucţii totale a sistemului statal şi a stabilirii de noi
structuri sociale şi de noi raporturi de munca; noua societate trebuia să se bazeze
pe asociaţii voluntare productive ca „falansterele” lui Fourier. Falansterul este o
celulă social-economică primară, creată să funcţioneze ca o asociaţie de producţie
şi consum bazată îndeosebi pe îndeletniciri agricole.
Principiile organizării asociative, în optica lui Fourier se refereau la atracţia

dintre oameni, dotarea proporţională cu capital, muncă şi talent, reducerea
ponderii grupurilor sociale neproductive şi inactive. Aceste principii puteau fi

materializate prin asocierea voluntară a membrilor societăţii în colectivităţi
cuprinzând 1500-3000 de persoane numite falanstere. Membrii acestor comunităţi
urmau să se îndeletnicească, potrivit propriilor aptitudini şi dorinţe, cu agricultura,
activităţi industriale, ştiinţa şi arta. Aceştia îşi puteau schimba frecvent sarcinile,
după pofta inimii, în aşa fel încât să li se îndeplinească toate dorinţele şi pentru a
face munca atractivă. Proprietatea tuturor bunurilor ar fi colectivă. Programul
activităţilor zilnice era reglementat, oamenii bucurându-se de avantajele muncii şi
vieţii în comun. Capitalul urma să provină atât de la membrii comunităţii, cât şi de
la unii filantropi, convinşi de utilitatea acestui mod de organizare.
Discipolii conceptelor socialismului utopic, regăsiţi ulterior în mişcările

socialiste şi muncitoreşti şi promotori ai ideilor marxiste, au mai reliefat faptul că
scopul suprem al tuturor acţiunilor sociale, inclusiv activităţile cooperativelor şi
sindicatelor, era transformarea întregii societăţi, socotită ca trebuind să răspundă
intereselor şi nevoilor, nu individuale, ci ale clasei şi ale grupurilor sociale în mod
colectiv. Fără a neglija rolul economic al cooperativelor în ajutorarea grupurilor
cele mai sărace ale societăţii, în căutarea bunăstării, ei au subliniat mai mult rolul
lor educativ şi alte beneficii colective noneconomice în raport cu membrii lor. De
asemenea, prin asociere voluntară s-a vizat schimbarea conştiinţei sociale şi
pregătirea viitoarei revoluţii proletare.
Liberalismul nu avea aceeaşi ambiţie de a reconstrui total societatea

existentă, înţelegând să-i păstreze structurile, probabil îmbunătăţite şi mai bine
adaptate nevoilor tuturor straturilor sociale. Potrivit conceptelor liberalismului (şi
mai târziu ale neoliberalismului), societatea în ansamblul sau (şi chiar grupurile
sociale mai restrânse) nu există ca entitate distinctă, ea nu este decât o adunare de
simpli indivizi legaţi de o vasta legătură şi relaţii diverse. Bunul suprem al
umanităţii este deplină autonomie a tuturor indivizilor şi dreptul lor de a-si
satisface interesul personal, şi îndeosebi de a se îmbogăţi. Deoarece o societate nu
există ca atare nu există nici „bine social general” în raporturile dintre indivizi, iar
profitul economic joacă rolul cheie.
Solidaritatea creştină împărţea câteva particularităţi cu cele doua doctrine

prezentate mai sus. Astfel, potrivit Enciclicei„Rerum Novarum” din 1891 a Papei
Leon al XIII-lea, societatea umană este o comunitate reală de indivizi (cum este şi
cazul aderenţilor la socialism) care combină aspectele fizice şi spirituale ale
fiinţelor umane, şi este legată prin diverse obligaţii naturale. Familiile sunt
unităţile fundamentale ale structurii sociale, rolul cheie în organizarea socială îl

joacă divizarea muncii. Acest lucru poate fi atins prin „corporaţii ”diverse, adică
mici grupuri bazate pe solidaritatea creştină şi care permit inserţia socială şi
economică a indivizilor şi a familiilor în curentul dominant al societăţii.
Cooperativele sunt una din formele unor asemenea corporaţii.
Astfel, activităţile economice ale cooperativelor, asociaţiilor şi fundaţiilor au

fost centrate pe interesele şi nevoile colective, urmărind realizarea nu numai a
unor obiective strict economice, dar şi a unor beneficii noneconomice, de tip
educativ-formativ, moral şi social.
Prin crearea unor reţele comunitare de solidaritate, de sprijin activ a celor în

dificultate, cu risc crescut de marginalizare socială pe piaţa muncii, se urmăreau
schimbări în planul conştiinţei individuale care să ducă la formarea unei culturi a
muncii.
Se poate dobândi, astfel, o autonomie profesională şi economică de natură a

elimina forme ale dependenţei de ajutorul social. Structurile organizaţionale de tip
întreprindere socială, precum: cooperativele, asociaţiile, fundaţiile, asocieri de
ajutor mutual în comunitate etc., au la bază forme specifice de antreprenoriat cu
actori economici şi sociali proprii, care au scopuri centrate atât pe dezvoltarea
producţiei cât şi pe efectele sociale şi umane ale acesteia. Se vizează, astfel,
creşterea calităţii vieţii a persoanelor/grupurilor vulnerabile.
Capitalul economic nu reprezintă, în sine, o ţintă de bază a actorilor

implicaţi în economia socială. Acesta este acceptat doar prin rezultatele lui asupra
schimbării vieţii celor în dificultate, prin integrarea lor pe piaţa muncii, sau prin
dezvoltarea unui profit social centrat pe bunăstarea individului şi/sau a comunităţii.
Printr-un management specific economiei sociale, se ajunge, în timp, la o îmbinare
armonioasă a interesului individual cu cel general al comunităţii, capabilă să asigure
autonomia şi independenţa formelor de organizare după principiile economiei
sociale şi recunoaşterea lor de către autorităţile publice. Orice profit al instituţiilor
de economie socială este reinvestit pentru dezvoltarea întreprinderii, a serviciilor
pentru membrii săi sau a serviciilor centrate pe bunăstarea colectivă. Asocierea,
liber acceptată de persoanele motivate pentru întreprinderi ale economiei sociale,
la care se adaugă şi acţiunile comunitare pe bază de voluntariat sunt o constantă în
definirea procesului economiei sociale.
Domeniile de bază în care economia socială şi-a dezvoltat interesul de a

deschide întreprinderi sociale sunt cele care, explicit, se leagă de sfera politicilor
de incluziune socială a populaţiei cu risc de marginalizare socială. Aceste domenii
vizează direct serviciile sociale de tip sanitar şi medical/sănătatea, asigurările
sociale şi de securitate socială, educaţia şi formarea profesională, servicii în
agricultură, mediu bancar şi cultural, activităţile de timp liber, serviciile de
proximitate pentru cei săraci şi cu risc de marginalizare sau pentru cei care doresc
o afacere profitabilă sigură pentru ei şi comunitate.
1. Economie socială. Repere istorice și definire.
1.1. Repere istorice.
Economia socială a luat naştere în urmă cu aproximativ două secole, în

principal având la bază dorinţa oamenilor de a lupta împotriva evenimentelor
neprevăzute, de a coopera în muncă, de a se susţine reciproc în momente de
dificultate (în special în cazul riscurilor profesionale) şi de a plasa banii fără să uite
că sunt solidari.
Cum am văzut anterior, deşi această constelaţie de întreprinderi (asociative,

cooperative şi mutuale) este puţin cunoscută, ea propune valori solide, născute din
creştinismul social, din eficacitatea economică, democraţia şi solidaritatea socială.
În mod uzual Economia socială constă într-o paletă largă de activităţi care
au potenţialul de a oferi oportunităţi pentru comunităţi locale de a se angaja în
toate stadiile procesului de regenerare economică locală şi creare de locuri de
muncă, de la identificarea nevoilor de bază până la operaţionalizarea iniţiativelor.
Sectorul acoperă potenţialul economic şi activităţile de întrajutorare şi mişcările de
natură cooperatistă, cum sunt iniţiativele care vizează satisfacerea nevoilor sociale
şi economice ale comunităţilor locale şi ale membrilor săi. Sectorul include
cooperative, proiecte mutuale, cooperative de credit, asociaţii familiale,
parteneriate, întreprinderi comunitare şi economice. Economia socială este sectorul
care de dezvoltă cel mai rapid în Europa şi acest context reprezintă un pământ
fertil pentru crearea, în plan local, a unui mare număr de întreprinderi sociale.
Activităţile subsumate economiei sociale sunt conduse şi gestionate de obicei

de organizaţii din al treilea sector şi acoperă o gamă largă de servicii, printre care
formare, dezvoltare de abilităţi antreprenoriale, înfiinţarea de adăposturi,
activităţi subsumate bunăstării, servicii şi protecţia mediului.
Jaques Delors afirmă că a folosit pentru prima dată termenul de al treilea

sector (secteur tertiaire) într-un studiu pe care l-a realizat în 1978 pentru Comisia
Europeană, intitulat Crearea de locuri de muncă în sectorul terţiar: al treilea
sector în Franţa, în care a analizat un mare număr al unor întreprinderi de natură
cooperatistă sau voluntară.
În timp ce organizaţiile sunt conduse ca afaceri eficiente, interesul lor

primar nu este maximizarea profitului ci construirea capacităţii sociale (de exemplu
prin angajarea sau formarea grupurilor dezavantajate social) şi satisfacerea unor
nevoi (de exemplu protejarea mediului, oferirea unor servicii gratuite de îngrijire a
copilului sau construirea de adăposturi pentru familiile cu venituri mici),
concomitent cu crearea de noi forme de muncă.
Astfel, economia socială îşi pune amprenta asupra activităţii economice

