PROZELITISMUL, CONTRA-MĂRTURIE CREŞTINĂ.

PRINCIPII, METODE ŞI MIJLOACE DE PROZELITISM

SECTAR ŞI COMBATEREA LOR

Evanghelizarea este misiunea cea mai importantă a Bisericii şi a

slujitorilor ei. Iniţiată de Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de înălţarea Sa la
cer, şi continuată de ucenicii săi către toată făptura 1, evanghelizarea a fost
continuată de slujitorii Bisericii, pentru ca popoarele să „audă”, adică să ia
contact cu învăţătura mantuitoare. În timp au fost aduse multe prejudicii
adevărului de credinţă, comunităţi umane mai mari sau mai mici trecând de la
comunicarea Evangheliei lui Hristos Domnul, la predicaţia propriilor opinii pe
marginea învăţăturii Fiului lui Dumnezeu. Acest fenomen îl întâlnim şi în
epoca modernă, când membrii diferitelor confesiuni creştine se străduiesc să
„evanghelizeze” nu pe cei ce nu cunosc Evanghelia, ci pe creştinii de o altă
confesiune, situaţie care, evident, este nefirească şi induce o abordare critică şi
responsabilă a fenomenului evocat.

I. Fenomenul sectar- scurt istoric

Etimologic, termenul sectă provine din latinescul sequi (sequor, sequi-
secutus-sum) şi se traduce prin a urma. În accepţia antică, vocabula desemna pe
cei care urmau un conducător spiritual, sau pe cei care frecventau un curent sau
o şcoală filosofică ori religioasă – de altfel, creştinismul însuşi apărea iudeilor
din Roma drept o sectă, pe care aceştia doreau să o cunoască, cerându-i în acest
sens explicaţii Sfântului Apostol Pavel2.
Tot Apostolilor le-a revenit meritul de a fi remarcat, printre primii,
devierile unor credincioşi de la învăţătura Bisericii. Astfel, Sfântul Apostol
Pavel a sesizat, încă în faşă, apariţia primelor schisme şi a prevenit credincioşii
vremii în privinţa lor. Acelaşi lucru l-a făcut şi Sfântul Apostol Petru,
avertizându-şi păstoriţii cu privire la cei care tăgăduiau învăţătura creştină
despre divinitatea şi mesianitatea Mântuitorului Iisus Hristos 3, iar Sfântul
Apostol Ioan s-a adresat credincioşilor din Efes, atenţionându-i cu privire la
incidentele ivite în comunitatea din Corint. Şi tot trimişii Domnului au fost cei
care au indicat primele remedii împotriva unor astfel de situaţii.
Impunerea progresivă în lumea antică a unor ideologii cum ar fi
declararea sacralităţii împăratului pe baza autorităţii deţinute de acesta în
societate, iar mai târziu afirmarea doctrinei formulate de Biserică, pe temeiul
calităţii ei de organism divino-uman, au făcut ca orice grupare care difuza o
altă învăţătură decât cea oficială să fie catalogată drept sectară, adică o grupare
ruptă (de la seco, secare = a separa, a tăia) de trunchiul mamă.
Analizând atent cele două noţiuni, vom constata că ele se refereau la un
segment uman, care nu s-a impus numaidecât prin ostilitate faţă de învăţătura şi
autoritatea bisericească, ci prin dorinţa de a aprofunda şi clarifica doctrina

1
Marcu, 16, 15. Matei, 28, 19-20.
2
Faptele Apostolilor, 28, 22.
3
II Petru, 2, 1.

1
creştină (ereticii), sau prin dorinţa de a corecta şi perfecţiona modul de viaţă
creştin (sectarii).
În urma fricţiunilor apărute în viaţa Bisericilor istorice, noţiunea de sectă
şi-a schimbat conţinutul, primind o pronunţată nuanţă peiorativă 4. Aşa se face
că, în mediul eclesial cuvântul sectă avea să fie asociat cu grecescul airesis,
termen prin care se desemna orice învăţătură opusă doctrinei Bisericii, fapt
evidenţiat în timpul marilor controverse doctrinare, când nu s-a mai vorbit
despre secte, ci despre erezii.
În sfârşit, considerăm necesar să facem o ultimă precizare: sectele nu au
continuitate apostolică şi nici succesiune în credinţă, fiind excrescenţe pe
organismul eclesial. Cu toate acestea, ele au o evoluţie socială bine conturată.

