1.

ETAPA ANTICHITĂŢII

Omul a început a face observaţii cu caracter geografic din cele mai vechi timpuri, împins de necesitatea cunoaşterii spaţiului în
care îşi ducea traiul. Dar despre o geografie nu se poate vorbi decît după inventarea scrisului şi după diviziunea muncii, care a
permis unor oameni să se îndeletnicească cu cercetări ştiinţifice. Au fost elaborate descrieri de călătorii, care cuprindeau informaţii
asupra locurilor străine, încă în mileniile III—II î.e.n.
H i p p a r k , St r a bon ş.a. îl considerau pe H o m e r ca întemeietor al geografiei. Descrierile geografice, cunoscute sub
numele de „periodos", s-au înmulţit în Grecia antică după sec. al VlII-lea î.e.n. în acelaşi timp, la filozofii din acea vreme apar
preocupări privitoare la forma Pămîntului, alcătuirea materială a lumii etc.
H e k a t e u din Milet a descris oikumena cunoscută pe atunci, dînd o lucrare care ar putea fi considerată ca geografică. Tot el a
încercat să îmbunătăţească harta lui A n a x i m a n d r u. în „Istoria" sa, H e r o d o t din Hali-karnas a descris oikumena cunoscută
grecilor, încît unii îl consideră pe el ca întemeietor al geografiei.
În această perioadă s-a elaborat şi ideea despre „zonele cereşti", legate de schimbarea unghiului pe care îl fac razele solare cu
suprafaţa terestră, fără afi legate, la început, de forma sferoidală a Pămîntului. Au apărut şi unele idei despre modificarea
aspectului suprafeţei terestre.
Un rol de seamă, în dezvoltarea geografiei, 1-a jucat A r i s t o t e l din Stagir, careta introdus concepţia despre atmosferă ca
înveliş al Pămîntului. El a consolidat ideea despre sfericitatea Pămîntului, dar admitea geocentrismul. A dezvoltat concepţia
zonalităţii şi a pus bazele studierii organismelor vii. A sesizat circuitul aerului şi al apei.
Începînd din sec. al III-lea о.e.n., cel mai important centru ştiinţific a devenit Alexandria unde a trăit şi
E r a t o s t e n e , care în „Geographica hi-pomnemata" (Comentarii geografice), cunoscută de obicei sub numele de „Geografia", a
inclus şi probleme de geografie generală. El a calculat dimensiunile Pămîntului şi a împărţit oikumena în „sfragide" (regiuni de
formă geometrică).
Filozofii greci s-au preocupat şi de probleme de geografie dînd descrieri geografice dar elaborînd şi idei despre Pămînt ca
planetă. Pînă la E r a t o s tene, însă, geografia nu era încă o ştiinţă aparte, ci se dezvoltase în sînul filozofiei. Se poate afirma că
E r a t o s t e n e a ilustrat cel mai bine şi a desăvîrşit procesul de individualizare a geografiei prin desprinderea din filozofie.
Pe lînga descrierea unei părţi a suprafeţei terestre, geografia antică ne-a lăsat ideile despre sfericitatea Pămîntului şi rotaţia
sa, despre dimensiunile planetei noastre, zonalitatea termică, despre atmosferă ca înveliş al Pămîntului. A elaborat sistemul de
determinare a poziţiei pe glob cu ajutorul coordonatelor geografice şi sistemul de reprezentare cartografică bazată pe proiecţiile
cartografice.
Romanii au dat şi ei o serie de descrieri geografice, iar pe planul geografiei generale se poate menţiona ideea zonalităţii
termice, elaborată de către P o s i d o n i u s (7 zone) şi P o 1 i b i u (6 zone). Dar, cel mai important geograf al perioadei romane
rămîne C l a u d i u P t o l e m e u care, pe lîngă „Almagesta", a scris şi „îndreptar în geografie". El a criticat proiecţia cilindrică a
lui M a r i n din Tir şi a introdus proiecţiile conică şi pseudoconică.
In concluzie, se poate spune că, începînd încă din mileniile II şi I î.e.n., au început să apară descrieri geografice, care au
devenit tot mai numeroase şi mai cuprinzătoare. în acest timp a început şi elaborarea unor noţiuni şi termeni geografici.
În geografia antică s-au schiţat două direcţii de bază: direcţia descriptiv-regionalв sau chorografică şi direcţia
geografico-matematică (de geografie generală), care se ocupa de Pămînt ca întreg şi de reprezentarea grafică a suprafeţei lui.
In mare parte, geografia antichităţii se baza pe concepţii filozofice idealiste, deşi apăruseră şi unele idei materialiste.
Metoda era descriptivist-statică, dar îşi făcuseră loc şi unele idei evoluţioniste. Dacă direcţia chorografică făcea uz de metoda
inductivă, în direcţia geografiei generale se utiliza şi metoda deductivă. A început şi aplicarea metodei matematice (geometrice) în
geografie.
2. ETAPA MEDIEVALĂ

2.1. Perioada timpurie a evului mediu

Adoptarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului roman, în anul 330, a dus la înlăturarea „ştiinţei
păgîne" şi la instaurarea concepţiei idealiste. S-au realizat puţine lucrări de geografie, îndeosebi sub forma unor
descrieri de slabă calitate.
Începînd din secolul al Vl-Iea, în ştiinţă au jucat un rol mai important arabii, care au întocmit mai multe
descrieri de călătorii, în special în secolele IX—XII, ducînd la lărgirea orizontului geografic. Dar, aceste lucrări
apar mai mult ca înşirări de locuri şi cuprind puţine date despre natură. Dintre cei mai importanţi geografi arabi
pot fi citaţi Al M a s u d i din Bagdad, Al I s t a h r i, A 1 I d r i s i din Ceuta, I b n B a t u t a h din Tanger, care
a fost cel mai mare călător arab. Cel mai mare cartograf poate fi considerat Al I d r i s i, care în 1154 a întocmit
harta lumii şi 70 hărţi regionale pentru regele Siciliei, Roger al II-lea.
În domeniul geografiei generale, arabii nu au adus contribuţii deosebite. Lucrările geografilor arabi au
rămas necunoscute europenilor multă vreme şi ele au început să fie multiplicate în limbile latină abia spre
sfîrşitul secolului al XVII-lea.
Călătoriile şi colonizarea Groenlandei de către vikingi, care au ajuns pînă în America de Nord, au rămas
fără nici un răsunet în geografie, acestea nefiind cunoscute la acea vreme.
În prima parte a evului mediu, ca şi în antichitate, s-au realizat importante lucrări geografice în India şi
îndeosebi în China, care dispunea de descrieri geografice ale întregului teritoriu, ca şi de hărţi, încă din secolul al
III-lea.
2.2. Perioada tîrzie a evului mediu
Perioada tîrzie a evului mediu (sec. XII—XIV) se caracterizează prin dezvoltarea meseriilor şi comerţului,
Mediterana devenind centrul economic al Europei prin dezvoltarea navigaţiei în larg. Dezvoltarea economică a
fost însoţită şi de o înviorare a ştiinţei în secolul al Xll-lea, înfiinţîndu-se prima universitate la Paris şi apoi în
numeroase alte oraşe. Introducerea hîrtiei în Europa în sec. al XlV-lea a favorizat multiplicarea scrierilor şi larga
circulaţie a lor. Lărgirea orizontului geografic a fost legată însă mai mult de soliile trimise în Mongolia, ca
urmare a expansiunii acestei puteri către Europa. G i ov a n n i Plano C a r p i n i , R u b r u q u i s , care au
îndeplinit asemenea solii, au dat descrieri ale unor regiuni din Asia Centrală. Cunoaşterea Chinei şi a Asiei de
Sud-Est, s-a datorat fraţilor N i c c o l o şi M a t t e o Polo, şi îndeosebi, lui M a r c o P o l o .
Descrierile geografice din această perioadă aveau însă mai mult caracter topografic, fără a înregistra vreun
progres calitativ faţă de descrierile anterioare. În domeniul geografiei generale nu se realizează progrese ci,
dimpotrivă, puţini autori mai admiteau sfericitatea Pămîntului, iar dimensiunile lui nu erau apreciate corect.
Despre zonalitate sau despre alte generalităţi geografice nu se mai amintea.

