STUDIU INTRODUCTIV

Cuvântul „hasid“ ( ‫ )דיסח‬înseamnă, în ebra¬ică, „evlavios“, „cucernic“. Aşa era numit acela
care, pătruns de un puternic sentiment religios, trăia în respectul lui Dumnezeu. Ce presupunea a
fi „hasid“ s-a văzut mai cu seamă în epoca helenistică ( IV—I î.e.n.), atunci când un număr mereu
crescând de iudei începuseră să adopte moravurile greceşti şi să treacă uşor peste prescripţiile
Torei. Credincioşii ei, dimpotrivă, au alcătuit, până la dărâmarea Templului, nucleul rezistent la
influenţele străine în societatea vremii, pătura conservatoare, tradiţionalistă.

„Hehasid“, adică „evlaviosul“, i s-a spus şi lui Iuda ben Samuel, care a trăit prin anul 1200,
la Regensburg, şi este socotit autorul mult cititei Sefer hasidim şi întemeietorul curentului mistic
generat de ea în rândul evreimii din Germania. Un predicator cu acelaşi nume a pornit să agite
spiritele în localitatea poloneză Sjedlca, cinci secole mai tîrziu. El afirma că anul 1700 îl va aduce
sigur pe Mesia şi chema oamenii să pornească în întâmpinarea acestuia către Ţara Sfântă. O sectă
a „hasidimilor“, formată în jurul falsului profet, practica pocăinţa, postul, lepădarea de bunurile
lumeşti, rugăciunea şi extazul religios. Străbătând pe jos Germania, Ungaria, Austria şi Italia,
aproape 1500 de adepţi ai lui Iuda Hehasid se îmbarcară la Veneţia, având drept ţintă Palestina.
Aici, pelerinajul lor mesianic a sfârşit catastrofic. În lipsa oricărui mijloc de subzistenţă,
„hasidimii“ muriră pe capete. Unii dintre supravieţuitori, descurajaţi, se alipiră „sabatienilor“ şi
trecură la islamism. Alţii fură o pradă uşoară pentru misionarii catolici. Puţini, care izbutiră să se
întoarcă acasă, formară cercuri eretice, secrete ale „Şebşilor“ ( berbeci), porecliţi astfel pentru
practicile lor desfrânate şi afurisiţi curând în Polonia, Ungaria şi Germania cu blestemul
excomunicării („Herem“).

Numele de „hasid“ şi-a câştigat însă marea reputaţie mai ales datorită întinsei mişcări
spirituale, ivită către jumătatea secolului XVIII în rândurile populaţiei evreieşti din Galiţia, Podolia
şi Volhinia. Curentul mistic s-a răspândit mult peste aceste regiuni, cuprinzând treptat comunităţile
poloneze, lituaniene, ucrainiene, ruseşti, bucovinene, maramureşene, moldovene, transilvănene şi
ungureşti. Combătut o vreme de autorităţile rabinice, „hasidismul“ a ajuns să fie acceptat şi să-şi
pună o amprentă definitivă asupra vieţii religioase a evreimii răsăritene.

Încă din antichitate, iudaismul a cunoscut două. tendinţe care s-au combătut mereu într-
însul, nesfâşiindu-l totuşi niciodată, fiindcă-i erau ambele proprii, ba chiar complementare şi
constituiau unul din principalele aspecte ale geniului său. Spirit practic, luciditate necruţătoare,
rafinare până la ultima limită a speculaţiei logice, raţionale şi, în egală măsură, febră mistică,
ardoare morală, profetism, exaltare a imaginaţiei, ataşament pătimaş la credinţa ancestrală, iată
şirurile de însuşiri opuse, atribuite pe drept evreilor. Le descoperim dictând atitudinile fariseilor şi
esenienilor de-a lungul epocii helenistice. Sunt de regăsit în antagonismul din Evul Mediu,
talmudişti contra cabalişti. Îi fac apoi pe ortodocşi să se ridice împotriva hasidimilor. Căci are loc
în interiorul iudaismului o necontenită luptă pentru întâietate dusă de intelect şi afect. Iar
pendularea înspre unul sau altul caută să refacă un echilibru dificil, tocmai fiindcă e extrem de
ambiţios. Hasidismul n-a fost altceva decât o repunere a afectului în drepturile pe care intelectul i
le uzurpase la jumătatea secolului XVIII.

Au contribuit şi anumite împrejurări istorice la împlinirea , acestui process. Secolul XVIII