II. Prozelitismul sectar, contra-mărturie creştină

Sectele au ca obiectiv corectarea şi perfecţionarea stilului de viaţă
creştin, fapt pentru care fiecare sectă promovează competiţia continuă cu
celelalte confesiuni5. Iar instrumentul utilizat în acest scop este prozelitismul,
discurs concurenţial, bazat pe două teme principale: detaşarea omului de lume
şi comuniunea directă cu Dumnezeu, în urma lecturii neintermediate a textului
sacru.
Pledoaria sectelor pentru despărţirea credinciosului de lume, pentru
„ruperea” acestuia de realitatea înconjurătoare (însufleţită şi neînsufleţită) nu
este nouă. Ea are la bază reminiscenţe doctrinare din gnosticismul egiptean,
elen şi iudeo-creştin din secolul al doilea al erei noastre. Sistemele de gândire
amintite considerau că lumea este rea, motiv pentru care, pentru a se salva, e
necesar ca omul să se detaşeze de ea, prin asceză şi iniţiere în cunoaşterea
absolută. Influenţate fiind de o astfel de doctrină, nu e de mirare că sectele
contemporane pledează, la rându-le, pentru despărţirea omului de lume, în
vederea dobândirii experienţei revelatorii şi pentru implementarea, în
contemporaneitate, a stilului de viaţă apostolic. Concepţii de acest fel au fost
analizate critic de Părinţii Bisericii şi de către teologii ei, după cum vom arăta
în continuare.
Conform învăţăturii Dascălilor Bisericii, natura umană este proiecţia cea
mai înaltă a Binelui suprem în afara naturii Sale, răul intrat în universul
spiritual uman nefiind altceva decât consecinţa umbririi funcţiei virtuoase a
conştiinţei omeneşti. Astfel, opţiunea pentru asumarea sistemului autonom de
valori în defavoarea celui heteronom a produs şi continuă să producă o oscilaţie
a trăirilor noastre între satisfacţie şi insatisfacţie. Consecinţa acestei atitudini
este criza de identitate în care orbecăie spiritul uman. În aceste condiţii,
remediul propus de către Părinţi nu este declinarea răspunderii către diferiţi
agenţi externi (materiali ori demonici), nici cantonarea în experienţe ezoterice
sau exoterice, ci decizia personală de a acţiona în conformitate cu voinţa lui
Dumnezeu, sub lumina harului divin6. Prin urmare, relaţia cu Dumnezeu nu se

4
N. Corneanu, În pas cu vremea, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 2002, pp. 84-85.
5
I. Ţon, Credinţa adevărată, Societatea Misionară Română, 1988, p. 7.
6
Sfântul Grigore de Nyssa, Despre suflet şi înviere, Ed. Herald, Bucureşti, f. a., p. 132.

2
realizează prin „ruptura” de lume, ci prin decizia omului de a se afla în
comuniune cu tot ceea ce se află în dialog cu Dumnezeu.
Aşa cum am anticipat, o altă teză valorificată de prozelitismul sectar
promovează ideea lecturii neintermediate a textului sacru, în vederea realizării
comuniunii directe a credinciosului cu Dumnezeu. Deşi acest principiu a fost
lansat de marii reformatorii, pentru care cercetarea textului sacru a constituit o
preocupare nu numai exegetică, ci şi una ştiinţifică (respectiv apropierea cât
mai fidelă de sensul original al logosului divin), pentru secte rigorile amintite
nu mai reprezintă o prioritate. Locul controlului ştiinţific asupra textului sacru
este luat de traducerea liberă şi tendenţioasă, manieră cu accente vădit
propagandiste.
În aceste circumstanţe, e important ca fidelii Bisericii noastre să cunoască
faptul că traducerile făcute de către Biserică sunt realizate cu concursul
specialiştilor în interpretarea mesajului divin şi a cunoscătorilor limbilor şi
tradiţiilor inserate în Sfintele Scripturi. Astfel, traducerea şi tipărirea textelor
sfinte sunt privite ca un act de mare responsabilitate culturală şi spirituală. Mai
mult, e bine să se cunoască faptul că limba literară evoluează, motiv pentru
care adaptarea Sfintei Scripturi la noutate nu se poate face aleatoriu, aşa cum se
întâmplă în mediul neoprotestant, unde textul biblic este adaptat la doctrina
specifică a acestor confesiuni.
Şi mai interesant e faptul că editori neoprotestanţi oferă pieţei biblii
pentru mai toate categoriile profesionale – savanţi, marinari, aviatori,
cosmonauţi – lucrări al căror text nu e departe de fanteziile teogonice,
cosmogonice şi antropogonice din Vedanta, Upanişade, Iliada şi Odiseea.
Credincioşii noştri se cuvine să ştie faptul că asemenea producţii nu fac altceva
decât să deruteze spiritul şi să profaneze maiestatea cuvântului revelat,
transformându-l din logos fundamental al normei de credinţă într-un verb menit
să exprime fabulaţiile psihicului uman7.
Lectura şi interpretarea liberă a cuvântului biblic, făcând abstracţie de
adevărul de credinţă, duc la un pietism exagerat. Exerciţiile de acest fel distrug
specificul simfonic al actului religios, act în care sunt implicate toate facultăţile
psihicului uman – raţiunea, voinţa şi sentimentul. În plus, prin satelizarea
activităţii spiritului uman exclusiv în jurul sentimentului, locul realei evlavii e
luat de euforism şi fanatism, persoanele integrate în astfel de „programe”,
eşuând în forme de comportament străine modului de viaţă creştin, decuplându-
se, de cele mai multe ori, de la datoriile sociale şi familiale ce le revin 8.

