Curs-geodezie-Topografie Vol I 1997

CORNEL PĂUNESfU
CURS
DE
GEODEZIE-TOPOGRAFffi
I
EDITURA UNIVERSITĂTII DIN BUCURESTI

' '
BIBLIOTECA CENTRALA
UNIVERSITARA
Bucureşti
https://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro
CORNEL PĂUNESCU
CURS
DE
GEODEZIE-TOPOGRAFffi
PENfRU STIIDENTII DIN
'
ANUL I GEOLOGIE SI GEOFIZICĂ
'
VOLUMUL I
EDITURA UNIVERSIT ĂTII DIN BUCURESTI

' '
Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. Paul GEORGESCU
Prof. dr. Constantin CALOTĂ
B.C.U. Bucurer
C199802033
ISBN 973 - 575 - 200 - X
Partea întâi
SUPRAFEŢE DE REFERINŢĂ ŞI SISTEME DE
COORDONATE FOLOSITE ÎN GEODEZIE
Având în vedere destinaţia cursului, pentru uzul studenţilor de la Facultatea de Geologie ,i

Geofizică din Universitatea Bucure,ti, partea întâia va avea un conţinut descriptiv, fără
aprofundări ale noţiunilor şi demonstraţiilor, deoarece acestea ar necesita un spaţiu cu mult mai
mare decât cel avut la dispoziţie. Dar, înţelegerea elementelor de geodezie, cu cam se operează
curent, şi pe care specialiştii geologi şi geofizicieni le vor folosi în lucrările comune pe care le vor
executa cu specialiştii geodezi presupune însuşirea unui volum minim de cunoştinţe în acest
domeniu. Cititorul interesat poate găsi detalii referitoare la acest domeniu în literatura de
specialitate, din care recomandăm următoarele lucrări în limba română: Stamatin, 1961, Botez,
1969, Oprescu ş.a, 1972-1974, Ghiţău, 1972, 1983, Calistru & Munteanu, 1975, Dragomir ş.a,
1977, ş.a. Pentru aprofundări şi mai deosebite, se recomandă vastul material bibliografic (român şi
străin) pe care s-au sprijinit lucrările menţionate mai sus, unele dintre acestea fiind utilizate la
redactarea manualului.
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 2

Capitolul 1
Puncte, direcţii, plane şi sisteme de coordonate principale

utilizate în astronomia geodezică
1.1. Sfera cerească

Din orice punct al Globului terestru ar fi privit cerul înstelat, acesta ne apare ca o calotă
sferică infinită, în al cărui centru se află observatorul. Sfera corespondentă a primit denumirea de
sferă cerească, pe care se proiectează stelele. Stelele, inclusiv Soarele, au mişcări proprii foarte
lente, care pot fi puse în evidenţă prin observaţii astronomice precise, efectuate la intervale relativ
mari de timp. De aceea, în multe situaţii, poziţia stelelor pe sfera cerească este considerată fixă,
ipoteză vaţabilă numai pentru studii şi determinări de o precizie limitată.

· Stelele sunt caracterizate prin anumite proprietăţi, care sunt studiate în amănunt de specialiştii
în astronomie, dintre care le vom specifica pe acelea care au o importanţă deosebită pentru
astronomia geodezică, în general, pentru geodezie în particular.
O primă proprietate a stelelor derivă din depărtarea acestora faţă de Pământ, depărtare care
poate fi apreciată ca foarte mare. Cea mai apropiată constelaţie (din cele 88 constelaţii catalogate
pe sfera cerească) se află la cca 4,3 ani lumină de Pământ (ceea ce ar corespunde, fig. 1.1, la o
distanţă e ~ 4 • 10 13:Km).
M
M'
Fig. 1.1. Observarea stelelor pe sfera cerească
Dacă se presupune că din două observatoare M şi M', situate diametral opuse pe suprafaţa
Pământului (în aproximaţia formei sale· sferice), se fac observaţii simultane spre steaua cr ar rezulta
un unghi A cu o valoare foarte mică:
A"= p'(2R ~ 2 * 10s 12. 7 * 103 i:::l o" 0001 (I.I)

e 4*10 13 ' '
unde:
p" = 206 264,806 = num,ărul de secunde sexage~imale cuprinse într-µn radian; ;
R R:l 6370 km= raza medie (aproximativă) a Pământului.
Instrumentele actuale nu permit măsurători unghiulare cu o precizia rezultată din realaţia
(I.I).
Consecintă: Directiile măsurate, la un anumit moment, din 2 observatoare situate chiar
' '
diametral opuse pe suprafaţa Pământului, spre o stea oarecare de pe sfera cerească, pot fi
considerate paralele.
Consecinţa se poate extinde asupra unui unghi dintre două stele, observat de pe Pământ, care
va rezulta cu mărime fixă, indiferent de poziţia observatorului pe suprafaţa Pământului (a nu se uita
condiţiile iniţiale: observaţii la acelaşi moment, efectuate, desigur, asupra aceloraşi două stele).
O a doua proprietate a stelelor, care are relevanţă în geodezie, se referă la faptul că acestea au
lumina lor proprie, caracterizată, printre altele, de străluciri specifice proprii. Planetele nu au
lumină proprie, fiind corpuri cereşti stinse, luminate de către Soare.
Verticala locului este reprezentată (intuitiv) de direcţia firului cu plumb, într-un punct dat,
sau de direcţia perpendicularei la suprafaţa unui lichid aflat în stare liniştită. Datorită, în special,
structurii interne a Pământului, dar şi a altor cauze care se vor examina într-un alt capitol al
manualului, verticala locului este o curbă oarecare ( denumită şi linie de forţă). Tangenta la linia de
forţă intersectează sfera cerească în două puncte: zenitul (Z) şi nadirul (Z').
După această direcţie se măsoară acceleraţia gravităţii ( g) şi se calează (orizontalizează) în
staţieorice_instrument topografic sau geodezic în punctul considerat M.
• z
~ - - meridianul
loculul
cerc orar
H' ,,---------------------
axa lumll (cerc) vertlcal
z
Fig. 1.2. Puncte, plane şi cercuri principale pe sfera cerească.
Din motivele meţionate anterior, indiferent de poziţia observatorului M, pe suprafaţa

Pământului, se poate considera că punctele Z şi Z' ocupă o aceeaşi poziţie (constantă) pe sfera
cerească.
Orizontul locului este planul care trece prin poziţia observatorului M şi este normal la
verticala locului. Zenitul şi nadirul sunt polii orizontului. Orice plan care conţine cei doi poli este
C. Păunescu : Curs de geodezie şi topografie pag. 4
perpendicular pe orizont şi intersectează sfera cerească după un cerc vertical sau mai simplu
vertical (în Fig. 1.2 este reprezentat verticalul stelei cr).
Almucantarat este planulcare trece prin steaua cr şi este paralel cu orizontul.

Înălţimea stelei deasupra orizontului (h) este unghiul format de direcţia spre stea şi orizontul
locului.
Direcţia zenitală (z) a unei stele este unghiul complementar înălţimii stelei:
z = 90°-h. (1.2)
Datorită miscării de rotatie zilnice a Pământului în J·urul axei sale, se crează iluzia că sfera
' '
cerească execută o rotaţie completă, în interval de o zi, denumită în astronomie mitcare aparentă
diurnă. Aceasta declanşează răsăritul, respectiv apusul Soarelui, a Lunii precum şi a celorlalte stele
şi planete din univers, care aparent se rotesc de la est la vest, (în sens invers celui real, specific
mişcării de revoluţie a Pământului). Punctele cardinale est şi vest vor fi definite în 1.4).
Direcţia care uneşte centrul orbitei pe care are loc mişcarea de rotaţie aparentă a stelelor şi
observatorul terestru M este denumită axa lumii sau axa polilor. Această axă înţeapă .sfera cerească
în două puncte Pn şi Ps denumite polul nord ceresc şi respectiv polul sud ceresc, fiind denumite şi
polii lumii. La latitudinea medie a ţării noastre, polul nord ceresc P se O
află situat în imediata
apropiere de Steaua Polară din constelaţia Ursa Mare (cunoscută curent sub denumirea de Carul
Mare).
Cercul orar al unei stele cr (Fig. 1.2) este intersecţia planului care trece prin punctele Pn, cr,
P. cu sfera cerească.
Ecuatorul ceresc este intersecţia dintre un plan care trece prin centrul sferei cereşti şi este
perpendicular pe axa lumii.
Deoarece s-a arătat că indiferent de poziţia pe Pământ a observatorului M, se poate considera
că acesta se află în centrul sferei cereşti, planul ecuatorului ceresc trece prin centrul Pământului,
determinând prin intersecţie cu suprafaţa sa ecuatorul (astronomic) terestru.

Polul nord ceresc şi respectiv polul sud ceresc sunt polii ecuatorului ceresc. Ecuatorul ceresc
împarte sfera cerească în două emisfere: emisfera nordică şi respectiv emisfera sudică.
Planul meridian al observatorului M este determinat de verticala locului şi axa lumii.
Aceasta intersectează sfera cerească după meridianul locului (fig. 1.2), fiind perpendicular şi pe
ecuatorul ceresc şi pe orizontul locului. Intersecţia planului meridian cu suprafaţa terestră se
numeşte meridian astronomic al punctului M.
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. S

1.2. Miscarea de revolutie a Pământului
' '
Pământul, la fel ca toate planetele, se mişcă în univers după legi care au fost formulate de
marele învăţat Johannes Kepler (1571-1630):
Legea 1. Traiectoria după care se deplasează planetele în univers are forma unei elipse,
Soarele fiind situat într-o poziţie fixă într-unul dintre cele două focare (mişcarea heliocentrică).
Legea 2. Raza vectoare a planetei descrie arii egale în intervale de timp egale.
Legea 3. Raportul dintre pătratul perioadei de rotaţie (T) şi cubul semiaxei mari a elipsei (a)
este o mărime constantă:
T2/a3=constant, (1.3)
pentru toate planetele din univers.
Legile lui Kepler, deduse din observaţii proprii pe perioade îndelungate de timp (1609-1619)
au la bază mai multe ipoteze principiale: acţiunile forţelor de atracţie exterioare sunt neglijate,
planetele sunt considerate corpuri punctiforme şi omogene ş.a. Mai târziu, Isaac Newton
(1643-1727) a completat şi generalizat formulările lui Kepler prin celebra sa lege a gravitaţiei
universale.
Traiectoria pe care se roteşte Pământul în jurul Soarelui într-un an se numeşte ecliptică. În
Fig. 1.3 sunt reprezentate punctele caracteristice ale eclipticii, care poate fi aproximată printr-un
cerc cu raza de cca. 150 OOO OOO km.
y' Echinocţiul de toamnă
( N 23 e;eptem brie)
Afeliu (N 3 iulie) Periheliu (N 3 ianuarie)
Păm~ntul Echinocţiul de primăvară

( N 21 martie)
Fig. 1.3 Ecliptica
Ecuatorul ceresc şi ecliptica se intersectează sub un unghi e "' 23°27', denumit oblicitatea
eclipticii. Aceasta se modifică în timp, cu cca. 47"/secol, datorită, în special, atracţiei exercitate de
planetele Venus şi Jupiter, fenomen denumit în astronomie precesie planetară. Acest fenomen
este permanent studiat şi anticipat cantitativ de către astronomie. Astfel, se prelimină că în anul
2000 oblicitatea eclipticii va avea valoarea e = 23°26'21",448. Datorită unor cauze complexe şi
incomplet elucidate, a căror descriere depăşeşte cadrul manualului, durata în care Pământul execută
mişcarea de revoluţie pe ecliptică este în scădere permanentă (Sigl, 1983, pg. 103). Este adeyărat că
această scădere este mică, de cca. 0",0016/secol, dar influenţa sa este luată în consideraţie în
calculele care intervin în studiile astronomice precise.
Punctele în care ecliptica intersectează ecuatorul ceresc, notate y şi respectiv y', se numesc
puncte echinoxiale, deoarece la acele momente (~21 martie, respectiv ~23 septembrie) ~iua. este
egală cu noaptea pe întregul Pământ. Punctul y este denumit punct vernal şi îndeplineşte un rol
deosebit în astronomie.
Cu noţiunile introduse până acum se poate defini sistemul de coordonate ecuatoriale (fig.
1.4) folosit frecvent în astronomie pentru poziţionarea stelelor pe sfera cerească în cataloagele de
stele şi anuarele astronomice:
• a = ascensia dreaptă;
• o= declinatia·
' '
• p = distanţa polară:
(1.4)
Pentru a simplifica, într-o oarecare măsură, studiile complexe care se întreprind în astronomia
geodezică, în etapele de început se acceptă unele aproximaţii, care sunt, în continuare, eliminate
succesiv.
cercul orar
al punctului
vernal
I·
ecua rul
cerosc
punctul vernal
Fig. 1.4 Sistemul de coordonate ecuatoriale
Modelul simplificat al astronomiei geodezice conţine următoarele ipoteze (Grafarend,

1988, pag. 8):
• 1. Pământul este un corp rigid şi cu potenţial constant în timp;
• 2. Direcţia axei de rotaţie a Pământului este fixă în interiorul său şi în spaţiu;

• 3. Viteza de rotatie a Pământului este constantă;
'
• 4. Centrul de masă al Pământului se deplasează pe o orbită plană în jurul Soarelui;
• 5. Stelele ocupă poziţii fixe pe sfera cerească;
• 6. Stelele sunt infinit depărtate (o primă excepţie acceptată este Soarele);
• 7. Viteza luminii este infinită;
• 8. Propagarea razelor de lumină se face în linie dreaptă.
Unele dintre ipotezele menţionate se pot elimina relativ uşor, ca urmare a recomandărilor
periodice pe care le face Asociaţia Internaţională de Geodezie (AIG), în colaborare cu alte
organisme internaţionale.
Astfel, la a XXI -a Adunare Generală a AIG, desfăşurată la Boulder (Colorado-SUA) în
perioada 2-14 iulie 1995 s-au recomandat:
ro = viteza de rotaţie a Pământului = 7 292 115· 10-11 rad s- 1, (1.5)
cu o variaţie în timp de:
~~ = (-4, 5 ± O, 1) * 10-22 rad s- 1 (1.6)
Pentru viteza de propagare a luminii (în vid înaintat) se foloseşte valoarea:
c = 2, 99792458 . 10 8 ms- 1 . (1.7)
Examinarea unora dintre ipotezele menţionate depăşeşte cadrul manualului, fiind posibilă
numai prin studii aprofundate de astronomie. în legătură cu ipotezele 5 şi 6 s-au deja făcut unele
precizări în 1.1.
în continuare se va examina, doar descriptiv şi succint, ipoteza 2, care are o deosebită
semnificaţie pentru astronomia geodezică.
1.3. Mişcarea polului
La fenomenul de preccesie planetară, definit mai sus, se adaugă precesia luni-solară
determinată de acţiunile de atracţie exercitată de către Lună şi Soare asupra Pământului. Suma
acestor fenomene este denumită precesie generală sau mai simplu precesie.
Fig. 1. 5 Precesia şi nutaţia
Dintre efectele multiple ale precesiei menţionăm în continuare doar pe cele mai semnificative.
Punctul vernal y se deplasează pe ecliptică, în sensul creşterii ascensiei drepte cu cca O", 13/an.
Axa de rotaţie a Pământului nu rămâne fixă ci, descrie o mişcare conică, care se închide după
cca. 26 OOO ani, având o rată de cca. 50",37/an.

Datorită, în special, înclinării orbitei Lunii în raport de ecliptică (cu~ 5°) peste fenomenul de
precesie se suprapune o oscilaţie permanentă a axei de rotaţie a Pământului, denumită nutaţie. Deci
conul precesiei nu este neted, ci este un con ondulat cu perioada de cca. 18,6 ani.
Examinând mai în amănunt aceste modificări temporale ale poziţiei axei de rotaţie a
Pământului şi, în consecinţă, a poziţiei polului ceresc pe sfera cerească, astronomia a pus în
evidenţă că aceasta din urmă efectuează, suplimentar, o mişcare de rotaţie proprie, sub forma unei
spirale neregulate, cu perioada de aproximativ 437 zile (renumita perioadă Chandler).
Prin urmare, măsurătorile astronomice trebuie să introducă noţiuni suplimentare:
- axa instantanee (momentană) de rotaţie a Pământului;
"." poziţia instantanee (momentană) a polului ceresc.
Din acest motiv, AIG a hotărât în anul 1960 adoptarea unui pol mediu determinat din media
observaţiilor continuie de latitudine, efectuate în perioada 1900-1905 în cinci observatoare
astronomice fundamentale, situate în jurul Globului, la latitudini foarte apropiate.
C. Păunescu : Curs de geodezie şi topografie pag.9

Tabelul 1.1. Observatoare astronomice fundamentale
:::: i :: :@§ş~âr3ihlt: ·: : : : : •::::viumam~i: :;pq~illm.P~â·•.
Carloforte/Italia 39°08' 8°19'
Gaithersburg/SUA 39°08' 2s2°4s•
Kitab/Rusia 39°08' 66°53'
Mizusawa/Japonia 39°08' 141 °08'
Ukiah/SUA 39°08' 236°48'
Pentru observatorul astronomic Kitab a fost considerată perioada 1935-1940. Polul mediu
definit astfel de către Asociatia Internatională de Astronomie (AIA) a fost însusit de AIG în anul
' ' '
1960.
Una dintre problemele fundamentale ale astronomiei modeme constă în determinarea
coordonatelor x, y ale polului instantaneu de rotaţie în raport de Originea Convenţională
Internaţională (CIO), reprezentată de poziţia polului nord ceresc mediu. Această activitate de
cercetare permanentă este coordonată de Serviciul Internaţional al Mitcării Polului (cu sediul la
Mizusawa). În prezent, datorită tehnologiilor p_erfecţionate utilizate, puterea de rezoluţie a

determinării perioadelor de mişcare a polului a crescut deosebit de mult (Fig. 1.6).
...
.,.
-. to
. ....
__ ,.
_..,.
Fig. 1.6 Determinări recente ale mişcării polului

,, .
1.4. Determinări „de poziţie" ale astronomiei geodezice

Astronomia geodezică are un obiect de studiu deosebit de complex, în care poziţionarea
punctelor geodezice pe suprafaţa Pământului ocupă un loc principal, preocupările respective fiind
încadrate în capitolul denumit astronomie de poziţie.· Aceste mărimi sunt preluate·apoi în calculele
laborioase care se efectuează în marile reţele astronomo-gcodezice de sprijin.
În Fig. 1. 7 se aduc unele completări la uoţiu11ile introdi1se până acum, astfel încât să se poată
defini determinările la care ne-am referit anterior.
Observatorul astronomic Greenwich (situat în apropiere de Londra) îndeplineşte un rol
deosebit de important în astronomie. Meridianul astronomic al punctului Greenwich a fost adoptat
ca meridian origine.
Me1idianul locului (al punctului M) intersectează orizontul locului în două puncte:
- punctul mai apropiat de polul nord ceresc este denumit punctul cardinal nord (N);
- celălalt punct este denumit punctul cardinal sud (S). Dreapta N-S este denumită
meridiană.
Ecuatorul ceresc intersectează orizontul locului, de asemenea în două puncte:

- punctul din care răsar stelele deasupra orizontului este denumit punctul cardinal est (E);
- celălalt punct, diametral opus, este denumit punctul cardinal vest (W).
ver;lcala loculul
,,----(a punctului M)
~ - - primul vertical
meridianul loculul
,,---------q,$ --- --;----

,'
1
punctul N _______ ------:..-,,.c. - S punc.-tul

ca·dlnal nord _,/ cardinal aud
oriLon t;ul locu:ul

ecuatorul cere% cercul vertical
al !jţelel cr
linia dB fot1ă 'il1 M
axa lumii
mt<rldianul ori inB Z'
(al punctului Gr86nwich) nadir
Fig. 1. 7 Determinări de poziţie
Primul vertical este planul determinat de verticala locului şi de direcţia EW. Intersecţia sa cu
sfera cerească este denumită cercul primului vertical.
Coordonatele de poziţie determinate de astronomia geogezică sunt coordonate naturale,
deoarece se raportează la mărimi care există în universul real.
Latitudinea astronomică (I) poate fi definită în următoarele moduri (Fig. I. 7):
- unghiul format de axa lumii cu orizontul locului (al punctului M);
- înălţimea polului (nord ceresc) deasupra orizontului (locului);

- unghiul format de verticala locului cu planul ecuatorului ceresc.
Longitudinea astronomică A este reprezentată de unghiul diedru fo1mat de meridianul
locului cu meridianul origine.

Coordonatele <I>, A definesc poziţia verticalei locului în punctul oarecare M.
Azimutul astronomic a al direcţiei M~cr este unghiul a format de direcţia Mcr0 cu direcţia
N-S. Punctul cr este reprezentat de intersecţia cercului vertical al stelei cr cu orizontul locului. În
0
astronomie se alege ca origine, pe orizontul locului, punctul S, iar ca sens pozitiv sensul S, W, N,
E, astfel încât se poate considera că azimutul astronomic variază între 0° şi 360°. Uneori se
consideră variaţia sa numai între 0° şi 180°, azimutele determinate spre W primind semnul (+) iar
cele spre E semnul (-).
Azimutul astronomic a al direcţiei M-a mai poate fi definit şi ca unghiul diedru format de
cercul vertical al stelei cr cu meridianul locului.