2.3. Perioada marilor descoperiri geografice (secolele XV—XVII)

La începutul acestei perioade s-au închegat state centralizate, care au devenit tot mai puternice (Franţa,
Anglia, Portugalia, Spania), iar în Orientul Mijlociu şi Apropiat se extindea statul turc, care a oprit căile pe uscat
ale comerţului european cu Asia. Cerinţele mari de mărfuri orientale (în special mirodenii) şi de aur (ca urmare a
extinderii relaţiilor băneşti) au stimulat căutarea unor drumuri noi spre Orient, îndeosebi drumuri maritime. S-au
organizat, de aceea, tot mai multe expediţii maritime în primul rînd de către portughezi, dar şi de către spanioli,
francezi, englezi. În 1488, B a r t o l o m e u D i a z a depăşit Capul Bunei Speranţe, în jurul anului 1475
danezii au ajuns în Groenlanda, iar în 1492 C o l u m b a traversat Atlanticul ajungînd în Insulele Antile. în
1497 V a s c o da Gama a ajuns în India ocolind Africa. Expediţia lui M a g e 11 a n a reuşit să facă înconjurul
Globului în 1519—1522. Englezii încercau să găsească un drum spre Indii prin nord-vest, iar olandezii prin
nord-est. După 1600 olandezii şi-au concentrat atenţia asupra sudului Pacificului, ajungînd să descopere
Australia şi să o înconjoare (A b e l T a s m a n , 1642—1643).
în felul acesta, în aproximativ două secole, orizontul geografic al europenilor s-a extins la întregul Glob,
rămînînd neatins încă doar continentul antarctic. S-a obţinut astfel o imagine realistă asupra întinderii
Pămîntului şi a raporturilor dintre suprafeţele acvatice şi cele de uscat.
Pe planul general al gîndirii, al dezvoltării artelor şi ştiinţei, perioada aceasta stă sub semnul Renaşterii, care
începuse în Italia încă din secolul al XlV-lea. Personalităţi ca L e o n a r d o da V i n c i , N i c o l a i Cuza-
nus, N i c o l a i C o p e r n i c , F r a n c i s B a c o n, Rene D e s c a r t e s , G i o r d a n o Bruno,
G a l i l e o G a l i l e i ş.a. au dat strălucire acestei perioade, dezvoltînd ştiinţa şi gîndirea umană. Efervescenţa
intelectuală a Renaşterii a stimulat şi dezvoltarea geografiei.
Deşi rapoartele de călătorie şi multe informaţii erau considerate secrete, totuşi descoperirile geografice s-au
reflectat în geografie, contribuind la îmbogăţirea descrierilor geografice şi a materialelor cartografice. în acelaşi
timp însă, publicarea lucrărilor geografice ale anticilor (traduse în latină) a făcut ca unele descrieri geografice să
se întemeieze doar pe autoritatea anticilor, nefolosind informaţiile noi.
În 1507 a apărut „Introducerea în cosmografie" a lui M a r t i n V a 1 d -s e m u l e r , iar în 1544
„Cosmografia" lui S e b a s t i a n Mii n ster, care se baza pe material faptic bogat, cules printr-o anchetă făcută
cu ajutorul unor circulare trimise în diverse oraşe.
Dar, ca şi mai înainte, în multe descrieri geografice locul principal revenea populaţiei, elementelor politice,
economice etc. Au apărut însă şi lucrări geografice, care acordau atenţie deosebită faptelor naturale, cum a fost
„Istoria naturală a Irlandei", care era un fel de monografie fizico-geografică.
în această perioadă s-au realizat progrese şi în domeniul geografiei generale, prin introducerea concepţiei
heliocentrice a lui C o p e r n i c , măsurarea unui arc de meridian şi calcularea cercului meridian (40 002 km) de
către Jean F e r n e l în 1525, prin elaborarea teoriei curenţilor marini şi a ideii unui nivel oceanic unic (în
„Hidrografia" lui G e o r g e F o u r n i e r, 1643) şi prin elaborarea unei tratări sistematice a problemelor de
geografie^generală, în lucrarea lui N a t h a n a e 1 C a . r p e n t e r _ (1625). Deşi valoroasă, această lucrare nu a
influenţat dezvoltarea geografiei. Mai multă influenţă a avut concepţia deterministă a lui J e a n B o d i n.
Deşi concepţia descriptivist-statică a rămas dominantă, orientarea spre probleme generale, cu descrierea şi, în
parte, explicarea unor procese şi trăsături generale ale suprafeţei terestre marchează începutul unei noi orientări
în geografie. Mijloacele de investigaţie s-au înmulţit prin inventarea _ unor instrumente care au dat observaţiei
caracter mai obiectiv, mărind precizia determinărilor cantitative. în 1612 G a l i l e o G a l i l e i a inventat
termometrul (tot el a inventat şi luneta), iar în 1648 T o r r i c e 11 i a inventat barometrul.
Cele mai însemnate progrese s-au obţinut însă în domeniul cartografiei. S-au întocmit diverse hărţi ale unor
părţi din Europa, inclusiv harţi topografice. Cele mai mari realizări cartografice sînt legate^de numele lui A. O r
-t e l i u s , care în 1570 a publicat o colecţie de 53 hărţi grupate sub titlul „Theatrum orbis Terrarum", şi al lui G.
M e r c a tor al cărui „Atlas" a fost publicat în 1595. Introducerea triangulaţiei de către V. S n e l l i u s ^ î n
1615—1617 şi a măsurătorilor altimetrice cu ajutorul barometrului de către B l a i s e P a s c a l în 1648 a creat
posibilitatea unor ridicări topografice destul de precise.

3. ETAPA GEOGRAFIEI MODERNE

Începutul acestei etape coincide cu deschiderea etapei capitaliste în dezvoltarea societăţii, marcată de
revoluţia burgheză engleză din 1642—1660. Pe plan geografic, ea este subliniată de apariţia lucrării lui B.
Varenius „Geographia generalis" în 1650.

3.1. Perioada 1650 - mijlocul secolului al XVIII-lea

În timpul acestei perioade, expansiunea colonială a stimulat căutarea de noi teritorii şi explorarea celor
descoperite mai înainte. Dezvoltarea relaţiilor capitaliste s-a intensificat, dar industria avea încă un caracter
manufacturier. Ştiinţa a continuat să se dezvolte şi a început schiţarea ideilor evoluţioniste de către R.
D e s c a r t e s , G. L e i b n i z , G. B u f f o n .
Isac N e w t o n a descoperit legea atracţiei universale, dînd posibilitatea explicării mişcărilor Pămîntului,
a formării mareelor şi a deducţiei formei elipsoidale a planetei. Prin calcularea densităţii medii a Pămîntului
a deschis o cale nouă pentru interpretarea structurii interne a lui.
Elaborarea sistemului natural al plantelor de către Karl L i n n e a deschis calea descrierii ştiinţifice a
vegetaţiei. Progresele fizicii au dus la cunoaşterea legilor hidrostaticii şi ale gazelor, permiţînd înţelegerea mai
profundă a unor procese hidrologice şi atmosferice.
Lărgirea orizontului geografic a continuat, dar într-un ritm ceva mai lent. Continuă explorarea Siberiei de
către ruşi, iar francezii pătrund spre interiorul Americii de Nord. De menţionat, însă, că expediţiile încep să
capete sarcini ştiinţifice, îndeosebi de ridicări de hărţi. Astfel, Academia franceză a organizat măsurători de
arce de meridian pentru verificarea turtirii Pămîntului la poli.
„Geographia generalis" a lui V a r e n i u s a avut o mare influenţă asupra dezvoltării ulterioare a
geografiei. El a încetăţenit împărţirea geografiei în „generală" şi „specială". Admiţînd sistemul heliocentric al
lui Copernic, el a descris Pămîntul ca planetă, considerînd că este alcătuit din trei părţi: pămint, cu vegetaţie şi
animale, suprafaţă şi atmosferă. A încercat să calculeze volumul Oceanului Planetar şi a sesizat existenţa
hidrosferei ca înveliş planetar. Important este că V a r e n i u s a căutat să generalizeze materialul faptic
acumulat în geografie, încercînd clasificări şi explicări cauzale dintre care unele au rămas valabile şi azi.
Geografia specială (regională, cum este denumită astăzi) era subdivizată în chorografte, care avea menirea de a
descrie întinderi mari de teren, şi topografie, care se ocupa cu descrierea unor porţiuni mici ale suprafeţei
terestre. In descrierea regională el includea şi omul, acordîndu-i însă un loc redus. A. G. I s a c e n k o afirmă
că geografia lui V a r e n i u s este o ştiinţă naturală şi că însuşi V a r e n i u s arăta că însuşirile omenirii nu
ţin de geografie, dar le-a inclus în descrieri pentru a le face mai captivante şi conforme tradiţiei. J. N. Ba fc e r,
ca şi P a u l V i d a i de la Bl a c h e, au ajuns la concluzia că omul ocupa un loc important în lucrările lui
V a r e n i u s anterioare „Geographiei generalis" şi că nu poate fi vorba la el de o concepţie dualistă asupra
geografiei.
După V a r e n i u s , cunoaşterea geografică trebuie să se sprijine pe observaţie, iar stabilirea explicaţiilor
şi formularea legilor trebuie să se bazeze pe utilizarea metodelor matematice. In acelaşi timp, el utiliza şi me-
toda comparativă.
Pe Iînga valoroasa viziune de ansamblu oferită de V a r e n i u s , geografia a cîştigat, în această perioadă,
şi unele cunoştinţe importante asupra geosferelor. Incepînd cu E d m o n d H a l l e y (1686) se elaborează
teoria circulaţiei atmosferice. F. B u a c h e expunea în 1752 o schemă orografоcă, arătînd că lanţurile montane
 se prelungesc pe fundul oceanelor, iar M. V. L o m o n o-sov, în lucrarea „Despre stratele Pămîntului" (1763),
exprima ideea că suprafaţa terestră este în continuă schimbare.
în cartografie apar hărţi tematice ca cea a curenţilor marini, a vulcanilor şi a declinaţiei magnetice, harta
vînturilor, publicată de Observatorul astronomic de la Greenwich în 1686 ş.a.
Spre sfîrşitul acestei perioade începe să se schiţeze mai clar dualismul geografiei, prin individualizarea
geografiei fizice. Astfel, în 1750 a apărut „Introducere în manualul de studiere fizică şi matematică a globului
terestru" a lui J o h a n L u 1 o v s din Leyda. In „Geographie physique", F. B u a c h e deosebea o geografie
fizică externă (care descria munţii, rîurile, mările) şi o geografie fizică internă (care descria mineralele,
izvoarele, curenţii marini, magnetismul terestru).
Tot în această perioadă, C h a r l e s L o u i s M o n t e s q u i e u a reluat ideile determinismului
geografic, dar G. B u f f o n arăta rolul omului în modificarea naturii.
M. P h l i p p o n n e a u menţionează pentru această perioadă apariţia geografiei aplicate, prin organizarea
unor anchete pentru descrieri geografice, în vederea organizării teritoriale.