(comerciale şi ne-comerciale) printr-o componentă socială.
Iniţiativele economiei sociale sunt bazate pe principii care se preocupă, în

primul rând, de nevoile oamenilor. Succesul este judecat prin prisma beneficiilor pe
care proiectele le aduc comunităţii în termeni precum numărul de locuri de muncă
create, numărul de oameni implicaţi într-o activitate voluntară, beneficii aduse
producătorilor şi utilizatorilor, prin prisma capacităţii sau abilităţii proiectului de a
genera venit pentru şi în interiorul comunităţii. Avem în vedere o cooperare
efectivă, interdependenţă şi participare activă a cetăţenilor în scopul bunăstării
comunităţii locale din punct de vedere social şi economic. Economia socială are în
atenţie crearea unei societăţi democratice, egalitaristă şi inclusivă care să
promoveze justiţia socială, drepturile fundamentale şi egalitatea de şanse.
Având în vedere cele prezentate mai sus putem să afirmăm că economia

socială se găseşte peste tot în orice moment, având în vedere că întreprinderile şi
organizaţiile sociale sunt active în toate domeniile, cu precădere în protecţie
socială, servicii sociale şi de sănătate, servicii de asigurări, serviciu bancare,
servicii locale, educaţie, formare şi cercetare, turism social, energie, servicii
consumatori, producţie industrială şi agricolă, artizanat, construcţii, mediu
rezidenţial şi societăţi cooperative de locuinţe, activităţi culturale, sportive şi de
petrecere a timpului liber. Economia socială este prezentă în multiple forme, la
toate nivelele – naţionale şi europene – dar rădăcinile sale sunt locale.
1.2. Definire și circumscriere în spațiul legislativ.
Încercările definirii economiei sociale au fost multiple şi au suscitat interesul

cercetătorilor, mai ales că de-a lungul timpului şi datorită marilor schimbări care au
avut loc în lume, economia socială a îmbrăcat diverse forme şi a suferit profunde
transformări, specifice de la o ţară la alta.
Una dintre cele mai interesante definiţii ale economiei sociale a fost oferită
în 1925 de Charles Gide: „Economia socială studiază mai degrabă relaţiile
voluntare pe care le creează oamenii între ei – sub formă de asociaţii, de legislaţie
sau de instituţii – în vederea îmbunătăţirii condiţiilor lor. Ea îşi propune să caute şi
să aleagă cel mai bune mijloace pentru atingerea acestui scop. Prin aceasta se
apropie mai curând de caracterul ştiinţelor morale, căutând ceea ce trebuie să fie,
şi de caracterul artelor, căutând ceea ce trebuie să facă, şi ea e desemnată uneori,
mai ales de economiştii germani cu numele de Politică socială. Economia politică
aplicată arată cele mai bune mijloace practice de a mări bogăţia unei ţări, în timp
ce Economia socială, caută mai ales să-i facă pe oameni mai fericiţi, procurându-le
nu numai mai multă îndestulare ci mai multă siguranţă, mai multă independenţă,
mai multe plăceri şi, prin urmare, vizează mai ales clasa muncitoare. Aceste două
surori trăiesc în lumi diferite şi nu se simpatizează deloc: una în lumea afacerilor
şi alta în comitetele de reforme sociale”.
Din definiţie propusă de Charles Gide se relevă caracterul profund social,

orientat înspre satisfacerea unor nevoi ale oamenilor, care să-i facă pe aceştia mai
„fericiţi”. Totodată remarcăm opoziţia dintre sfera socialului şi politica statului,
autorul francez considerând că acestea nu se întrepătrund, aflându-se în opoziţie
una faţă de cealaltă. De asemenea, Gide remarcă una dintre esenţele economiei
sociale care va deveni ulterior caracteristica principală a economiei sociale, şi
anume orientarea înspre păturile defavorizate ale societăţii, în acest caz „clasa
muncitoare”.
Ulterior, odată cu evoluţia societăţii, economia socială a început să fie un

domeniu de interes major, context în care, în 1980 reprezentanţii sectoarelor
cooperatist, mutual şi asociativ au adoptat în Franţa Carta Economiei Sociale.
Carta Economiei Sociale
Articolul 1: Întreprinderile de economie socială funcţionează în mod

democratic fiind constituite din membri solidari egali în drepturi şi obligaţii.
Articolul 2: Asociaţii, consumatorii sau producătorii membri ai

întreprinderilor de economie socială, se angajează de bunăvoie conform formei de
activitate alese (cooperative, de întrajutorare sau asociative), să preia
responsabilităţile care le revin în calitate de membri cu drepturi depline ai acestor
întreprinderi.
Articolul 3: Toţi asociaţii fiind proprietarii mijloacelor de producţie,

întreprinderile de economie socială se angajează să stabilească, în cadrul relaţiilor
sociale interne, noi legături prin intermediul unei activităţi permanente de
formare şi informare pe baza respectului reciproc şi a consideraţiei.
Articolul 4: Fiecare întreprindere de economie socială îşi revendică dreptul

la şanse egale afirmându-şi dreptul la dezvoltare cu respectarea libertăţii depline
de acţiune.
Articolul 5: Întreprinderile de economie socială se plasează în cadrul unui

regim special de însuşire, distribuire sau repartizare a profitului. Excedentul
exerciţiului financiar nu poate fi utilizat decât pentru propria dezvoltare
economică a întreprinderi şi pentru îmbunătăţirea serviciilor oferite asociaţilor,
aceştia fiind cei care asigură controlul acestor servicii.
Articolul 6: Întreprinderile de economie socială se angajează, prin

promovarea cercetării şi experimentării permanente în toate domeniile activităţii
umane, să participe la dezvoltarea armonioasă a societăţii în perspectiva
promovării intereselor individuale şi colective.
Articolul 7: Întreprinderile de economie socială îşi proclamă scopul final de

a se pune în slujba omului.
După cum se putem observa în articolele prezente în Carta Economiei Sociale

sunt reiterate valorile şi modalitatea de organizare a acestei forme de activitate,
fiind evidenţiate principiile ce stau la baza acestui sector, şi anume:
 solidaritate;
 responsabilitate;
 libertate;
 şanse egale pentru toţi membrii organizaţiei şi
 respect reciproc (toţi asociaţii fiind şi proprietari).
De asemenea, semnatarii s-au angajat să susţină îmbinarea armonioasă între
rigoarea economică şi provocările sociale.
Ascensiunea economiei sociale a fost recunoscută şi în cercurile politice şi

juridice, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european.
La nivel european, în 1989, Comisia Europeană a publicat Comunicarea

„Întreprinderile din sectorul economiei sociale şi realizarea pieţei interne fără
frontiere”. În acelaşi an, Comisia a sponsorizat prima Conferinţă europeană privind
economia socială (Paris) şi a creat Unitatea economie socială în cadrul DG XXIII
Întreprinderi, Comerţ Distributiv, Turism şi Economie Socială. În 1990, 1992, 1993 şi
1995, Comisia a promovat conferinţe europene privind economia socială la Roma,
Lisabona, Bruxelles şi Sevilla. În 1997, summitul de la Luxemburg a recunoscut rolul
întreprinderilor din economia socială în dezvoltarea locală şi în crearea de locuri
de muncă şi a lansat acţiunea-pilot „Al treilea sistem şi ocuparea forţei de
muncă”, luând domeniul economiei sociale ca domeniu de referinţă.
Şi în Parlamentul European, Intergrupul pentru economie socială a devenit

operaţional din 1990. În 2006, Parlamentul European a solicitat Comisiei „să
respecte economia socială şi să prezinte o comunicare privind această piatră de
temelie a modelului social european”.
La rândul său, Comitetul Economic şi Social European (CESE) a publicat

numeroase rapoarte şi avize privind contribuţia întreprinderilor din economia
socială la realizarea diferitelor obiective ale politicilor publice.
Un document esenţial în înţelegerea Economiei Sociale este Carta

principiilor Economiei Sociale redactată în anul 2002 de către reţeaua CEP-CMAF.
Conferinţa Europeană Permanentă a Cooperativelor, Societăţilor Mutuale,

Asociaţiilor şi Fundaţiilor (European Standing Conference of Co-operatives, Mutual
Societies, Associations and Foundations) a fost creată în noiembrie 2000 de către
cele mai reprezentative instituţii din domeniul economiei sociale din cadrul Uniunii
Europene, şi anume: ACME – Association of European Co-operative and Mutual
Insurers; CCACE - Co-ordinating Committee of European Co-operative Associations;
CEDAG - European Council for Voluntary Organisations; EFC, European Foundation
Centre. Scopul CEP-CMAF a fost de a oferi o mai bună vizibilitate cooperativelor,
societăţilor mutuale, asociaţiilor şi fundaţiilor pentru probleme comune la nivel
european pentru a consolida recunoaşterea lor politică şi juridică şi pentru a
demonstra importanţa structurilor economiei sociale în domeniul economic şi social
european. În prezent reţeaua CEP-CMAF este cunoscută ca şi Social Economy
Europe.
Carta principiilor Economiei Sociale include principiile fundamentale ale

economiei sociale:
 prioritatea acordată individului şi obiectivelor sociale faţă de capital;

 asocierea voluntară şi deschisă;
 structuri private;
 controlul democratic al membrilor (nu se referă la fundaţii, deoarece acestea nu
au membri);
 combinarea intereselor membrilor/utilizatorilor şi/sau a interesului general;
 apărarea şi aplicarea principiului solidarităţii şi responsabilităţii;
 gestionarea autonomă şi independenţa faţă de autorităţile publice;
 majoritatea excedentelor sunt utilizate pentru atingerea unor obiective de
dezvoltare durabilă şi pentru prestarea unor servicii de interes pentru membri sau
de interes general.
O analiză atentă a Cartei principiilor Economiei Sociale ne arată că
activităţile subsumate economiei sociale cuprind două sub-sectoare majore ale
economiei sociale: sub-sectorul comercial sau de afaceri şi sub-sectorul
necomercial. Deşi cele două sub-sectoare par a fi independente unul de celălalt,
din punct de vedere socioeconomic, există, în mod evident, o permeabilitate între
acestea şi legături strânse între sectorul comercial şi cel necomercial în economia
socială, ca rezultat al unei caracteristici comune tuturor organizaţiilor economiei
sociale: acestea sunt organizaţii ale celor care desfăşoară o activitate al cărei scop
principal este satisfacerea nevoilor persoanelor, şi nu remunerarea investitorilor
capitalişti.
Totodată, potrivit documentului menţionat anterior, obiectivele economiei

