Munţii Trascău

Situaţi în sud-estul Munţilor Apuseni, Munţii Trascău se desfăşoară pe circa 75 km, de la nord de
Arieş până în valea Ampoiului, pe direcţia NNE-SSV.

Fig.1 Munţii Apuseni – subdiviziunile principale

A - Masivul Central Înalt ( Bihor-Muntele Mare): 1. M. Vlădeasa, 2.Platoul Padişului, 3.
M.Biharia, 4. M. Găina, 5. Gilău-Muntele Mare

1
 B – Munţii Mureşului: 1. M.Zarandului, 2. M. Husu, 3. Măgura Ciunganilor, 4. M. Malului, 5.
M. Săcărâmb, 6. M. Vinţului, 7. M. Roşiei Montane, 8. M. Trascăului
C – Munţii Crişurilor: 1. M. Codru-Moma, 2. M. Pădurea Craiului, 3. M. Plopiş, 4. M. Meseş

Limita nordică urmăreşte o linie ce uneşte localităţile Tureni cu Copăceni. Sinuozitatea ei este
impusă de înaintarea culmilor montane în cadrul ariilor depresionare de contact. Văile largi ale Iarei,
Hăşdatelor şi Turenilor se ingustează brusc la intrarea în Munţii Trascău, căpătând aspecte de defileu,
prima şi de veritabile chei, celelalte două.
Limita estică începe din valea Turenilor şi ţine până în apropierea Ampoiului. Fiind mai puţin
clară până la Cheia, este evidenţiată în rest de un abrupt prin care Munţii Trascău se impun faţă de
Podişul Măhăceni şi zona piemontană ce face trecerea spre Culoarul Mureşului. Limita este fidel
înregistrată de văile relativ numeroase, care la ieşirea din munţii se lărgesc brusc.
Limita sudică, între Ţelna şi Zlatna, poate fi socotită valea Ampoiului, mai precis rama
depresiunilor tectono-erozive Ampoi-Ampoiţa şi Zlatna, ce se interpun spre Munţii Metaliferi.
Limita vestică este mai puţin clară. Astfel, între valea Ampoiului şi valea Găldiţei, Munţii
Trascău sunt strâns ″sudaţi″ de Munţii Auriferi.
Spre est şi spre vest de o linie ce ar uni localităţile Zlatna cu Sfârcea, apar elemente morfologice
ce individualizează două unităti şi anume, carstul în Trascău şi neckurile vulcanice în Metaliferi. Între
Sfârcea şi Sălciua abruptul din ce în ce mai accentuat din vestul M. Trascău reprezintă o limită clară
spre Culoarul Ponorului ce se interpune spre M. Metaliferi. Acelaşi culoar se continuă şi la nord de
Arieş, până la Iara, separând Munţii Trascău de Muntele Mare.
Între aceste limite, M. Trascău apar atât ca o subunitate geomorfologică bine individualizată, cât
şi ca una fizico-geografică distinctă, prin peisajul variat şi complex. ( fig. 2 ).
Alcătuirea petrografică variată explică prezenţa a numeroase tipuri de relief, dezvoltate pe şisturi
cristaline, ofiolite, conglomerate şi gresii, argile şi marne şi îndeseobi pe calcare.
Relieful dezvoltat pe şisturi cristaline apare în nord-vestul masivului, de o parte şi de alta a
Arieşului, caracterizându-se prin forme greoaie, care imprimă aspecte de masivitate. În cea mai mare
parte a sa zona este acoperită de păduri de fag ce coboară până în talvegul văilor adânci care
fragmentează cristalinul.
Relieful dezvoltat pe ofiolite este mai extins. Ofiolitele apar sub formă de benzi înguste şi petice
izolate, în centrul şi sudul masivului, unde frecvent străpung masa flişului cretacic. Faţă de rocile mai
moi ale flişului, ofiolitele se impun întotdeauna prin denivelari, uneori destul de marcante. Morfologia

2
de amănunt dată de ofiolite se caracterizează prin prezenţa unui relief variat şi complex, cu aspect
ruiniform ( piramide, stâlpi, turnuri ) şi acumulări de grohotişuri.
Relieful carstic dă nota dominantă a peisajului din M. Trascău, în ciuda faptului că, sub raportul
suprafeţei, rocile carstificabile nu ocupă primul loc în cadrul faciesurilor petrogafice.