Din dorinţa de a avea o imagine completă_ asupra determinărilor de poziţie, în fig. I. 7 au fost
preluate şi elementele principale din Fig. 1.2:
- distanţa zenitală za stelei cr;
- înăltimea h a stelei a.
'
Recapitulând, astronomia geodezică determină mărimile naturale <I>, A, a, z (h) prin metode a
căror descriere depăşeşte cadrul manualului. În măsurătorile astronomice geodezice de precizie se
folosesc observaţii spre stele. Observaţiile similare efectuate spre Soare au o precizie mai mică şi,
de aceea, au un rol preliminar, informativ.
Desigur, consideraţiile din acest paragraf se pot generaliza prin considerarea nu a unei stele a,
ci a unui alt punct terestru, observat din punctul M.
Mărimilor naturale menţionate mai sus le corespund în geodezie mărimile convenţfonale B,
L, A, C:, care se referă la suprafeţe care nu există în lumea reală, şi care vor fi clarificate în celelalte
capitole ale manualului.
Capitolul 2
Su.prafeţe echipotenţiale
2.1. Noţiuni de teoria potenţialului

Pentru descrierea unui câmp de forţe se utilizează o funcţie, introdusă de Laplace (1799),
denumită potenţial, care poate fi definită atât matematic, cât şi prin seminificaţiile sale fizice.
Potenţialul este o funcţie, continuă şi derivabilă, ataşată unui câmp de forţe, ale cărei derivate după
o direcţie oarecare (x, y, z, ... , s) sunt componentele câmpului de forţe după direcţia respectivă.
Un punct material (de exemplu un punct geodezic), situat pe suprafaţa Pământului este supus
acţiunii unor multiple forţe: forţa de atracţie a Pământului, denumită şi gravitaţie, pe care o vom
➔
nota F, forţa centrifugă, rezultată din mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale de rotaţie,
pe care o vom nota q, forţele de atracţie exercitate de alte corpuri cereşti (dintre care forţele de
➔ ➔
atracţieale Soarelui f 0 datorită masei sale şi respectiv Lunii f c , datorită apropierii sale de
Pământ, sunt cele mai importante) ale căror componentă este greutatea sau gravitatea, notată g:
➔ ➔ ➔ ➔ ➔
g=F+q+f 0 +fc+. .. (2.1)
Regiunea din spaţiu în care se extinde influenţa complexă a atracţiei gravitaţionale şi a rotaţiei
Pământului constituie câmpul gravităţii sau câmpul gravi.fie (Constantinescu, 1964)
Aşa cum s-a arătat anterior, gravitatea este componenta tuturor forţelor care acţionează asupra
punctului P. În manual, se vor lua în consideraţie doar componentele principale examinate anterior
(fig. 2.1), deoarece celelalte componente au o influenţă puţin semnificativă, iar expunerea ar depăşi
cadrnl manualului:
➔ ➔ ➔
g=F+q. (2.2)
- ....... ----~
--- --- - --ţ ►
'II
I
. --------------~-----
. - . -----------1- --------
I
-.. . . . .
'I
Fig. 2.1 Greutatea
Lucrându-se cu puncte de masă egală cu unitatea, gravitatea este numeric egală cu acceleraţia
sa. Unitatea de măsură în sistemul CGS este galul (cm s-2), denumire adoptată în amintirea marelui

învăţat italian Galileo Galilei. Deoarece la pol mărimea gravitaţiei este aproximativ egală cu
983 gal, iar la ecuator de aproximativ 978 gaL rezultă o variaţie mult prea nesemnificativă în
această unitate de măsură. De aceea în geodezia fizică se lucrează în miligali (lmgal = 1~- gal),
3
instrumentele de măsură actuale având o precizie de ordinul a ± 0,01 mgal sau chiar mai bună.
Descrierea completă a principalelor forţe menţionate 1(Fx, Fy, Fz) şi <i(gx, qy, 4z) se poate
urmări în lucrări mai dezvoltate dedicate acestui domeniu (Heiskanen & Moritz, 1967, Dragomir
~.a, 1977, Ghiţău, 1983 ş.a).

Gravitatea 1 îndeplineşte un rol primordial în lucrările de teren care se efectuează în
geodezie - topografie, deoarece prin operaţia de calaj a oricărui instrument din acest domeniu, axa
sa principală este orientată după sensul şi direcţia gravităţii. Această forţă variază, din punct în
punct precum şi în timp, deoarece componentele sale din relaţia (2.1) posedă, fiecare dintre ele,
aceste proprietăţi.
în consecinţă, în operaţiile de teren, axa principală a instrumentelor topo-geodezice este
orientată diferit, în fiecare punct staţionat, ceea ce crează o infinitate de sisteme locale, la care se
referă măsurătorile efectuate în staţiile menţionate. În geodezia · teoretică se studiază · aducerea
acestora în sisteme unitare de coordonate, ceea ce conduce la crearea reţelelor geodezice de sprijin
naţionale sau internaţionale, amplasate pe suprafeţe convenţionale, inexistente în natură ( elipsoidul
de referinţă, planul de proiecţie).
2.1.1. Potenţialul gravităţi

În geodezia fizică se notează:
• V - potenţialul câmpului forţei de atracţie
• Q - potenţialul câmpului forţei centrifuge

• W - potenţialul câmpului gravităţii.
Prin utilizarea operatorului V (al lui Hamilton):
V... = a&. i +afy. j +a&. k, (2.3)

➔ ➔ ➔
(unde i, j, k sunt versorii pe axele de coordonate x, y, z), se poate scrie, conform cu noţiunea dată
pentru funcţia potenţial:
➔ ➔ ➔
F=W; q=VQ; g=VW. (2.4)
Geodezia fizică foloseşte frecvent sistemul cartezian global geocentric, care este un sistem
unitar pentru întregul Glob terestru, şi poate fi definit astfel:
Z(CO) z
f'(x,y,z) IIY
I
z
I
·:I q . z ',,;',,,
I
,,
I
I
P ',,_ f'(x,y,z
I
I
q
0,-k----+-
............ :I ~,. --Y
, .... . . . . . . : --'X
-------------- - ~~ -
y
X IIX
X(GAM) a b
Fig. 2.2 Sistemul de Fig. 2.3 Forţa centrifugă
coordonate carteziene global
• Originea sistemului de coordonate O este amplasată în centrul de masă al Pământului.

• Axa Z coincide cu axa medie de rotaţie a Pământului.
Polul de rotaţie (punctul în care axa de rotaţie întâlneşte suprafaţa terestră) efectuează o
mişcare de rotaţie descrisă de o spirală neregulată cu perioada de aproximativ 437 zile.
Axa instantanee de rotaţie nu coincide cu axa principală de inerţie ( axa de figură). Datorită
deformaţiilor elastice ale Globului terstru (determinate, în principal de deplasările maselor pe

suprafaţa şi în interiorul său), precum şi acţiunii perturbatoare exercitată de către Lună şi Soare
asupra mişcării de rotaţie a Pământului (inclusiv asupra vitezei sale de rotaţie), axa sa de rotaţie nu
ocupă o poziţie fixă în timp.
Prin determinările pe care le efectuează, astronomia poate repera o mişcare relativă a polului
instantaneu de rotaţie în raport cu Origi,nea Convenţională Internaţională (notat uzual CIO).
Această origine este definită prin următoarele latitudini iniţiale:
Mizusawa (Japonia)
Kitab (Rusia)
Carloforte (Italia) 811 941
'
Gaithersburg (S. U.A) 1311 202
'
Ukiah (S. U.A) 1211 096
'
Cele 5 latitudini au fost obtinute ca medii aritmetice ale determinărilor efectuate între anii
'
1900-1905„ excepţie făcând observatorul din Kitab, pentru care perioada considerată a fost
1935 - 1940. Astfel, polul mediu definit în acest mod de către Asociaţia Internaţională de
Astronomie şi însuşit de Asociaţia Internaţională de Geodezie în anul 1960 are o semnificaţie pur
conventională.
J
Una dintre problemele fundamentale ale astronomiei modeme con~tă ~n determinarea

coordonatelor x, y ale polului instantaneu de rotaţie în raport cu originea convenţională, problemă
de care se ocupă Serviciul Internaţional al Mişcării Polului (cu sediul la Mizusawa).
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie · pag. · 15

• Axa X este situată în meridianul astronomic mediu al punctului Greenwich (notat
uzual G.A.M)
În Fig. 2.2 şi în continuare se utilizează următoarele notaţii:
- A(a,b,c) - este un punct sursă mobil care exercită acţiune de atracţie asupra punctului
(geodezic) P(x,y,z) considerat.fix în spaţiul considerat şi pentru care se va consideram = I;
- elementul de masă dM, din interiorul Pământului are expresia generală:
dM = p(a,b,c) da db de, (2.5)
unde p(a, b, c) reprezintă densitatea Pământului, în punctul A, care este o funcţie variabilă în raport
de coordonatele a, b, c considerate. Ca o valoare medie pentru crusta terestră se consideră
p = 2,67g/cm3 ;
- r şir sunt razele vectoare ale punctelor P, respectiv A (r' < r);
- 0 reprezintă colatitudinea geometrică a punctului P;
- \jl este unghiul dintre cele două raze vectoare r şi i;

- l este distanţa dintre punctul sursă (A) şi punctul atras (P);
- rP reprezintă distanţa dintre punctul P şi axa Z;
- G - constanta atracţiei universale, care are valoarea:
G = (6672,59 ± 0,30)x 10-14 m 3 s·2 kg· 1
- ro - viteza unghiulară medie de rotaţie a Pământului ro= 7.292. l 15x 10·11 rad s· 1•
Valorile constantelor menţionate au fost recomandate de Asociaţia Internaţională de
Geodezie (AIG) în anul 1995.
Cu notaţiile de mai sus se pot scrie mai dezvoltat expresiile componentelor forţelor examinate
anterior:
g" =Fx +qx =-GJffx~a pdv+xro 2

. V f
g 1 =r~ +q 1 =-GJJf
V
y;a pdv+yro 2• (2.6)
2.1.1.1 Potenţialul câmpului gravităţii, denumit şi potenţial de atracţie sau potenţial
newtonian are expresia matematică completă, în cazul unui corp solid de volum v:
V(x, y, z) = G fff p(a, b, c)da db de

2 2 2
' (2.7)
v J(x-a) + (y- b) +(z-c)
sau mai simplu, ţinând seama de relaţia (2.5):
C. Păunescu: Curs de geodezie .şi topografie pag. 16
V=GfJf dv =Gfff~ , (2.8)
V R. V .e
:·:
Observaţie. Potenţialul V este o funcţie continuă în întregul spaţiu şi tinde către zero pentru
puncte situate la infinit, la fel ca şi funcţia i :, atunci când l ➔ oo. ·,,,
Prin particularizare, în cazul punctului atras de masă egală cu unitatea, potenţialul de atracţie
al unui punct sursă de masăm, situat la distanţa l, va fi:
(2.9)
Din definiţia (2.1) se observă apartenenţa funcţiei V la un anumit punct P(x, y, z), precum şi
rolul punctului sursă A(a, b, c).
Semnificapa fizică a potenţialului. Elementul diferenţial dV al potenţialului de atracţie, în
cazul a două puncte infinit apropiate P(x, y, z) şi P(x+dx, y+dy, z+dz) de mase egale cu unitatea,
situate la distanţa ds este:
(2.10)
unde:
I
c<')
('.() dx =ds cos ( 1, X) ; dy = ds cos ( 1, Y) ;dz =ds cos ( 1, Z);
~ av
ax = Fcos (➔F,X)av F, Y)av
; fJy =Fcos (➔ ; az = Fcos (➔)
F,Z ; (2.11)
1
~
~
➔
F= gradV = VV.
\ Rezultă:
dV = dsF{cos (F,X)cos (t,x) +cos (F, Y)cos ( 1, Y) +cos (F,Z)cos ( 1,z)}, (2.12)
adică:
dV = dsFcos (F, 1),

sau mai prescurtat:
dV=ds Fs, (2.13)
unde Fs reprezintă proiecţia gravitaţiei pe direcţia s oarecare.

Relaţia (2.13) scrisă sub forma:
dV
-d (2.14)
s =Fs, .•
reprezintă proprietatea fundamentală a scalarului potenţial (în general) ş1 anume: · derivata

potenţialului după o anumită direcţie este egală cu proiecţia câmpului după acea direcţie.

Din relaţia (2.13) rezultă că elementul infinit mic de potenţial gravitaţional dV reprezintă
➔
lucrul mecanic pe care îl efectuează forţa de atracţie F pentru deplasarea punctului P, de masă egală
cu unitatea, în punctul P ', situat la distanţa ds.

Observaţie. Pentru două puncte P (considerat punct atras, cu masa egală cu unitatea) şi
respectiv S (considerat punct sursă, cu masa m), situate la o distanţă D oarecare, potenţialul
câmpului de atracţie va fi reprezentat de lucrul mecanic:
j
Lp,s= Fcos(F,n)dD= J<lV=Vs-Vp ~
p p
(2.15)
Dacă presupunem că P ➔ oo (D ➔ oo), atunci V p ➔ O, rezultând prin urmare:

L„,s = Vs. (2.16)
Potenţialul câmpului forţei de atracţie într-un punct este egal cu lucrul mecanic efectuat de
forţa de atracţie pentru deplasarea unităţii de masă de la infinit în punctul dat.
Această proprietate este specifică potenţialului gravitaţional, şi nu în general; în particular,
aceasta nu este valabilă nici pentru potenţialul câmpului gravităţii W.
2.1. 1. 2 Potenţialul câmpului forţei centrifuge. Potenţialul din care derivă forţa centrifugă este
reprezentat de următoarea funcţie:
(2.17)
Se observă că:
8Q_q. oQ_q. oQ_q - (2.18)

âx. - x, ây - y, OZ - z - '
adică:
➔
q= gradQ = VQ. (2.19)
2.1.1.3 Potenţialul câmpului gravităţii. Considerând relaţiile (2.2) şi (2.4) rezultă expresia
inatematică a potenţialului câmpului gravităţii:
➔
g= gradW = VW = gradV + gradQ, (2.20)
sau mai dezvoltat:
W=V+Q=GfJf ~v +~2 (x2+y2)_ (2.21)

V
2.1.2. Ecuaţiile diferenţiale Laplace-Poisson

Operatorul:
v2 = a2 .. . + fJ2 ... + .Q:_ (2.22)

·· · âx.2 ây2 az2
se numeşte operator Laplace sau mai simplu, laplacian, şi se notează, obişnuit, cu A.
Uzual se mai folosesc si notatiile:
' '
(2.23)
astfel că:
AW =V 2 W =Wxx +Wyy +W. (2.24)
Din relaţia (2.2) rezultă:
(2.25)
Câmp laplacian este câmpul care derivă dintr-un potenţial al cărui laplacian este nul.
Spre exemplificare, să determinăm laplacianul câmpului gravitaţional.
În cazul în care punctul atras spre exteriorul maselor sursă, laplacianul potenţialului câmpului
gravitaţional este:
Prin definitie:
'
F =ave=
X âx. -Gf'J,fJX-a
R,3 d fil, (2.26)
V
astfel încât:
a ve = 8Fx =-GfIJ{J_ - 3(x- a).ae}dm

2
axi ax e R4 ax . V
Deoarece:
8R x-a
-=--
âx. f '
rezultă:
şi analog:
8Ve = -GffJ{J_ 3(yR5- b)2 }dm.)

2
ây2 V R,3
a ve = -GfIJ{-1 _3(z-c) }d
2 2
&2 f,3 R,5

V
Adunând ultimele trei relatii se obtine:

' '
(2.27)
Aceasta este ecuaţia Laplace, din care rezultă că pentru un punct exterior maselor sursă,
câmpul gravitaţional este laplacian.

Soluţiile ecuaţiei Laplace se numesc funcţii armonice. Potenţialul gravi!aţional este o funcţie
armonică în exteriorul maselor sursă adică satisface ecuaţia Laplace în orice punct al domeniului v.
Se poate arăta că funcţiile armonice sunt funcţii analitice, adică sunt continue, împreună cu
derivatele lor de orice ordin.
Se demonstrează (Ghiţău, 1983 - pg. 21) că atunci când punctul atras se află situat în
interiorul unei sfere de rază R şi densitate p, la distanţa r de centrul sferei, potenţialul de atracţie are
expresia:
(2.28)
Laplacianul acestei funcţii este:
I I (2.29)
Aceasta este ecuaţia Poisson, dedusă în anul 1813, din care rezultă că potenţialul
gravitaţional nu este o funcţie armonică în interiorul maselor sursă.
Din compararea relaţiilor (2.27) şi (2.29) se observă că ecuaţia Laplace este un caz particular
al ecuaţiei Poisson, pentru p = O.
Laplacianul forţei centrifuge este:
(2.30)
astfel încât laplacianul câmpului gravităţii, ·atunci când punctul atras se află în interiorul maselor
sursă se obţine din însumarea relaţiilor (2.29) şi (2.30):
V2 W1 = Wxx + Wyy + Wzz =2ro 2 -411:G. (2.31)
2.2. Posibilităţi de aproximare a formei Pământului
2.2.1. Funcţii armonice sferice. Funcţii ,i polinoame Legendre

Funcţiile armonice pot fi exprimate şi în coordonate sferice (Fig. 2.4), fiind denumite, în
asemenea situaţii, funcţii armonice sferice, cu care se pot efectua anumite calcule cu mai multă
uşurinţă. Legătura dintre coordonatele rectangulare (x, y, z) şi coordonatele sferice (r, 0, L) ale unui
punct P (fig. 2.4) este dată de următoarele grupuri de relaţii:
y = r sin 0 cos L;
x = rsin0 sinL; (2.32)
z=rcos0,
respectiv,
, .I
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag.20
r= Jx2 + y2 + z2 ;
e = arctg ✓/X2+v2
~; (2.33)
y
L = arctgx.
z
Fig. 2.4 Sistemele de coordonate rectangulare

si coordonate sferice
'
Unele funcţii cu care se operează în geodezia fizică au un aspect mai complicat, atunci cînd
sunt exprimate în coordonate sferice. Astfel, de exemplu, expresia ecuaţiei Laplace (2.27), are un
aspect mult mai complicat, dacă este exprimată în coordonate sferice:
(2.34)
ceea ce se regăşeşte în orice tratat de analiză matematică.

Prin urmare potenţialul de atracţie poate fi exprimat atât în coordonate rectangulare V(x, y, z)
cât şi în coordonate sferice V(r, 0, L), fiind denumit în acest ultim caz şi fimcţi.e armonică sferică
de volum. O asemenea funcţie poate fi descompusă într-un produs de două funcţii, dintre care prima
depinde doar de raza vectoare r iar cealaltă funcţie de coordonatele sferice 0 şi L, fiind denumită şi
funcţie armonică de suprafaţă:

V(r, 0,L) = f(r) · Y(0, L). (2.35)
Pentru funcţia f(r) există soluţiile:
f(r) = rn şi respectiv f(r) = r-<n+l) (2.36)
unde n este un număr întreg.

Suma acestor soluţii este, de asemenea, o soluţie a ecuaţiei Laplace, astfel că forma generală a
celor două posibilităţi de descompunere a funcţiei armonice sferice de volum va fi:
V(r, 0, L) = f r"Y (0, L)

n~
0 şi respectiv V(r, 8, L) = f
n~
y 0 ~~~ L).
r
(2.37)
Funcţia armonică sferică de suprafaţă YnC0,L) poate fi descompusă, în mod similar, într-un
produs de două funcţii, dependente, :fiecare dintre ele, de câte o singură variabilă:
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie .. pag. 21

Y u(0, L) = g(0) · h(L.
Pen1l11 ultima funcţie h(L), soluţiile sunt relativ simple:
h(L) = cos m şi respectiv h(L) = sin mL. (2.38)
Pentru prima funcţie g(e) soluţiile sunt mai complicate.

Ele se numesc funcţii Legendre şi sunt notate Pnm(cos0). Se demonstrează că m şi n trebuie să
fie numere întregi şi, în plus, m::; n. Deci:

g(e) = Pnm(cose) . (2.39)
Soluţia generală a funcţiei Legendre, este:

_ 1 2 m/2 dn+m 2 1 n
Pnm ()
t - 2n ·n!(l-t) dtn+m(t - ) , (2.40)
unde:
t = cose (2.41)
Cazul particular m = O (Pno se notează obişnuit Pn) conduce către polinoamele Legendre
numite şi funcţii Legendre de prima speţă:
(2.42)
Relaţia (2.42) a fost dedusă de Olinde-Rodrigues. Pentru m -:t- O, funcţiile Legendre PumCcose)
se numesc funcţii Legendre asociate.
Notăm modalitatea de exprimare a funcţiilor asociate în raport de polinoamele Legendre:
(2.43)
Prezentăm câteva valori ale polinoamelor Legendre:
Po(cose) = 1;
P1(cose) =cose;
f
P2(cos 0) = cos 2e -½=¾cos 20 + ¼;
P3(cos8) = f cos 30-fcos0 = ½(5cos30+3cos0);
(2.44)
P11(cos8) = sin0;
P21(cos8) = 3sin0cos0 = f sin20;
P22(cos8) = 3 sin 2e = ½(I -cos20).
Rezultă că soluţiile ecuaţiei Laplace V2V = O se pot prezenta sub două generale:
00 00
V i(r, 8, L) = L r L {anmRnm(8, L) + bnmSnm(8, L)

0
, (2.45)
n=O m=O
pentru funcţii armonice în interiorul unei sfere şi:
00 _1_ 00
V e(r, e, L) = L rn + 1 L {anmRnm(0, L) + bnmSnm(0, L) , (2.46)

n=O m=O
pentru orice funcţie care este armonică în exteriorul unei sfere [aşa cum este cazul potenţialului
gravitaţional exterior al Pământului - v. relaţia (2.27)]. Constantele arbitrare a şi b se numesc

coeficienţi armonici, iar R şi S reprezintă produsele dintre soluţiile (2.40) şi, pe rând, cu soluţiile
date de ecuaţiile (2.38).
2.2.2. Dezvoltarea potenţialului gravităţii în coordonate sferice şi rectangulare

Se consideră potenţialul de atracţie al Globului terestru, în cazul punctului atras P(x, y, z)
situat în exteriorul acestuia (şi cu masam= 1), exprimat sub forma:
V=GJJfdM (2.47)
V f, •
Pentru calculul integralei (2.47) se dezvoltă funcţia 1/l în polinoame Legendre. Această
funcţie în coordonate sferice are expresia:
1 1 1
= =-.====
R ✓r 2
- 2rr'cos'I' + r' 2
r,'11- 2tµ + t 2
unde:
I
t=~ <l; µ=cos'P. (2.48)
Funcţia armonică sferică 1/L poate fi dezvoltată în serie de puteri ale lui t, coeficienţii pentru t
fiind polinoame Legendre Pn(µ) = Pn(COS\j/):

l
J1 - 2tµ + t
= f t P (µ)=Po(µ)+tP1(µ)+t 2P2(µ)+
n=O
0
0 (2.49)
Prin urmare:
(2.50)
Deoarece r este o valoare constantă, rezultă din (2.50) şi (2.47) o expresie generală a
dezvoltării potenţialului gravitaţional în polinoame Legendre:
V= I; r}~ G fff r
n=O
1
V
0
• Pn(cos 'P)dM. (2.51)
C. Păunescu: Cµrs de geodezie şi topografie pag.23

Folosind expresiile polinoamelor Legendre exerµplificate în cadrul capitolului, rezultă în
continuare:
V=GJJfdM +GJfJr' c~s'I' dM+GJJf ~(3cos '1'-l}tM+GffJJ r~: PJcos'l')dM.