debutase pentru evreii răsăriteni cu tragedia noului „an mesianic“ 17001 e vestit astfel şi sfârşit
după o contagioasă speranţă, în dezastrul material şi moral produs de Iuda Hehasid. Până prin
1750, Podolia şi Volhinia fură trecute prin foc şi sânge de răscoalele „haidamacilor“, care se dedară
la pogromuri atroce în toate aceste ţinuturi. Practic, unul din cele mai înfloritoare centre ale
iudaismului suferi astfel o distrugere aproape completă. Evreimea răsăriteană se afla într-o stare
de plâns. Pe lângă nenorocirile din afară, era şi victima unei grave nemulţumiri interne. Poporul
de jos, amărât, înjosit, cu existenţa ameninţată, nu găsea nici măcar alinare în credinţă, lipsindu-i
accesul direct la viaţa religioasă. Faptul se datora unei evoluţii spirituale care punea în exerciţiul
relaţiilor cu Dumnezeirea accentul principal pe studiu. Nu sinceritatea şi tăria credinţei ar conta în
ochii Atotputernicului, ci adâncirea cunoaşterii Torei. Aceasta era o mentalitate a „rabinismului“,
ajuns la o formă de scolastică prin exces intelectualist, cazuistic. Mântuirea nu ţi-o puteai câştiga
decât consacrându-te înţelegerii cât mai profunde a textului sacru. Dar aşa ceva găsea răgazul să o
facă numai cine avea asigurată existenţa. Cei bogaţi îşi alegeau un ginere cu mintea ascuţită şi-i
plăteau învăţătura din copilărie până la maturitate. Apoi, soţia se ocupa de afaceri, în timp ce
bărbatul era cufundat în studiul scrierilor midraşice. Oamenii săraci nu-şi puteau îngădui aşa ceva,
ei trebuiau să muncească pentru hrana zilnică a familiei lor, adesea foarte numeroasă. Lipsa de
instruire îi condamna la o practică religioasă redusă şi maşinală, realizată mai mult prin delegaţie,
rabinul rămânând să o ducă la îndeplinire el, pentru majoritatea profană a comunităţii. S-a născut
astfel o dureroasă ruptură între mulţime şi divinitate. Rabinii au devenit o elită intelectuală care
tălmăcea populaţiei ignorante, în special, prescripţiile legii. Această îndeletnicire preponderentă
provenea şi din alcătuirea Talmudului însuşi, care cuprindea o parte a obligaţiilor vieţii iudaice
(„halaha“) şi alta cu adăugiri poetice fabuloase, aduse scrierilor biblice („agada“). Rabinii, prin
chiar rolul lor de călăuzitori ai obştii pe drumul drept, adică întocmai aşa cum Iehova le-a poruncit
să trăiască fiilor lui Israel, acordau atenţie îndeosebi laturii legiferatoare din mozaism. Dar oamenii
simpli, în starea nefericită la care vremurile îi aduseseră, aveau nevoie mai ales de mângâierea
religiei, aşteptau miracolul divin, chemat să le aducă salvarea. Nădejdea în sosirea apropiată a lui
Mesia a cuprins atât de multe suflete din aceste motive. Exista în straturile de jos ale poporului o
formidabilă sete mistică şi „rabinismul“ n-avea cum să o sature. Atunci a apărut „hasidismul“ şi
îmbrăţişarea lui cu fervoare de către masele populare se explică prin criza spirituală pe care o
străbătea atunci iudaismul răsăritean. Până a intra în amănuntele doctrinare ale noului curent
spiritual, să notăm deocamdată că el venea să reafirme forţa sentimentului religios în expresia lui
spontană, naivă, sinceră, fără nici o zăgăzuire rituală. Dumnezeu, propovăduiau „hasidimii“, cere
în primul rând credinţă şi e gata să o primească nemijlocit de la cel care i-o arată. Adevăratul
ataşament faţă de divinitate îl dovedesc nu atât cunoştinţele religioase savante, cât faptele bune (
„miţva“), dragostea pentru aproape, ajutorarea lui cu dărnicie totală, strădania zilnică spre

1
Altul, 1666, stârnise marea frământare din jurul lui Sabatai Ţvi
autodepăşire morală, viaţa dusă în sfinţenie. Din capul locului, „hasidismul“ îi deschidea omului
celui mai de rând putinţa să se adreseze direct Domnului. El e prezent peste tot, rugăciunea are o
forţă uriaşă şi numai curăţenia sufletească, ardoarea şi credinţa o înalţă către tronul divin. Lumea
nu se prăbuşeşte, în ciuda păcatelor ei nenumărate, fiindcă există 36 de „drepţi“, în fiecare
generaţie, care prin purtarea lor ireproşabilă şi-au cîştigat dragostea Atotputernicului şi, ca să-i
cruţe pe ei, Dumnezeu lasă omenirea întreagă să trăiască mai departe. Mesia, de fapt, a şi venit, se
află printre noi. Dar ca să înceapă vremea lui, a izbăvirii, trebuie să nu mai rămînă nimeni necurăţat
de răul din suflet. Se vede, aşadar, cum „hasidismul“ a redat mozaismului facultatea de a fi religia
tuturor, într-un moment când era ameninţat să satisfacă doar pasiunea exegetică a câtorva minţi
speculative şi să rămână pentru cei mulţi o vidă practică rituală. A fost o reîntoarcere fecundă la
surse, cum a trăit-o creştinismul pe timpul Reformei, dai fără efecte schismatice. Dimpotrivă, a
dus la o unitate religioasă şi mai strânsă a iudaismului.
Întemeietorul „hasidismului“ este Israel ben Eliezer, zis Baal Şem Tov (adică cel care
cunoaşte unul din numele lui Dumnezeu), sau, prescurtat, Beşt. Viaţa personajului a intrat în
legendă. I se atribuie puteri magice; călătorea prin văzduh cu o sanie trasă de cerbi, pătrundea uşor
pe celălalt tărâm, îi vorbise lui Mesia însuşi, săvârşea minuni, era în stare să învie chiar morţii.
Ceea ce se cunoaşte din existenţa lui reală este că a văzut lumina zilei în 1700, la Okup, un sat
aproape de graniţa dintre Podolia şi Bucovina. Nu avea şcoală. Orfan de mic, a îndeplinit diverse
munci umile pânâ a se releva ca Baal Şem. Vindea lut, pe care îl săpa în împrejurimi. A fost belfer,
paznic de sinagogă, haham. A ţinut şi o cârciumă ţărănească, de care avea grijă soţia sa, câtă vreme
el îşi petrecea timpul meditând, într-o colibă din pădure. Rabinului Abraham Gherşon Kutower,
om foarte respectat la Brody, unde trăia, îi era ruşine cu un asemenea cumnat „am haareţ“ (
ignorant). Prin 1740, Baal Şem, încheindu-şi pregătirea mistică interioară, s-a stabilit în târgul
Miedziborz. Aici a adunat în jurul său o mulţime de discipoli. Unul dintre cei mai devotaţi a devenit
chiar Gherşon Kutower, dar urmaşul propriu-zis al lui Baal Şem a fost Dov Ber, Marele Maghid (
predicator) din Meserici. În prima generaţie de „ţadikimi“ care l-au frecventat pe întemeietorul
„hasidismului“ se mai numără : Iakob Iosef Kohen, din Polenoje, Pinchas, din Koretz, poreclit
„creierul lumii“, Rabbi Yehiel Mikhal, din Zloţhov şi Nahum din Cernobîl. Miedziborz, unde Baal
Şem a murit în 1760, a fost o bună bucată de timp metropola „hasidismului“. Apoi i-a luat locul
Meserici, către care se îndreptau să primească lumină mereu alte spirite fascinate de Marele
Maghid, Dov Ber, bărbat înalt, impozant, înzestrat cu o rară elocinţă şi umblând îmbrăcat numai
în alb. Legenda spune că a avut trei sute de învăţăcei. Dintre aceştia, zece au fondat, la rândul lor,
şcoli hasidice vestite: Menachem Mendel, din Vitebsk, care, copil fiind, l-a cunoscut pe Baal Şem
însuşi, Aaron, din Karlin, Rabbi Șmelke, din Nikolsburg, Meşulam Zusia, din Anipol, fratele lui,
Elimeleh, din Lisensk, Levi Iţhak, din Berdicev, Şneur Zalman, din Ladi, Şlomo, din Karlin, Israel,
din Kosritz şi Iakob Iţhak, supranumit „vizionarul“, din Lublin.

