3.

PROCEDEE Şl MIJLOACE DE CERCETARE GEOGRAFICĂ

Clasificarea metodologică a mijloacelor cercetării geografice a fost făcuta magistral de către S. Mehedinţi în
primul volum al lucrării sale Terra şi de aceea, în tratarea acestei probleme, ne vom sprijini, în mare măsura,
pe cele spuse de el, adăugînd ceea ce a adus nou dezvoltarea geografiei în ultima jumătate de veac.

3.1. Observaţia geografica

Unul din procedeele cele mai răspîndite ale cercetării geografice este ob¬servaţia. Aceasta se poate efectua
direct asupra faptelor geografice sau indi¬rect, cu ajutorul unor reprezentări (modele) ale acestor fapte.

Observaţia geografică directă se realizează prin deplasarea cercetătorului în teren şi studierea „de visu" a
faptelor geografice. Avînd în vedere întin¬derea mare a suprafeţei terestre, ca şi condiţiile neprielnice de
deplasare şi

de lucru din unele regiuni se poate aprecia cоt de dificilă este observaţia di¬rectă şi cоte eforturi cere ea din
partea geografului.

Observaţia în teren se poate efectua vizual sau instrumental. Observaţia vizuală constă în a privi faptele
geografice cu aten¬ţie, căutînd a li se stabili, cоt mai precis posibil, caracteristicile lor şi a sur¬prinde
legăturile dintre diversele fapte. Desigur că o asemenea observare nu se poate solda cu rezultate exacte şi
intervine, în mare măsură, latura subiec¬tivă, care ţine de calităţile de observator şi de abilitatea
geografului.

Pentru a da cercetării exactitatea cuvenită se recurge la observaţia instrumentală în cadrul căreia

cercetătorul face uz de diverse instru¬mente şi aparate cu ajutorul cărora măsoară şi determină, cu multă
precizie, caracteristicile calitative şi cantitative ale faptelor geografice. Cînd este vorba de fapte ce ţin de
sociosistem, rol de instrument de măsură оl joacă datele statistice, care exprimă cantitativ parametrii unor
fapte de ordin social-econo-mic (numărul populaţiei după diverse categorii, cantitatea şi valoarea
produc¬ţiei materiale, deplasarea mărfurilor etc).

Trebuie menţionat însă că aparatura modernă a devenit foarte precisă dar şi foarte complicată şi imposibil
de transportat în teren, în unele cazuri, căci cere condiţii speciale de funcţionare (instalaţii de curent
electric, de apă cu¬rentă, lipsa curenţilor de aer etc). De aceea, în multe cazuri, se recurge la prelevarea de
eşantioane din anumite obiecte, care sînt transportate în labo¬ratoare şi studiate în condiţii optime.
Asemenea procedee se aplică îndeosebi în unele subramuri speciale ale geografiei şi pentru analiza unor
obiecte care nu necesită studierea în integralitatea lor, cum este cazul cu analizele unor probe de apă, de
sol, de depozite sau roci, exemplare de plante sau animale pentru determinare, resturi fosile etc.

Observaţia geografică indirectă este frecvent utilizată din cauza dimensiu¬nilor mari ale suprafeţei terestre
şi datorită accesibilităţii reduse a unor re¬giuni S. Mehedinţi trece pe prim plan acest fel de observare căci:
„geo¬graful are nevoie de un artificiu care să-i depărteze Pămîntul de ochi, pînă sa-1 poată cuprinde întreg
cu privirea, după cum vedem Luna pe seninul ce¬rului. Acest artificiu e harta şi globul. Rolul lor este să
corecteze insuficienţa vederii călătorului, transformind intuiţia directă si succesivă într-o intuiţie in¬directă
si simultană ... aproape toate imaginile, de care se serveşte azi geo¬graful cu privire la continente, oceane,
lanţuri de munţi, fluvii etc, n-au fost şi nici nu puteau fi dobîndite prin intuiţia directă a naturii, ci sunt
оmpru¬mutate din hărţi".39 P. George atrage însă atenţia că „lucrul geografului plecînd de la hartă este
deja un „lucru de a doua mînă". Este o explicare a textului plecînd de la o traducere, căci hărţile sînt făcute
de topografi şi cartografi (este vorba de hărţile topografice). „De aceea, geografii au conside¬rat
întotdeauna că harta este un instrument de acces la document, dar docu¬mentul geografic în sine este
terenul".40

