CUPRINS

2. GENERALITĂŢI ….………………………………………………………….. 13
2.1. Scurt istoric al măsurătorilor terestre ..………………………….. 13
2.2. Măsurătorile terestre în România .………………………………. 20
2.3. Principalele ramuri ale măsurătorilor terestre ….……………… 25
3. ELEMENTELE MATEMATICE UTILIZATE ÎN TOPOGRAFIE ….……… 27
3.1. Formule (geometrie, trigonometrie) .……………………………. 27
3.2. Sisteme de coordonate utilizate în topografie .………………… 32
3.2.1. Coordonate geografice .……………………………….. 32
3.2.2. Coordonate în plan ..…………………………………… 35
3.2.3. Coordonate în spaţiu .…………………………………. 36
3.3. Cadrane .…………………………………………………………… 40
3.4. Orientări .…………………………………………………………… 41
4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ .……………………………………………………... 50
4.1. Unităţi de măsură pentru distanţe (lungimi) .…………………… 50
4.2. Unităţi de măsură pentru arii (suprafeţe) .……………………… 52
4.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri .……………………………… 53
5. NOŢIUNI DE GEODEZIE .………………………………………………….. 55
5.1. Forma Pământului .……………………………………………….. 55
5.2. Dimensiunile elipsoidului terestru .……………………………… 59
5.3. Dimensiunile geoidului terestru .………………………………… 66
5.4. Legătura între geodezie şi topografie .………………………….. 66
5.5. Rezultatele geodeziei satelitare în cunoaşterea Terrei .……… 72
5.6. Surse de date în teledetecţie .…………………………………… 79
6. NOŢIUNI DESPRE ERORI .………………………………………………… 81
6.1. Erori sistematice .…………………………………………………. 82
6.2. Erori accidentale .…………………………………………………. 83
6.3. Toleranţe .………………………………………………………….. 92
7. MARCAREA ŞI SEMNALIZAREA ÎN TEREN A PUNCTELOR REŢELEI
DE SPRIJIN ..………………………………………………………………... 94
7.1. Marcarea şi semnalizarea punctelor de planimetrie .…………. 94
 7.2. Marcarea şi semnalizarea punctelor de altimetrie .……………. 99
8. OPERAŢII TOPOGRAFICE .……………………………………………… 102
8.1. Măsurarea distanţelor .………………………………………….. 102
8.1.1. Măsurarea directă a distanţelor .……………………. 102
8.1.2. Măsurarea indirectă a distanţelor .………………….. 109
8.2. Măsurarea unghiurilor .………………………………………….. 118
8.2.1. Măsurarea ungiurilor orizontale .……………………. 118
8.2.2. Măsurarea ughiurilor verticale .……………………… 135
9. PLANIMETRIA .…………………………………………………………….. 153
9.1. Clasificarea operaţiilor planimetrice .………………………….. 153
9.2. Triangulaţia .……………………………………………………… 153
9.2.1. Determinarea bazei de triangulaţie .………………... 157
9.2.2. Orientarea bazei de triangulaţie ..…………………… 158
9.2.3. Executarea triangulaţiei .…………………………….. 161
9.2.4. Compensarea triangulaţiei ..…………………………. 162
9.2.5. Calculul laturilor triangulaţiei .……………………….. 168
9.2.6. Calcularea coordonatelor vârfurilor triunghiurilor .… 170
9.3. Intersecţiile ..……………………………………………………… 171
9.3.1. Intersecţia directă .……………………………………. 171
9.3.2. Intersecţia semidirectă (laterală) .…………………... 176
9.3.3. Intersecţia indirectă (intersecţia înapoi, retrointersecţia,
intersecţia inversă) .…………………………………. 179
9.3.4. Intersecţia la limită (problema Hansen) .…………… 188
9.4. Drumuirea .……………………………………………………….. 192
9.5. Determinarea poziţiei detaliilor terenului .…………………….. 203
9.5.1. Radierea .……………………………………………… 203
9.5.2. Operaţii simple care cer numai măsurători de
distanţe .………………………………………………. 206
9.5.2.1. Procedeul cu metrul .……………………… 206
9.5.2.2. Procedeul aliniamentelor .………………… 207
9.5.2.3. Procedeul aliniamentelor cu abscise şi
 ordonate .…………………………………… 209
10. NIVELMENTUL (ALTIMETRIA) .………………………………………… 211
10.1. Problema altitudinii punctelor .………………………………... 211
10.2. Nivelmentul geometric .………………………………………... 214
10.3. Nivelmentul trigonometric .……………………………………. 223
10.3.1. Nivelmentul trigonometric pentru distanţe mici .…. 223
10.3.2. Nivelmentul trigonometric pentru distanţe mari ..… 224
10.3.3. Nivelmentul trigonometric fără măsurarea distanţei228
10.4. Nivelmentul barometric ..………………………………………. 229
11. RIDICAREA TOPOGRAFICĂ A UNEI SUPRAFEŢE DE TEREN .….. 231
11.1. Executarea proiectului lucrării .……………………………….. 231
11.2. Recunoaşterea terenului .……………………………………... 231
11.3. Ridicarea canevasului de ansamblu .………………………... 232
11.4. Ridicarea canevasului de detaliu .……………………………. 232
11.5. Ridicarea elementelor de detaliu .……………………………. 232
12. MĂSURAREA ŞI CALCULUL ARIILOR (ARPENTAJUL) .…………… 239
12.1. Arpentajul propriu-zis (arpentajul de teren) .………………… 239
12.2. Arpentajul pe planuri şi hărţi topografice .…………………… 245
13. RIDICĂRI TAHIMETRICE .………………………………………………. 252
14. RIDICĂRI ŞI DETERMINĂRI EXPEDITIVE .…………………………... 254
15. PROCESE ŞI TENDINŢE ÎN TOPOGRAFIA APLICATĂ ..…………… 263
BIBLIOGRAFIE..………………………………………………..……………… 275
 2. GENERALITĂŢI

2.1. Scurt istoric al măsurătorilor terestre

Măsurarea terenurilor este o ştiinţă veche, începuturile ei fiind legate

de necesitatea cunoaşterii regiunii locale şi înconjurătoare odată cu apariţia
proprietăţilor, a construcţiilor de oraşe, a marilor monumente, etc.
Dezvoltarea de-a lungul mileniilor a măsurătorilor terstre este legată
de dezvoltarea societăţii în fiecare orânduire socială, de necesităţile practice
cerute de viaţă.
În antichitate, ideea că Pământul este plan, cu dimensiunile limitate
la linia orizontului şi înconjurat de ape, favoriza prea puţin dezvoltarea ştiinţei
măsurătorilor. Expediţia lui Alexandru cel Mare în India (sec. al IV-lea î.e.n.)
lărgeşte orizontul geografic al timpului; stabilirea dimensiunilor terestre apare
din ce în ce mai necesară, distanţele fiind exprimate în zile de marş.
Prima măsurătoare reală şi ştiinţifică asupra dimensiunilor
Pământului, a fost realizată de Eratostene din Alexandria (276-194 î.e.n.)
care determină circumferinţa terestră prin măsurarea unui arc de meridian
între două localităţi din Egiptul antic, situate pe paralelele extreme ale
acestei ţări: Alexandria şi Sienna (astăzi Assuan).
Eratostene observă că în ziua solstiţiului de vară (22.06), o fântână
situată pe ostrovul Elefantina din faţa Siennei, pe Nil, este luminată în
întregime, deci distanţa zenitală în acel punct situat pe tropic, este nulă,
Soarele aflându-se la zenitul acelui loc.
La aceeaşi dată, la Alexandria, Eratostene, cu ajutorul unui unui
gnomon (baston) AB, măsoară umbra acestuia (distanţa zenitală a Soarelui)
şi găseşte valoarea 1:50 din circumferinţa terestră. În grade, α =7º12′.

13
 Fig.1. Determinarea arcului de meridian între Alexandria (A) şi Sienna (S) de către
Eratostene cu ajutorul gnomonului (AB)

Din registrele de cadastru ale timpului, Eratostene a extras valoarea

distanţei dintre cele două localitaţi, egală cu aproximativ 5.000 de stadii
egiptene (1 stadie  162 m).
Atunci arcul de meridian va fi egal cu 5.000:7,2 = 694,4  700 stadii,
de aici rezultând circumferinţa Pământului egală cu 40.500.000 m, în loc de
aproximativ 40.000.000 m cât se consideră astăzi prin măsurători moderne.
Unghiul  , determinat prin raportul dintre umbra AC şi înălţimea
gnomonului AB, este egal cu unghiul la centru ce subânscrie arcul de
meridian dintre cele două localităţi (unghiuri alterne interne).
Diferenţa între valoarea obţinută de Eratostene şi cea actuală, rezultă
pe de o parte din eroarea de determinare a distanţei zenitale dintre cele

14
două localităţi, pe de altă parte din faptul că cele două localităţi nu se află
situate pe acelaşi meridian, diferenţa de longitudine dintre ele fiind de 253.
În acelaşi timp, nu se cunoaşte exact corespondentul în metri al stadiei
egiptene şi nici poziţia exactă în Alexandria unde a fost fixat gnomonul.
Eratostene şi-a dat seama în urma măsurătorilor efectuate, că lumea
cunoscută a timpului său (din insulele Canare până în China), reprezintă
numai jumătate din globul terestru (180 longitudine).
Possidonius determină mai târziu arcul de 1 pe meridian, în urma
măsurătorii efectuate între arhipelagul Rodos şi Alexandria.
El observă că steaua Canopus, la Rodos, în momentul trecerii la
meridian, pare că atinge suprafaţa mării, în timp ce la Alexandria are o
înălţime de 7  30’ deasupra orizontului. Măsurând pe mare distanţa dintre
cele două puncte, găseşte 500 stadii, greşeală rezultată dintr-o determinare
eronată a diferenţei de înălţime a stelei Canopus, cauzată de necunoaşterea
la acea dată a refracţiei atmosferice.
Pentru stabilirea distanţelor dintre localităţile imperiului, romanii au
efectuat măsurători topografice în timpul lui Octavian Augustus (27 î.e.n –
14 î.e.n.).
Ptolemeu, în secolul al II-lea e.n. preia măsurătorile lui Eratostene şi
determină arcul de 1 tot de 500 stadii.
Un merit deosebit îl au chinezii care descoperă proprietăţile acului
magnetic, cel puţin din secolul al II-lea e.n. dacă nu chiar din anul 1100 î.e.n.
(descoperirea lui Djo-Gun). Pe lângă busolă, chinezii cunoşteau deja în evul
mediu gnomonul, nivelul cu apă şi firul cu plumb, instrumente topografice
simple dar importante. Încă din secolul al II-lea e.n., chinezii dispuneau de
un serviciu cartografic care îngloba şi specialişti în astronomie şi topografie.
În evul mediu, o contribuţie importantă la dezvoltarea ştiinţelor o au
arabii, care au preluat, dezvoltat şi transmis cunoştinţele din Grecia antică.
Plecând de la opera astronomică a lui Ptolemeu, Almagesta (cea foarte
mare), ei recunosc sfericitatea Pământului şi chiar încearcă în anul 827, o

15
nouă măsurare a lungimii meridianului terestru în şesul Mesopotamiei (500
stadii).
Tot arabii au transmis europenilor busola, cel mai important
instrument topografic creat de chinezi, cu care se întâlneau în porturile
Oceanului Indian sau în cele ale Asiei de sud-est.
Cunoştinţele date de Eratostene şi de oamenii de ştiinţă care l-au
succedat, ajung în evul mediu (când ştiinţele în general se aflau sub
influenţa bisericii) să fie părăsite şi să se adopte formulări neştiinţifice. Astfel,
se renunţă la adevărul referitor la sfericitatea Pământului, revenindu-se la
părerea că acesta este plan.
Greşelile apărute în documentele cartografice ale timpului, au
influenţat şi marile călătorii pentru descoperirea de noi teritorii, din timpul
Renaşterii. Numai astfel se explică greşeala lui Columb, care, folosind harta
lui Toscanelli (1492) şi deplasându-se cu 100 spre vest, a crezut că a atins
ţărmurile Asiei, când, până acolo, după calculele lui Eratostene, trebuia să
mai navigheze încă 100.
Treptat, adevărurile ştiinţifice se impun din nou şi în ciuda măsurilor
represive luate de biserică, apar noi lucrări cu caracter ştiinţific, începând cu
secolul al XV-lea şi mai ales al XVI-lea.
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, astronomul francez Fernel
determină lungimea arcului de meridian dintre Paris şi Amiens. Pentru
măsurarea distanţei dintre cele două localităţi, el instalează la trăsură un
aparat înregistrator al tururilor roţii (podometru), găsind arcul de 1 = 57.070
toise (1 toise = 1,95 m).
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cartografii primesc un
ajutor substanţial de la un nou specialist: topograful. Se foloseau
instrumente simple: busola, cadranul, sfoara şi roata de măsurat distanţe.
Ridicările topografice se rezumau doar la drumuri, aşezările omeneşti fiind
“ridicate” din ochi. Printre primii topografi se numără Filip Apian (1531-
1589), care face o hartă amănunţită a Bavariei, şi G. Mercator, care face
ridicări topografice în Flandra şi Lotharingia. Marile companii comerciale sunt

16
înzestrate acum cu servicii proprii topografo-cartografice. La începutul
secolului al XVII-lea (1609), Galileo Galilei descoperă luneta, care ulterior
va fi utilizată şi în observaţiile pentru măsurători terestre.
În anul 1615, astronomul W. Snellius din Ţările de jos, determină
printr-o metodă nouă, arcul de meridian între două localităţi, Berg op Zoom
şi Alkamaar, egal cu 55.020 toise. Metoda lui Snellius se bazează pe
măsurarea indirectă a arcului, prin acoperirea zonei din lungul meridianului
ce trecea prin cele două localităţi cu triunghiuri adiacente, cărora le măsoară
unghiurile şi o latură de la primul triunghi.

Fig.2. Determinarea lungimii arcului de meridian prin metoda triangulaţiei de către

Snellius

Snellius determină lungimea arcului de meridian, folosind teorema

sinusurilor. Din triunghiul oarecare ACD, putem scrie:
AC CD AD
 
sin D sin A sin C
unde AC este latura cunoscută (baza), CD şi AD celelalte laturi ale
triunghiului, iar A,C şi D, unghiurile primului triunghi.

17
 Metoda triangulaţiei a rămas până astăzi la baza măsurătorilor
moderne de geodezie şi topografie.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Picard, astronom francez,
determină arcul de 1  pe meridian prin măsurători şi mai precise. El
utilizează triangulaţia, în plus, observaţiile de vizare le face cu ajutorul
lunetei cu reticul, ceea ce dă maximum de precizie pentru acel timp. Arcul de
1 pe meridian, are după Picard, 57.060 toise.
Pe baza indicaţiilor date de Picard, a început construirea primului lanţ
de triangulaţie în Franţa, între Dunkerque şi Perpignan, care traversează
această ţară de la Canalul Mânecii la Marea Mediterană; lucrările s-au
efectuat sub conducerea astronomilor Cassini şi Lahire.
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea,
noile descoperiri ale ştiinţei asupra forţei centrifuge şi observaţiile
astronomice asupra altor planete (Jupiter), au condus la ideea că Pământul
este turtit la poli.
Această ipoteză este demonstrată de Newton, care arată teoretic că
o sferă lichidă cu aceeaşi rotaţie ca a globului terestru, prezintă o turtire la
poli de 1:230.
Dovada turtirii Pământului la poli, o constituie lungimea arcului de
meridian, care creşte de la Ecuator spre poli. Cele două expediţii trimise de
Academia Franceză, una în regiunea Ecuatorului (Peru) şi alta în nordul
Europei (Laponia), după măsurătorile efectuate, comunică următoarele
rezultate:
-în Peru, arcul de 1 pe meridian este de 56.437 toise;
-în Laponia, arcul de 1 pe meridian are valoarea de 57.737 toise.
Astfel, s-a dovedit prin măsurători, că Pământul este turtit la Poli,
arcul de 1 pe meridian fiind mai mare la poli decât la Ecuator.
Astronomii, sprijinindu-se pe descoperirile anterioare ale lui N.
Copernic şi Galileo Galilei, pe perfecţionarea lunetelor astronomice, ca şi pe
perfecţionarea cronometrului (realizată de ceasornicarul englez Harrison în

18
1757), reuşesc să facă numeroase observaţii exacte asupra longitudinilor şi
latitudinilor în numerose puncte de pe suprafaţa terestră.
Ca urmare a acestor mari măsurători terestre cu rezultate atât de
importante, mai multe state încep să-şi determine reţele proprii de
triangulaţie.

Fig.3. Principiul dezvoltării lanţurilor de triangulaţie pe meridiane şi paralele (după

Coflea, M., şi colaboratorii, 1955)

În Franţa, sub conducerea astronomului Delambre, se verifică arcul

de meridian dintre Dunkerque-Perpignan şi se prelungeşte până la
Barcelona, ulterior până în insula Formentera (Arhipelagul Baleare).
Mari măsurători geodezice se desfăşoară de asemena în Anglia,
Prusia, Italia, Rusia, SUA şi în alte ţări.
În secolul al XIX-lea, în Rusia se măsoară un arc de meridian de 25
amplitudine, între Oceanul Îngheţat şi gurile Dunării, sub conducerea
astronomilor Struve şi Tenner.
Franţa şi Anglia îşi unesc triangulaţiile peste Canalul Mânecii, iar
Spania extinde lanţul de triangulaţie din nordul peninsulei până în Sierra
Nevada, unindu-l cu reţeaua algeriană peste Marea Mediterană. În felul
acesta, s-a ajuns la un lanţ de triangulaţie geodezică cu o amplitudine de 17
între Insulele Shetland (nordul Angliei) şi Laghouat (nordul Saharei).

19
 La măsurătorile de arce de meridian din Europa, se adaugă
măsurătorile în lungul paralelelor. Mai importante sunt lanţurile de
triangulaţie geodezică de 65 amplitudine în lungul paralelei de 51 latitudine
nordică, între Valencia (vestul Irlandei) şi Munţii Urali, şi de asemanea lanţul
de la paralela de 47  30’ latitudine Nordică, între Brest (Franţa) şi Astrahan
(la gurile Volgăi).
Aparatele geodezice şi topografice cu care se efectuează
măsurătorile se perfecţionează din ce în ce mai mult, prin noile cerinţe ale
preciziei în obţinerea hărţilor. Apar noi metode de lucru mai rapide şi mai
precise. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începe să se aplice
fotogrammetria, care în secolul al XX-lea, se transformă într-o nouă ramură
a ştiinţei măsurătorilor, foarte rapidă în comparaţie cu determinările clasice,
mai ieftină, suficient de precisă şi de fidelă.
Descoperirea noilor aparate şi tehnici în fotogrammetrie, noile
aparate electrooptice şi radiogeodezice (tellurometre, radiotelemetre) pentru
măsurătorile de teren, permit construirea hărţilor unei ţări în timp scurt şi cu
mare precizie, spre deosebire de situaţia din trecut, când întocmirea hărţii
unei ţări putea să dureze zeci de ani (20-30 de ani la fostul imperiu austro-
ungar).

2.2. Măsurătorile terestre în România

Teritoriul ţării noastre a apărut pe hărţi din timpuri foarte vechi.

Necesitatea folosirii documentelor cu caracter topografic în diverse activităţi
(economice, administrative, militare), a fost atestată chiar de operele unor
cărturari români de seamă. Astfel, lucrările spătarului Nicolae Milescu
(1636-1708), a stolnicului Constantin Cantacuzino (1650-1714), ale
principelui Dimitrie Cantemir (1673-1723), au avut menirea să arate
preocupările şi interesul domnitorilor români pentru întocmirea şi folosirea
documentelor topografice. Astfel de hărţi, apar încă din secolul al XVI-lea,

20
dar sursa informaţiilor şi redactarea lor eronau uneori realitatea, din care
cauză nu se putea avea mare încredere în ele. Se poate spune că până la
sfârşitul secolului al XVII-lea a fost etapa realizării hărţilor informative.
Primele hărţi informative ale Ţărilor Române au apărut către anul
1596 în Italia şi mai ales în Germania, ca mijloc de ilustrare a descrierii
luptelor duse de Mihai Viteazul împotriva turcilor. Abia către începutul
secolului al XVIII-lea au apărut primele hărţi întocmite de români: harta
realizată de stolnicul Cantacuzino în anul 1700 pentru Valahia Mare şi harta
Moldovei executată de Dimitrie Cantemir în anul 1737. Ultima, avea
trasate pe ea meridianele şi paralelele geografice.
Tot în secolul al XVIII-lea au început în ţările române şi determinările
astronomice executate cu mijloace rudimentare. În acest domeniu remarcăm
lucrările de determinare a longitudinii şi latitudinii oraşelor Bucureşti şi
Târgovişte executate de Chrisandos Notaras (trimis pe cheltuiala
domnitorului Constantin Brâncoveanu în străinătate pentru învăţarea
matematicilor şi a fizicii), a oraşelor Iaşi şi Galaţi efectuate de Giussepe
Bascovici (1762), etc. Potrivit documentelor scrise ale vremii, Vasile Lupu,
domnitor al Moldovei (1634-1653) a întemeiat la Cotnari o Academie
Teologică şi Filozofică prevăzută cu un muzeu de instrumente de fizică şi
astronomie.
În dezvoltarea ştiinţelor topografice un rol important şi-a asumat
Serviciul Topografic Militar.
În anul 1854, cu ocazia războiului Crimeii, au început lucrările de
ridicări topografice pentru întocmirea hărţii Dobrogei şi Munteniei, precum şi
lucrările de determinare a diferenţei de nivel dintre Marea Neagră şi Marea
Adriatică, sub conducerea Statului major austriac şi a celui francez.
Ca rod al lucrărilor efectuate, s-a întocmit sub conducerea
mareşalului-general Flighely (1855) harta Dobrogei, Munteniei şi Olteniei,
precum şi descrierea geometrică a cursului inferior al Dunării. De remarcat
că la executarea lucrărilor de topografie şi triangulaţie au participat şi cadeţii
primei promoţii de ofiţeri români de la Şcoala militară de la Bucureşti.

21
 În Moldova, primele ridicări topografice sunt legate de anul 1873, ele
impunându-se deoarece harta Moldovei întocmită de mareşalul Bauer cu
aproape 100 de ani în urmă, nu mai era de actualitate. La baza executării
lucrărilor din nordul Moldovei au stat următoarele principii:
-triangulaţia geodezică nouă să se sprijine pentru moment pe datele
oferite de triangulările anterioare din ţară şi din ţările limitrofe;
-ridicările topografice să se sprijine pe această triangulare;
-configuraţia terenului să se sprijine pe nivelmentul geodezic.
Până la izbucnirea războiului ruso-turc din anul 1877, s-a continuat
executarea triangulaţiei geodezice din nordul Moldovei.
Din anul 1875, România a început să activeze în organismele
geodezice internaţionale. La şedinţa Comisiei permanente de geodezie de la
Paris (1875), s-a prezentat primul raport asupra lucrărilor topografice şi
geodezice efectuate în ţară.
După terminarea Războiului de Independenţă, “Depozitul de Resbel”
revine la atribuţii paşnice. Încep ridicările topografice din Dobrogea, la scara
1:10.000, pentru a servi la parcelarea proprietăţilor.
Cu începere din anul 1885, s-au reluat ridicările topografice în
Moldova, care au continuat până în 1895, când s-a încheiat ridicarea acestei
porţiuni.
Din anul 1893 a început executarea lucrărilor de triangulaţie pentru
Muntenia, bazate pe următoarele principii:
-sprijinirea canevasului geodezic pe baze geodezice măsurate direct
în ţară;
-efectuarea de determinări astronomice necesare aşezării exacte şi
orientării reţelei geodezice a ţării pe suprafaţa Pământului;
-legarea printr-o reţea unitară a reţelelor Moldovei, Munteniei şi
Dobrogei;
-înlocuirea nivelmentului trigonometric cu nivelment geometric de
precizie.