III. Metode de preîntâmpinare şi combatere a prozelitismului sectar

Conform celor arătate la început, sectele apelează la principiul
concurenţei, aşa că nu e bine să neglijăm faptul că un atare traiect director
facilitează prozelitismul, mai ales într-un mediu marcat fie de o pietate
excesivă, fie de o ignoranţă crasă. În asemenea împrejurări, e important ca
fidelii Bisericii noastre să cunoască faptul că principiul concurenţei, deşi e

7
P. David, «Biblia » britanică (a lui Cornilescu), o traducere favorabilă prozelitismului sectant, în
Glasul Bisericii, nr. 5/1987, p. 32.
8
S. Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu, 1933, p. 154.

3
funcţional în sfera economiei şi a comerţului, în domeniul pieţei libere, este
impropriu vieţii religioase. Credincioşii noştri e necesar să ştie că în domeniul
vieţii religioase nu primează astfel de pseudo-valori, ci valorile al căror temei
se află dincolo de orizontul acestei lumi, şi că aceste virtuţi pot fi asimilate
numai printr-un efort constant de hristoformizare, de urmare a lui Hristos
Domnul.
Identificarea credincioşilor tentaţi să se integreze într-o comunitate
neoprotestantă poate fi sesizată numai atunci când preotul are o bună pregătire
profesională (când deţine cunoştinţe temeinice despre doctrina sectelor şi
formele lor de manifestare), când se consacră activităţii sacramentale, cu timp
şi fără timp, şi când îşi foloseşte toate abilităţile misionare pentru a conduce
Biserica pe care o slujeşte cât mai aproape de standardele evanghelice,
apostolice şi patristice.
Profilaxia antisectară mai presupune înlăturarea tuturor cauzelor care pot
produce sau favoriza manifestarea sectarismului. Această acţiune începe cu
insul, continuă cu familia şi se sfârşeşte la nivel comunitar, în Biserică. Cum
prozelitismul sectar este favorizat de inactivitatea preotului sau de o activitatea
superficială, astfel de situaţii pot fi evitate atunci când trăirea în Hristos a
slujitorului şi a comunităţii bisericeşti sunt autentice. Ilustrative ni se par în
acest sens cuvintele ucenicilor, la întrebarea adresată de Iisus (,,Voi de ce nu
plecaţi?”): „Unde să mergem, Doamne, numai Tu ai cuvintele vieţii
veşnice…”9.
Preotul deţine cele mai eficace instrumente pentru contracararea
concurenţialismului sectar. În virtutea calităţii sale de mediator al lui Hristos, a
Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor acestora, clericul poate oferi, cu succes, o
alternativă reală la acţiunea prozelitistă a sectelor; el are la îndemână spre
valorizare cele trei demnităţi ale lui Iisus – didactică, sacramentală şi regală
(conducătoare) –, demnităţi cu ajutorul cărora pot trece activismul lui Hristos
Domnul din virtualitatea celestă în actualitatea terestră – bineînţeles, printr-o
slujire ce tinde spre excelenţă.
Prima dintre acestea – demnitatea didactică, lăsată drept moştenire
urmaşilor Săi de Mântuitorul Iisus Hristos – preotul o poate valorifica prin
fundamentarea credincioşilor în învăţătura de credinţă a Bisericii. Acţiunea
aceasta necesită imperios livrare a kerygmei hristice şi, bineînţeles, a ecourilor
ei (apostolice şi patristice) către credincioşi, iar efectul ei constă în aşezarea
temeinică a vieţii bisericeşti în viaţa lui Iisus. De altfel necesitatea acestui tip
de exerciţiu a fost subliniată de Hristos Domnul, cu prilejul trimiterii
Apostolilor la propovăduire: „Mergând învăţaţi – le-a cerut Divinul Învăţător
ucenicilor Săi – toate neamurile, botezându-le…” 10, şi a fost aplicată, după
înălţarea Sa la cer, de către Sfinţii Apostoli. Lămuritoare în acest sens sunt
cuvintele Sfântului Pavel: „Şi cum vor crede în Cel despre care n-au auzit? Şi
cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu se vor trimite?
…Deci, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” 11.