în afară de produsele cartografice obişnuite, în secolul nostru şi îndeo¬sebi în ultimele decenii a căpătat o
utilizare tot mai largă fotografia aeriana în observarea geografică indirectă. Făcută din avion, sateliţi
artificiali sau nave cosmice, fotografia suprafeţei terestre conţine o cantitate enormă de in¬formaţii şi oferă
atоt date calitative, cоt şi cantitative. Obţinute după un anume sistem, cuplurile de fotografii aeriene,
observate cu ajutorul stereosco-pului, oferă modelul tridimensional al unei porţiuni din suprafaţa terestră
cu toate detaliile vizibile la scara respectivă. Folosind tehnici adecvate se pot obţine fotografii care să redea
cele mai diverse fapte, chiar unele care sînt in¬vizibile cu ochiul liber. S-au realizat astfel instalaţii de
obţinere a fotogra¬fiilor pe baza radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa terestră şi obiectele de pe ea,
instalaţii de fotografiere a imaginilor oferite de undele radar reflectate de suprafaţa terestră, instalaţii de
fotografiere a fundului bazinelor acvatice prin folosirea undelor ultrasonore ş.a. Folosirea filtrajelor diverse,
fabrica¬rea de materiale fotografice cu caracteristici din cele mai diverse (materiale alb-negru obişnuite,
materiale sensibile la radiaţiile infraroşii reflectate, mate¬riale color, materiale fals-color sau spectrozonale
etc), ca şi utilizarea proce¬deelor sensitometrice de studiere a imaginilor fotografice au lărgit foarte mult
gama posibilităţilor de obţinere a informaţiilor de pe fotografiile aeriene. S-a dezvoltat astfel o tehnică
destul de complexă a fotointerpretării, care este de mare interes şi utilitate pentru geografie.

Observaţia indirectă poate fi, de asemenea, vizuală sau instrumentală. Dar oricоte avantaje oferă observaţia
indirectă, ea nu poate suplini în întregime observaţia directă şi verificarea în teren a concluziilor deduse în
mod indirect se impune cu necesitate.

S. Mehedinţi prezintă pe larg tehnica efectuării observării geogra¬fice, insistînd asupra necesităţii ca
geograful să deseneze faptele observate, căci aceasta оi fixează atenţia şi asupra detaliilor, să compare
formele diverse ale aceluiaşi fapt pentru a surprinde şiruri evolutive, să încerce a verifica re¬zultatele
observării chiar şi prin experiment şi să analizeze critic toate cuno¬ştinţele anterioare referitoare la faptele
observate, cоt şi la rezultatele obser¬vării pentru a elimina interpretările eronate.

3.2. Descrierea geografică

Oricоt de valoroase sau modeste ar fi rezultatele observării, ele trebuie consemnate pentru a deveni
accesibile celor interesaţi. Deci, geograful trebuie să descrie ceea ce observă direct sau indirect. Dealtfel,
geografia a apărut ca o descriere a suprafeţei terestre şi a păstrat încă, într-o anumita măsură, acest
caracter.

Pe bună dreptate, S. Mehedinţi cere ca descrierea geografică să fie în primul rînd exactă, iar pentru aceasta
ea trebuie să fie cantitativă. Dez¬voltarea ulterioară a geografiei a confirmat justeţea acestui punct de
vedere şi în ultimele decenii s-a pus un accent deosebit pe latura cantitativă a geo¬grafiei, introducîndu-se
utilizarea diverşilor indici cantitativi pentru caracte¬rizarea faptelor geografice şi metoda bilanţurilor pentru
aprecierea cantita¬tivă a unor sisteme geografice.
Pentru eliminarea subiectivismului şi realizarea exactităţii descrierii, S. Mehedinţi cerea recurgerea la
hologeism, adică la compararea faptului descris cu fapte de acelaşi gen de pe toată suprafaţa terestră. în
felul acesta se pot aprecia la justa lor valoare trăsăturile cantitative ale faptului dat. Tot în acelaşi scop, el
recomandă şi holocronismul.

Prin aplicarea comparaţiei, descrierea geografică poate deveni caracteris¬tică, scoţînd în evidenţă specificul
fiecărui fapt sau porţiune a suprafeţei te¬restre. în acelaşi timp, însă, descrierea geografică trebuie să fie şi
explicativă pentru aceasta trebuind să caute şi să arate geneza trăsăturilor caracteristice ale faptelor
geografice.

Discutînd caracterul sintetic sau analitic al descrierii geografice S. Mehe¬dinţi atacă de fapt problema
geografiei regionale şi a celei generale. El ajunge la concluzia că cele două moduri de studiere şi descriere a
suprafeţei terestre nu se exclud, ci se întregesc una pe alta, ajutîndu-se reciproc. Descrie¬rea sintetică
presupune prezentarea unei regiuni sau chiar a întregei planete în toată complexitatea lor scoţînd în
evidenţă faptele caracteristice. Dar, „e cu neputinţă să descriem ştiinţific o ţară sau regiune cоt de mică,
dacă nu avem cunoştinţă sistematică despre fiecare categorie din fenomenele întоlnite

în acea regiune," „fără pregătirea analitică, este cu neputinţă o descriere

sintetică sau regională".41 Dar nici descrierea analitică nu s-a putut forma de-cоt pe baza materialului
adunat de descrierile sintetice regionale (care au apă¬rut încă de la începutul geografiei).

Un deziderat pe care unii geografi, ca E. B a n s e, l-au absolutizat este acela ca descrierea geografică să fie
estetică. S. Mehedinţi admite că geo¬grafia „e bine să fie, pe cоt posibil, şi estetică. Dar aceasta e chestie de
ta¬lent, adică de artă, nu de metodă."42 De aceea, geograful este dator să respecte întоi metoda şi să
satisfacă cerinţele ştiinţifice ale descrierii.

