08.12.

2016
Potrivit opiniei profesorului Constantin Giurascu, in conceptia lui ar exista un
asa numit drept rumanesc – zacon vlaschi, considerandu-se ca vlahii reprezinta o
categorie sociala inferioara, fiind, in realitate, tarani dependenti. In aceasta
situatie s-ar afla robii eliberati care urmau sa traiasca in regim de rumanie. Ca
atare, profesorul Giurascu face distinctia intre Legea Tarii care se aplica tuturor
romanilor, priviti ca o entitate etnica si zacon vlaschi care are un sens social si
care se refera doar la taranii dependenti. Aceasta opinie este contrazisa de
hrisoavele domnesti din care rezulta ca termenul de ruman are 2 sensuri – un
sens etnic si un sens social, adica ruman inseamna si taran dependent si roman,
iar semnificatia acestui termen rezulta din context.

O alta categorie sociala reglementata de Legea Tarii o reprezinta robii statutul

lor juridic fiind determinat de un asa-numit drept al robilor. Dpdv juridic robii
erau considerati obiecte ale dreptului de proprietate si nu subiecte de drept,
altfel spus ei nu erau persoane. Insa, spre deosebire de sclavii din dreptul
roman, in cazul robilor stapanii nu aveau asupra lor ius vitae necisque, adica
drept de viata si de moarte si totodata li se recunostea si o anumita capacitate
juridica, limitata, in sensul ca se puteau casatori, puteau stapani in proprietate
salasele si uneltele confectionate din munca proprie, dar starea lor de robie era
imprescriptibila, putand insa fi eliberati de catre stapanii lor si devenind, astfel,
oameni liberi.

O alta categorie sociala reglementata de Legea Tarii o reprezentau strainii care

avea un regim juridic tolerant, in special daca erau crestini. Astfel, ei se puteau
stabili in orase, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii si
puteau avea propriile lacase de cult, toate aceste drepturi fiind prevazute in
actele de privilegii acordate succesiv de catre domn. De asemenea, strainii
puteau sa se naturalizeze sau sa se impamanteneasca prin acordarea unei
dregatorii de catre domn sau prin casatoria cu o pamanteanca, situatie in care
beneficiau de toate drepturile civile si politice ale romanilor. Strainii insa nu
puteau stapani in proprietate pamant si avea un regim fiscal distinct. Erau, de
asemenea, in mod expres exceptati de la posibilitatea de a avea lacasuri de cult
si proprietati turcii, potrivit capitulatiilor incheiate de tarile romane cu Inalta
Poarta.

O alta institutie reglementata de Legea Tarii o reprezinta rudenia. Rudenia este

o relatie speciala intre persoane care izvoraste fie dintr-o origine biologica
comuna si atunci se numeste rudenie de sange, fie din anumite principii
religioase si atunci se numeste rudenie prin alianta/afinitate, fie din tainele
botezului si cununiei si atunci se numeste rudenie spirituala.

Rudenia de sange poate fi pe linie directa sau pe linie colaterala. Rudenia pe

linie directa poate sa fie ascendent, descendent. Fiecare dintre aceste forme ale
rudeniei de sange are grade sau trepte de rudenie numerotate dupa numarul
generatiilor care se interpun intre rudele respective. Rudenia se sange creeaza
drepturi si obligatii de ajutor reciproc si intretinere precum si vocatie
succesorala. Totodata, rudenia de sange reprezinta piedica la casatorie.

Rudenina prin alianta este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.

Biserica crestina a introdus niste norme stricte de comportament intre rudele

prin alianta si, totodata, a atribuit aceleasi efecte rudeniei spirituale ca si cele
ale rudeniei de sange.

Legea Tarii consacra si alte forme de rudenie, cum ar fi: rudenia decurgand din
adoptie, rudenia decurgand din infratirea pe mosie.