Fig. 2 Munţii Trascău: 1. limita spre regiuni depresionare; 2. zone carstice; 3. platouri carstice
pe supafaţa de nivelare Ciumerna-Bedeleu; 4. martori de eroziune; 5. creste calcaroase; 6. abrupturi; 7.
chei, defilee; 8. peşteri; 9. depresiuni intramontane;

Cu toate acestea, relieful carstic prezintă formele carstice cele mai spectaculoase, care se impun
net în cadrul celorlalte. Calcarele jurasice sunt cele mai extinse, atingând grosimi până la 600-700 m şi
dau cel mai tipic relief carstic. În Trascău sunt bine reprezentate trei tipuri de carst: de platou ( în
masivele Petreşti, Colţii Trascăului, Bedeleu, Râmeţ şi Ciumena ), de masive izolate ( Data, Rachiş,

3
Pleaşa Râmeţului, Piatra Grohotişiului,etc ) şi de creastă ( Piatra Budanului, Prisaca, Piatra Cetii,
Pleaşa Râmeţului ). Dintre formele exocarstice foarte răspândite sunt lapiezurile, formând adevărate
câmpuri, şi dolinele. Cea mai mare dolină este Vânătara (de prăbuşire), având formă de pâlnie şi
adâncimea de 80 m.
Cheile au luat naştere prin străpungee epigenetică ( Turenilor, Turzii, Mânăstirii ) prin captare
(Râmeţului, Aiudului) sau prin eroziune regresivă ( Bedeleu ).
Endocarstul este reprezentat prin numeroase peşteri. În bazinul Arieşului sunt identificate circa
30 de peşteri, între care şi cea mai mare din Trascău, Huda lui Papară. (peste 2 km lungime).
În peisajul M. Trascău un rol important îl are relieful structural, în special cel dezvoltat pe
fomaţiunile sedimentare mezozoice cutate, format din văi subsecvente, cueste, suprafeîe structurale,
hogbackurile etc.
O trăsătură caracteristică a acestei subunităţi montane este însă dată de prezenţa şi relativ buna
conservare a supafeţelor de nivelare. Cea mai veche este suprafaţa Ciumerna-Bedeleu, care reprezintă
partea cea mai înaltă a masivului şi apare mai ales sub formă de platouri întinse, fiind întreruptă doar
de văile transvesale ale Arieşului, Râmeţului şi Gălzii. Tot sub formă de platouri se întâlneşte în
masivele izolate ( Colţii Trascăului ).De asemenea, ea mai apare şi sub formă de creste de intersecţie şi
de martori de eroziune. Cel mai bine este conservată pe calcare jurasice, şisturi cristaline, ofiolite şi
chiar conglomerate. Factorii care explică altitudinile mai mari ce se păstrează în sud ( peste 1300 m în
Ciumerna ) şi mai mici în nord ( sub 1000 m ). Suprafaţa Râmeţ-Ponor are înfăţişarea generală a unui
relief matur, dominat de numeroşi martori de eroziune,fiind cea mai extinsă din cadrul Munţilor
Trascău. Suprafaţa se prezintă frecvent sub formă de interfluvii prelungi şi sub formă de umeri în văile
principale şi în depresiuni. Conservarea suprafeţei Râmeţ-Ponor s-a făcut diferenţiat de la o zonă la
alta, în funcţie de apariţia unor nivele de bază locale ( depresiuni ) care au stimulat eroziunea, de
litologie şi alţi factori.
Datorită altitudinilor reduse ( sub 1400 m ), Munţii Trascău s-au aflat în timpul pleistocenului cu
câteva sute de metri sub limita inferioară a glaciaţiunii din Carpaţi, regiunea încadrandu-se zonei
climatice în care procesele periglaciare s-au manifestat cu intensitate. În morfologia de amănunt
relieful periglaciar, joacă un rol important, atât prin larga lui răspândire, cât şi prin marea lui
complexitate. El este reprezentat prin forme de dezagregare fizică ( abrupturi de eroziune, creste
periglaciare, arcade şi poduri suspendate, turnuri şi stâlpi, ciuperci, etc. ) forme de tasare şi eroziune
nivală ( ulucuri nivale ), forme de acumulare ( grohotişuri, conuri de dejecţie ), forme de dizolvare,
solifluxiuni.