3.2. Perioada de la mijlocul secolului al XVIII-lea pînă la mijlocul

secolului al XlX-lea

Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea s-a accelerat dezvoltarea capitalismului, a avut loc revoluţia industrială
în Anglia şi revoluţia burgheză în Franţa. Spre mijlocul secolului al XlX-lea, revoluţia industrială a afectat
principalele state europene. Unificarea Germaniei şi a Italiei a adus pe scena europeană două puteri mari,
pretendente la acapararea de colonii.
în această perioadă a continuat lărgirea orizontului geografic prin descoperiri de noi teritorii şi cartografierea
mai precisă a celor deja cunoscute. S-au făcut noi descoperiri în Pacific, s-a reluat căutarea drumului de NV de
către englezi, care au descoperit Arhipelagul Canadian; s-a descoperit Antarctica, de către ruşi, care au făcut
explorări şi în Arctica şi Eurasia; s-au făcut explorări în interiorul Africii şi Australiei de diverşi cercetători.
Mai important este însă faptul că accentul s-a mutat treptat spre studierea ştiinţifică a teritoriilor, expediţiile
căpătînd tot mai mult caracter ştiinţific. Aşa au fost expediţiile l u i j e a m e s Gook, a l u i j e a n Fran-cois La
P e r o u s e , cele organizate de Academia rusă în diversele regiuni ale ţării, expediţia lui Al. v o n H u m b o 1
d t în America de Sud etc.
Ştiinţa a cunoscut o dezvoltare accelerată, realizîndu-se succese remarcabile. Astfel, către mijlocul secolului
al XlX-lea, Karl M a r x ş i F r i e d - rich E n g e l s au elaborat bazele materialismului dialectic şi istoric. S-a
consolidat concepţia evoluţionistă, prin fundamentarea matematică a ipotezei cosmogonice a lui P i e r r e
S i m o n L a p l a c e şi prin elaborarea concepţiei evoluţiei biosferei de către J e a n-B a p t ist L a m a r c k
şi Charles D a r w i n. O deosebită dezvoltare au cunoscut fizica şi chimia, cu aplicaţii practice în industrie.
Nevoia de materii prime a stimulat dezvoltarea geologiei, care se conturează ca ştiinţă aparte. în 1830,
C h a r l e s Lyell a formulat principiul actualismului, care ducea la explicarea transformărilor scoarţei terestre.
Perioada aceasta este caracterizată printr-un larg interes faţă de geografie, exprimat şi prin înfiinţarea a
numeroase societăţi de geografie (1821 la Paris, 1828 la Berlin, 1830 la Londra, 1832 la Bombay, 1833 la
Mexico etc), care au organizat expediţii, au sprijinit elaborarea de lucrări şi au contribuit la propagarea
cunoştinţelor geografice.
în geografie s-au realizat succese importante în cunoaşterea unor aspecte ale geosistemului, cоt şi pe planul
metodologic al concepţiei geografice în ansamblu. S-au făcut progrese în cunoaşterea atmosferei, iar în 1780
Socie tatea meteorologică de la Mannheim a organizat o reţea internaţională de staţii^ meteorologice ale cărei
date au permis lui H u m b o 1 d t să dea o primă generalizare climatică şi să imagineze izotermele. S-a ajuns la
sesizarea diferenţierii climatice sub influenţa unor factori regionali şi locali, precum şi la recunoaşterea
modificărilor climatice în timp. J. C h a r p e n - t i er şi G. A g a s s i z au emis ideea despre existenţa, în trecut,
a unei mari glaciaţii în Europa, iar P. A. K r o p o t k i n a generalizat datele despre glaciaţia cuaternară.
Expediţiile oceanografice au permis o mai bună cunoaştere a Oceanului Planetar, iar apele continentale au
început să fie studiate mai complet.
Cunoaşterea scoarţei terestre a făcut progrese prin ridicarea de hărţi topografice mai exacte, cu determinări
altirnetrice, şi prin descoperirea factorilor care contribuie la modificarea reliefului şi alcătuirii geologice.
I m m a n u e l Kant a dedicat o lucrare specială studiului vulcanismului şi a rolului său în _ modificarea
scoarţei, contribuind la întărirea concepţiei plutoniste, care \ inspirat catastrofismul lui G e o r g e C u v i e r. în
acelaşi timp, însă, s-a răspîndit şi concepţia neptunistă. încă din 1785, J a m e s H e t t o n , în „Teoria
Pămîntului", arăta că evoluţia scoarţei se face sub acţiunea combinată a proceselor de eroziune şi acumulare şi a
mişcărilor scoarţei, din care rezultă cicluri închise de clădire şi distrugere a scoarţei.
Mari succese s-au realizat în cunoaşterea biosferei prin evoluţionism, precum şi prin schiţarea geografiei
plantelor (K. P. Wi Ide nov, 1792) şi a animalelor (E. A._Zimmerman, 1777). Dar, un aport deosebit în consti-
tuirea biogeografiei 1-a adus Al. H u m b o l d t .
Dezvoltarea concepţiilor generale despre geografie ca ştiinţă este legată îndeosebi de numele lui I. Kant, Al.
v o n H u m b o l d t şi K a r 1 R i 11 e r. Deşi pe plan filozofic I. K a n t a fost idealist, în domeniul geografiei
s-a situat pe^ poziţii materialiste şi a adus importante contribuţii la cunoaşterea geografică, generalizînd şi
sintetizînd datele din literatură. Aşa a ajuns independent la descoperirea mecanismului alizeelor, a musonilor, a
devierii vîn-turilordin zonele temperate sub influenţa rotaţiei Pămîntului, la descoperirea încetinirii acestei
rotaţii sub acţiunea mareelor. El s-a preocupat de cunoaşterea cutremurelor de pămfnt, a vulcanismului şi a
rolului lor în evoluţia scoarţei, dedicîndu-le lucrări speciale. Pe lîngă numeroase alte lucrări geografice, o mare
importanţă prezintă cursul său de geografie fizica, în care afirmă că: „geografia fizică acordă atenţie numai
proprietăţilor naturale ale globului terestru şi de asemenea la ceea ce se află pe el: mări, munţi, rоuri, atmosfera,
omul, vieţuitoarele, vegetaţia şi mineralele".1 Cursul său era оmpărţit în_ trei părţi: geografia fizică generală
(care începea cu geografia matematică^ şi continua cu hidrosfera, litosfera şi atmosfera); geografia fizică spe-
cială (înecare trata fauna, vegetaţia, mineralele); geografia ţărilor (care era concepută ca o descriere a ceea ce
este mai caracteristic). I. Kant sublinia caracterul aplicativ al geografiei fizice.
Cea mai proeminentă figură a geografiei din această perioadă a fost A 1. von H u m b o l d t , care a fost
tipul reprezentativ al cercetătorului de teren înzestrat cu un pătrunzător spirit de observaţie şi cu o mare putere
de generalizare şi sinteză. Aplicînd principiul cauzalităţii, el a ajuns la concepţia
despre unitatea lumii materiale şi a încercat să abordeze şi să prezinte această unitate. De aceea, lucrarea sa
capitală este dedicată Cosmosului, în care, însă, deosebeşte partea siderală de cea telurică, văzută ca o
„descriere fizică". Geografia fizică nu este concepută ca o combinaţie enciclopedică a cunoştinţelor despre
natură, ci ca o cunoaştere a întregului. El sublinia legătura strînsă dintre geosfere: „cuvîntul climă înseamnă
înainte de toate, fără îndoială, proprietatea specifică a atmosferei, dar această proprietate depinde de interac-
ţiunea continuă a mării — peste tot adînc brăzdată de curenţi cu temperaturi complet diferite — şi uscatului,
diferenţiat înălţat şi, multiplu colorat, nud sau acoperit cu păduri şi ierburi şi care emite radiaţii calorice. 2"
Cea mai mare atenţie o acordă H u m b o l d t studiului dependenţei lumii organice de cea anorganică,
ajungвnd ca, prin exprimarea legăturii dintre climă şi vegetaţie, să descopere legea zonalităţii şi a etajării
fitoclimatice. La acest rezultat a ajuns prin utilizarea metodei comparative, pe care a încetăţenit-o în geografie.
în acelaşi timp, el a recunoscut utilitatea metodei istorice în geografie, urmărind faptele geografice în
dinamismul şi geneza lor. A acordat mare atenţie caracterizării cantitative a faptelor, cu ajutorul diverşilor
indici.
Al. von H u m b o l d t nu excludea omul din geografie arătînd legătura acestuia cu natura înconjurătoare,
influenţele suportate dar şi modificările aduse naturii.
Un suflu nou a adus H u m b o l d t şi în geografia regională dînd descrieri de un tip nou, vii şi foarte
sugestive, care prezentau faptele în^ dinamica lor. El sublinia necesitatea ca fiecare regiune să fie privită în
legăturile sale cu întregul Pămînt sau chiar cu Universul.
Karl R i t t e r a avut o pregătire istorică şi a fost un învăţat de laborator sprijinindu-se doar pe materialul
bibliografic. Concepţia geografică a lui R i t t e r avea un pronunţat caracter antropocentrist, punînd pe om în
centrul preocupărilor. El sublinia influenţa naturii asupra omului, alunecînd în determinism geografic. A
încercat să dea o descriere a Pămîntului, оmpărţit în unităţi teritoriale naturale, dar descrierile sînt făcute în
vechiul spirit topografic, urmărind traseele diverşilor călători.
Deşi concepţia geografică a lui H u m b o l d t a fost net superioară, influenţă mai mare a avut concepţia
lui R i t t e r care, fiind singurul profesor de geografie din Germania, şi-a propagat ideile. Influenţele lui s-au
resimţit şi în S.U.A. şi în ţările europene.
Au apărut însă şi unele reacţii faţă de determinismul geografic ritterian. Astfel, G e o r g e P e r k i n s
M a r s h a publicat în 1864 „Omul şi natura", în care sublinia îndeosebi acţiunea omului asupra naturii.
Tendinţa spre regionarea fizico-geografică a fost marcată în această perioadă şi de practica unor geologi
francezi de a descrie unităţi teritoriale (pays), separate îndeosebi după caracterele alcătuirii geologice. în Rusia,
N. A. S e v e r ţ o v , a ajuns în 1855 la clasificarea unităţilor teritoriale pe baza legăturilor dintre vieţuitoare şi
condiţiile fizico-geografice.^ în acelaşi timp a apărut şi tendinţa de regionare economico-geografică marcată, de
exemplu, de lucrările lui K. I. A r s e n i e v care, în 1818, deosebea zece unităţi teritoriale economice pe
teritoriul Rusiei.
Dezvoltarea diverselor ramuri şi subramuri ale geografiei 1-a făcut pe P. P. S e m e n o y T i a n - Ş a n s k i
să afirme, în 1856, în prefaţa ediţiei ruse a.."G5°S.ra^ Asiei'^deJL R i t t e r » că „geografia este în realitate nu o
ştiinţă ci o grupă unitară de ştiinţe naturale legate între ele prin identitatea obiectului de cercetare, pe care оl
privesc doar în raporturi diferite",3 încоt geografia, în sens larg, poate fi оmpărţită în geografia matematică,
geografia fizică, etnografie şi statistică. în 1860 el afirma că geografia este alcătuită din trei ştiinţe
independente: geografia astronomică, geografia fizică şi geografia proprm-zisă (pe care^ o concepea în spiritul
lui K. R i t t e r).
în această perioadă, însă, s-a dezvoltat pedologia, unii pedologi ruşi subliniind legăturile dintre sol şi
vegetaţie.
 4. ETAPA GEOGRAFIEI CONTEMPORANE