Printre învăţăceii formaţi de ei merită amintiţi Israel, din Rijin, stabilit o vreme şi la
Sadagura, unde a ţinut o vestită „curte rabinică“, Moşe Leib, din Sasov, Menachem Mendel, din
Kosov, Iakob Iţhak, din Przysuha, cunoscut ca „Evreul“, Simha Bunem, al căror renume s-a
răspândit până departe, prin toate târgurile unde existau comunităţi evreieşti. Şcoli hasidice au luat
naştere şi pe teritoriul Maramureşului, Bucovinei şi Moldovei. Am amintit-o pe cea mai faimoasă,
din Sadagura. Alta, cernăuţeană, n-a fost mai puţin cunoscută; la Rădăuţi a găsit adepţi Rabbi
Isahar Ber, care fusese în tinereţe discipolul lui Moşe Leib, din Sasov. S-a dus, de asemenea, vestea
rabinilor de la Ştefăneşti, Buhuşi, Oradea, Borşa şi Petrova.

În răspândirea sa pe teritoriile locuite de evrei, „hasidismul“ a întâlnit ostilitatea cercurilor rabinice

ortodoxe, care-i reproşau răstălmăcirea, din ignoranţă, a textelor sacre, nesocotirea prescripţiilor
rituale, după care trebuiau ţinute rugăciunile, folosirea amuletelor, cântecelor, dansurilor, precum
şi alte păcate. De rezistenţa cea mai înverşunată discipolii lui Baal Şem s-au lovit în nordul
Lituaniei. Acolo, mult învăţatul rabin Elia, Gaonul din Vilna, a chemat împotriva „ereticilor“
cahalurile localităţilor Moghilev, Polozk, Jitomir, Viniţa, Kameneţ-Podolsk. „Aveţi în mâna
voastră un ciocan, le scria comunităţilor acestora bătrânul şi respectatul talmudist. Cu el puteţi să-
i zdrobiţi pe nelegiuiţi, pe adversarii luminii, pe duşmanii neamului“. Gaonul pronunţă „Năsifa“ (
sentinţa alungării temporare din sinagogă) contra sectanţilor. Un adept al lor, Rabbi Issar, fu biciuit
în faţa obştii şi, odată cu astfel de pedepse exemplare, „mitnagdimii“ ( adversarii „hasidismului“)
dădură pradă flăcărilor scrierile prin care se propovăduiau învăţăturile lui Baal Şem. În special
această soartă o avu „Toldot“, de Iakob Iosef ( 1781), unde talmudiştii erau declaraţi „demenţi“.

Către sfârşitul secolului, după a treia împărţire a Poloniei, lupta pentru stăvilirea noului
curent religios, de o amploare mereu crescândă, luă forme şi mai necruţătoare. „Mitnagdimii“ nu
se dădură în lături să-şi pârască rivalii autorităţilor ruseşti, acuzîndu-i că uneltesc împotriva ţarului,
nu-1 recunosc drept stăpân şi simpatizează cu Napoleon. Şneur Zalman, autorul „Taniei” ( 1796),
cartea de căpătâi a „hasidimilor“, fu ridicat, în urma unor atari acuzaţii, şi trimis la Petersburg
pentru a fi anchetat. Reclamaţiile se repetară şi după eliberarea lui, provocând o a doua arestare.
Nici „hasidimii“ nu se lăsară mai prejos. La moartea rabinului Elia din Vilna, ei îşi manifestară
public bucuria printr-o mare petrecere, pe care o ţinură chiar în timpul când „gaon“-ul era condus
spre lăcaşul de veci. Această confruntare aprigă s-a sfârşit prin biruinţa totală a „hasidismului“.
Începutul secolului XIX găseşte trecute de partea acestuia comunităţile evreieşti răsăritene, în
majoritatea lor covârşitoare. „Hasidismul“ e adoptat până şi în cult, ca să nu mai vorbim de
îmbrăcămintea distinctă a credincioşilor.