sociale sunt ocuparea forţei de muncă, dezvoltarea serviciilor sociale şi
consolidarea coeziunii sociale. Astfel, economia socială se regăseşte în orientările
majore ale politicilor publice, atât politici sociale de incluziune socială şi de
inserţie pe piaţa forţei, cât şi politici de dezvoltare locală şi creare de locuri de
muncă.
Definiţia dată de reţeaua CEP-CMAF economiei sociale a avut în centru

actorii acestui domeniu, astfel: Organizaţiile Economiei Sociale sunt actori
economici şi sociali activi în toate sectoarele care se caracterizează în principal
prin scopurile şi prin forma lor specifică de antreprenoriat. Economia socială
include organizaţii cum sunt cooperativele, organizaţiile de într-ajutorare,
asociaţiile şi fundaţiile. Aceste întreprinderi sunt deosebit de active în anumite
domenii cum ar fi protecţia socială, serviciile sociale, sănătatea, băncile,

asigurările, producţia agricolă, serviciile de proximitate, educaţie şi formare,
cultură, sport şi activităţi recreative.
Plecând de la principiile fundamentale enunţate în Cartă, în 2006, Centrul

Internaţional de Cercetare şi Informare privind Economia Publică, Socială şi
Cooperatistă – CIRIEC a încercat o definire a economiei sociale prin prisma actorilor
implicaţi şi a modalităţi de distribuire (ne-distribuire) a profitului obţinut din
derularea activităţile. Astfel, CIRIEC a propus o definiţie a Economiei Sociale care
arăta că în acest concept se înscrie „setul de întreprinderi private organizate
formal, dotate cu autonomie decizională şi libertate de asociere, create pentru a
întâmpina nevoile membrilor prin intermediul pieţei, prin producerea de bunuri şi
furnizarea de servicii, asigurări şi finanţare, în care procesul decizional şi orice
distribuire a profiturilor sau a excedentelor între membri nu este direct legată de
aportul de capital sau de cotizaţiile plătite de membri, fiecare dintre aceştia
dispunând de un vot”.
Totodată, în aceeaşi definiţie sunt cuprinse şi informaţiile privind sectorul

necomercial, astfel că potrivit enunţului CIRIEC, „economia socială include şi
organizaţiile private organizate formal, dotate cu autonomie decizională şi
libertate de asociere, care prestează servicii necomerciale pentru gospodării şi ale
căror excedente, dacă există, nu pot fi însuşite de agenţii economici care le
creează, controlează sau finanţează.
Definiţia economiei sociale furnizată de CIRIEC relevă şi ea cele două sub-

sectoare majore ale economiei sociale, respectiv sub-sectorul comercial sau de
afaceri şi sub-sectorul necomercial. În acest cadru, conform definiţiei amintite,
putem extrage câteva elemente privind caracteristicile comune ale acestor două
sub-sectoare ale economiei. Astfel, observăm următoarele:
 sunt private, adică nu fac parte din sau nu sunt controlate de sectorul public;
 au o formă de organizare, adică au, în general, personalitate juridică;
 au autonomie decizională, ceea ce înseamnă că au deplina capacitate de a-şi
alege şi revoca organele de conducere, precum şi de a-şi controla şi organiza toate
activităţile;
 se bucură de libertate de asociere (asocierea la acestea nu este obligatorie);
 orice distribuire a profiturilor sau excedentelor între membrii utilizatori, în

cazul în care are loc, nu este proporţională cu aportul de capital sau cu cotizaţiile
plătite de membri, ci cu activităţile sau tranzacţiile acestora în cadrul organizaţiei;
 desfăşoară o activitate economică în sine, pentru a satisface nevoile unor
persoane, gospodării sau familii. Din acest motiv, organizaţiile economiei sociale
sunt considerate organizaţii ale oamenilor, nu ale capitalului. Acestea lucrează cu
capitalul şi alte resurse decât cele monetare, dar nu în favoarea capitalului;
 sunt organizaţii democratice. Cu excepţia unor organizaţii voluntare care
prestează servicii necomerciale gospodăriilor, organizaţiile de nivel primar sau de
prim rang din economia socială aplică principiul „o persoană, un vot” în procesele
lor decizionale, indiferent de aportul de capital sau cotizaţiile plătite de membri.
Organizaţiile de la alte niveluri sunt, de asemenea, organizate democratic. Membrii
deţin controlul majoritar sau exclusiv în procesul decizional al organizaţiei.
Importanţa economiei sociale a fost observată, la momentul respectiv, de
Preşedinţia belgiană a Consiliului Uniunii Europene, context în care, în octombrie
2010, în cadrul Concluziilor, a fost abordată şi problematica privind Economia
socială şi Strategia Europa 2020. În cadrul documentului a fost subliniat faptul că
economia socială se regăseşte în mai mult de 10% din întreprinderile europene şi
oferă locuri de muncă stabile pentru mai mult de 11 milioane de persoane. În acest
context, reprezentanţii Consiliului Uniunii Europene au considerat că economia
socială este un mijloc important pentru atingerea obiectivelor Strategiei Europa
2020. Strategia se axează pe promovarea industriilor cu emisii scăzute de dioxid de
carbon, pe încurajarea elaborării de noi produse, pe dezvoltarea unei economii
digitale şi pe modernizarea sectorului educaţiei şi formării. Strategia fixează cinci
obiective precise, printre care se numără creşterea ratei de ocupare a forţei de
muncă până la cel puţin 75% (de la nivelul actual de 69%) şi creşterea cheltuielilor
în domeniul cercetării şi dezvoltării până la 3% din PIB - în prezent, bugetul alocat
acestui sector reprezintă doar 2% din PIB, fiind mult mai scăzut decât cel din SUA şi
Japonia. Planul reia şi obiectivul „20/20/20” în materie de schimbări climatice -
unul dintre cele mai ambiţioase obiective din lume - şi propune o reducere cu 25% a
nivelului sărăciei, procent care s-ar putea traduce prin îmbunătăţirea condiţiilor de
trai pentru circa 20 de milioane de persoane.
În ceea ce priveşte educaţia, Comisia recomandă amplificarea eforturilor menite să

conducă la reducerea ratei abandonului şcolar sub nivelul de 10% (faţă de 15%, cât
este în prezent) şi creşterea numărului absolvenţilor de studii superioare cu vârsta
sub 30 de ani (de la 31% la 40%).
Documentul invită guvernele să stabilească obiective naţionale care să ţină cont de

condiţiile existente în fiecare ţară şi să contribuie, în acelaşi timp, la realizarea
obiectivelor globale ale UE. Comisia va monitoriza derularea acţiunilor propuse şi va
emite avertismente în cazul eventualelor „reacţii neadecvate”.
Strategia identifică şapte iniţiative-pilot menite să consolideze creşterea economică

şi ocuparea forţei de muncă. Acestea includ programe vizând ameliorarea
condiţiilor de finanţare şi a accesului la fonduri în domeniul cercetării şi dezvoltării,
facilitarea accesului la internet de mare viteză şi utilizarea pe scară mai largă a
surselor regenerabile de energie.
În acest cadru, referindu-se la priorităţile în ceea ce priveşte economia socială,

Preşedinţia belgiană (2010) a accentuat parteneriatele pe care le presupune
economia socială, precum şi contribuţia importantă pe care actorii din economia
socială o aduc în ceea ce priveşte politica de coeziune. Totodată, a fost subliniată
capacitatea economiei sociale de a crea locuri de muncă, precum şi rezolvarea pe
care o dă incluziunii grupurilor vulnerabile. O importanţă deosebită a fost acordată
modului în care actorii economiei sociale identifică nişe de piaţă în domeniul
dezvoltării durabile.
Este relevant faptul că, în cadrul conferinţei s-a accentuat importanţa economiei
sociale în ceea ce priveşte îndeplinirea a trei obiective ale Strategiei Europa 2020:
economia bazată pe cunoaştere, dezvoltarea durabilă şi incluziunea.
De asemenea, Preşedinţia belgiană şi-a afirmat convingerea că economia socială

poate să ofere răspunsuri valoroase provocărilor societăţii europene.
În România, potrivit articolului 6, litera l) din Legea asistenţei sociale nr.