4
 Varietatea litologică mare atrage după sine apariţia unor procese geomofologice actuale
complexe. Astfel, şiroirea şi torenţialitatea sunt stâns legate de deluvii, mai ales în zonele despădurite;
alunecările de teren sunt frecvente pe formaţiunile argiloase; răspândite sunt prăbuşirile, curgerile de
pietre, eroziunea fluviatilă. Un loc aparte în peisaj îl ocupă relieful antropic, legat îndeseobi de
numărul mare de cariere, de halde sau terase artificiale-acestea din urmă fiind specifice Depresiunii
Trascău şi văii Arieşului.
Dominanţa circulaţiei vestice este ecvdenţiată prin cantităţi remarcabile de precipitaţii iar
temperaturile medii anuale sunt de 7-8°C.
Reţeaua hidrografică principală care drenează Munţii Trascău are caracter alohton şi în acelaşi
timp transversal. Râuri mai importante sunt Arieş, Ampoi, Râmeţ, Galda.
Dată fiind prezenţa masivelor calcaroase, este pusă în evidenţă şi o circulaţie subterană carstică,
cel mai bine reprezentată în bazinul Arieşului (Valea Morilor avale de Sălciua ). Circulaţia carstică este
tradată de prezenţa a numeroase izvoare carstice care apar în apropierea talvegurilor din cadrul cheilor
( Cheia Râmeţului )sau la baza unor abrupturi calcaroase ( Şipotele din vestul Bedelului ). Alte izvoare
carstice la Pleaşa Râmeţului, în masivele Ciumerna, Colţii Trascăului.
Pădurile ocupă astăzi suprafeţe importante, în special în jumătatea sudică a Trascăului. Ca o
constatare generală, pădurile se păstrează mai compact pe versanţii văilor, în timp ce la partea
superioară a interfluviilor ele au fost defrişate. Dominante sunt pădurile de fag, pe alocuri în amestec
cu bradul. Ca o consecinţă a fenomenelor de foehnizare, pe versanţii estici şi sud-estici apar pădurile
de stejar, care urcă frecvent la 700-800 m, altitudini destul de mari pentru această specie, care aici
beneficiază şi de expoziţia favorabilă a versanţilor. În cadrul vegetaţiei forestiere se remarcă pădurea
de larice de la Vidolm, dezvoltată pe o sâncărie calcaroasă în sudul satului respectiv.
Procesele de defrişare au urmărit nu numai obţinerea de noi suprafeţe pentru agricultură, ci şi a
celor pentru păşunat. Astfel, în condiţiile actuale, paşunile din Munţii Trascău capătă o extindere
importantă, atât la partea superioară, cât şi pe culmile secundare şi pe versanţii văilor şi depresiunilor.
Aveste pajişti secundare folosite pentru creşterea cornutelor mari şi mici sunt mai extinse în Culmea
Petreştilor, Munţii Bedeleu, Colţii Trascăului, Ciumerna, Culoarul Ponorului, precum şi în cadrul
depresiunilor. Păşunile, pe lângă faptul că prezintă o componentă a peisajului geografic al zonelor
respective, joacă şi un rol important în economia aşezărilor rurale de aici.

5
 Bibliografie :

● Velcea Valeria, Savu Alexandru ( 1982 ) - " Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor

Româneşti ", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
● *** ( 1987 ) - " Geografia României, III, - Carpaţii Româneşti şi Depresiunea
Transilvaniei ", Editura Academiei, Bucureşti;