Ei aveau să se lovească şi de partizanii emancipării iudaice în spiritul „filozofiei luminilor“,

porecliţi „maskilim“ sau „Berliner“, după centrul care le inspira interesul pentru ştiinţele laice şi
progres. Criticismul lor raţionalist nu era dispus să acorde nici un credit misticismului de orice fel.
În plus, „hasidimii“ priveau cu suspiciune preocupările nereligioase, care i-ar îndepărta, după ei,
pe oameni de la rostul suprem al vieţii, eliberarea scânteilor divine din tot ce le opacizează, ţinând
în exil pe pământ „Şehina“, strălucirea lui Dumnezeu. Raţionalismul nu le atrăgea „maskilimilor“
protecţia rabinică, aşa cum ar presupune simpla opoziţie între judecata rece şi extazul mistic.
„Ortodocşii“ vedeau în “Berlinezi“ inamici periculoşi ai credinţei, cum s-au şi dovedit, lepădând-
o pe capete. Faţă de aceşti atei în germene sau lesne abjuratori ai mozaismului, împărtăşeau
aversiunea „hasidimilor“. Dar, pe când rabinatul a dus o luptă acerbă cu „maskilimii“, adepţii lui
Baal Şem s-au mulţumit să adopte o atitudine conservatoare, pasivă, faţă de iniţiativele lor.
Pilduitoare e motivarea dată de Rabi Haim, din Sandez, descoperirilor contemporane : ele ar avea
rostul doar să arate „puterea şi înţelepciunea pe care Dumnezeu le răspândeşte în natură şi în
creierul omenesc, astfel încât oamenii să devină conştienţi că trebuie să-l iubească şi să-l urmeze
pe Dumnezeu“. „Iată, de ce credeţi că există trenul? Ca oamenii să poată pricepe cum toate vin în
minutul hotărât pentru ele, precum şi că într-o clipă poţi pierde legătura. De ce există telegrama?
Ca să-ţi amintească de faptul că orice vorbă se dovedeşte a cântări greu, este luată în considerare
la socoteală. Telefonul ne dă putinţa să constatăm că, vorbind jos, se poate auzi sus“.

„Maskilimii“ nu i-au cruţat însă pe „hasidimi“. Dovadă e cum sânt prezentaţi de Heinrich
Graetz în istoria sa a evreilor : „I se alăturară lui ( lui Baal Şem — n.n.) spre plina evlavie, aceasta
însemnând a se ruga cu cântece monotone, bătaie din palme, aplecări, agitări ale corpului, salturi
în sus, plânsete şi strigăte“. Cam în acelaşi timp, se ivi în Anglia ( Wales) o sectă creştină botezată
„săltăreţii“ ( Jumpers), care, prin mişcări asemănătoare, intrau în extaz şi clarviziune atunci când
se rugau, iar în America de Nord secta „tremuricilor“, care — de asemenea — urmărea în timpul
rugilor, cu un fel de turbare, „fantome mistice“.

Mai complicate au fost relaţiile „hasidismului“ cu Cabala. Iniţial s-a aflat în dezacord cu
practicile ascetice ale celor dedaţi studiului ei. Postul, maceraţia trupului, izolarea de lume —
afirmau „hasidimii“ - tulbură sufletul omenesc şi-l împiedică să ajungă la extaz, singura cale prin
care poate să se înalţe către sferele cereşti. Dumnezeu, după ei, nu agreează chinuirea fiinţei.
Dimpotrivă, doreşte ca omul să trăiască într-o deplinătate pe care o exprimă numai bucuria izvorâtă
dintr-o adâncă animare spirituală. E satisfacţia eliberării de mărginirea existenţei. De aceea,
„hasidimii“ cântau şi dănţuiau, rugându-se. Profesau şi o prezenţă activă, permanentă, printre
oameni, „fapta bună“ şi nu retragerea în sine, sihăstria, speculaţia intelectuală, abstractă a
cabaliştilor.

Totuşi, o apropiere şi chiar o osmoză cu cabaliştii a existat. S-a realizat mai ales graţie
Cabalei „practice“ sau „teozofice“, aşa cum a propovăduit-o Issak Luria Aşkenazi, prescurtat „Ari“
( Leul) ( 1534—1572), unul din misticii „şcolii din Safed“. Şi el cădea în extaz, comunicînd apoi
oral discipolilor săi ce îi revelaseră viziunile avute. Învăţătura lui „Ari“ ( Aşkenazi Rabi Issak), în
transcrierea lui Haim Vital mai ales, a fost preluată de „hasidimi“ ( Sidur, de Ari). Şneur Zalman,
din Ladi, i-a dat o expresie aristotelică fixată de formula „Habad” ( „Hohma“ — înţelepciune,
„Bina“ — judecată, „Daat“ — cunoaştere) în cartea lui, „Tania” ( 1796), încercare de a împăca
raţiunea cu mistica iudaică.

Cabala lurianică, „practică“, se deosebea de cea „teoretică“, mai veche ( sec. XIII), prin
accentul pus pe revelaţie în locul deducţiei logico-matematice, antropologizarea explicării
structurilor universului şi un puternic suflu mesianic. În prelucrarea hasidică, afectul a dobândit o
şi mai mare preponderenţă asupra intelectului. Antropologizarea s-a eticizat, amplificând
considerabil răspunderea fiecărui ins în opera de resanctificare deplină a lumii. În istorie, exilul lui
Israel corespunde celui al „Şehinei“ ( strălucirea dumnezeiască) pe pâmânt şi va lua sfîrşit doar
odată cu împlinirea misiunii poporului ales.