Această etapă, cu o durată de cea 100 de ani, ţine din jurul anului 1870 pînă în prezent şi în cadrul ei se
individualizează mai multe perioade.

4.1. Perioada de la sfоrşitul secolului al XlX-lea şi începutul

secolului al XX-lea

începutul acestei perioade poate fi considerat anul 1871 cînd a avut loc primul congres internaţional de
Geografie de la Anvers. Deşi Congresele internaţionale s-au succedat apoi cu regularitate, această perioadă a
fost caracterizată totuşi printr-o criză a geografiei.
Acum capitalismul s-a dezvoltat rapid, trecînd la stadiul de imperialism. A avut loc expansiunea colonială în
Africa terminîndu-se оmpărţirea lumii între puterile coloniale, fapt care a deschis lupta pentru reоmpărţirea
coloniilor.
Dezvoltarea generală a ştiinţei era favorabilă progresului geografiei, dar dezvoltarea biologiei, a geologiei, a
ştiinţelor sociale, care au început să preia fapte de care se ocupase pînă atunci geografia, a dus la criza acesteia,
unii geografi temîndu-se că ştiinţa lor rămîne fără obiect propriu de cercetare.
S-au desfăşurat expediţii ştiinţifice în Asia Centrală, Africa, America de Sud şi în vestul Americii de Nord.
Expediţiile oceanografice au continuat, iar în 1882—1883 a avut loc primul An Polar Internaţional. A. E. N o r-
d e n s k j o l d a trecut pe drumul de NE prin Oceanul îngheţat, în 1878— 1879, iar F. Nan sen a studiat
Arctica în anii 1893—1896. în 1903—1906, R. A m u n d s e n a străbătut drumul de NV, iar în 1911 a atins
Polul Sud, după ce, în 1909, R. P e a r y atinsese Polul Nord.
în ramurile geografiei s-au realizat totuşi unele progrese. S-au elaborat unele monografii şi atlase climatice, s-au
făcut progrese în oceanografie (ex pediţia vasului Challenger, din 1872—1876, a deschis o perioadă de avînt a
acestei subramuri), au fost puse bazele limnologiei de către F. A. F o r e 11, s-a dezvoltat biogeografia treeîndu-
se la regionarea biogeografică şi s-au obţinut succese deosebite în pedologie prin orientarea genetică introdusă
de către V. V. D o k u c e a e v.
Interesul pentru geografie era ilustrat şi de organizarea unor congrese geografice naţionale, dar şi de tendinţa
de a subordona geografia unor scopuri politice, manifestată prin înfiinţarea unor instituţii cu asemenea profil
(Catedra de geografie colonială, înfiinţată la Sorbona în 1892, Biroul ştiinţific de cercetări coloniale, în 1895).
Orientarea spre geografie fizică a fost ilustrată de O s k a r P e s c h e l , care tindea spre o geografie
comparativă şi care, ca metodă principală de cercetare, utiliza metoda cartografică. V. V. D o k u c e a e v a
emis ideea că trebuie să existe o ştiinţă „despre acele interrelaţii complexe şi diverse şi despre interacţiunile, ca
şi despre legile care le dirijează schimbările lor seculare, care există între aşa-numita natură vie şi moartă, între:
a) rocile de la suprafaţă, b) relieful Pămîntului, c) soluri, d) apele de suprafaţă şi subterane, e) clima regiunii, /)
vegetaţie, şi g) animale (între care, în gradul cel mai înalt, şi omul, mîndra încoronare a creaţiei)". 4 Contribuţia
lui la schiţarea acestei ştiinţe a constat în precizarea legăturilor dintre geosfere şi elaborarea concepţiei despre
zonalitatea fito-pedo-climatică, întregind astfel concepţia lui H u m b o 1 d t. Tot acum, S. M e h e d i n ţ i a dat
definiţia geografiei ca ştiinţă despre geosfere în interacţiunea lor, din care rezultă un mecanism (sistem)
complex.
S-a manifestat o tendinţă de deplasare a interesului geografiei către om. Această tendinţă a fost schiţată de
E l i s e e R e c l u s şi continuată de către Paul V i d a i de la B l a c h e . în Şcoala geografică germană,
direcţia schiţată de K. R i 11 e r a fost dezvoltată de către F r i e d r i c h R a t z e l , întemeietorul
antropogeografiei, care a încercat să aplice legile biologice la societate. Ideile lui R a t z e l au fost dezvoltate
în geografia americană de către Helene S e m p l e , care schiţează environmentalismul, preluînd ideea despre
mediul geografic (environement) a lui E. R e c l u s . H. S e m p l e cădea în determinism geografic, exagerînd
„controlul geografic" asupra omului, îndeosebi prin influenţele climatice.
Deşi nu s-au angajat deplin pe calea antropogeografică, şi alţi geografi au fost atraşi de ideile
antropocentriste. Aşa a fost cazul lui W. M. D a v i s care, în 1898, afirma că geografia studiază Pămîntul în
raport cu omul, ca locuinţă a omului, dar în 1902 arăta că trebuie studiate nu raporturile Pămîntului cu omul ci
cu viaţa. De aici a dedus că geografia poate fi оmpărţită în fiziografie, care studiază mediul, şi în ontografie,
căreia оi revine sarcina studierii reacţiei organismelor faţă de acţiunea mediului. Şi. J. C h i s-h o 1 m susţinea că
geografia trebuie să aprecieze influenţele condiţiilor locale şi ale relaţiilor spaţiale asupra repartiţiei omenirii şi
asupra omului în general, iar A. Supa n5 afirma că geografia are ca sarcină principală studiul influenţei
condiţiilor geografice „asupra culturii materiale şi a soartei
politice a locuitorilor unei anumite regiuni în trecut şi în prezent." Totuşi, ca şi W. M. D a v i s, care s-a dedicat
studiului reliefului abandonîndu-1 pe om, A. S u p a n nu face loc omului în lucrarea sa „Geografia
generală".
H. J. M a c k i n d e r considera în 1887 că geografia este ştiinţa despre repartiţie, ştiinţa care urmăreşte
răspîndirea obiectelor pe suprafaţa terestră şi principala sa sarcină este să „urmărească interacţiunea omenirii cu
mediul său în diferenţierile sale locale",6 geografia fizică şi geografia politică fiind două părţi ale unei singure
ştiinţe.
 în geografia fizică se cristalizează două direcţii; una care duce spre concepţia despre geosistem (învelişul
geografic) şi alta care duce spre concepţia despre unităţile (complexele) teritoriale fizico-geografice
(landşafturi).
Prima direcţie se schiţează deja la F e r d i n a n d R i c h t h o f e n prin considerarea, ca obiect al
geografiei, a suprafeţei terestre în sens de unitate a atmosferei, hidrosferei, părţii superioare a scoarţei terestre şi
a biosferei. I. P. B r o u n o v, în 1910, a formulat mai clar ideea existenţei unui tot unitar rezultat din
interacţiunea geosferelor.
A doua direcţie apare ca o continuare a încercărilor mai vechi de separare a unor unităţi teritoriale naturale.
Pe această linie a mers E. J. H e r-b e r t s o n care, în 1905, diviza întreg uscatul în unităţi teritoriale separate pe
baza diferenţelor de climă, relief şi vegetaţie. El sublinia că geografia are ca obiect regiunea naturală ca unire
legică a elementelor naturii nevii şi celei vii. Şi S. P a s s a r g e considera, în 1909, că geografia are ca sarcină
principală studiul landşafturilor naturale. în 1913 a publicat o lucrare despre geografia landşaftică
(Physiogeographie und vergleichende Landschaftsgeogra-phie), definind landşaftul ca regiunea în care alcătuirea
geologică, relieful, clima, vegetaţia şi fauna au trăsături comune. El ajungea la concluzia că „geografia
landşaftică reprezintă o ştiinţă independentă, care există prin ea însăşi, ca atare, şi este dedicată cunoaşterii
landşafturiloir" (p. 128).
Interesante simt ideile lui S. P a s s a r g e despre regionarea landşaftică, care presupunea luarea în