292/2011, economia socială reprezintă un sector ce cuprinde activităţi economice
care, în subsidiar şi cu condiţia menţinerii performanţei economice, includ
obiective de tip social. Potrivit aceleiaşi Legi, în cadrul acţiunilor
multidimensionale ale procesului de incluziune socială se înscriu şi activităţile din
domeniul economiei sociale, orientate spre generarea sau asigurarea de locuri de
munca pentru persoanele vulnerabile.
Organizarea şi funcţionarea sectorului economiei sociale se reglementează

prin lege specială, așa cum precizează legea asistenței sociale. Proiectul Legii
privind economia socială (Proiect legislativ nr. 571/4.XI.2013) se află încă în
dezbatere.
În continuare vom utiliza sintagma „lege privind economia socială”

înțelegând proiectul acestei lege, care așa cum precizam se află în dezbatere
legislativă.
Legea are ca obiect reglementarea domeniului economiei sociale, stabilirea

măsurilor de promovare a economiei sociale și stabilirea competențelor autorităților
central și locale în domeniu.
Definiția economiei sociale este reglemetată în art.2, astfel:
Art.2 - (1) Economia socială este parte a sectorului economic, organizată

independent de sectorul public, al cărei scop este să servească interesul general
al comunității, creșterea gradului de ocupare a persoanelor aparținând grupurilor
vulnerabile și producerea de bunuri și/sau prestarea de servicii.
(2) Economia socială are la bază iniţiativa privată, voluntară şi solidară,
cu un grad ridicat de autonomie şi responsabilitate, precum și distribuirea
limitată a profitului către membrii asociați.
Legea precizează principiile și obiectivele economiei sociale, definește
termeni specifici și precizează care sunt formele juridice prin care se realizează
activitățile de economie socială. Un capitol distinct reglementează organizarea
instituțională, precizând instituțiile cu atribuții în domeniul economiei sociale la
nivel central și local.
Astfel, activitățile de economie socială sunt realizate de
1. întreprinderi sociale – certificate prin acordarea unui atestat
2. întreprinderi de inserție socială – certificate prin acordarea mărcii sociale
Întreprinderea socială
Conform legii sunt recunoscute ca întreprinderi sociale:
a) societăţile cooperative de gradul 1;

b) cooperativele de credit;
c) asociaţiile şi fundaţiile;
d) casele de ajutor reciproc ale salariaţilor;
e) casele de ajutor reciproc ale pensionarilor;
f) orice alte categorii de persoane juridice.
Fiecare dintre aceste forme de organizare juridică este reglementată prin legi
speciale, norme metodologice de aplicare a acestora.
Întreprinderi de inserție socială
Pentru o î ntreprindere de inserţie socială, întreprinderea socială t re b u i e s ă

î n d e p l i n e a s c ă ș i u n e l e c o n d i ți i s p e c i f i c e :
a) permanent, cel puţin 30 % din personalul angajat să aparţină unor
categorii de persoane din grupul vulnerabil;
b) reinvestirea a minim 50% din valoarea profitului pentru dezvoltarea

întreprinderii sociale;
c) încadrarea activităților desfășurate de întreprinderea de inserţie socială

în obiectivele planului județean de dezvoltare.
Expunem în continuare, fără însă a considera exhaustivă înșiruirea acestora,

legislația specifică a acestor forme de activitate de economie socială:
- LEGE Nr. 1 din 21 februarie 2005, privind organizarea şi funcţionarea

cooperaţiei
- LEGE Nr. 122 din 16 octombrie 1996, privind regimul juridic al caselor de
ajutor reciproc ale salariaţilor şi al uniunilor acestora
- LEGE Nr. 540 din 27 septembrie 2002, privind casele de ajutor reciproc ale
pensionarilor
- LEGE Nr. 566 din 9 decembrie 2004, Legea cooperaţiei agricole
- LEGE Nr. 31 din 16 noiembrie 1990, Legea societăţilor
- LEGE Nr. 93 din 8 aprilie 2009, privind instituţiile financiare nebancare
- ORDONANŢĂ Nr. 26 din 30 ianuarie 2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii
- ORDIN Nr. 1372 din 29 septembrie 2010, privind aprobarea Procedurii de

autorizare a unităţilor protejate
Întreprinderea socială de inserție are obligația de a asigura, pentru persoanele

angajate care fac parte din grupurile vulnerabile, măsuri de acompaniament social
care să asigure inserția profesională a angajatului.
Grupul vulnerabil
Legea asistenței sociale (Legea nr. 292/2011) definește grupul vulnerabil ca fiind
constituit din persoane sau familii care sunt în risc de a-și pierde capacitatea de
satisfacere a nevoilor zilnice de trai din cauza unor situații de boală, dizabilitate,
sărăcie, dependență de droguri sau alcool ori a altor situații care conduc la
vulnerabilitate economică și socială.
Din perspective legii privind economia socială, din grupul vulnerabil fac parte
următoarele categorii de persoane:
a) persoane cu dizabilităţi fizice şi/sau mentale;

b) persoane provenind din familii numeroase sau monoparentale;
c) persoane fără educaţie sau pregătire profesională;
d) persoane toxico-dependente, după efectuarea tratamentului de dezintoxicare;
e) victime ale violenţei în familie;
f) persoane afectate de boli care le influenţează viaţa profesională şi socială;
g) imigranţi, refugiaţi;
h) persoanele beneficiare de ajutor social potrivit prevederilor Legii nr.416/2001
privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare;
i) persoane vârstnice ( c a r e a u î m p l i n i t v â r s t a d e 6 5 d e a n i ) ;
j) persoane care au depășit vârsta de 50 de ani și nu beneficiază de prevederile
Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările și completările
ulterioare, dar nici a altei legi de protecție socială;
k) persoane care trăiesc în comunităţi izolate;

l) persoane de etnie romă;
m) victime ale traficului de persoane;
n) persoane afectate de boli ocupaţionale;
o) tineri peste 18 ani care părăsesc sistemul instituţionalizat de protecţie a
copilului;
p) persoane eliberate din detenţie;
q) persoane fără adăpost;
r) șomeri de lungă durată, înregistrați la agențiile teritoriale pentru ocuparea
forței de muncă.
Angajarea unei persoane aparținând grupului vulnerabil definit de legea economiei

sociale oferă întreprinderii sociale marca de întreprindere socială de inserție.
2. Afaceri în economia socială. Clarificări conceptuale. Definiri.
2.1. Economie socială. Afacere. Marketing. Fezabilitate.
Noțiunea de economie socială se înscrie parțial în noțiunea de economie în

sens larg. Etimologic, cuvântul/conceptul de economie provine din limba greacă
veche: oikos,-ou = casă, locuință; oikoumene = pământ locuit, lume; oikonomos, -ou
= administrator, intendent; oikonomia, -as = administrarea treburilor unei case,
organizare, gospodărire.
Organizare, administrare, gospodărire presupun toate actiune și activitate

umană. Acestea la rândul lor presupun scop. Nu există acțiune sau activitate umană
dezinteresată, fără scop. De multe ori sau de cele mai multe ori scopul sau
interesul este subconștient, dar ele nu dispar vreodată. Dacă ne propunem totuși,
să urmărim aplicarea eticii în activități vom descoperi faptul că există scopuri sau
interese egoiste și/sau altruiste. În interiorul sau în spatele oricărei acțiuni există o
dorință, o voință care tinde spre realizare. Dorințele și/sau voințele umane conțin o
multitudine de scopuri, de la plăcere până la mântuire sau salvare spirituală. Tipul
de interes sau de scop, calitatea lor sunt cele care dau moralitatea unei acțiuni.
Așa numitele acțiuni dezinteresate vor să afirme de fapt acțiuni cu interes sau scop
altruist, moral sau spiritual. Absența scopului nu este posibilă. Raportat la cele
enunțate anterior economia socială își propune să fie o activitate în care primează
scopul/interesul altruist.
Afacerea este o facere. Este o făptuire, o activitate cu scop clar precizat. De

aici pot fi desprinse următoarele întrebări:
Ce facem ? (se referă la produsele si/sau servicile noastre)

Unde ? (vizează spațiul geografic, social, economic, politic)
Pentru cine ? (se referă la grupul/rile țintă, la cei care cumpără produsele
sau servicile noastre)
Cu cine ? (colaboratorii, angajații)
Cu ce ? (instrumente, resurse, tehnici)
Felul în care gândim/abordăm răspunsurile la întrebările Pentru cine? și Cu
cine? diferențiază afacerile economice clasice (în care primează
scopurile/interesele financiare) de afacerile în domeniul economiei sociale (care
conțin ca principal scop/interes binele socioeconomic al întregii comunități).
Cuvîntul/conceptul de marketing provine din limba engleză: Market = piață,

târg, afaceri, cerere și ofertă, cumpărare și vânzare, preț.
Sufixul ing in limba engleză formează participiul continuu. Prezența acestui
sufix arată că semnificațile acelui cuvânt sunt în activitate, în desfășurare, în
funcțiune, în funcționare. Deci marketing este o activitate a pieței, în piață, pentru
piață. În piață ne întâlnim cu scopul de a vinde și/sau cumpăra produse sau servicii.
Marketul/piața în sens foarte larg cuprinde toate resursele și manifestările fizico-
geografice (solul și subsolul), economice, sociale și politice. Principala resursă și
principalul factor economic este omul întrucât el este cel care folosește și
transformă realitatea (ceea ce este dat), într-un sens foarte larg, din punct de
vedere economic, întreaga realitate poate fi interpretată ca o piață, intrucât este
locul de întâlnire al fiecăruia cu fiecare.
Funcţiile marketingului
Specialiştii americani Joel Evans şi Barry Berman consideră
următoarele funcţii de bază ale marketingului, care, de fapt, determină conţinutul
activităţii:
1. Analiza şi cercetarea de marketing a mediului firmei, adică, urmărirea şi
cercetarea acelor factori externi care pot influenţa succesul sau eşecul firmei cum
sunt: sistemul economic, concurenţa, furnizorii etc.
2. Analiza consumatorului prin examinarea şi evaluarea caracteristicilor acestuia
(nevoile, procesele de cumpărare etc.)
3. Programarea produselor şi a producţiei de bunuri, idei, servicii, care are în
vedere: dezvoltarea şi apărarea produselor şi sortimentelor, apărarea poziţiei
mărcii, ambalajului, eliminarea produselor vechi, promovarea noului etc.
4. Programarea distribuţiei prin activităţi ce cuprind: stabilirea canalelor de
distribuţie, logistica distribuţiei,depozitarea mărfurilor,transportul,vânzările etc.
5. Programarea promovării prin acţiuni combinate de reclamă, publicitate,
promovarea vânzării personale, vânzării prin intermediari, a relaţiei firmei cu
publicul etc.
6. Programarea preţului, adică stabilirea unei politici în domeniul categoriilor de
preţuri, a nivelurilor acestora, a termenelor de plată, utilizarea preţului ca factor
activ sau pasiv.
7. Responsabilitatea socială. Orice firmă are obligativitatea de a oferi
bunuri, servicii şi idei sigure, folosibile, corespunzătoare din punct de vedere
etic, moral, ecologic.
8. Managementul marketingului – funcţie integratoare care se referă la luarea