22
 În anul 1895, este înfiinţat Institutul geografic al armatei. În
compunerea acestuia intrau serviciile: geodezic, topografic, reproduceri şi
administrativ, şcoala pentru ofiţeri geodezi şi topografi, şi o şcoală de
operatori cartografi. Toate acestea aveau ca scop înlocuirea treptată a
specialiştilor străini aduşi de la Institutul cartografic din Viena.
Tot în anul 1895 încep măsurătorile de baze geodezice,
determinându-se trei astfel de baze: pe malul Dunării (Gârla Mare), în
apropiere de Bucureşti (Ciorogârla-Militari) şi la Roman. De asemenea în
acest an încep lucrările de nivelment de precizie pentru stabilirea exactă a
cotelor oraşului Bucureşti. În anul de graţie 1895 se finalizează Observatorul
astronomic militar situat pe Dealul Piscului şi sunt efectuate primele
determinări astronomice. Aceste observaţii au fost de folos la întocmirea
primului plan topografic al capitalei. Lucrările pentru realizarea acestui plan
au început tot în anul 1895.
În anul 1898 s-a instalat la Constanţa primul medimarimetru, cu care
s-au executat înregistrări continui a nivelului Mării Negre pentru
determinarea altitudinii zero, până în anul 1916.
În anul 1900, a început colaborarea internaţională la care şi România
a fost parte, în vederea determinării diferenţei de longitudine dintre Bucureşti
şi Potsdam în scopul realizării legăturii precise dintre cele două observatoare
astronomice, precum şi a calculării longitudinii reale a punctului fundamental
al ţării.
În acelaşi timp, lucrările geodezo-topografice existente în
Transilvania, Banat şi Bucovina, erau mai bune decât cele realizate până în
anul 1916 în Moldova şi Muntenia şi aceasta datorită faptului că la Viena, a
existat o importantă tradiţie în acest domeniu. Începuturile triangulaţiei în
aceste provincii, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
finalizarea lucrărilor făcându-se abia după 1853. Reţelele au fost realizate pe
ordine de triangulaţie cuprinzând ordinul I, II, III, şi IV. Punctele reţelelor de
triangulaţie au fost marcate la sol prin borne de piatră, unele din ele
păstrându-se şi astăzi.

23
 Tot în această perioadă de timp (până la izbucnirea primului război
mondial), au fost executate următoarele lucrări:
-ridicarea regulată cu planşeta, pentru harta ţării la scara 1:20.000, a
Moldovei, Munteniei şi Olteniei;
-ridicarea regulată cu planşeta a Dobrogei la scara 1:10.000;
-ridicări tahimetrice pentru planurile oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi
Galaţi la scara 1:500;
-ridicarea topografică a planurilor frontierei cu Rusia.
Experienţa primului război mondial a arătat că harta ţării noastre
întocmită în proiecţie echivalentă Bonne nu corespundea nevoilor vremii,
impunându-se neântârziat schimbarea sistemului de proiecţie. Pentru
rezolvarea problemei, pornindu-se de la materialul de bază existent, prin
transformarea pe cale grafică, s-a obţinut harta în proiecţie conformă
Lambert. Deoarece materialul cartografic vechi era desfăşurat pe doi
elipsoizi de referinţă (Bessel şi Clarke), a fost nevoie să se elaboreze baza
matematică necesară operaţiunii sus amintite.
Începând cu anul 1928 a fost înfiinţat biroul stereo-fotogrammetric şi
aerocartografic, intuindu-se marea utilitate a metodelor fotogrammetrice
pentru contrucţia hărţilor.
În anul 1930 au fost întreprinse lucrări pentru racordarea tuturor
hărţilor la elipsoidul de refeinţă Hayford şi utilizarea sistemului de proiecţie
stereografică cu plan unic secant.
Începând cu anul 1951 s-a trecut la întocmirea noii hărţi a României
la scara 1:25.000, adoptându-se elipsoidul Krasovski şi sistemul de proiecţie
Gauss-Krüger. Pînă în anul 1958 a fost finalizată faza ridicării întreg
teritoriului ţării.
Începând cu anul 1973, în vederea întocmirii planului topografic de
bază la scările 1:2.000, 1:5.000 şi 1:10.000, s-a introdus proiecţia azimutală
perspectivă oblică conformă în plan secant 1970.

24
 În prezent sunt în plină desfăşurare eforturile de realizare a hărţii
digitale a României la scări mari, beneficiind de deschiderea spre informaţie
de după 1990, şi cu aportul tehnologiilor actuale.

2.3. Principalele ramuri ale măsurătorilor terestre

Măsurătorile terestre reprezintă un ansamblu de ştiinţe aplicate care

se ocupă cu studierea şi determinarea formei şi dimensiunilor Pământului,
precum şi cu elaborarea de planuri şi hărţi folosind metodele şi tehnicile
geodeziei, topografiei, fotogrammetriei, cartografiei, astronomiei geodezice,
teledetecţiei, cadastrului, GIS-ului, geodeziei cosmice, etc.
Geodezia este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi dimesiunilor
Pământului, cu executarea pe teren a măsurătorilor de precizie, în scopul
determinării poziţiei reciproce a punctelor, cu stabilirea metodelor de
prelucrare a acestor măsurători. În geodezie, datorită suprafeţelor mari pe
care se execută măsurătorile, se ţine seama de influenţa curburii Pământului.
Topografia generală este ştiinţa care se ocupă cu măsurătorile pe
suprafeţe mici (neinfluenţate de sfericitatea Pământului), precum şi cu
întocmirea hărţilor şi planurilor topografice într-o proiecţie dată, sprijinindu-se
pe reţeaua geodezică şi cuprinde topografia generală şi topografia specială
(inginerească; de exemplu topografia forestieră, minieră, hidrologică, militară,
de îmbunătăţiri funciare,etc.).
Topografia are rolul de a stabili şi reprezenta pe hărţi şi planuri
situaţiile mutuale dintre diversele obiective de pe teren numite în mod
generic detalii topografice. Prin detaliu topografic înţelegem orice obiect
natural sau artificial existent în teren. Pentru definirea lui trebuie folosit un
număr mai mare sau mai mic de puncte caracteristice numite puncte
topografice (de exemplu: colţurile unei case, punctele de pe marginea unei
şosele, etc.).

25
 Topografia inginerească (specială) are ca obiect asigurarea
proiectării cu hărţi, planuri, profile, măsurători de control calcule de birou
(caz ce constituie problema topografică directă), şi lucrări de birou şi teren
pentru aplicarea proiectelor inginereşti şi asigurarea exploatării construcţiilor
(ceea ce constituie problema topografică inversă)(Corcodel, Gh., Neguţ,
N., 1994, pag. 1-4). Activitatea topografică precede, însoţeşte şi încheie
orice investiţie. Întinderea în timp şi spaţiu a activităţilor topografice este
valabilă şi pentru geodezie, fotogrammetrie, cartografie şi alte specialităţi din
domeniul măsurătorilor terestre.
Fotogrammetria (incluzând şi fotointerpretarea) are drept scop
recunoaşterea obiectelor fixe, mobile sau deformabile, precum şi
reprezentarea lor fotografică, grafică sau numerică (prin coordonate), pe
bază de fotografii speciale numite fotograme (vederi central perspective).
Apreciem că prin fotogrammetrie se înţelege ansamblul fotogrammetrie-
fotointerpretare, căruia trebuie să îi adăugăm noţiunea de teledetecţie care
cuprinde principiile legate de detecţia de la distanţă. În principiu,
fotogrammetria cuprinde două mari grupe de determinări: determinări
metrice şi determinări calitative.
Cartografia este ştiinţa care se ocupă cu studierea, prelucrarea,
întocmirea şi utilizarea hărţilor, obiectul de studiu fiind reprezentarea
suprafeţei curbe a Pământului pe o suprafaţă plană, care este harta. La
începuturile sale cartografia făcea parte integrantă din geografie, deoarece
aceasta se ocupa nu numai cu descrierea suprafeţei Pământului ci şi cu
reprezentarea ei în plan. Cu timpul, a devenit o ştiinţă aparte, cu mai multe
ramuri: cartografia matematică (teoria proiecţiilor), întocmirea hărţilor,
cartoreproducerea, cartometria, cartografia digitală, etc.
Ştiinţa măsurătorilor terestre are o legătură directă cu unele ştiinţe
aplicate, cu matematica, geografia, fizica şi chimia, geologia, geomorfologia,
etc.

26
 3. ELEMENTELE MATEMATICE UTILIZATE ÎN
TOPOGRAFIE

3.1. Formule (geometrie, trigonometrie)

Funcţiile trigonometrice.
Se consideră un cerc cu centrul în O şi raza acestuia egală cu
unitatea, iar sensul de măsurare al arcelor, pozitiv (invers acelor de ceas);
funcţiile trigonometrice pentru un unghi  sunt date de expresiile următoare :

Fig.4. Cercul trigonometric

BC OC AT
sin   ; cos   ; tg  ;
R R R
PQ OT OQ
ctg  ; sec   ; cos ec 
R R R

27
 Proprietăţile fundamentale ale funcţiilor trigonometrice
Arce simple şi complementare
 
sin  = cos  - ; cos  = sin  - 
2 2
 
tg  = cotg  - ; cotg  = tg  - 
2 2
 
sec  = cosec  - ; cosec  = sec  - 
2 2
Arce suplimentare
sin   sin ; cos   cos 
tg   tg ; cotg   tg 
sec   sec ; cosec   cosec 
Semnele funcţiilor trigonometrice în cele patru cadrane sunt:

Fun. sin cos tg cotg sec cose

Cadr. c
I + + + + + +
II + - - - - +

III - - + + - -

IV - + - - + -

Valorile funcţiilor trigonometrice principale ale unor arce uzuale, sunt:

Funcţia sin cos tg cotg
Unghi
0º 0 1 0 ∞

 1 1 2- 3 2+ 3
15º = ( 6- 2) ( 6+ 2
12 4 4
 1 3 3 3
30º =
6 2 2 3

28
  2 2 1 1
45º =
4 2 2
 3 1 3 3
60º =
3 2 2 3
5 1 1 2+ 3 2- 3
75º = ( 6+ 2 ( 6- 2)
12 4 4
 1 0 ∞ 0
90º =
2

Formule pentru rezolvarea triunghiurilor

Triunghiuri dreptunghice plane
Notaţii: a = ipotenuza; b,c = catetele; A = unghiul drept; B,C =
unghiurile ascuţite; S = aria.
Se utilizează relaţiile următoare:
a2 = b2 + c2

a= b 2
 c2 
b2 = a2 – c2
c2 = a2 – b2
b = a sin B = c tg B = a cos C = c cotg C
c = a sin C = b tg C = a cos B = b cotg B

C ab B ac
tg = ; tg =
2 ab 2 ac
bc
S=
2
Triunghiuri plane oarecare
Notaţii: a,b,c = laturile; A,B,C = unghiurile; A+B+C = 180º

Formule:
a = b cos C + c cos B
b = a cos C + c cos A

29
 c = a cos B + b cos A
a2 = b2 + c2 – 2bc cos A
b2 = a2 + c2 – 2ac cos B
c2 = a2 + b2 – 2ab cos C
a b c
= =
sin A sin B sin C
Triunghiuri sferice
Notaţii: a’, b’,c’ = laturile; A’, B’, C’= unghiurile
Formule:
cos a’ = cos b’ cos c’ + sin b’ sin c’ cos A’
cos b’ = cos a’ cos c’ + sin a’ sin c’ cos B’
cos c’ = cos a’ cos b’ + sin a’ sin b’ cos C’

sin a , sin b , sin c ,

= =
sin A , sin B , sin C ,
cos A’ = sin B’ sin C’ cos a’ - cos B’ cos C’
cos B’ = sin A’ sin C’ cos b’ – cos A’ cos C’
cos C’ = sin A’ sin B’ cos c’ – cos A’ cos B’
Excesul sferic () este diferenţa dintre suma unghiurilor unui triunghi
sferic şi 180º (200g).
 = A’ + B’ + C’ – 180º (200g)
Când curbura este mică, laturile unui triunghi sferic a’,b’,c’ sunt egale
cu ale unui triunghi plan a,b,c, având unghiurile mai mici cu ⅓ din excesul
sferic (teorema lui Legendre):
  
a = a’ - ; b = b’ - ; c = c’ -
3 3 3
Alte formule
Sfera
Notaţii: R = raza sferei; S = aria; V = volumul.
S = 4πR2

4R 3
V=
3

30
 Zona sferică
Notaţii: S = aria laterală a zonei; I = înălţimea; r1, r2, razele cercurilor
bazelor zonei.
S = 2πRI
I
V= (3r12 + 3r22 + I2)
6
Calota sferică
Notaţii: h = înălţimea calotei
S = 2πRh

h 2
V= (3R – h)
3
Conul de rotaţie
Notaţii: G = generatoarea, V = volumul, I = înălţimea, R = raza, Al =
aria laterală, At = aria totală.
Al = πRG
At = πR(G + R)
R 2 I
V=
3
Conul tangent la sferă în proiecţie polară
Notaţii: R = raza sferei, r = raza paralelului de intersecţie a conului cu
sfera, φo = latitudinea paralelului de intersecţie.
r = R cos φo
lAB = 2πRcosφo
Cilindrul de rotaţie
Notaţii: R = raza, I = înălţimea, V = volumul, Al = aria laterală, At =
aria totală.
Al = 2πRI
At = 2πR(I + R)
V = πR2I

31
 3.2. Sisteme de coordonate utilizate în topografie

3.2.1. Coordonate geografice

Poziţia unui punct pe suprafaţa terstră, se defineşte cu ajutorul unui

sistem de coordonate, coordonate geografice. Dacă determinările se fac
pe geoid, vom vorbi despre latitudinea astronomică (Φ) şi longitudinea
astronomică (Λ).În cazul în care determinările se fac pe elipsoid vom
caracteriza punctul prin latitudinea geodezică (B) şi longitudinea
geodezică (L), respectiv latitudinea geografică (φ) şi longitudinea
geografică (λ). Coordonatele astronomice şi cele geodezice sau geografice
diferă foarte puţin între ele. Diferenţa constă în unghiul format în punctul
considerat de pe suprafaţa terestră de verticala la geoid cu normala la
elipsoid, unghi ce poartă denumirea de deviaţia verticalei.
Pentru o mai uşoară înţelegere a acestor lucruri, vom porni de la un
model ideal, asimilând Pământul cu o sferă.
Considerând un punct M situat pe globul terestru, poziţia lui poate fi
definită prin coordonatele sale geografice care sunt longitudinea (λ) şi
latitudinea (φ), elemente unghiulare exprimate în grade minute şi secunde.
Originile acestor coordonate precum şi sensurile măsurării sunt universal
admise ca fiind următoarele: planul Ecuatorului (EE’), axa polilor geografici
(PP’), meridianul Greenwich (0G).
Longitudinea (λ) este unghiul diedru format între planul meridianului
zero (meridianul de origine sau Greenwich – 0G) şi planul meridianului locului
(M). Se măsoară de la 0º la 180º spre est şi spre vest de meridianul zero.

32
 Fig.5. Coordonatele geografice ale unui punct: longitudinea (λ) şi latitudinea (φ)

Ţinând seama de corespondenţa între unităţile unghiulare

geometrice şi unităţile de timp, se poate determina uşor longitudinea
cunoscând diferenţa de ore (timp simultan) între două localităţi de pe glob.
Astfel, dacă Pământul parcurge în faţa Soarelui un arc de 15º în timp de o
oră, longitudinea se obţine ca produs între valoarea în grade a unui fus orar
(15º) şi diferenţa între ora siderală a unui punct (tM) şi ora Greenwich (tG). De
exemplu dacă la trecerea Soarelui în dreptul meridianului M, un cronometru
arată ora 15 faţă de ora 12 la Greenwich, longitudinea punctului M este
3x15º = 45º. Toate punctele situate pe meridianul M au aceeaşi longitudine.
Localităţile cu ore mai mari decât ora Greenwich au longitudini estice, iar
cele cu ore mai mici, longitudini vestice.
Latitudinea (φ) este unghiul format între planul Ecuatorului (EE’) şi
verticala locului (V). Se măsoară de la 0º la 90º de la Ecuator spre Polul nord
(nordică), şi spre Polul sud (sudică).
Determinarea latitudinii într-un punct oarecare (M) se poate face
măsurând unghiul format între planul orizontal al locului (HH’) şi direcţia axei
polilor (PP’), respectiv înăţimea polului deasupra orizontului.

33
 Fig.6. Determinarea latitudinii

φ reprezintă latitudinea punctului M, iar i este înălţimea polului

deasupra orizontului.
Latitudinea geografică poate fi determinată aproximativ cu ajutorul
Soarelui şi a unui gnomon.

Fig.7. Determinarea latitudinii geografice cu ajutorul Soarelui

Între latitudinea geografică  , declinaţia  a unui astru şi distanţa sa

zenitală Zm determinată în planul meridian, există următoarea relaţie:
    Zm
unde semnul + corespunde culminaţiilor la sud de zenit, iar semnul –
corespunde culminaţiilor la nord de zenit. Dacă BM este direcţia meridianului

34
determinat prin metoda umbrelor egale (cu gnomonul), în momentul când
umbra gnomonului AB se află pe linia meridianei, se măsoară lungimea
umbrei BC a gnomonului înfipt perfect vertical în sol. În această situaţie:
BC
tgZ m 
AB
Declinaţia  a Soarelui pentru ziua respectivă este dată de Anuarul
astronomic şi latitudinea va fi:
     Zm
În cazul ţării noastre, Zm se ia numai cu semnul +, deoarece  este

întotdeauna mai mare ca   .

3.2.2. Coordonate în plan

Poziţia punctului P în plan, poate fi determinată prin depărtarea faţă

de abscisa şi ordonata unui sistem de axe (XOY).

Fig.8. Reprezentarea punctului P(+7,+6), într-un sistem de coordonate rectangulare

(XOY) sau carteziene

35
 X şi Y poartă numele de coordonate rectangulare sau carteziene.
Precizarea poziţiei punctului P în plan se mai poate face şi cu ajutorul
altor două elemente: d şi α, denumite coordonate polare.

Fig.9. Reprezentarea punctului P(d,α) în plan, prin coordonatele sale polare

În topografie, axa OY se confundă cu direcţia nordului. Coordonatele

rectangulare se pot transforma în coordonate polare şi invers.
Xp = d sin α
Yp = d cos α
d2 = Xp2 + Yp2
2 2
d= ( X p  Yp )

Xp
tg α =
Yp

3.2.3. Coordonate în spaţiu

Ca şi în plan, în spaţiu, orice punct poate fi definit prin coordonate

rectangulare şi coordonate polare, care, de asemenea pot fi determinate
unele în funcţie de altele.

36
 Fig.10. Reprezentarea în spaţiu a punctului P(x,y,z), într-un sistem de coordonate
rectangulare (carteziene)

Coordonatele rectangulare în spaţiu ale punctului P sunt:

Xp = abscisa; Yp = ordonata; Zp = altitudinea (cota).
Coordonatele polare în spaţiu sunt:
D = distanţa punctului faţă de originea sistemului de axe;
d = proiecţia distanţei în planul XOY;
θ = orientarea (unghiul dintre proiecţia distanţei în planul XOY şi
direcţia nord = axa OY);
i = unghiul de înclinare
β = unghiul zenital
d = D cos i = D sin β
Δ Xp = d sin θ = D cos i sin θ = D sin β sin θ
Δ Yp = d cos θ = D cos i cos θ = D sin β cos θ
Δ Zp = D cos β = D sin i
D2 = d2 + Δ Zp2

37
Fig.11. Reprezentarea în spaţiu a punctului P(D,i,θ) prin coordonatele sale polare

d2 = Δ Xp2 + ΔYp2
D2 = Δ Xp2 + Δ Yp2 + Δ Zp2
2 2 2
D= ( X p  Yp  Z p )

X p
tg θ =
Y p

Z p Z p
tg i = 
d 2
X p  Y p
2

2 2
d X p  Y p
tg β = 
Z p Z p

38
 Fig.12. Legătura dintre coordonatele polare (D,i,θ) şi cele carteziene (x,y,z) ale
punctului P reprezentat în spaţiu

În topografie, originea sistemului de coordonate se alege în aşa fel

încât toată suprafaţa de teren asupra căreia se execută o lucrare de ridicare,
să fie cuprinsă în cadranul I.
Coordonatele măsurate de la aceste axe, poartă numele de
coordonate absolute. Coordonata Z, se măsoară de la nivelul mării.
Deoarece în topografie, porţiunile de teren pe care se lucrează sunt în
general restrânse (nedepăşind câteva sute de Km2), suprafaţa terenului este
asimilată cu un plan tangent la sferă în punctul central al teritoriului. Planul
respectiv, care se confundă cu suprafaţa mării considerată plană şi
prelungită sub continente, paralel cu planul tangent, reprezintă suprafaţa pe
care se proiectează (prin verticale paralele între ele), toate punctele de pe
suprafaţa naturală (curbă) a teritoriului.
Dacă măsurătorile se fac faţă de un sistem de axe paralel cu XOY
atunci Δx, Δy, Δz, vor reprezenta coordonatele relative ale punctului Q.

39
 Fig.13. Coordonatele relative şi coordonatele absolute ale punctului Q

Coordonatele absolute ale punctului Q se pot calcula astfel:

XQ = Xp + Δx
YQ = Yp + Δy
ZQ = Zp + Δz

3.3. Cadrane

Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică din anul 1924 a

adoptat, printre altele şi convenţia cu privire la cadranele topografice şi a
orientării direcţiilor, convenţie aplicată şi în ţara noastră.
Spre deosebire de cercul trigonometric, în care succesiunea
cadranelor este inversă acelor de ceasornic, iar originea este situată pe
diametrul orizontal în partea dreaptă, în topografie, se utilizează cercul
topografic în care cadranele se succed în sensul mişcării acelor de
ceasornic, iar originea arcelor este pe diametrul vertical în partea superioară.

40
 Fig.14. Cercul trigonometric (A) şi cercul topografic (B)

3.4. Orientări

În funcţie de lucrările care se efectuează în teren, orientarea se

poate defini în sens geografic şi în sens topografic.
Orientarea în sens geografic constă în determinarea cel puţin a
unei direcţii cardinale, de obicei nordul (direcţia meridianului), faţă de care
apoi se determină celelalte direcţii cardinale şi intercardinale. Direcţiile
cardinale şi intercardinale formează roza vânturilor, cu 32 de braţe, având
unghiul dintre două braţe consecutive de 11º15’.

Fig.15. Roza vânturilor

41
 Deoarece în lucrările geografice precum şi în cele geologice, harta
este indispensabilă, orientarea în sens geografic cuprinde două operaţiuni:
orientarea observatorului, şi orientarea hărţii.
Orientarea observatorului se poate face atât ziua cât şi noaptea. În
timpul zilei se poate proceda în mai multe moduri:
- cu ajutorul Soarelui şi al unui gnomon. Direcţia meridianului, pe
această cale se obţine în două moduri. În primul mod, cu ajutorul umbrei
celei mai scurte a gnomonului înfipt în sol. În al doilea mod, cu ajutorul
umbrelor egale, când se procedează în felul următor: se trasează şi se
măsoară umbra gnomonului la un anumit moment, înainte de trecerea
Soarelui la meridian (înainte de ora 12); se aşteaptă apoi până la un moment
după ora 12 (simetric cu primul moment), când se trasează din nou umbra
care trebuie să fie egală cu cea dinainte de ora 12. Cele două umbre
formează un unghi a cărui bisectoare indică direcţia meridianului.

Fig.16. Determinarea direcţiei meridiane pe timp de zi prin metoda umbrelor egale (A)
şi cu ajutorul unui ceas (B)

- cu ajutorul Soarelui şi al unui ceasornic se poate proceda de

asemenea în două feluri. Întâi, ţinându-se seama de poziţia Soarelui pe bolta
cerească, se ştie că la ora 6 el indică direcţia est, la ora 12 direcţia sud, şi la
ora 18 direcţia vest. În al doilea mod, se ţine ceasornicul orizontal, cu

42
indicatorul orar îndreptat spre Soare. Între indicatorul orar şi o linie care
uneşte centrul ceasornicului cu cifra 12, se formează un unghi a cărui
bisectoare corespunde cu direcţia meridianului locului.

Fig.17. Orientarea pe timp de noapte

În timpul nopţii, orientare ase poate face cu ajutorul Stelei Polare

(steaua α din constelaţia Ursa Mică) care indică nordul şi cu ajutorul fazelor
Lunii, astfel: la primul pătrar (colţurile spre stânga), la ora 18 indică direcţia
sud, iar la orele 24, direcţia vest; la lună plină, la ora 18 indică direcţia est,
iar la ora 24 direcţia sud şi la ora 6, direcţia vest; la ultimul pătrar (colţurile
spre dreapta), la ora 24 indică direcţia est, iar la ora 6, direcţia sud.