„Hasidimii“ credeau, ca şi cabaliştii, că voinţa divină poate fi influenţată, îi socoteau pe

„ţadikimi“ în stare să săvârşească minuni. Baal Şem şi urmaşii săi ţineau în mare preţ Zoharul (
Cartea splendorilor); mulţi dintre fruntaşii „hasidismului“ au fost şi cabalişti. „Vizionarul din
Lublin“ s-a dedat chiar unei operaţii magice de anvergură universală. A convocat pe principalii
iniţiaţi ai vremii în scrierile lurianice, ca, unindu-şi toţi forţele spirituale, să provoace neîntârziat
venirea lui Mesia.

Virtuţile şefilor de şcoli hasidice s-au transmis adesea ereditar, fundând veritabile
„dinastii“, printre care cele mai reputate au fost Schneersohn, Cernobîl, Sadagura, Friedmann,
Lubavid ( persistentă până astăzi).

După ce a triumfat, fervoarea mistică a „hasidismului“ a început să se răcească.

„Ţadikimii“ au deplasat tot mai mult activitatea lor în direcţii practice, profitabile. Îşi căutau faima
săvârşind miracole prin rostirea unor rugăciuni şi confecţionarea de amulete care asigurau reuşita
în afaceri, vindecarea bolilor sau alungarea sterilităţii femeilor. Acceptau pentru astfel de
intervenţii daruri, considerînd că le merită, întrucât numai datorită trecerii lor în faţa Domnului
solicitările fuseseră rezolvate favorabil. Din pilde vii de virtute morală, „ţadikimii“ s-au
transformat, cu timpul, în nişte taumaturgi. Nu mai trăiau în lipsuri, ca Baal Şem şi cei care,
asemenea lui, îşi dăruiau ultimul ban săracilor. Duceau o viaţă princiară, cu adevărate „curţi“ în
jurul lor. La „Ţadik“ se cerea audienţă şi doritorii să-i vorbească aşteptau zile, ba chiar săptămâni,
până erau primiţi. De fastul curţii lui Rabi Israel, din Rijin, s-a dus vestea în toată împărăţia
moscovită. „Ţadikul“ însuşi făcea comparaţii între persoana sa şi regele Solomon. Atâta fală l-a
supărat pe ţar, care a pus să fie închis şi l-a ţinut doi ani în detenţie, sub acuzaţia că nutreşte ambiţii
monarhice şi sapă astfel puterea autocrată. După „der Rijiner“, cum era invocat cu admiraţie de
fidelii săi, toată pompa aceasta era menită să amintească evreilor în ce măreţie au trăit regii lor şi
să-i redea poporului iudeu încrederea în sine.

Cu „ţadikimii“ săi, „hasidismul“ şi-a câştigat gloria, ca de pe la jumătatea secolului XIX

să cunoască şi decăderea. Ceea ce imputase el rabinismului, adică de a fi devenit o aristocraţie
ruptă de popor, a sfârşit prin a instaura la rândul său, într-o altă formă. Cât priveşte mulţimea, ea
era împinsă astfel să cultive obscurantismul şi credinţele superstiţioase, în locul autenticei febre
mistice iniţiale. Ultimii mari „ţadikimi“, reprezentanţii şcolilor din Przysuha şi Kotzk, Iakob Iţhak
( „Evreul“), Simha Bunem şi mai ales Menachem Mendel, cu sentimentul tragic al acestui declin,
au încercat să-l oprească şi să readucă „hasidismul“ la flacăra lui originară, dar fără succes.
Mişcarea spirituală care incendiase, cu un secol înainte, sufletul evreimii răsăritene Se absorbea
acum ireversibil în practica religioasă curentă.