deciziilor privind elaborarea, aplicarea, controlul planurilor/programelor de
marketing, evaluând implicaţiile organizaţionale, financiare, umane.
Aceste funcţii se regăsesc în orice domeniu de activitate şi la orice nivel. Ele nu

sunt entităţi distincte, ci sunt intercondiţionate cu celelalte funcţii ale
firmei/organizației. Marketingul trebuie, deci, integrat cu/în toate funcţiile
întreprinderii.
Marketing social
Putem pleca de la premiza că orice activitate umană trebuie să îşi găsească

finalitatea/scopul, astfel încât putem reformula ca o lege de bază a vieţii
economice “O afacere (organizaţie) există doar pentru că există beneficiari
(cumpărători, utilizatori, clienţi) care îi solicită rezultatele.”
În actualele condiţii ale unei pieţe globale tot mai competitive, organizaţiile
economice, firmele nu mai pot supravieţui decât printr-o activitate de cel mai
înalt nivel. La rândul lor consumatorii şi utilizatorii se confruntă cu o ofertă tot
mai mare, cu un număr tot mai mare de furnizori care caută să le satisfacă
cele mai mici nevoi. Marketingul îşi are originea tocmai în faptul că oamenii,
agenţii economici manifestă nevoi, trebuinţe, dorinţe, iar alegerea bunului sau
serviciului necesar este foarte grea. Un management al marketingului eficient va
pune accentul tocmai pe depistarea acestor nevoi, pe evaluarea lor, pe
categorisirea lor şi apoi pe satisfacerea lor.
Conţinutul conceptului de marketing, funcţiile şi trăsăturile lui sunt diferit
prezentate în literatura de specialitate. Termenul semnifică: organizarea
procesului de concepţie a produselor, producţia, desfacerea şi activitatea de
comunicare, pornind de la ideea de cunoaştere a cerinţelor consumatorilor sau
utilizatorilor, în scopul satisfacerii celor mai exigente cerinţe ale acestora.
Marketingul este deci un concept organizaţional, o organizare de metode, de
procedee, de tehnici de cercetare, de calcul şi analiză, de previziune şi control, dar
şi de organizare şi promovare în întreprindere a unui spirit de cunoaştere şi
anticipare a conduitei, comportamentului de cumpărare şi de consum a
cumpărătorilor, a preferinţelor, dorinţelor şi aspiraţiilor lor.
Asociaţia Americană de Marketing defineşte marketingul ca fiind: „Ansamblul
dinamic al tuturor activităţilor comerciale care dirijează fluxul de mărfuri şi
servicii de la producător la consumator sau utilizatorul final.” Dar această

definiţie rămâne încă tributară vechii concepţii care punea pe primul plan produsul
ce trebuia valorificat şi de aceea, i se vor aduce unele completări. Profesorul Mc
Carthy adaugă la definiţia de mai sus „ ... în vederea satisfacerii cumpărătorului şi
îndeplinirea obiectivelor întreprinderii”.
Profesorul Stanton adaugă: „Marketingul este un întreg sistem de activităţi
economice referitoare la programarea, preţurile, promovarea şi distribuirea
produselor şi serviciilor menite să satisfacă cerinţele consumatorilor actuali şi
potenţiali”. Philip Kotler – unul dintre părinţii marketingului ştiinţific - susține că:
„Marketingul este analizarea, programarea şi controlul resurselor diferitelor
întreprinderi producătoare, politica şi activitatea lor de producţie şi desfacere în
vederea satisfacerii cerinţelor diferitelor grupe de consumatori şi a obţinerii de
profituri.”
Observăm astfel, accentul pe elementul consummator, pe nevoile acestuia,
precum și rolul marketingului în toate domeniile întreprinderii.
Fezabilitate înseamnă faciabilitate. Sufixul ,,bilitate,, provine din limba
latină unde bilis adăugat unui cuvânt exprimă posibilitatea. Faciabilitate deci,
înseamnă posibilitatea/capacitatea/abilitatea de a face ceva. Un studiu de
fezabilitate cuprinde:
- analiza condițiilor și resurselor
- analiza metodelor, instrumentelor, tehnicilor
2.2. Metode și instrumente
Cuvântul/conceptul metodă provine din limba greacă veche și conține două

cuvinte: meta = cu, după; hodos, - ou = cale, drum. Deci, a avea o metodă, a urma
o metodă înseamnă a avea și a urma un drum. Avem un drum, nu în sensul posesiei
sale private ci în sensul în care am optat pentru unul, fie că acesta exista anterior
fie că l-am gândit noi și l-am adaptat conform scopurilor noastre.
Instrumentele sunt o prelungire a noastră, ele ne ajută să acționăm în lume

conform scopurilor pe care ni le propunem. Instrumentele pot fi împărțite în două
mari categorii:
1. instrumente filosofice, filologice, psihologice, sociologice (idei,

gânduri,cuvinte, intuiții, sentimente, emoții, acțiuni/comportamente)
2. instrumente fizice (de la un simplu băț până la cea mai avansată

tehnologie).
În prima categorie intră organizarea, planificarea, proiectarea, conducerea,

comunicarea, controlul, strategia și orice altceva presupune activitatea eficientă a
unei organizații.
Acum urmează să gândim cum putem aplica cele enunțate mai sus în
domeniul economiei sociale. Care sunt cele mai bune, mai eficiente metode
(drumuri/căi) și care sunt instrumentele optime în acest domeniu?
Studiul de prefezabilitate
Studiul de prefezabilitate reprezintă privirea de ansamblu asupra

potenţialului real de materializare a ideii deţinute. Primul pas în elaborarea unui
studiu de prefezabilitate este elaborarea unei descrieri clare a produselor sau
serviciilor care urmează a fi produse sau furnizate. Aşa cum se va detalia în
studiul de fezabilitate, în această etapă este folositor şi un succint studiu de piaţă
care să aibă în vedere identificarea potenţialilor clienţi, a concurenţei şi a
preţului optim. Mai presus de aceşti indicatori se va avea în vedere evaluarea
potenţialului impactului social.
Studiul de fezabilitate
Studiul de fezabilitate reprezintă garanţia succesului sau prezicerea

nereuşitei, aşadar este foarte important să se efectueze atent, profesionist şi
intensiv. Capacitatea de a previzualiza afacerea pe termen lung este strâns
determinată de acurateţea studiului de fezabilitate. Odată ce s-a ajuns în acest
stadiu însemnă că studiul de prefezabilitate a fost încheiat cu o concluzie
favorabilă investirii de resurse umane şi materiale în analiza atentă şi
consistentă a aspectelor relevante pentru deschiderea unei întreprinderi sociale.
Studiul de fezabilitate introduce antreprenorii sociali în ceea ce va
urma să devină pentru ei un mod de viaţă (efort, inovaţie, disponibilitate,
flexibilitate şi loialitate faţă de cauza susţinută) fiind important ca aceştia să fie
implicaţi activ în efectuarea lui. Studiul trebuie efectuat astfel încât:

- să prezinte informaţii privind organizaţia sau grupul de iniţiativă din care să
reiasă clar cine sunt, care este misiunea, care este viziunea, dacă sprijină sau
chiar participă la deschiderea întreprinderii sociale
- definirea produsului sau a serviciilor să urmărească adaptarea definiţiei la
parametrii clari, în aşa fel încât să ajute inițiatorii și investitorii să cunoască
îndeaproape ce presupun acele produse sau servicii din punct de vedere al
resurselor umane, material, tehnologice, financiare etc.
- cercetarea pieţei este esenţială pentru determinarea previziunilor
financiare (număr de clienţi, preţuri utilizate, afinităţile clienţilor,
posibilităţile de livrare). Această etapă trebuie să ofere un răspuns clar la
întrebarea: Vor cumpăra clienţii suficiente produse astfel încât afacerea să merite
a fi susţinută? Totodată trebuie să fie edificatorie pentru a cunoaşte bine clienţii
şi concurenţa.
- management şi operaţiuni. Această etapă se referă la determinarea
abilităţilor, expertizei, echipamentului, facilităţilor, proceselor şi sistemelor ce
sunt necesare pentru a dezvolta, desfăşura şi conduce o întreprindere socială;
este vitală selectarea resursei umane potrivite care să corespundă solicitărilor
aferente fiecărei funcţii.
- analiza financiară implică evaluarea costurilor iniţiale (de pornire),
strategia de preţ, analiza pragului de rentabilitate şi previziunile financiare.
Este necesar alcătuirea unui buget pentru costurile iniţiale şi stabilirea unui
preţ pe produse sau servicii care să maximizeze în favoarea afacerii raportul cost-
beneficii; p ragul de rentabilitate reprezintă volumul de vânzări necesar pentru
a acoperi costurile.
- previziuni asupra vânzărilor, costurilor, şi preţurilor; a ceastă etapă
presupune o apreciere a surselor de risc şi estimarea ratei de creştere în aşa
fel încât să se poată efectua un plan de afaceri realist şi de succes.
3. Întreprinderea socială. Scop. Repere. Definiri.
3.1. Noțiuni introductive
Economia socială apare și se dezvoltă ca un răspuns la o nevoie socială sau

economică a celor ce o fondează, nevoi cărora celelalte sectoare ale vieții
economice (public și economic capitalist) nu reușesc să le răspundă. Întreprinderile
sociale pot umple golul lăsat de celelalte sectoare identificând o oportunitate de
piață în căutarea unui răspuns la o nevoie socială.
Dezvoltarea economiei sociale, prin întreprinderile şi instituţiile ce