V f V f V 2f
2
n=J v f
1
(2.52)
Pentru a uşura calculul integralelor din relaţia (2.52) se foloseşte sistemul de coordonate
carteziene global geoceniric (fig. 2.2). Menţionăm faptul că pentru problema examinată ar fi fost
suficiente numai specificaţii privind poziţiile centrului sistemului şi respectiv ale axei Z, poziţia
axei X putând fi aleasă arbitrar.

Deoarece r este o mărime constantă, prima integrală din (2.52) este imediată:
(2.53)
V
A doua integrală este egală cu zero:
. l2 = III r cos 'I'dM = O.

V
1
(2.54)
Pentru a demonstra afirmaţia de mai sus, se puncteză etapele mai importante de calcul.
Expresia cosinusului unghiului dintre cei doi vectori spaţiali poate fi exprimată în funcţie de suma
produselor dintre cosinuşii directori ai vectorilor respectivi: ·
cos 'I' = .!. . ~

er
+le.rr +~rlr.~ = ax +by + cz IT/ '
(2.55)
astfel încât:
Deoarece originea sistemului de coordonate coincide cu centrul de masă de coordonate â, b, c

rezultă:
Iff adM III bdM III cdM

â = fff dfyt = o; b = HI dM = o; C = fff dM = o'
V V V
ceea ce demonstrează că½= O.

Pentru calculul celei de-a treia integrală, utilizăm relaţia (2.55) şi obţinem:
° ffI
h =23
r v
12
r (3 cos 2 'I' - l)dM = G3
2r
Iff {r; (ax+ by + cz).
v
2
- r 12 }dM. (2.56)
Deoarece:
2
(ax+ by + cz) = a2 x 2 + b 2 y 2 + c 2 z2 + 2abxy + 2acxz + 2bcyz ,
în calcule vor interveni şi integralele:
2xy JJf abdM; 2xz
V
.macdM; 2yz fJJ bcdM,
V V
care sunt egale cu zero, odată cu momentele de inerţie centrifugale (deoarece axele de coordonate
coincid cu axele principale de inerţie).
Astfel:
sau:
13 = -\[x2
2r
Jff (2a
V
2
-b 2 -c 2 )dM+y 2 fff (2b
V
2
-c 2 -a )dM+z
2 2
fff (2c
V
2 2
-a -b )dM].
2
(2.57)
Dacă se folosesc momentele de inerţie principale, în raport de axele de coordonate x, y, z:
(2.58)
V V V
rezultă:
ffJ (2a 2
- b2 - c 2 )dM = B + C- 2A;
V
ffJ (2b 2
- c 2 - a2 )dM = C + A - 2B; (2.59)
V
fff (2c
V
2
-a2 -b 2 )dM=A+B-2C,
în acest fel, integrala / 3 are aspectul final:

h = ...l..5 {x2 (B +C-2A) +y 2 (C+A-2B) +z2 (A+B-2C)} (2.60)
2r
Relaţiile (2.53) şi (2.60) introduse în formula iniţială (2.52) ar conduce la reprezentarea în
coordonate rectangulare a potenţialului de atracţie V: r
V= Gr + GM {(B+C-2A)x2 +(C+A-2B)y 2 +(A+B"-2C)z 2 }+

2r 3 · .
(2.61)
+G f ffJ r~: Pn(cos 'Y)dM.
n=J V
1
Această expresie are o utilizare relativ restrânsă pentru scopul urmărit în acest paragraf, motiv
pentru care se va trece la reprezentarea în coordonate sferice a potentialului de atractie V. , ' I • • • '
În acest scop se .utilizează relaţiile (2.32) din care rezultă:
2 2
x 2 = r 2 sin 0 cos 2 L = ½r 2 sin 0(1 + cos 2L);
2
y 2 = r 2 sin 0 sin L =
2
½r sin 0(1- sin 2L);
2 2 (2.62)
z2 = r 2 cos 2 0
'
astfel încât integrala / 3 capătă următorul aspect:
2 4
!
13 = ~3 ( C - A; B) (1 - 3 cos 2 8) + · 3 (B -A)sin 8 cos_2L.
2
(2.63)
Dacă .introducem relaţiile (2.53), (2.54) şi (2.62) în (2.52) rezultă expresia potenţialului
gravitaţional î,i coordonate sferice:
V= GM + JL(c - A+ B) (1 - 3 cos 2 0) + 3G3 (B - A)sin 2 8 cos 2L+

r 2r 3 2 4r
+G I: JJJ r
n=3
~= 1 · Pn(cos 'P)dM.
(2.64)
În calculele care intervin în geodezia fizică se operează relativ puţin cu momentele de inerţie
principale A, B şi C. În mod curent se folosesc coeficienţii armonici zonali de forma:
J =-1 (c-A+B). J22

1
=--(A-B). (2.65)
zo Maz 2 ' 4Ma4
În cazul corpurilor de rotaţie, momentele de inerţie principale A şi B fiind egale rezultă:
(2.66)
în relaţiile (2.65) şi (2.66) cu a s-a notat semiaxa mare a corpului de rotaţie avut în vedere îri
mod concret (de regulă, un elipsoid de rotaţie, cu turtire mică la poli).
Ultimele recomandări ale AIG, din anul 1995, prevăd următoarele valori pentru constantele
menţionate anterior:
Jz = (1 082 635, 9 ± O, 1) x 10-9 ;

Jzz = (1, 8155 ± 0, 004) X 10-6;
A= (8, 0101 ± O, 0002) x 10 37 kg m2; (2.67)
B = (8, 0103 ± O, 0002) x 10 37 kg m2;
C = (8, 0365 ± O, 0002) x 10 37 kg m 2 •
Din relaţiile (2.21), şi (2.63), respectiv (2.64) rezultă alte posibilităţi pentru
- dezvoltarea potenţialului gravităţii în coordonate sferice:
V= Gr + ~ 3 ( C-A;B)(1-3cos 2 0)+ !~(B-A)sin2 8cos2L+

2
+G I:
fff
n=3 V r
~= 1 2 2 2
1 · Pn(cos 'l')dM + -2 r ro sin 8.
(2.68)
În ultimul termen al relaţiei (2.68) r sin 0 reprezintă depărtarea punctului P faţă de axa Z;
- dezvoltarea potenţialului gravităţii în coordonate rectangulare:
(2.69)
Observaţi.i
.
1. Expresia dezvoltării potenţialului gravităţii în coordonate sferice permite· ca prin comparare
cu formulele cunoscute pentru corpuri simple să se desprindă unele concluzii importante referitoare
la forma Pământului, şi anume:
• primul termen din relaţiile (2.68) şi (2.69) exprimă potenţialul de atracţie al unei
sfere formată din straturi concentrice omogene, punctul atras fiind situat la distanţa r
de centrul sferei. S-a presupus că masa sferei M este concentrată în centrul sferei.
Acest prim termen este acceptat pe deplin în cazul distanţelor foarte mari,
interplanetare, când orice corp ceresc acţionează ca o masă punctiformă, cu
potenţialul de atracţie egal cu G~;
• termenul al doilea din relaţia (2.68) introduce abaterile, care intervin în potenţialul
gravităţii, datorate turtirii la poli ai globului terestru. Prin urmare, într:..o aproximaţie
îmbunătăţită, Pământul are forma unui elipsoid de rotaţie;

• cel de-al treilea termen introduce abaterile formei Pământului de la forma unui
elipsoid de rotaţie, în funcţie de longitudinea L. Acest termen dispare când A =B
(elipsoid de rotaţie) şi prin urmare, în acest caz, în termenul doi rezultă C - A în loc
dec-A+B ·
2 '
• penultimul termen din relaţiile (2.68) şi (2.69) se încadrează în noţiunea consacrată
de potenţial perturbator T, şi exprimă, sub aspect general, faptul că este deosebit de

dificil de a se da un răspuns categoric şi definitiv în legătură cu forma Pământului.
Din dezvoltarea, teoretic îară limite, a acestui termen, pot rezulta infinite răspunsuri
referitoare la forma Pământului.

Din motive de ordin practic, dezvoltarea în serie a potenţialului efectiv W este întreruptă după
un număr oarecare de termeni, făcându-se astfel o distincţie între expresia unui potenţial normal U
şi potenţialul perturbator T:
(2.70)
unde:
.)_, y 2
U· = ~ _n + Q!_ r 2 sin 2 8· (2.71)
J n=O rn+l 2 '
(2.72)
Yn = G Jff r nPn{cos 'P)dM;

1
(2.73)
V

• ultimul termen al relaţiilor (2.68), (2.69) şi (2.71) este reprezentat de potenţialul
forţei centrifuge, datorat mişcării de rotaţie a Pământului.
2. Acceleraţia gravităţii calculată (denumită, din acest motiv, valoarea teoretică sau normală
a gravităţii) este egală cu derivata normală a potenţialului U:
au au ar au
r--an--ar ·an~-ar· (2.74)
2.2.3. Sferoidul Bruns

Dţtcă se neglijează termenii de ordinul 3 şi superiori din dezvoltarea potenţialului (2.68):
G ! Jff ~:: Pn(cos 'P)dM

1 1
= O, (2.75)
se obţine potenţialul sferoidului Bruns 1878. Bruns a dezvoltat, în mod deosebit, forma fără termeni
în L, adie~ cea echivalentă pentru un sferoid de rotaţie (A = B), pentru care rezultă:
(2.76)
Având în vedere ordinul de mărime al parametrilor cu care se va opera în continuare (a se

vedea relaţiile (2.96), se pot accepta următoarele aproximaţii (ceea ce va conduce la simplificarea
unor demonstraţii):
(2.77)
(evident şi pentru termeni de ordin superior). Cu a şi b s-au notat semiaxele sferoidului de rotaţie.
Dacă se iau în consideraţie şi coeficienţii armonici zonali (2.65), relaţia (2. 76), pentru potenţialul
normal al sferoidului Bruns, precum şi formula de calcul la acceleraţiei gravităţii (2.74) pot fi
scrise şi sub formele următoare:
U = G~[ I + Jl (1 - 3 cos20)] + r2f 2 sin20; (2.78)
32 2
'Y = G~[ I + ~ (1 - 3 cos 20) ]- rro 2sin 0 (2.79)
2.2.3.1 Ecuaţia secţiunii meridiane. Pentru calculele ulterioare este utilă particularizarea
relaţiilor (2. 78) şi (2. 79) pentru ecuator, respectiv pentru pol:
pentru ecuator: (0 = 90°; r = a)
U = GM(1 +
e a
Ii)
2
+la2ro2.
2 ' (2.80)
'Y e = GM(1 + 3J2) - aro2. (2.81)

a2 2 '
pentru pol:
GM
Up = b(l - J2); (2.82)
GM (2.83)
Yp =v (l - 3}i).
În unele situaţii se aproximează:

GM •
Ye~- (2.84)
2 a
Sferoidul fiind o suprafaţă echipotenţială se pot egala relaţiile (2.80) şi (2.82) din care rezultă
turtirea sferoidului Bmns:
f= a-b. (2.85)
a '
3Jz a2ro 2 3J2 aro 2 (2.86)
f=2+ 2GM~2+ 2ye.
Egalând expresiile (2. 78) şi (2.80) se obţine:
3J2a ro ) 2 2
a-r = acos 2 0 (
2 + 2GM ,
care împreună cu formula (2.86) oferă ecuaţia curbei meridiane a sferoidului Bmns:
r = a (1 - f cos 2 0) . (2.87)
Pentru a avea o bază de comparaţie, se stabileşte, în continuare, ecuaţia curbei meridiane a

elipsoidului de rotaţie (Fig. 2.5), utilizând coordonatele polare rE şi eE.
z
Fig. 2.5 Poziţia sferoidului de: nivel în raport cu elipsoidul de rotaţie
Ecuaţia unei elipse, exprimată în coordonate carteziene este:
(2.88)

care poate fi exprimată, mai convenabil pentru calculele ulte ioare, prin utilizarea coordonatelor
polare:
-- : ,
~ (2.89)
şi a turtirii!, definită cu relaţia (2.85). Prin dezvoltări simple, k':. obţine:

2 2
rE2{ -
sin- 8E+ cos
- - 8E-} -_ 1· '~.
a2 a2 (1 - t/ ·; ,
Dacă această relaţie se dezvoltă în ipoteza neglijării termenilor de ordinul doi şi superiori ai
turtirii f rezultă:
(2.90)
Comparând relaţiile (2.87) şi (2.90) se observă egalitatea dintre ecuaţiile elipselor meridiane
ale sferoidului Bruns şi respectiv ale elipsoidului de rotaţie, în limitele aproximaţiilor de ordinul doi
ale puterilor turtirii f
Diferenţa dintre razele vectoare ale sferoidului Bruns şi respectiv ale elipsoidului de rotaţie
este:
r-rE ::::J 16, 7 cos 228 [m].
2.2.3.2 Teorema Clairaut. Importanţa deosebită a acestei teoreme pentru geodezie, constă în
legătura directă pe care o stabileşte între turtirea geometrică f şi turtirea gravimetrică notată f :
.
(2.91)
Din relaţiile (2.81), (2.83) şi (2.91) rezultă:
r _ GM_ 3GMJ2 _ GM_ 3GMJ2 2

Ye - b2 b2 a2 2a2 +aro '
din care se deduce, în ipoteza aproximaţiilor acceptate anterior:
(2.92)
Notând:
a bro aro2 2 2
m=--::::!- (2.93)
GM Ye '
obţinem:
(2.94)
Formula (2.92) sau (2.94) reprezintă forma iniţială a teoremei Clairaut (1738), cuprinzând
doar termeni de ord. I.

2.2.3.3 Variaţia gravităţii teoretice (normale) pe sferoidul de nivel. Comparând relaţiile
(2.81) şi (2.83) se observă că Ye -:t:- Yp, ceea ce indică o variaţie, în funcţie de latitudine, a gravităţii
teoretice (normale). Pentru deducerea acestei variaţii, în limitele aproximaţiilor introduse, se

folosesc relaţiile (2.79) şi (2.81):
Y -y e = _2..
2
GMJ 2 cos 2 0 + aro 2 cos 2 0
a2 '
din care rezultă după dezvoltări simple:
y =Ye(l +.r'cos 2 +· · ·). (2.95)
Formulele (2.95),,şi (2.92) exprimă, într-o primă aproximare, una dintre posibilităţile
geodeziei fizice de determinare a formei şi dimensiunilor Pământului, deoarece prin aceste formule
se determină legătura dintre valori fizice, distribuite pe suprafaţa Pământului, şi elementele
geometrice a şif ale corpului prin care se aproximează forma Pământului. Procedeul descris are un
caracter de principiu, determinările actuale ale formei şi dimensiunilor Pământului având un
caracter mult mai complex.
Prezentăm valorile numerice ale unora dintre constantele menţionate, recomandate de AIG în
anul 1980:
a=6378137; •
1/f = 298,257;
r = o, 005 302 440 112; (2.96)
m = O, 003 449 786 OOO;
Ye = 978 032, 67715 mgal.
Formula recomandată de AIG în anul 1980 pentru calculul gravităţii normale (în mgal) la
nivelul elipsoidului echipotenţial este:
2
y = 978032, 67715( 1 + O, 005302440112 sin B- O, 00000058 sin 2 2B), (2.97)
în care ~ntervine un singur parametru variabil şi anume latitudinea geodezică B a punctului

considerat.
2.2.4. Suprafeţe de nivel. Linii de forţă

2.2.4.1. Proprietăţi generale ale suprafeţelor de nivel. Preluând relaţiile (2.12) - (2.14) în
cazul potenţialului gravităţii, rezultă următoarele expresii:
ds = gs = g · cos (➔
dW g, ➔)
s , (2.98)
valabile pentru orice direcţie s.

În cazul în care se consideră:

(2.99)
adică o direcţie s perpendiculară pe direcţia gravităţii g, atunci rezultă:

dW=O, (2.100)
sau, prin integrare în ambii membri:

W(x, y, z) = constant= C. (2.101)
Relaţia (2.1 OI) reprezintă ecuaţia unei suprafeţe echipotenţiale, cunoscută sub denumirea de
suprafaţă de nivel. Rezultă că suprafaţa de nivel este perpe~diculară, în oric~re din punctele sale pe
, gravitătii.
directia ,
Deorece constanta C poate lua valori oarecari, în funcţie de variaţia acesteia se pot obţine
diverse suprafeţe de nivel. Dintre suprafeţele de nivel posibile, pentru geodezie prezintă o
importanţă deosebită suprafaţa de nivel zero, denumită şi geoid, noţiune introdusă de către Listing
în anul 1873. Această suprafaţă echipotenţială a fost propusă de Gauss ca figură matematică a__
Pământului;·
W(x,y,z) = W0• (2.102)

Deoarece este în permanenţă perpendicular la direcţia gravităţii, geoidul are o configuraţie
foarte complexă. Modificările de densitate din interiorul Pământului conduc la schimbarea

geometriei suprafeţelor de nivel (inclusiv a geoidului) deoarece curbura acestora depinde de
densitatea p. Din această cauză este imposibilă o formulare analitic-matematică a acestei suprafeţe
complexe, dependentă în permanenţă de distribuţia şi densitatea maselor în interiorul Pământului.

Geoidul este definit uzual ca suprafaţa medie a mărilor liniştite prelungită pe sub continente.
Scopul principal al geodeziei fizice, îl constituie, determinarea suprafeţelor de nivel ale
câmpului gravităţii, ceea ce este echivalent cu determinarea funcţiei potenţial W(x,y,z). Astfel,
cunoscând expresia potenţialului unui corp, se pot face estimări privind forma suprafeţei sale.
_ _ -W+dW
Fig. 2.6 Secţiune prin suprafaţa de nivel

])eoarece suprafeţele de nivel sunt suprafeţe echipotenţiale, diferenţa de potenţial dintre două
suprafeţe de nivel este o mărime constantă. Rezultă că creşterea de potenţial (deci de lucru
mecanic) nu depinde de drumul parcurs, pentru trecerea unui punct de pe o suprafaţă de nivel pe
alta (traseul I sau 2 în figura 2.6).
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topogrţtfie pag. 32

Astfel, suma creşterilor de potenţial pe un contur închis, indiferent de sensul de parcurgere,
este zero:
(2.103)
O altă direcţie importantă pentru geodezie este direcţia h, paralelă cu direcţia gravităţii şi care
este perpendiculară pe suprafeţele de nivel:
cos (i, h) = ±1. (2.104)
Pentru depărtarea dh dintre suprafeţele de nivel se alege sensul crescător spre exteriorul
suprafeţei Pământului (care este sensul crescător al diferenţelor de nivel, deci sensul invers pe care
îl are gravitatea g). De aceea, din relaţia (2.104) se va alege semnul minus, rezultând din (2.98):
dW
<lh = -g, c2.105)
sau
dh=-dW (2.106)
g '
unde, aşa cum s-a mai menţionat, dh reprezintă distanţa dintre suprafeţele de nivel caracterizate prin
potenţialele W şi respectiv W + dW.
Realaţiile (2.105) şi (2.106) reprezintă un exemplu de legătură dintre aspectul geometric (dh)
şi cel dinamic (dW ) în cadrul problematicii abordate în geodezia fizică.
Din relaţia (2.106) rezultă că distanţa dintre două suprafeţe de nivel se micşorează de la
ecuator spre pol (deoarece gec < gpo1), deci suprafeţele de nivel nu sunt paralele între ele.
Din aceeaşi relaţie se mai poate deduce o proprietate remarcabilă a suprafeţelor de nivel.
Deoarece între două suprafeţe de nivel valoarea gravităţii g nu poate fi niciodată infinită, rezultă că
distanţa dh, dintre aceste suprafeţe, nu poate fi niciodată zero. Aceasta înseamnă că suprafeţele de
nivel nu se ating şi nu se întretaie niciodată.
Suprafeţele de nivel sunt suprafeţe continue, închise, fără muchii sau vârfuri, iar, în
consecinţă, liniile care intersectează suprafeţele de nivel sub unghiuri drepte, vor avea o anumită
curbură, fiind denumite linii de forţă. Tangenta la linia de forţă într-un punct P dă direcţia gravităţii
g, care poate fi materializată prin direcţia firului cu plumb.

O imagine aproximativă, intuitivă, a suprafeţelor de nivel şi liniilor de forţă este reprezentată
în figura 2. 7.
Segmentul de linie de forţă cuprins între poziţia punctului pe suprafaţa fizică a Pământului P
şi proiecţia sa pe geoid PO se numeşte altitudine ortometrică H~R (Fig. 2. 7).
suprafaţă
de nivel
W=Wp
Fig. 2. 7 Suprafaţe de nivel, linii de forţă.
Măsurând diferenţa de nivel între două puncte A şi B, situate pe suprafaţa fizică a Pământului,
la distanţă mare între ele, pe două trasee diferite (Fig. 2.8 b), teoretic, aşa cum reiese din Fig. 2.8 a,
B
diferenţele de nivel nu vor fi egale. Deci
.
LA ~h este dependentă de traseul parcurs şi, în consecinţă,
suma diferenţelor de nivel pe un contur închis (poligon de nivelment de mari dimensiuni) este
diferită de zero:
fdh ,t: O; fgdh = O (2.107)
Numai în ipoteza:
g = constant, (2.108)
care se poate accepta doar pe domenii mici, ar rezulta:
fdh = O (2.109)
a b
Fig. 2.8 Consecinţele neparalelismului suprafeţelor de nivel asupra determinărilor

nivelitice pe linii şi poligoane de mari dimensiuni.
Această diferenţă, care s-ar obţine pe poligoane mari de nivelment geometric, prin neglijarea
ecuaţiilor (2.107) poartă denumirea de eroare de principiu, pe care o vom nota cu k şi are ca sursă
neparalelismul suprafeţelor de nivel
Pentru a obtine
, un control corect în lucrările de nivelment geometric de ordin superior este
necesar să se efectueze, în pai-alel, şi determinări gravimetrice, pentru calculul diferenţelor de
potenţial:
B B
f g dh =-f dW =w
A A
A - wB ' (2.110)
sau, într-o aproximaţie impusă de posibilităţile practice:
(2.111)
Pe un contur închis:
(2.112)
Pentru liniile şi poligoanele de nivelment de mari dimensiuni, specifice reţelelor de nivelment

geodezic de stat, simpla însumare a diferenţelor de nivel măsurate nu este suficientă pentru
transmiterea altitudinilor. Este necesar să se lucreze cu mărimi derivate corectate, în funcţie de
sistemul de altitudini adoptat.
Aşa după cum ·s-a menţionat suprafeţele de nivel sunt extrem ·de ondulate, fiind imposibilă
descrierea lor analitică, aspect care va fi analizat în cele ce urmează.