9
Ioan, 6, 68.
10
Matei, 28, 19.
11
Romani, 10, 13-17.

4
 Dimensiunea didactică a activităţii apostolice este şi cea care a stat la baza
constituirii primei Biserici creştine, evreii prezenţi la Ierusalim cu ocazia
Cincizecimii botezându-se după ce au „auzit” cele despre Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu12. Şi tot predicaţia a fost cea care, în ciuda celor mai dificile
obstacole (culturale, filosofice şi politice), a contribuit la difuzarea Evangheliei
în toate ţinuturile Imperiului Roman şi în cele mai îndepărtate colţuri ale
acestuia: India, Etiopia, Scythia Minor.
Misiunea de propovăduitor a Evangheliei cere, deci, preotului o conştiinţă
raportată la adevărul revelat, la adevărul de credinţă, dar şi la discursul cultural
al epocii sale. Fără această relaţie triadică – revelaţie, interpretare patristică,
fond aperceptiv – preotul reuşeşte cu greu să facă auzit logosul hristic. Din
acest motiv, preotul, pe de o parte, are datoria de a radiografia starea de spirit a
convivilor săi, iar pe de altă parte, e dator să comunice, cu abilitate, enoriaşilor
săi învăţătura de credinţă a Bisericii, dar şi acele idei neglijate sau uitate în
depozitele Tradiţiei noastre ortodoxe. Prin urmare, doar printr-o intensă muncă
de reevanghelizare slujirea preoţească poate duce la o reală asanarea morală a
societăţii contemporane13.
Alături de acţiune educativă a slujirii preoţeşti, un rol important revine
dimensiunii sacramentale, activitate prin care credinciosul descoperă
împreună-lucrarea sa cu Dumnezeu, mijlocită de harul divin.
Slujirea sub forma cultului a fost indicată de Iisus Domnul însuşi, Care
mergea la templu se ruga, citea, dovadă fiind faptul că atunci când opozanţii
Săi au vrut să-L încurce cu unele întrebări, le-a demonstrat că ei înşişi rătăceau
neştiind Scripturile14.
Rugăciunea, lauda lui Dumnezeu, citirea Scripturilor, cultul în general
sunt forme de întâlnire a noastră cu Divinitatea. Evident, Dumnezeu nu duce
lipsă de laudele şi de rugăciunile noastre. De asemenea, nu El se foloseşte de
roadele citirii Scripturilor, ci noi care, fără acestea, fără această comunicare,
fără recunoaşterea prin credinţă a existenţei, puterii, iubirii, grijii, providenţei
divine, am fi lipsiţi de orientare dreaptă şi de putere, şi n-am şti nimic despre
noi, nici despre aproapele, nici despre cer, nici despre pământ15.
Liturghia, Tainele şi Ierurgiile, prin faptul că reglementează relaţia
spiritual-corporală a credinciosului cu Iisus, contribuie substanţial la
transformarea calitativă a sinaxei, a adunării credincioşilor. În atmosfera
liturgică, preotul şi credincioşii devin, împreună, beneficiari ai unei lucrări în
care totul se primeşte şi se însuşeşte laolaltă, în ambianţa harului sfinţitor al
Duhului Sânt. Credinciosul poate simţi în astfel de momente căldura dragostei
divine, stare din care va iradia, în mod cert, mulţumirea, siguranţă de sine,
încrederea, fericirea şi statornicia în credinţă.
Pentru ca toate acestea să se realizeze, responsabilitatea slujitorului
bisericesc este aceea de a atinge o tensiune duhovnicească maximă, în aşa fel
încât Dumnezeu să găsească în persoana sa mediul optim pentru acţiunile Sale
12
Faptele Apostolilor, 2, 1 sq.
13
P. Gallay, L'Europe a reevangeliser, în La documentation catholique, Paris, nr. 22/1991, p. 1067.
14
Matei, 22, 29.
15
A. Plămădeală, Coordonate pentru o teologie a slujirii, www.creştinortodox.ro