Ca mijloace ale descrierii geografice, S. Mehedinţi enumera mai întоi produsele cartografice şi apoi
descrierea prin cuvinte. Descrierea în cuvinte poate reda unele aspecte ale realităţii care nu pot fi
reprezentate pe hartă (sunete, miros, dinamismul faptelor geografice). Formularea descrierii trebuie să fie
capabilă „a sugera imagini cоt mai apropiate de realitate".43

în legătură cu descrierea se ridică problema limbajului şi a terminologiei geografice. Pentru asigurarea

exactităţii este nevoie de o terminologie ştiinţi¬fică clară şi precisă, în care fiecărei noţiuni să-i corespundă
un singur termen, cu un conţinut bine definit şi unanim acceptat. Din păcate nu există încă o unitate în
terminologia geografică; pentru aceeaşi noţiune se utilizează adesea mai mulţi termeni al căror conţinut
însă prezintă unele diferenţe, iar unii şi aceeaşi termeni sînt utilizaţi cu sensuri diferite de diverşi geografi.
De aici decurg ambiguităţi şi chiar confuzii în citirea unor lucrări geografice şi ace¬laşi text poate fi înţeles
diferit de mai mulţi geografi.

Dificultăţile acestea îşi au rădăcina, în parte, şi în intenţia geografilor de a asigura calitatea estetica a
descrierilor prin utilizarea unui limbaj cоt mai colorat şi mai expresiv. Dar ceea ce exprimă o frază întreagă,
alcătuită ar¬tistic, poate reda, cu mai multă precizie, un singur termen consacrat. Este drept că folosirea
unei asemenea terminologii imprimă un caracter sec lucrări¬lor geografice, dar se cоştigă în exactitate şi
conciziune, adică exact în trăsă¬turile specifice ştiinţei.
în etapa actuală se manifestă o largă tendinţa de codificare a limbajului geografic nu numai prin
introducerea termenilor specifici ci şi prin matema¬tizare. Codificarea merge mînă în mînă cu cuantificarea
(exprimarea cantita-tivă) şi se trece la formalizarea limbajului geografic. Desigur că în acest caz lucrările
geografice nu mai pot fi înţelese decоt de specialişti şi nu mai sînt gustate de marele public. Dar geografia
ştiinţifică nici nu are această menire; ea este chemată să cerceteze şi să facă cunoscute caracteristicile şi
legile so¬ciogeosistemului pentru a contribui la cunoaşterea ştiinţifică a realităţii şi pentru a sprijini
organizarea optimală a funcţionării sociosistemului în inter¬acţiunile lui cu geosistemul.

Geografia informativă, destinată necesităţilor marelui public, poate оm¬brăca forme mai accesibile şi mai
puţin codificate, deşi şcoala pregăteşte ma¬sele largi pentru utilizarea codificării geografice (această
pregătire ar trebui să fie mai intensă în sensul ca şcoala să-1 pregătească pe elev să perceapă just informaţia
geografică şi nu să pună accentul principal pe informaţia însăşi).

Se înţelege însă că recurgerea la codificare nu justifică unele tendinţe de exprimare alambicată pentru a da
textului geografic un aer mai savant. Refe-rindu-se la limbajul literaturii geografice sovietice, E. M.
Murzaev44 de-plîngea utilizarea nejustificată a neologismelor şi stilul greoi al unor lucrări, care devin astfel
inaccesibile chiar specialiştilor din domeniile vecine.

■ V. S. Preobrajenski ş.a.45 arătau că unele schimbări ale sensului termenilor geografici decurg din
complicarea sarcinilor care stau în faţa cer¬cetării şi luarea în consideraţie a unor laturi ale faptelor
geografice ignorate pînă acum, lărgirea colaborării interdisciplinare, care duce la transferuri şi оmprumuturi
de termeni, diversificarea modului de abordare a cercetării cu introducerea de termeni noi. Dar se impune
precizarea terminologiei geogra¬fice, căci nu se poate realiza cu succes formalizarea matematică (cerinţă
ac¬tuală) dacă nu are loc, mai întfоi, o formalizare la nivel verbal, dacă nu se clarifică riguros noţiunile. Şi,
aşa după cum arăta D. Harvey, „nu trebuie să considerăm că „percepţiile",. „noţiunile" şi „termenii" sînt
absolut izo-morfi"46 încоt se reflectă unul pe altul. Deci, şi o terminologie riguros contro¬lată mai trădează
încă gîndirea.

în etapa actuală, pentru a putea valorifica posibilităţile imense oferite de utilizarea calculatoarelor,
problema codificării informaţiei geografice devine tot mai stringentă. Dar, după cum scria P. G e o r g e,
„codificarea presupune un limbaj, deci un vocabular riguros definit, pe baza căruia se stochează da¬tele,
analitic şi sintetic, calitativ şi cantitativ, imaginile cartografice, imagi¬nile fotografice etc."47

Geografii romвni s-au preocupat de asemenea de precizarea terminologiei geografice, iar în ultimul timp s-
au elaborat dicţionare terminologice, care contribuie, în parte, la rezolvarea acestei probleme, dar nu este
încă suficient şi trebuie să se elaboreze normative obligatorii.