Fig.18. Determinarea meridianului cu ajutorul busolei

43
 Cu ajutorul busolei, atât ziua cât şi noaptea se poate determina
direcţia meridianului magnetic.
Mai sunt şi alte posibilităţi de orientare ca: muşchiul mai dezvoltat pe
partea nordică a copacilor, vegetaţia mai bogată în partea nordică a poienilor
din păduri, turlele bisericilor orientate spre est, etc.
Orientarea hărţii este o operaţie simplă care se execută fie făcând
să corespundă direcţiilor de pe hartă direcţiile omoloage din teren, fie cu
ajutorul busolei (orientare magnetică).
Orientarea pe direcţii cunoscute se face atunci când acestea sunt
evidente atât în teren cât şi pe hartă (şosele sau râuri). Acest mod de
orientare a hărţii se mai poate utiliza şi atunci când există anumite puncte
(obiecte) clare atât în teren cât şi pe hartă. În această situaţie se uneşte
punctul de staţie de pe hartă cu unul sau mai multe puncte reprezentate.
Prelungirea direcţiilor de pe hartă (vizual) va trece peste punctul (sau
punctele) corespunzătoare din teren, fiind deci direcţii de orientare.

Fig.19. Orientarea hărţii pe direcţii cunoscute

44
 La orientarea pe direcţii cunoscute, punctul de staţie în teren (locul
unde stă observatorul) trebuie să se situeze pe direcţie atunci când se
foloseşte doar o direcţie, sau, la intersecţia direcţiilor când se folosesc două
sau mai multe direcţii. De asemenea, punctul de staţie trebuie să fie corect
stabilit pe hartă.

Fig.20. Orientarea hărţii cu busola

Orientarea cu busola constă în aşezarea acesteia cu marginea

rectilinie paralelă cu cadrul vertical al hărţii sau cu meridianul. Apoi, harta
este rotită până când acul magnetic se dispune pe direcţia 0g – 200g. În felul
acesta, nordul meridianului de pe hartă va corespunde cu nordul
meridianului din natură. Aici se înregistrează o anumită eroare dată de
necorespondenţa dintre meridianul magnetic (dat de busolă) şi meridianul
geografic.
Dacă este vorba de o simplă orientare a hărţii şi nu de măsurători
precise, eroarea respectivă este neglijabilă.
Orientarea în sens topografic
În topografie, prin orientare se înţelege unghiul pe care o direcţie
oarecare din teren îl face cu una din direcţiile nord care trec printr-un punct
dat (O).

45
 Se deosebesc trei direcţii nord: nordul geografic (Ng), nordul
magnetic (Nm) şi nordul topografic sau al caroiajului hărţii (Nt).
Nordul geografic este dat de direcţia meridianului geografic care
trece prin polii geografici ai Pământului (Ng, Sg).

Fig.21. Unghiuri de orientare

Nordul magnetic este dat de direcţia meridianului magnetic, indicat

de acul busolei, meridian care trece prin polii magnetici ai Pământului (Nm,
Sm), diferiţi de polii geografici.
Nordul topografic este dat de meridianul caroiajului hărţii care
reprezintă tangente la meridianul geografic într-un punct dat.
Cele trei direcţii formează între ele următoarele unghiuri:
δ = unghiul de declinaţie magnetică;
δ1 = declinaţia convenţională;
c = convergenţa meridianelor;
δ1 = δ+ c;
δ = δ1 – c;
c = δ1 – δ.
Declinaţia magnetică (δ) are valori diferite în diferite puncte ale
suprafeţei terestre. Prezintă de asemenea variaţii în timp, care sunt de două
feluri: regulate (seculare, lunare, diurne) şi neregulate (accidentale). Ca

46
semn, δ poate fi pozitiv (la est de meridianul geografic) sau negativ (la vest
de meridianul geografic).
Convergenţa meridianelor variază de la un sistem de proiecţie
cartografică la altul, respectiv în funcţie de aspectul meridianelor geografice
din caroiaj.

Fig.22. Convergenţa meridianelor (A - meridiane curbe, B- meridiane drepte)

Declinaţia convenţională se calculează în funcţie de declinaţia

magnetică şi convergenţa meridianelor.
O direcţie oarecare din teren (OA) formează cu cele trei direcţii nord
trei unghiuri denumite azimute şi care de fapt reprezintă orientările dreptei.
θt = azimutul topografic (gisment)
θg = azimutul geografic
θm = azimutul magnetic
Deoarece în topografie se lucrează pe suprafeţe mici, unghiul de
convergenţă a meridianelor se consideră nul (c = 0). Ca atare, nordul
topografic corespunde nordului geografic, respectiv cu verticala (ordonata)
din sistemul axelor de coordonate XOY. Unghiul format de o dreaptă cu
această direcţie nord (N), se numeşte simplu, orientarea şi se notează cu θ.

47
 Orientarea unei direcţii în teren (OP) se poate determina măsurând
unghiul (ω) pe care direcţia respectivă îl face cu o direcţie cunoscută (OR)
care este denumită direcţie de referinţă .
θo-p = θo-r + ω

Fig.23. Orientarea unei direcţii plecând de la o direcţie cunoscută

Pentru obţinerea orientării unei direcţii pe hartă, se măsoară cu

raportorul unghiul pe care direcţia respectivă îl face cu meridianul caroiajului,
ţinând seama de punctul considerat origine.

Fig.24. Determinarea orientării cu ajutorul coordonatelor rectangulare

48
 Atunci când se cunosc coordonatele rectangulare a două puncte A şi
B care determină o direcţie, aceasta se poate calcula cu relaţia:
X B  X A X
tg θ = 
YB  Y A Y
Semnele diferenţelor ΔX şi ΔY depind de cadranele în care cad
azimutele θ ale diferitelor direcţii.
Cadranul I : +ΔX, +ΔY, θ1 = α1
Cadranul II : +ΔX, -ΔY, θ2 = 100g – α2
Cadranul III : -ΔX, -ΔY, θ3 = 200g – α3
Cadranul IV : -ΔX, +ΔY, θ4 = 400g – α4

Fig.25. Orientarea topografică în cele patru cadrane

Observăm aşadar că în calcule este mai practic să se lucreze nu cu

azimutele θ întregi, ci cu excedentul lor α, denumit şi unghi de calcul. De
fapt, prelucrarea constă în reducerea la cadranul I.
Orientarea inversă a direcţiilor diferă de orientarea directă cu 200g
(180º).

49
 4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ

4.1. Unităţi de măsură pentru distanţe (lungimi)

Unitatea de măsură pentru lungimi care este adoptată astăzi de către

majoritatea statelor lumii şi este unitatea fundamentală în sistemul
internaţional de măsură, este metrul, m [SI].
Pentru prima dată, în anul 1801, a fost confecţionat metrul-etalon (din
platină iridiată) în Franţa, la Sévres, lângă Paris.
În anul 1864, metrul a fost introdus şi în ţara noastră de către
domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Iniţial, metrul a fost definit ca reprezentând aproximativ a 40.000.000-
a parte din lungimea meridianului terestru.
Odată cu trecerea timpului şi evoluţia nevoilor societăţii umane, s-a
impus precizarea valorii acestei mărimi. Astfel, a XI-a Conferinţă de Măsuri şi
Greutăţi (14 octombrie, 1960), propune ca metrul să fie definit ca
reprezentând „lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă în vid a
radiaţiei corespunzătoare la trecerea între nivelele 2 p10 şi 5 d5 ale atomului
de Krypton 86” (valoarea aproximativă a lungimii de undă în vid a acestei
radiaţii fiind λ = 1:1.650.763,73 = 0,605780211 m)
Lucrurile nu s-au oprit aici, deoarece a XVI-a Conferinţă Generală
pentru Măsuri şi Greutăţi a propus ca începând cu anul 1983, unitatea de
lungime să fie conexă cu cea de timp, deoarece etalonul de timp se
consideră a fi de 10.000 de ori mai precis decât cel de lungime. Etalonul de
timp este dat de perioada unei tranziţii superfine a Cesiului 133.

50
 În prezent, se acceptă precizarea că metrul reprezintă a
299.792.458-a parte a distanţei parcursă de lumină, în vid, în timp de o
secundă.
Submultiplii metrului sunt: decimetrul (dm), centimetrul (cm),
milimetrul (mm).
1m = 10 dm = 100 cm = 1.000 mm
Multiplii metrului sunt: decametrul (dam), hectometrul (hm), kilometrul
(km).
1 Km = 10 hm = 100 dam = 1.000 m
În ţările anglo-saxone, în paralel cu sistemul metric, mai sunt folosite
şi alte unităţi de măsură pentru lungimi, cum ar fi:
1 inch (in) = 1 ţol = 0,0254 m
1 footh (ft) = 1 picior = 0,3048 m
1 yard (yd) = 0, 914399 m
1 fathom = 1,828797 m
1 milă terestră engleză = 1.609,344 m
1 milă USA = 1.609,347 m
1 milă marină engleză = 1855 m
1 milă marină (nautică) = 1852 m
1 leaque = 5,555 km
Până la introducerea sistemului metric în ţara noastră s-au folosit
diferite unităţi de măsură pe provincii istorice. Iată câteva dintre acestea:
1 linie = 0,002 m
1 deget = 0,0258 m
1 palmă Şerban Vodă (Ţara Românească) = 0,246 m
1 palmă Constantin Vodă (Ţara Românească) = 0,252 m
1 picior (Transilvania) = 0,316 m
1 cot (Moldova) = 0,637 m
1 cot (Muntenia) = 0,664 m
1 pas = 0,758 m
1 stânjen vienez = 1 klafter (Transilvania) = 1,89648384 m

51
 1 stânjen (Muntenia) = 1,9665 m
1 stânjen (Moldova) = 2,23 m
1 prăjină = 5,8995 m
1 prăjină (Moldova) = 8,92 m

4.2. Unităţi de măsură pentru arii (suprafeţe)

Unitatea de măsură a ariilor (suprafeţelor) este metrul pătrat, m2[SI]

sau mp[SI]. Submultiplii m2 sunt: decimetrul pătrat (dm2), centimetrul pătrat
(cm2) şi milimetrul pătrat (mm2).
1m2 = 100 dm2 = 10.000 cm2 = 1.000.000 mm2
Multiplii m2 sunt : arul (ar) sau decametrul pătrat (dam2), hectarul (ha)
sau hectometrul pătrat (hm2) şi kilometrul pătrat (km2).
1 km2 = 100 hm2 = 100 ha = 10.000 dam2 = 10.000 ari = 1.000.000
m2
În sistemul anglo-saxon se folosesc următoarele unităţi de măsură
pentru suprafeţe:
1 square inch (sq. in) = 1 ţol pătrat = 6,45 cm2
1 square foot (sq. ft) = 1 picior pătrat = 9,2903 dm2
1 square yard (sq. yd) = 1 yard pătrat = 0,836126 m2
1 acre (acru) = 4046,86 m2
1 square mile (sq. mile) = 1 milă pătrată = 259 ha
În trecut, în ţara noastră se foloseau următoarele unităţi de măsură
pentru suprafeţe:
În Muntenia, stânjenul pătrat sau stânjenul pogonesc, prăjina
pogonească şi pogonul.
1 stj2 = 3,86712225 m2
1 prăjină pogonească = 54 stj2 = 208,82 m2
1 pogon = 5012 m2
În Moldova, stânjenul pătrat fălcesc, prăjina fălcească şi falcea.

52
 1 stj2 fălcesc = 4,9729 m2
1 prăjină fălcească = 179,024 m2
1 falce = 14.321,95 m2
În Transilvania stânjenul pătrat vienez, jugărul mic (ungar) şi jugărul
cadastral (lanţul)
1 stj2 vienez = 3,59565095 m2
1 jugăr mic (ungar) = 4316 m2
1 jugăr cadastral (lanţul) = 5754,6415 m2

4.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri

Pentru măsurarea unghiurilor se foloseşte gradul şi radianul. În

topografie, cel mai adesea se utilizează gradul cu submultiplii lui, minutul şi
secunda. Împărţirea cercului pe care se măsoară unghiurile poate să fie
clasică (sexagesimală), sau centesimală. Gradele sexagesimale rezultă din
împărţirea cercului în 360 de părţi. Astfel vom avea:
360º = 21.600’ = 1.296.000”
1º = 60’ 1’ = 60”
În sistemul centesimal, cercul este împărţit în 400 de părţi astfel:
400g = 40.000c = 4.000.000cc
1g = 100c 1c = 100cc
Sistemul centesimal permite efectuarea calculeor cu o mai mare
uşurinţă, deoarece valorile unghiulare pot fi scrise direct sub formă zecimală.
Corespondenţa dintre mărimile unghiulare grade, minute şi secunde
sexagesimale şi centesimale, este următoarea:
90º = 100g
1º = 1,1111 g
1’ = 1,85183c
1” = 3,0864cc respectiv,
100g = 90º

53
 1g = 0,9º
1c = 0,54’
1cc = 0,324”
Alături de grad, pentru măsurarea unghiurilor se mai foloseşte şi
radianul. Radianul este măsura unghiului la centru căruia i se opune un arc
egal cu raza cercului ce îl descrie. Ştiind că lungimea cercului este egală cu
2πR, iar un radian are lungimea R, rezultă că un cerc are 2π radiani. În
gradaţia sexagesimală un radian va avea valoarea de 206.265” (sau
57º17’45”) iar în gradaţia centesimală, un radian va avea valoarea
636.620cc(sau 63g 66c 20cc).
O altă unitate de măsură pentru unghiuri folosită în topografie este
miimea. Miimea este definită ca unghiul care subântinde un arc de cerc egal
cu a mia parte din rază. Un cerc are 6.283 de miimi. Pentru a facilita lucrul,
cel mai adesea se consideră că cercul are 6.400 de miimi, sau, în unele
cazuri, 6.000 de miimi.

54
 5. NOŢIUNI DE GEODEZIE

5.1. Forma Pământului

După cum s-a mai spus, geodezia se ocupă cu determinarea formei

şi dimensiunilor Pământului. Cu privire la forma şi dimensiunile Pământului
au existat numeroase păreri. S-a admis însă, cu câteva secole înainte de
Cristos, ideea sfericităţii. Între partizanii acestei idei, pot fi citate figuri
proeminente ale antichităţii, ca: Pitagora (sec. al VI-lea î.e.n.), Aristotel (384-
322 î.e.n.), Eratostene (276-195 î.e.n.), Crates (sec. al II-lea î.e.n.), Hiparh
(180-120), Ptolemeu (90-168) şi alţii.
S-au executat chiar măsurători de arce de meridian pentru
determinarea circumferinţei Pământului. Cea dintâi măsurătoare reală,
ştiinţifică, a fost efectuată de Eratostene, asupra arcului de meridian între
localităţile Alexandria şi Sienna (Assuan) din Egipt. El a ajuns la o valoare a
unui arc de meridian de 1˚ egală cu 700 de stadii egiptene şi o circumferinţă
a Pământului de 250.000 de stadii (39.680 km), valoare foarte apropiată de
cea cunoscută în prezent. Măsurători remarcabile au fost efectuate de către
arabi în Siria şi Mesopotamia.
Înconjurul Pământului, începând cu Magellan a adus noi dovezi
practice şi concludente asupra sfericităţii.
După traversarea perioadei întunecate a evului mediu, cunoştinţele
despre Pământ se îmbogăţesc. Astfel, la începutul secolului al VII-lea (1615),
Snellius a propus în vederea determinării arcului de meridian, metoda
triangulaţiei, metodă care a rămas până în prezent operaţia de bază în
măsurătorile geodezice şi topografice.
Ulterior, matematicieni ca Huygens (1629-1695) şi Newton (1643-
1724), au precizat cunoştinţele despre Pământ, emiţând ipoteza că forma
Pământului nu este aceea de sferă perfectă ci de elipsoid de revoluţie,
rezultat în urma rotirii unei elipse în jurul axei mici (în cazul Terrei, axa

55
polilor). De remarcat că la aceste concluzii s-a ajuns prin deducţii
matematice.
Expediţiile astronomo-geodezice organizate de Academia Franceză
(una în zona ecuatorială – Peru şi alta în regiunile nordice – Laponia) au
măsurat arce de meridian, şi au ajuns la concluzia că la latitudini mari (în
regiunile polare), arcul de meridian de 1˚ este mai mare decât la Ecuator. În
felul acesta s-a dovedit că Pământul este turtit la poli. Se poate vorbi de un
elipsoid, sau, datorită faptului că turtirea este foarte mică, de un sferoid
(diferenţa între semiaxe de 21 km fiind neânsemnată în comparaţie cu
valoarea de peste 6.300 km a razelor).

Fig.26. Diferenţa dintre razele polare ale elipsoidului şi sferei

În realitate, nici forma de elipsoid de rotaţie, probabil perfect

geometrică la început, nu s-a păstrat neschimbată, datorită mişcărilor Terrei.
Având în vedere că 70,7 % din suprafaţa terestră este acoperită de apele
Oceanului Planetar, Listing (1808-1882) a dat pentru forma Pământului
denumirea de geoid. Este o formă neregulată, rezultată din prelungirea
imaginară pe sub continente a suprafeţei liniştite a mărilor şi oceanelor. Cu
alte cuvinte, geoidul este definit ca o suprafaţă echipotenţială care
corespunde cu nivelul Oceanului Planetar.

56
 Fig.27. Modelul spaţial al geoidului

Fig.28. Relaţiile spaţiale dintre elipsoid, geoid şi suprafaţa topografică

Suprafaţa geoidului nu este nici ea uniformă ci prezintă variaţii ca

urmare a repartizării neuniforme a maselor continentale şi a Oceanului

57
Planetar, a structurii scoarţei terestre, a accidentelor de teren, etc.
Accidentele de teren, altfel spus formele de relief, definesc aşa numita
suprafaţă topografică (29,3 % din suprafaţa terestră luată în întregime).
Suprafaţa geoidului, este în orice punct al ei perpendiculară pe
verticala locului.
Datorită faptului că geoidul este o formă neregulată, definirea lui
matematică (prin formule) este foarte dificilă. De aici greutatea mare în
determinarea elementelor dimensionale ale geoidului.
Din acest motiv, s-a adoptat pentru Pământ forma matematică cea
mai apropiată de geoid, şi anume cea de elipsoid. Deoarece măsurătorile se
raportează la acest elipsoid ca formă matematică, el poartă denumirea de
elipsoid de referinţă.

Fig.29. Abaterile altimetrice dintre elipsoid şi geoid

Suprafaţa elipsoidului de referinţă este foarte apropiată de cea a

geoidului. Unghiul de deviaţie al verticalei ( p = unghiul dintre normalele la

58
cele două suprafeţe) depăşeşte foarte rar 9″. Abaterea altimetrică este în
medie de ±16,8 m (valorile maxime înregistrate fiind de 150 m).
Datorită faptului că suprafaţa geoidului este foarte apropiată de cea a
elipsoidului, ele putând uneori să se şi confunde, în determinările
planimetrice suprafaţa topografică se proiectează pe suprafaţa elipsoidului
ca suprafaţă matematică cunoscută. Poziţia altimetrică a punctelor însă, se
raportează la suprafaţa geoidului, datorită diferenţei de nivel apreciabile
dintre cele două suprafeţe. Ca atare, altitudinea punctelor se determină faţă
de nivelul geoidului (nivelul zero al mării). În concluzie, se poate spune că se
utilizează două suprafeţe de referinţă: suprafaţa elipsoidului pentru
planimetrie, şi suprafaţa geoidului pentru altimetrie.

5.2. Dimensiunile elipsoidului terestru

Din cele mai vechi timpuri, oamenii de ştiinţă au fost preocupaţi de

cunoaşterea dimensiunilor Pământului. Elipsoidul terestru (de referinţă), este
un elipsoid de revoluţie în jurul axei polilor. De fapt este mai degrabă o sferă
puţin turtită, de unde şi denumirea de sferoid.
Determinarea elementelor elipsoidului terestru s-a făcut în primul
rând prin măsurători de mare precizie a arcelor de meridian sau de paralel.
S-au folosit diferite metode între care se remarcă triangulaţia
imaginată de Snellius (1615). În cadrul acestei metode, pentru determinarea
arcului de meridian între punctele A şi B se procedează în felul următor:
punctele A şi B fiind situate pe acelaşi meridian, însemnează că au aceeaşi
longitudine.
De o parte şi de alta a arcului AB se iau punctele C, D, E, etc., în aşa
fel încât între ele să fie asigurată vizibilitatea. Se formează o reţea de
triunghiuri adiacente denumită reţea de triangulaţie geodetică sau reţea
geodezică.

59
 Fig.30. Principiul triangulaţiei

În teren se măsoară direct şi cu mare precizie lungimea unei laturi

AD (eventual şi GB), numită bază a reţelei geodezice (bază geodezică), şi
unghiurile din toate triunghiurile.
Cunoscând lungimea unei laturi (AD) şi toate unghiurile din reţea, se
pot determina lungimile laturilor tuturor triunghiurilor cu ajutorul teoremei
sinusurilor.
Pe cale astronomică se determină coordonatele punctului A şi
azimutul (orientarea) bazei AD. Având orientarea bazei (θAD) şi coordonatele
punctului A, se pot calcula orientările pentru toate laturile triunghiurilor şi
coordonatele pentru toate punctele vârfuri ale triunghiurilor. În final, lungimea
AB, se calculează din coordonatele punctelor A şi B.

60
 În felul acesta pe suprafaţa terestră se determină o serie întreagă de
puncte geodezice a căror coordonate permit rezolvarea diferitelor probleme,
pe lângă forma şi dimensiunile Pământului.
În operaţiile topografice unde nu se urmăreşte determinarea formei şi
dimensiunilor Pământului, deci nu se măsoară arce de meridian sau paralel,
punctele geodezice au rolul de puncte de sprijin.
Adaptată topografiei, triangulaţia, pornind de la punctele geodezice,
stabileşte o reţea de triangulaţie topografică. Aceasta, la rândul ei, poate
servi ca reţea de sprijin pentru diferitele ridicări topografice locale.
Pe baza măsurătorilor executate în ultimele două secole, au fost
calculaţi diferiţi elipsoizi de referinţă:

Elipsoidul Anul Semiaxa Turtirea α

determ. mare a (km)
Delambre 1800 6375,653 1:334,0
Bessel 1841 6377,379 1:299,2
Clarke 1880 6378,304 1:293,5
Hayford 1909 6378,388 1:297,0
Krasovski 1940 6378,245 1:298,3
Ledensteger 1951 6378,298 1:297,0
Fisher 1960 6378,155 1:298,3
Kaula 1964 6378,160 1:298,247
Veiss 1964 6378,169 1:298,25
Rapp 1967 6378,157 1:298,25±0,02

Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică din anul 1924 a

recomandat utilizarea internaţională a elementelor elipsoidului Hayford
pentru determinarea dimensiunilor Pământului. După Hayford, avem:
semiaxa mare a = 6378,388 km
semiaxa mică b = 6356,912 km
turtirea α = 1: 297,0

61
 Fig.31. Semiaxele elipsoidului de referinţă

Utilizându-se aceste elemente au fost calculate următoarele

dimensiuni terestre:
circumferinţa ecuatorială = 40.076,592 km
circumferinţa unui cerc meridian = 40.009,114 km
lungimea arcului de 1˚ pe ecuator = 111,324 km
lungimea arcului de 1˚ pe meridian la latitudini mijlocii = 111,136 km
suprafaţa Terrei = 510.100.000 km2
volumul Terrei = 1.083.320 x 106 km3.
Deoarece diferenţa între semiaxe este mică (21,477 km) în
comparaţie cu dimensiunile globului terestru, pentru calcule aproximative
Terra se consideră o sferă cu raza medie:
ab
Rm = = 6367,65 km
2
Începând cu anul 1951, ţara noastră a adoptat elipsoidul Krasovski,
cu următoarele elemente:
semiaxa mare a = 6378,245 km
semiaxa mică b = 6356,863 km

62
 turtirea α = 1:298,3
funcţie de care s-au calculat următoarele dimensiuni:
lungimea ecuatorului = 40.075,704 km
lungimea meridianului = 40.008,548 km
lungimea medie a arcului de meridian de 1˚ = 111,135 km
suprafaţa Terrei = 510.083.000 km2
suprafaţa Oceanului Planetar = 361.455.000 km2
suprafaţa uscatului = 148.628.000 km2
raza medie terestră = 6371,11 km
După lansarea sateliţilor artificiali ai Pământului (1957), elementele
elipsoidului terestru au fost determinate şi prin observaţii satelitare. Dintre
ultimii elipsoizi de referinţă determinaţi, U.A.I. (Uniunea Astronomică
Internaţională) a recomandat utilizarea elipsoidului Kaula.
Dimensiunile elipsoidului terestru se determină în funcţie de
semiaxele sale (a,b), care definesc aşa numita elipsă meridiană. Elipsa
meridiană este figura rezultată prin intersectarea elipsoidului cu un plan
vertical care trece prin cei doi poli şi prin centrul său.
a = semiaxa mare,
b = semiaxa mică,
F1, F2 = focarele elipsei,
c = distanţa focală,
x, y = coordonatele rectangulare ale unui punct oarecare (M) de pe
elipsă.
Între elementele menţionate există relaţia care se poate exprima
astfel:

x2 y2
 1
a2 b2
şi care reprezinză ecuaţia elipsei meridiane ce generează elipsoidul.