O alta institutie reglementata de Legea Tarii o reprezinta institutia casatoriei. In

dreptul nostru feudal, spre deosebire de dreptul modern, casatoria nu este un
contract civil, ci se incheie prin formalitatile religioase stabilite de B.O. in sensul
ca imbraca forma benedictiunii religioase. Etapele premergatoare incheierii
casatoriei sunt: vederea in fiinta, adica cunoasterea viitorilor soti, apoi urmarea
de vorba, adica tratativele dintre parintii viitorilor soti, intocmirea foii de zestre
si binecuvantarea parintilor.

Zestrea este o institutie de straveche traditie geto-daca, mentinandu-se in

dreptul feudal si in dreptul modern, fiind la origine un drept al ambilor soti si
reprezinta echivalentul muncii depuse de ei in gospodaria familiei de origine.
Zestrea se constituie prin strigari publice facute in timpul serbarii nuntii, ei
adaugandu-i-se darurile primite de tinerii casatoriri de la celelalte rude si de la
prieteni si formeaza laolalta baza materiala a noii familii. Insa, din secolul al 17-
lea, se produc anumite modificari, in sensul ca apar foile de zestre, iar zestrea
devine un apanaj doar al viitoarei sotii si devine un fel de afacere pentru viitorul
sot, vanator de zestre.

O varianta a casatoriei traditionale este casatoria cu fuga realizata printr-un

simulacru de rapire de catre viitorul sot al viitoare sotii, pentru a forta
binecuvantarea parintilor.

Un impediment tipic feudal este starea de robie a unuia dintre soti care atrage
caderea in robie si a celuilalt sot, precum si a copiilor rezultati dintr-o asemenea
casatorie mixta.

Regulile consacrate de B.O. admiteau si divortul, existand deplina egalitate

intre soti in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca. In caz de
divort, sotii isi retrageau din patrimoniul familiei partea de bunuri care le
apartinea, procedura care se numeste imparteala, alegere sau partaj.

O alta institutie reglementata de Legea Tarii este institutia familiei. Familia este
grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii.
Familia reglementata de Legea Tarii este influentata in mod decisiv de dreptul
geto-dac si de preceptele religiei crestine si, ca atare, este o familie
democratica, spre deosebire de familia romana care este o familie aristocratica.
Pater familias, seful familiei romane, este stapanul suprem al bunurilor si
persoanelor aflate sub puterea sa.

Subsecvent caracterului democratic al familiei reglementate de Legea Tarii,

ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor minori, avand obligatia
de a-i intretine si de a-i proteja si nu ius vitae necisque, ca in dreptul roman. Mai
mult decat atat, dupa moartea sotului, sotia supravietuitoare putea exercita
singura puterea parinteasca asupra copiilor minori. Totodata, intre soti existau
drepturi si obligatii reciproce de intretinere, nu ca in dreptul roman, in care
sotul exercita o putere maritala asupra sotiei, astfel incat sotul care nu-si
indeplinea obligatia de a-si intretine familia era supus unei pedepse infamante
de natura a atrage oprobriul public/dispretul public si anume darea prin targ sau
darea pe ulita.

Se practica si institutia adoptiei. La inceput, puteau fi adoptate rudele

apropiate, apoi chiar si persoane straine de familie, copiii adoptati purtand
denumirea de copii de suflet.

O alta materie reglementata de Legea Tarii este materia succesiunilor.

Succesiunile reprezinta institutia care reuneste normele de drept care
reglementeaza transmiterea patrimoniului pentru cauza de moarte de la
defunct catre mostenitorii sai. Succesorii, in Legea Tarii se cheama mostenitori,
iar institutia se cheama mostenire. Cei doi provin din familia de cuvinte a
cuvantului ‘mos’ de sorginte geto-daca si, din aceeasi familie de cuvinte face
parte si termenul de ‘mosie’ care are sensul de proprietate ereditara. In Legea
Tarii, mostenirea putea fi deferita fie prin lege si atunci se cheama mostenire
legitima ab intestate, fie prin testament si atunci se cheama mostenire
testamentara.