5
sfinţitoare. Atitudinile de acest fel situează preotul în postura unui autentic
apostol, a unui prieten al Duhului Sfânt.
În sfârşit, dimensiunea regală (conducătoare) a activităţii preoţeşti constă
în capacitatea slujitorului lui Hristos de a înainta spre Capul Bisericii împreună
cu întreaga comunitate încredinţată spre păstorire. Ca îndrumător al
credincioşilor pe traseul mântuirii, rolul preotului este de a deştepta în
conştiinţele adormite, laxe, credinţa; de a-şi stimula păstoriţii în promovarea
binelui; de a cultiva moralitate şi evlavia; de a optimiza viaţa persoanelor
cotropite de deznădejde; de a infuza dragostea comunitară, prin aplanarea
tensiunilor dintre cei dezbinaţi.
În activitatea sa regală, slujitorul Bisericii este dator să-şi amintească
mereu că el, la rându-i, este păstorit de Păstorul cel Bun. Înţelegând lucrurile
astfel, slujitorul Domnului va privi neîncetat spre Modelul Său şi va primi de la
El, prin cuvintele adânci ale Evangheliei, tot sprijinul de care are nevoie pentru
a preîntâmpina orice posibile dezbinări, pentru a ţine parohia laolaltă.
Blândeţea, pietatea, îndelunga răbdare, sfatul duhovnicesc potrivit, dojana la
vreme şi toate câte le poate manifesta spre binele duhovnicesc şi chiar material
al păstoriţilor încredinţaţi lui, vor duce la îndreptarea pe calea cea bună a celor
rătăciţi, vor îmbunătăţi pe cei răi şi vor desăvârşi pe cei buni16.
Unitatea tuturor în Biserică – koinonia – cere ca preotul să de-a exemplu
de slujire dezinteresată. Chiar dacă există diferenţe între „mădulare”, preotul
are datoria de a le îndrepta spre aceeaşi ţintă, adică spre mântuire, rolul fiecărui
membru al Bisericii, mai mare sau mai mic, fiind la fel de valoros şi
bucurându-se de aceeaşi cinste şi de aceleaşi drepturi: „Cel mai mare între voi
– arăta Sfântul Pavel – să fie ca cel mai mic, şi căpetenia ca acel care slujeşte 17.
De altfel, o orientare autentic teologică e important să aibă în vedere insul şi
comunitatea, particularul şi generalul, creştinul şi Biserica, Biserica şi lumea.
Cele trei demnităţi vin, aşadar, să arate că datoria preotului este să
vegheze asupra membrilor Bisericii şi să folosească toate mijloace specifice
activităţii sacerdotale în vederea preîntâmpinării infiltraţiei sectare şi anihilării
acesteia, acolo unde sectele au reuşit să facă deja prozeliţi.
Dacă preotul este conştient de demnitatea chemării sale – „Eu v-am ales
pe voi din lume”18 – afirmă Mântuitorul Iisus Hristos –, credincioşii ascultă
glasul lui. Iar dovada acestei comuniuni este solidaritatea în bucurii şi necazuri.
În faţa unei realităţi de acest fel chiar şi credincioşii care s-au înstrăinat de
Biserica-mamă îşi pot reconsidera atitudinea, reintegrându-se în atmosfera de
iubire frăţească, din experienţa lor având de învăţat întreaga comunitate. În
plus, ca unii care nu cunoşteau mai nimic despre credinţa lor, acum şi-o

16
Preotul misionar ar putea fi comparat cu un om care a pornit să urce un munte împreună cu o
mulţime de prieteni. Fiecare poartă la plecare în spate câte un sac plin cu cele necesare urcuşului. Pe
măsură ce urcă, oboseala cuprinde pe câte unul. Spre a-l uşura şi a-i da posibilitatea să se mişte mai
uşor către vârf, unul dintre drumeţi (preotul), ia treptat în spatele său poverile prietenilor, astfel încât
până aproape de vârf nici unu dintre aceştia nu mai poartă nicio povară, toate fiind cărate, în chip
minunat, de semenul lor generos. Evident, sus pe creastă şi acesta reclamă oboseala, dar numai cea
pricinuită de povara luată cu el la începutul drumeţiei.
17
Luca, 22, 25-26.
18
Ibidem, 17, 15-16.