63
 Fig.32. Elipsa meridiană

În geodezie, se utilizează şi alte elemente care sunt într-un anumit

raport cu semiaxele:
Turtirea elipsei, α
ab
α=
a
Excentricitatea I, eI
c
eI =
a
dar c2 = a2 – b2 (triunghiul dreptunghic POF1)

a2  b2 a2  b2
eI2 = eI =
a2 a2
Excentricitatea II, eII

64
 c a2  b2 a2  b2
eII = eII2 = eII =
b b2 b2
Razele de curbură M şi N
Prin normala punctului A de pe elipsoid se pot duce o infitate de
secţiuni. Două dintre ele sunt mai importante: secţiunea meridiană (PAE′P′)
şi secţiunea primului vertical (A′AA″), normală pe prima.

Fig.33. Razele de curbură ale elipsoidului terestru

Aceste două secţiuni normale caracterizează curbura elipsoidului în

punctul A.
M = raza de curbură meridiană
N = raza de curbură a primului vertical
Razele de curbură M şi N se utilizează în calculele geodezice şi
cartografice. Valorile lor în funcţie de semiaxele elipsei sunt date de relaţiile:

a (1  e 2 )
M=
(1  e 2 sin 2  ) 3 / 2

65
 a
N=
(1  e sin 2  )1 / 2
2

Unde:
a = semiaxa mare a elipsei
e = excentricitatea
φ = latitudinea punctului
Se calculează şi raza medie de curbură, ca medie geometrică a
razelor M şi N:

a (1  e 2 ) a a 1  e2
Rmed = MxN = x =
(1  e 2 sin 2  ) 3 / 2 (1  e 2 sin 2  )1 / 2 1  e 2 sin 2 

5.3. Dimensiunile geoidului terestru

Determinarea geoidului constituie o problemă foarte dificilă şi se face

în raport cu elipsoidul de referinţă. Se poate utiliza nivelmentul astronomo-
geodezic sau nivelmentul astronomo-gravimetric. În realitate, se pune în
evidenţă depărtarea suprafeţei geoidului de cea a elipsoidului de referinţă,
sau, cu alte cuvinte, relieful, respectiv ondulaţiile geoidului. Determinarea
geoidului constituie o problemă care intră în preocupările specifice geodeziei
şi care necesită calcule complicate, întâi pentru determinarea exactă a
elipsoidului şi apoi a geoidului în raport cu elipsoidul.

5.4. Legătura între geodezie şi topografie

După cum am mai arătat, adevărata suprafaţă de referinţă

matematică a globului terestru este elipsoidul de referinţă, deci o suprafaţă
curbă. Geodezia ţine seama în operaţiile ei de această curbură şi de
efectele ei. Verticalele de proiecţie a punctelor din natură pe suprafaţa
elipsoidului nu sunt linii paralele. Ele converg spre centrul globului.

66
 Fig.34. Proiecţia punctelor în geodezie (A) şi în topografie (B) (după Costăchel, A.,
Mihail, D., 1954, pag. 18-19)

În topografie însă, unde nu se ţine seama de curbura suprafeţei

terestre, proiectarea punctelor din natură, se face pe o suprafaţă plană
(planul sau harta). Se poate spune deci, că topografia foloseşte o suprafaţă
de referinţă plană.
Proiectarea punctelor, liniilor şi unghiurilor din natură pe suprafaţa
plană, orizontală, se realizează prin verticale paralele între ele.
Dacă suprafeţele de lucru sunt mari (mai mari decât suprafaţa unui
pătrat cu latura de 80 km), sfericitatea introduce deformări ale distanţelor,
unghiurilor şi ariilor, deoarece suprafaţa curbă nefiind desfăşurabilă, trecerea
la plan nu este posibilă fără deformările respective. Sunt necesare din acest
motiv, corecţiile de sfericitate.
Suprafeţele mici (cu distanţe mici între puncte) care constituie
obiectul ridicărilor topografice, se consideră neafectate de sfericitate.

67
Proiectantele, cum s-a văzut, sunt paralele. Acest lucru presupune că în
cazul distanţelor, pentru reprezentarea în plan, ele vor suferi doar reducerea
la orizont şi la scară fără a li se aplica corecţii de sfericitate. Densitatea
reţelelor geodezice este de aşa natură încât în lucrările topografice care se
bazează pe ele, proiectantele pot fi considerate paralele.
Deformarea distanţelor este în funcţie de sistemul de proiecţie.
Proiecţiile reprezintă obiectul de studiu al cartografiei. La noi în ţară, se
foloseşte printre altele, sistemul de proiecţie stereografică. În cadrul acestui
sistem, proiectarea se face pe un plan tangent sau secant la suprafaţa de
referinţă sferică, prin raze proiectante care pornesc dintr-un singur punct,
diametral opus planului de proiecţie.

Fig.35. Deformarea lungimilor în proiecţie stereografică

P- reprezintă un punct pe sferă;

P’- proiecţia stereografică a lui P pe planul tangent în T
d – arcul care în proiecţie va deveni d’
α – reprezintă unghiul pe cerc corespunzător arcului d
R – raza sferei terestre
Se remarcă faptul că d’ diferă de d. Deformaţia este dată de relaţia:
Δd = d’- d
Din figură rezultă:

68
 d = R2α
d’ = 2Rtgα
Înlocuind, se obţine:
Δd = 2tgα – R2α = 2R (tgα – α)
Folosind dezvoltarea în serie pentru tgα, rezultă:

3 2 5
tgα =    x  ...
3 3 5
Întrucât termenii cu puteri mai mari de 3 pot fi neglijaţi,

3 3
tgα = α + sau tgα – α =
3 3
Înlocuind în relaţia de deformaţie, se obţine:

2 R 3
Δd =
3
d
Înlocuind pe α, α = , se obţine:
2R
2R d 3 d3
Δd = x =
3 8R 3 12R 2
Plecând de la deformaţia totală Δd, se calculează prin derivare, în
raport cu variabila d, deformaţia pentru unitatea de lungime (km).

 (d ) 3d 2 d2
Δd / km =  
d 12 R 2 4 R 2
Pentru ţara noastră, punctul de tangenţă al planului de proiecţie este
situat în centrul teritoriului, în apropierea oraşului Braşov (spre nord). De la
zero în punctul de tangenţă, deformările cresc spre periferie, la 0,98 m/km.
Pentru micşorarea deformărilor, s-a recurs la un plan secant unde în
loc de un punct de deformare zero, apare un cerc faţă de care spre interior
se înregistrează deformări negative (până la 0,33 m/km), iar spre exterior
deformări pozitive (maxima de 0,55 m/km, la 400 km depărtare de centrul
ţării). În cadrul „sistemului secant 1970”, deformările sunt mai mici

69
(0,250m/km deformare negativă în centru şi 0,215m/km deformare pozitivă
la periferie).
Deformarea unghiurilor
Deformarea unghiurilor se poate pune în evidenţă considerând
Pământul un sferoid, formă foarte apropiată de realitate, având în vedere
diferenţa neglijabilă între raza ecuatorială şi raza polară (în comparaţie cu
valoarea lor naturală).
Se consideră pe sferoid trei puncte A, B, C, care definesc triunghiul
sferic (T). Prelungind laturile AC şi BC până la întâlnirea cu cercul mare, se
obţin trei fuse (F1, F2, F3). Figura reprezintă în ansamblu o emisferă a cărei
suprafaţă (2πR2) se compune din cele trei fuse (F1, F2, F3) minus de două ori
suprafaţa triunghiului sferic (T).
Se ştie că suprafaţa unui fus este dată de produsul între unghiul la

4R 2
vârf al fusului şi raportul .
400 g

Fig.36. Excesul sferic

4R 2
Exemplu: F1, respectiv ABA’ are suprafaţa Agx
400 g
Deci, pentru emisferă va fi:

70
 4R 2
(Ag + Bg + Cg)x g
 2T  2R 2
400
Împărţind cu 4πR2, rezultă:
1 2T 1
(Ag + Bg + Cg)x   sau
400 g
4R 2
2
1 1 T
(Ag + Bg + Cg)x  
400 g
2 2R 2
( A g  B g  C g )  200 g T

400 g
2R 2
[(Ag + Bg + Cg)-200g]x 2πR2 = 400g T

400 g T
Ag + Bg + Cg – 200g =
2R 2
Rezultă deci că suma unghiurilor unui triunghi sferic este mai mare

400 g T
de 200g cu cantitatea ε = numită exces sferic.
2R 2
400 g
Raportul notat cu ρcc, are cantitatea sensibil egală cu
2
1 1
= 636620cc sau = 206265”
sin 1cc sin 1``
T T
Deci, εcc = ρccx sau ρ”x
R2 R2
Excesul sferic este în funcţie de lungimea laturilor triunghiului sferic,
respectiv de aria sa.
Ţinând seama de faptul că sfericitatea imtroduce deformări atât de
lungimi cât şi de unghiuri, în funcţie de mărimea teritoriului, se poate spune
că, practic terenurile care nu trec de 80x80 km (maximum 100x100 km), se
pot proiecta topografic prin verticale paralele deoarece deformările nu
influenţează precizia necesară. Suprafeţele mai mari, se proiectează pe
elipsoid şi constituie obiectul de preocupare al geodeziei.
Legătura între geodezie şi topografie constă în faptul că prima oferă
celei de a doua poziţiile (coordonatele) pe elipsoid şi apoi în planul tangent

71
pentru punctele geodezice dintr-un teritoriu, care vor servi ca puncte de
sprijin pentru operaţiile topografice. Punctele geodezice dau operaţiilor
topografice atât elemente de pornire cât şi de control, respectiv coordonate,
orientări, distanţe,cărora li s-au aplicat corecţiile de sfericitate.
În concluzie, se poate spune că geodezia nu se ocupă cu întocmirea
de planuri care să reprezinte imaginea suprafeţei terestre. Ea are doar
sarcina de a determina punctele izolate cu distanţe mari între ele (5-50-70
km). Întocmirea planurilor sau hărţilor topografice sprijinit, deci pornind de la
punctele geodezice, este sarcina topografiei.

5.5. Rezultatele geodeziei satelitare în cunoaşterea

Terrei

În dezvoltarea geodeziei, se pot distinge două perioade: perioada

clasică şi perioada cosmică.
Perioada clasică a ţinut de la începuturile măsurătorilor terestre, până
la lansarea sateliţilor artificiali ai Pământului. A fost perioada în care se
întâmpinau numeroase greutăţi în rezolvarea problemelor geodezice. Aşa
erau: dificultăţile în crearea unei baze geodezice în regiuni greu accesibile
(deşerturi, jungle, regiuni polare, regiuni montane foarte accidentate),
dificultăţile de vizare la distanţe mari, imposibilitatea de vizare peste mări şi
oceane, şi de aici, imposibilitatea realizării unei reţele geodezice unice pe
glob şi legarea acesteia de centrul de masă al Pământului.
Din aceste motive, geodezia a evoluat ca o ştiinţă a suprafeţelor,
măsurătorile fiind influenţate de panta geoidului şi de refracţia atmosferică la
vizări în apropierea orizontului.
Reţelele de triangulaţie care, chiar dacă (în preajma celui de-al doilea
război mondial) acopereau aproape în întregime uscatul, se deosebeau de
la stat la stat. Fiecare ţară şi-a dezvoltat o reţea geodezică proprie, cu un
punct fundamental determinat longitudinal şi latitudinal prin metode

72
astronomice şi o direcţie cu azimut cunoscut, funcţie de care se orienta toată
reţeaua.
Racordarea triangulaţiilor interstatale nu era în general posibilă. În
unele cazuri, plecând de la elemente comune, se realizau reţele mai largi, în
cel mai bun caz ajungându-se la nivel continental.
Este de menţionat faptul că în perioada clasică au existat totuşi
încercări de legare a triangulaţiilor intercontinentale folosindu-se unele
fenomene astronomice ca precesia şi eclipsele sau, observarea unor ţinte
înalte (baloane, paraşute) din două staţii simultan, cu teodolite. Au mai fost
şi alte încercări. Toate însă au dus la rezultate nesemnificative.
După lansarea sateliţilor artificiali, geodezia a trecut în perioada
cosmică în care s-au obţinut rezultate remarcabile, putându-se executa
vizări de la înălţimi foarte mari, folosindu-se triangulaţia cosmică.
Studierea perturbaţiilor survenite în zborul sateliţilor artificiali ca
urmare a lipsei de simetrie a câmpului gravitaţional terestru, a permis
descrierea mai exactă a geoidului (forma, dimensiunile, structura, masa).
Determinarea formei globale a geoidului s-a făcut şi pe baza
măsurătorilor astronomice, gravimetrice şi de geodezie clasică (Hirvonnen-
1934, Tanni-1948, Jongalovici-1952, Heiskonen-1957, Fischer-1961, Kaula
şi Uatila-1966). Combinând aceste determinări cu cele furnizate de geodezia
spaţială, s-au obţinut rezultate calitativ superioare. Sunt de menţionat în
acest sens, rezultatele obţinute de M. Gaposchin în 1966 în cadrul
programului „Pământul standard I” cu ondulaţii ale geoidului de ± 7m. Au
urmat apoi alţi geoizi. În anul 1969 programul „Pământul standard II” cu
ondulaţii ale geoidului de ± 3-4m, iar în anul 1973 programul „Pământul
standard III”, un geoid care concordă foarte bine cu cel din 1969 şi la care
ondulaţiile sunt de ± 2,5 m.
Pe baza folosirii unui număr de aproximativ 140.000 de măsurători de
distanţe şi direcţii pentru zece sateliţi artificiali, s-a determinat în anul 1975
geoidul Grim 1 iar în anul 1976, folosindu-se 200.000 de măsurători de la 21
sateliţi s-a recalculat varianta Grim 2.

73
 Reprezentarea ondulaţiilor geoidului faţă de elipsoidul de referinţă s-a
făcut prin curbe de nivel cu echidistanţa de 10 m (1975) şi 5 m (1979). S-a
folosit elipsoidul calculat de Fisher (1960).
Analizându-se forma geoidului determinat prin metode satelitare, s-a
constatat că acesta prezintă o ridicare în zona polului nord cu +15 m faţă de
elipsoid, o coborâre în zona latitudinilor mijlocii nordice cu –5 m, o ridicare în
zona latitudinilor mijlocii sudice cu +5 m şi o coborâre în zona polului sud
cu –15 m.
Geoidul are deci un aspect piriform (de pară) ceea ce contrazice
teoria conform căreia forma normală a Pământului ar trebui să fie aceea a
unei mase fluide în rotaţie. Noile ipoteze consideră forma asimetrică a
geoidului legată de nesimetria şi neomogenitatea scoarţei terestre.
Rezultă de asemenea din analiza datelor că Ecuatorul pământesc nu
are formă circulară ci una eliptică a cărei turtire este de 1:91.827 în dreptul
longitudinii vestice de 15˚,4.
Tot în acest stadiu au fost obţinute date noi asupra dimensiunilor
Pământului. Astfel, s-a determinat lungimea Ecuatorului de 40.075,704 km şi
s-a precizat aplatizarea terestră ca fiind de 1:298.35. S-a definit un
referenţial terestru (pentru măsurători, referenţial este centrul Pământului),
cu originea în centrul maselor Terrei faţă de care a fost necesară glisarea
reţelei europene cu 20 m în longitudine, cu 100 m în latitudine şi 152 m în
altitudine.
Rezultate deosebit de interesante s-au obţinut în determinarea
profilului mării. S-a constatat că anomaliie gravitaţionale produc denivelări
mari, abateri de la aşa numitul ″nivel al mării″. Astfel, la nord de Noua
Guinee, nivelul apei este ridicat cu 67 m, în Oceanul Indian se evidenţiază o
depresiune a apei la suprafaţă de 79 m, iar în regiunea fosei Porto Rico,
satelitul Geos 2 a măsurat o coborâre bruscă a apei cu zeci de metri.
Dintre numeroşii sateliţi geodezici, contribuţii esenţiale la
cunoaşterea formei, dimensiunilor, structurii, masei Pământului şi a câmpului
gravitaţional terestru, au adus: Vanguard 1 (1958, prima determinare a

74
formei Pământului din măsurători spaţiale), Echo 1 şi 2, seria Geos (1,2 şi 3
din 1975), Diapason D1A (1966), Lidos (1968), Erts 1 (1972), Starlette
(1975), Landsat seria 1-5 (1972-1998), Spot (1986-2002), Galileo (2001-
2002), etc.
Pe lângă precizarea formei şi dimensiunilor Pământului, o altă
realizare a geodeziei spaţiale este stabilirea unei reţele geodezice mondiale.
Prima lucrare de triangulaţie spaţială s-a executat în Franţa (1962) cu
ajutorul satelitului Echo 1. Rezultatele, în ansamblu mulţumitoare, au făcut
ca metoda să fie extinsă la spaţii mai mari, până la acoperirea întregii
suprafeţe terestre. Sunt de menţionat următoarele lucrări:
Racordarea geodezică între Franţa şi nordul Africii (1963), cu
ajutorul satelitului Echo 1. A fost posibilă compararea cu racordarea realizată
prin mijloace clasice (legătura italo-tunisiană 1876-1878 şi cea spaniolo-
marocană 1879 compensate în bloc). Diferenţele înregistrate nu au depăşit
4cc,72 în azimut şi 9,7 m în distanţă.
Racordarea geodezică între Europa şi Insulele Azore (1965) cu
ajutorul sateliţilor artificiali Echo 1 şi 2, efectuată de francezi şi portughezi.
Triangulaţia cosmică mondială (1966-1971) realizată de americani
prin observaţii asupra satelitului artificial Pageos, la care s-au adăugat şi
datele de la alţi sateliţi. Reţeaua mondială a fost formată din 45 de puncte,
cu distanţa medie de 4.000 km. Cu ajutorul acestor triangulaţii s-a obţinut
aşa numitul Pământ Standard (I, II şi III).
Mai pot fi amintite programe care au urmărit îmbunătăţirea reţelei
geodezice mondiale sau locale:
-programul de triangulaţie (prin sateliţi) vest european iniţiat în 1967
(nu s-a dus la bun sfârşit);
-programul de îndesire nord-american cuprinzând majoritatea
continentului nord-american, Groenlanda, Islanda şi Norvegia;
-două programe pentru măsurarea unor traverse geodezice iniţiate
de Rusia (1970-1971), unul pentru traversa Arctica-Antarctica şi unul pentru

75
un arc mare est-vest din estul Siberiei şi Sahalin, până în America de Nord
(prin Africa);
-programele realizate în Japonia, în Europa de est (programul de arc
scurt din Europa), etc.
La aceste lucrări de mare anvergură se adaugă numeroase studii şi
compensări de geodezie spaţială efectuate în diferite ţări.
Remarcabile sunt rezultatele geodeziei spaţiale în ce priveşte
determinarea precisă a poziţiei unor puncte izolate şi a unor insule din largul
oceanelor, care anterior nu puteau fi legate de reţeaua geodezică
continentală. Aici se cuvin menţionate determinările de poziţie ale insulelor
din Oceanul Pacific efectuate cu ajutorul sateliţilor Sector 7,8 şi 13, precum
şi a unor insule din oceanul Atlantic.
Contribuţii deosebit de importante a adus geodezia satelitară la
precizarea hărţii câmpului gravitaţional terestru, a poziţiei faliilor şi a
epicentrelor seismice. Întocmirea unei hărţi gravimetrice mondiale precise în
perioada geodeziei clasice era nerealizabilă ca urmare a dificultăţii efectuării
măsurătorilor gravimetrice directe, pe cele două treimi acoperite de apă din
suprafaţa terestră. Au existat totuşi încercări de reprezentare şi analiză a
câmpului gravitaţional terestru pe bază de măsurători terestre, cea mai
reuşită fiind considerată aceea a lui L. Kivioja.
Geodezia satelitară dinamică a rezolvat cu succes această problemă
pe baza studiului anomaliilor gravitaţionale relevate de deformările orbitelor
sateliţilor artificiali. A fost de asemenea posibilă precizarea formei şi
distribuţiei maselor Terrei.
Deosebit de valoroase sunt contribuţiile geodezice satelitare la
cunoaşterea dinamicii scoarţei terestre, a deplasărilor verticale şi orizontale
ale acesteia. Cu toate că observaţii şi măsurători astronomo-geodezice
asupra deplasărilor scoarţei s-au făcut şi în perioada clasică, cele mai
precise rezultate s-au obţinut tot în perioada cosmică a geodeziei.
Precizia determinărilor este asigurată de metodele de măsurare
folosite: telemetria laser, efectul Doppler, fotografia satelitară.

76
 Deplasările verticale ale scoarţei, se determină prin măsurători de
mare precizie a poziţiei unor reperi de nivelment.
Deplasările orizontale se bazează pe măsurătorile de mare precizie
ale geodeziei spaţiale, utilizând reţeaua de triangulaţie satelitară. Un
exemplu concludent îl reprezintă programul de determinare a deplasărilor
plăcii continentale europene prin măsurători laser de distanţe între staţia
laser Dyonisos de lângă Atena (situată aproape cert pe o placă), şi staţiile
Haute Provence, Zimerwald, Wettzell şi Oudrejov, situate pe altă placă.
De menţionat este şi programul SAFE (San Andreas Fault
Experiment) care urmăreşte să determine prin măsurătorile laser satelitare
deplasarea plăcii continentale în lungul faliei San Andreas.
La noi, se consideră că s-ar putea urmări în timp prin aceste metode,
deplasările microplăcilor litosferei în regiunea Vrancea (placa Est –
europeană şi una din plăcile: Intraalpină, Moesică şi a Mării Negre).
Geodezia spaţială va rezolva cu cea mai mare claritate şi una din
cele mai controversate probleme ale evoluţiei scoarţei terestre, şi anume
„deriva continentelor” sau conform cu noile teorii geotectonice, deriva plăcilor.
În scopul măsurării acestei derive, a fost lansat la 04.05.1976 de
către NASA, satelitul Lageos (Laser Geophysics Satellite) pe o orbită
circulară înclinată cu 110º faţă de planul ecuatorial terestru, la o altitudine de
5.900 km. Lageos este practic o sferă de aluminiu cu diametrul de 60 cm, în
greutate de 411 kg, acoperită de 426 de oglinzi circulare, având fiecare
diametrul de 3,8 cm. Oglinzile sunt de fapt nişte prisme de siliciu pur. Ele au
fost tăiate în aşa fel încât au posibilitatea să reflecte un fascicul de lumină
incidentă exact pe direcţia pe care a venit.
Pentru prima fază de funcţionare (1976 -1980), în scopul determinării
deplasării celor două Americi de Africa şi Europa, s-a prevăzut instalarea a
câte unui laser dublat de un ceas atomic, pe coasta estică a Americii de
Nord, şi în nord-estul Africii. Instalaţia laser emite un fascicul de raze care
este apoi reflectat de satelit. Timpul dus-întors, măsurat de ceasurile
atomice, permite stabilirea distanţei dintre staţia de emisie şi satelit. Poziţia

77
satelitului poate fi precizată şi ea faţă de fondul de stele, care rămâne fix. În
felul acesta, se poate determina arcul de cerc terestru care separă cele două
staţii laser la un moment dat. Calculul se poate repeta la diferite intervale de
timp: un an, un deceniu, etc. Observaţiile sunt posibile atât ziua cât şi
noaptea. În prima fază (1976 -1980), precizia emiterii şi reflectării razelor
laser de către ansamblul laser-satelit s-a calculat a fi de ±10 cm. După 1980,
prin funcţionarea a 13 staţii laser, precizia a crescut la ±2 cm. Ca atare,
lungimea arcelor de cerc terestre între staţiile de emisie se determină cu
foarte mare precizie, diferenţa lungimilor de arce indicând deplasarea
plăcilor continentale.
După 50 de ani de funcţionare, se consideră că meteoriţii din centura
Van Allen vor deteriora suprafaţa oglinzilor.
Această posibilitate de determinare a distanţelor mari cu precizie de
2 cm, folosind metoda de măsurare mai sus menţionată, a permis evaluarea
deplasării plăcilor litosferice uneori cu valori de aproximativ 15 cm/an.
În timp, prin îmbunătăţirea observaţiilor, precizia în determinarea
deplasării plăcilor, a crescut.
La Conferinţa de Geofizică de la Bologna (1987), au fost comunicate
următoarele valori ale deplasării plăcilor:
-Europa se distanţează de America de Nord cu 2,1 cm/an;
-Australia se distanţează de Europa cu 4 cm/an;
-Australia se apropie de America de Sud cu 8 cm/an;
-Europa se distanţează de America de Sud cu 2 cm/an.
În activitatea geodezică spaţială se pot remarca câteva campanii de
mare însemnătate:
ISAGEX – 1970 (Internaţional Satellite Geodesic Experiment), a
angajat toţi sateliţii prevăzuţi cu un reflector laser. Domeniile de activitate au
fost: geodezia geometrică pe bază de laser şi măsurători optice, triangulaţia
şi legarea mai strânsă a continentelor, ceea ce a reprezentat primul pas spre
definirea unui poliedru de referinţă reprezentativ al formei şi dimensiunilor
Pământului, geofizică (măsurarea derivei continentelor), geodezie dinamică

78
(îmbunătăţirea cunoştinţelor despre potenţialul terestru, repartizarea maselor,
relativitate, navigaţie spaţială, etc.), câmpul gravitaţional terestru, mişcările
sistemului Pământ-Lună, forma şi dimensiunile Pământului. Au participat 16
ţări, respectiv 50 de staţii din 32 de ţări.
Post ISAGEX (1971), a reprezentat o continuare a ISAGEX-ului şi a
inclus campaniile EPSOC, TRAPOL şi ARCANT.
S-au urmărit: variaţiile temporale ale câmpului gravitaţional terestru şi
a formei sale, deriva continentelor, rotirea axei polilor, deplasarea plăcilor
tectonice de o parte şi de alta a faliei San Andreas (SAFE).
EPSOC (Earth Physics Satellite Observatory Campaign) desfăşurată
de SAO (Smithsonian Astrophysical Observatory), a constat din observaţii
timp de 14 luni pentru determinarea mişcării axei polilor.
TRAPOL (Trajectographie des Poles), campanie franceză cu
participare americană, s-a desfăşurat în vederea determinării mişcării axei
polilor.
ARCANT (Triangulaţie Arctica-Antarctica). A fost o expediţie rusă cu
participare franceză. S-a desfăşurat cu ajutorul sateliţilor artificiali o
triangulaţie de la un pol la altul, determinându-se un meridian terestru.
Mai putem menţiona aici şi programul Intercosmos, la care au
participat şi ţări din estul Europei.