funcţionează după principiile acesteia, are un rol foarte important în eradicarea
sărăciei, în incluziunea categoriilor vulnerabile, oferirea de locuri de muncă şi
combaterea altor probleme socio-economice specifice fiecărei comunităţi în parte.
Întreprinderile economiei sociale reprezintă un pilon important în
dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor unde activează. Expunem mai jos
câteva motive și argumente în sprijinul opțiunii pentru economia socială:
 sunt alternative la întreprinderile tradiţionale luând naştere din iniţiativele
indivizilor cu scopul de a genera proiecte de afaceri colective şi democratice,
viabile economic şi competitive, cu un interes social şi scop colectiv;
 sunt, de cele mai multe ori, singurele posibilităţi economice pentru
determinarea dezvoltării şi pentru păstrarea serviciilor sociale în arii slab
industrializate sau fără alte resurse;
 lucrează în favoarea solidarităţii şi coeziunii sociale;
 furnizează locuri de muncă stabile şi cu un înalt grad de calitate;
 sunt responsabile social şi susţin dezvoltarea sustenabilă a spaţiilor unde
sunt localizate determinând astfel bunăstarea în acele regiuni lispite de resurse şi
acordând un punct de plecare comunităţilor învecinate;
Economia socială este un factor fundamental în articularea şi organizarea
teritoriului, acţionând la nivel local în concordanţă cu nevoile şi interesele
comunităţilor de apartenenţă.
În dezvoltarea unei întreprinderi sociale s-a ridicat tot mai des problema
sustenabilităţii de mediu. Acest aspect trebuie avut constant în vedere încă de la
primii paşi, indiferent de natura produselor/serviciilor. Atenţia acordată impactului
social specific întreprinderii sociale, include şi o abordare sustenabilă, responsabilă
faţă de starea de sănătate atât a beneficiarilor actuali, cât şi a generaţiilor viitoare.
Întreprinderile sociale prin esența lor trebuie să fie responsabile social.
Responsabilitatea social, într-o întreprindere social nu este o politică adoptată, ci
este chiar inerentă naturii acestei organizații.
3.2. Pașii înființării unei întreprinderi sociale
Din momentul identificării unei oportunităţi pașii necesari pentru a ajunge a

o întreprindere socială sunt parțial identici cu cei necesari pentru orice
întreprindere. Întreprinderea socială, însă, reprezintă o nouă formă
antreprenorială, care diferă atât de sectorul privat, cât și de sectorul public.
Evaluarea capacităţii organizaţionale
Înfiinţarea unei întreprinderi sociale este un demers important din punctul de

vedere al impactului local, al efectului sistemic în piaţa locală şi, cel mai
important, al efectelor sociale determinate. Anvergura acestuia trebuie atent
observată pentru a determina necesarul de resurse de investit într-o întreprindere
socială. Mai simplu expus, trebuie ca înainte de a începe o asemenea
întreprindere să se cunoască bine potenţialul propriu şi să se decidă dacă forma de
întreprindere socială este cea potrivită pentru a servi intenţiilor şi afinităţilor
proprii. Aspectele care trebuie urmărite sunt:
- gradul de sustenabilitate organizaţională,
- gradul de sustenabilitate financiară
- posibilităţile de autofinanţare.
Întreprinderile sociale, începând de la ideea iniţială şi până la efectul produs

asupra indivizilor sau comunităţii, urmăresc o matrice doar parţial identică cu cea
după care funcţionează întreprinderile capitaliste clasice. Devierea de la modelul
clasic al desfăşurării unei afaceri apare încă de la primele demersuri, regăsindu-
se mai ales în structura şi regulamentul de organizare internă, în statutul celor
implicaţi, dar mai ales în angajamentul social şi/sau de mediu care este asumat.
Scopul esenţial al întreprinderii sociale este de natură socială şi nu comercială, iar
acest postulat trebuie să reprezinte reperul în jurul căruia are loc dezvoltarea
unei astfel de entităţi. Planul de dezvoltare presupune administrarea,
monitorizarea şi evaluarea activităţii desfăşurate, nu pentru folosul unui grup
restrâns de beneficiari precum fondatorii, ci, mai întâi de toate, pentru
demonstrarea obiectivelor enunţate şi mai departe pentru sublinierea
mecanismelor ce urmează a fi utilizate în acest sens şi a modului în care se va
evalua succesul acestui proces (succesul îndeplinirii scopului social).
Iniţiatorii unei întreprinderi sociale vor urmări să precizeze misiunea şi valorile pe
care îşi fundamentează acest demers şi să-l justifice raportându-se la nevoia la
care s-a răspuns (la vacuumul socioeconomic pe care urmează să-l
completeze). Această justificare se construiește utilizând statistici relevante,
studii referitoare la gradul de ocupare a forței de muncă, categoriile vulnerabile
cele mai excluse social, studii de impact care să prefigureze scenariul post-
implementare.
a) Motivația
Putem susține că în ceea ce privește întreprinderea socială există motivație economică

(scopuri/interese economice) și motivație socială (scopuri/inerese sociale).
Dimensiunea economică este axată pe obținerea de profit (profit

financiar/material), iar motivația socială are în centru, în primul rând, nevoile grupului
vulnerabil (putem vorbi și aici de profit financiar doar că în acest caz în
armonie/echilibru cu profitul moral/spiritual). Economia socială realizează conexiunea
dintre aceste două componente, punând oamenii (persoanele aparținând grupurilor
vulnerabile) pe primul loc și apoi câștigul financiar. Economia socială propune un model
care să răspundă într-un mod mai echitabil nevoilor oamenilor și comunităților din care
aceștia fac parte. Astfel, toți oamenii, indiferent de câți bani au adus, au un cuvânt de
spus. Membrii au dreptul să-și exprime opiniile privind deciziile care se iau în
organizație.
Principiile de bază care guvernează entitățile economiei sociale sunt enunțate atât în
documentele europene, cât și în cele naționale, acestea fiind:
• prioritatea acordată individului şi obiectivelor sociale şi nu capitalului;

• structuri private;
• asociere voluntară şi deschisă;
•control democratic asupra activităților exercitat de membrii organizației/întreprinderii;
• îmbinarea intereselor membrilor/utilizatorilor şi/sau a interesului general;
• apărarea şi aplicarea principiului solidarităţii şi responsabilităţii;
• gestiunea autonomă şi independenţa faţă de autorităţile publice;
• majoritatea excedentelor să fie folosite pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare
durabilă şi prestarea unor servicii de interes pentru membri sau de interes general.
b) Identificarea ideii de afaceri
În puține cazuri Ideile de afaceri sunt rezultatul unei revelații sau al unui lung proces de
analiză. De cele mai multe ori putem urma idei de afaceri practicate déjà cu success în
țară și/sau în străinătate. O idee de afaceri se poate dezvolta dintr-o afacere existentă,
îmbogățită cu elemente inovatoare sau care se adresează altor tipuri de consumatori.
Dintre ideile de afaceri trebuie selectate acele idei care sunt cele mai potrivite
pentru antreprenor și care răspund cel mai bine nevoilor și oportunităților locale.
Evident este important și aspectul financiar – un volum ridicat de vânzări.
Ideile de afaceri pot avea ca surse: experiența proprie, experiența comunității

locale, experiența membrilor comunității locale sau ai altor comunități, discuții cu părți
co-interesate.
Din experiența afacerilor de succes au fost extrase câteva caracteristici ale unei idei de
afaceri bune:
- Rezolvă o problemă
- Există piață pentru această afacere
- Poate aduce profit
Pentru a genera idei de afaceri este indicat să identificăm nevoile comunității, resursele
comunității, disponibilitatea utilizării resurselor comunității.
Pe baza rezultatelor obținute se formulează obiectivele întreprinderii sociale,

rezultatele anticipate.
Obiectivele economice se referă la rezultatele care ţin de afacerea antreprenorului (de

exemplu, tipurile produselor sau serviciilor, valoarea vânzărilor, tipul pieţei etc.).
Obiectivele sociale reprezintă rezultatele de dorit a fi obținute la nivel social (de
exemplu: numărul persoanelor care trăiesc în situaţie dificilă în comunitate care vor fi
sprijiniți, angajaţi sau care vor beneficia de serviciile întreprinderii sociale; obiectivele
de dezvoltare a comunităţii etc.).
Obiectivele trebuie să fie specifice, măsurabile, să poată fi atinse, relevante şi
încadrate în timp.
c) Evaluarea
În această etapă trebuie să evaluăm dacă avem cui să oferim produsele/serviciile.

Astfel, specialiștii recomandă să fie luate în considerare următoarele aspecte:
• Produsele şi serviciile întreprinderii sociale vor avea preţuri şi caracteristici mai

atractive faţă de cele de pe piaţă? Clienţii vor renunţa la un produs similar pe care îl
cumpărau anterior ca să cumpere de la dumneavoastră ?
• Care este piaţa pe care veţi comercializa produsele / serviciile? Care este locul pe
care îl veţi ocupa pe piaţă?
• Care sunt persoanele cu care întreprinderea socială va interacţiona direct sau indirect?
Dar instituţiile?
• Cine sunt viitorii consumatori?
• Ar fi cineva interesat de produsele / serviciile dumneavoastră?
• Cine vă face concurenţă?
• Cum veţi promova produsele / serviciile? Cum vor ajunge la clienţi?
Pentru a determina în ce măsură produsele/serviciile se vor vinde, afacerea trebuie
gândită în contextul pieţei pe care va funcţiona.
Cum să analizăm piaţa?
Pentru început este necesar să fie adunate cât mai multe informaţii despre piaţă. Chiar
dacă nu există resurse financiare pentru această etapă, se pot obţine informaţii sau date
utile fără costuri sau cu costuri reduse. Pot fi utilizate ca și surse/resurse:
• Discuții cu organizaţii, firme sau persoane care lucrează în acelaşi domeniu;
• Dacă există deja produsul, se poate testa cu potenţiali clienţi;
• Observarea cererii şi ofertei pentru produsul respectiv în zonă;
• Obținerea de informaţii despre categoria de consumatori pe care o vizați;
• studierea presei în domeniul de interes;
• Studierea publicațiilor sau materialelor promoţionale ale competitorilor şi acordarea
atenţiei cuvenite politicii de preţ practicate de aceştia.
Cui vrem să vindem? (consumatorii)