6
explică, ştiu în ce cred, de ce cred şi pentru ce cred, ce urme materiale a lăsat
credinţa strămoşească în sufletele lor19.
După învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, membrii clerului nu
exercită o profesiune liberă, în cadrul căreia se pot comporta arbitrar, ci se află
în slujirea lui Hristos Domnul şi a Bisericii, fiind deci îndatoraţi să se supună,
în toate, Evangheliei. Ei se cade să-şi facă datoria nu de frica sancţiunilor, ci
din imboldul cugetului curat20. Preoţii care nu-şi îndeplinesc cu responsabilitate
misiunea e necesar să se cutremure în faţa cuvintele lui Iisus Mântuitorul: „Vai
omului prin care vine sminteala!”21, sau ale Sfântului Apostol Pavel: ,,Tu care
înveţi pe altul, nu te înveţi şi pe tine? Tu cel care propovăduieşti să nu fure,
furi? Tu, cel care zici altora să nu desfrâneze, desfrânezi?… Tu cel care te lauzi
cu legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii? 22”
Cum locul de acţiune al preotului, este locaşul bisericesc, preotul îşi va
spori mult eficienţa pastorală şi misionară dacă va şti să câştige stima,
dragostea şi sprijinul colaboratorilor săi din parohie: cântăreţi, membrii
Consiliului şi Comitetului Parohial, paraclisier, dar şi a credincioşilor evlavioşi
şi dornici să contribuie la menţinerea unităţii Bisericii locale.
Prin urmare, mijloacele şi metodele care apreciem că pot fi folosite de
preot pentru apărarea credinţei şi diminuarea prozelitismului sectar decurg din
responsabilitatea preoţiei harice, aşa cum este ea ilustrată în remarcile
Mântuitorului Iisus Hristos: „Voi sunteţi lumina lumii şi sarea
pământului”23; ,,Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerului” 24; „Să
lucraţi cât este lumină pentru lumină” 25. Pornind de la acest dat excepţional,
preotul se cuvine să aibă reacţia adecvată la fiecare metodă şi mijloc de
prozelitism sectar.
Iată, pe scurt, cele mai eficiente metode şi mijloace de combatere a
prozelitismului sectar:
a) cunoaşterea temeinică a cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturii
Sfinţilor Părinţi;
b) săvârşirea cu evlavie şi credinţă a tuturor serviciilor divine, pentru ca
acestea să-şi atingă ţelul sacramenal;
c) intensificarea contactului cu enoriaşii, prin sfintele Taine (în special
prin Taina Mărturisirii);
d) rostirea de predici, cateheze şi alocuţiuni cu toate ocaziile oferite de
calendarul ortodox şi de evenimentele speciale din viaţa comunităţii (botezuri,
cununii, înmormântări, sfinţiri de case etc.);
e) vizitarea periodică a credincioşilor şi angajarea de discuţii pe marginea
problemelor care suscită interesul acestora;

19
V. Coman, Îmbunătăţirea activităţii pastoral-misionare a preoţiei, în Biserica Ortodoxă Română, nr.
8-10/1984, pp. 602-603.
20
Romani, 13, 5.
21
Matei, 18, 7.
22
Romani, 2, 21-23.
23
Matei, 5, 13-14.
24
Ibidem, 13, 11.
25
Ioan, 8, 12.

7
 f) combaterea viciilor şi atitudinilor antisociale din parohie (inechitatea,
alcoolismul, avariţia, adulterul etc.) – ,,nici nedrepţii, nici desfrânaţii, nici
slujitorii idolilor, nici furii, nici lacomii, nici beţivii – ne atenţionează Apostolul
Pavel – nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”26;
g) antrenarea întregii comunităţii în procesul de sprijinire a familiilor
defavorizate;
h) aplanarea conflictelor ivite între credincioşi;
i) promovarea bunelor tradiţii ale Bisericii şi dezaprobarea oricăror forme
de superstiţii;
j) tratarea echidistantă a orientărilor politice;
k) conformarea vieţii proprii cu standardele evanghelice şi patristice.
Procedând astfel, apreciem că se poate contribui la tezaurizarea credinţei
transmisă de înaintaşi şi la realizarea unui parcurs mântuitor de succes al
credincioşilor noştri.

Pr. conf. univ. dr. N. Morar

26
I Corinteni, 6, 9-10.