considerare a factorilor zonali, a celor orografici şi apoi a celor geologici. El făcea şi o clasificare tipologică a
landşafturilor.
In Rusia, continuînd linia şcolii lui Dokuceaev, o serie de naturalişti au ajuns la concepţia despre landşaft, pe
care L. S. B e r g оl considera obiect al geografiei.
în această perioadă a început să-şi expună concepţia geografică şi A1-fred H e t t n e r , care considera că
geografia este o ştiinţă chorologică ce, spre deosebire de ştiinţele istorice, studiază doar repartiţia spaţială. Hett-
ner concepea geografia ca pe o ştiinţă a regiunilor (ţărilor) — Lănder-kunde —, considerînd că este o descriere a
unor unităţi teritoriale delimitate după criterii naturale dar, în fapt, el utiliza оmpărţirea politică. Pentru el
geografia „nu este nici ştiinţă naturală nici umanistă — este оmpreună şi una şi alta".7
Deşi admitea că unităţile teritoriale sînt fapte individuale, unice, Hettner vorbea despre posibilitatea
clasificării lor şi afirma că „numai pe calea generalizării geografia a căpătat caracter mai riguros". El recunoştea
existenţa şi importanţa legăturilor cauzale: „măsura importanţei geografice a
unor fenomene oarecare e determinată de locul lor în rîndul altor fenomene: numai acele fenomene sînt
geografice care sînt legate cauzal cu alte fenomene din locul respectiv şi ele sînt geografice cu atоt mai mult, cu
cоt sînt cauzale, determinante pentru alte fenomene. Punctul de vedere conducător pentru selecţia geografică a
faptelor este nu deosebirea fenomenelor în funcţie de loc, ci interacţiunea lor stabilă în fiecare loc".8
în ansamblul ei, concepţia lui A. H e t t n e r aducea un sprijin şi un imbold pentru dezvoltarea geografiei
regionale şi ea a exercitat influenţe destul de mari în evoluţia ulterioară a geografiei; punctul de vedere cho-
rologic mai este trecut pe prim plan încă şi astăzi de unii geografi.
E. B a n s e a preluat concepţia lui H e t t n e r exagerînd caracterul descriptiv şi considerînd geografia ca
geosofie sau filozofie monistică a învelişului terestru. Acest punct de vedere a fost combătut de către G. V в 1 s
a n, care scria că geografia „nu e însă nici filozofie a ştiinţelor naturii sau geosofie, cum i s-a spus, şi nu e
fiindcă porneşte de la fapte concrete ale naturii şi procedează prin observare obiectivă, descrie şi explică,
tocmai ca ştiinţele
••«o
natura .
Geografia regională s-a dezvoltat şi în Franţa sub influenţa lui Paul V i d a i de la B l a c h e pentru care
geografia trebuie să cerceteze „suprafaţa Pămîntului, adică totalitatea fenomenelor care se petrec în zona
contactului maselor solide, lichide şi gazoase"10, sarcina principală fiind sesizarea „fizionomiei" regiunilor.
Ţelul suprem al geografiei regionale este sinteza regională. Pe această linie a început, în Franţa, elaborarea unor
monografii regionale, iar din 1914 a început publicarea colecţiei „Geographie Universelle". Dar descrierile
regionale de acum se deosebeau net de cele vechi, prin tratarea ştiinţifică şi prin explicarea cauzală a faptelor.
Dealtfel, elaborarea de colecţii de descrieri regionale începuse mai înainte prin „Nouvelle geographie
universale" (1876—1894) a lui E. R e c 1 u s, „Allgemeine Lănderkunde" (1891—1895), condusă de V. S i v e
r s, şi „La Terra" (1883—1901), iniţiată de G. M a r i n e 11 i.

4.2. Perioada dintre cele doua războaie mondiale

Primul război mondial a dus la importante schimbări politice şi social-economice. S-a dezmembrat Imperiul
austro-ungar şi s-au format state naţionale, Germania şi-a .pierdut coloniile, dar cel mai important eveniment a
fost revoluţia din 1917, care a dus la formarea primului stat socialist în lume.
După război s-a manifestat o perioadă de avînt economic, care a fost întreruptă însă de marea criză
economică din 1929—1933.
Ştiinţa, în general, s-a dezvoltat oferind posibilităţi noi şi pentru înţelegerea şi interpretarea faptelor
geografice, iar tehnica a pus la dispoziţia geografilor noi mijloace de investigaţie, cum a fost aviaţia şi
fotografia aeriana. S-a folosit avionul pentru cercetări polare de către cercetătorii sovietici in
Arctica şi de cei americani în Antarctica. Lărgirea orizontului geografic s-a realizat prin explorarea interiorului
 Australiei, a regiunii Amazoniei din America de Sud şi prin studierea sistematică şi mai aprofundată a unor
regiuni din diversele continente.
Gîndirea geografică s-a canalizat în special pe două direcţii: cea a geografiei regionale şi cea a
subramurilor speciale.
Dezvoltarea geografiei regionale s-a făcut sub influenţa lui Paul Vidai de la B l a c h e şi A. H e t t n e r şi
a fost ilustrată de numeroşi cercetători, care şi-au concentrat atenţia asupra landşaftului. Dar noţiunea de
landşaft a fost concepută în mod diferit. Pentru S. P a s s a r g e , A. P e n c k , J. F. Unstead, cit şi pentru
geografii sovietici, ca L. S. B e r g, B. B. P o 1 о n o v, I. V. L a r i n, R. I. A b o 1 i n ş. a., Iandşaftul era o
unitate teritorială naturală caracterizată prin trăsături fizico-geografice. Pentru O 11 o S c h l i i t e r , Karl
S a u e r , G. L a u t e n s a c h , L. W a i b e l , R. Hali ş. a. Iandşaftul era un landşaft cultural, chiar dacă nu-i
adăugau acest adjectiv.
Regionarea a preocupat pe mulţi geografi, care au discutat problema limitelor landşafturilor, caracterizarea
şi clasificarea lor. Dificultatea trasării unor limite tranşante a făcut pe unii geografi, ca G. L a u t e n s a c h , R.
G r a d-m a n n, să caute „nucleul" landşaftului şi între nuclee să traseze zone de trecere foarte largi. Nici J. F.
U n s t e a d nu ajungea la stabilirea limitelor landşafturilor şi, de aceea, afirma că „trasarea limitelor exacte are
mai mică importanţă decоt studierea conţinutului intern al regiunii".11 Au fost şi geografi care au recurs la
delimitarea mecanică prin suprapunerea arealelor unor indici, aşa cum a procedat J. G. G r a n d pentru
regionarea Finlandei sau D. H u d s o n pentru bazinul rоului Tennessee. Alţii au luat în considerare mai multe
elemente naturale (la anumite, nivele primînd factorii zonali climatici, iar la unităţi mai mici trecînd pe prim
plan factorii geologo-geomor-. fologici) şi social-economice. Geografii sovietici au pus accent pe modul de
оmbinare a tuturor componenţilor naturali şi pe interacţiunile lor.
Clasificarea landşafturilor a preocupat pe mai mulţi geografi, în această perioadă elaborîndu-se diverse
scheme de către S. P a s s a r g e (care deosebea şi părţi componente ale landşaftului), J. F. U n s t e a d , G.
L a u t e n sach, M. A. P e r v u h i n , L. G. R a m e n s k i ş. a. B. B. P o l î n o v a elaborat metodologia
cartării landşaftice detaliate şi a început să studieze dinamica landşafturilor.
Problemele cercetării landşafturilor au preocupat pe geografi în aşa măsură încоt au fost organizate
conferinţe naţionale şi s-au creat comisii speciale, iar la Congresul Internaţional de Geografie de la Amsterdam
(1938) a funcţionat o secţie specială dedicată landşaftului (peisajului geografic).
Paralel cu geografia regională s-a dezvoltat geografia generală, care s-a orientat tot mai mult spre
geografia fizică. Dar, lucrările de geografie generală erau orientate îndeosebi spre tratarea pe geosfere, cu
caracter mai mult analitic şi sistematic.