Desigur că geografia dispune şi de alte mijloace de cercetare şi redare a rezultatelor. S. Mehedinţi mai
enumera comparaţia şi experimentul, la care am putea adăuga modelul material, modelul matematic,
analize chimice, fizice etc. (v. p. 113—124).
4. PRINCIPII METODOLOGICE GEOGRAFICE

După cum arătam în primul capitol, unele legi mai generale ale sociogeo¬sistemului capătă caracter de
principii metodologice, ghidînd cercetarea geo¬grafică. în general, însă, lucrările metodologice geografice
citează un număr foarte restrîns de asemenea principii cu caracter general.

4.1. Principiul repartiţiei spaţiale

Principiul repartiţiei spaţiale precizează că orice fapt geografic are o anu¬mită poziţie spaţială în limitele
sociogeosistemului. Examinarea şi precizarea acestei poziţii este importantă, deoarece poziţia spaţială are
influenţe asupra legăturilor faptului respectiv cu alte fapte geografice şi în primul rînd cu cele învecinate. De
exemplu: Sahara îşi trage caracteristicile de deşert cald din poziţia tropicală; Antarctida este tot un deşert,
dar rece, datorită poziţiei po¬lare; Marea Britanie are un climat temperat însă cu regim termic moderat şi cu
precipitaţii abundente tot anul, ca urmare a vecinătăţii oceanului, în timp ce Cоmpia Romвnă are un climat
temperat cu mari variaţii termice şi cu frecvente perioade secetoase, datorită gradului accentuat, de
cohtinentalism; o unitate agricolă din preajma Bucureştiului este profilată pe cultură de le¬gume,
zarzavaturi şi creşterea vacilor de lapte sub impulsul cerinţei pieţei ma¬relui oraş, în timp ce o unitate din
inima Bărăganului este profilată pe cul¬tura cerealelor căci nu resimte, în aceeaşi măsură, influenţa directă
a unui centru urban.

Deci este importantă precizarea poziţiei pe Glob, care condiţionează am¬plasarea într-o zonă geografică,
dar şi poziţia faţă de unele unităţi geogra¬fice, care pot exercita influenţe foarte puternice asupra faptului
geografic respectiv.

Cînd este vorba de un număr mare de fapte geografice de acelaşi tip, este necesară precizarea arealului pe
care sînt ele repartizate. Poziţia geografică a acestui areal, mărimea, forma lui pot sugera informaţii despre
originea fapte¬lor respective, pot explica anumite caracteristici ale faptelor prin influenţele suferite din
partea unor factori de pe arealul respectiv sau din vecinătate.

Iată de ce în oricare cercetare geografică se impune luarea în considerare a principiului repartiţiei spaţiale,
pe care unii geografi l-au absolutizat con-siderînd că el dă trăsătura distinctivă şi originalitatea geografiei ca
ştiinţă.

De obicei, forma în care se concretizează aplicarea principiului repartiţiei spaţiale (sau geografice, cum оi zic
unii) este harta, iar în ultima vreme şi unele modele matematice.

4.2. Principiul cauzalităţii

Unii geografi includ în metodologia geografică principiul cauzalităţii, a cărui introducere în geografie o
atribuie lui Al. von H u m b o 1 d t. Acest principiu constă în căutarea constantă a legăturilor de cauzalitate
dintre fap¬tele geografice, în explicarea cauzală a faptelor observate. De fapt, este vorba de principiul
determinismului, care este un principiu metodologic cu character generat aplicat în toate ştiinţele. Se
preferă denumirea de „principiu al cau¬zalităţii" pentru a nu se face confuzie cu determinismul vulgar
(geografic). în geografie au ^manifestat preocupări de explicare cauzală încă geografii anti¬chităţii^ dar în
perioada medievală a fost neglijat acest aspect al cercetării geografice. Abia B.Varenius a căutat metodic să
dea explicaţii cauzale unor fapte geografice, iar H u m b o 1 d t a ridicat la rang de principiu această
preocupare.
După prima întrebare: unde? (care izvorăşte din aplicarea principiului re¬partiţiei geografice) geograful îşi
pune întrebarea: de ce? (care cere explica¬rea cauzală a faptului respectiv).48 Răspunsul la această
întrebare poate fi găsit uneori cu mai multă uşurinţă căci legăturile cauzale sînt destul de evi¬dente. Alteori,
însă, descoperirea legăturilor cauzale este foarte anevoioasă, necesitînd o analiză laborioasă a faptelor. Pînă
de curînd, geografii se spri¬jineau pe distribuţia temporală şi spaţială a faptelor pentru a găsi legături
cauzale: succesiunea în timp a faptelor era considerată ca decurgînd din suc-cesiunea cauză-efect, iar
comunitatea de areal sau vecinătatea spaţială erau luate ca probă a legăturilor cauzale.

în realitate, însă, manifestarea cauzalităţii este mult mai complexă şi efec¬tul poate fi separat de cauză prin
intervale mari de timp sau spaţiu. Une¬ori, legăturile cauzale sînt mediate, nu directe. Pe de altă parte,
determinis¬mul nu se manifestă numai în forma sa mecanicistă, ci el implică o unitate dialectică între
necesitate şi întоmplare, de care trebuie ţinut seama şi în ex¬plicarea cauzală în geografie.