Mostenirea legala/legitima/ab intestat se deschide atunci cand:

- defunctul nu a lasat testament

- cand defunctul a lasat testament, dar acesta nu este legal si, ca atare, este
nul si
- atunci cand defunctul a lasat testament care este legal intocmit, insa este
caduc, adica nu produce efecte juridice

In materia succesiunii legale, Legea Tarii stabileste egala vocatie succesorala

intre copiii legitimi si cei adoptati, intre fete si baieti, atat cu privire la bunurile
ereditare denumite bunurile de bastina ale parintilor lor, cat si cu privire la
bunurile pe care parintii lor le dobandisera prin acte inter vivos denumite bunuri
de cumparatura. De la aceasta regula exista o importanta exceptie in Tara
Romaneasca unde fetele nu aveau vocatie succesorala la bunurile ereditare ale
parintilor lor – privilegiu al masculinitatii, insa fetele dobandesc echivalentul
partii din bunurile ereditare ce li s-ar fi cuvenit in bani, obiecte de podoaba si
bunuri de cumparatura. Fetele isi primeau partile succesorale sub forma de
zestre, obligatia de inzestrare revenind fie parintilor, fie in absenta parintilor,
fratilor.

In ceea ce priveste copiii naturali, adica copiii din afara casatoriei, acestia
veneau doar la mostenirea mamei lor prin aplicarea principiilor romane pater is
est quem nuptiae demonstram – tatal este cel pe care il indica casatoria si mater
semper certa est – mama este intotdeauna sigura.

Copiii vitregi aveau aceeasi vocatie succesorala cu cei legitimi, dar numai la
succesiunea parintelui bun.

Legea Tarii admite totodata, tot dupa model roman si succesiunea prin
reprezentare si, totodata, admite dreptul de mostenire a sotului supravietuitor
in concurs cu copiii.

Prin efectul acceptarii succesiunii, trec asupra mostenitorilor atat bunurile, cat si
datoriile de bunuri.

Mostenirea testamentara se deschide pe baza testamentului intocmit de

defunct, daca acesta este valabil intocmit, adica nu este nul si isi produce
efectele, adica nu este caduc.

In ceea ce priveste forma testamentului, Legea Tarii reglementeaza doua forme:

- testament in forma orala care este cel mai raspandit datorita slabei
raspandiri a scrisului in feudalism – testament cu limba de moarte
- testament in forma scris – diata

Ambele forme de testament se faceau in prezenta martorilor. Prin testamentul

scris isi manifestau ultima vointa boierii stiutori de carte, preotii si slujbasii
curtii domnesti. O particularitate a testamentului medieval este introducerea
unui blestem pentru a asigura respectarea de catre mostenitori a ultimei vointe
a testatorului. Totodata, prin testament, testatorul putea nu doar sa faca o
instituire de mostenitori, dar putea face si o dezmostenire sau o exheredare.
O alta particularitate a mostenirii testamentare reglementata de Legea Tarii
este valabilitatea substitutiunii fideicomisara.

Substitutiunea fideicomisara este sistemul potrivit caruia disponentul testator

transmite o parte din bunurile succesorale fiduciarului care este un donatar sau
un legatar cu obligatia fiduciarului de a pastra aceste bunuri si de a le transmite
la decesul sau unei alte persoane indicata tot de catre disponentul testator.
Altfel spus, prin mecanismul substitutiunii fideicomisare testatorul nu dispune
numai pentru propria sa moarte, ci si pentru moartea fiduciarului. Aceasta
institutie este o institutie esentialmente feudala menita sa asigure pastrarea
bunurilor in cadrul aceleiasi familii, intr-un context in care economia feudala
avea un caracter natural, astfel incat scoaterea unor bunuri din circuitul civil era
in acord cu realitatile economice si sociale ale societatii feudale – o societate
inchisa. Pentru aceste considerente, substitutiunea fideicomisara a fost interzisa
in dreptul modern, in codul civil al lui A.I. Cuza. Cu toate acestea, in mod
surprinzator, substitutiunea fideicomisara a fost reintrodusa prin codul civil din
2011.