„Hasidismul“ a evitat, o bună bucată de vreme, fixarea doctrinară în opere scrise. Aici era
fidel unei tradiţii a transmisiunii orale, neîncrezătoare în facultatea literelor de a capta verbul viu,
încărcat cu toate sensurile graiului. Baal Şem interzicea discipolilor săi să noteze ceea ce le spunea.
Se povesteşte că l-a surprins totuşi, pe unul scriind. A luat caietul, a citit rândurile însemnate acolo
şi a spus: „Nici o vorbă din ce scrie aici nu-mi aparţine mie. Una am spus eu şi alta ai auzit tu“.
Redactate chiar de mâna lui Baal Şem Tov există doar două scrisori către cumnatul său, Abraham
Gherşon Kutower, relatând o experienţă extatică şi roadele ei vizionare. Doctrina hasidică s-a
transmis mai cu seamă sub forma unor scurte naraţiuni biografice despre „ţadikimi“ şi cuvintele
lor, rostite în anumite împrejurări. E şi aici o originalitate a acestei învăţături: a prinde ideile în
mici pilde, a le da o expresie concretă, epico-aforistică, a stârni imaginaţia ascultătorului, lăsând-
o să brodeze liberă, pe marginea faptelor şi sentinţelor auzite. Martin Buber a numit povestirile
hasidice „anecdote legendare“, arătând că ele corespund spiritului evreiesc în Diaspora:
evenimentele trecutului şi prezentului sunt reţinute sub o formă semnificativă şi cvasi-simbolică,
„axate“, se poate spune. Nu numai că vorbesc prin ele însele, dar aceste „anecdote legendare“
dobândesc o degajare de accesoriu şi o formulare care, sfârşind în poantă aforistică, ia turnura unui
apolog. însăşi viaţa hasidică - precizează Buber - dictează structura scurtelor povestiri despre ea.
„Ţadikul“ nu-şi ilustrează doar învăţătura dând pilde, el o trăieşte, o exprimă, cu sau fără voie, prin
chiar felul său de a fi. Altfel zis, aici, biografie a magistrului şi doctrină profesată de dânsul se
contopesc. Natura proprie a „hasidismului“ e identificabilă mai cu seamă în aceste „anecdote
legendare“ despre „ţadikimi“. Ele au cucerit mulţimea de adepţi, fiindcă erau pe înţelesul tuturor
şi lumea le gusta înţelepciunea concentrată, paremiologică. O culegere de asemenea mici istorisiri
cu tâlc a realizat Eliezer Zweifel, încă din secolul XIX ( Şalom al Israel Avol, 1868—1873). Una
mai nouă i se datoreşte marelui scriitor idişisţ Iţhak Leib Pereţ şi a apărut în 1904. Originalitatea
„hasidismului“ a fost revelată lumii moderne mai ales de Martin Buber, care a publicat, în 1906,
Poveştile lui Rabbi Nahman. Tot el a tipărit, un an mai tîrziu, Legenda lui Baal Şem ( 1907). O
culegere mai amplă de povestiri hasidice a făcut să apară în 1949. Îi datorăm şi lui Elie Wiesel un
asemenea volum. E intitulat Celebrări hasidice şi a apărut în 1972. Culegerea de faţă datează din
1929 şi a alcătuit-o Haim Bloch. El se numără printre primii cercetători ai mişcării spirituale
iniţiate de Baal Şem Tov. A dat la iveală, în 1920, lucrarea Die Gemeinde des Chassidim, Berlin—
Wien, 1920. Meritul culegerii sale este de a cuprinde şi povestiri despre „Ţadikimii“ epocii târzii,
mulţi absenţi din antologia lui Martin Buber. Prefaţa cu care Bloch şi-a însoţit cartea descrie pe
larg concepţiile „hasidimilor“ despre Dumnezeu, suflet, rugăciune, pocăinţă, smerenie, bucurie, şi
alte puncte importante ale doctrinei lor, aşa că ne scuteşte să mai insistăm. în cele ce urmează, ne
vom mulţumi, prin urmare, să-i scoatem în evidenţă doar coerenţa interioară.

Simon Dubnow, iarăşi un specialist în „hasidism“, consideră că două sunt ideile de bază
ale acestuia: prima, a naturii divine pe care o are tot ce se găseşte sub stăpînirea lui Dumnezeu şi
stă astfel aproape de el. Iar ca o consecinţă imediată, efectul reciproc dintre acţiunile din lumea
inferioară şi cea superioară. Dubnow crede a găsi ideea exprimată limpede în următoarea sentinţă
hasidică: „Omul să-şi amintească permanent că Dumnezeu se află pretutindeni şi mereu într-însul.
El e revărsat ca o materie diafană asupra întregii lumi şi constituie cauza originară a tot ce există...
Omul să-şi amintească necontenit că, atunci cînd priveşte lucrurile materiale, are în faţă chipul
Atotputernicului, care e prezent în lucruri; dacă omul trăieşte cu acest gând, poate totdeauna şi fără
încetare să-l cinstească pe Dumnezeu, chiar şi în cel mai mărunt act“. ( Apud. Simon Dubnow:
Weltgeschichte des Jüdischen Volkes, Jüdischer Verlag, Berlin, 1928, Bd VII, p. 218).

E o idee fundamentală a Cabalei lurianice, care consideră că lumea a luat naştere printr-o
„contracţie“ ( „Ţimţum“) a divinităţii. Lumina primordială, prea puternică, a dus la ceea ce se
numeşte „spargerea vaselor“ şi atunci Dumnezeu a trebuit să-şi reducă strălucirea. Lucrurile au,
prin urmare, o fatală opacitate, scoarţă, materie inertă, spre a putea exista. E o formă metaforică
de a spune că infinitul presupune o autodiminuţie spre a trece în finit, spiritul, o îngroşare ca să
devină materie. Lucian , Blaga ajunge, fără să ştie, la o idee asemănătoare când atribuie Marelui
Anonim o necesară emisiune de „diferenţiale divine“ ( particule deliberat limitate), ca să făurească
ceva.

Lumea e, după „hasidimi“, pătrunsă de dumnezeire. În fiecare lucru, oricât de neînsemnat

ar fi el, se păstrează fărâme din lumina sacră, scântei ( „niţoţot“) ale ei. E motivul pentru care
sferele inferioare rămân în legătură permanentă cu cele superioare şi pot exercita o influenţă asupra
lor. Aici vede Dubnow intervenind a doua idee de bază a „hasidismului“, împrumutată tot din
Cabala lurianică: faptele omului în virtutea principiului interdependenţei lumilor, au ecou în sfera
divină şi pot influenţa deciziile supreme. Ca şi poporul lui Israel, strălucirea lui Dumnezeu (
„Şehina“), se află în exil, din cauza „cojii“, a răului care ţine captive „scânteile“ sfinte, nu le
îngăduie acestora să revină la izvorul lor pur. Rostul „hasidului“ ( omul cucernic) pe pământ este
să ajute ca lumina obscurizată să-şi recapete splendoarea iniţială, să aibă loc ridicarea iar către „En
Sof“ ( Cel fără sfârşit) a lumii care, prin Geneză, a suferit o „cădere“.