Introducerea metodelor matematice în geografie, inclusiv modelarea mate¬matică, permite o analiză mai
profundă şi mai exactă a legăturilor cauzale dintre diversele fapte geografice, sprijinind astfel aplicarea
principiului cau¬zalităţii.

4.3. Principiul integrării geografice

Cauzalitatea este doar o formă a manifestării interdependenţei universale care leagă obiectele, procesele şi
fenomenele într-un tot unitar. Fiecare fapt geografic poate şi trebuie privit în contextul unui ansamblu de
fapte legate între ele în sisteme de ordine diferite de complexitate. în aceasta constă prin¬cipiul integrării
geografice. Geografii au insistat în mod deosebit asupra uti¬lizării acestui principiu pentru a asigura
caracterul sintetic al geografiei. Ast¬fel, V. Mihăilescu cere ca fiecare fapt geografic să fie privit perma¬nent
ca un component al „întregului teritorial" ,din care face parte, geograful trebuind să aprecieze locul şi rolul
faptului respectiv în acest întreg, iar R. Hartshorne susţine că dacă în ştiinţele sistematice se procedează la o
selecţie, o extracţie mentală a unei categorii de obiecte din complexul fe¬nomenelor înconjurătoare, „în
geografie, din contra, interesul este concentrat de la început pe existenţa integrărilor de diverse fenomene
care, prin exis¬tenţa lor, determină caracterul variabil al teritoriului."

De obicei, s-a pus accent pe integrarea spaţială a faptelor geografice în contextul regional sau chiar planetar,
dar considerăm ca acesta este numai unul din aspectele integrării şi că se leagă de principiul repartiţiei
spaţiale. Avînd în vedere organizarea sistemică a materiei, obiectul geografiei nu tre¬buie privit numai sub
aspectul unităţii spaţiale, ci în primul rînd sub aspect structuralo-funcţional, sistemic. De aceea, integrarea
trebuie făcută, în primul rînd, în cadrul sistemului din care face parte faptul respectiv; trebuie preci¬zat locul
şi funcţia lui în sistem, legăturile cu restul sistemului. După aceea se impune examinarea poziţiei şi
raporturilor spaţiale în cadrul regional sau planetar.

Sînt numeroase cazuri cînd un fapt geografic, încadrat într-un anumit sis¬tem, are legături funcţionale mai
strînse cu alte fapte din alte regiuni decоt cu cele din vecinătate. De exemplu, hidrocentrala de la Stejaru,
încadrată în sistemul energetic naţional, funcţionează în raport de cerinţele sistemului, de rolul ei în acest
sistem şi nu în funcţie de cerinţele locale. Desigur că ea are legături şi cu cadrul regional dar nu sînt acestea
pe prim plan. Deci cînd se pune problema integrării ea trebuie raportata mai întоi la sistemul energetic
naţional şi apoi la unitatea regională.
Se înţelege că un fapt geografic, chiar dacă face parte dintr-un sistem mai vast, are anumite legături cu
faptele din jur, în context regional. De aceea apar si diferenţieri spaţiale în cadrul sociogeosistemului şi se
vorbeşte de unităţi teritoriale de diverse tipuri. Aceasta cere ca orice fapt, odată ce i s-a precizat locul şi
rolul în cadrul sistemului din care face parte, să fie integrat şi în uni¬tatea teritorială în care este amplasat,
stabilindu-se care sînt relaţiile lui cu restul faptelor din acea unitate. în felul acesta se satisfac cerinţele
tradiţiei şi pretenţiei actuale a geografiei de a da o descriere, o caracterizare a supra¬feţei terestre ceea ce,
în fond, reprezintă o caracterizare spaţială a sociogeo¬sistemului.

I. P. Gherasimov50 prezintă cоteva principii metodologice care, ca şi cele amintite aici anterior, sînt comune
întregii geografii, avînd un impor¬tant potenţial de menţinere a unităţii geografiei ca ştiinţă.

Aşa sînt principiile: istorismului, regionalismului, ecologic, sociologic şi antropic.

4.4. Principiul istorismului

Principiul istorismului cere ca orice fapt geografic actual să fie analizat şi explicat pe baza tratării istorice,
urmărindu-se formarea lui în timp. Deci, este vorba de aplicarea metodei istorice în cercetarea geografică,
dar, în mod obligatoriu, ridicată la rang de principiu metodologic. însă, după I. P. Gherasimov, nu este
necesar de a urmări decоt apariţia şi dezvoltarea faptelor actuale şi nu a unor fapte şi stări care au existat
cîndva în trecut, aşa cum face istoria. Această precizare este importantă miai ales cînd sînt re¬feriri la fapte
din domeniul sociosistemului, al cărui trecut este studiat de istorie. Pentru a evita suprapunerea cu istoria,
geografia trebuie să se limiteze la^ explicarea evolutivă a stării prezente. Dar cercetarea geografică tre¬buie
să' se ^sprijine pe^ cea istorică, făcînd apel la unele date istorice cînd este cazul să lămurească unele
aspecte accuale.