Materia obligatiilor – Legea Tarii consacra ca izvoare de obligatii contractele si

delictele, punand accentul pe raspunderea personala. Cu toate acestea,
traditionala solidaritate a obstei satesti si anumite interese ale statului feudal,
au facut posibile anumite forme de raspundere colectiva, printre care
raspunderea colectiva in materie penala, in materie fiscala si despagubirea de la
altul.

Raspunderea colectiva in materie penala este o reminiscenta a sistemului

razbunarii sangelui, potrivit cu care, in cazul comiterii unui delict, ginta sau
familia victimei isi exercita dreptul de razbunare asupra gintei sau familiei
pagubitorului. Ulterior apare sistemul compozitiunii voluntare, adica al
intelegerii de dezdaunare intre victima si delincvent prin care victima renunta la
exercitarea dreptului de razbunare, iar delincventul plateste, in schimb, o suma
de bani care are atat caracterul unei despagubiri, cat si caracterul ispasirii faptei
comise. Dupa aparitia statului feudal, compozitiunea voluntara a fost inlocuita
cu compozitiunea legala, statul fiind cel care fixeaza cuantumul despagubirii, iar
compozitiunea dobandeste caracterul unei amenzi de stat. statul feudal isi
constituie din aceste amenzi o foarte importanta sursa de venit, intrucat
cuantumul lor era extrem de ridicat.

Inainte de constituirea statelor feudale romanesti, obstea sateasca sau

teritoriala avea posibilitatea ca, prin organele sale de conducere, sa cerceteze si
sa sanctioneze delictele comise pe teritoriul sau de catre membrii obstii. Insa,
dupa intemeierea statelor feudale romanesti de sine statatoare, din vechile sale
atributii, obstea pastreaza doar pe aceea de a-i indentifica pe infaptuitori si de
a-i prinde si a-i preda slujbasilor statului denumiti ‘gonitorii din urma’. Daca
obstea nu putea identifica si preda pe faptuitor, trebuia, cel putin, sa indice
locul prin care faptuitorul a parasite hotarul obstii, adica sa dea urma gonitorilor
din urma. In caz contrar, obstea raspundea pentru fapta comisa pe teritoriul ei,
fiind obligata sa plateasca amenda fixate de stat. daca taranii din obste nu
puteau plati amenda, atunci obstea era aservita in contul amenzii neplatite.

Raspunderea colectiva in materie fiscala care, ca raspunderea colectiva in

materie penala, reprezinta un mijloc legal de aservire a obstilor satesti sau
teritoriale. In materie fiscala functiona sistemul cislei, potrivit caruia se stabilea
o suma globala pe grup fiscal, adica pe obste, repartizata pe unitati impozabile.
Solidaritatea membrilor obstei in materie fiscala inseamna ca daca un membru
al obstei nu putea plati birul, obligatia era preluata de ceilalti membri ai obstei,
iar daca obstea in ansamblul sau nu putea plati, atunci ea era aservita de domn
sau de un boier, in contul datoriei.

Despagubirea de la altul este o alta forma de raspundere solidara, dar cu o sfera

de aplicare mult mai larga decat a celei colective a obstei, in sensul ca ea
cuprinde categorii sociale intregi ale aceluiasi popor. Aceasta forma a fost
intalnita la majoritatea statelor feudale europene. In dreptul modern, daca una
dintre partile contractante este strain, constrangerea acestuia de a-si executa
obligatia contractuala se realizeaza pe baza conventiilor bilaterale incheiate
intre state si a procedurii executatului prin care hotararea judecatoreasca
pronuntata cu privire la un cetatean strain devine executorie in statul caruia
acest cetatean ii apartine.
Pe sistemul despagubirii de la altul, creditorii romani primeau din partea
domnului dreptul de a-si realiza creantele pe care le aveau fata de debitorii
straini pe seama conationalilor acestora din urma, aflati in trecere prin tarile
romane. Celor astfel executati silit li se dadeau toate dovezile privind existenta
creantei si modalitatea prin care s-a realizat executarea silita asupra lor, astfel
incat, la intoarcerea in tara de origine, puteau cere autoritatilor proprii sa fie
despagubiti de cei pentru care fusesera executati silit. Sistemul se aplica si
reciproc, atunci cand debitorul era un roman.