2.2.4.2. Curbura suprafeţelor de nivel. Considerând suprafaţa de nivel care trece prin punctul
P0 (fig.2.9), sub condiţia că nu se înregistrează salturi în densitatea maselor sursă, se poate cosidera
că geopotenţialul este o funcţie continuă. În acest caz se poate aplica o dezvoltare în serie Taylor de
forma:
W(x, y, z) = W(xo, Yo, zo) + W z(X - Xo) + W y(Y-Yo) + W z(z- zo)+

+½{w xx(X -xo) 2 + w yy{y-yo) 2 + w zz(Z- zo)2 + 2W xy(X -xo)(Y-Yo)+ (2.113)
+2W xz(x-xo)(z-zo) + 2Wyz(y-yo)(z-zo)} .......
Pentru studiul curburii suprafeţelor de nivel se utilizează sistemul de coordonate astronomice

locale (Fig. 2.9), care poate fi definit astfel:
• punctul de staţie P0 îndeplineşte rolul de origine a sistemului (topocentru);
• axa Za este îndreptată după tangenta la linia de forţă, către zenitul astronomic;
• planul (Xa Y 8
) este perpendicular pe linia de forţă (deci este planul o.rizontului
locului);
• axa X8 este situată în meridianul astronomic al punctul de staţie PO ( deci îndreptată
spre direcţia nordului astronomic). Din proprietăţile _sistemului de coordonate

astronomice locale rezultă relatiile:
, ·
gx = O= W·g
x' y = O= W·g
y' z = g = -Wz• (2.114)

Fiind vorba de osuprafaţă de nivel, precum şi de un domeniu redus, în jurul punctului P 0,
coordonatele x şi y sunt considerate ca termeni de ordinul 1, iar coordonata z ca termen de
ordinul 2. în acest caz se poate scrie:
xz ~ yz Ri z 2 = O. (2.115)
Rc,(x,y.z)
z
b
Fig. 2. 9 Curbura suprafeţelor de nivel
Se alege ca origine a sistemului punctul P O (topocentru), deci se poate scrie:

Xo = Yo = Zo = O. (2.116)
Deoarece punctele P O şi Ro se află situate pe aceeaşi suprafaţă de nivel rezultă:
W(x, y, z) = W(Xo, Yo, z0) (2.117)
Cu ajutorul ipotezelor (2.114 ... 2.117), se obţine din (2.113):
1
Z = g (WxxX 2 + 2W xyXY + W yyy 2 ). (2.118)°
2
Presupunând cunoscute distanţa D şi azimutul astronomic a, coordonatele x şi y se pot calcula

cu relatiile:
'
x = Dcosa
(2.119)
y= Dsina
astfel încât relaţia (2.118) se poate scrie şi sub forma:
Z =- nz (W xxCOS 2 a+ 2WxySlllUCOSa+
. W yySlll
. 2 a). (2.120)
2g .
în ipoteza domeniului limitat în jurul punctului P 0, se poate considera, de asemenea, că
variatia
, curburii suprafetei
, de nivel este uniformă. În acest caz, D ~ Ra E, în care R a este o valoare
medie a razei de cur~ură pe direcţia de azimut a. Unghiul E fiind foarte mic, se poate scrie:
(2.121)
din care rezultă:
D2 = 2Raz. (2.122)
Din ecuaţiile (2.120) şi (2.122), se obţine curbura suprafeţelor de nivel pe o direcţie oarecare,
de azimut a:
(2.123)
Pruticularizând pentru direcţiile principale, a = 0° şi respectiv a = 90°, rezultă curburile de

mărime maximă şi respectiv minimă:
I Wyy
. R2 =-g-· (2.124)
Curbura medie, notată cu J, se poate calcula cu relaţiile:
1 =_1c_1 + _1) = wxx + wyy. (2.125)

2 R1 R2 2g
Derivatele parţiale de ordinul 2 ale poetenţialului W xx• W YY' W"Y se determină în teren cu
ajutorul unui instrument gravimetric denumit balanţă de torsiune, astfel încât elementele
geometrice examinate mai sus se pot determina pe cale fizică.
Din ecuaţia (2.31 ), valabilă şi în sistemul local utilizat până acum:
(2.31)
şi relaţia (2.125) se obţine:
-2gJ + Wzz = 2ro2 - 41t Gp. (2.126)

Deoarece:
Wz= âz =-g,
aw (2.127)
rezultă:
(2.128)
astfel că:
:: = 4nGp - 2gJ - 2ro 2 • (2.129)
Această relaţie a fost dedusă de H. Bruns şi exprimă mărimea gradientului vertical al

gravităţii, în funcţie de curbura medie J a suprafeţei de nivel, relaţie ce dovedeşte legătura dintre
aspectele mecanice şi geometrice ce există în geodezia fizică. Gradientul vertical al gravităţii nu
poate fi determinat decât prin calcul, în funcţie de mărimea gravităţii gi şi gj a două puncte situate
pe aceaaşi linie de forţă, la o distanţă ~hij, presupusă, de asemenea cunoscută.

Curbura medie J a suprafeţelor de nivel, determinată cu formula Bru11s (2.129), este o
.. . . '
funcţie
complexă, dependentă de densitatea p a maselor sursă, afirmaţie care a fost făcută în mai multe
, în manual
situatii
. (2.130)
De aici se poate trage concluzia că salturi în densitatea maselor vor produce salturi în curbura
suprafeţelor de nivel. Relaţia (2. 130) este continuă numai pentru porţiunile cu densitate constantă
sau cu variaţii continue ale maselor sursă din interiorul Pământului. Suprafeţele de nivel sunt funcţii
continue, în totalitatea lor, numai în afara globului terestru.
I I
Capitolul 3
Elipsoidul de referinţă
În ~apitolul 2 s-a arătat că figura Pământului este aproximată în mod curent în geodezie
printr-un elipsoid de rotaţie cu turtire mică la poli. Elipsoidul cu trei axe, care ar reprezenta o
aproximaţie mai bună pentru acest scop, a cunoscut până în prezent o aplicabilitate restrânsă. Ca
urmare, în decursul timpului s-a dezvoltat un capitol distinct al Geodeziei, denumit la noi în ţară
Geodezie elipsoidală, iar în alte ţări Geodezie matematică, Geodezie superioară sau Geodezie
sferoidală. În acest capitol se studiază metodele de rezolvare a problemelor geodezic~ pe suprafaţa
slipsoidului de referinţă. Trebuie atras atenţia că, în mod obişnuit, rezolvările pe elipsoidul de
referinţă cuprind numai operaţiuni cu coordonatele geodezice (B, L respectiv X, Y, Z), altitudinile
punctelor geodezice urmând să fie calculate în mod separat. Prin această strategie, geodezia clasică
separă determinarea poziţiei punctelor geodezice în două etape şi anume: problema de poziţie (cap.
3), respctiv problema de înălţime (cap. 4).
În mod obişnuit în cadrul geodeziei elipsoidale sunt studiate şi reducerile observaţiilor
geodezice efectuate pe suprafaţa fizică a Pământului la suprafaţa elipsoidului de referinţă (ceea ce
ar presupune cunoştinţe dezvoltate de geodezie fizică, precum şi alte probleme de mai mare
complexitate, cum ar fi, de exemplu, calculele de trecere de la un elipsoid• de referinţă la altul
(aşa-numitele formule~diferenţiale), a căror expunere depăşeşte destinaţia acestui manual.
Deşi în geodezia elipsoidală se operează cu puncte proiectate pe suprafaţa elipsoidului de
referinţă (notate S10 în Fig. 3.1), pentru simplificarea notaţiilor în cadrul expunerilor viitoare, aceste
puncte vor prelua notaţia aferentă poziţiei lor de pe elipsoid (în cazul considerat S).
Similar cu situaţia examinată în capitolele anterioare, şi în geodezia elipsoidală sistemele
locale îndeplinesc un rol principal, în care se pot decsrie măsurătorile efectuate în teren. Sistemul
eUpsoidal local se defineşte analog cu sistemul astronomic local (2.2.1), iar coordonatele
elipsoidale polare locale D, A, şi c,,e se pot transforma în coordonate elipsoidale carteziene locale
cu ajutorul unei formule similare cu (2.32):
Xe • cosAsint,,e
Xe = Ye =D sinAsint,,e (3.1)
Ze_ COSL,,e
unde:
• D - distanţa geodezică;

• A - azimultul geodezic;
• ~e - unghiul zenital geodezic.
R
s" 11 ....- ~'
I{/
J>""
z ·~
o)
p He normala la ellpooid
pi
X
Fig. 3.1 Sistemul global geodezic ( elipsoidal)
3.1. Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de rotaţie
Elipsoidul de referinţă, adică elipsoidul folosit la un moment dat, într-o ţară sau în mai multe
ţări, pentru rezvolvarea problemelor geodezice, este un elipsoid de rotaţie cu turtire mică la poli.
Ecuaţia generală a unui elipsoid de rotaţie, exprimată sub formă impicită:
x2 + y2 z2
a2 + b2 -1 = O, (3.2)
este puţin folosită în geodezia elipsoidală.

z z=Z
X
r'
a b
Fig. 3.2 Elipsoidul de rotatie de referintă

' '
Parametrii prin care se poate defini, geometric, un elipsoid de rotaţie sunt:
a_= OE= OW - semiaxa mare (raza ecuatorială); (3.3)
b =OP= OP' - semiaxa mică·, (3.4)
f = a ; b - turtirea (geometrică); (3.5)
E= Ja 2 - b2 - excentricitatea liniară; (3.6)
e= ~ .- pnma
✓~
• excentnc1tate
•• (numenca
•v); (3.7)
e' = Ja
2
;z b
2
- a doua excentricitate (numerică); (3.8)
c= t-
2
raza de curbură polară. (3.9)
Primii trei parametri se mai numesc şi parametri geometrici principali.

Definirea unui elipsoid de rotaţie se poate realiza numai cu doi dintre parametrii geometrici
menţionaţi, dintre care unul trebuie să fie mărime metrică (pentru definirea dimensiunilor sale).
În tabelul 3 .1 se prezintă valorile numerice ale parametrilor a şif pentru elipsoizii de referinţă
care au fost utilizaţi în decursul anilor în ţara noastră, precum şi pentru elipsoidul recomandat de
AIG în anul 1980, acceptat în mai multe lucrări de specialitate publicate în ţara noastră (Ghiţău,
1983, Ghiţău & Şomârdolea, 1989 ş.a).
Tabelul 3.1 Elipsoizi de referinţă folosiţi în România
Denumirea elipsoidului Anul Semiaxa mare a · Twtirea nwne1ică Perioada de utili:zare

de referinţă determinării [m] f în România
Bessel 1,841 6 377 397,115 1:299,1528 1873-1916
Clarke 1,880 6 378 243,000 1:293,5 1916-1930
Hayford 1,909 6 378 388,000 1:297;0 1930-1951
Krasovski 1,940 6 378 245,000 1:298,3 1951-prezent
Sistemul geodezic de 1,980 6 378 137,000 1:298,257 -
referintă 1980
'
WGS- 84 1,984 11! 6 378 137,000 1:298,25722 1990-prezent
..
Relaţiile pnncipale
S l '.
.. ..
de legatura lli,ntre parametrii geometrici a1 elipsoidului de rotaţie sunt .
V V
j b = _a (l -f); (3.10)
r] b 2 = a 2 (1 - e 2 ); (3 . 11)
f = 1.
'
'. J1 - e2 = 1 - j 1
1 +e2
; (3.12)
ef2
e2 =2f-f2 = _..;;.._. (3.13)
1+ e12 '
el2 = 2f-fl = ~ - (3.14)

(1 - f2) 1 - e2 '

(3.15)
e' = E. (3.16)
b'
Prin dezvoltări în serie se obtine de asemenea:
'
e2 e4
f=-+-+·
12
.. =e - -3e'
4
- + · .. (3.17)
2 8 4 8
în geodezia elipsoidală se operează frecvent cu ecuaţiile parametrice, în funcţie de
coordonatele B şi L, adică:
X = X(B, L); Y = Y(B, L); Z = Z(B, L).
Pentru deducerea acestora este util să se determine, în prealabil, ecuaţiile pafametrice ale
elipsei meridiane:
x = x(B); z = z(B),
deoarece legătura dintre coordonatele X, Y, Z şi respectiv x, z (fig. 3.2) este imediată:
X = x cos L; Y = x sin L; Z = z. (3.18)
Ecuaţia elipsei meridiane sub formă implicită este:

x2 z2
f(x, z) = a2 + b 2 - 1 =O (3.19)
sau, în funcţie de (3.11):

2
2
f(x z) =x 2 + - - - a2 =O (3.20)
' 1-e2
Coeficientul unghiular al tangentei la elipsă în punctul S (fig. 3.2, b) poate fi exprimat sub
forma:
~! = tg(90 + B) = -ctg B, (3.21)
sau sub forma:

I
dz fx
- = - -I = (3.22)
dx
fz
Din egalarea ultimelor două relatii rezultă:
'
2
Z = (1 - e ) X tg B. (2.23)
Introducând expresia (3.23) în (3.20) se obţine: ·
x= acosB (3.24)
J 1 - e 2 sin 2 B '
C. Păunescu: Curs de gendezie şi topografie pag; 42

iar, în continuare, din relaţia (3 .23):
(3.25)
Ultimele două relaţii reprezintă ecuaţiile parametrice ale elipsei meridiane în funcţie de
latitudinea geodezică B. Pentru scrierea mai concentrată a acestor ecuaţii, precum şi pentru uşurarea
calculelor praGtice, se folosesc frecvent următoarele funcţii auxiliare:
W= Jt-e 2 sin2 B; (3.26)
V= Jt +e12 cos 2 B = JI +ri 2 , (3.27)

unde:
ri = e1cosB. (3.28)
Folosind relaţiile de legătură dintre parametrii elipsoidului de referinţă (3.1 O) - (3.17),

rezultă:
a C
w = v· (3.29)
În acest mod, ecuaţiile parametrice ale elipsei meridiane (3.24) şi (3.25) se pot exprima şi sub
forma:
x = a cos B = c cos B
W V
a(l - e2 )sin B c(l - e 2 )sin B (3.30)
z-~-~---~-~--
- W - V
Utilizând aceste ecuaţii, precum şi relaţiile (3.18) rezultă ecuaţiile parametrice ale elipsoidului
de rotatie:
'
X= acosBcosL = ccosBcosL;
W V
y = acosBsinL = ccosBsinL .
W V ' (3.31)
= a(l-e 2 )sinB = c(l-e 2 )sinB
Z W V .
3.2. Secţiuni normale

Intersecţia dintre un plan normal [un plan care conţine normala la elipsoid într-un punct
S (X,Y, Z)] cu suprafaţa elipsoidului se numeşte secţiune normală (fig. 3.2 a).
Din infinitatea secţiunilor normale posibile, cele care au valori extreme pentru razele lor de
curbură se numesc secţiuni normale principale şi îndeplinesc un rol important în geodezia
elipsoidală precum şi în proiecţiile cartografice (cap 5).
În continuare se va prezenta, pe scurt, modalitatea de calcul a razelor de curbură ale
secţiunilor normale principale .

3.2.1. Secţiunea meridiană
Intersecţia dintre un plan, care trece prin punctul S (fig. 3.2) şi axa polilor PP" cu suprafaţa
elipsoidului de rotaţie este elipsa meridiană a punctului S.

Fie două puncte S1 şi S2 situate pe aceeaşi elipsă meridiană, la o diferenţă de latitudine L'.lB
(fig„3.3). Raza de curbură Ma elipsei meridiane poate fi definită de relaţia:
(3.32)
în care ds este elementul de arc de elipsă:
ds 2 = dx 2 +dz2 . (3.33)
Rezultă astfel:
dx.)2 + (dz) 2
M= (dB dB
(3.34)
,
,,,/s1
,1' ,,,/'
/
,, , ,
,/
L'-_ _ _ _ ___,___ _►x

1----1,,-/11'-,,B
: ;, B+~B
:
I
,✓,'
, ,
n.B
I , ,
s1 q'
/
I f
/
I/
I,
s' ,,,
29 I
I
!
Fig. 3.3 Raza de curbură a elipsei meridiane
Calculul derivatelor necesare din expresia (3.34) se realizează prin considerarea relaţiilor
(3.30). Astfel, de exemplu, prima derivată va fi:
: ={-sinB(1-e2 sin2 B r1 + ½cosB(1 -e2 sin2 B r1. 2e2 sinBcosB]
care după transformări simple devine:
dx asinB(l - e2 )
(3.35)
dB = W3
Analog, se poate calcula şi cealaltă derivată necesară în expresia (3.34):
dz _ a(l - e2 )cosB
(3.36)
dB- W3
În acest fel se poate determina expresia razei de curbură a elipsei meridiane:
(3.37)
Se observă că raza de curbură a elipsei meridiane creşte odată cu varialia latitudinii geodezice
B de la ecuator spre pol:
(3.38)
Mărimea razei de curbură a elipsei meridiane se poate extrage din tabele în funcţie de
latitudinea geodezică a punctului considerat (pentru exemplificare, se prezintă un extras în
tabelul 3.2).
Tabelul 3.2 Raza de curbură a elipsei meridiane, pentru diferite latitudini
M d
B V d [m] [m]
46° -..- +
O' 1,001 624 5190 6 368 610,665
9778 18,653
I' 1,001 623 5412 6 368 629,318
3.2.2. Raza de curbură a primului verticaţ

Primul vertical este reprezentat de secţiunea normală perpendiculară pe secţiunea meridiană.
Raza sa de curbură se poate determina prin utilizarea teoremei Meusnier (Ghiţău, 1983 - pg. 110).
Pentru o suprafaţă oarecare, această teoremă se poate scrie sub forma:
p= PnCOS \f', (3.39)
unde:
• p - raza de curbură a unei secţhmi înclinate, care trece printr-un punct oarecare S;
• · Pn - raza de curbură a secţiunii normale, care trece prin acelaşi punct S şi are tangenta
comună cu secţiunea înclinată menţionată, formând cu aceasta unghiul \jt.
Revenind la figura 3.2, se poate aplica teorema Meusnier în punctul S, deoarece ambele
secţiuni care trec prin acest punct şi sunt perpendiculare pe secţiunea meridiană :
- secţiunea normală a primului vertical _
- secţiunea înclinată, a paralelului punctului S
au aceeaşi tangentă. Se obţine astfel legătura dintre raza de curbură a primului vertical,
notată N, şi raza de curbură a paralelului r:
r=NcosB. (3.40)
La rândul său, raza de curbură a paralelului este egală cu coordonata x din figura 3.2:
r =x = acosB = ccosB .i ·
(3.41)
W V '
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topof,1rafie pag.45

având o variaţie, în funcţie de latitudinea geodezică, de la ecuator spre pol:
ro = a ; r90 = O . (3.42)
Prin urmare:
N=-r-=J!..=~. (3.43)
cosB W V
. Se observă că raza de curbură a primului vertical are o variaţie de la ecuator spre pol:
a
; Noo = a; N900 = -;:::=====- = c, (3.44)
J(l-e2)
valorile exacte putând fi extrase din tabele, în funcţie de latitudinea geodezică B a punctului
considerat (tabelul 3.3).
Tabelul 3.3 Raza de curbură a primului vertical,
respectiv raza medie Gaffss pentru diferite latitudini.
46° + +
(Y 6 389 319,331 6 378 956,594
l' 6 389 325 569 6,238 6 378 969 050 12,456
Raportul dintre razele de curbură ale secţiunilor normale principale fiind:

N/M = y2 = 1 + 112 (3.45)
rezultă: N 2 M, motiv pentru care raza de curbură a primului vertical se mai numeşte şi marea
normală.
Pentru simplificarea scrierii unor expresii mai complexe se folosesc şi următoarele simboluri:
(3.46)
3.2.3. Raza de curbură a unei secţiuni normale în funcţie de azimut

Se demonstrează (Ghiţău, 1983 ş.a) că raza de curbură a unei secţiuni normale în funcţie de
azimut se determină cu formula Euler:
(3.47)
în care mărimea curburii unei secţiuni normale este exprimată funcţie de azimutul său şi, în cazul
elipsoidului de rotaţie, de curburile secţiunii . meridianului şi respectiv primului vertical. Aşa cum
I
s-a menţionat, din infinitatea secţiunilor normale care trec prin punctul S, două au razele de curbură
minimă şi respectiv maximă, fiind denumite secţiuni normale principale, iar razele lor de curbură
raze principale de curbură.