întrucоt tratarea istorică, chiar a unor fapte singulare, implică examina¬rea influenţelor pe care le-au avut
alte fapte asupra formării şi evoluţiei lor, rezultă că principiul istoric în geografie are un important rol
integrator. Am putea spune că este vorba de integrarea în timp a faptelor geografice.

4.5. Principiul regionalismului

Principiul regionalismului decurge din aceea că obiectul cercetării şi des¬crierii geografice ar fi un teritoriu
concret (regiune). Aceasta rezultă din con¬siderarea faptelor naturale, sociale şi economice, legate prin
interacţiuni şi influenţe reciproce, ca întreguri regionale, adică sisteme teritoriale (regio¬nale). De aici a
rezultat necesitatea regionalizării şi a caracterizării complexe a fiecărei unităţi teritoriale pentru a răspunde
solicitărilor practicii.

Un rol important în constituirea acestui principiu 1-a jucat cartografia care s-a preocupat întotdeauna de
reprezentarea combinaţiilor complexe a faptelor de pe teritoriul reprezentat pe hartă.

Principiul regionalismului a devenit aşa de comun încоt, într-o anumită perioadă, s-a considerat că ar
reprezenta unicul principiu valabil şi s-a afir¬mat că singura şi adevărata geografie ar fi cea regională. Fără a-
1 supra¬estima, acest principiu are rol pozitiv, deoarece permite studierea faptelor geografice în
condiţionarea lor, rezultată dintr-o poziţie concretă în cadrul regional. Deci, acest principiu apare ca
integrare regională a faptelor geo¬grafice, constituind astfel o latură a principiului integrării geografice.
legăturile dintre aceste părţi explicвnd o bună parte din circuitul materiei şi energiei în geosistem.

Se înţelege că raporturile dintre organismele vii şi mediu au o mare im¬portanţă geografică, dar ridicarea
principiului ecologic la rangul de prin¬cipiu metodologic geografic de bază ni se pare totuşi cam exagerată.
Abor¬darea ecologică a realităţii este de natură biologică, punînd fiinţele vii pe prim plan şi examinînd restul
faptelor doar sub aspectul raporturilor pe care le au cu vieţuitoarele. Or, geografia are de-a face şi cu
sisteme abiotice care trebuie studiate ca entităţi aparte şi care trec ele pe prim plan fără J se neglija, se
înţelege, influenţele exercitate asupra lor din pa-^ea biosferei

4.7. Principiul sociologic

Principiul sociologic, aplicabil în geografia economică,N ar consta în exami¬narea rolului pe care оl joacă
factorii sociali şi legile şocialeîn influenţarea faptelor geografice din domeniul sociosistemului. Principiul
sociologic ar trebui aplicat оmpreună cu cel ecologic.

4.8. Principiul antropic

Principiul antropic constă în examinarea şi evaluarea acţiunii exercitată de om asupra naturii ca şi asupra
vieţii umane înseşi. Dea, dacă principiul ecologic priveşte, într-un anumit sens, pe om ca factor pasiv, supus
influen¬ţelor naturii, principiul antropic оl priveşte pe om în acţiune, ca factor ce acţionează şi asupra
naturii şi asupra lui însuşi.

4.6. Principiul ecologic

Acest principiu ar consta în aprecierea şi recunoaşterea unei strînse legă¬turi a vieţuitoarelor cu mediul. El
se aplică îndeosebi în geografia fizică (mai ales în biogeografie), dar şi în geografia economică
(sociogeografie) avîndu-se în vedere şi existenţa biologică a omului în legătură cu mediul. Se face ast¬fel tot
mai prezentă orientarea spre o „ecologie umană" despre care se vor¬beşte în diverse şcoli geografice
contemporane, deşi încercarea lui F r. R a t-z e 1 de a face din antropogeografie un fel de ecologie umană a
fost criticată. în schimb, unii geografi americani s-au orientat, în jurul anului 1920, tot mai hotărоt spre
transformarea geografiei într-o ecologie umană. în acest sens pot fi amintiţi B. M o o r e, C h. D r y e r şi H.
Barrows, care au susţinut că geografia este de fapt o ecologie umană întrucоt studiază inter-relaţiile dintre
om şi mediu.

Termenul de ecologie a fost introdus de E. Haeckel în 1866, iar K. Schroder vorbea de sinecologie ca despre
studiul tuturor fiinţelor vii în relaţiile lor cu lumea înconjurătoare. în geografia fizică s-a realizat exami¬narea
legăturilor strînse dintre organismele vii şi mediu în concepţiile des¬pre zonele naturale şi despre
landşafturi. Se recunoaşte şi se acordă astfel atenţie raporturilor dintre partea vie şi cea nevie a
realităţii geografice,

5. ETAPELE CERCETĂRII GEOGRAFICE

Modul de desfăşurare a muncii geografului, decurge din necesităţi meto¬dologice, individualizîndu-se

anumite etape de lucru, care au fost specificate în literatura romвnească de către V. M i h a i 1 e s c u51, T.
M o r a r i u şi V. V e 1 c e a52 ş.a.
5.1. Etapa pregătitoare (de laborator)