5.6. Surse de date în teledetecţie

Datele de teledetecţie au caracter public în sensul că pot fi

achiziţionate date din orice zonă a lumii, de către oricine (cu unele restricţii
care se refera la zonele supuse controlului special al U.S. Dept. of Defense,
ca de exemplu: Libia, Iraq, Vietnam, Iugoslavia, Iran, etc.). Iată în cele ce
urmează câteva posibile surse de informaţie satelitară:

-seria Landstat - Landsat 4 şi Landsat 5. Rezoluţia spaţială este de

79
30 m, datele fiind comercializate de firma EOSAT, Statele Unite; .
-seria IRS - au caracteristici asemănătoare celor din seria Landsat şi
au în prezent o rezoluţie spaţială de 20 de metri; .
-seria SPOT - sateliţi francezi, datele fiind comercializate de SPOT
Image. Sateliţii SPOT (în număr de 4, în prezent) au o rezoluţie de 10 m fiind
foarte utili in aplicaţii cartografice. O imagine SPOT are aproximativ 75 x75
km, un avantaj al sateliţilor SPOT îl constituie obţinerea de imagini cu
acoperire stereoscopică. Precizia de obţinere pentru cote este de circa 15 m;
-seria ERS - există un singur satelit, cu o rezoluţie spaţială de 15 m,
fiind în proprietatea ESA (European Space Agency); .
-sateliţii de spionaj ruseşti (COSMOS şi alţii), au o rezoluţie spaţială
de 0,5-4 m şi realizează înregistrarea direct pe film; imaginile sunt disponibile
la firme din Rusia şi firme din Statele Unite (PADCO), Anglia (JEBCO) sau
Germania (GAF). Aceste firme realizează scanarea imaginilor fotografice;
-sateliţi de mare rezoluţie - au o rezoluţie spaţială de 0,7 m sau chiar
mai mare, şi care au fost lansaţi după 1997. Dimensiunile unei imagini
(scene) sunt de 10 x 10 km.

80
 6. NOŢIUNI DESPRE ERORI

În măsurătorile topografice executate în teren, apar diferite

inexactităţi care fac imposibilă aflarea valorii reale ″V″ a mărimii care se
măsoară. Acest lucru se constată uşor deoarece oricâte măsurători s-ar
efectua asupra aceleiaşi mărimi, în aceleaşi condiţii, se va vedea că
rezultatele chiar dacă sunt foarte apropiate, nu sunt riguros identice.
Inexactităţile menţionate pot fi grupate în două categorii: greşeli şi
erori.
Greşelile (erorile grosolane) sunt inexactităţi mari, datorită
nepriceperii sau neglijenţei operatorului, oboselii, incorectitudinii calculelor
sau incorectitudinii citirii aparatelor topografice. În vederea evitării greşelilor,
operaţiile topografice necesită verificări care se fac fie direct prin repetarea
operaţiilor, fie prin schimbarea procedeului de lucru, fie prin controlul
efectuat de către alt operator, fie indirect, prin compararea rezultatelor cu
datele altor măsurători asupra aceleiaşi mărimi.
În orice caz, greşelile nu sunt admise.
Erorile, spre deosebire de greşeli, sunt inexactităţi mici şi inevitabile.
Ele se datoresc unei multitudini de factori cum sunt: imperfecţiunea
aparatelor (care provoacă apariţia erorilor instrumentale), procedee
necorespunzătoare de lucru, condiţiile neprielnice în care se lucrează
(vizibilitate redusă, temperaturi ridicate sau coborâte care împiedică
funcţionarea normală a aparatelor), etc.
Inevitabilul apariţiei erorilor deci imposibilitatea măsurării valorii reale
″V″ a unei mărimi, face ca în practică să se accepte ca valabilă valoarea cea
mai apropiată de cea reală. Ea poartă denumirea de valoare medie
probabilă sau valoarea cea mai probabilă.
Făcându-se mai multe măsurători în aceleaşi condiţii asupra unei
mărimi şi obţinându-se valorile M1,M2,…,Mn, se consideră că valoarea cea
mai apropiată de valoarea reală este media măsurătorilor (M).

81
 M 1  M 2  ...  M n
M=
n
în care n este numărul măsurătorilor.
Diferenţa între două valori consecutive din şirul de măsurători se
numeşte ecart.
ec = Mn - Mn-1
Cu cât ecartul este mai mic, cu atât posibilitatea ca valorile măsurate
să se apropie mai mult de valoarea reală este mai mare.
Diferenţa între valoarea maximă şi cea minimă din şirul de măsurători,
poartă numele de ecart maxim.
ec max = Mmax - Mmin
Ecartul maxim nu poate depăşi o anumită valoare limită prestabilită
pentru măsurătorile respective, denumită toleranţă. Dacă se depăşeşte
toleranţa, însemnează că se înregistrează greşeli, care nu sunt admise.
Cunoaşterea erorilor prezintă importanţă datorită faptului că, deşi
sunt mici, ele, prin repetare (însumare), pot afecta în mod grav măsurătorile
topografice. De cunoaşterea erorilor se leagă rezolvarea unor probleme cum
sunt alegerea aparatelor şi metodelor de lucru, aprecierea preciziei unor
măsurători, elaborarea normelor pentru fixarea toleranţelor, etc.
Erorile se pot împărţi în două categorii: erori sistematice şi erori
întâmplătoare.

6.1. Erori sistematice

Erorile sistematice se produc după legi fixe, au sensul constant şi

valoarea sensibil egală. Ele se datoresc imperfecţiunii aparatelor, metodelor
de lucru nepotrivite, influenţei permanente ca sens al mediului înconjurător,
etc.
De exemplu, dacă se măsoară o distanţă cu un metru mai scurt decât
etalonul, se înregistrează o valoare sistematică, ea fiind mereu de aceeaşi

82
semn. La fel, măsurând distanţa cu un instrument etalonat la o anumită
temperatură, dar care nu este aceeaşi cu a momentului când măsurăm, se
înregistrează iarăşi o eroare sistematică de acelaşi semn.
Într-un şir de măsurători, eroarea sistematică finală (Es) este dată de
relaţia:
Es = es x n
unde es = eroarea sistematică a unei măsurători, iar n = numărul
măsurătorilor.
Fiind provocate de aceleaşi cauze, şi supunându-se unor anumite
legi care permit identificarea şi determinarea lor, erorile sistematice pot fi
eliminate prin: înlocuirea instrumentului care provoacă eroarea (ceea ce
presupune verificarea lui), rectificarea instrumentelor, utilizarea celor mai
potrivite metode de lucru, aplicarea corecţiilor, etc.
Corecţia este egală cu eroarea dar de semn contrar.
c = -e
De exemplu, dacă avem o distanţă de 45m măsurată cu mijloace
foarte precise şi asupra ei se execută o nouă măsurătoare cu o ruletă
înregistrându-se 44,97m, însemnează că eroarea va fi 44,97-45 = -0,03m,
corecţia +0,03m, iar valoarea corectată, 44,97 + 0,03 = 45m.

6.2. Erori accidentale

Erorile accidentale (întâmplătoare, aleatoare) se datoresc unor cauze

diverse care nu se pot prevedea: instabilitatea solului, variaţii de temperatură,
luminozitatea nefavorabilă, starea semnalelor, citiri eronate ale aparatelor,
etc. Ele nu sunt identificabile, deci nu pot fi anulate, dar ştiind că este
posibilă apariţia lor, se acţionează în sensul de a le micşora.
În cazul repetării aceleiaşi măsurători de un număr de ori (teoretic la
infinit), erorile accidentale se formează şi se compun după legile
probabilităţilor.

83
 După teoria probabilităţilor, erorile accidentale se caracterizează prin
următoarele proprietăţi:
-erorile accidentale sunt egale şi de semn contrar;
-erorile accidentale mici sunt mai numeroase decât cele mari;
-erorile accidentale nu depăşesc o anumită limită.

Fig.37. Curba lui Gauss

Matematicianul Gauss a demonstrat că funcţia care reprezintă

producerea erorilor accidentale este:
h 2 2
f(x) = y = e h x
în care:

x = eroarea;
y = probabilitatea producerii erorii x;
e = baza logaritmilor naturali (2,718282);
h = constantă care depinde de modul de efectuare a măsurătorilor.
Funcţia lui Gauss reprezentată grafic este cunoscută sub numele de
curba lui Gauss sau clopotul lui Gauss.
Analizând curba lui Gauss, se evidenţiază clar cele trei proprietăţi
anterior menţionate.
Simetria curbei faţă de axa OY arată că erorile pozitive au aceiaşi
probabilitate de producere ca şi cele negative; de asemenea se mai deduce

84
că atunci când numărul măsurătorilor tinde spre infinit, numărul erorilor
pozitive este egal cu cel al erorilor negative, deoarece:
 
1

0
f ( x)dx   f ( x)dx  2
0

La fel, se constată că erorile mici sunt mai numeroase, adică au

probabilitatea de producere mai mare decât erorile mari.
Aria cuprinsă între curba lui Gauss şi axa OX este constantă
deoarece


 f ( x)dx  1


Forma curbei este în funcţie de calitatea măsurătorilor. Astfel, la

măsurătorile de calitate, când erorile mici sunt mai multe, pentru că ele se
grupează în jurul valorii zero, deci a originii, curba va fi ascuţită în sus, iar
când erorile mari sunt mai multe, curba este turtită (aplatizată).
Se poate spune deci că forma curbei este un indiciu de precizie,
înţelegând prin aceasta gradul de grupare (strânsă) a rezultatelor unor
măsurători. Cu cât erorile sunt mai mici, cu atât ele sunt mai grupate, deci
precizia măsurătorilor este mai mare.
Atunci când se execută mai multe măsurători asupra aceleiaşi mărimi,
erorile accidentale apar sub formă de erori caracteristice.

Eroarea probabilă (ep), este eroarea faţă de care, făcând abstracţie

de semne, numărul erorilor mai mari decât ea, este egal cu numărul erorilor
mai mici decât ea.

Eroarea reală (er) a unei măsurători M1 este diferenţa între

măsurătoarea respectivă şi valoarea reală (V).
er = M1 – V

85
 Eroarea reală medie (er m) a unor măsurători este diferenţa între
valoarea medie (M) şi valoarea reală (V).
er m = M – V

Fig.38. Gruparea erorilor : a – măsurători de precizie mare, b – măsurători mai puţin

precise, c – măsurători de precizie medie

Se ştie însă că valoarea reală (V) a unei mărimi nu se poate

determina. Ca urmare, erorile cunoscute în măsurători şi care se pot
determina vor fi erori aparente şi nu reale.

Eroarea aparentă (e) a unei măsurători dintr-un şir de operaţii

efectuate în aceleaşi condiţii este diferenţa între măsurătoarea respectivă
(M1) şi media măsurătorilor (M). Are o importanţă deosebită deoarece ea
caracterizează rezultatul măsurătorilor.
Erorile aparente prezintă două proprietăţi fundamentale:
a) suma erorilor aparente este nulă:
± e1 = M1 – M
± e2 = M2 – M

86
 ………………
± en = Mn –M
Făcând adunarea expresiilor se obţine:
± e1 ± e2 ± ….± en = M1 + M2 + ….+ Mn – nM
Împărţind ambii termeni ai egalităţii cu n (numărul măsurătorilor) şi
utilizând notaţia Gauss (± e1 ± e2 ± ….± en) = [e], se obţine:
[e] M 1  M 2  ...  M n nM
 
n n n
M 1  M 2  ...  M n
Ştiind însă că  M , şi simplificând cu n, se
n
obţine:
[e]
0
n
şi pentru că n   , rezultă că [e] = 0
b) suma pătratelor erorilor aparente trece printr-un minim pentru:
M 1  M 2  ...  M n
M=
n
( M 1  M ) 2  e12

( M 2  M )  e22
……………….
( M n  M ) 2  en2
Dacă se adună pătratele erorilor, utilizând notaţia Gauss:
e12  e22  ...  en2  [ee] şi luând derivata a I-a pentru găsirea

minimului, rezultă:
F ( M )  ( M 1  M ) 2  ( M 2  M ) 2  ...  ( M n  M ) 2  [ee]

F ' ( M )  2( M 1  M )  2( M 2  M )  ...  2( M n  M )  0

F ' ( M )  2nM  2( M 1  M 2  ....  M n )  0 de unde rezultă:

87
 2( M 1  M 2  ....  M n ) M 1  M 2  ....  M n
M  
2n n
Se obţine deci valoarea lui M pentru care se anulează derivata. Este
vorba de un minim deoarece F ' ' ( M )  2n >0
Această proprietate a erorilor aparente prezintă o mare importanţă în
teoria erorilor deoarece justifică expresia valorii celei mai probabile (M),
valoare utilizată în calculul valorii V care nu se cunoaşte.

Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători

S-a arătat că erorile aparente (± e1  M 1  M ) caracterizează
rezultatul unei măsurători în sensul că cu cât sunt mai mici, cu atât
măsurătoarea este mai bună. Dar, pentru a caracteriza o măsurătoare, este
[e]
necesară media erorilor aparente (e). Sub forma media erorilor aparente
n
nu corespunde realităţii deoarece, aşa cum s-a demonstrat mai sus, [e]  0 ,
ceea ce nu înseamnă că măsurătoarea s-a executat fără a se înregistra erori,
ori acest lucru nu este posibil.
De aceea, pentru a evidenţia erorile mari de cele mici, în calculul
erorilor se operează nu cu media erorilor aparente ci cu media lor pătratică.

[ee] [ee]
eq2  respectiv, eq  
n n
Relaţia nu corespunde pentru o singură măsurătoare (n = 1) întrucât

[ee]
 e1  M 1  M  0 , deci e  0 , iar eq  
n 1
0
În acest caz, pentru n  1 , se obţine eq 
0

Exemplu de calcul al erorii medii pătratice:

88
 Nr Mi M e  Mi  M ee eq
crt m m mm mm2

1 184,11 +3 9 [ee]
eq   
2 184,16 +8 64 n 1
184,08
3 184,04 -4 16 126
  5,6 mm
4
4 184,02 -6 36
5 184,07 -1 1

Eroarea medie pătratică a mediei aritmetice (em)

Se poate exprima în raport cu valoarea adevărată (V) prin expresia
 em  M  V şi se determină în scopul aprecierii gradului de apropiere a
valorii M faţă de valoarea V.
Din relaţiile erorilor adevărate (teoretice) rezultă:
M 1  V   1
M 2  V   2
………………
M n  V   n
___________________________________
M 1  M 2  ...  M n  nV   1   2  ...   n
Împărţind suma erorilor teoretice cu n , se obţine:
  1   2  ...   n
M V   em
n
Ridicată la pătrat, expresia rezultată este:
( 12   22  ...   n2 )  ( 1 2   2  3  ...   n 1 n )
em2 
n2

89
 Atunci când n   , paranteza a doua de la numărător având
produse cu semne diferite ale unor erori întâmplătoare, tinde către zero. Ca
atare, se poate scrie (folosind notaţia Gauss):
n 2 em2  [ee]
Din expresiile generale ale erorilor aparente, se ştie:
 ei  ( M i  M ) , iar a celor adevărate   i  ( M  V ) .

Determinând pe Mi din relaţia a doua: M i  V   i , şi

introducându-l în prima, se obţine  ei  (V  M )   i .

De aici,   i  ( M  V )  ei

Dar: M  V   em

Deci,   i   em  ei

Executându-se n măsurători, vor rezulta n relaţii:

  1   em  e1

  2  em  e2
..........................
  m  em  en
Adunând relaţiile, ridicând la pătrat şi folosind notaţia Gauss, se
obţine:
[ ]  ne m2  [ee]  2em [e]

Se ştie însă că [e]  0 , ceea ce însemnează că ne m2  [ee]  [ ]

Dacă scădem această relaţie din n 2 em2  [ ] , rezultă:

n 2 em2  nem2  [ee]  0

[ee] eq
De aici: em  sau em 
n(n  1) n

90
 Eroarea maximă
Eroarea maximă este cea mai mare eroare (eroarea limită) care se
poate produce la o măsurătoare în anumite condiţii. Se poate exprima astfel:
ei max  3eq
În general, eroarea caracterizează precizia măsurătorilor şi în acelaşi
timp a aparatelor.

Compensarea erorilor accidentale

Dacă în cadrul unei măsurători intervin mai multe erori accidentale,
cunoscându-se valorile medii pătratice ale erorilor parţiale, se poate calcula
eroarea medie pătratică a rezultatului final.
Considerând:
X = rezultatul final;
x , x 2 ,..., x n  rezultate parţiale;

eq1 , eq 2 ,..., eqn  erori medii pătratice parţiale.

Rezultatul final va fi:
X  F ( x1 , x 2 ,..., x n )
Eroarea medie pătratică a rezultatului final este:
E q2  F ' 2 x1eq21  F ' 2 x 2 eq22  ...  F ' 2 x n eqn
2

unde F ' = derivatele parţiale ale funcţiei F în raport cu mărimile

x1 , x 2 ,..., x n .
Frecvent, în geodezie şi topografie apare situaţia:
X  x1  x 2  ...  x n iar E q2  eq21  eq22  ...  eqn
2
de unde,

E q  eq21  eq22  ...  eqn

2

Compensarea erorilor accidentale şi sistematice

În timpul măsurătorilor (mai ales de distanţe), rezultatul este afectat
atât de erori accidentale cât şi de erori sistematice. Aceste erori se compun

91
după legea catetelor. Ipotenuza reprezintă eroarea totală, ea fiind
condiţionată de cele două catete, una a erorilor accidentale şi cealaltă a
erorilor sistematice. Eroarea totală va fi dată de relaţia:

et  ea2  e s2 în care ea  erori accidentale, iar e s  erori sistematice.

6.3. Toleranţe

S-a văzut că pentru a nu înregistra greşeli (care nu sunt admise),

ecartul maxim nu poate depăşi o anumită limită.
Toleranţa reprezintă valoarea erorii maxime admise de prevederile
unui standard de stat (eroare admisibilă). Stabilirea toleranţelor este o
operaţie dificilă în care trebuie să se ţină seama de numeroşi factori cum
sunt: precizia instrumentelor, precizia cerută în lucrări, condiţiile naturale în
care se lucrează, metoda de lucru, etc. Uneori, toleranţele se stabilesc cu
ajutorul unor formule empirice rezultate în urma unei practici îndelungate.
Astfel, putem scrie:

T  es M  ea M
unde:
e s M  eroare sistematică;

ea M  eroare accidentală.
De obicei, toleranţele se calculează pentru diferite mărimi măsurate
şi sunt înscrise în tabele. Abaterile înregistrate se compară cu valorile din
tabele.
Corectarea erorilor se face prin aşa-numita operaţie de
compensare, care presupune aplicarea corecţiilor la valorile obţinute prin
măsurare.
Considerăm:
V j  valoarea justă (corectă);

92
 Ve  valoarea care o măsurăm (eronată);
e = eroarea;
c = corecţia;
V j  V e  e ; c  e
Deoarece interesează corecţia, pentru a nu greşi semnul, se va
calcula totdeauna cu formula:
c  V j  Ve

93
 7. MARCAREA ŞI SEMNALIZAREA ÎN TEREN A
PUNCTELOR REŢELEI DE SPRIJIN

Punctele de sprijin ale planurilor şi hărţilor sunt materializate în teren

prin borne îngropate în sol şi semnale aşezate deasupra solului.
Operaţia de marcare este foarte importantă şi se execută cu mare
atenţie avându-se în vedere faptul că vor trebui să-şi păstreze poziţia de-a
lungul anilor, ele fiind folosite pentru operaţii de ridicări, reconstituiri,
reambulări, sau pentru diferite operaţii de măsurători terestre cum ar fi cele
cerute de trasarea căilor de comunicaţie, amplasarea de construcţii, lucrări
subterane, silvice, agricole, etc.
În cea mai mare parte, punctele care se marchează în teren sunt
vârfuri ale ale triunghiurilor reţelei de triangulaţie. Ele se aleg în teren pe
porţiunile mai proeminente, vizibile din împrejurimi şi în locurile accesibile şi
stabile.
În cadrul operaţiei de marcare şi semnalizare a punctelor, se disting
două faze:
-studiul terenului de pe un document cartografic mai vechi;
-recunoaşterea terenului, alegerea locului precis, plantarea bornei şi
a semnalului corespunzător.
Deosebim două aspecte ale problemei, şi anume: marcarea
punctelor planimetrice şi marcarea punctelor de nivelment.

7.1. Marcarea şi semnalizarea punctelor de planimetrie

Marcarea acestor puncte se face cu ajutorul bornelor care sunt

confecţionate din beton sau piatră, având forma unui trunchi de piramidă cu
baza pătrată.
Pe partea superioară (baza mică), se gravează semnul + sau este
fixat un bulon metalic.

94
 Bornele sunt îngropate în sol, lăsându-se afară 5-10 cm pentru a
putea fi găsite cu uşurinţă.

Fig.39. Tipuri de borne obişnuite

Fig.40. Borne consolidate

Punctele de detaliu care nu rămân permanent în teren, se marchează

cu ţăruşi de lemn sau de metal.
Semnalizarea punctelor se face cu scopul ca acestea să poată fi
văzute de la distanţe mari. Semnalele sunt de diferite categorii şi se aşează
deasupra bornelor.
-jaloanele sunt semnale temporare. În localităţi sau pe şosele,
jaloanele sunt susţinute de trepiede metalice;

95
 Fig.41. Semnalizarea temporară a punctelor cu ajutorul jaloanelor topografice

-semnalele fluture sunt alcătuite dintr-un stâlp de 3-6 m înălţime,

având în vârf patru scânduri aşezate în cruce, două câte două. Semnalele
fluture pot fi instalate în cutii îngropate, pe capre de lemn, pe acoperişuri,
etc.;

Fig.42. Semnal fluture amplasat pe un copac (A) respectiv ancorat (B)

96
 Fig.43. Semnal fluture amplasat pe acoperişul unei clădiri

-piramidele simple şi etajate se folosesc pentru semnalizarea

punctelor geodezice. Înălţimea piramidelor şi numărul etajelor depinde de
condiţiile locale.

Fig.44. Piramide topografice simple

97
Fig.45. Piramidă semnalizare pentru un punct geodezic de ordinul III

Fig.46. Piramidă pentru semnal geodezic cu trei poduri şi pilastru independent

98
 7.2. Marcarea şi semnalizarea punctelor de altimetrie

Pentru marcarea punctelor de altimetrie (nivelment) de precizie cu

caracter permanent se aleg locuri ferite. Se utilizează mai multe feluri de
marcare a punctelor de nivelment:
-repere în consolă sau repere rondelă fixate pe zidul clădirilor,
poduri, sau pietre kilometrice. Pe repere se trece cota absolută a punctului şi
numărul de ordine;
-măsuţe metalice octogonale înalte de 1 m. Punctul de nivelment
este dat de semnul plus (+) de pe suprafaţa măsuţei. Cota şi numărul de
ordine sunt trecute pe o tăbliţă fixată pe stâlpul măsuţei. Se folosesc mai
ales în oraşe;
-borne speciale de nivelment care se folosesc mai ales în teren.