Este necesar a fi identificat segmentul de piață (persoane, instituții) cărora le va fi
vândut produsul sau serviciul întreprinderii sociale. Răspunsul de tipul „oricui vrea să îl
cumpere” nu este suficient.
Pentru a ști cum se ajunge la clienții produsului sau serviciului este necesar să se deșină
informații relevante despre aceștia.
Cine mai oferă produsul sau serviciul întreprinderii sociale ? (competi ția)
Pe baza informațiilor privind concurența întreprinderii sociale se alege strategia potrivită
pentru ca produsul/serviciul să aibă success pe piață.
Cu cine va colabora întreprinderea socială ? (colaboratorii)
Pentru o afacere viabilă este necesar să fie identificați partenerii/colaboratorii. Aceștia

pot fi angajați, parteneri de afaceri, furnizori de materie primă, distribuitori care/prin
care se vor vinde produsele.
Modelul de afaceri
După depășirea etapelor enumerate trebuie clarificate activitățile prin care

întreprinderea socială va ajunge la scopul urmărit. Cu alte cuvinte este necesar a fi
definit procesul pe care îl va parcurge produsul/serviciul de la idée la furnizare de
materie primă, la producție,vânzări și distribuție. În linii mari modelul de afaceri respect
următorul traseu: cercetare și dezvoltare; producție; marketing și vânzări; distribuție;
servicii post-vânzare.
Echipa, personalul
Orice activitate, cu atât mai mult o activitate economic și specific de economie socială
presupune existența unei echipe. Aceasta e indicat să aibă sarcini complementare,
corespunzătoare competențelor fiecăruia și să fie redusă la maximum situația în care o
singură persoană să facă totul.
Organizația
Este necesar a fi clarificate aspect referitoare la organizarea internă a organizației:

managementul resurselor umane, sediul organizației, parteneriate, identificarea
punctelor tari și slabe ale întreprinderii sociale.
Analiza pieței din perspective mediului politic, economic, social și tehnologic
Factorii menționați sunt cei care pot influența activitatea întreprinderii sociale, prin
urmare sunt elemente de luat în calcul.
Pașii parcurși până la acest moment oferă informații utile pentru întocmirea Planului de
afaceri. Astfel, planul de afaceri înglobează detalii referitoare la:
- consumatorii serviciului sau produsului oferit, cum se ajunge la ei
- care este piața în momentul analizei, cine vinde și cât de satifăcuți sunt
consumatorii țintă
- principalii colaboratori, angajați, parteneri, furnizori
- echipa de management și organizarea internă
- puncte tari și slabe ale afacerii
- contextual politic, economic, social și tehnologic al întreprinderii sociale
d) Testarea
În această etapă se vor reformula aspectele anterioare într-o manieră mai tehnică,
corelată cu piața, relevant din punct de vedere al succesului economic.
Produsul
Produsul/serviciul furnizat de întreprinderea socială trebuie delimitat clar. Pentru

aceasta este necesar a ști căror nevoi ale consumatorilor răspunde produsul/serviciul
întreprinderii sociale.
Prețul
Succesul întreprinderii sociale depinde de stabilirea unui preţ pentru produsul / serviciul
oferit. Pentru aceasta trebuie studiate mai multe aspecte: Ce preţ poate fi cerut de la
consumatori? Preţul trebuie să fie cel pe care consumatorul este pregătit să îl plătească.
Preţul nu este exclusiv determinat de cost. Desigur, şi costul de producţie este important,
pentru că diferenţa dintre preţ şi cost rezultă în profitul întreprinderii sociale. Stabilirea
preţului unui produs/ serviciu ţine cont în primul rând de valoarea pe care o are
acesta pentru consumator. În componenţa preţului de vânzare intră atât elemente mai
uşor de măsurat (costul de producţie), cât şi unele care sunt mai greu de evaluat dar care
sporesc valoarea acelui produs(de exemplu, unicitatea în cazul produselor de artizanat)
povestea, raritatea, ineditul combinaţiilor ingredientelor etc.). În cazul în care preţul de
vânzare este mai mic decât preţul pe care consumatorul este pregătit să îl plătească este
posibil ca produsul / serviciul să nu fie considerat atractiv de către viitorii clienţi.
Care este experienţa consumatorilor, din punct de vedere al preţului, cu produse /

servicii similare? Dacă o persoană este obişnuită să plătească un anumit preţ pentru un
astfel de produs, este puţin probabil să fie dispus să cheltuiască mai mult pe produsul
dumneavoastră. Excepţia este dată de cazul în care consumatorul percepe produsul ca
având o valoare superioară. Aceasta poate fi dată de imagine, de moda perioadei
respective, de felul în care comunicaţi imaginea produsului / serviciului, de promovare
etc.
Ce preţuri au produsele / serviciile care pot înlocui produsul / serviciul oferit de
întreprinderea socială? Este posibil ca, în cazul în care consumatorii au acces la multe
produse cu rol de înlocuitor, preţul acestuia va fi tras în jos. Este un aspect de care trebuie
să se țină cont atunci când se stabilește prețul.
Care va fi strategia de preţ pe care o va adopta întreprinderea socială? O variantă este să
intraţi pe piaţă cu un preţ mai mic faţă de competitorii dumneavoastră. Astfel veţi
atrage atenţia mai multor clienţi pentru că puteţi produce la costuri mai mici decât
concurenţa. Sau dimpotrivă, există situaţii în care veţi prefera să intraţi pe piaţă cu un
preţ mai mare, pentru că produsul/ serviciul dumneavoastră este clar poziţionat ca fiind
mai bun decât al competitorilor.
Pentru exemplificare menționăm o strategie de stabilire a prețului:
preţ premium – preţ ridicat pentru un produs sau un serviciu de foarte bună calitate
(produse de lux, branduri deja cunoscute)
preţ de penetrare – preţ scăzut pentru a-şi crea o cotă de piaţă; odată câştigată piaţa
se poate creşte preţul (ex. servicii de telefonie mobilă)
preţ economic – preţ scăzut pentru produse standard (fără valoare adăugată) (ex.
alimente – mărci economice)
preţ de smântânire – preţuri ridicate la lansarea produsului / serviciului, pentru ca
mai apoi să coboare (ex. filme, albume muzicale)
Există și tactici de stabilire a preţului

preţul psihologic – pentru a determina o reacţie emoţională mai mut decât raţională
(ex. 9,90 RON, în loc de 10 RON)
preţul de volum – preţ mai avantajos pentru o cantitate mai mare
(ex. ciocolată 4 RON, pachet de 4 bucăţi 15 RON)
preţul variabil – valabil pentru produsele şi serviciile de extrasezon
(ex. vacanţe extrasezon sau “early booking”)
preţul geografic – preţuri diferite ale aceluiaşi produs în funcţie de zona de vânzare;
diferenţa este dată în principal de costurile de transport
(ex. lanţuri renumite de magazine din industria modei)
Canale de distribuție
Trebuie stabilit prin ce „canale de distribuţie” se asigura accesul consumatorilor la

produsele / serviciile întreprinderii sociale? Răspunsul la această întrebare este
important pentru succesul afacerii şi este diferit în funcţie de o serie de decizii cu
privire la caracteristicile şi numărul consumatorilor, preferinţele lor în ceea ce priveşte
locul în care în care achiziţionează produsul / serviciul, nivelul de preţ etc.
Modalități de promovare
Consumatorii trebuie să cunoască produsul/serviciul înainte de a-l cumpăra. Se

realizează o estimare privind nevoia de publicitate/perioadă de timp. Evident,
publicitatea are costuri associate care trebuie luate în calcul. Publicitatea trebuie să fie
vizibilă, să ofere informații, să fie convingătoare. Clienţii trebuie să identifice care sunt
avantajele produsului şi care este beneficiul lor în urma cumpărării. Ei trebuie să se convingă
de faptul că produsul/serviciul este mai bun decât concurenţa.
Costuri
Calcularea costurilor și a rentabilității
Înainte de a calcula costurile, se stabilește care este unitatea în funcţie de care se
calculează. În funcţie de tipul de produs/serviciu oferit, aceasta poate fi, de exemplu: o
cămaşă, un kilogram de fructe de pădure, un borcan de miere, o oră de îngrijire a
copilului mic etc.
Precizăm că există costuri fixe și costuri variabile.
Costurile fixe sunt suportate în mod regulat şi care nu depind de nivelul vânzărilor (de
exemplu, chiria, utilităţile, echipamentele, salariile etc.). Indiferent cât de mult vinde
într-o lună întreprinderea socială, va trebui să plătească chirie, utilităţi etc.
Costurile variabile sunt direct legate de numărul de produse sau servicii vândute (de
exemplu, costul materialelor, al livrarii produselor respective). Pe baza acestor
informaţii se definește costul variabil asociat fiecărei unităţi de produs (de exemplu,
costul asociat cu producerea unei singure mese, nu al tuturor meselor).
Calcularea veniturilor
Bugetul de venituri și cheltuieli
Fluxul de numerar
Analiza riscurilor
Această etapă are rolul de a clarifica posibilele obstacole și astfel, preîntâmpinarea sau
rezolvarea acestor situații.
Riscurile pot fi interne (insuficienți angajați calificași, plecarea unui membru cheie al
echipei) sau externe (vânzarea doar a unei jumătăți din cantitatea preconizată,
retragerea unui furnizor cheie, un client important nu plătește la timp facturile etc.
e) Planul de afaceri
Succesul este urmărirea firească a unui plan. Planul presupune scop, organizare,
strategie, etapizare, conducere, coordonare, control.
Planificarea afacerii este u n proces de identificare, culegere, analiză şi
interpretare a informaţiilor legate de activitatea unei întreprinderi sociale în scopul
definirii misiunii, obiectivelor, strategiilor şi planurilor de acţiune ale acesteia pentru
o perioadă determinată.
Repere în planul de afaceri pot fi:
- stabilirea numelui
- stabilirea sloganului
- stabilirea emblemei
- stabilirea scopurilor (reprezintă ţintele de atins) ca şi afacere (redactate şi
din perspectiva impactului social)
- stabilirea calității/drumului - răspunde la întrebarea Cum?; exprimă cum face
întreprinderea sau cum intenţionează, calitatea, tipul de abordare asupra problemelor
- stabilirea strategiei şi a planurilor de acţiune.
Un plan de afaceri este implicit un document de lucru pentru management dând
posibilitatea de a planifica creşterea firmei şi de a anticipa schimbările ei structurale.
Mai dificil decât a ajunge la punctul de deschidere efectivă a întreprinderii sociale
este de a menţine afacerea auto-sustenabilă financiar. Evoluţia şi dezvoltarea
întreprinderii este suma deciziilor luate la nivel managerial faţă de presiunile
inerente: calificarea continuă a personalului, operaţiuni zilnice, asigurarea materiilor
prime, asigurarea unui plan de marketing eficient etc. În acest context, continua
formare a personalului managerial şi accesarea pârghiilor de sprijin (traininguri
constante, formarea de reţele) sunt nu doar utile, ci, de mult ori, vitale.
Adaptarea la cererea pieţei şi un bun management pot determina dezvoltarea
afacerii. Deşi nu este un scop în sine, acest rezultat trebuie privit prin prisma lărgirii
gradului de solicitare a întreprinderii sociale (în termeni de răspuns la nevoi) şi
încurajat odată ce această creştere este proporţională cu eficienţa impactului social
dorit.
ANEXE
ANEXA 1
PROIECT
LEGE PRIVIND ECONOMIA SOCIALĂ