Vorbind în termenii misticii religioase, sufletul caută reunirea cu principiul lui originar,
suflul divin. „Hasidul“ aspiră din toate puterile sale spre această contopire. El o poate realiza în
primul rând prin rugăciune. „Hasidismul“ îi acordă o importanţă capitală. Adresându-se lui
Dumnezeu, omul îşi înalţă sufletul către cer şi realizează astfel o legătură între lumea de jos şi
sferele superioare. Rugăciunea e tot o operă de eliberare din captivitate a scânteilor divine. Aici
„hasidul“ o exercită asupra sufletului său însuşi, intrând în starea de extaz ( „hitlahavut“). Ea
presupune lepădarea de cele lumeşti, alungarea din spirit a oricărui alt gând, o curăţire interioară
profundă, mergând până la depersonalizare. Sufletul îşi părăseşte „cojile“, adică pornirile egoiste,
interesate, partea sa „rea“, se purifică, revine la natura lui sacră, primordială, nu mai suferă
limitările spaţiului şi timpului. Rostirea rugăciunii era pentru „hasidimi“ un act de angajare totală
a fiinţei umane. Desprinzând sufletul de trup, el e practic o moarte. De aceea, „Ţadikimii“ spuneau
că se nasc din nou după fiecare rugăciune. Mulţi rămâneau într-o adâncă tăcere şi interiorizare
înainte de a o rosti. Apoi puneau în cuvintele pronunţate o exaltare mistică fără pereche. Când se
ruga Dov Ber, Marele Maghid, povesteau contemporanii săi, boabele de grâu din vasele unde erau
păstrate tremurau. Şi literele rugăciunii trebuie eliberate, susţineau „hasidimii“. Important era,
deci, nu textul propriu-zis, ci ardoarea credinţei. Ritualul rabinic nu conta, dacă rugăciunea se
revărsa din suflet ca un pahar prea plin. Convingerea aceasta, opusă scolasticii talmudiste, străbate,
numeroase istorisiri hasidice. Se povesteşte astfel că Baal Şem a fost odată, când era tânăr, în
primejdie de moarte. Îl urmăreau „haidamacii“ şi, fugind de ei, a ajuns ia malul Nistrului,
nemaiavând scăpare. Şi-a scos atunci brâul, l-a aruncat deasupra apei, a rostit unul din numele
Domnului, căci le cunoştea, şi a trecut pe celălalt mal, fără să se scufunde. Apoi a trăit lungi ani
de căinţă, întrucât socotea că procedase cu uşurătate. Întîmplarea s-a repetat mai târziu, când Baal
Şem ajunsese un om matur. Pus în faţa situaţiei disperate, şi-a scos iarăşi brâul, l-a aruncat deasupra
apei şi n-a mai rostit numele lui Dumnezeu. Dar, cu credinţa neclintită în El, a trecut pe celălalt
mal, fără să păţească nimic.

Îndurarea divină omul o poate câştigă şi prin căinţă. E tot o curăţire sufletească, fiindcă
rezultă din regretul sincer al păcatului. „Teşuva“ ( pocăinţa), cum o numeau „hasidimii“, înseamnă
revenire Ia Dumnezeu, „tikun“ adică „îndreptare“. Găsim aici iar ideea înlăturării răului, care ţine
scânteia divină din orice suflet departe de sursa ei originară. Profesând ardoarea credinţei,
„hasidismul“ se arăta pătruns de o mare înţelegere a slăbiciunii umane. Nici un păcat nu era în
ochii lui de neiertat. Încă o dată, sinceritatea regretului pentru răul săvârşit — altfel spus, smulgerea
din capcana acestuia — avea ultimul cuvânt. Deşi îşi reprezenta acţiunile „Ţadikului“ lovindu-se
mereu de împotrivirea demonilor ( Satan l-ar fi împiedicat de câteva ori pe Baal Şem să obţină
venirea lui Mesia), „hasidismul“ nu credea în răul absolut. Cum totul are la origine pe Dumnezeu,
e cu neputinţă ca malignitatea să fie lipsită şi ea de o parte bună. Chiar şi ceea ce pare rău se
dovedeşte ulterior, dacă lucrurile sunt privite mai în adânc, a conduce către un deznodământ fericit.
De aici scotea „hasidismul“ preţuirea bucuriei. Viaţa i-a fost dată omului pentru împlinire şi nu
spre a o supune la tot soiul de maltratări, cum făceau cabaliştii, care posteau, îşi impuneau lungi
abstinenţe sau purtau un sac de cenuşă pe cap. Tora conţine şi aşa destule interdicţii, ca iubitorii ei
să-şi dicteze ei singuri altele, obişnuiau să spună „hasidimii“. Îl celebrau, aşadar, pe Dumnezeu,
ospătându-se în cinstea lui, bând, cântând şi dansând. Ultimii „hasidimi“ îl proslăveau pe
Dumnezeu şi în trenurile morţii, care-i transportau spre cuptoarele de la Treblinka şi Auschwitz.

Bucuria trebuie să fie o iluminare lăuntrică, să exprime triumful vieţii asupra neantului. În
mitologia hasidică, Satan se confundă cu îngerul morţii. Din ce nu mai există, Dumnezeu s-a retras;
fiinţele şi lucrurile dispar, atunci când El îşi întoarce de la ele faţa, cum spune Tora. Întâlnim în
învăţătura lui Baal Şem şi a adepţilor săi un fel de vitalism premergător filozofiei; existenţiale (
Lebensphilosophie). De aceea, Martin Buber, revelatorul modern al „hasidismului“, i-a fascinat pe
scriitorii expresionişti, aflaţi sub influenţa lui Nietzsche, Klages şi Worringer.

