.

Modelarea atenţiei
Multă vreme atenţia a fost definită doar sub aspectul ei selectiv, ca focalizare
asupra unei activităţi particulare în detrimentul activităţilor concurente.
Colin Cherry s-a interesat de modul în care se ajunge ca dintr-un noian de
stimuli şi mesaje care ne asaltează, noi să putem fi atenţi doar la unul singur. Pornind
de la cercetările lui, au fost dezvoltate mai multe teorii privind atenţia selectivă.
Aceste teorii au fost cunoscute ca „teoriile gâtului de sticlă”. Ele au primit acest
nume întrucât porneau de la ideea că după cum nu putem introduce dintr-o dată toată
apa într-o sticlă din cauza îngustimii gâtului acesteia, tot aşa nici informaţiile din
mediul extern nu pot pătrunde în mintea noastră simultan, ele trecând mai întâi
printr-un „filru”, un proces de selecţie.

4.2.1. Experimentul de ascultare dihotomică

Căutarea unei gâtuiri a implicat o paradigmă experimentală ingenioasă prima
dată sugerată de Cherry (1957) şi dezvoltată deplin de Broadbent (1958). Numită
ascultare dihotomică, originile sale sunt găsite în cocktail party-ul în care mai multe
mesaje iau contact simultan cu sistemul senzorial, şi organismul trebuie să selecteze
unul căruia să îi acorde atenţie. În paradigma de ascultare dihotomică, subiecţii
ascultă două mesaje prezentate prin căşti. Li se spune să asculte unul din mesaje şi
să-l ignore pe celălalt.
Pentru a se asigura că subiecţii într-adevăr ascultă canalul indicat,
experimentatorul îi instruieşte pe subiecţi să repete tot ceea ce au auzit în mesajul la
care au fost atenţi, o procedură numită shadowing (umbrire). Erorile de shadowing
sunt înregistrate.
Experimentul de ascultare dihotomică s-a dovedit un instrument remarcabil
pentru descoperirea bazei pe care se face selectarea unui mesaj în defavoarea altuia.
S-a dovedit mai uşor de reprodus mesajul căruia i s-a acordat atenţie atunci când
cele două au fost citite de persoane având sexe diferite decât atunci când erau citite
de aceeaşi persoană (Treisman, 1960), atunci când cele două mesaje erau separate
spaţial decât când erau localizate în acelaşi spaţiu (de exemplu, canalizate spre
urechi diferite sau canalizate în aceeaşi ureche (Broadbent, 1958), atunci când
mesajele erau în limbi diferite decât atunci când erau în aceeaşi limbă (Treisman,
1964), sau, cel mai general, atunci când cele două mesaje puteau fi uşor deosebite
pe baza unei caracteristici stimul decât atunci când cele două mesaje puteau fi doar
vag deosebite. Aceste rezultate l-au condus pe Broadbent să afirme existenţa
unui filtru senzorial.