Fig.47. Marcă rondelă de perete

Fig.48. Marcarea temporară a punctelor de nivelment cu broasca de nivelment

99
 Fig.49. Reper nivelitic la sol

Marcarea şi semnalizarea punctelor în teren se face în concordanţă

cu normativele în vigoare.
Punctele reţelei de sprijin se pot grupa în trei categorii: astronomice,
geodezice şi topografice.
Punctele astronomice sunt punctele fundamentale ale căror
coordonate (independente de forma şi dimensiunile Pământului) au fost
determinate prin metode astronomice. În general observatoarele
astronomice sunt puncte fundamentale. La noi în ţară pentru construcţia
hărţii, s-a plecat de la Observatorul Astronomic Bucureşti.
Punctele geodezice sunt stabilite prin metode geodezice care ţin
cont de forma şi dimensiunile Pământului. Ele sunt verificate prin metode
astronomice. În funcţie de importanţa lor, punctele geodezice se împart în
mai multe ordine:
-puncte geodezice de ordinul I, sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu
latura de 40-50 km. Astfel de triunghiuri formează şirurile de triangulaţii
primordiale care se întind în lungul meridianelor şi paralelelor. Pe teritoriul

100
ţării noastre se disting trei şiruri pe meridiane (unul este internaţional, Capul
Nord-Capul Bunei Speranţe) şi trei pe paralele (din care două sunt
internaţionale: cel de la paralela 45˚ respectiv 47˚30′ latitudine nordică).
Triangulaţiile de ordinul I primordial, sunt legate prin triangulaţii de ordinul I
complementare;
-puncte geodezice de ordinul II sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu
laturile de 10-25 km;
-puncte geodezice de ordinul III sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu
laturile de 5-10 km.
Punctele de ordinul I, II şi III formează osatura geodezică sau
canevasul geodezic. Aceste puncte obţinute pe suprafaţa Pământului, se
trec prin poziţia lor pe un corp geometric imaginar, elipsoidul de referinţă,
iar de pe elipsoid se proiectează pe suprafaţa plană, grafic sau prin calcul,
obţinându-se canevasul geodezic al hărţii.
Punctele topografice se determină pe baza punctelor geodezice
cuprinse în ordinul IV şi V. Ele alcătuiesc canevasul topografic al hărţii.

101
 8. OPERAŢII TOPOGRAFICE

8.1. Măsurarea distanţelor

În lucrările şi calculele topografice se operează cu anumite mărimi

printre care şi distanţele, acestea fiind proiecţiile în plan orizontal a lungimilor
măsurate în teren. Altfel spus, distanţele se reduc la orizont în vederea
reprezentării lor în plan.
Distanţele se pot măsura în două moduri: direct (când se parcurg) şi
indirect (când nu se parcurg).

8.1.1. Măsurarea directă a distanţelor

Atunci când instrumentul de măsură cu care se măsoară nu acoperă

toată distanţa, se creează mai întâi aliniamentul direcţiei pe care se află
distanţa de măsurat. Realizarea aliniamentului depinde de condiţiile terenului.
Se pot întâlni mai multe situaţii:
1.Când extremităţile distanţei sunt vizibile şi accesibile reciproc.
Materializarea aliniamentului se face prin jalonarea ″spre sine″ de la capăt
spre început.

Fig.50. Jalonarea aliniamentului în condiţii de vizibilitate reciprocă

2. Când între extremităţile distanţei aliniamentului se află un obstacol

ce nu permite o vizibilitate reciprocă. Se procedează prin tatonare.

102
 3. Când între extremităţi există vizibilitate, dar terenul este extrem de
accidentat.
4. Peste o vale.

Fig.51. Jalonarea aliniamentului prin tatonare, în lipsa vizibilităţii reciproce

Fig.52. Jalonarea aliniamentului în condiţii de vizibilitate reciprocă şi teren accidentat

5. Când terenul nu este accidentat dar între extremităţi nu există

vizibilitate. Se foloseşte procedeul geometric.

103
 BC DD ` BC. AD
 DD`
AC AD AC
BC EE ` BC. AE
 EE `
AC AE AC

Fig.53. Jalonarea aliniamentului când între extremităţi nu există vizibilitate folosind

procedeul geometric

Trasarea perpendicularelor se face cu ajutorul echerelor care sunt

de trei feluri:
-topografice (de arpentor);
-cu oglinzi;
-cu prisme.

Fig.54. Echere topografice cu prisme şi oglinzi

104
 Prelungirea aliniamentelor. În anumite situaţii, aliniamentele
trebuiesc prelungite peste un obstacol. Atunci se va proceda astfel (CD =
EF):

Fig.55. Prelungirea unui aliniament peste un obstacol

Fiind materializate în teren prin jalonare, distanţele se pot măsura

direct prin diferite metode şi instrumente, în funcţie de echipamentul din
dotare şi precizia cerută.
Măsurarea cu pasul. Mai întâi se etalonează pasul parcurgând o
distanţă dinainte cunoscută. Apoi se trece la măsurarea distanţei
necunoscute. Aceasta se va exprima astfel: D = PeN, unde D este distanţa
de măsurat, Pe este valoarea pasului etalon iar N este numărul paşilor .
Alte instrumente folosite în măsurarea directă a distanţelor sunt:
sfoara etalonată, lanţul topografic, panglica din metal, ruleta, rigla,
podometrul, firul invar, etc.

Fig.56. Ruleta topografică

105
 Fig.57. Panglica din metal

Fig.58. Podometrul

În măsurarea directă a distanţelor, este necesar să se respecte

anumite reguli:
-măsurarea să se facă pe aliniament;
-instrumentul să fie etalonat şi verificat înaintea măsurătorii;
-se aplică corecţii de etalonare:
D
c e  e
50

106
 unde c e  corecţia de etalonare, e  eroarea de etalonare,
D  distanţa măsurată în teren;
-se aplică corecţii de temperatură:
ct  D (t o  15 o )
unde   coeficientul de dilatare a metalului instrumentului de

măsură, t o  temperatura aerului;

-se aplică corecţii de întindere a instrumentului:
1000l
ci  (T  Te )
ES
unde l  lungimea instrumentului, E  coeficientul de elasticitate,
S  secţiunea instrumentului, T  tensiunea instrumentului în kg, Te 
tensiunea de etalonare;
-poziţia fişelor istrumentelor de măsurare trebuie să fie verticală;
-trebuie să se respecte toleranţele instrumentelor de măsură;
-distanţele măsurate, dacă este cazul, se reduc la orizont şi la nivelul
mării.
Reducerea la orizont

Fig.59. Reducerea la orizont a unei distanţe continue

d  D cos i

d  D 2  H 2
În cazul existenţei unor discontinuităţi,
d 1  D1 cos i1

107
 d 2  D2 cos i 2

d  d 1  d 2  D1 cos i1  D2 cos i 2   D cos i

d  D 2  H 2

Fig.60. Reducerea la orizont a unei distanţe în cazul existenţei unor discontinuităţi

În calculele de topografie se utilizează şi corecţiile pentru reducerea

la orizont.
d  D  c1
c1  d  D
c1  D cos i  D
i
c1   D (1  cos i )  2 D sin 2
2
Reducerea la nivelul mării

Fig.61. Reducerea la nivelul mării

Se aplică în cazul distanţelor mari.

108
 d` R

d Rh
d ` ( R  h)  h h
  1
d Rh Rh
h
d ` d (1  )
Rh
Această formulă necesită calcule îndelungate de aceea, se foloseşte
corecţia c 2 .

d ` d  c 2
c 2  d ` d
h dh dh
c 2  d (1  )d  d  d  
Rh Rh Rh

8.1.2. Măsurarea indirectă a distanţelor

Se face cu ajutorul tahimetrelor (teodolite prevăzute cu cuplu

stadimetric).
Măsurătorile sunt mai operative dar mai puţin precise decât în cazul
măsurării directe.

Fig.62. Principiul stadimetriei

Măsurarea indirectă se face în baza principiului stadimetriei:

109
 H h d
 DH
D d h
d
 k  constantă stadimetrică. La majoritatea aparatelor valoarea
h
constantei stadimetrice este 100. Există şi aparate care au constanta
stadimetrică egală cu 50 sau 200.
Deci, D  H .100 , unde H  număr generator.

Fig.63. Reticulul lunetei

Fig.64. Câmpul reticular al tahimetrului autoreductor Dahlta 020 şi măsurarea

distanţei cu mira în poziţie verticală

110
 În vederea măsurării indirecte a distanţelor, la tahimetre, în planul
reticulului mai sunt gravate încă două fire (orizontal sau –şi- vertical) care
alcătuiesc cuplul stadimetric.
H se obţine ca diferenţă între citirile pe miră din dreptul firelor
stadimetrice.
Mirele sunt de două feluri: orizontale şi verticale.

Fig.65. Miră orizontală

La mira verticală, măsurarea distanţei se face folosind firele

stadimetrice orizontale, iar la mira orizontală se folosesc firele stadimetrice
verticale. Mira orizontală are doi metri lungime.

111
 Fig.66. Măsurarea distanţelor cu mira orizontală


D  ACctg
2
AC  1

D  ctg
2
Reducerea la orizont a distanţelor măsurate indirect
Atunci când vizarea este orizontală şi în acelaşi timp perpendiculară
pe stadie, distanţa măsurată este direct redusă la orizont.
În cazul în care vizarea ar fi înclinată dar mira s-ar putea ţine
perpendicular pe direcţia de vizare, atunci distanţa redusă ar fi:
d  D cos i  HK cos i (ca şi la măsurarea directă a distanţelor).
MN = mira verticală
M’N’ = mira aplecată
  unghiul stadimetric (foarte mic)
AO = axa de deviaţie a lunetei

112
 EAO  N `ON  M `OM
 având valoare foarte mică, putem considera triunghiurile MOM’
şi NON’ ca fiind dreptunghice.

Fig.67. Reducerea la orizont a distanţelor măsurate indirect

D = M’N’.K
d = D cos i
Se exprimă M’N’ în fucţie de poziţia reală a stadiei (dreaptă).
M’O = MO cos i
N’O = NO cos i
M’O + N’O = MO cos i + NO cos i
M’N’ = cos i (MO + NO) = MN cos i
D = M’N’.K iar M’N’ = H (mira aplecată)

113
 D = M N cos i .K
d = D cos i = MN cos i . K cos i = MN cos2 i . K

Măsurarea distanţelor cu ajutorul undelor

Acest mod de măsurare a distanţelor are la bază principiul

determinării timpului dus-întors în care lumina modulată respectiv
microundele (undele electromagnetice ultrascurte) parcurg distanţa de la
staţia emisie-recepţie până la staţia reflectoare şi înapoi. Aparatele care
utilizează lumina modulată sub diferite tipuri, au diverse denumiri:
geodimetre, telemetre electrooptice, etc. Cele care utilizează microundele
modulate au de asemenea diverse denumiri: tellurometre, distomate,
radiotelemetre, etc.

Fig.69. Principiul măsurării distanţei cu ajutorul undelor

Pentru determinarea distanţei D atât cu geodimetrul cât şi cu

tellurometrul, pe baza înregistrării timpului t parcurs dus-întors între
extremităţile distanţei de lumina modulată respectiv de microunda modulată,
se utilizează relaţia:
D = 0,5 t C0
În această relaţie:
C0 = 299792,5 km/sec., reprezintă viteza de propagare a luminii,
respectiv a microundei în vid, considerată constantă.

114
 t = timpul (de la emisie la recepţie) datorită faptului că la măsurarea
timpului se înregistrează erori, se măsoară diferenţa de fază (  ) între
modulaţia la ieşire şi intrare, relaţia pentru măsurarea distanţei devenind:
D   : 4f C 0
în care:
  2ft este diferenţa de fază măsurată cu geodimetrul sau
telurometrul;
f este frecvenţa undei;
C0 este viteza de propagare a luminii sau microundei modulată în vid.
La ultima relaţie se mai adaugă corecţii datorate influenţelor atmosferice
(meteorologice).
Dintre variatele tipuri de aparate electrooptice sunt de menţionat
deja-consacratele: geodimetrul Bergstrand, telemetrul EOK 2000, telemetrul
ELDI-2, DI-3, geodimetrul AGA 6, AGA 8, mecometrul ME 3000, etc.
Aparatele care utilizează lumina modulată pot opera atât ziua cât şi
noaptea. Într-o atmosferă clară, lucrează chiar mai bine noaptea. Distanţa de
măsurat poate avea de la câteva sute de metri, până la câteva zeci de
kilometri. Aşa sunt geodimetrele cu laser (D-4 „Spectra Physyks”-SUA) care
măsoară distanţe până la 50 km pe uscat în aer şi prin apă, cu o precizie
foarte ridicată (± 3-5 mm/km). În general, precizia acestor aparate este de
2·10-6 D ± 5mm.
În cazul distanţelor înclinate, cu ajutorul diferenţei de nivel
determinată separat (prin operaţii nivelitice), se poate face reducerea la
orizont a distanţei măsurată în teren.
Aparatele electrooptice sunt utilizate la măsurarea rapidă a
distanţelor cu o precizie ridicată, în operaţii planimetrice (radieri, drumuiri,
trilateraţii) pe suprafeţe mici sau extinse, indiferent de gradul de accidentare
al terenului.
Aparatele care utilizează microundele (tellurometrul, distomatul), se
pot utiliza atât ziua cât şi noaptea, chiar în condiţii de ceaţă, ploaie, zăpadă,

115
atingând o precizie de ± 3 cm + 2·10-6 D. Aşa de exemplu, tellurometrul
„Distomat DI 50” Wild, care măsoară distanţe de la 50 m la zeci de km., cu
eroarea medie pătratică de ± 2 cm + D·10-5 până la D·10-6.
Cu ajutorul diferenţei de nivel dintre capetele distanţei măsurate,
aceasta se poate reduce la orizont.
Tellurometrele se utilizează la măsurători de distanţe, operaţii
planimetrice, ca şi geodimetrele, pe suprafeţe reduse, şi pe suprafeţe
extinse, indiferent de gradul de accidentare al terenului. Singura condiţie
cerută este ca antenele să nu se afle în apropierea liniilor de înaltă tensiune
sau a obiectelor metalice masive.
Aparatele electrooptice şi cele care utilizează microundele asigură
atât o precizie ridicată cât şi economie de timp, măsurarea unei distanţe fiind
de ordinul minutelor.
Sistemele modulare realizate în ultimii ani sunt echipamente
complexe alcătuite dintr-un teodolit, dispozitivul de măsurare a distanţei şi un
carnet electronic de teren.
Teodolitele pot fi optice, electronice, digitale, etc.
Dispozitivul de măsurare a distanţei (Wild, Sokia, etc.) se montează
pe lunetă, pe furca teodolitului, etc. Luneta încorporată are sistemul de
vizare şi cel de emisie-recepţie pentru măsurarea distanţelor montat coaxial.
Prin intermediul acestor dispozitive se obţin distanţele care mai apoi,
folosind tastatura teodolitului se reduc la orizont, se aplică corecţii şi se
citesc unghiuri. Softul încorporat în teodolit permite obţinerea diferenţelor de
nivel, distanţa dintre două puncte vizate, coordonatele, suprafeţele, etc.
Memoria aparatului permite stocarea datelor.
Alimentarea aparatului se face cu energia electrică furnizată de
bateriile reâncărcabile cu autonomie de funcţionare de 10-15 ore, baterii
exterioare montate pe trepied sau de la acumulator de automobil.
Carnetul electronic de teren reprezintă dispozitivul inteligent prin care
este posibilă achiziţionarea, transportul şi prelucrarea datelor.

116
 La teodolitele optice, înregistrarea datelor şi comenzile pentru
efectuarea unor operaţii topografice se efectuează manual. În cazul
teodolitului electronic carnetul electronic de teren iniţiază şi controlează
culegerea datelor de către teodolit şi telemetru (distomat), le memorează şi
lansează programe pentru calcule topografice. Utilizarea carnetelor
electronice de teren, are numeroase avantaje: se previne pierderea
accidentală a datelor, înregistrarea este sigură, fără greşeli, datele nu pot fi
alterate sau şterse accidental iar economia de timp este de 25-30%.

Fig.70. Traseul informaţiei la tahimetrele electronice: aparat înregistrator, carnet

electronic de teren (pe suport magnetic), lector-inscriptor de date, PC (prelucrare)

Tahimetrul electronic propriu-zis denumit şi staţie inteligentă sau

staţie totală este de fapt un teodolit electronic în care sunt integrate într-un
sistem unitar atât dispozitivul de măsurare a distanţelor (distomat sau
tellurometru) cât şi terminalul programului înregistrator. Staţia totală
reprezintă deci unitatea portabilă de dimensiunile şi aspectul unui teodolit
obişnuit, având componentele necesare pentru măsurarea electronică a
unghiurilor, distanţelor şi diferenţelor de nivel, datele astfel obţinute fiind
prelucrate cu soft-ware propriu.

117
 8.2. Măsurarea unghiurilor

8.2.1. Măsurarea ungiurilor orizontale

O direcţie din teren este definită de unghiul orizontal pe care aceasta

îl face cu una din direcţiile nordului.

Fig.71. Măsurarea unui unghi orizontal

Pentru a afla unghiul orizontal într-un punct, unghi ce defineşte o

direcţie dată, se poate proceda în două moduri:
-fie măsurând unghiul pe care direcţia A1 îl face cu o direcţie deja
cunoscută prin orientarea ei  AR şi în acest caz  A1   AR   ;

-fie măsurând azimutul magnetic  m al direcţiei A1 şi cunoscând

declinaţia convenţională  1 vom avea  A1   m   1 .

118
 Unghiul orizontal a două direcţii oarecare din teren este unghiul
diedru format de planele verticale ce conţin acele direcţii şi se obţine din
două lecturi asupra cercului orizontal al aparatelor topografice.
Unghiul vertical dintr-o staţie, plecând de la planul orizontal ce trece
prin punct sau de la zenitul punctului, se obţine printr-o singură lectură pe
cercul vertical (eclimetrul) al aparatului. Când se cere unghiul vertical dintre
două direcţii, sunt necesare tot două citiri.
Instrumentele topografice care se utilizează în măsurarea unghiurilor,
poartă denumirea generică de goniografe (gonios = unghi).
În operaţiile geodezice şi topografice, instrumentele utilizate pentru
măsurarea unghiurilor orizontale sunt: staţiile totale, teodolitele, goniografele
şi busolele.
În continuare ne vom opri asupra principiului de măsurare a
teodolitului clasic, principiu care se regăseşte şi în funcţionarea altor
goniografe (mai mult sau mai puţin evoluate).
Teodolitele sunt aparate goniometrice care dispun de cercuri
gradate pentru măsurarea unghiurilor în plan orizontal şi vertical, de
dispozitive de calare (orizontalitate) şi de o lunetă pentru vizare.
În cazul că sunt dotate şi cu dispozitiv stadimetric pentru măsurarea
distanţelor, teodolitele se numesc tahimetre.
Organele de măsurare ale unui teodolit sunt reprezentate de
cercurile gradate construite din sticlă, gravate centesimal (la aparatele mai
vechi-sexagesimal) şi numerotate de obicei în sensul acelor de ceas. Cercul
gradat orizontal (care se mai numeşte limb) permite lectura diviziunilor în
dreptul unui index (reper) sau vernier montat pe cercul alidadă al aparatului
care susţine în acelaşi timp microscoapele sau lupele pentru citirea
gradaţiilor fine, una sau două nivele care asigură calarea limbului şi a
cercului alidadă, precum şi furcile alidadei care se sprijină pe suprastructura
aparatului.
Pentru a citi o diviziune oarecare înregistrată pe cercul orizontal, se
urmăreşte poziţia indexului şi sensul gradaţiilor de pe limb.

119
 Fig.72. Teodolitul optic de tip clasic (analogic)
1.şuruburi de calare, 2.nivelă sferică, 3.nivelă tubulară, 4.ocular pentru centrare
optică, 5.şurub de blocare a mişcării generale, 6.şurub micrometric a mişcării generale,
7.şurub blocare limb, 8. şurub micrometric plan orizontal, 9.şurub blocare eclimetru, 10.şurub
micrometric plan vertical, 11.şurub reglaj claritate fire reticulare, 12.şurub de punere la punct a
imaginii, 13.nivela eclimetrului, 15.şurub micrometric nivelă eclimetru, 16.oglinda de luminare
a cercurilor gradate, 17.şurub reglaj claritate microscop, 18.rozeta micrometrului optic,
19.rozeta iluminare fire reticulare

120
 Fig.73. Schema optică a traiectului luminos care permite citirea cercurilor gradate
ale teodolitului

Pentru obţinerea unei precizii mai mari la măsurarea unghiurilor,

aparatele dispun în (în locul indexelor simple) de dispozitive numite verniere.
Acestea sunt construite în aşa fel încât la n diviziuni de pe limb sau
eclimetru, să corespundă n  1 diviziuni pe vernier.
Notând cu m valoarea unei diviziuni de pe cercul gradat şi cu v
valoarea unei diviziuni de pe vernier, vom avea mn 1  nv , de unde

mn  1 m m
v  m deci gradaţia de pe vernier este cu mai mică decât
n n n
cea de pe limb sau eclimetru.
Pentru a citi un unghi cu ajutorul vernierului (rectiliniu sau circular),
vedem în dreptul diviziunii zero de pe vernier, numărul de grade şi diviziuni
de grad ale limbului sau eclimetrului. La acestea se adaugă rangul primei

121
gradaţii de pe vernier care vine în coincidenţă cu o diviziune de pe cercul
gradat.
Deoarece la cele mai multe aparate diviziunile de pe limb şi mai ales
de pe vernier nu se observă cu ochiul liber, acestea au adaptate
microscoape sau lupe care uşurează citirea gradaţiilor de pe cercuri.
Teodolitele de construcţie modernă au sisteme de citire optică
centralizată de obicei într-un singur microscop.

Fig.74. Exemplu de citire a microscopului: unghiul orizontal 373 g

13 c
30 cc
unghiul
vertical 125 g 77 c 50 cc

Nivelele sunt instrumente accesorii ale teodolitelor şi altor aparate

topografice, servind la punerea în staţie, calare şi reglajul acestora.
Nivelele tubulare sau torice se compun dintr-un tub de sticlă în formă
de tor (corp care ia naştere prin rotirea unui cerc în jurul unui ax exterior) cu
rază mare. Acest tub se umple cu un lichid incongelabil şi fluid, de obicei
eter sau alcool, lăsându-se o bulă de vapori din lichidul conţinut. Bula ocupă

122
partea cea mai ridicată a tubului, iar tangenta în punctul M (mijlocul său),
dusă în planul mediu (longitudinal) al tubului, este orizontală.

Fig.75. Nivela tubulară

Fig.76. Nivela sferică

Tuburile nivelelor folosite în topografie au diviziuni simetrice faţă de

punctul M; tangenta în acel punct se numeşte directoarea nivelei.
Vom spune despre o nivelă că este calată, atunci când bula ei
intersectează acelaşi număr de diviziuni de o parte şi de alta a punctului M;
mijlocul său corespunde cu mijlocul tubului, iar directoarea este paralelă cu
planul orizontal al locului. La aparatele topografice nivela este solidară fie

123
unei linii de sprijin AB care trebuie să fie orizontală, fie unui ax de rotaţie V,
care trebuie să fie vertical. Nivela tubulară cu dublă curbură şi cu două
directoare paralele între ele, se numeşte nivelă butoiaş.
Deplasarea nivelei pentru asigurarea orizontalităţii aparatului şi
pentru reglarea ei, se face utitizând şuruburile de calare ale aparatului sau
şurubul de rectificare al nivelei.
Nivelele sferice sun formate din recipiente de sticlă de forma unor
calote sferice. Bula nivelei, circulară, ocupă partea superioară a acestora, ca
şi la nivelele torice. Vom spune că nivela este orizontală, când bula ei este
concentrică reperului circular gravat pe sticlă.
Nivelele tubulare sau sferice sunt fixate în monturi metalice ataşate
aparatelor topografice pe limburi sau eclimetre.
Luneta este instrumentul optic comun tuturor aparatelor topografice
moderne şi serveşte la vizarea punctelor din teren.
Lunetele utilizate în topografie şi geodezie sunt de tip astronomic,
fiind formate din trei tuburi coaxiale, telescopice: tubul-port-ocular, tubul-port-
reticular şi tubul-port-obiectiv.