Formele de raspundere personala reglementate de Legea Tarii sunt contractele,

cel mai important contract fiind contractul de vanzare, care este un contract
consensual, translativ de proprietate.

Elementele contractului de vanzare sunt obiectul, consimtamantul si pretul.

Consimtamantul este manifestarea vointei unei parti contractante in sensul

dorit de cealalta parte. Prin unirea consimtamintelor vointelor celor doua parti
se realizeaza acordul de vointa la incheierea contractului. Potrivit Legii Tarii
consimtamantul trebuia sa izvorasca din vointa libera a partilor, adica sa fie dat
de buna-voie si irevocabil. Daca consimtamantul era viciat, atunci contractul era
nul. Cel mai raspandit viciu de consimtamant in feudalism era sila sau violenta,
iar motivele economice pentru care o persoana era nevoita sa instraineze un
bun nu erau considerate vicii de consimtamant. Alte vicii de consimtamant
posibile la incheierea contractului sunt eroarea si dolul, dar care nu erau
posibile pentru ca toate contractele in feudalism se incheiau in prezenta
martorilor.

Existau anumite situatii in care consimtamantul partilor era o conditie necesara,

dar nu si suficienta pentru incheierea contractului. De exemplu, daca se vinde
un teren aflat in afara hotarului obstei, in afara consimtamantului partilor, era
nevoie si de consimtamantul celorlalti membri ai obstei, exprimat sub dreptul
de ‘promitis’, adica dreptul de precumparare si rascumparare. Daca se vinde o
proprietate feudala sau un rob, aceasta vanzare trebuia incuviintata prin hrisov
domnesc, adica era nevoie si de manifestarea de vointa a domnului. Pentru a
obtine acordul domnului si pentru a evita pradalnica, partile contractante
procedau la darea calului si darea cupei.

In ceea ce priveste obiectul vanzarii, el trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi

instrainat, adica un bun aflat in comert, in circuitul juridic civil. Cel mai
important bun la vanzarea feudala era pamantul, care putea fi vandut ca
proprietate exclusiva sau in cota-indiviza ideala si abstracta. O caracteristica a
vanzarii feudale este aceea ca obiect al vanzarii il putea constitui si fiinta
umana, spre exemplu robii care puteau fi vanduti si separati de mosie, taranii
dependenti care puteau fi vanduti doar odata cu mosia si taranii liberi care, din
considerente economice, isi vindeau libertatea.

Preutl era fixat in bani, dar de foarte multe ori pretul putea fi exprimat nu
numai in bani (in pecunia numerata), ci si in bani si bunuri sau chiar in alte
bunuri, ceea ce inseamna ca in Legea Tarii nu se facea distinctia intre contractul
de vanzare si contractul de schimb (permutatio rerum).

Pretul se platea fie in momentul incheierii contractului, fie vanzarea se facea cu

rest de pret care trebuia platit pana la un anumit termen, sub sanctiunea
rezolutionarii contractului pentru neexecutare. Uneori, pentru garantarea platii
pretului, se constituiau garantii reale si garantii personale. Rezolutiunea pentru
neexecutare era prevazuta in contract sub forma pactului comisoriu, care stipula
intoarcerea pretului de catre vanzator, in cazul desfiintarii contractului, precum
si in caz de edictiune, pe care Legea Tarii o numeste ‘val’, adica atunci cand
bunul a fost cumparat ‘rau’, adica a fost cumparat de la neproprietar.

Contractul de vanzare se putea incheia in forma scrisa sau orala, insa

intotdeauna in prezenta martorilor, uneori si in prezenta chezasilor (garanti
personali) sau a damasarilor (martori preconstituiti).