Credinciosul se socoteşte în slujba lui Dumnezeu ( „avoda“) nu numai atunci când se roagă,
ci tot timpul. „Hasidul“ înţelege să curme exilul „Şehinei“, să contribuie, deci, la „reînălţarea“
lumii prin fiecare faptă a sa, oricât ar fi ea de insignifiantă. Aceasta îşi dobândeşte însă o mare
importanţă dacă a izvorât dintr-o initenţie pioasă ( „kavana“). Cu alte cuvinte, mobilul înalt, gândul
neîntrerupt la Dumnezeu spiritualizează existenţa, conferă actelor umane sfinţenie. Credinciosul
slujeşte, prin urmare, Domnului şi ducând o viaţă închinată binelui, ajutându-şi aproapele în
nevoie, eliberând scânteile divine, peste tot unde ele zac ascunse sub opacitatea egoismului şi
indiferenţei. „Hasidismul“ presupune o absolută solidaritate cu tot ce e în suferinţă. S-a situat astfel
de partea săracilor şi neştiutorilor, umilind trufia avuţilor şi doctorilor în Pilpul, forma subtilisimă
a comentariului talmudic. E tipică în această privinţă reacţia lui Baal Şem faţă de un bogătaş venit
la el. L-a dus la fereastră şi i-a pus întrebarea : „Ce vezi ?“. „Lumea, umblând pe uliţă“, a răspuns
vizitatorul. Atunci Baal Şem l-a aşezat în faţa unei oglinzi şi i-a adresat din nou întrebarea: „Ce
vezi acum ?“. „Pe mine“, a răspuns omul bogat. „Iată, i-a explicat Baal Şem, e de ajuns ca sticla
să aibă o pojghiţă de argint şi, în locul lumii, nu te mai vezi decât pe tine“.

Solidaritatea cu cel în suferinţă e, după doctrina hasidică, altceva decât compasiunea.

Sufletele omeneşti alcătuiesc o singură substanţă divină, divizată doar de exilul în materie al
Şehinei. „Hasidul“ înregistrează deci suferinţa aproapelui ca pe o durere proprie. Lui nu-i e „milă“,
ci se simte lovit personal de nenorocirea semenului şi-şi dă osteneala să-l scoată dintr-însa, exact
aşa cum ar lucra la salvarea proprie.
Modelul viu al celui care s-a desăvârşit pe sine prin pioşenie e „Ţadikul“. El şi-a pus
întreaga existenţă în slujba Atotputernicului. E un om care face cu însăşi fiinţa lui punte între
semenii săi şi divinitate. Mijloceşte relaţia lor cu Dumnezeu, fiindcă are oricînd acces în sala
tronului ceresc. „Ţadikul“ şi-a câştigat favoarea divină, e un „ales“. De aceea, are darul să
descifreze viitorul, să tămăduiască pe bolnavi, să prevină nenorocirile. „Ţadikul“ încorporează
doctrina hasidică a legăturii continue între sferele superioare şi cele inferioare. Despre Rabi Moşe
Leib, din Sasov se spunea că e iubirea de oameni însăşi. Rabi Susia, din Anipol - smerenia. Rabi
Pinchas, din Koretz — adevărul viu.

Prin „ţadikism“, ceea ce cabaliştii denumeau „tikun“, adică reîntoarcerea la Dumnezeu a

scânteilor căzute, un fenomen cosmic prin care lumina primordială îşi redobândeşte integritatea,
se proiectează în istorie şi devine pentru „hasidimi“ pregătire a timpului mesianic. Acesta este
condiţionat de un travaliu neîntrerupt asupra umanităţii în direcţia purificării ei morale şi înălţării
spirituale a lumii. Totul, până la ultimul lucru, trebuie să sufere o schimbare fundamentală, să facă
să dispară opacitatea şi să restituie universului transparenţa iniţială. Când Rabi Menachem a fost
la Ierusalim, se spune că cineva nevăzut a suflat din „Şofar“ pe Muntele Măslinilor. Îndată au
pornit să circule zvonuri despre sosirea lui Mesia. Auzind acestea, Rabi Menachem a deschis
fereastra, a adulmecat aerul de afară şi apoi a conchis dezolat: „Nu simt nici o înnoire“.

„Ţadikismul“ postulează numai o mântuire colectivă. Aici stă forţa morală extraordinară a
mesianismului hasidic. Fiecare lucrează în sfera sa pentru desăvârşirea interioară. Dar salvarea va
veni doar atunci când întreaga lume se va curăţa de răutate. Opera de elevaţie mistică îi are, aşadar,
în vedere pe toţi,, până la ultimul ignorant şi păcătos. „Ţadikismul“ a cimentat „hasidismul“. A
fost liantul puternic care lega pe adepţi, de „Rebe“ al lor. Îi lăudau actele cucernice, repetau vorbele
sale pline de înţelepciune, căutau să-l urmeze. Din păcate, nu atât virtuţile morale, cât înzestrarea
cu forţe supranaturale a ajuns să creeze reputaţia „Ţadikului“, în rândul maselor credule. Ceea ce
asigurase izbînda „hasidismului“ şi fusese motorul unei autentice renaşteri a sentimentului religios
adine şi curat a condus ulterior către degenerarea curentului.

Prin originalitate, loc lăsat liber imaginaţiei, naivitate mişcătoare, avânt mistic înalt,
înţelepciune concentrată şi pitoresc local, învăţătura lui Baal Şem a avut o influenţă enormă asupra
scriitorilor şi artiştilor evrei. Marii autori pe care i-a dat literatura idiş, Mendele Moher Sforim,
Iţhac Leib Pereţ, Şalom Alehem, Anski Şalom Aş au împrumutat teme, idei şi motive de inspiraţie
din „hasidism“. Mitologia acestuia şi-a pus o amprentă de neşters asupra viziunii plastice a unui
Marc Chagall.
Ovid S. CROHMĂLNICEANU