Poziţiile secţiunilor ·normale principale pot fi deduse din relaţia (3.47) pnn deducerea
condiţiilor de minim (maxim):
(3.48)
Valorile extreme se obţin prin urmare pentru:

- A = 08 - secţiunea meridiană;
- A = 1OOg - secţiunea primului vertical,

care sunt secţiunile normale principale în cazul elipsoidului de rotaţie de reforinţă. Rezultă că aceste
secţiuni sunt perpendiculare între ele. Din ecuaţia (3.48) mai rezultă o soluţie pentru maxim
(minim) şi anume M = N, situaţie întâlnită pentru B = 90°, adică la pol. În c01icluzie:
(3.49)
3.2.4. Raza medie de curbură (raza medie Gauss)

Raza de curbură a unei secţiuni normale oarecare, de azimut A, situată pe suprafaţa
elipsoidului de rotaţie, rezultă dintr-o transformare simplă a relaţiei (3.47):
MN (3.50)
Pn =PA= 2 2 •
N cos A+ Msin A
Media aritmetică a razelor de curbură ale secţiunilor normale care trec printr-un punct situat
pe elipsoid, atunci când numărul acestor secţiuni tinde către infinit, se numeşte rază medie de
curbură sau rază medie Gauss, notată R:
NM
2 2
R= lim A=ÎM Ncos A+Msin A. (3.51)
M➔O A=O . 21t
M
Expresia de mai sus poate fi înlocuită prin:
1'.12 ~ 1'.12 {M" 1

R= 2 f 2
MN
2
dA= 2vMN f ~N cos 2 A 2
dA. (3.52)
7C o Ncos A+Msin A 7t O ( {M )
1 + {NtgA
Dacă se introduce schimbarea de variabile:
f!tgA=t,
ş1 ca urmare:
/M 1
VN cos A dA = dt,
2
cu corespondenţa dintre limitele celor două variabile A şi respectiv t:
A= O; t = O;
A= .Ir. t=oo,
2'

expresia (3.52) poate fi scrisă sub formă mult mai sţmplă:
ao
R= ±JMN
7t
r ___.!!!_.
J 1 + t2 o
Prin integrare rezultă în continuare:
(3.53)
Considerând relaţiile (3.37) şi (3.43) rezultă:

12
a(l - e 2 / c
R= w2 = y2. (3.54)
Raza medie de curbură variază cu latitudinea geodezică B:
Roo = b; R900 = (l _ : 2 ) = c, (3.55)

112
putând fi extrasă din tabele în funcţie de aceasta (tabelul 3.3).

Expresia:
2
K=-1-=_1 = 1+11 (3.56)
MN R2 N2 '
este denumită curbura totală sau curbura Gauss, iar expresia:
H=l(l..+.l) = M+N (3.57)

2 M N 2 R2
curbură medie.
3.3. Rezolvarea triunghiurilor elipsoidice mici
Pentru situaţiile curent întâlnite în practica geodezică, unde distanţele s < 60 km, triunghiurile
geodezice (denumite ttiunghiuri elipsoidice mici) sunt rezolvate ca triunghiuri sferice,
I
considerându-se că acestea sunt amplasate pe sfere medii Gauss de raze R 8 i , unde B; sunt
latitudinile geodezice ale centrelor de greutate ale triunghiurilor respective. Chiar în asemenea
cazuri, nu se apelează la utilizarea directă a formulelor trogonometriei sferice, ci se aplică metode
de calcul obţinute din dezvoltări în serie, care aduc simplificări remarcabile, şi care se vor prezenta
succint în continuare.
3.3.1. Excesul sferic
Suma unghiurilor a., J3, y într-un triunghi sferic (presupuse ca neafectate de erori de măsurare)
este întotdeauna mai mare decât 200g. Diferenţa rezultată este denumită exces sferic:
e = a. + J3 + y -200g (3.58)
C. Păunescu: Cqrs de geodezie şi topografie pag.48
B
''
''
\
\I
I
I
I
B'
Fig. 3.4 Excesul sferic
Din figura 3.4 se observă că suprafeţele fusurilor sferice (a.a.), (f3f3) şi (yy) corespunzătoare
unghiurilor a., f3, y considerate, se pot exprima în funcţie de suprafaţa triunghiului sferic ABC,
notată F:
(a.a.)= F + BCA'; (f3f3) = F + ACB1; (yy) = F + ABC',

astfel încât:
(a.a.)+ (f3f3) + (yy) = 2(F + 1tR2). (3.59)
Pe de altă parte:
(a.a.)= 4~g 41tR2; (f3J3) = 4:0g 41tR2; (yy) = 4ciog 41tR2'
rezultând prin însumare:
(a.a.) + (f3J3) + (yy) = ~~~: (a.+ J3 + y). (3.60)
Deoarece 200g/7t = p8, rezultă din egalarea formulelor (3.59) şi (3.60):
(3.61)
Pentru calcule în triunghiuri geodezice mici, suprafaţa triunghiului sferic F, din relaţia (3.61)
se poate înlocui cu suprafaţa triunghiului plan A'B1C1 corespondent, notată F1:
11 ~ E._/ 11 _ 11 ab sm
. y/ _
11
. 1-1A l
ac sm _ 11
•
bc sm a. I
(3.62)
8 ~ R2p - p 2R2 - p 2R2 - p 2R2 '
unde a.', f3', y' sunt unghiurile triunghiului plan. Astfel excesul sferic devine calculabil, pentru
situaţiile curente, cu formule în care intervin lungimile şi unghiurile din triunghiul plan
corespondent.

3.3.2. Rezolvarea triunghiurilor geodezice mici cu teorema Legendre
Una dintre metodele cele mai folosite pentru rezolvarea triunghiurilor geodezice elipsoidice
mici se bazează pe utilizarea teoremei Legendre, publicată de acesta În anull 787:
„Un triunghi sferic mic se poate rezolva ca un triunghi plan, dacă se păstrează egalitatea
laturilor celor două triunghiuri, iar unghiurile triunghiului plan se obţin prin micşorarea :fiecărui
unghi sferic cu câte o treime din excesul sferic".
Prin urmare:
a-a' = bcsina = l ~ ::::! ~

1
(3.63)
6R2 3 R2 3 .
Relaţii analoge se pot obţine şi pentru diferenţele~ - ~'; y - y'.
3.3.3~ Rezolvarea triunghiurilor geodezice mici cu metoda aditamcntelor

Cu metoda aditamentelor, introdusă de J.G. Solder În anul 1810, un triunghi geodezic
elipsoidic mic oarecare (aproximat'ca un triunghi sferic) se rezolvă prin intermediul unui tri~nghi
plan, ale cărui unghiuri sunt egale cu unghiurile triunghiului geodezic (reduse pe · elipsoid)
modificându-se Însă laturile acestuia din urmă, cu o cantitate numi.tă aditament liniar.
Prin urmare, lungimea laturii s a triunghiului de pe sfera medie are valoarea s' În triunghiul
intermediar:
s3
s1 =s---
6R2. (3.64)
Mărimea:
s3 .
As= 6R2' (3.65)
cu care trebuie modificată latura s din triunghiul sferic pentru a se obţine lungimea corespondentă s1
în triunghiul intermediar se numeşte aditament liniar.
Se poate demonstra că pentru calculul aditamentelor, În cazul triunghiurilor geodezice
elipsoidice mici (s < 60 km), este suficient să se utilizeze o valoare medie pentru curbura totală
K = 1/R2, pentru teritorii care acoperă o suprafaţă care se extinde pe 5° În latitudine spre nord şi
spre sud (deci aproximativ 1 OOO km În total pe direcţia nord-sud). Astfel pentru ţara noastră se
poate considera:
R = R46• = 3 378 957 m, pentru care-¾"= 4, 0959 • 10-15 •

6R
3.4. Calculul coordonatelor geodezice B fi L pe elipsoidul de referinţă
Scopul final al calculelor efectuate pe elipsoidul de referinţă este determinarea coordo~atelor
geodezice, latitudinea B şi longitudinea L, ale punctelor din reţelele geodezice de sprijin. Operaţiile
de prelucrare riguroasă a determinărilor astronomo-geodezice reclamă calculul coordonatelor
geodezice în . mai multe etape: calculul coordonatelor provizorii, necesare în etapa preliminară
prelucrării riguroase şi calculul coordonatelor finale, după terminarea compensării propriu-zise. Se

poate aprecia prin urmare că acest gen de calcule ocupă un volum deosebit de important, motiv
pentru care sunt cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de rezolvări ale
problemelor geodezice de bază.
Prima problemă de bază, denumită de asemenea şi problema geodezică directă, constă din
determinarea coordonatelor geodezice B2, L2 ale punctului S2 (fig. 3.5, a) şi azimutul geodezic Ai
(denumit şi azimut geodezic invers) în funcţie de coordonatele Bi, L 1 ale punctului S 1, azimutul
geodezic A, (denumit şi azimut geodezic direct) şi lungimea liniei geodezice s dintre punctele S 1 şi
s2.
Utilizarea succesivă a problemei geodezice directe este cunoscută ş1 sub denumirea de
transport de coordonate.
:
I
I
(~zl2)
---7-------
1 ..........
! .......,
E ___ J_ ______ _- - - ---- - E'
s,
a b
Fig. 3.5 Problemele geodezice de bază.
Cea de a doua problemă geodezică de bază, denumită şi problemă geodezică inversă, constă
din determinarea lungimii liniei geodezice s şi a azimutelor geodezice direct A 1 şi A2, atunci când
se cunosc coordonatele geodezice ale punctelor S1 şi S2•
Se cunosc mai multe procedee de rezolvare a problemelor geodezice de bază.F Rezolvări
complete ale problemei examinate, până la derivate de ordin superior, IV şi V, destinate scopurilor
practice, aparţin unor cunoscuţi geodezi: F. R. Helmert (1880), O. Schreiber (1878), H. Boltz
(1912), G. V. Bagratuni (1952), V. K. Hristov (1959) ş.a. Această diversitate a fost condiţionată
de necesităţi continue de micşorare a volumului de calcul, de sporire a exactităţii rezultatelor finale,
chiar în condiţiile unor distanţe geodezice mari, precum şi de mijloacele de calcul avute la
dispoziţie.

ţ:xistă mai multe criterii de clasificare a metodelor şi procedeelor de calcul al coordonatelor
geoclezice pe elipsoidul de referinţă, în funcţie de elementul considerat ca principal în cadrul
acestor calcule. Unul dintre criteriile de clasificare curent folosite, consideră drept element principal
lungimea liniei geodezice s. Din acest punct de vedere se pot distinge:
- metode de rezolvare pentru distanţe geodezice mici (s < 60 km),
- metode de rezolvare pentru distanţe geodezice medii (60 ~ s < 600 km) şi
- metode de rezolvare pentru distanţe geodezice mari (s ~ 600 km).

În manual ne vom limita doar la o simplă exemplificare, pentru situaţia cea mai simplă, şi
anume pentru distanţe geodezice mici (s < 60 km), deoarece abordarea celorlalte situaţii depăşeşte
destinaţia manualului, urmând ca cititoml interesat să consulte lucrări mai dezvoltate în acest
domeniu (Dragomir ş.a, 1977, Ghiţău, 1983, ş.a.).
Un alt aspect care trebuie avut în vedere la rezolvările efective se referă la precizia de calcul a
coordonatelor geodezice, distingându-se metode exacte şi metode aproximative. Pe măsură de
distanţele geodezice cresc, exactitatea în calcule are semnificaţii deosebite. Ca şi în alte calcule
geodezice, şi în cadrul problemelor geodezice de bază, se urmăr(!şte ca erorile de calcul să fie de
circa 1O ori mai mici decât erorile medii care caracterizează operaţiile de teren. Astfel, se poate
arăta că în triangulaţia geodezică de ord. I este necesar ca aproximaţia de calcul pentru coordonatele
geodezice B, şi L să fie de ± 0\0001, pentru azimutele geodezice A de ± occ,001, iar pentru
distanţele geodezice s de± 0,001 m.
3.4.1. Rezolvarea problemei geodezice directe prin metoda dezvoltărilor în serie

(metoda Legendre)
Ca exemplificare didactică, se prezintă rezolvarea problemei geodezice directe prin metoda
dezvoltărilor în serie (metoda Legendre).
Deoarece diferenţele de latitudine, longitudine şi azimut între punctul iniţial S1 şi un punct
curent Si , depind de lungimea liniei geodezice s se pot accepta următoarele dezvoltări în serie
Maclaurain:
(3.66)
Primele dezvoltări în serie de forma (3.66), până la termeni care conţin s3 inclusiv, au fost
deduse de F.M. Legendre îri anul 1806. ·
Derivatele necesare urmează să se calculeze în punctul geodezic S 1 cunoscut, astfel încât
problema geodezică directă devine rezolvabilă.
Bi= B1 + b10u + b20u 2 + bo2V 2 + b30U 3 + b12uv 2 + b22u 2v 2 + bo4V 4 + ... ;

Li= L1 + liou +li1uv+h1u 2v+ l03v 3 + h1u 3v+l13uv 3 + ... ; (3.67)
Ai= A1 ±200g +ao1V +alluv + a21u 2v + ao3v 3 +a31u 3v + anuv 3 + ... ,
Pentru elipsoidul de referinţă Krasovski coeficienţii necesaii în calcule se pot extrage din
tabele speciale, în funcţie de latitudinea geodezică B 1 a punctului iniţial.
3.4.2. Rezolvarea problemei geodezice inverse

În cadrul problemei geodezice inverse se cunosc coordonatele geodezice ale punctelor de la
capetele unei linii geodezice S1 (B 1, L 1) şi S2 (B2, Li). Se cer: lungimea liniei geodezice s şi
azimutele direct A 1 şi respectiv invers Ai•

Din datele iniţiale se pot calcula:
(3.68)
precum ş1:
P = ssinAm = roil+r21b 2 l+r03l3 + [r4 1b 4l+r23b 213 +rosl5 ] + ... ;

Q = scos Am= s10b + S3ob 3 + s12lb 2 + [snb 3 12 + s 14 bl4] + ... ; (3.69)
M 11 = toi 1+ t21 b 2 1+ to3l 3 + [t41 b 41+ hJ b 3 13 + tosl 5 ] + ....
Coeficienţii r, s şi t din relaţiile (3.69) se pot extrage din tabelele speciale, menţionate
anterior, întocmite pentru elipsoidul Krasovski în funcţie de latitudinea medie Bm (care este
cunoscută). Pentru distanţe s < 30 km se poate renunţa la termenii cuprinşi între parantezele drepte
din relaţiile (3.69).
Din valorile determinate din primele două relaţii din (3.69) se deduce:
p
tgAm = Q' (3.70)
şi ca urmare azimutul mediu ~ este determinat. În consrcinţă se poate calcula lungimea liniei
geodezice s în dublu mod:
s= p =-Q- (3.71)
sinAm cosAm ·
Deoarece:
A _ A1 +A2 ±200 8
m- 2 , (3.72)
precum şi:

(3.73)
rezultă:
A l -A
- m
_M., A 2 -A
-
+2008 -+M
m- 2 · (3.74)
2
Cu relaţiile· de mai sus s-au determinat toate necunoscutele .care intervin în cadrul problemei
geodezice inverse:
C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie paf 54
CAPITOLUL 4
Sisteme de altitudini
Bazele teoretice ale sistemelor de altitudini folosite în geodezie au fost expuse în 2.2.4.
Definirea unui sistem de altitudini se realizează prin parcurgerea următoarelor etape:
- alegerea unei suprafeţe de referinţă;
- adoptarea unei definiţii, cu semnificaţie fizică sau geometrică, pnn care să se descrie
poziţia punctelor de pe suprafaţa Pământului în raport cu suprafaţa de referinţă;
- determinarea unei corecţii specifice sistemului de altitudini considerat, care se aplică
diferenţelor de nivel determinate prin nivelment geometric de precizie.

De menţionat că toate consideraţiile de natură teoretică, ce vor fi prezentate în acest capitol,
au în vedere reţele geodezice de nivelment geometric (a căror poligoane au perimetre de ordinul
sutelor de kilometri - sau şi mai mari) pentru care se respectă relaţiile (2.107). Aşa cum s-a mai
menţionat, în capul reţelelor topografice de ni~elment geometric (ale căror poligoane au perimetre
de ordinul kilometrilor sau chiar şi mai mici), se pot accepta aproximaţiile (2.108), (2.109).
4.1. Numărul geopotenţial
Dacă se presupune o linie de nivelment care porneşte din punctul iniţial (fundamental) de
nivelment (notat O în Fig. 4. la) spre un reper de nivelment geodezic (notat P în aceeaşi figură), în
lungul căreia s-au măsurat atât diferenţele de nivel cât şi mărimile acceleraţiilor gravităţii, se obţine
din relaţia (2.107):
p p
Jgdh =-fo dW=Wo-Wp

o ..
= Cp, (4.1)
unde:
WO - potenţialul geoidului;
WP - potenţialul suprafeţei de nivel a punctu]ui P;
Cp - numărul geopotenţial al punctului P, noţiune introdusă de AIG în anul 1955.

Deşi numărul geopotenţial nu are dimensiuni metrice, acesta caracterizează o suprafaţă de
nivel, fiind acelaşi pentru toate punctele situate pe această suprafaţă. Mărimea sa se poate determina
prin uti]jzarea celor două categorii.de măsurătQri menţionate anterior cu relaţia:
i
Cp:::::fg~h:::::
go +g1
~ho1+
g1 +g2
~h12+ ... , . (4.2)
2 2
având în vedere densitatea mare a reperilor de nivelment geometric în lungul liniei de nivelment
(Fig. 4.1,b).
p
1 2 p
o ~ _ __ --®
a b
•
Fig. 4.1 Linie de nivelment (a - secţiune; b - vedere de sus)
În cadrul Sistemului geodezic de referinţă 1980 se recomandă următoarea valoare pentru

potenţialul geoidului:
Wo = (6 263 686 ± 3) x 10 m 2 s-2 • (4.3)
În acest mod, potenţialul WP al suprafeţei de nivel pe care se află situat reperul geodezic P
devine determinabil:
Wp =Wo-Cp, (4.4)
fiind acelaşi pentru toate punctele situate pe această suprafaţă (reamintim că suprafeţele de nivel
sunt suprafeţe echipotenţiale).
4.2. Sistemul de altitudini dinamice
Altitudinea dinamică a reperului P, notată cu Hi, se obţine prin împărţirea numărului
geopotenţial cu o valoare constantă şi anume cu valoarea gravităţi normale, la latitudinea de
B = 45°, calculată pe suprafaţa de referinţă, cu o formulă de forma (2. 95):
Hd = Cp (4.5)
p Y45°
Altitudinile dinamice, sunt exprimate în metri, însă nu au o semnificaţie geometrică,
deoarece, altitudinea dinamică a unui punct nu poate fi reprezentată ca o distanţă de la o anumită
suprafaţă la punctul considerat.

Suprafaţa de referinţă de altitudine dinamică nulă este geoidul (2.2.4).
Ca o consecinţă a proprietăţii pe care o are numărul geopotenţial, altitudinile dinamice sunt
caracterizate printr-o proprietate deosebită şi anume: punctele situate pe o anumită suprafaţă de
nivel au aceeaşi altitudine dinamică.
4.2.1. Corecţia dinamică
Diferenţa de altitudini dinamice dintre doi reperi de nivelment geodezici A şi B po~te fi

exprimată astfel:
(4.6)
sau prin intermediul relaţiei (4.1 ):
B
LiHi8 = _yl gdh.
45° A
f (4.7)
După o transformare simplă a relaţiei de mai sus se obţine:

B B B
LiHis = y}50 f(g-y450 +y45o)dh = Jdh+ Jg;4::so dh , (4.8)
A A A
adică:
LiHk =LihAs+ois. (4.9)
în formula de mai sus s-a notat:

• LihAB - diferenţa de nivel măsurată prin nivelment geometric pe traseul A - B
B B
f
MAB = dh~ Llih;
A A
(4.10)
• ok - corecţia dinamică pe traseul A - B:
od
AB
= Jg-y450
B
y450
dh r:::::
B
L g-y450 Lih.
A Y45°
(4.11)
A
Sistemul de cote dinamice a stat la baza creării reţelei de nivelment din Europa de vest
(Reseau Europeen Uni.fie de Nivelment, prescurtat REUN).
Nu este exclus, ca într-un viitor nu prea îndepărtat, prin integrarea ţării noastre în stmcturile
europene, sistemul de altitudini dinamice să devină sistem de altitudini oficial al României.
4.3. Sistemul de altitudini ortometrice
4.3.1. Altitudinea ortometrică

Deoarece definiţia numărului geopotenţial nu depinde de traseul urmat, putem presupune că
integrarea s-ar efectua în lungul liniei de forţă (Fig. 4.1,a) situaţie în care s-ar obţine:
Hr
Cp = fo gdH, (4.12)
sau după o transformare simplă:
H~r
Cp=HrrJor
p
JgdH.
o
Această relaţie poate fi scrisă şi sub forma:
(4.13)
unde gP reprezintă media valorilor gravităţii în lungul liniei de forţă P0 P (în sensul unei medii
ponderate generalizate):
(4.14)
Legătura dintre altitudinile ortometrice ş1 numerele geopotenţiale se realizează prin

intermediulrelaţiei (4.13):
(4.15)
Observaţii
1. Media ponderată generalizată a mărimilor pe care le are gravitatea în lungul liniei de forţă
PP0 , notată gP în relaţia (4.13), este practic imposibil de determinat. Din acest motiv valoarea sa şi,
în consecinţă, întregul sistem de altitudini ortometrice, au un caracter teoretic, de referinţă, îară a
putea fi aplicate practic. Sistemele de altitudini care se vor prezenta în continuare, precum şi alte
sisteme de altitudini cunoscute în literatura de specialitate realizează, fiecare dintre ele, aproximaţii
specifice pentru formulele riguroase expuse anterior, dar care sunt impracticabile.
2. Deoarece altitudinea ortometrică este exprimată în raport de numărul geopotenţial (relaţia
(4.15)), rezultă că şi în acest sistem de altitudini, suprafaţa de referinţă (zero) este geoidul.
4.3.2. Corecţia ortometrică
Dacă ne referim la acelaşi traseu de nivelment, dintre reperii de nivelment geodezic A şi B se

poate scrie:
•
(4.16)
sau sub o formă mai convenabilă:
(4.17)
Diferenţa de altitudini dinamice ~Hi8 a fost determinată, în funcţie de diferenţa de nivel

măsurată ~hAB cu relaţia (4.9). Pentru a calcula diferenţa existentă între .altitudinile ortometrică şi
dinamică ale punctului A, se poate imagina un traseu de nivelment geometric care porneşte din A.o,
în lungul liniei de forţă, ajungând în A. În acest caz, suma diferenţelor de nivel măsurate va fi
evident egală cu cota ortometrică a punctului A:
(4.18)
Dacă se aplică relaţia (4.9) pe acest traseu imaginar AoA, se obţine:
(4.19)
sau:

H dA = Hor s:d
A +uAoA' (4.20)
de unde rezultă:
or Hd · s:d
HA (4.21)
- A =-uAoA -·
. · Similar•rezultă şi pentru punctul B:
H Bor - HdB = -uBoB

s:d
· (4.22)
Corecţiile dinamice care intervin în ultimele două expresii se calculează cu ajutorul relaţiei
(4.'ii):
(4.23)
Prin introducerea unor valori medii, constante gA şi 8a, calculate în lungul liniilor de forţă
.
AAo şi BB0 aceste corecţii se pot determina cu relaţiile:
od =gA-r4soH* ·od =ga-Y4soH* (4.24)
AoA y450 A ' BoB y450 B .
în relaţiile de mai sus pentru H! şi Hâ se pot folosi valori aproximative ale cotelor punctelor
Aşi B.
Introducând relaţiile (4. 9), (4.1 O), (4.20) şi (4.22) în (4.17) se obţine: .
L\H~ =L\hAB + 6~ (4.25)

'tinde o~ reprezintă corecţia ortometrică pe traseul AB:
aor =
AB
f
A
g-y45o Afl+
Y45°
gA -y45oH*
Y45° A
- gB -y45 ° H.
Y45° B .
(4.26)
Deoarece relaţia finală (4.26) pentru corecţia ortometrică are în expresia sa mărimile ;g~ şi
gB, a căror semnificaţie a fost clarificată anterior, se confirmă încă odată caracterul teoretic, de
principiu, al sistemului de altitudini ortometrice, care rămâne doar un sistem de referinţă, imposibil
de aplicat în lucrările de producţie.
4.4. Sistemul de altitudini Helmert
Trebuie remarcat că sistemele de altitudini examinate până în prezent aparţin lui
F.R. Helmert (1880), care le-a descris şi dezvoltat sub o altă formă (aşa cum s-a mai menţio11;at,
noţiunea de număr geopotenţial a fost introdusă abia în anul 1955). Însuşi Helmert a remarcat
caracterul pur teoretic, de principiu, al sistemului de altitudinii ortometrice şi de aceea a propus o

metodă practică pentru calculul aproximativ al mărimii g, considerând o valoare medie pentru
gradientul vertical al gravităţii în interiorul maselor(: R; -0.0848 mgal • s- 1) . Aşa cum s-a p~s în
evidenţă cu relaţia (2.129), gradientul vertical al gravităţii este o mărime variabilă, imposibil .de
determinat practic în mod direct.