Această etapă include o serie de demersuri ce au drej* scop pregătirea cercetării geografice directe în teren.
Astfel, este necesară, în primul rînd, o documentare bibliografică pentru punerea la curent cu tot ce s-a scris
despre faptul sau regiunea luată în studiu. Pentru aceasta se întocmeşte o listă biblio¬grafică în care se
evidenţiază nu numai lucrările geografice propriu-zise, ci şi lucrări din domeniile înrudite, care se referă la
subiectul cercetării (lucrări de geologie, istorie, economie, arheologie, sociologie etc.) şi care ar putea oferi
geografului detalii ce ar sprijini caracterizarea faptelor şi surprinderea legăturilor dintre ele. Se trece apoi la
consultarea materialului bibliografic şi întocmirea de fişe sau conspecte în care se notează informaţiile utile.

în acţiunea de documentare un loc de seamă оl ocupă cercetarea materia¬lului cartografic existent şi

pregătirea unor materiale cartografice speciale. Studiul atent al hărţilor topografice şi al hărţilor tematice
referitoare la regiunea sau la faptele vizate familiarizează pe geograf cu problemele pe care le va ridica
cercetarea şi оi furnizează o serie de informaţii importante asupra repartiţiei şi raporturilor spaţiale ale
faptelor.

Pe lingă materialul cartografic existent, geograful poate elabora, încă în etapa pregătitoare, unele materiale
cartografice menite a oferi anumite ca¬racteristici ale faptelor geografice sau a lămuri unele probleme
rezultate din munca de documentare. Astfel, se pot elabora unele hărţi speciale, ca cele ale unor indici
morfometrici ai reliefului, hărţi cu densitatea populaţiei, cu fluxuri de transport etc. Se întocmesc profile,
blocdiagrame, grafice etc.

De o importanţă deosebită este studierea fotografiilor aeriene ale regiunii de cercetare, din care se pot
extrage foarte multe informaţii. De fapt, aceasta (ca şi studiul materialelor cartografice) se înscrie în
observaţia indirectă, con¬stituind astfel o parte însemnată din cercetarea însăşi. Dacă cercetarea îşi
propune să delimiteze o unitate geografică omogenă, se schiţează deja limi¬tele acesteia pe baza tuturor
datelor obţinute în etapa de laborator, urmînd ca precizarea şi definitivarea lor să se realizeze după
cercetarea în teren.

Tot în etapa pregătitoare de laborator se stabilesc itinerariile pe care se va deplasa geograful în teren şi se
aleg puncte de observaţie ca şi unele sec-toare-cheie (sectoare etalon) care ar putea fi reprezentative şi
asupra cărora se va efectua o cercetare amănunţită. Se întocmeşte astfel un plan de cer¬cetare în teren,
stabilindu-se problemele care vor fi urmărite, materialele cartografice care trebuie întocmite pe baza
observaţiilor în teren etc.

In conformitate cu sarcinile cercetării, cu particularităţile regiunii şi cu condiţiile climatice se alege aparatura

şi echipamentul de teren.

5.2. Etapa de teren

Etapa de teren constituie unul din momentele cele mai importante ale cercetării chiar dacă s-a recurs la
observarea indirectă. în această etapă se culege informaţia geografică directă şi se verifică informaţiile
obţinute în laborator. O grijă deosebită trebuie acordată notării informaţiilor, într-o formă adecvată, la faţa
locului fără a se conta pe memorie căci oboseala şi multitudinea datelor pot duce uşor la confuzii grave. Se
notează pe loc şi comentariile, explicaţiile şi legăturile dintre fapte, sugerate de situaţia din teren. Totodată,
se menţionează aspectele neclarificate şi problemele nere¬zolvate sau ipotezele şi interpretările care vor
trebui urmărite şi verificate în continuare.

în atenţia permanentă a geografului trebuie să stea întocmirea materia¬lului cartografic direct în teren, prin
schiţarea profilelor, a blocdiagramelor şi îndeosebi prin cartarea pe hărţi tematice a faptelor cu o cоt mai
riguroasă exactitate. Realizarea fotografiilor în teren este de mare utilitate, căci aces¬tea pot servi ca
material ilustrativ sau chiar pentru efectuarea unor obser¬vaţii indirecte, ulterior, în timpul definitivării
lucrării. Un aspect de mare însemnătate al cercetării în teren este culegerea datelor statistice şi a
infor¬maţiilor de la localnici, în cadrul anchetelor care se efectuează, necesare în¬deosebi pentru
problemele care privesc sociosistemul. Efectuarea anchetelor trebuie pregătită şi condusă cu mare grijă
pentru a asigura obiectivitatea şi exactitatea datelor obţinute.

Mai este de menţionat că observaţiile de teren nu se vor limita strict la arealul regiunii cercetate, ci, pentru
corelaţii şi lămurirea unor probleme, se vor face observaţii şi în regiunile învecinate, atоt cоt se dovedeşte
necesar.

Cercetarea geografică de teren se poate desfăşura, în general, în două moduri: cercetare expediţionară şi
cercetare staţionară.