O altă direcţie a fost cea care a dus la închegarea mai deplină a concepţiei despre învelişul geografic (geosistem).
In U.R.S.S. s-a manifestat pregnant această orientare şi A. A. G r i g o r i e v a fost reprezentantul ei cel mai
important. însă, ideea despre un proces geografic unic, ca totalitate complexă a proceselor din învelişul
geografic, a fost expusă cam în acelaşi timp şi de alţi geografi ca B. B. P o l î n o v , A. D. G o j e v şi M. A.
Pervuhin.
în perioada interbelică atenţia multor geografi s-a îndreptat cu insistenţă către problemele de geografie
umană, dezvoltîndu-se şcoala franceză prin lucrările lui Jean B r u n h e s , A l b e r t D e m a n g e o n ,
P i e r r e D e f f o n t a i n e s ş. a. în timp ce această şcoală se menţine pe linia posibi-lismului, în geografia
germană aservirea geografiei scopurilor agresive a dus la crearea curentului de geopolitică, polarizat în jurul
revistei „Zeitschrift fur Geopolitik" fondată de K. Hau sh o f e r în 1924. Prin diverse teorii pseudoştiinţifice (a
spaţiului vital, a autarhiei, a rasei superioare ş. a.) acest curent a căutat să motiveze şi să stimuleze politica
agresivă nazistă. Concepţii deterministe au manifestat şi unii geografi americani ca E. H u n-t i n g t o n şi G.
T a y l o r , dar J. L e i g h 1 y demasca environmentalismul ca fiind neştiinţific. Şi K a r l S a u e r combătea
determinismul, ca şi O. S c h 1 ii t e r, subliniind rolul activ al omului în landşaft.
Fără a aluneca spre geografismul vulgar, unii geografi se situau pe o poziţie antropocentristă, punînd pe prim
plan pe om şi judecînd restul faptelor geografice prin prisma raporturilor lor cu omul. Pe asemenea poziţie s-a
situat R. H a r t s h o r n e , J. L e i g h l y , R. Hali ş. a. Ch. D r y e r şi H. B a r r o w s, tot de pe poziţii
antropocentriste, considerau geografia ca pe o „ecologie a omului", recomandînd utilizarea terminologiei şi
metodologiei preluate de la ecologia vegetală şi animală.
în această perioadă s-a dezvoltat geografia economică. în U.R.S.S. au coexistat o şcoală a geografiei
economice statistice (fondată de către V. E. Den) şi o şcoală regionalistă (promovată de către N. N. B a r a n s k
i). La Consfătuirea profesorilor de geografie din 1929 a triumfat şcoala regionalistă, legată fiind de
necesităţile activităţii de planificare a economiei.
Un aspect caracteristic pentru această perioadă оl constituie orientarea unor geografi către latura aplicativă a
geografiei. Cu caracter mai general, această tendinţă s-a manifestat în geografia sovietică în legătură cu necesi-
tatea documentării planificării economice şi a dezvoltării industriei şi agriculturii. Dar şi în alte ţări s-au elaborat
studii geografice menite a sprijini economia. Se pot cita studiile conduse de D. H u d s o n, cu folosirea aero-
fotografiilor, pentru documentarea proiectului de organizare teritorială „Te-nessee Valley Authority", studiile
făcute în Anglia pentru planificări urbane şi regionale, ca şi cele de cartografiere a modului de utilizare a tere-
nului, făcute sub conducerea lui D u d 1 e y S t a m p.
 4.3. Perioada de după al doilea război mondial
în urma celui de al doilea război mondial a crescut numărul ţărilor socialiste şi a început o viguroasă destrămare
a sistemului colonial cu formarea de state independente. Pe plan economic este de notat industrializarea tot mai
intensă a statelor socialiste şi începutul reorganizării pe baze noi a eco- pomiei statelor provenite din fostele
colonii. Este de menţionat rolul tot mai important pe care 1-a căpătat petrolul în economia actuală.
Caracteristic acestei perioade este revoluţia tehnico-ştiinţifică cu dezvoltarea ciberneticii, electronicii, fizicii
nucleare, chimiei şi biologiei (îndeosebi a geneticii şi a biologiei celulare). O trăsătură aparte în dezvoltarea
ştiinţei o prezintă matematizarea, care a afectat domenii din cele mai variate, ajun-gînd pînă la biologie şi
analiză literară, geografia păşind şi ea pe această cale. Dintre cele mai spectaculoase dar şi mai importante
realizări tehnico-ştiinţifice sînt de menţionat zborurile cosmice şi dezvoltarea teledetecţiei, care au deschis
posibilităţi noi şi pentru cercetarea geografică. Fotointerpretarea a căpătat un avînt deosebit şi s-a introdus în
învăţămîntul geografic, s-au editat publicaţii speciale (ca revista „Photointerpretation", care apare în Franţa din
1960) şi s-au organizat conferinţe şi simpozioane pe această temă.
în timpul războiului eforturile multor geografi au fost concentrate spre rezolvarea unor probleme legate de
necesităţile stării de beligerantă.
După război s-au efectuat explorări geografice îndeosebi în Antarctica, unde au fost create numeroase
staţiuni ştiinţifice de către diverse state şi unde s-au efectuat traversări ale continentului şi numeroase raiduri pe
diverse trasee pentru cercetări glaciologice, geologice, climatologice, geofizice ş. a. Explorările au continuat şi
în Arctica, precum şi în interiorul continentelor. O deosebită amploare au luat cercetările oceanografice cu profil
complex, care au ajuns pînă la studierea scoarţei terestre de pe fundul bazinelor oceanice. De menţionat, spiritul
de cooperare ştiinţifică internaţională manifestat în cadrul Anului Geofizic Internaţional, al Veghei
Meteorologice Mondiale şi al altor programe. S-a reluat şirul Congreselor Internaţionale de Geografie şi s-au
organizat numeroase reuniuni ştiinţifice geografice pe cele mai diverse teme.
în domeniul concepţiilor geografice s-au înregistrat diverse orientări, care pot fi grupate în cоteva direcţii de
bază. Astfel, direcţia landşaftologică a fost una dintre cele mai importante din geografia postbelică. S-au
exprimat puncte de vedere din cele mai diverse asupra landşaftului ca unitate teritoriala, asupra clasificării şi
regionării landşaftice, ca şi asupra modului de abordare a studiului landşaftului.
Astfel, unii geografi au avut în vedere landşafturile ca unităţi naturale, aşa cum este cazul geografilor
sovietici, polonezi, cehoslovaci, al celor din R. D. Germană şi al unor geografi apuseni, ca J.
S c h m i t h i i s e n , C. T r o 11 ş. a. Alţii se refereau la landşafturile culturale, luînd în considerare prezenţa
omului cu modificările provocate de el. între aceştia putem aminti pe D. W h i t t l e s e y (care sub termenul de
compage desemna unităţi teritoriale în care includea şi elementele sociale legate funcţional cu cele naturale), H.
Carol (care numea geomer asemenea unităţi teritoriale complexe), R. H a r t s h o r n e , H. B o b e k (care
susţineau că în landşaft trăsăturile naturale şi culturale sînt neseparate), E. O b s t (care afirma că în geografie
natura şi omul nu sînt separate) ş. a.
în această perioadă s-a constatat o convergenţă între concepţiile geografilor despre landşaftul natural şi
concepţiile unor biologi şi silvicultori, care au început să studieze unităţi teritoriale sub numele de „sites"
(silvicultorii canadieni), „ecotop" (C. T r o 11), „e<$оstem" (A. T a n s 1 e y ş. a.), „geobio-cenoză" (V. N. S u k