Acceptând aproximaţia menţionată, se poate înlocui mărimea gP din relaţia (4.15) cu o
mărime calculată, rezultând:
H Cp (4.27)
HP = gp + 0.0424 H* .
Relaţia de mai sus aparţine lui Helmert şi de aceea sistemul de altitudini îi poartă numele.
Acest sistem de altitudini a fost preluat şi de geodezia cu sateliţi (Seeber, 1989,
Hoffmann - Wellenhof ş.a, 1992, ş.a).
Sistemul de altitudini Helmert se apropie foarte mult de sistemul de altitudini ortometrice

(aceeaşi cantitate c;, la numărătorul expresiilor (4.15), respectiv (4.27), numitorul acestora având
expresii diferite, datorită utilizării unui gradient vertical mediu al gravităţii în cazul sistemului de
altitudini Helmert). De aceea, nu de puţine ori, acest sistem este denumit ortometric, ceea ce,
evident, nu este strict riguros exact.

4.5. Sistemul de altitudini ortometrice sferoidice
Acest sistem de altitudini este specific pentru situaţiile în care nu se dispune de măsurători
gravimetrice efective. Ca urmare, dacă se acceptă aproximaţia g ~ y se obţine din relaţia (4.26)
expresia corecţiei ortometrice sferoidice:
B - - -
oors = L y-y45o 6h+ YA -y450H* - Ya-Y45°H* . (4.28)
AB A Î45° Î45° A Y45° B
Toate mărimile care intervin în relaţia (4.28) sunt calculabile nefiind incluse mărimi care
depind de câmpul real al gravităţii (măsurabile).
Sistemul de altitudini ortometrice sferoidice a fost folosit şi în ţara noastră începând cu anul
1930 (demonstraţii în Botez, 1969, Ghiţău, 1983).
Pentru calculul practic în ţara noastră s-au considerat tronsoane în lungime de 1 km (ceea ce
corespunde, aproximativ, pentru 6B = 1c) obţinându-se:
(o~)mm =-K · H~~ · 6Bc, unde: K = 106 p\ • sin 2Bmed .
Acest coeficient poate fi extras şi din tabelele publicate de prof. M. Botez (1969) pg. 164
(pentru Îs-a considerat valoarea 0.0053) în funcţie de latitudinea medie Bm.
În acest sistem de altitudini se are în vedere numai convergenţa normală a suprafeţelor de
novei, neglijându-se complet abaterile pe care le aduce câmpul real al gravităţii. De aceea, în unele
lucrări se recomandă şi următoarea formulă de calcul a corecţiei ortometrice sferoidice, între doi
reperi de nivelment P1 şi P2, atunci când se are în vedere că traseul se nivelment se desfăşoară de la
sud spre nord:
0
s:: ors
1-2
H:ied (Y2 -y1 ) ·
= --- (4.29)
Ymed

4.6. Sistemul de altitudini normale
În ţara noastră este folosit, în prezent, ca sistem oficial de altitudini, sistemul de altitudini
normale.
Plecând de la imposibilitatea utilizării altitudinilor ortometrice deoarece cunoaşterea gravităţii
medii g în lungul liniei de forţă este practic imposibilă, Molodenski propune un alt sistem de
altitudini, în care numitorul expresiei (4.15) gP este înlocuit cu o mărime calculabilă Yp.
4.6.1. Altitudinea normală

În conformitate cu ipoteza menţionată mai sus, formulele de calcul în acest sistem de
altitudini se pot determina prin utilizarea formulelor corespondente de la sistemul de altitudini
ortometrice. Astfel, definiţia altitudinii normale a punctului P, notată H~, este similară cu expresia
(4.15), adică:
(4.30)
unde valoarea medie ya acceleraţiei normale a gravităţii în lungul normalei la elipsoid se poate
calcula cu o relaţie analogă cu formula (4.14):
Hn
y= Ja f o
11
ydH . (4.31)
Diferenţa de altitudini normale între doi reperi de nivelment A şi B va fi:
LlHÂB =HB - Hl =LlhAB + OÂB' (4.32)
unde LlhAB reprezintă diferenţa de nivel măsurată în teren prin nivelment geometric de precizie, iar
OÂB - corecţia normală pe traseul de nivelment AB. Această corecţie poate fi dedusă din relaţia
(4.26) introducând g ➔ y:
811 =
AB
tA
g-y45o 6h+ ?A -y45oH'" - ?B -y450H* .
Y45° Y45° A y450 B (4.33)
Printr-un artificiu simplu se poate transforma primul termen al relaţiei de mai sus, astfel încât
se obtine:
'
(4.34)
Comparând relaţia (4.28) cu relaţia de mai sus, rezultă:
(4.35)

'l,·.
, > . ' ~ - ~..~ -" ~
cva6igeoid
s"o s'o s"'o
Fig. 4.2 Sisteme de altitudini principale
Corecţia normală apare astfel ca formată din doi te1meni principali:
- corectia
•
LAB gy 450
-
y i'.\h care este influentată
,
de anomaliile gravitătii,
,
deci de câmpul gravific
real. Prin urmare, în sistemul de altitudini normale sunt necesare măsurători efective de
gravitate;
- corecţia o1â datorată neparalelismului normal al suprafeţelor de nivel, ceea ce presupune
doar calcule.
Introducerea notiunii de sistem de altitudini normale a condus si la necesitatea schimbării
' '
suprafeţei de referinţă, în speţă a geoidului, folosit în sistemele examinate anterior (Fig.4.2).
Deoarece unghiurile de deviaţie a verticalei (în concepţia Helmert - u8 ; respectiv uM în
concepţia Molodenski) din figura 4.2 sunt mici (de ordinul secundei de arc sexagesimal sau chiar şi
mai mici) se poate scrie:
(4.36)
unde:
Ns - ondulaţia geoidului;
C:s - perturbaţia altitudinii sau, mai simplu, ondulaţia cvasigeoidului.
Determinarea ondulaţiilor geoidului (respectiv cvasigeoidului) reprezintă probleme de foarte
mare importanţă pentru reţelele geodezice de mari dimensiuni fiind studiate în lucrări care
abordează problemele geodeziei fizice (Heiskanen & Moritz, 1967, Dragomir ş.a, 1977, Ghiţău,
1983, Gbiţău & Somârdalea, 1989 ş.a). Abordarea lor depăşeşte cadrul acestui manual. De cele
mai multe ori, în reţelele geodezice de mici dimensiuni, unghiurile de deviaţie a verticalei au fost
considerate ca fiind valoric egale în toate punctele reţelei.

Capitolul 5
Proiecţii cartografice
5.1. Generalităţi
Capitolul „Proiecţii cartografice" are ca scop prezentarea unor noţiuni generale privind
proiecţiile cartografice, cu amănunte despre proiecţiile Gauss-Kriiger şi respectiv Stereografică
1970, utilizate în prezent în România.

Harta este o reprezentare convenţională, micşorată în funcţie de o anumită scară, a întregii
suprafeţe terestre sau numai a unei părţi a ei, pe baza unor reguli matematice determinate (proiecţia
cerută). Această imagine terbuie să aibă un conţinut real. Hărţile pot avea diverse destin'aţii.
Din punct de vedere geometric, suprafaţa fizică a pământului este complicată şi neregulată.
Pentru a întocmi hărţile se trece printr-o metodă oarecare de la suprafaţa neregulată a pământului la
o suprafaţă matematică care să aproximeze optim suprafaţa fizică a pământului. Aşa cum s-a
prezentat în 2 şi 3, de obicei, această suprafaţă este un elipsoid de rotaţie cu turtire mică la poli.
Pentru a se obţine o .hartă sau un plan este necesară reprezentarea suprafeţei curbe a
elipsoidului pe o suprafaţă plană. Această operaţiune se realizează prin proiecţii cartografice care,
introduc anumite deformaţii ale reprezentării, în funcţie de caracteristicile cartografice considerate.
O atenţie deosebită în aceste reprezentări se acordă reţelei de meridiane şi paralele. Trecerea de la
suprafaţa curbă la suprafaţa plană se face prin intermediul unor relaţii funcţionale dintre
coordonatele punctelor suprafeţei terestre şi punctele proiectate pe hartă. De asemenea în cadrul
fiecărei proiecţii se studiază deformaţiile care apar prin trecrea de la suprafaţa curbă la suprafaţa
plană.
În unele zone (bazine miniere, localităţi, etc), se folosesc proiecţii cartogrefice locale, ceea ce
are ca efect final reducerea deformaţiilor sub toleranţele din activitatea respectivă. Prin corelarea
rezultatelor din proiecţia locală la sistemul naţional se realizează posibilitatea folosirii ulterioare a
acestor rezultate în sisteme de proiecţie oarecare.
În ţara noastră s-au folosit în ultimele şapte decenii, la nivel naţional, următoarele proiecţii
cartografice (Calistru & Munteanu, 1975):
- proiecţia stereografică în două variante distincte: proiecţia stereografică cu plan secant din
anul 1930, pe elipsoidul internaţional Hayford şi proiecţia stereografică cu plan secant din
anul 1970, pe elipsoidul Krasovski;
- proiecţia cilindrică transversală Gauss-Kriiger introdusă în anul 1951.
Din punct de vedere al defo1maţiilor proiecţiile menţionate sunt conforme, adică prm
proiectarea în planul de proiecţie, unghiurile nu-şi modifică mărimea (a se vedea 5.4.1)
5.2. Reprezentarea Gauss a suprafeţelor oarecare
Într-un sistem cartezian x, y, z, reprezentarea unei suprafeţe se poate realiza vectorial după
cum urmează:
➔ ➔ ➔
x = x(u, v) = x(u, v) i +y(u, v) j +z(u, v) k (5.1)
undei, j, k reprezintă versorii pe axele de coordonate x, y, ziaru, v două variabile oarecare, alese
de Gauss pentru reprezentarea suprafeţelor.
Componentele x, y, z ale vectorului de poziţie sunt mărimi scalare finite.
z
•
i
X
Fig. 5.1. Reprezentarea vectorială a unei suprafeţe într-un sistem cartezian
Dacă se consideră, pe rând, u = uc = constant şi respectiv v = vc = constant se obţin două
familii de curbe pe suprafaţa considerată, care depind, fiecare, numai de câte unul din cei doi
parametrii aleşi:
x = x(uc, v) = x(v); x = x(u,vJ = x(u). (5.2)

'
Curbele u = constant şi respectiv v = constant se numesc şi linii de coordonate pe suprafaţa
considerată. Fiecare din acestea au, în oricare punct al lor, tangente diferite la suprafaţă:
ax ây
au -x.
- u; au= Xv, (5.3)
a căror reprezentare vectorială este:
Xu = Xlli + Yuj + Zuk;

(5.4)
Xv =Xvi+ Yvj + Zvk.
în continuare se prezintă elementele de bază ale unei suprafeţe, care îndeplinesc un rol
imp01iant în realizarea sau descrierea proiecţiilor cartografice. Deducerea formulelor se găseşte atât
în literatura matematică consacrată teoriei suprafeţelor cât şi în literatura de specialitate din
domeniile cartografiei sau al geodeziei (Soloviev, 1955, Botez, 1969, Calistru & Munteanu,
1975, Ghiţău, 1983, Kuntz, 1983, ş.a.), astfel încât în acest capitol se vor prelua definiţiile şi
relaţiile specifice.
5.2.1. Elementul de arc de curbă pe o suprafaţă oarecare

Notat ds, elementul de arc de curbă dintre două puncte P(u,v), P'(u+du,v+dv) infinit apropiate
(fig. 5.2) este dat de formula:
ds2 = Edu2 + 2Fdudv + Gdv2, (5.5)
unde:
(5.6)
Relaţia (5.5) poartă denumirea de „prima formă fimdamentală pătratică (a lui Gauss)" şi
prin aceasta se defineşte „metrica" suprafeţei.
5.2.2. Unghiul dintre două curbe pe o suprafaţă oarecare

Presupunem că prin punctul P(u,v) şi prin două puncte infinit apropiate P'(u+du;v+dv) şi
P"(u+ou;v+ov) trec două curbe (c) şi (c'), care formează între ele unghiul y (fig. 5.2).
(c)
P'(u + du; v + dv)
(c')
Fig. 5.2. Elemente principale pe o suprafaţă oarecare
Din reprezentările prin cosinuşii directori ai celor două direcţii (c) şi (c1) se obţin relaţiile de
determinare ale unghiului y:
_ Eduou + F(duov + dvou) + Gdvov.

cosy- dsos ' (5.7)

.. JEG - H2 (d s: d s: )
(5.8)
Slll y = dsos UuV - VuU .
Pentru simplificarea scrierii unor formule mai complexe se foloseşte notaţia:
(5.9)
P1in. particularizări ale formulei de mai sus, rezultă' formulele de determinare pentru:
- unghiul~ format de curba (c) cu linia de coordonate v = constant (sensul pozitiv):
cos p = Edu + Fdv; (5.10)

ds/E
. A
sm,-, =Hdv
--; (5.11)
JEds
(5.12)
- unghiul ro, format de liniile de .coordonate pe suprafaţa considerată:

. F
COSO)=--; (5.13)
JEG
sin ro=_!!_; (5.14)

JEG
tgro = ~- (5.15)
5.2.3. Elementul de arie

Notat dS, ementul de arie este reprezentat haşurat în fig. 5.2 şi are expresia:
dS = Hdudv = JEG sin ro dudv. (5.16)
5.2.4. Particularizări pentru elipsoidul de rotaţie
Dacă liniile de coordonate sunt ortogonale (ro = 90°), ceea ce este specific pentru un elipsoid
de rotaţie sau pentru o sferă, atunci rezultă din relaţiile (5.13) ... (5.15) condilia:
F = O. (5.17)

Figura 5.3. Elemente principale pe elipsoidul de rotaţie
Particularizarea (5.17) are consecinţe asupra tuturor elementelor principale examinate

anterior:
a. - Arcul elementar de curbă devine:
ds 2 = EdB 2 +GdL 2 -ds

-
2 +ds 2
m p, (5.18)
unde dsm şi dsP reprezintă arcele elementare de me1idian, respectiv de paralel, pe elipsoidul de
rotaţie, putând fi determinate cu următoarele formule:
d~m =MdB; (5.19)
dsP = rdL. (5.20)
În formulele anterioare s-au folosit notatiile consacrate:
'
M - raza de curbură a elipsei meridiane care trece prin punctele A şi B;
N - raza de curbură a primului vertical (secţiunea normală, în punctul A, pe secţiunea
meridiană);
r - raza cercului de paralel pe care se află punctele A şi D. Acestea se determină cu relaţiile:
(5.21)
N= ...!_. (5.22)
. W'
r=NcosB; (5.23)
I ; .
în care:
(5.24)
e = Ja2 -b2 . (5.25)

a2 '
... ...
unde a reprezintă semiaxa mare a elipsoidului de rotaţie, e prima excentricitate (numerică), iar b
semiaxa mică a elipsoidului de rotaţie.
Ecuaţiile meridianului, respectiv paralelului, pe elipsoidul de rotaţie sunt:
L = constant; (5.26)
B = constant. (5.27)
b. - Unghiul y dintre curbele (c) şi (c') situate pe elipsoidul de rotaţie poate fi determinat cu
formulele:
2 2
cos y = M dBoB + r dLoL. (5.28)
dsos '
siny= J!/dBoL-dLoB). (5.29)
c. - Unghiul format de curba (c) cu sensul pozitiv al meridianului (L = constant) se numeşte
azimut geodezic şi se notează cu A, putând fi calculat cu relaţiile (5.10) ... (5.12) prin
particularizare, în funcţie de condiţia (5.17):
sin A= rdL = dsp · (5.30)

ds ds'
dB dsm (5.31)
cosA=M-=-·
ds ds'
r dL dsp
tgA=--=-. (5.32)
MdB dsm
Remarcă
Din ultimele relaţii, rezultă riguros, că fn domeniul infinit mic se pot aplica formulele
trigonometriei plane deşi suprafaţa este un element curbiliniu, amplasat pe elipsoidul de rotaţie.
d. - Elementul de arie pe suprafaţa elipsoidului rezultă ~in formula (5.16) sub condiţia (5.17)
şi cu relaţiile deja introduse:
dS = JEG sin ro dBdL -= dsmdspsinro, (5.33)
ceea ce argumentează suplimentar remarca de mai sus, suprafaţa elementară infinit mică, de pe
elipsoid, putând fi aproximată prin suprafaţa infinit mică a unui paralelogram.
5.2.5. Particularizări pentru sfera de rază medie R

Pentru teritorii relativ restrânse forma Pământului este aproximată prin sfera medie Gauss a
cărei rază se determină cu relaţia: .
R= /MN = a(l -e2)tr2 (5.34)

w2
Trebuie subliniat că valoarea razei medii R variază cu latitudinea geodezică B a centrului
zonei care urmează să fie reprezentată prin proiecţie cartografică, ceea ce echivalează cu înlocuirea
suprafeţei Pământului printr-o infinitate de sfere, de raze diferite.
Această aproximare simplifică formulele prezentate anterior precum şi pe cele care vor urma,
dar poate fi acceptată, având în vedere atât precizia solicitată în lucrările geodezice efectuate în
lucrările gelogice şi geofizice, cât şi suprafaţa mică pe care acestea o acoperă.
Pentru a nu încărca formulele cu indici suplimentari, se vor păstra notaţiile de principiu

folosite anterior, sub remarca particularizării lor pe sferă. Se vor particulariza numai formulele
principale, celelalte relaţii prezentate anterior putând fi deduse cu uşurinţă:
a. - Arcele de meridian, respectiv de paralel pe sferă se determină cu:
ds m = RdB·' (5.35)
dsP = RcosB dL; (5.36)
b. - Azimutul geodezic pe sferă se poate calcula cu formulele:
dL dB dL.
sinA =RcosB ds; cos A= Rds; tgA = cosB dB' (5.37)
c. - Suprafaţa elementului de arie:

dS = R2cosB dBdL. (5.38)
5.3. Deformaţiile proiecţiilor cartografice
Suprafaţa Pământului, cu toate neregularităţile generate de forma sa, precum şi de fo1mele de
releif existente, se poate reprezenta pe un plan prin utilizarea unor proiecţii cartografice,
caracterizate de deformaţii caracteristice. în acest scop se utilizează funcţii specifice proiecţiei
respective, prin care se realizează legătura biunivocă dintre poziţia punctului pe elipsoid (sau pe
sferă) reprezentată prin coordonatele geodezice B şi L şi poziţia sa în planul de proiecţie, prin
coordonatele plane x, y:
x=f1(B,L); y=f2(B,L);
(5.39)
B = fJ(x, y); L = f4(x,y).
Deformaţiile specifice proiecţiilor cartografice reprezintă, în acelaşi timp, un criteriu

principal de calsificare a acestora. Rămâne la latitudinea utilizatorului să aleagă una dintre
multiplele posibilităţi, în funcţie de destinaţia lucrării, de precizia finală solicitată pentru lucrările
geodezice, de tradiţia existentă şi nu în ultimul rând în funcţie de capacitatea sa profesională.
5.3.1. Deformaţia liniară

Este exprimată, de obicei, prin raportul dintre elementul liniar din planul de proiecţie (ds') şi
elementul de arc de pe suprafaţa folosită pentru aproximarea formei Pământului:
1
ds
µ=ds. (5.40)

X
IIX
.
c\x + clx; y + dy)
0
C(B + dB; L+ dL)
A(B, L)
A(B,L) y
a) b)
Fig. 5.4. Deformaţia liniară în proiecţiile cartografice
Raportul µ este denumit şi modulul de deformaţie a lungimilor şi exprimă scara generală a

proiecţiei. Acest modul este o funcţie de poziţia punctului considerat (dată prin coordonatele
geodezice B, L sau prin coordonatele plane x, y), precum şi de azimutul direcţiei considerate care
trece prin punctul ales. Prin astfel de deformaţii, domeniului circular de pe sferă îi va corespunde o
elipsă în planul de proiecţie, cunoscută sub denumirea de elipsă a deformaţiilor sau indicatricea lui
Tissot (fig. 5.5.)