în cele spuse pînă aici ne-am referit îndeosebi la cercetarea expediţionară, care este cea mai des utilizată. Ea
oferă avantajul că, prin deplasarea pe o reţea de itinerarii, geograful poate efectua observaţii asupra unei
mari întin¬deri de teren, putînd astfel studia comparativ diverse fapte şi оmbinări spa¬ţiale ale lor. Insă,
acest tip de cercetare prezintă şi unele neajunsuri. Astfel, observarea surprinde doar anumite momente
izolate din existenţa faptelor, încоt nu se pot aprecia, cu exactitate, dinamica şi evoluţia lor. Pe de altă parte,
într-un asemenea gen de cercetare nu se poate face uz de aparatură mai complexă, ci doar de instrumente
simple, care sînt robuste, uşor de mînuit şi nu cer condiţii speciale de funcţionare.

Cercetarea expediţionară este deosebit de utilă pentru studiul teritoriilor puţin cunoscute- şi asupra cărora
trebuie adunate cоt mai multe informaţii într-un timp cоt mai scurt.

Cercetarea staţionară presupune rămînerea geografului un timp îndelun¬gat, uneori mulţi ani în şir, într-un
loc şi observarea continuă a faptelor pentru a urmări evoluţia lor în timp. Acest gen de cercetare se practică
în geografia fizică, îndeosebi în anumite subramuri speciale ca hidrologia şi climatologia.

Cercetarea staţionară oferă şi posibilitatea utilizării unei aparaturi din cele mai complexe, pentru a cărei
funcţionare se creează condiţiile adecvate. Se poate face astfel observarea instrumentală directă, care oferă
informaţii dintre cele mai preţioase. Dar, în acest caz, cоmpul de observaţie al cercetă¬torului este foarte
limitat şi informaţiile obţinute sînt valabile doar pentru punctul de staţie, deşi ele pot fi extrapolate, într-o
anumită măsură, asupra regiunii înconjurătoare. De aceea, se impune crearea unei reţele de asemenea
staţii de observaţii suficient de densă pentru a putea caracteriza corect un teritoriu oarecare. Deocamdată,
s-au realizat asemenea reţele de staţii me-teorologice-climatologice şi hidrologice.

In vederea asigurării unor cercetări geografice complexe se pot crea sta¬ţiuni cu profil adecvat, amplasate în
puncte caracteristice pentru unităţi geografice mai întinse. Asemenea staţiuni au fost create şi în ţara
noastră de către universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj-Napoca, în Carpaţii Orien¬tali, Subcarpaţii
Munteniei, Defilelul Dunării şi Podişul Transilvaniei.
Pentru necesităţile sociogeografice nu se efectuează asemenea cercetări sta¬ţionare, dar serviciile de
statistică demografică şi economică joacă, în parte, acest rol, înregistrînd periodic starea calitativă şi
cantitativă a unor fapte social-economice.

5.3. Etapa finala

Etapa finală este etapa de redactare şi definitivare a informaţiilor geo¬grafice recoltate prin cercetarea de
teren şi laborator. Ea constă în întoc¬mirea unui „protocol de observaţie" al unei lucrări geografice care
tratează sistematic problemele care au făcut obiectul cercetării. Redactarea se face în laborator pe baza
însemnărilor de teren, a materialului grafic şi a biblio¬grafiei consultate. Se poate întоmpla ca în timpul
prelucrării datelor să apară probleme şi aspecte care nu au fost încă lămurite de cercetarea în teren şi atunci
se recurge la noi deplasări pentru a completa informaţia.

Lucrarea, în forma finală, trebuie să cuprindă şi un istoric al cercetării problemei sau regiunii respective
pentru a se evidenţia care este aportul cer¬cetării respective şi care era gradul de cunoaştere anterioară. De
obicei, ca¬pitolul de consideraţii istorice se plasează la începutul lucrării. Se trece apoi la tratarea
problemelor în ordinea înlănţuirii lor logice sau în ordinea dic¬tată de destinaţia studiului. Ori de cоte ori se
face apel la informaţii sau idei provenite din alte lucrări se specifică sursa de informaţie.

Redactarea trebuie făcută într-o formă concisă şi clară, iar textul se ilus¬trează cu material cartografic şi
fotografii caracteristice. în încheierea lucră¬rii se expun principalele concluzii de ordin ştiinţific sau practic şi
apoi se dă o listă bibliografică a materialului consultat.

Protocolul de observaţie poate înbrăca mai multe forme: scrisă, impri¬mată fonic, de document grafic
(hartă, schiţe, profile etc), descriere nume¬rică (tabele, grafice, liste) sau forme compuse.

Cu aceasta se încheie, de obicei, sarcina cercetării geografice.

Dacă cercetarea s-a făcut pentru un scop practic, geograful va trebui să urmărească folosirea documentaţiei,
pe care a furnizat-o, la elaborarea proiectelor şi la realizarea lor pentru a putea atrage atenţia celorlalţi
specia¬lişti asupra unor probleme sau aspecte, care, eventual, nu au fost apreciate la justa lor valoare.