Contractul de donatie este un contract real care presupune 2 elemente: intentia

de a gratifica si obiectul donatiei. Intentia de a gratifica a domnului avea in
vedere atat rasplatirea boierilor pentru dreapta si credincioasa slujba, cat si
ajutorarea unor manastiri in scopuri pioase. In cazul donatiilor particulare,
intentia de a gratifica avea in vedere angajamentul donatarului de a-l ingriji pe
donator spre sfarsitul vietii si de a-l inmormanta potrivit datinilor stramosesti,
donatiile particulare avand, in acest caz, caracterul unor donatii cu sarcina, iar
donatiile catre biserica, daniile particulare catre biserica se faceau in scopuri
filantropice sau pentru ca donatorul sa fie inscris in pomelnicul bisericii si
pomenit impreuna cu familia sa in cadrul slujbelor care se oficiau in biserica
respectiva.

Manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita, sub

sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea acestei conditii.

In ceea ce priveste obiectul donatiei, donatia feudala putea avea ca obiect si

fiinta umana, adica robi, tarani dependenti sau taranii liberi care se inchinau cu
sufletul si averea stapanului feudal, adica isi donau bunurile si libertatea
stapanului feudal.

Contractul de imprumut – imprumutul imbraca doua forme: imprumutul de

folosinta, numit comodat si imprumutul de consumatiune numit mutuum. Mai
larg raspandit a fost imprumutul de consumatiune care avea ca obiect, in
general, o suma de bani, fiind un contract unilateral, in sensul ca genera
obligatia debitorului de a-i restitui creditorului la scadenta suma imprumutata
plus o dobanda numita bas. Scadenta se numea zi sau soroc si era fixata intr-o zi
de sarbatoare pentru a fi tinuta minte mai usor. Legea Tarii permite si
anatocismul, adica dobanda la dobanda, pe care o numeste bas peste bas.

Pentru garantarea obligatiilor asumate prin contracte, Legea Tarii

reglementeaza un sistem de garantii cuprinzand garantia reala a zalogului si
garantiile personale denumite chezasi.

Zalogul este o garantie reala constand din bunuri mobile si imobile, in special
robi si mosii cultivate cu tarani dependenti, pe care debitorul le dadea
creditorului pentru garantarea executarii obligatiilor asumate. Folosirea la
munca a taranilor dependenti de pe mosiile zalogite se putea face de catre
creditor in contul dobinzilor la suma imprumutata. Zalogul imbraca doua forme,
putea fi un zalog fara termen sau un zalog cu termen. Daca zalogul era fara
termen, creditorul era indreptatit sa stapaneasca si sa foloseasca bunurile
zalogite sine die – pana la plata datoriei de catre debitor. Daca zalogul era cu
termen si, la termen, debitorul platea datoria, rascumpara bunul zalogit, daca,
insa, la termen, nu platea datoria, in actul de zalogire se putea prevede ca, intr-
o asemenea situatie, zalogul devine statator, adica bunul zalogit este pierdut,
deci el trece in proprietatea creditorului in contul creantei lui. Daca in actul de
zalogire nu se prevede ca zalogul devine statator, avandu-se in vedere ca, de
regula, valoarea bunului zalogit este mai mare decat cuantumul creantei
garantate, bunul zalogit este evaluat si este pretuit si este vandut fie catre o alta
persoana, fie chiar catre creditor, acesta isi retine din pret creanta sa, iar
diferenta o restituie debitorului.

Sistemul garantiilor personale: garantii personali, in Legea Tarii, erau denumiti

chezasi. Ei sunt debitori accesorii, adica persoane care se obliga ele sa plateasca
datoria debitorului principal daca debitorul principal nu poate plati la scadenta.

Chezasii sunt tinuti solidari, in sensul ca exista posibilitatea pentru creditor de a-

l urmari pe oricare dintre chezasi si a-l sili sa plateasca tot. Chezasul platitor,
spre deosebire de dreptul roman, are drept de regres atat fata de co-garanti,
adica fata de ceilalti chezasi pentru partea contributiva din datoria fiecarui
chezasi, dar si fata de debitorul principal.

In situatia in care nu erau constituite nici garantii reale si nici garantii personale,
iar debitorul devenea insolvabil, se instituie o procedura speciala de executare
silita denumita curama, prin efectul careia bunurile debitorului erau pretuite,
evaluate si impartite intre creditori proportional cu valoarea nominala a
creantelor lor.