În principiu, nu se poate realiza o reprezentare a elipsoidului sau a sferei în care, în toate
punctele sale, modulul de deformaţie a lungimilor să fie unitar.
L=ct x
Fig. 5.5. Indicatricea lui Tissot
Ca urmare, punctului C din domeniul circular infinit mic de pe sferă îi va corespunde punctul
C' din domeniul infinit mic plan, situat pe elipsa dcformatiilor
. , . ,
Se demonstrează că deformaţiile liniare ating valori extreme, notate m şi n, pe meridian şi

respectiv pe paralel, motiv pentru care acestea se mai numesc şi linii de deformaţie principale. În
raport de acestea şi de elementele definitorii ale elipsei deformaţiilor, se poate exprima modulul de
deformaţie a lungimilor pe o direcţie de azimut A (pent111 elipsoidul de rotaţie sau pentru sferă):
(5.41)
Dacă se consideră raza cercului egală cu unitatea, atunci semiaxele elipsei deformaţiilor sunt
egale cu deformaţiile liniare de pe direcţiile meridianului, respectiv paralelului: a = m; b = n.
'
În teoria proiecţiilor cartografice este utilizată şi noţiunea de deformaţie liniară relativă notată
(µ - 1):
µ. _ 1 = ds' - ds (5.42)
ds' .
Pentru suprafeţele pe care se respectă condiţia (5.17) se poate scrie şi egalitatea:

m2 + n2 = a2 + bs. (5.43)
Un număr imp011ant de proiecţii cartografice impun ca modulul de deformaţie a lungimilor să
fie unitar pe o anumită direcţie, ceea ce are drept consecinţă: pe această direcţie deformaţia liniară
relativă este nulă. Astfel de proiecţii se numesc echidistante, iar ca direcţii de deformaţie nulă se
aleg, de regulă, anumite meridiane sau paralele.
5.3.2. Modulul de deformaţie a suprafeţelor
Modulul de deformaţie a suprafeţelor este definit ~a raport al elementului de suprafaţă din

planul de proiecţie dS' şi elementul de suprafaţă elipsoidală sau sferică corespondent:
dS' (5.44)
p= dS.
Revenind la fig. 5.5 şi considerând raza cercului de pe elipsoid sau de pe sfera egală cu
unitatea, formula anterioară devine:
p = 1tab = ab. (5.45)

7t. 1 .
Deformaţia areolară relativă este definită de diferenţa (p - 1).

Proiecţiile pentru care modulul de deformaţie al suprafeţelor rămâne unitar în toate punctele
domeniului considerat se numesc proiecţii echivalente. Aşa cum am mai menţionat, în general, în
asemenea proiecţii unghiurile şi distanţele se defmmează.
În cazul reprezentării punctelor de pe sferă în planul de proiecţie, relaţia diferenţială a
proiecţiilor echivalente este:
(5.46)
5.3.3. Deformaţiile unghiulare

Dacă se notează cu U unghiul format de două direcţii pe elipsoid (sau pe sferă) şi cu U'
unghiul corespunzător în planul de proiecţie, prin definiţie, deformaţia unghiulară maximă într-un
punct dat, notată -c, este:
-c = 2(U -U1). (5.47)

I'
Fig. 5.6. Deformaţiile unghiulare
Există următoarele relaţii între deformaţia unghiulară maximă ş1 semiaxele elipsei

deformatiilor:
'
sin.l = a-b. 'C 2/ăb (5.48)

2 a+b' cos 2 = a + b .
Proiecţiile cartografice prin care se realizează conservarea unghiurilor se numesc proiecţii

conforme. Pentru reprezentările conforme ale punctelor de pe elipsoid (sau de pe sferă) într-un plan
de proiecţie, relaţiile diferenţiale sunt cunoscute sub denumirea de condiţiile Cauchy - Rieman.
Pentru proiecţia de pe sfera de rază R, acestea sunt:
âx_ ây_
8L - - cosB 8B'
. (5.49)
ay ax
8L = cosB 8B'
În asemenea proiecţii modulul de deformaţie a lungimilor, în oricare dintre punctele

proiectate pe plan, nu depinde de azimutul direcţiei considerate. Prin urmare, sunt valabile
următoarele relaţii:
µA = µ = m = n = a = b. (5.50)
Din formulele (5.50) ş1 (5.48) rezultă proprietatea principală a proiecţiilor conforme:
deformaţia unghiulară maximă este nulă.
5.4. Criterii principale de clasificare a proiecţiilor cartografice
Proiecţiile cartografice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, care nu pot cuprinde
însă, decât principalele sisteme cartografice folosite în anumite domenii, cum este, de exemplu, cel
al activităţilor din domeniul geologiei, care constituie obiectul de studiu al cursului.
Pentru a prezenta cât mai clar principalele criterii de clasificare a proiccţilor cartografice este
utilă descrierea sistemului de coordonate sferice polare (azimutale), care îndeplineşte un rol
important în multe situaţii care se întâlnesc în practică (fig. 5. 7).
z
Fig. 5.7. Sistemul de coordonate sferice polare
Acest sistem este realizat astfel:

- polul sferei coincide cu polul proiecţiei cartografice, notat Q0 , care va avea coordonatele
geodezice B0 , L0 ;
- cercurile mai:i, care trec prin axa polilor sferei, se numesc cercuri verticale şi formează cu
planul (xz) unghiul a, denumit în cartografie, în mod curent, ,,azimut". Semnificaţia sa
este însă diferită de cea a . azimutului geodezic A (5.5.4.), ceea ce poate crea anumite
confuzii. De aceea, în lucrarea prezentă se vor folosi notaţii diferite, pentru cele două
noţiuni menţionate anterior, iar cuvântul „azimut", asociat unghiului a, va fi marcat prin
ghilimele;
- cerclţîÎle mici, perpendiculare pe cercurile mari, se numesc almucantarate şi au ecuaţia z =
constant, .unde pentru z se foloseşte în cartografie denumirea de distanţă zenitală, deşi în
astronomia geodezică sau în geodezie această noţiune are o altă semnificaţie.
Prin cele două coordonate polare (azimutale) menţionate, orice punct P poate fi reprezentat pe
sfera de rază R.
5.4.1. Clasificarea proiecţiilor cartografice în funcţie de deformaţii -

A fost elucidată deja în 5.3, unde au fost definite proprietăţile principale ale următoarelor
tipuri de proiecţii:
5.4.1.1. Proiecţii echidistante pe anumite direcţii
5.4.1.5. Proiecţii echivalente
5. 4.1. 3. Proiecţii conforme
C. Păunescu: Curs de geode7ie şi topografie pag. 73
5.4.2. Clasificarea proiecţiilor cartografice în funcţie de latitudinea polului proiecţiei
Din acest punct de vedere se disting:
5.4. l. l. Proiecţii drepte (normale), când B 0
= 90°
5.4.2.5. Proiecţii transversale (ecuatoriale), când B 0
= 0°
5.4.2.3. Proiecţii oblice, când 0° < B < 90° 0
5.4.3. Clasificarea proiecţiilor cartografice după modul de reprezentare a punctelor de

pe suprafaţa terestră
Înainte de a defini tipurile de proiecţii cartografice principale, din acest punct de vedere, este
necesar să subliniem faptul că se va considera rezolvată problema proiectării punctelor sau
măsurătorilor astronomo-geodezice de pe suprafaţa terestră pe suprafaţa de referinţă (elipsoidul de
rotaţie sau sfera de rază medie R). Această problemă se studiază în cadrul geodeziei fizice
(Heiskanen & Moritz, 1967, Ghiţău, 1983 ş. a.) şi depăşeşte cadrul acestei ]ucrări.
5.4.3.1. Proiecţii azimutale, în care punctele se rapo11ează pe un plan. Din acest punct de
vedere se disting două posibilităţi principale: proiecţii azimutale perspective sau proiecţii azimutale
neperspective, în funcţie de utilizarea, respectiv. de neutilizarea, legilor perspectivei liniare, la
realizarea proiecţiei. în cadrul proiecţiilor perspective lineare se definesc următoarele clemente (fig.
5.8):
- planul tabloului este planul de proiecţie pe care se face reprezentarea;
- diametrul principal'trece prin polul proiecţiei Q0 (B0 , L 0 ) ;
- punctul de vedere notat V, este ales pe diametrul principal sau în prelungirea sa. Distanţa
de la punctul V la centrul sferei este notată cu D;

- diametrul tabloului este perpendicular pe planul tabloului. Distanţa dintre punctul V şi
planul de proiecţie se notează cu K. Distanţa dintre polul proiecţiei Q0 şi planul tabloului,
în prelungirea diametrului tabloului se notează cu E. Când planul este tangent la sferă, E=
O;
- dreptele care pornesc din punctul V şi trec prin punctele de pe suprafaţa sferei terestre se
numesc drepte proiectante;
- un punct B de pe sferă se proiectează pe planul de proiecţie în B' cu ajutorul dreptei
proiectante care trece prin punctul considerat.
"'
Fig. 5.8. Tipuri principale de proiecţii azimutale perspective
În funcţie de distanţa D definită mai sus, proiecţiile azimutale perspective s·e pot clasifica în
continuare, în următoarele tipuri de proiecţii:
- centrale (V1): D = O
- interioare (V2): O< D < R
- stereografice (V3): D =R
- exterioare (V4): R < D < oo
- ortografice (V5): D = oo
Dacă reprezentarea se face pe un plan tangent, atunci polul proiecţiei Q se alege în punctul 0
de tangenţă al planului tabloului la sferă.

Dacă reprezentarea se face pe un plan secant, atunci polul proiecţiei Q0 se alege la intersecţia
diametrului cu sfera.
5.4.3.2. Proiecţii cilindrice
5.4.3.3. Proiecţii conice
În ambele tipuri de proiecţii menţionate mai sus, reprezentarea punctelor de pe sferă .se
realizează pe o suprafaţă desfă,şurabilă în plan (cilindru, respectiv con). Poziţia polului proiecţiei
Q0 (B 0 , L 0 ) se alege în punctul în care axul suprafeţei desfăşurabile intersectează sfera.
5.4.4. Clasificarea proiecţiilor cartografice după aspectul reţelei normale

Pentru a putea clasifica proiecţiile cartografice din punctul de vedere menţionat, este necesară
definirea următoarelor notiuni:
'
-- reţea principală - este reprezentată de imaginea plană a reţelei de meridiane şi de paralele
.(în mod frecvent ale sferei de rază medie R);
- reţea normală - este reprezentată de imaginea . plană a cercurilor. verticale ş1
almucantaratelor.
În cazul particular al proiecţiilor drepte (B 0
= 90°) cele două reţele coincid.
În teoria proiecţiilor cartografice se fac referiri, în primul rând, la aspectul re/elei normale,
care poate fi descris mai simplu. Desigur, descrierea completă ~ unei anumite proiecţii cartografice
include şi clasificarea prezentării reţelei principale. În continuare se prezintă aspectul reţelei
n01male a celor mai des folosite proiecţii.
5.4.4.1. În proiecţiile azimutale reţeaua normală este reprezentată prin cercuri concentrice şi
drepte concurente în centrul acestora. În funcţie de tipul de proiecţie avut în vedere, acestea
reprezintă, în fiecare caz concret, elemente diferite. Astfel, de exemplu:
- în proiecţiile azimutale drepte cercurile concentrice reprezintă paralele (care sunt ŞI
almucantarate), iar dreptele reprezintă meridianele (care sunt şi cercuri verticale);

- în proiecţiile azimutale oblice şi transversale, cercurile reprezintă almucantaratele, iar
dreptele reprezintă cercurile verticale.
5.4.4.2. În proiecţiile cilindrice, reţeaua normală este reprezentată prin două familii de drepte
paralele ortogonale.
În funcţie de celelalte proprietăţi ale proiecţiei, avute concret în vedere, se disting şi aici mai
multe posibilităţi. Astfel, de exemplu:
- în proiecţiile cilindrice drepte meridianele se reprezintă prin drepte egal depărtate între ele;
- în proiecţiile cilindrice oblice şi transversale, cercurile verticale sunt reprezentate prin
drepte egal depărtate între ele.
5.4.4.3. În proiecţiile conice, reţeaua normală este reprezentată de cercuri concentrice (care
sunt, de exemplu, imaginile meridianelor pentru proiecţiile conice drepte sau ale cercurilor
verticale pentm proiecţiile conice oblice sau transversale) şi de drepte concurente în centrul comun
al cercurilor menţionate. Aceste drepte sunt imaginile în plan ale cercurilor paralel (în cazul
proiecţiilor conice drepte) sau ale almucantaratelor (în cazul proiec/iilor conice oblice şi
transversale)
Remarcă
Din combinarea celor patru criterii principale de clasificare a proiecţiilor cartografice,

prezentate anterior, precum şi a altora la care nu ne-am referit, rezultă un număr extrem de mare
de posibilităţi de realizare a unui sistem cartografic. În lucrare s-a avut în vedere numai
clasificarea proprietăţilor celor mai des folosite sisteme cartografice.
5.5. Principalele proiecţii cartografice utilizate în prezent în România
Noţiunile teoretice introduse în acest capitol permit descrierea principalelor proiecţii
cartografice utilizate în România. La fiecare sistem de proiecţie folosit se va avea în vedere:
a. - Definirea proiecţiei cartografice, prin încadrarea sa în tipul de proiecţie generală (5.4);
b. - Formele concrete pe care la iau funcţi ile fi ... f,1 din relaţiile (5.39) în proi ecţia resp ectivă.
Acestea vor fi utile· în celelalte capitole ale tezei de doctorat;
c. - Modalitatea de calcul a deformaţiilor specifice proiecţiilor (5.3).
5.5.1. Proiecţia stereografică 1970 este proiecţia oficială folosită în prezent în România
5. 5.1. 1. Definiţie şi caracteristici principale. Proiecţia azimutală perspectivă plan secant
(5.4.3.1) are polul proiecţiei în punctul Q0 de coordonate B 0 = 46° şi L0 = 25° est Greenwich.
Proiecţia a fost adoptată începând cu luna septembrie 1971 când a fost emis decretul m. 305 „cu
privire la activitatea geodezică, topo-fotogrammetrică şi cartografică" . A fost preluat, ca suprafaţă
de referinţă, elipsoidul Krasovski. Avantajul aceste proiecţii este reprezentarea întregii ţări pe un
singur plan. Cercul de deformaţie nulă are raza de 201.718 m şi reprezintă intersecţia planului
secant cu elipsoidul de rolaţie. Originea sistemului de axe de coordonate rectangulare este în
punctul Q axa x fiind
0
, îndreptată către nord, iar axa y către est.
5.5.1.2. Formulele de transformare a coordonatelor B, L în x, y şi respectiv x, y în B, L se
bazează pe formule cu coeficienţi constanţi (Fălie & Struţu, 1957, Calistru & Munteanu, 1975 ş.
a.).
Formulele cu coeficienţi constanţi sunt exprimate în funcţie de diferenţa de latitudine AB şi
de diferenţa longitudine ..1L dintre punctul care se transcalculează (de coordonate B, L) şi polul
proiecţiei Q S-au folosit metodele propuse de Vladimir Hristov în anul 193 7 care constau în
0
•
dezvoltarea în serie Taylor, în jurul punctului central Q 0

, a tuturor elementelor care depind de
latitudine (latitudinea izometrică q, raza paralelului r, etc.). Coeficienţii constanţi sunt derivatele
calculate în punctul central. Operaţiunile de transcalcul încep prin calcule pregătitoare:
a. Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate rectangulare x, y.
AB = B - Bo; AL = L - Lo; (5.51)

AB1 = AB" 10-4, AL' = AL" 104 . (5.52)
- Într-o prima etapă se calculează coordonatele x' şi y în plan tangent la elipsoid:
x1 = aoo + a IoAB' + -lo 12
sL AB + -Jo
:1 _ AB
13
+ a4o AB14 + a5o AB15 + a60 AB16 +
+ a02 AL12 + a12 AB1AL12 + 11i2AB12 AL12 + ~ 2AB13 AL12 + a42 AB14 AL12 +
+ a04Ae4 + a14AB1AL14 +
+ -06 16
lL AL ·
' (5.53)
y = b01 AL1 + b11 AB1AL1 + b21 AB12 AL1 + b31 AB13 AL' + b41 AB14 AL1 + b51 AB15 AL1 +
+ b03 AL13 + b13 AB1..1L13 + b23.L\B12 AL13 + b33 AB(j AL13 +
+ b05AL15 + b15 AB'AL15• .\
Valorile coeficientilor constanti sunt:

' '
a00 = 0,0000000 a~=
o~
3752,1457111 ao4 = 0,3359127 ao6 = -0,0000575
a10 = 308758,9579813 a 12 = -99,9280966 a 14 = -0,0622287
~o= 75,3584967 ~2 = -6,6748691 ~4 = 0,0002261
a30 = 60,2162733 ~2 = -0,0713046
a4o = -0,0148571 a42 = -0,0025911
a50 = 0,0142609
a6o = -0,0215834
bol= 215179,4208377 b 03 = -23,2138674 b 05 = -0,0086455

bll = -10767,8386289 bl3 = -1,9281015 bl5 = 0,0004969
b21 = -128,6600287 b 23 = O, 1316098
b31 = -2,1060912 b 33 = 0,0023711
b41 = -0,0495324
b 51 = 0,0004263
- în următoarea etapă se determină coordonatele în planul secant:
x=x c; y=y' c; (5.54)
în care: c = 0,999750000.
b. Transformarea coordonatelor rectangulare x, y în coordonate geodezice B, L.
Şi pentru această transformare sunt necesare următoarele calcule pregătitoare:
- Trecerea coordonatelor plane rectangulare x, y din planul secant în planul tangent;
x' = x c1; y' = y c'; (5.55)
în care: c' = 1,000250063.
- Pentru omogenizarea ecuaţiilor (5.56) coordonatele rectangulare x' şi y' se multiplică în
prealabil cu factorul 10-5•
Transformarea coordonatelor rectangulare x, y din plan tangent în coordonate geodezice B, L
se realizează cu relatiile:
,
L\B" = a' oo + a' Iox' + a'2oxn. + a'3ox13 + a' 4ox14 + a' 5ox15 +
+ a'02Y•.n. + a' 12x'·Y.n. + a' 22 xn.·Y.n. + a'32x13yn. + a'42 x14Y• .n. +
+ a'04y'4 + a' 14x'y'4 + a'24xn.y'4 +
+ a'06y'6·, (5.56)
.1L" = b'ol y' + b' 11 x'y' + b'21 xn.y' + b'31 x13y' + b'41 x'4y' + b'51 x15y' +
+ b'03J.,/3 J + b'23xn.y + b'33x ·,13
+ b' 13x1·,13 13 13
J +
+ b'05y5 + b' 15x·.,15

J ·
a' 00 = 0,0000000 a'o2 = -26,2457302 a'o4 = 0,0033123 a'o(, = -0, 0000002
a\ = 3238, 7724276
0 a\ 2 = -0,6202059 a\ 4 = 0,0001735
-a.'20 = -0,2560279 a'22 = -0,0099813 a'24 = 0,0000055
a\ = -0,0662169
0
a\2 = -0,0001893
a'4o = 0,0000313 a' 42 = -0,0000031
a' 50 = 0,0000024
b' 0
= 4647,2845596
1 b'03 = -0,5020804 b' 05= 0,0001125
b' 11 = 75,3195104 b' 13 = -0,0289995 b\ 5 = 0,0000109
b'21 = 1,5062413 b'23 = -0,0011247
b' 31 = 0,0289995 b'33 = -0,0000363
b' 41 = 0,0005624
b' 51 = 0,0000109
5.5.1.3. Deformaţiile în proiecţia stereografică 1970. D~formaţia liniară, descrisă în (5.3.1)
are aceeaşi valoare pe vertical şi almucantarat:
µ=-1-. (5.57)
cos 2 l.
2
În proiecţia stereografică 1970 deformaţiile liniare în interiorul cercului de secanţă sunt

negative, ajungând până la -25 cm în polul Q0 al proiecţiei. Pe linia cercului de secanţă deformaţiile
liniare sunt nule, iar în afara cercului de secanţă deformaţiile liniare sunt pozitive.
Rezultă pentru deformaţia unghiulară (5.3.3):
sin .l = a - b =O (5.58)
2 a+ b '
adică proiecţia stereografică 1970 este conformă. Modulul de deformaţie a suprafeţelor (5.3.2),
este:
p=µ2 =-1-. (5.59)

cos 4 l.
2
5.5.2. Proiecţia Gauss-Kriiger

Această proiecţie a fost introdusă în ţara noastră în anul 1951. Din anul 1971, în lucrările
civile, proiecţia Gauss-Kriiger a fost înlocuită cu proiecţia stereografică 1970. Specialiştii militari
folosesc în continuare proiecţia Gauss-Kriiger.
5. 5. 2.1. Definiţie şi caracteristici principale. Preoiecţia ~auss-Kriiger este o proiecţie
cilindrică transversală, conformă (5.4.5.2) şi are ca suprafaţă de referinţă elipsoidul Krasovski.