Fig.77. Luneta topografică

Axa care trece prin centrul ocularului, reticulului şi obiectivului este

axa geometrică a lunetei, axa care uneşte centrele lentilelor ocular şi
obiectiv este axa optică, iar linia care uneşte centrul reticulului, centrul
obiectivului şi punctul vizat din teren, formează axa de vizare a lunetei.
Pentru o vizare corectă, cele trei axe trebuie să se confunde (situaţie în care
vom spune că luneta este rectificată).

124
 Fig.78. Principiul formării imaginii în luneta topografică neanalitică

Obiectivul este format din două lentile convergente (acromatice) şi

are rolul formării imaginii MN, care apare reală şi mai mică (mn).
Reticulul este alcătuit dintr-un inel metalic acoperit cu o sticlă subţire,
pe care sunt gravate firele reticulare, firul orizontal hh’ şi firul vertical vv’,
perpendiculare unul pe celălalt; intersecţia firelor-punctul r, trebuie să se afle
pe axa geometrică a lunetei. Aducerea centrului reticulului pe axa
geometrică se face cu ajutorul şuruburilor de rectificare a reticulului.
La tahimetre, în planul reticulului sunt gravate şi firele stadimetrice
orizontale sau verticale, pentru măsurarea distanţelor.
Ocularul este microscopul care măreşte imaginile formate de obiectiv
în lunetă (imaginea m’n’).
Ocularul poate fi cotit şi în acest caz permite vizarea la zenitul
punctului de staţie, sau cu ecran colorat, pentru vizări asupra obiectivelor
luminoase.
Pentru a viza cu luneta topografică, aceasta trebuie să fie pusă la
punct, operaţie care cere două etape:
-punerea la punct a reticulului, care se face prin manevrarea
ocularului, până când firele reticulare se văd clar;

125
 Fig.79. Reticule gravate în diferite moduri

-punerea la punct a imaginii (focusarea), se face prin rotirea

cremalierei, până când planul reticulului este adus în planul imaginii mn
(focusare exterioară); în acest moment, imaginea obiectului se vede clar în
aparat. La aparatele noi, focusarea se numeşte interioară şi se realizează
prin adaptarea unei lentile divergente aplicate între obiectiv şi reticul, care se
poate deplasa axial în tubul port-obiectiv cu ajutorul cremalierei. Obiectivul şi
lentila de focusare formează sistemul optic numit teleobiectiv. Puterea de
Fob
mărire (grosismentul) a lunetei este dată de raportul G  , unde Fob
Foc

este distanţa focală a obiectivului, iar Foc este distanţa focală a ocularului.

Puterea de mărire a lunetei, variază în funcţie de construcţia

aparatului. Pentru o putere mare de mărire, distanţa focală a obiectivului
trebuie să fie mare, iar a ocularului să fie mică.
Înainte de efectuarea lecturii asupra cercurilor gradate, se face
punctarea, adică aducerea intersecţiei firelor reticulare exact pe reperul care
marchează punctul matematic din teren. Acest lucru se realizează astfel:
-se aduce semnalul în câmpul lunetei;

126
 -folosind mişcarea fină în plan vertical, se aduce vârful semnalului pe
firul orizontal al reticulului;
-în final, deplasând aparatul în plan orizontal, se suprapune firul
vertical al reticulului, pe axa verticală a semnalului.
Punerea în staţie a teodolitului prevede instalarea aparatului într-un
punct materializat în teren, în aşa fel încât aparatul să fie apt pentru
măsurători. Punerea în staţie necesită: punerea în punct (sau centrajul) şi
calarea sau asigurarea orizontalităţii.
Centrajul se asigură cu ajutorul dispozitivului de centrare optică sau
cu ajutorul unui fir cu plumb, care indică poziţia verticalei locului.

Fig.80. Centrarea cu ajutorul firului cu plumb

Când punctul matematic este inaccesibil (nu se poate face staţie),

aparatul se instalează într-un punct S’ apropiat de punctul de staţie S (staţie
excentrică). Cunoscând distanţa D de la staţie la punctul vizat P, distanţa
excentrică d şi unghiul  măsurat în S’, eroarea unghiulară de excentricitate
d D d sin 
 , va fi:  de unde sin  
sin  sin  D

Fig.81. Staţie excentrică

127
 Calarea se efectuează cu ajutorul nivelelor de calare ale aparatului.
În cazul că aparatul dispune de o singură nivelă de calare, se aduce iniţial
nivela în planul a două şuruburi de calare ale aparatului şi se manevrează
până când bula nivelei se află între reperele sale; se deplasează apoi nivela
în aşa fel încât aceasta să fie perpendiculară pe primul plan de calare şi prin
rotirea celui de-al treilea şurub de calare, se aduce bula nivelei între repere.

Fig.82. Calarea teodolitului cu ajutorul şuruburilor de calare (A,B,C), controlată prin

nivela tubulară în diferite poziţii (1,2,3)

Nivela fiind calată pe două planuri perpendiculare unul pe celălalt,

trebuie să fie orizontală pe orice plan de calare (pe toate direcţiile). Acest
lucru se realizează numai în cazul în care nivela este rectificată, respectiv
când directoarea nivelei este paralelă cu planul orizontal al locului. Când
aparatul dispune de două nivele perpendiculare una pe cealaltă, montate la
cercul orizontal al aparatului, nu mai este necesară rotirea aparatului cu 100g.

128
 Măsurarea unghiurilor cu teodolitul
După, ce aparatul este pus în staţie în punctul S, pentru a măsura un
unghi definit de vârful O şi de direcţiile D1 şi D2 care trec prin punctele A
respectiv B din teren, mărimea unghiulară de măsurat, este proiecţia AOB în
planul orizontal (planul limbului).

Fig.83. Măsurarea unui unghi izolat

Iniţial se îndreaptă luneta aparatului spre A şi se punctează; se

efeatuează lectura pe aparat, la ambele microscoape, pe direcţia D1. În
continuare se eliberează mişcarea particulară a aparatului şi se vizează
punctul B, citindu-se din nou la ambele microscoape. Pentru control şi o
precizie mai mare, unghiul izolat, se măsoară şi cu luneta “la stânga”, sau în
poziţia a doua a lunetei, sau cu luneta “peste cap”, poziţie care se obţine prin
răsturnarea lunetei în plan vertical şi rotirea ei în planul orizontal cu 180º
(200g), după care se vizează din nou cele două puncte. Unghiul  dintre
cele două direcţii, se obţine prin diferenţa celor două citiri:   C B  C A .
Iată un exemplu:

129
 Cit. Poziţia a I-a Poziţia a II-a Media   C 2  C1
A 146g75c80cc 346g76c00cc 146g75c90cc
34g65c45cc
B 181g41c30cc 381g41c40cc 181g41c35cc

Când în jurul unui punct de staţie se măsoară mai multe unghiuri, se

foloseşte turul de orizont. Astfel, se vizează şi se citesc pe rând direcţiile
1,2,3,…, şi se închide turul de orizont pe direcţia de plecare. Apoi, se repetă
turul de orizont cu luneta în poziţia a II-a. Citirea finală pe direcţia de plecare
diferă de obicei de citirea iniţială. Apare astfel, eroarea unghiulară de
închidere, ca diferenţă între citirea finală şi citirea iniţială: eu = Cf – Ci.

Fig.84. Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda turului de orizont

Datele obţinute, se trec în ordine în carnetul de teren în situaţia când

se lucrează cu un teodolit optic clasic şi nu cu o staţie totală sau un teodolit
electronic.
Dacă eroarea unghiulară de închidere este sub toleranţa admisă, se
repartizează proporţional tuturor direcţiilor din turul de orizont, astfel încât
citire finală să aibă aceeaşi valoare ca citirea iniţială (egalizarea valorilor).

Toleranţa la închidere a turului de orizont, este T  e n , unde e este

eroarea unei singure măsurători, iar n este numărul vizărilor.

130
 Turul de orizont şi compensarea acestuia

Citiri orizontale

0= SR - CSR

compensat
Pct. vizate

Orientări

=0 + C
orizont
Tur de
Media
Staţia

Poziţia I a Poziţia II a
lunetei lunetei

1 2 3 4 5 6 7
19, 20 16 219, 20 20 19, 20 18
R 219, 20 20 19, 20 26 _____23 19, 20 20 39, 17, 20
19, 20 18 219, 20 23 19, 20 20
44, 53 90 244, 53 80 44, 53 87
1 244, 53 84 44, 53 86 _____83 44, 53 84 64, 50 84
44, 53 87 244, 53 83 44, 53 85
96, 42 38 296, 42 48 96, 42 40
2 296, 42 42 96, 42 42 _____45 96, 42 40 116, 39 40
96, 42 40 296, 42 45 96, 42 42
114, 15 96 314, 15 90 114, 15 98
3 314, 16 00 114, 16 00 ______95 114, 15 93 134, 12 93
S 114, 15 98 314, 15 95 114, 15 96
190, 29 18 390, 29 22 190, 29 21
4 390, 29 24 190, 29 16 ______19 190, 29 16 210, 26 16
190, 29 21 390, 29 19 190, 29 90
209, 86 14 9, 86 18 209, 86 17
5 _9, 86 20 209, 86 24 ______21 209, 86 14 229, 83 14
209, 86 17 9, 86 21 209, 86 19
299, 01 06 99, 01 07 299, 01 08
6 99, 01 10 299, 01 01 ______04 299, 01 00 318, 98 00
299, 01 08 99, 01 04 299, 01 06
19, 20 24 219, 20 30 19, 20 25
R 219, 20 26 19, 20 28 _____29 19, 20 20 19, 17 20
19, 20 25 219, 20 29 19, 20 27

eu= Cf - CI
eu= 19, 20 27 – 19, 20 20
eu= 0,0007
0= SR - CSR
0= 39, 17 20 – 19, 20 20
0 =19, 97 00

131
 Când la măsurarea unghiurilor orizontale se cere o precizie mai
mare, acestea se măsoară de mai multe ori, folosindu-se metoda reiteraţiei
şi metoda repetiţiei.

Fig.85. Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda reiteraţiei

Reiteraţia constă în vizarea cu origini diferite ale limbului aupra

direcţiilor din turul de orizont. Intervalul dintre două reiteraţii nu se ia
întâmplător, ci se calculează în funcţie de numărul microscoapelor aparatului
şi de numărul reiteraţiilor. Astfel, la un aparat cu m microscoape, când vrem
1
să efectuăm un tur de orizont cu r reiteraţii, originile vor fi: 400 . Dacă m
mr
400
= 2 şi r = 4, atunci,  50 g , adică originile vor fi: 0g, 50g, 100g şi 150g.
2 .4
Deoarece măsurarea unghiurilor se face cu luneta în două poziţii şi
cu citiri la două microscoape, deja turul de orizont se execută cu o reiteraţie
400
(  200 g ), ceea ce este suficient în lucrările de topografie.
2 .1
Când aplicăm reiteraţia la turul de orizont, înainte de a efectua
mediile generale, se face închiderea şi apoi compensarea fiecărui tur de
orizont. După compensare se iau valorile fiecărui unghi rezultat din reiteraţii.
Se face apoi media reiteraţiilor şi se obţine valoarea unghiului. Aparatele cu

132
care se execută turul de orizont cu reiteraţii, terbuie să dispună de mişcare
generală (neânregistratoare).
Repetiţia este o metodă rar utilizată (în special la măsurarea
ughiurilor izolate).
Erorile care intervin la măsurarea unghiurilor sunt: eroarea de
centrare a aparatului în staţie (ec), eroarea de centrare a semnalelor (es),
eroarea de punctare (ep), eroarea de citire a gradaţiilor (eg), eroarea de
divizare a limbului (ed).
Dacă ţinem cont de erorile de construcţie şi de reglaj ale teodolitului,
eroarea unei vizări (E) va fi:

E   e s2  e 2p  e g2  ed2  ec2

În cazul metodei reiteraţiei, cu luneta în două poziţii, când se repetă

de n ori numărul măsurătorilor şi considerând nule erorile ec şi es (erorile de
centrare ale aparatului şi semnalului), vom avea:

e 2p  e g2  ed2 1 2
ER  
n

n

e p  e g2  ed2 

Fig.86. Busola simplă independentă

133
 Busolele sunt instrumente care permit măsurarea unghiurilor faţă de
direcţia nordului magnetic, indicată de vârful acului. Unghiurile măsurate,
sunt azimutele magnetice ale direcţiilor din teren.

Fig.87. Diferenţa între două azimute magnetice

Corectate cu unghiul de declinaţie magnetică (  ) şi unghiul de

convergenţă a meridianelor ( c ), azimutele magnetice pot fi transformate în
azimute geografice (  g ) sau orientări (  ).

Busolele pot fi utilizate independent, sau ataşate aparatelor

topografice (busole topografice).
Busola simplă, independentă, poate fi de mai multe tipuri, şi se
foloseşte la ridicările de perpendiculare şi la ridicările expeditive şi de
recunoaştere. Ea este alcătuită dintr-un ac magnetic oscilant în jurul unui
pivot şi o carcasă dintr-un material fără proprietăţi magnetice. Cadranul
busolei are după caz gradaţii centesimale, sexagesimale sau în miimi.
Sistemul de vizare este alcătuit în general din două fante în capacul
busolei, care permit luarea liniei de vizare.
Unghiul a două direcţii din teren se stabileşte prin diferenţa dintre
azimutele magnetice ale celor două direcţii.

134
 Fig.88. Busola topografică cu clinometru

Unele busole dispun şi de un clinometru care permite măsurarea

unghiurilor verticale.
Busola topografică are aspectul unui teodolit la care cercul orizontal
(limbul) este înlocuit cu cadranul circular al unei busole. Punerea în staţie,
calarea şi vizarea se face ca şi la un teodolit.

8.2.2. Măsurarea ughiurilor verticale

Un unghi vertical se poate măsura plecând fie de la planul orizontal

al locului (situaţie în care ne vom referi la unghiul de înclinare i ), fie de la
planul vertical sau zenital (situaţie în care vom vorbi despre unghi zenital  ).

135
 Fig.89. Măsurarea unghiurilor verticale cu ajutorul teodolitului

Teodolitele, în funcţie de modelul constructiv, pot avea gradaţia

eclimetrelor cu originea în plan orizontal (când măsoară direct unghiurile de
înclinare), sau în plan vertical (când măsoară unghiurile zenitale). Gradaţiile
pot avea un caracter continuu (0-400g) sau discontinuu (0-100g-0).
Pentru a obţine o precizie mai mare şi pentru înlăturarea erorilor de
construcţie, de divizare a cercului vertical, de vizare şi de citire, măsurarea
se face prin dubla citire a unui unghi, în două poziţii (″la dreapta şi la
stânga″), considerând prin construcţia aparatului că cercul vertical se află la
stânga lunetei, iar prin răsturnarea lunetei şi rotirea ei cu 200g, trece în
dreapta acesteia.

136
 Fig.90. Măsurarea unghiurilor verticale atunci când a = s

Unghiul vertical  citit pe aparat este egal cu unghiul de înclinare al

terenului i dacă se vizează pe stadie la o înălţime egală cu înălţimea
aparatului.
Orientarea teodolitelor
Un teodolit este orientat când citirile pe diferite direcţii din jurul staţiei
sunt egale cu orientările topografice (azimutale) care trec prin staţie şi
punctele care trec prin direcţiile considerate. În acest caz, direcţia zero (în
coincidenţă pe limb şi vernier) corespunde cu direcţia nordului (magnetic,
geografic). Teodolitele se pot orienta în staţie pe puncte cunoscute sau pe
direcţii cunoscute.
Orientarea pe puncte cunoscute presupune cunoaşterea
coordonatelor punctului de staţie şi a cel puţin două puncte diferite.
Fie S(Xs,Ys), A(Xa,Ya), şi B(Xb,Yb). Se calculează orientările  S  A şi

 S  B , utilizând formulele:
XA  XS XB  XS
tg S  A  şi tg S  B 
Y A  YS Y B  YS

137
 X
tg 
Y
Se eliberează şurubul mişcării particulare a teodolitului şi se
instalează pe cercul orizontal al aparatului unghiul  S  A ; folosind apoi

mişcarea generală, după blocarea mişcării particulare, se vizează punctul A

din teren. Astfel, am făcut să coincidă o direcţie din teren cu o direcţie din
planul limbului; în acest moment, direcţia zero de pe cercul orizontal se
îndreaptă spre nord.
Se fixează mişcarea generală şi se eliberează mişcarea particulară,
vizând apoi punctul B din teren. Citirea efectuată pe cercul orizontal trebuie
să fie egală cu orientarea calculată  S  B . A doua direcţie este utilizată

pentru verificare.
Orientarea pe direcţii cunoscute
În această situaţie se dau direct orientările a una-două direcţii  1 şi

 2 . Se procedează în mod analog, orientările direcţiilor fiind deja calculate

şi măsurate.
Spre deosebire de primul caz, aparatul se poate instala şi într-un
punct necunoscut, cu condiţia ca să se afle pe direcţia cunoscută prin
orientarea ei.
Staţiile totale
Firmele constructoare de aparatură topografică, au trecut în ultimii
ani la realizarea unor teodolite-tahimetre inteligente cu o mulţime de funcţii
uzuale, aparate denumite generic staţii totale. Diferenţele constructive de la
producător la producător sunt esenţiale, dar în general se manifestă două
mari curente în acest sens: unele firme realizează un tip de aparat integrat
pentru măsurarea atât a unghiurilor cât şi a distanţelor, iar alte firme
producătoare realizează două aparate pentru aceste operaţiuni, aparate
care se îmbină în mod armonios şi complementar (Corcodel, Gh., Neguţ, N.,
1994, pag. 93-99).

138
 Fig.91. Staţie totală

Spre exemplu, aparatul REC ELTA se compune din două părţi

principale şi anume:
ELTA care este un tahimetru electronic care este capul măsurătorilor
şi REC care este unitatea de înregistrare, calcul şi control având ca funcţii
primirea datelor măsurate de ELTA editarea şi calculul acestora şi
memorarea lor. Caracteristicile majore ale dispozitivului ELTA sunt:
-citirea electronică incrementală a cercurilor orizontal şi vertical;

139
 -telemetru electro-optic în zona infraroşu, care utilizează metoda
comparaţiei de fază;
-compensator pentru înclinarea axei verticale;
-achiziţionarea automată a temperaturii şi presiunii atmosferice;
-generator de semnal audio;
-trei chei la claviatura pentru rotirea on şi off a dispozitivului ELTA;
-display cu cristale lichide.
Pentru unitatea electronică REC:
-claviatură pentru codificare date alfanumerice, chei soft variabile cu
funcţii adiţionale;
-display grafic cu 4 linii a câte 40 de caractere;
-interfaţă convenabilă cu meniu şi moduri de lucru interactive;
-selecţia directă a părţilor din programele importante indiferent de
nivelul programului curent;
-aplicaţii orientate ale programelor;
-schimbarea datelor memoriei Mem E cu o capacitate de 2.000 de
înregistrări;
-interfaţă RS 232 C pentru datele iniţiale şi datele finale.
Aparatul dispune de următoarele programe:
-programul de măsurare, care cuprinde următoarele moduri de
măsurare pentru distanţa înclinată, unghiul orizontal şi vertical: modul de
măsurare a unghiului orizontal şi a valorilor calculate de la măsurarea
distanţei şi a unghiului vertical, asemenea cu distanţa orizontală şi diferenţa
de nivele sau altitudini, modul de măsurare a unghiurilor orizontale şi
verticale;
-programul special, oferă soluţii la patru probleme de ridicare de la
elementele măsurate direct (distanţă, unghiuri orizontale şi verticale) la
valorile necesare pentru o aplicaţie (calculate, afişate şi înregistrate). Aceste
moduri ale programului special se referă la : conectarea distanţelor dintre
prima direcţie şi toate celelalte puncte, măsurarea înălţimilor cu ajutorul

140
cercului vertical, distanţa dintre două puncte care nu au vizibilitate între ele,
poziţia punctelor în plan vertical;
-programul coordonate oferă cinci moduri de determinare, afişare şi
înregistrare a coordonatelor determinate în diferite moduri, ca de exemplu:
puncte staţionate cunoscute şi necunoscute. Aceste moduri se referă la
staţionarea unui punct cunoscut, staţionarea unui punct numai ca înălţime,
staţionarea liberă, trasarea de puncte şi puncte polare;
-programul editor care are drept scop editarea datelor iniţiale,
afişarea pe display, editarea şi ştergerea tuturor înregistrărilor dar în special
apelarea şi folosirea meniului special;
-programul transfer, oferă preluarea datelor măsurate în teren pentru
a fi transferate la aparate periferice pentru editare şi prelucrare.
Aparatele WILD T 1600 şi TC 1600 sunt teodolite electronice de
mare precizie. TC 1600 este un aparat T 1600 ce are integrat un sistem de
măsurare a distanţelor. Luneta este coaxială, iar în condiţii de vizibilitate
medie, distanţa maximă de vizare cu 11 prisme este de până la 4 km.
Precizia de măsurare a unei distanţe este de 3mm. T 1600 este elementul
central al unui sistem de măsurare Wild. Orice aparat Distomat poate fi uşor
montat pe lunetă. Aşa de exemplu DI 1001 , pentru măsurători la distanţe
mici până la 1,3 km., DI 1600 pentru distanţe medii până la 5 Km., DI 2002
pentru măsurători precise, DI 3000 pentru distanţe mari până la 14 km., sau
DIOR 3002 pentru măsurători fără reflector.
Aparatele dispun de următoarele funcţii:
-COGO 11, care permite intrarea coordonatelor în modulul REC prin
tastatura teodolitului;
-COGO 12, permite calculul distanţei de control dintre ultimele două
puncte măsurate;
-COGO 13, permite calculul distanţei de control dintre două puncte
oarecare;
-COGO 14, permite calculul suprafeţei unui poligon rectiliniu cu
maximum 10 unghiuri;

141
 -COGO 21, permite intrarea coordonatelor punctului de staţie;
-COGO 22, permite rezolvarea automată a problemei retrointersecţiei;
-COGO 23, permite orientarea staţiei afişându-se unghiul de
orientare;
-COGO 24, permite trasarea elementelor de orientare şi a distanţei
orizontale.
Toate datele măsurate şi înregistrate în timpul lucrului se transmit din
modulul REC în terminalul GRE, iar de aici la un calculator. Este posibilă şi
soluţia transmiterii de la modulul REC direct la un calculator.
Această generaţie de aparate îndeplinesc trei cerinţe care le fac de
nepreţuit: asigură măsurători precise, asigură o imagine globală asupra
măsurătorii şi necesită un mod uşor de operare.
Programele interne ale staţiei totale Elta sunt structurate pe
următoarele submeniuri:
Măsurare
Hz-V
D-Hz-V
E-Hz-h
Y-X-Z (local)
Tracking D
Setare Hz
Poziţionare Hz
Rectificare (index/colimaţie; compensator)

Coordonate
Staţionare în punct cunoscut
Staţionare liberă
Staţionare în elevaţie
Puncte polare
Jalonare
Rectificare (index/colimaţie; compensator)

142
 Interfaţa
Rată transmisie
Protocol
Paritate
Introducere
Constanta de adunare
Factor de scală
Temperatură
Presiune
Setări instrument
Unghi
Distanţă
Referinţă verticală
Sistem de coordonate
Introducere coordonate
Temperatura
Comutare
Semnal sonor
Compensator (opţional)
Pentru înţelegerea funcţionării staţiei totale REC ELTA 5 considerăm
necesar să arătăm aici meniul de lucru al acestei staţii. Am ales acest model,
deoarece acest model a câştigat gusturile multor utilizatori din ţara noastră,
din diferite domenii şi deţine un important segment de piaţă.
Staţia REC ELTA 5 face parte din seria tahimetrelor electronice,
principiul de măsurare fiind constituit din emiterea unui fascicul de raze
infraroşii de către aparat şi reflectarea lor de către prismă.
Programul de lucru este structurat pe două meniuri principale.
Pentru studiul acestora, se presează tasta Enter. (Pentru a reveni la o
pagină anterioară folosiţi tasta Page Up sau tastaţi numărul de pagini cu
care vreţi să vă întoarceţi, urmat de acţionarea tastei Enter. Deplasarea

143
 înainte cu un anumit număr de pagini se face similar folosind Page

Down.)

Informaţii privitoare la folosirea programelor

Date proiect – se introduc 7 linii de informaţie privitoare la tipul
lucrării, data şi ora începerii lucrării, seria aparatului cu care s-a lucrat, tipul
reflectoarelor, condiţiile de lucru.
Introducere – se introduc în aparat înălţimea sa şi a prismei,
constanta adiţională a prismei cu care se lucrează, temperatura, presiunea,
etc.
Rectificare – programe de calcul pentru corecţia erorii cercului
vertical şi a cercului orizontal precum şi a erorii de colimaţie (index V, Edm
semnal, ceas, colimaţie Hz, compensator, afişare).