a c e v). în acelaşi timp, sub influenţa biologiei, în geografie a început să fie utilizată concepţia sistemică despre
organizarea ma- teriei, încоt landşafturile au fost privite ca sisteme materiale (naturale sau natural-sociale, după
caz). Aceasta a dus la sporirea atenţiei acordate structurii şi funcţionalităţii sistemelor geografice.
Pe mulţi geografi i-a preocupat problema regionării şi clasificării landşaftice, elaborîndu-se mai multe
sisteme de clasificare. Divergenţele de păreri apar în stabilirea rolului care trebuie acordat factorilor zonali şi
celor azonali, cоt şi în stabilirea unităţii de bază (unii disting încă 2—3 subunităţi ca părţi componente ale
landşaftului, alţii consideră landşaftul indivizibil).
Metodologia abordării studiului landşaftic s-a оmbogăţit şi s-au schiţat unele direcţii noi de cercetare ca,
geochimia landşaftului (dezvoltată de B. B. P o 1 о n o v, A. I. P e r e 1 m a n, M. A. G 1 a z o v s k a i a),
geofizica landşaftului (ca studiu al interacţiunilor componenţilor landşaftului, analizate la nivelul şi cu metodele
fizicii actuale).
Unii geografi au făcut din landşaft centrul de greutate al geografiei actuale şi separă landşaftologia ca o
ramură a geografiei.
Au continuat însă şi preocupările de geografie fizică generală, prin dezvoltarea concepţiei despre învelişul
geografic (geosistem), îndeosebi, sub ^ influenţa lui A. A. G r i g o r i e v în U.R.S.S. Idei asemănătoare apar şi
la unii geografi apuseni, care consideră obiect al geografiei „învelişul terestru" (Erdhiille, la C. Troll ş. a.), „sfera
terestră" (Erdsphăre, la H. B o b e k ) sau „substanţă geografică" (geographische Substanz, la H. B o b e k şi J.
S c h m i th ii s e n).
Pentru unii geografi, îndeosebi americani, geografia fizică generală se reduce la o juxtapunere a subramurilor
speciale ca: geomorfologia, hidrologia, climatologia etc. (A. S t r a h 1 e r, W. E. P o w e r s , F. J.
M o n k h o u s e ş. a.). Subramurile speciale, însă, s-au dezvoltat mult, adesea prin conlucrarea geografilor cu
specialişti din domeniile învecinate.
Direcţia antropocentristă a continuat să se manifeste şi după al doilea^răz-boi mondial, îndeosebi sub forma
geografiei umane, în şcoak franceză^ ai cărei reprezentanţi acordă omului rol de polarizator în studiile
geografice: „oricоt de pasionant ar fi să pătrunzi misterul construcţiilor naturii, acest joc nu este util dacă spiritul
geografiei umane, al geografiei, pe scurt, renunţă a-1 conduce"12. La fel, R. H a r t s j i o r n e arăta că
„geografia_ este acea disciplină care caută să descrie şi să interpreteze caracterul variabil, de la un loc la altul, al
Pămîntului ca lume a omului".13 ^în grezent, direcţia aceasta se manifestă sub forma „ecologiei umane", care^
cоştigă tot mai mulţi adepţi, stimulaţi fiind de gravele probleme ale degradării mediului ambiant, ca urmare a
dezvoltării explozive urbane şi industriale.
Fără a pune omul pe prim plan, unii geografi au susţinut caracterul inextricabil al legăturilor dintre societate
şi natură, care jx _ forma un tot integral, ce trebuie studiat de geografia unică. Pe această linie se înscriu unele
idei ale lui S. L e s z c z y c k i, V. M i h ă i 1 e s c u şi, îndeosebi, concepţia lui V. A. A n u c i n . Ca formă a
geografiei unice este acceptată şi dezvoltată în U.R.S.S. „geografia ţărilor" (stranovedenie).
Totodată în această perioadă s-a dezvoltat puternic geografia economică, îndeosebi în ţările socialiste.
Invocînd legile sociale care comandă dezvoltarea societăţii, unii geografi au considerat geografia economică
drept ştiinţă socială, rupînd-o de geografia fizică. însă, cei mai mulţi geografi au recunoscut interacţiunile dintre
natură şi societate şi au recomandat studierea lor. Geografia economică s-a preocupat în mod deosebit de
problema complexelor teritoriale de producţie, de clasificarea lor şi de regionarea economică. Deşi s-au
înregistrat succese în această direcţie se constată o rupere a regionării economice de suportul geografic natural şi
o abordare pur economică.
Importante succese s-au obţinut în subramurile speciale ale geografiei economice, pentru al cărui studiu s-a
precizat metodologia, sporindu-se astfel gradul de aprofundare a cercetării. Pe lîngă unele subramuri
individualizate mai demult, în această perioadă s-au schiţat subramuri noi ca geografia medicală, geografia
turismului (geografia recreerii) şi, în tendinţă de formare, geografia sporturilor. Acest proces de diferenţiere şi
specializare continuă şi în prezent, înscriindu-se ca una din tendinţele actuale de evoluţie a ştiinţei.
O deosebită amploare a luat după război direcţia geografiei aplicate, ca urmare a cerinţelor vieţii.
Reconstrucţia postbelică, industrializarea, dezvoltarea agriculturii, urbanizarea şi sistematizarea teritorială au
necesitat numeroase studii şi documentări geografice. Pe lîngă antrenarea geografilor din invaţamînt sau din
institutele de cercetări geografice, s-au creat unele instituţii speciale cu acest scop şi au fost încadraţi tot mai
mulţi geografi în instituţii de proiectare, planificare, administrative ş. a. S-a produs astfel o ieşire a geografiei
din cadrul academic şi o integrare directă în economie. S-a insti-tuţionalizat această orientare şi prin crearea de
Comisii speciale în cadrul U.I.G. şi prin organizarea de reuniuni ştiinţifice speciale.
O direcţie care s-a manifestat viguros în perioada postbelică este cea a geografiei matematice sau a
matematizării geografiei. Această orientare s-a manifestat în diverse forme. Una mai simplă constă în încercările
de cuantificare, de exprimare cantitativă cоt mai precisă a diverselor caracteristici ale faptelor geografice şi a
interacţiunilor dintre fapte. Alte forme au căutat să ducă la utilizarea unor metode de analiză matematică mai
complexe şi la modelarea matematică, ajungîndu-se astfel la abstractizări de grad superior, încоt nu se mai
operează cu realitatea concretă. Pe această cale s-a ajuns să se considere ca problemă centrală a geografiei,
problema repartiţiei spaţiale si a structurilor spaţiale. în acest sens se pot cita lucrările lui W. B u n g e, R. J. C h
o r 1 e y şi P. H a g g e t ş. a. Alţi geografi s-au ridicat . оmpotriva teoriei repartiţiei (P. E. J a m e s , R. T h o m
a n, J. B 1 a u t ş. a.), iar unii s-au arătat sceptici şi faţă de cuantificare (J. L a b a s s e).
Deşi întоmpină încă dificultăţi din cauza unei insuficiente elaborări teoretice geografice şi a lipsei unor
mijloace matematice adecvate complexităţii faptelor geografice, matematizarea constituie o cale importantă de
dezvoltare a geografiei. P e t e r G o u l d aprecia că revoluţia cantitativă a geografiei este aproape terminată în
unele ţări, dar matematizarea se produce încă lent, deoarece geografii nu se iniţiază suficient în matematică.
Atenţia geografilor s-a orientat tot mai mult spre problemele teoretice ale ştiinţei lor încоt începe să se
schiţeze o geografie teoretică, dedicată elaborării teoriei generale a geografiei
5. DEZVOLTAREA GEOGRAFIEI ROMâNEŞTI