Specific proiecţiei este reprezentarea elipsoidului pe fuse, adică pe p011iuni delimitate de meridiane
situate la latitudini diferite, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, fusele pot fi de 6° sau de 3° sau mai
mici (pentru reprezentări la scări mari). Orice fus, indiferent de mărime, are un meridian axial, a
cărui longitudine B este 0
precizată în raport de meridianul origine. Conform unei înţelegeri
C. Păunescu: Curs de geodezie şi top.ografie pag. 79

internaţionale, aceeptată şi de ţara noastră, numerotarea fuselor de·.6° se face cu cifre arabe, de la 1
la 60, spre est, de la meridianul de 180°, care separă fusele numărnl 1 (cuprins între 174° şi 180°
longitudine vestică) şi numărul 60 (cuprins între 174° şi 180° longitudine estică). Ţara noastră se
reprezintă în fusele de 6° cu numărul 34 (B0 = 21 ° est Greenwich) şi numărul 35 (B0 = 27° est
Greenwich).
Meridianul axial al fusului se reprezintă în plan printr-o linie dreaptă, care se ia ca axă Ox
(sensul pozitiv spre nord) a sistemului de coordonate plane pentru fusul respectiv. Axa Oy este
perpendiculară pe axa Ox şi cu sensul pozitiv spre est.
5.5.2.2. Formulele de transformare a coordonatelor B, L în x, y şi respectiv x, y în B, L se
bazează pe formule cu coeficienţi constanţi (Fălie & Struţu, 1957, Calistru & Munteanu, 1975 ş.
a.), principiile de deducere a acestora fiind similare cu cele descrise în (5. 5.1. 5. ).
a. Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate rectangulare x, y.
Şi în această transformare sunt necesare unele calcule pregătitoare:
M3=B-Bo'· dL=L-Lo' (5.60)
.în care B 0 = 46°, iar L = longitudinea meridianului axial al fusului respectiv.
0
M3' = dB" 10·4, dL' = &" 104 . (5.61)

- într-o prima etapă se calculează coordonata &c. şi coordonata y raportate la fusul respectiv:
&c. = aoo + a IodB1 + iL 12
-20 dB + ·-;o
iL M3
13
+ a4odB14 +
+ a02 dL12+ a 12 dB'dL12 + 3i2dB12 AL12 + ~ 2 AB13 dL12 + a42 AB'4 AL12 +
+ a04dL14 + a14AB'AL14 + -:24 12 4
i:i_ AB AL' + ,
13
iL4dB AL
14
(5.62)
y = b 01 AL' + h11 M3'AL' + b21 AB12 AL' + b31 dB13 AL' + b41 AB14&' +
13 13
+ b 03 & + b 13 AB'& + b23 dB12 AL13 + b33 AB13 AL13 + b 43 AB14dL13 +
+ b 05 AL15 + b 15 M3'AL15 + b25 M312AL15•
Valorile coeficientilor constanti sunt următoarele:
' '
a00 = 0,0000000 a02 = 3752,14570 a04 = 1,40331
a10 = 308758,95802 8.i2 = -12,0~428 a 14 = -0,22026
8:z 0 = 75,36064 <½2 = -17,64146 '½4 = -0,00525
~o = -O ' 06459 ~2 = 0,01607 ~4 = 0,00135
a40 = -0,05909 a42 = 0,01396
bol= 215179,42083 b 03 = -2,80957 b 05 = -0,03070

bll = -10767,83826 b13 = -8,05441 bl5 = -0,00004
b 21 = -254,69196 b23 = 0,42862 b25 = 0,00069
b31 = 4, 13843 b33 = 0,02170
b41 = 0,05360 b43 = -0,00083
Coordonata finală x rezultă din: x = Ax+ x 0 , în care x 0 = 5096 175,747 m.
b. Transformarea coordonatelor rectangulare x, y în coordonate geodezice B, L.
Iniţial se calculează diferenţa ~ = x - x _în care x
0 0
a fost definit anterior. .
Pentru omogenizarea calculelor de transformare, coordonatele rectangulare Ax ş1 y se

m1:1ltiplică cu factorul 10-5 •
AB" = a'oo + a' Iox + a'2ox 2 + a'3ox3 + a'4ox4 + a' Sox 5 +

Y + a'22 x ·.2
+ a' o2 y2 + a' 12x·,2 Y + a'32x y + a'42 x Y ·,2 + a' 52x 5Y·,2 +
2 3 2 4
+ a'04y 4 + a' 14xy4 + a'24x 2y 4 + a'34x 3y 4'· (5.63)
AL" = b'ol y + b' li xy + b'21 x2 y + b' 31 x3y + b' 41 x4 y + b'51 x5y +

+ b'03y3 + b' 13x·,3
J + b'23 x ·,3
2
J + b'33 x y + b'43 x ·..3
3 3 4
J + b' 53 x Y
5
·,3 +
+ b'05y5 + b' 15xy5 + b'25x2y5 + b'35x 3y5 '
Coeficientii constanti de mai sus au valorile:
' '
a'oo = 0,0000000 a'o2 = -26,2457302 a'o4 = 0,0043872
a\ 0 = 3238, 7724270 a' 12 = -0,8191913 a\ 4 = 0,0002442
a'20 = -0,2560280 a'22 = -0,0131746 a'24 = O, 0000090
a'3o = -0,0001115 a'32 = -0,0002819 a'34 = 0,0000003
a'4o = 0,0000208 a'42 = -0,0000057
a' 50 = 0,0000000 a' 52 = -0,0000001
b'01 = 4647,2845610 b'03 = -0,59725451 b'05 = 0,00014563

b' 11 = 75,3195100 b' 13 = -0,03516938 b\ 5 = 0,00001478
b'21 = 1,7917640 b'23 = -0,00145632 b'25 = 0,00000090
b'31 =00351694
' b'33 = -9,00004925 b'35 = 0,00000004
b'41 = 0,0007282 b'43 = -0,00000151
b'51 = 0,0000149 b' 53 = -0,00000004
b'61 = 0,0000030
Pentru calculul coordonatelor B şi L se folosesc formulele (5.60).

5.5.2.3. Deformaţiile în proiecţia Gauss-Kriiger.
Modulul de deformaţie liniară (5.3.1) are forma:
yl2 yf4
µ = l + - + - -4 (5.64)
2R2 24R '
în care y este depărtarea punctului considerat faţă de meridianul axial.

Se observă că deformaţia liniară creşte cu pătratul depărtării faţă de meridianul axial şi este
nulă pe acesta.
Deformaţia unghiulară (5.3.3) este nulă deoarece semiaxele elipsei deformaţiilor sunt egale.
Modulul de deformaţie a suprafeţelor (5.3.2):
p = µ5. (5.65)
5.5.3. Proiecţia azimutală perspectivă centrală

Este cea mai folosită proiecţie în sistemele geodezice locale.
5.5.3.1. Definiţie şi caracteristici principale. În proiecţiile azimutale perspective centrale,
punctul de vedere se află în centrul sferei (5.4.3.l şi fig. 5.8), adică D = O. De asemenea, în
proiecţiile locale, planul de proiecţie este tangent la elipsoid (E = O).
Polul proiecţiei este, de obicei, un punct din reţeaua geodezică locală. Polul proiecţiei devine
şi centrul sistemului local rectangular de coordonate. În sistemele locale coordonatele originii s-au
determinat diferit, în funcţie de executant şi de cerinţele beneficiarului. De exemplu, pentru bazinul
minier Valea Jiului, s-au calculat coordonatele punctului origine, Dl. Lazului, în sistemul de
coordonate Gauss-Kriiger, prin determinări astronomice,- în anul 1958, neglijându-se deviaţia
verticalei (care era necunoscută). Ca orientare de referinţă s-a ales azimutul astronomic al direcţiei
Dl. Lazului - Dl. Ursu care s-a transmis apoi în întreaga reţea prin măsurarea direcţiilor. Ax.ax este
îndreptată spre nord, iar axa y spre est. Acesta a devenit un sistem geodezic minier local, având
planul de proiecţie cu caracteristicile proiecţiei azimutale perspective centrale.
5.5.3.2. Formulele de transformare a coordonatelor
Datorită posibilităţilor modeste de calcul existente în trecut, coordonatele plane locale ale
punctelor geodezice din sistemele geodezice locale, cuprinse simbolic în vectorul xP:
(k)IIT '
Xp = li (1)
Xp
(1) (k)
,YP ' ... ,Xp ,YP (5.66)
au fost transformate în sistemul de proiecţie folosit la nivel naţional (5.5.1, 5.5.2) notate simbolic
Xs = li Xs(1) ,Ys(1) , ... ,Xs(k) ,Ys(k)IIT , (5.67)
printr-o transformare ortogonală plană simplă de forma:
(5.68)
unde:
cosa -sma
(5.69)
sma cosa
Matricea Iţ, îndeplineşte proprietăţile un~i matrici ortogRnale.

Pentru deducerea celor 4 parametri de transformare (translatiile
'
tX , ty, coeficientul de scară m
şi unghiul de rotaţie a) au fost folosite, în mod obişnuit,_ două puncte, notate în continuare. simbolic
cu A şi B, amplasate în sistemul local, pentru care se cunosc coordonatele în cele două sisteme
avute în vedere (local - p şi naţional - s).
Calculele decurg în următoarea succesiune:
a. - Se determină simultan coeficientul de scară m şi unghiul de rotaţie a cu rela1iile:
6x~8 &;-13 + 6yr 6yt8 k

(5.70)
m cos a = ( )2 ( ) 2 = 11 ;
6xr + 6yr
•
6xAB6yAB
P s
-6xAB6yAB
s P k (5.71)
m sm a = ( )2 ( )2 = 12 ;
6XAB
p
+ 6yABp
m = Jki 1 + ki 2 ; a= arctg(~~~). (5.72)
b. - Translaţiile½< şi tY se determină (pentru control) din cele două posibilităţi:
tx = xt - k11x~ + k12Yt = x~ - k11x: + k12Y:; (5.73)
(5.74)
După determinarea coordonatelor plane în sistemul naţional se poate efectua transformarea
lor în coordonate geodezice B, L, pe elipsoidul de referinţă, aşa cum s-a descris în 5.5.1 şi respectiv
5.5.5.
5.5.3.3. Deformaţiile în proiecţia azimutală perspectivă centrală. În proiecţia azimutală
perspectivă centrală se deformează atât distanţele cât şi unghiurile şi suprafeţele. Modulul de
deformaţie liniară (5.3.1) are aceeaşi valoare pe vertical şi almucantarat:
. 1
µ - -2- (5.75)
- cos z·
Modulul de deformaţie unghiulară (5.3.3) este de asemenea diferit de zero, deci proiecţia
considerată nu este o proicţie conformă:
(5.76)
Modulul de deformaţie a suprafeţelor este de asemenea diferit de zero:
(5.77)
Aparent, proiecţia centrală nu satisface cerinţele legate de o precizie superioară având

deformatii mai mari decât proiectiile folosite oficial în România.
' '
Obiecţiile dispar în faţa argumentului cel mai important: dimensiunile reţeleleor geodezice
locale sunt mici, nici unul din ele nu se întinde pe o rază mai mare de 40 km faţă de centrul
bazinului.

µcm~m t
4~ - -~ - - ~- - ~ -------, 2
µ
½_.,. 2",0
.. ------- 1",5
_,.,·· 1",0
____ .,... -· 0",5
o 30 40 skm
Fig. 5.9. Deformaţiile regionale în proiecţia centrală
Deformaţiile regionale în proiecţia centrală sunt prezentate în fig. 5.9, de unde rezultă că, pe o
rază de 40 kilometri în jurul punctului de tangentă, deformaţiile liniare (µ) nu depăşesc ± 3,93
cm/km. De asemenea, pe aceeaşi rază, deformaţia unghiulară este i~2 11
, fiind reprezentate tot în
fig. 5.9. Având în vedere deformaţiile mici, acestea pot fi neglijate pe o rază de 20 km în jurul
centrului sistemului local. în acest caz, ~l ~ ± 1, 2 cm/km, iar i~ 0 11
, 5.
;., ;,,
'ii'
-I
"''il'
-I
'i'
-I
'st-
'ii'
-I
'il'
,-l
(o
'-Iil'
i--
s
O'.:
'ii'
-I
°''ii' µ
-I
Vest Est cm/km
70
vC') 60
Ul
::,
50
IJ.
40
oi
)(
<1l
30
C:
J!! 20
-o
.::
~
Q)
10
··-.
ds km
300 -10
-20
00
-30
00
1 - Deformaţia regională în proiecţia Gauss ~ ~

"' "'
2 - Deformaţia regională în proiecţia stereografică plan tangent
3 - Deformaţia regională în proiecţia stereografică plan secant
4 - Deformaţia regională în proiecţia eoni<:<'\ echidistantă
Fig. 5.10. Deformaţiile regionale în sistemele cartografice
Cuprins
Capitolul 1 .......................................................................... pag. 3

Puncte, direcţii, plane şi sisteme de coordonate principale utilizate în astronomia
geodezică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 3
1.1. Sfera cerească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 3 ·
1.2. Miscarea de revolutie a Pământului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 6
' '
1.3. Mişcarea polului .............................................................. pag. 8
1.4. Determinări „de poziţie" ale astronomiei geodezice .......................... pag. 10
Capitolul 2 ......................................................................... ._pag. 13
Suprafeţe echipotenţiale ............................................................. pag. 13
2.1. Noţiuni de teoria potenţialului ............................................... pag. 13
2.1.1. Potenţialul gravităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 14
2.1.2. Ecuaţiile diferenţiale Laplace-Poisson .................................. pag. 18
2.2. Posibilităţi de aproximare a formei Pământului .............................. pag. 20
2.2.1. Funcţii armonice sferice. Funcţii şi polinoame Legendre ................ pag. 20
2.2.2. Dezvoltarea potenţialului gravităţii în coordonate sferice şi
rectangulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 23
2.2.3. Sferoidul Bruns ........................................................ pag. 28
2.2.4. Suprafeţe de nivel. Linii de forţă ....................................... pag. 31
Capitolul 3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 39
Elipsoidul de referinţă ............................................................... pag. 39
3.1. Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de rotaţie .............................. pag. 40
3.2. Secţiuni normale ............................................................ pag. 43
3.2.1. Secţiunea meridiană .................................................... pag. 44
3.2.2. Raza de curbură a primului vertical .................................... pag. 45
3.2.3. Raza de curbură a unei secţiuni normale în funcţie de azimut ........... pag. 46
3.2.4. Raza medie de curbură (raza medie Gauss) ............................. pag. 47
3.3. Rezolvarea triunghiurilor elipsoidice mici .................................... pag. 48
3.3.1. Excesul sferic .......................................................... pag. 48
3.3.2. Rezolvarea triunghiurilor geodezice mici cu teorema Legendre ......... pag. 50
3.3.3. Rezolvarea triunghiurilor geodezice mici cu metoda aditamentelor ..... _pag. 50
3.4. Calculul coordonatelor geodezice B şi L pe elipsoidul de referinţă ........... pag. 50
3.4.1. Rezolvarea problemei geodezice directe prin metoda dezvoltărilor în
serie (metoda Legendre) .................................................. pag. 52
3.4.2. Rezolvarea problemei geodezice inverse ....................... . ....... pag. 53
CAPITOLUL 4 ..................................................................... pag. 55
Sisteme de altitudini . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 55
4.1. Numărul geopotenţial ... . .................................................... pag. 55
4.2. Sistemul de altitudini dinamice .............................................. pag. 56
, dinamică ....................... . .............................. pag. 56
4.2.1. Corectia
4.3. Sistemul de altitudini ortometrice ........................................... pag. 57
4.3.1. Altitudinea ortometrică ................................................ pag. 57
, ortometrică ................................................... pag. 58
4.3.2. Corectia
4.4. Sistemul de altitudini Helmert ............................................... pag. 59
4.5. Sistemul de altitudini ortometrice sferoidice ................................. pag. 60
4.6. Sistemul de altitudini normale ............................................... pag. 61
4.6.1. Altitudinea normală .................................................... pag. 61
Capitolul 5 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 63
Proiecţii cartografice ....................................................... .......... pag .. 63
5.1. Generalităţi .................... ....... ............................. .... ...... pag. 63
5.2. Reprezentarea Gauss a suprafeţelor oarecare ................................. pag. 64
5.2.1. Elementul de arc de curbă pe o suprafaţă oarecare ...................... pag. 65
5.2.2. Unghiul dintre două curbe pe o suprafaţă oarecare ...................... pag. 65
5.2.3. Elementul de arie ...... . ................ ...... ......................... pag. 66
5.2.4. Particularizări pentru elipsoidul de rotaţie .............................. pag. 66
5.2.5. Particularizări pentru sfera de rază medie R ........... . ................ pag. 68
5.3. Deformaţiile proiecţiilor cartografice ........................................ pag. 69
5.3.1. Deformaţia liniară ..................................................... pag. 69
5.3.2. Modulul de deformaţie a suprafeţelor .................................. pag. 71
5.3.3. Deformaţiile unghiulare ..... .................. ........... .............. pag. 71
5.4. Criterii principale de clasificare a proiecţiilor cartografice ......... ........... pag. 72
5.4.1. Clasificarea proiecţiilor cartografice în funcţie de deformaţii ........... pag. 73
5.4.2. Clasificarea proiecţiilor cartografice în funcţie de latitudinea polului
pro1ecţ1e1 ........................................... .. .................... pag. 74
5.4.3. Clasificarea proiecţiilor cartografice după modul de reprezentare a

punctelor de pe suprafaţa terestră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 74
5.4.4. Clasificarea proiecţiilor cartografice după aspectul reţelei normale ...... pag. 75
5.5. Principalele proiecţii cartografice utilizate în prezent în România ............ pag. 76
5.5.1. Proiecţia stereografică 1970 este proiecţia oficială folosită în prezent
~
1n R ornanta
~ .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 77
5.5.2. Proiecţia Gauss-Krtiger ................................................ pag. 79
5.5.3. Proiecţia azimutală perspectivă centrală .......... ...... .......... ...... pag. 82
Tiparul s-a executat sub cda 403/1997 la

Tipografia Editurii Universitătii
, dîn Bucuresti
,
OIBdOTr0:A <'.ENTIIALA
UMfVEIUIT 1-IU'- ,,CMOl f'
.
or. t.o?nrru F.1 AfllfU
.,.
,..
- ·- -
'' OATA
.. . .
I
. •· - .
RE$T!TUIRH
-~·
6. MAI. 2014
-~ l.. LIUN~_?rn
--·
' -. - --- -. \_ . - . -
-
-
~
n
/
- -
./"
~ - l '
18. IUN. 20G6 ' -< I
I
8. DEC. 200
. -, - --
·,.
' -
·' L'!JU."
i .. - ..
I·,
.f - .,~~
J. ULv. """"
LUIJ/ l
'
~ r
k.
'SU N - 973 -57 5-2 00- X
Lei 6200

Curs-geodezie-Topografie Vol I 1997

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs-geodezie-Topografie Vol I 1997

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CORNEL PĂUNESfU

EDITURA UNIVERSITĂTII DIN BUCURESTI

EDITURA UNIVERSIT ĂTII DIN BUCURESTI

ISBN 973 - 575 - 200 - X

COORDONATE FOLOSITE ÎN GEODEZIE

Având în vedere destinaţia cursului, pentru uzul studenţilor de la Facultatea de Geologie ,i

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 2

Puncte, direcţii, plane şi sisteme de coordonate principale

1.1. Sfera cerească

ipoteză vaţabilă numai pentru studii şi determinări de o precizie limitată.

Fig. 1.1. Observarea stelelor pe sfera cerească

A"= p'(2R ~ 2 * 10s 12. 7 * 103 i:::l o" 0001 (I.I)

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 3

axa lumll (cerc) vertlcal

Din motivele meţionate anterior, indiferent de poziţia observatorului M, pe suprafaţa

C. Păunescu : Curs de geodezie şi topografie pag. 4

vertical (în Fig. 1.2 este reprezentat verticalul stelei cr).

Almucantarat este planulcare trece prin steaua cr şi este paralel cu orizontul.

determinând prin intersecţie cu suprafaţa sa ecuatorul (astronomic) terestru.

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. S

Afeliu (N 3 iulie) Periheliu (N 3 ianuarie)

Păm~ntul Echinocţiul de primăvară

Fig. 1.3 Ecliptica

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 6

Fig. 1.4 Sistemul de coordonate ecuatoriale

Modelul simplificat al astronomiei geodezice conţine următoarele ipoteze (Grafarend,

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 7

~~ = (-4, 5 ± O, 1) * 10-22 rad s- 1 (1.6)

Pentru viteza de propagare a luminii (în vid înaintat) se foloseşte valoarea:

c = 2, 99792458 . 10 8 ms- 1 . (1.7)

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 8

cca. 26 OOO ani, având o rată de cca. 50",37/an.

C. Păunescu : Curs de geodezie şi topografie pag.9

Mizusawa). În prezent, datorită tehnologiilor p_erfecţionate utilizate, puterea de rezoluţie a

Fig. 1.6 Determinări recente ale mişcării polului

1.4. Determinări „de poziţie" ale astronomiei geodezice

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 10

Ecuatorul ceresc intersectează orizontul locului, de asemenea în două puncte:

,,---------q,$ --- --;----

punctul N _______ ------:..-,,.c. - S punc.-tul

oriLon t;ul locu:ul

Fig. 1. 7 Determinări de poziţie

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 11

locului cu meridianul origine.

cercul vertical al stelei cr cu meridianul locului.

Mărimilor naturale menţionate mai sus le corespund în geodezie mărimile convenţfonale B,

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 12

2.1. Noţiuni de teoria potenţialului

Fig. 2.1 Greutatea

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie pag. 13

~.a, 1977, Ghiţău, 1983 ş.a).

2.1.1. Potenţialul gravităţi

• Q - potenţialul câmpului forţei centrifuge

V... = a&. i +afy. j +a&. k, (2.3)

C. Păunescu : Curs de geodezie şi topografie pag. 14

Fig. 2.2 Sistemul de Fig. 2.3 Forţa centrifugă

coordonate carteziene global

• Originea sistemului de coordonate O este amplasată în centrul de masă al Pământului.

deformaţiilor elastice ale Globului terstru (determinate, în principal de deplasările maselor pe

Una dintre problemele fundamentale ale astronomiei modeme con~tă ~n determinarea

de care se ocupă Serviciul Internaţional al Mişcării Polului (cu sediul la Mizusawa).

C. Păunescu: Curs de geodezie şi topografie · pag. · 15

- \jl este unghiul dintre cele două raze vectoare r şi i;

g" =Fx +qx =-GJffx~a pdv+xro 2