ANEXA 2
PROIECT
LEGEA ANTREPRENORULUI SOCIAL

Resurse
1. Amin, Ash, Cameron, Angus, Hudson, Ray, 2002, Placing the Social Economy,
Routledge, London;
2. Barna, C.; Ionescu, C.; Mişu, S.; Vameşu, A, 2012, Ghidul managerului de
întreprindere socială, Râmnicu Vâlcea;
3. Delors, Jaques, 2004, The European Union and the third sector, în Evers,
Adalbert şi Laville, Jean-Louis (ed.), The Third Sector in Europe, Edward Elgar
Publishing Limited, Great Britain;
4. Eurostat, 2008;
5. Gide, Charles, 1925, Curs de Economie politică, ediţia a 8-a, vol. I, Cap. Ştiinţa
economică, Bucureşti;
6. LEGE Nr. 1 din 21 februarie 2005, privind organizarea şi funcţionarea

cooperaţiei;
7. LEGE Nr. 122 din 16 octombrie 1996, privind regimul juridic al caselor de
ajutor reciproc ale salariaţilor şi al uniunilor acestora;
8. LEGE Nr. 540 din 27 septembrie 2002, privind casele de ajutor reciproc ale
pensionarilor;
9. LEGE Nr. 566 din 9 decembrie 2004, Legea cooperaţiei agricole;
10. LEGE Nr. 31 din 16 noiembrie 1990, Legea societăţilor;
11. LEGE Nr. 93 din 8 aprilie 2009, privind instituţiile financiare nebancare;
12. LEGEA nr. 292/2011 a asistenţei sociale;
13. ORDONANŢĂ Nr. 26 din 30 ianuarie 2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii;
14. ORDIN Nr. 1372 din 29 septembrie 2010, privind aprobarea Procedurii de
autorizare a unităţilor protejate;
15. Robert, Virginie, 2007, L’irresistible montee de l’economie sociale – un
project, une culture, des valeurs, Paris;
16. Stănescu, S.M.; Ionescu, C.; Mişu, S.; Vameşu, A., 2013, Modele de
întreprinderi sociale pentru beneficiarii de venit minim garantat, Bucureşti;
17. ***Suport de curs - Formarea antreprenorilor sociali în economia socială, 2012,

Fundaţia Unimpresa Formazione, Bucureşti;
18. ***Suport de curs – Mecanisme funcţionale ale economiei sociale, 2011,

Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă
19. Vădean, Alexandrina Florina; Vădean, Mihai Romulus, 2013, Economia socială –
temă de interes a Filosofiei politice, vol.3-4, Anuarul Școlii doctorale de
Filosofia Politicii
20. Vlăsceanu, Mihaela, 2010, Economie socială şi antreprenoriat: o analiză a

sectorului nonprofit, Polirom, Iaşi;
21. Zamfir, Elena, Fitzek, Sebastian, 2010, Economia socială o soluţie la

incluziunea socială pe piaţa muncii, Revista Inovaţia Socială, nr. 2, pp. 2-19;
22. ***Raport de cercetare privind economia socială în România din perspectivă

europeană comparată, 2010, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale;
23. ***Raport privind economia socială, 2009, Parlamentul European;
24. ***The Social Economy in the European Union, 2007, CIRIEC;
25. http://www.proactiv-org.ro/files/buletin_informativ_nr_1_ianuarie_2010.pdf;
26. http://www.eesc.europa.eu/resources/docs/di_ces96-2007_di_ro.pdf;
27. http://www.socialeconomy.eu.org/IMG/pdf/20101012_conclusions_presidence
_EN.pdf;
28. http://ec.europa.eu/news/economy/100303_ro.htm.
29. http://www.ces.es/TRESMED/docum/S_E_Mediterranean.pdf
30. http://www.nesst.org/contact_us.asp
31. http://www.rubinian.com/planafaceri_ghid_0.php
32. http://www.profitpentruoamnei.ro
33. http://mmuncii.ro

Economie Sociala PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Sociala PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Investeşte în oameni !

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

SPECIALIST ÎN ECONOMIA SOCIALĂ

ASOCIAȚIA INCEPTUS ROMÂNIA

1. Economie socială. Repere istorice și definire…………………………………….6

1.1. Repere istorice………………………………………………………………………………….........6

1.2. Definire și circumscriere în spațiul legislativ………………………………….......8

2. Afaceri în economia socială. Clarificări conceptuale. Definiri.……….17

2.1. Economie socială. Afacere. Marketing. Fezabilitate……………………..........17

2.2. Metode și instrumente……………………………………………………………………..........20

3.Întreprinderea socială. Scop. Repere.Definiri……………...................22

3.1. Noţiuni introductive .................................................................22

3.2. Paşii înfiinţării unei întreprinderi sociale .......................................23

Anexa 1 – Proiect Lege privind economia socială ............................31

Anexa 2 – Proiect Legea antreprenorului social ..............................32

Mediul economic, social şi politic a suferit transformări în ultima perioadă. În

Astfel, la anumite nivele ale factorilor de decizie europeni, se aşteaptă ca

Importanţa diferitelor sectoare ale economiei sociale este ilustrată prin

La nivel european, interesul pentru economia socială, îşi are ca principale

În acest context, se remarcă faptul că, începuturile economiei sociale sub

Primii „socialişti utopici” francezi, Claude Henri de Saint Simon (1760-1825)

Principiile organizării asociative, în optica lui Fourier se refereau la atracţia

ponderii grupurilor sociale neproductive şi inactive. Aceste principii puteau fi

Discipolii conceptelor socialismului utopic, regăsiţi ulterior în mişcările

Liberalismul nu avea aceeaşi ambiţie de a reconstrui total societatea

Solidaritatea creştină împărţea câteva particularităţi cu cele doua doctrine

unităţile fundamentale ale structurii sociale, rolul cheie în organizarea socială îl

Astfel, activităţile economice ale cooperativelor, asociaţiilor şi fundaţiilor au

Prin crearea unor reţele comunitare de solidaritate, de sprijin activ a celor în

Se poate dobândi, astfel, o autonomie profesională şi economică de natură a

Capitalul economic nu reprezintă, în sine, o ţintă de bază a actorilor

Domeniile de bază în care economia socială şi-a dezvoltat interesul de a

1. Economie socială. Repere istorice și definire.

1.1. Repere istorice.

Economia socială a luat naştere în urmă cu aproximativ două secole, în

Cum am văzut anterior, deşi această constelaţie de întreprinderi (asociative,

Activităţile subsumate economiei sociale sunt conduse şi gestionate de obicei

Jaques Delors afirmă că a folosit pentru prima dată termenul de al treilea

În timp ce organizaţiile sunt conduse ca afaceri eficiente, interesul lor

Astfel, economia socială îşi pune amprenta asupra activităţii economice

Iniţiativele economiei sociale sunt bazate pe principii care se preocupă, în

Având în vedere cele prezentate mai sus putem să afirmăm că economia

1.2. Definire și circumscriere în spațiul legislativ.

Încercările definirii economiei sociale au fost multiple şi au suscitat interesul

Din definiţie propusă de Charles Gide se relevă caracterul profund social,

Ulterior, odată cu evoluţia societăţii, economia socială a început să fie un

Carta Economiei Sociale

Articolul 1: Întreprinderile de economie socială funcţionează în mod

Articolul 2: Asociaţii, consumatorii sau producătorii membri ai

Articolul 3: Toţi asociaţii fiind proprietarii mijloacelor de producţie,

Articolul 4: Fiecare întreprindere de economie socială îşi revendică dreptul

Articolul 5: Întreprinderile de economie socială se plasează în cadrul unui

Articolul 6: Întreprinderile de economie socială se angajează, prin

Articolul 7: Întreprinderile de economie socială îşi proclamă scopul final de

După cum se putem observa în articolele prezente în Carta Economiei Sociale

Ascensiunea economiei sociale a fost recunoscută şi în cercurile politice şi

La nivel european, în 1989, Comisia Europeană a publicat Comunicarea

Şi în Parlamentul European, Intergrupul pentru economie socială a devenit

La rândul său, Comitetul Economic şi Social European (CESE) a publicat

Un document esenţial în înţelegerea Economiei Sociale este Carta

Conferinţa Europeană Permanentă a Cooperativelor, Societăţilor Mutuale,

Carta principiilor Economiei Sociale include principiile fundamentale ale

 prioritatea acordată individului şi obiectivelor sociale faţă de capital;