Geografia romвnească a evoluat în legătură cu geografia europeană, cu-noscînd, în linii mari, aceleaşi etape,
dar de o geografie romвnească se poate vorbi abia din etapa medievală tоrzie.

5.1. Etapa medievală

Manifestări geografice ale cărturarilor din ţara noastră au apărut mai întоi în domeniul descrierilor
geografice. în acest sens pot fi citate „Rudi-menta Cosmographiae" a lui J o h a n n e s H o n t e r u s din
Braşov (1530), în care se referea şi la Transilvania, şi harta Transilvaniei, tipărită de acesta la Basel în 1532. Pe
aceeaşi linie se înscriu „Descrierea Chinei" şi „Itinerar siberian" de N i c o l a i e M i l e s c u (1675), Harta
Ţării Romвneşti de C o n s t a n t i n C a n t a c u z i n o (1700; şi „Descrierea Moldovei" de D i -m i t r i e
C a n t e m i r (1716). Toate aceste lucrări au apărut la nivelul geografiei regionale din acele timpuri, fiind
caracterizate printr-o accentuată originalitate. Deosebit de valoroasă a fost concepţia lui D i m i t r i e C an -t e m
i r, care în profilele ridicate în Caucaz a menţionat limita zăpezilor perpetui, forme de relief sculptural, fapte care
abia mai tоrziu au intrat în preocupările geografilor.
Se poate spune, deci, că „precursorii geografiei romвneşti" 14 au dat lucrări valoroase, în concordanţă cu
nivelul mondial al geografiei timpului lor. Concepţia lor era descriptivistă, cu unele încercări de explicare
cauzală şi cu utilizări de comparaţii, aşa cum făcea N. M i l e s c u .

5.2. Etapa individualizării geografiei romвneşti moderne

în secolul al XVIII-lea şi în prima parte a secolului al XlX-lea, în ţările romвneşti a început să se dezvolte
învaţămîntul geografic, iar în unele manuale şcolare se introduceau şi descrieri ale pămîntului natal. Aşa a fost,
de exemplu, „Icoana Pămîntului" a lui I o a n Rus (1842) ş. a. Lucrări originale de geografie au început să apară
în a doua parte a secolului al XlX-lea, fiind îndeosebi lucrări de geografie fizică datorate mai cu^ seamă
geologilor. Aceste lucrări au fost realizate în concepţia evoluţionistă, dîn-du-se explicaţii cauzale faptelor
analizate.
în 1875 s-a înfiinţat „Societatea Geografică Romвnă" care a stimulat cercetarea şi învaţămîntul geografic. Dar, în
ansamblu, geografia ajrămas încă la concepţia descriptivist-enciclopedică, după cum dovedeşte însăşi lucrarea
cea mai importantă iniţiată de societate — Marele Dicţionar Geografic Romвniei, întocmit pe baza celor 32
dicţionare judeţene. Din 1876, Societatea a editat „Buletinul Societăţii Geografice Romвne", în care au început
să se publice studii şi lucrări de informare geografică.

5.3. Etapa geografiei contemporane

Etapa geografiei contemporane poate fi considerată că a început în geografia romвnească în preajma

secolului al XX-lea. în cadrul acestei etape se individualizează trei perioade cu trăsături distincte.

5.3.1. Perioada cristalizării geografiei ştiinţifice romвneşti

Această perioadă începe odată cu activitatea geografică a lui S i m i o n M e h e d i n ţ i , care a elaborat o

concepţie geografică originală, conform căreia geografia apărea ca o ştiinţă de sine stătătoare cu un obiect de
cercetare bine definit şi cu o metodologie clară. Accentul se punea, de data aceasta, nu de acumularea a cоt mai
mult material brut, ci pe compararea acestuia, clasificarea şi generalizarea lui, pe descoperirea legăturilor
cauzale şi a legilor care guvernează faptele urmărite în evoluţia lor. Se cultiva astfel geografia generală, fără a se
neglija însă geografia regională.
Prima expunere a concepţiei lui S. M e h e d i n ţ i a fost făcută în articolul „Locul geografiei între
ştiinţe"15, după care au urmat şi alte articole, dintre care un loc de seamă оl ocupă cel despre „Obiectul şi
definiţiunea geografiei".16
în această perioadă s-au realizat lucrări importante şi în subramurile speciale ale geografiei. Cea mai
importantă dintre ele rămîne „Qоmpia Romвnă" a lui G e o r g e V в 1 s a n, lucrare din domeniul
geomorfologiei. înfiinţarea Institutului Meteorologic în 1884, prin stăruinţa lui Ş t e f a n H e p i t e s , a
stimulat cercetările climatologice.

5.3.2. Perioada consolidării geografiei ştiinţifice romвneşti

Această perioadă corespunde intervalului dintre cele două războaie mondiale. După primul război mondial,
geografia romвnească a cunoscut un avînt care s-a soldat cu valoroase realizări. Pe lîngă catedrele de geografie
înfiinţate la Bucureşti în 1900 şi la Iaşi în 1904, a apărut şi cea de la Universitatea din Cluj, în anul 1919, al cărei
titular a fost G. Vals an.
în perioada interbelică, S. M e h e d i n ţ i a continuat să dezvolte şi să propage concepţia sa geografică, ce
îşi găseşte expresia deplină în cele două volume ale lucrării „Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă" (1931).
O dezvoltare deosebită a căpătat geografia regională, ilustrată prin numeroase studii dintre care unele au
constituit teze de doctorat, fiind mono- grafii ample. Multe dintre aceste lucrări au fost întocmite în concepţia
geografiei umane, omul ocupînd un loc central.
Un avînt deosebit au cunoscut unele subramuri speciale ale geogrefiei şi îndeosebi geomorfologia, a cărei
dezvoltare a urmărit linia davisiană, introdusă la noi prin studiile şi lecţiile lui E m m. de Mar ton ne şi_ a ele-
vilor săi. Climatologia s-a dezvoltat intens prin activitatea urmaşilor lui Şt. H e p i t e s . Geografii au dat şi
studii de hidrologie, de biogeografie şi de geografie a solurilor, dar aceste din urmă subramuri au fost dezvoltate
îndeosebi de specialişti din domeniile învecinate.
Este de menţionat dezvoltarea geografiei economice care, în afară de capitolele respective din studiile
regionale, s-a evidenţiat şi prin tipărirea unor manuale destinate învăţămвntului superior, cоt şi prin studii
metodologice.17 Geografia aşezărilor a fost dezvoltată îndeosebi de către V i n t i l ă M i h ă i - 1 e s c u .
în general, în cercetările geografice din această perioadă se vădeşte o concepţie materialist-evoluţionistă şi
explicativ-cauzala.

5.3.3. Dezvoltarea ştiinţei geografice în Romвnia socialistă

în anii construcţiei socialiste, geografia romвnească s-a dezvoltat pe baza concepţiei materialismului
dialectic şi istoric. Plecînd de la această concepţie s-au reconsiderat raporturile dintre natură şi societate, ca^şi
cele dintre geografia fizică şi geografia economică. De teama de a nu cădea în determinism geografic a apărut
tendinţa izolării geografiei economice^ (considerată ştiinţă socială) de geografia fizică (ştiinţă naturală). Dar,
consfătuirea organizată de Ministerul învăţămîntului în 1965 a contribuit la menţinerea legăturilor dintre cele
două ramuri ale geografiei. Mulţi geografi, însă, consideră că există un sistem al ştiinţelor geografice în care
intră două grupe de ştiinţe: de geografie fizică şi de geografie economică.
Ambele ramuri ale geografiei au cunoscut o mare dezvoltare îndeosebi prin subramurile lor speciale, ,care au
mers pe linia specializării tot mai înguste şi mai aprofundate a studiilor. Faţă de perioada anterioară, acum s-au
obţinut succese importante în majoritatea subramurilor speciale_ (geomor-fologie, climatologie, hidrologie,
pedogeografie, geografia industriei, geografia agriculturii, geografia transporturilor şi comunicaţiilor, geografia
urbană etc). Pe lîngă numeroasele studii regionale şi speciale au_ fost elaborate şi_ o serie de monografii şi
sinteze, multe la nivelul întregii ţări, atоt din domeniul geografiei fizice, cоt şi a celei economice.
în afara bogatei activităţi de cercetare în ramurile geografiei^ a continuat să se manifeste concepţia unei
geografii unitare, menită să studieze întregul teritorial, înţeles ca sistem societate-natură, bineînţeles considerînd
legile specifice fiecărei categorii de fapte (sociale şi naturale).
Preluînd tradiţia statornicită încă din perioada interbelică, geografii romвni au păşit mai hotărоt şi mai organizat
pe calea geografiei aplicate, elaborînd numeroase studii cerute de necesităţile avîntului general al economiei,
industrializării, urbanizării şi dezvoltării agriculturii.
Geografii romвni au adoptat şi o serie de metode matematice, îndeosebi în geografia economică, hidrologie,
climatologie. Dar, ca şi în domeniul utilizării fotografiilor aeriene, folosirea în studiu a metodelor matematice
necesită o intensificare mai pronunţată pentru a se putea obţine succese şi mai mari în cercetare.
în concluzie, se poate spune că, atоt cоt le-au îngăduit condiţiile unei istorii zbuciumate, geografii romвni s-
au străduit să ţină pasul cu dezvoltarea geografiei pe plan mondial reuşind chiar să depăşească geografia străină,
în unele momente şi în anumite probleme. Condiţiile actuale permit o evoluţie ascendentă, rapidă a unei
geografii moderne, capabilă să răspundă cu promptitudine şi competenţă comenzilor