144
 Măsurare – Programe de calcul a anumitor elemente din observaţii
(distanţe înclinate, orientare, unghi vertical).
Special – Programe de calcul pentru diverse probleme topografice
(depărtare, înălţime obiect, distanţă unghi-dreaptă, plan vertical).
Coordonate – Programe de calcul cu ajutorul cărora se obţin pentru
punctele vizate coordonate (staţionare punct cunoscut, trasare, staţionare
liberă, puncte radiate).
Unităţi – Se stabilesc unităţile de măsură pentru distanţă, unghiuri,
temperatură, presiune şi orientarea sistemului de coordonate.
Setare – Programe ajutătoare de lucru (marcare poziţii zecimale,
parola, descriere proiect).
Întrerupere – Setarea parametrilor de lucru ai aparatului
(compensator, iluminator).
Editor – Se afişează, se introduc şi se şterg date.
Transfer date – Program de transfer a datelor din memoria
aparatului la un calculator, imprimantă sau disc.

145
 Se introduc: denumirea lucrării, data şi ora începerii lucrării, seria
aparatului şi tipul prismei; se revine la prima pagină acţionând tasta MEN.
Date proiect
Se introduc 7 linii de date pentru proiect. În fiecare linie se pot
introduce maximum 28 de caractere. O linie de proiect poate conţine
denumirea proiectului, zona de lucru, data începerii măsurătorilor, tipul şi
seria aparatului, numele operatorului, etc.

146
 Introducere
REFL: se introduce înălţimea reflectorului în metri;
INST: se introduce înălţimea aparatului în metri;
C.AD: se introduce constanta adiţională a prismei;
SCAR: se introduce scara de lucru (implicit 1);
PPM: se introduce o constantă în funcţie de temperatura şi presiunea
aerului.
Observaţii:
- pentru selectare se folosesc săgeţile;
-meniurile cu litere albe, fond negru, nu se schimbă;
-pentru ieşire se apasă MEN;
-înregistrarea se face în mod automat.

Rectificare

147
 Index V: indexul vertical reprezintă eroarea de măsurare pe cercul
vertical

148
 Colimaţie-Hz: elimină eventualele erori de colimaţie ce apar la
vizarea către prismă;

149
150
 Compensator: Elimină erorile ce pot apare datorită înclinării
aparatului atât pe orizontală cât şi pe verticală;

SK: Eroare datorată înclinării în plan orizontal;

SZ: Eroare datorată înclinării aparatului în plan vertical;

151
NK: Valoarea înclinării aparatului în plan orizontal;

NZ: Valoarea înclinării aparatului în plan vertical;

152
 9. PLANIMETRIA

9.1. Clasificarea operaţiilor planimetrice

A detemina planimetric un punct necunoscut din teren, înseamnă a-i

afla, pe cale grafică sau prin calcul, coordonatele rectangulare sau polare,
pornind de la un punct sau mai multe puncte deja determinate şi raportate
pe minuta topografică.
Coordonatele unui punct necunoscut se pot determina fie prin
legarea de puncte de acelaşi ordin, fie independent de alte puncte analoage
necunoscute.
Ţinând cont de etapele de desfăşurare a ridicărilor topografice, de
modul de lucru şi de elementele măsurate în cadrul operaţiilor topografice,
deosebim trei categorii de metode:
-metode care necesită numai măsurători de distanţe: metoda
trilateraţiei, metoda intersecţiei liniare (metoda cu metrul), metoda
aliniamentelor şi metoda echerică (metoda coordonatelor);
-metode care necesită numai măsurători de unghiuri: triangulaţiile şi
intersecţiile;
-metode care necesită măsurători de unghiuri şi distanţe: drumuirile
(poligonaţiile) şi radierile.

9.2. Triangulaţia

Triangulaţia este metoda de determinare a punctelor de sprijin ale

hărţii.
Punctele care formează vârfurile triangulaţiilor de diferite ordine (I -V)
sunt materializate în teren prin semnale permanente şi borne.

153
 După importanţa punctelor de sprijin (de bază) ale hărţii, deosebim
triangulaţii geodezice (ord. I, II şi III) şi triangulaţii topografice (ord. IV şi V).
La determinarea punctelor geodezice de ordin superior, care se află
la distanţe mari unele de altele (5 - 50 km) se ţine seama de sfericitatea
Pământului. La determinarea punctelor triangulaţiilor de ordin inferior, puţin
distanţate între ele (500 m - 2 km), suprafaţa terestră se consideră plană.
Reţeaua de sprijin, osatura geodezică şi topografică a hărţii, asigură
unitatea ridicărilor şi posibilitatea de control.

Fig.92. Reţeaua de triangulaţie (convenţională) a României (după Leu, I.N. şi

colaboratorii, 1999, pag. 30)

154
 Ţara noastră dispune de şase lanţuri de triangulaţie primordială de
ordinul I, trei în lungul meridianelor şi trei în lungul paralelelor, sprijinite pe 10
baze de triangulaţie.
Lanţirile pe meridian sunt:
-lanţul de triangulaţie din vest, peste Câmpia Someşului, Munţii
Apuseni, Munţii Banatului;
-lanţul central de triangulaţie, dispus în lungul Carpaţilor Orientali,
regiunea municipiilor Bucureşti şi Braşov;
-Lanţul estic care începe în Delta Dunării şi se continuă pe litoralul
Mării Negre.
Pe paralele, lanţurile se desfăşoară astfel:
-lanţul nordic;
-lanţul de paralel în lungul Carpaţilor Orientali, regiunea municipiului
Braşov şi Dobrogea de Nord;
-lanţul dunărean în sudul ţării;
Spaţiul dintre lanţurile de triangulaţie de odinul I primordial sunt
acoperite de lanţuri de ordinul I complementar, iar îndesirea reţelei s-a făcut
cu lanţiri de triangulaţie geodezică de ordinul II şi III şi cu lanţuri ale
triangulaţiei topografice de ordinul IV şi V.

Fig.93. Reţele simple de triangulaţie

Dispunerea triunghiurilor în lanţurile de triangulaţie de diferite ordine

se poate face fie în reţea simplă, fie în reţea complexă.

155
 La început, în cadrul proiectului lucrării, punctele de triangulaţie se
stabilesc pe un document cartografic executat anterior, urmărindu-se
vizibilitatea, posibilitatea de amplasare a staţiilor în punctele respective,
echilateralitatea triunghiurilor, etc.
În cadrul recunoaşterii terenului, se verifică condiţiile ce trebuie
îndeplinite de punctele de triangulaţie şi se plantează bornele şi semnalele.

Fig.94. Reţea complexă de triangulaţie (după Leu, I.N. şi colaboratorii, 1999, pag. 30)

După aceea, se trece la executarea triangulaţiei, care prevede

determinarea (măsurarea şi orientarea) bazei de triangulaţie şi măsurarea
unghiurilor triunghiurilor de diferite ordine. Pentru geometrizarea reţelei, se
efectuează compensarea triangulaţiei.

156
 9.2.1. Determinarea bazei de triangulaţie

Baza de triangulaţie este una din laturile unui triunghi ale

triangulaţiilor de diferite ordine. Baza principală a triangulaţiei ţării noastre
are la o extremitate punctul fundamental reprezentat printr-un observator
astronomic ale cărui coordonate geografice s-au determinat prin metode
astronomice, iar cealaltă extremitate, primul punct geodezic.
O bază de triangulaţie se alege într-un teren cât mai plan, unghiul de
înclinare să nu depăşească 3-4˚, pentru ca să se evite erorile care apar la
măsurarea unghiurilor de înclinare şi la reducerea la orizont. Terenul trebuie
să fie stabil, fără obstacole (pentru a asigura vizibilitatea reciprocă între cele
două extremităţi).
Când în teren nu se găseşte un loc potrivit (de lungimea unei laturi a
triunghiului) pentru instalarea bazei, se măsoară o bază frântă sau o bază
mai scurtă care se amplifică mai apoi la mărimea laturei triunghiului
respectiv.
Baza frântă se alege când nu se văd extremităţile bazei. În acest caz,
în punctul M se măsoară şi distanţele de la acest punct la cele două
extremităţi, sau se măsoară unghiurile  în punctul A, respectiv  în
punctul B, ca şi distanţele AM şi BM.

Fig.95. Baza frântă

Vom avea:

157
 AB  AM 2  BM 2  2 AM .BM cos  sau
AB  AM cos   BM cos 
Diferenţa între valorile obţinute pe o cale sau alta, nu trebuie să
depăşească toleranţa admisă la măsurarea bazelor.

T  0,03  0,02 D
Baza scurtă. Se face apel la o bază scurtă, când terenul nu permite
desfăşurarea unei baze frânte (în terenurile accidentate) şi când nu se poate
măsura o latură de triangulaţie. Atunci se alege o bază mai mică decât
lungimea laturei, pe cât posibil perpendiculară pe aceasta şi din ale cărei
extremităţi să se poată vedea vârfurile triunghiului (extremităţile laturei la
care se face transmiterea).

Fig.96. Baza scurtă. Amplificarea bazei de triangulaţie

9.2.2. Orientarea bazei de triangulaţie

Baza de triangulaţie se orientează prin determinarea unghiului pe

care îl face cu una din direcţiile nord. Întrucât direcţia cea mai ″stabilă″ este
direcţia nordului geografic, se măsoară azimutul geografic al bazei de
triangulaţie; pentru determinarea azimutului magnetic sau a orientării
topografice, trebuie cunoscute declinaţia magnetică (  ), respectiv
convergenţa meridianelor ( c ).

158
 Când se cunosc coordonatele rectangulare ale extremităţilor bazei de
triangulaţie, orientarea se poate calcula în funcţie de coordonate:
x
tg g 
y
În teren se determină de obicei direcţia meridianului locului prin
observaţii pe un astru (Soare, Steaua polară sau o atea oarecare).
Determinarea orientării prin vizări pe Soare, presupune mai multe
etape.
Fie baza de triangulaţie AB. Se instalează un teodolit în A şi se
vizează Soarele înainte de trecerea lui la meridian (în jurul orei 9).

Fig.97. Orientarea bazei de triangulaţie prin vizări pe Soare

Se înregistrează în carnet unghiul orizontal, unghiul vertical şi ora.

Pentru obţinerea unghiului orizontal, se prinde Soarele tangent la
firele reticulare în cadranul III şi se citeşte C1; după câteva minute, se citeşte
a doua oară spre Soare C2, când acesta trece în mişcarea sa aparentă din
cadranul III, în cadranul I. Se verifică unghiul vertical care trebuie să rămână
acelaşi, şi se înregistrează ora. Citirile orizontale, se obţin în ambele poziţii
ale lunetei.
Media celor două citiri, C1 şi C2, ne va da citirea antemeridiană Ca.

159
 C1  C 2
Ca 
2
După amiază, la aceeaşi diferenţă de ore faţă de ora 12, în jurul orei
15, Soarele fiind la aceeaşi înălţime, se efectuează în acelaşi mod două citiri,
când este prins întâi în cadranul IV, apoi în cadranul II.
Se obţin citirile C3 şi C4, media lor fiind citirea postmeridiană Cp; se
notează orele şi se verifică înălţimea Soarelui.
C3  C 4
Cp 
2
Cele patru vizări fiind simetrice două câte două faţă de direcţia sud,
obţinem:
Ca  C p C1  C 2  C 3  C 4
 
2 4
Azimutul geografic al bazei de triangulaţie va fi deci:
 g  200 g  
Acest unghi se corectează cu corecţia de declinaţie a Soarelui care
se extrage din calendarele astronomice, corecţia de refracţie atmosferică şi
corecţia de paralaxă.
Unghiurile triunghiurilor de diferite ordine se măsoară cu ajutorul unui
aparat topografic (teodolit), folosind metoda turului de orizont cu 2-4 reiteraţii.
În fiecare staţie unghiurile se înregistrează pe baza unei schiţe a punctelor şi
a vizărilor din fiecare punct, citirile fiind trecute în carnetul de teren (când se
lucrează cu un aparat clasic).

Pentru triangulaţiile locale, toleranţa admisă este T  5 cc n , unde

5 cc este eroarea medie a unei direcţii, iar n reprezintă numărul direcţiilor

vizate.

160
 9.2.3. Executarea triangulaţiei

Se instalează teodolitul într-un punct extrem al bazei (A), şi se

orientează prin vizarea asupra celeilalte extremităţi (B), după ce s-a
înregistrat pe aparat orientarea bazei prin coordonate. Verificarea orientării
se face prin vizarea punctului R, care cu punctul de staţie, formează direcţia
A-R de orientare cunoscută  A R .

Fig.98. Executarea triangulaţiei cu teodolitul

După efectuarea turului de orizont în punctul A, se instalează

aparatul în punctul B, şi se orientează folosind direcţia inversă  B A , unde

 B  A   A B  200 g .
Triunghiurile reţelei de triangulaţie pot fi dispuse în poligon cu punct
central sau în patrulater.
După efectuarea turului de orizont în fiecare staţie şi compensarea
acestora, pentru obţinerea unei reţele geometrice, se face compensarea
triangulaţiei fie riguros (când se aplică metoda celor mai mici pătrate), fie

161
empiric (de exemplu în cazul triangulaţiilor locale), când se foloseşte metoda
Lehagre-Brönimann.

9.2.4. Compensarea triangulaţiei

Compensarea triangulaţiei dispuse în poligon cu punct central

Dacă triunghiurile au un vârf comun O , unghiurile  la centru,

respectiv  şi  celelalte unghiuri în fiecare triunghi, etapele de

compensare într-o astfel de reţea, sunt următoarele:
1. Suma unghiurilor în fiecare triunghi să fie 200g;
2. Suma unghiurilor în jurul punctului central să fie 400g;
3. Între laturile şi sinusurile unghiurilor opuse să existe un raport de
egalitate (acordul laturilor).

Fig.99. Compensarea triangulaţiei în poligon cu punct central

1. Compensarea I-a
Suma unghiurilor într-un triunghi, să fie egală cu 200g. În triunghiul I
 1   1   1  200 g

162
 În cazul în care suma diferă de 200g, eroarea rezultată se
repartizează egal celor trei unghiuri:
 1  200 g   1   1   1 
Unghiurile corectate vor deveni:
1 1 1
 1`   1  ;  1`   1  ;  1`   1 
3 3 3
2. Compensarea a II-a
Suma unghiurilor la centru (  ) să fie egală cu 400g.

 1   2   3  ...   n  400 g
La început, această condiţie a fost îndeplinită la executarea şi
compensarea turului de orizont în staţia O. În urma compensării a I-a, s-a
modificat suma unghiurilor din jurul puctului central, de aceea:
 1   2   3  ...   n  400 g   2
unde  2 este eroarea de compensare, iar n , numărul unghiurilor la
centru. Corecţia ce trebuie aplicată unghiurilor la centru se află împărţind
eroarea la numărul unghiurilor. Unghiurile  vor deveni:

2
 1   1` 
n
2
 2   2` 
n
………………
2
 n   n` 
n
Prin aplicarea compensării a II-a, se dereglează compensarea a I-a,
de aceea, pentru a menţine compensarea a I-a şi a realiza suma unghiurilor
egală cu 400g, corecţia aplicată unghiurilor la centru, se repartizează egal şi
de semn contrar celorlalte două unghiuri , în fiecare triunghi.
Astfel, în triunghiul I, vom avea:

163
 2 2
 1``   1`  şi  1``   1` 
2n 2n
3. Compensarea a III-a
Compensarea a III-a (sau acordul laturilor) reclamă egalitatea dintre
laturile triunghiurilor şi sinusurile unghiurilor opuse. Practic, plecând de la
exemplul dat unde OA se consideră baza de triangulaţie măsurată şi
calculând laturile fiecărui triunghi din aproape în aproape, valoarea laturei
OA din triunghiul IV obţinută prin calcul, trebuie să fie egală cu OA măsurată
în teren. Conform teoremei sinusurilor:
OA sin  1 OB sin  2 OC sin  3 OD sin  4
 ;  ;  ; 
OB sin  1 OC sin  2 OD sin  3 OA sin  4
Înmulţind relaţiile membru cu membru, se obţine:
OA.OB.OC.OD sin  1 . sin  2 . sin  3 . sin  4

OB.OC.OD.OA sin  1 . sin  2 . sin  3 . sin  4
Notând produsul sinusurilor unghiurilor  cu P sin  şi produsul

sinusurilor unghiurilor  cu P sin  , după simplificare, avem:

P sin 
 1 sau P sin   P sin 
P sin 
În realitate, produsul sinusurilor unghiurilor de acelaşi nume nu sunt
egale, de aceea se aplică o corecţie  3 , unde:

P sin   P sin 
3 
P sin  .S  P sin  .S 

P sin  şi P sin  reprezintă produsul sinusurilor de acelaşi nume,

iar S şi S  , suma unor rapoarte:

 1  2  n n
S    ...   şi
sin  1 sin  2 sin  n sin  n

 1  2  n n
S    ...   unde:
sin  1 sin  2 sin  n sin  n

164
  1 ,  2 ,...,  n respectiv  1 ,  2 ,...,  n , sunt diferenţe tabulare
(extrase din tabelele de valori naturale) care rezultă din raportul:
sin 1" sin 1"
şi
sin  sin 
Aceste rapoarte sunt numite creşteri ale valorii naturale. Prin
P sin   P sin 
aplicarea corecţiei  3  , numitorul fiind pozitiv,
P sin  .S  P sin  .S 
numărătorul este acela care impune semnul corecţiei. Dacă
P sin   P sin  , semnul fracţiei va fi negativ, iar corecţiile se vor aplica
unghiurilor pozitive şi invers, dacă P sin   P sin  , corecţiile aplicate

unghiurilor  vor fi negative.

După compensarea a III-a, unghiurile  şi  vor deveni:

 1```   1``   3 şi  1```   1``   3

După ce se aplică corecţia  3 unghiurilor  şi  , se obţin orientările

definitiv compensate. Pentru verificare, după aplicarea corecţiei, se va vedea

că P sin   P sin  .
Dacă reţeaua de triunghiuri are o mai mare desfăşurare, metoda se
aplică în continuare, însă unghiurile deja compensate rămân definitive.
Restul reţelei se compensează după primul poligon.
Toleranţele admise la cele trei compensări sunt:

T1  48 cc ; T2  16 cc nu ; T3  8cc nt ;

unde nu este numărul unghiurilor la centru, iar nt , numărul laturilor

poligonului.
Compensarea triangulaţiei dispuse în patrulater
Când reţeaua de triunghiuri este formată dintr-un patrulater sau
dintr-un lanţ de patrulatere, se măsoară toate unghiurile dintre laturi şi
diagonalele patrulaterului.

165
 Compensarea I-a
Suma unghiurilor  şi  să fie egală cu 400g.

 1   1   2   2   3   3   4   4  400 g

În caz de neconcordanţă,   400 g       

Fig.100. Compensarea triangulaţiei în patrulater

Eroarea se împarte la numărul unghiurilor (8), deci:

1 1
 1`   1   1`   1 
8 8
1 1
 2`   2   2`   2 
8 8
1 1
 3`   3   3`   3 
8 8
1 1
 4`   4   4`   4 
8 8
Compensarea a II-a
În patrulater, diagonalele separă triunghiurile care sunt două câte
două opuse la vârf (triunghiurile I-III şi II-IV).
Deoarece suma unghiurilor într-un triunghi este egală cu 200g şi
triunghiurile au două câte două unghiuri opuse la vârf, rezultă:

166
 1  1   3   3
2  2  4  4
Deoarece apar diferenţe, acestea se pun în evidenţă scriind relaţiile:
  2  1  1   3   3 şi

  2`   2   2   4   4
Corecţiile se repartizează cu semn schimbat în mod egal fiecărui
unghi, pentru fiecare grupă de unghiuri, astfel:
2 2 2 2
 1"   1`  ;  2"   2`  ;  1"   1`  ;  2"    2` 
4 4 4 4
2 2 2 2
 3"   3`  ;  4"   4`  ;  3"   3`  ;  4"   4` 
4 4 4 4
După compensarea a II-a, vom avea:
 1"   1"   3"   3"  2"   2"   4"   4"
Compensarea a III-a
Această compensare se face ca şi în cazul poligonului cu punct
central. Demonstrativ se consideră punctul P la intersecţia diagonalelor şi
latura PA, o semidiagonală, ca bază a triangulaţiei. Legea sinusurilor ne dă
ca şi în cazul precedent, relaţiile:
PA sin  1 PB sin  2 PC sin  3 PD sin  4
 ;  ;  ;  ;
PB sin  1 PC sin  2 PD sin  3 PA sin  4
Produsul membru cu membru al acestor relaţii, ne dă:
P sin   P sin 
Dacă această condiţie nu este satisfăcută, se va căuta corecţia  3 ,

utilizându-se aceeaşi relaţie:

P sin   P sin 
 3 
P sin  .S  P sin  .S 
Toleranţele admise la compensarea triangulaţiei în patrulater sunt:
T1  56 cc ; T2  28 cc ; T3  14 cc ;

167
 9.2.5. Calculul laturilor triangulaţiei

Având unghiurile definitiv compensate şi lungimea bazei de

triangulaţie măsurată cu precizie, valorile laturilor se obţin prin teorema
sinusurilor.

Fig.101. Calculul laturilor triangulaţiei

AB BC AC
 
sin  sin  sin 
AB
Primul raport fiind cunoscut,  K 1 (modulul triunghiului 1),
sin 
celelalte laturi vor fi: BC  K 1 sin  , respectiv AC  K 1 sin  .
În triunghiul alăturat BCD, latura BC este deja determinată, iar
unghiurile se cunosc (prin măsurare). Modulul triunghiului BCD va fi:
BC
K2  ; CD  K 2 sin  ; BD  K 2 sin  ;
sin 

168
 Calcularea orientărilor laturilor
Laturile triunghiurilor triangulaţiilor de diferite ordine se orientează în
funcţie de orientarea bazei de triangulaţie (sau în funcţie de orientarea unei
laturi oarecare), deja determinată în teren.
Când se cunoaşte orientarea acestei laturi în sens direct, de exemplu
de la A la B, orientarea inversă va fi egală cu orientarea directă modificată
cu 200g.

Fig.102. Calculul orientării inverse

 B  A  200 g   A B

Fig.103. Orientarea laturilor triangulaţiilor dispuse în poligon

169
 Pentru orientarea tuturor laturilor unei triangulaţii dispuse în poligon,
vom avea:
 12  
 23   1 2  200 g   2

 3 4   23  200 g   3
………………………..
 n 1 n   n  2 n 1  200 g   n 1

 n 1   n 1 n  200 g   n
La închidere, pentru verificare, trebuie să avem:
   1 2   n 1  200 g   1

9.2.6. Calcularea coordonatelor vârfurilor

triunghiurilor

Fig.104. Calculul coordonatelor vârfurilor triunghiurilor

170
 Cunoscând valorile orientărilor (azimutelor) laturilor şi ale lungimilor
laturilor, coordonatele rectangulare ale punctelor vârfuri ale unor triunghiuri
de diferite ordine, se obţin din relaţiile:
X  X A  X Y  Y A  Y
X  L sin  A B Y  L cos  A B
X B  X A  AB sin  1
YB  Y A  AB cos  1
Dacă punctul B se află în alt cadran faţă de punctul A, se va ţine cont
de semnul diferenţelor X şi Y .

9.3. Intersecţiile

Intersecţiile se aplică în vederea determinării poziţiei punctelor

necunoscute din teren, numai prin vizări. În funcţie de punctele de staţie
(dacă acestea sunt cunoscute sau necunoscute) şi în funcţie de modul de
determinare a punctelor necunoscute, deosebim:
-intersecţia directă (sau intersecţia înainte sau propriu-zisă);
-intersecţia semidirectă (sau intersecţia laterală sau întretăierea);
-intersecţia indirectă (sau retrointersecţia sau intersecţia înapoi).

9.3.1. Intersecţia directă

Pentru obţinerea coordonatelor unui punct necunoscut, sunt

necesare cel puţin două puncte cunoscute, în care, efectuând staţii
succesive, după orientarea aparatelor topografice se vizează punctul
necunoscut din teren. Pentru verificare se utilizează un al treilea punct
cunoscut din care se vizează din nou punctul necunoscut.
Teoretic, intersecţia celor trei vizări orientate, trebuie să ne dea
poziţia planimetrică a punctului M.

171
 Fig.105. Principiul intersecţiei directe

În realitate, datorită erorilor ce intervin în operaţiile de teren şi în

raportarea punctelor şi a vizărilor pe minuta topografică, nu se va obţine un
punct unic M, ci un triunghi M1M2M3, numit triunghiul erorilor. Punctul
necunoscut M se va afla în interiorul acestui triunghi, la o distanţă
proporţională cu lungimea vizărilor.

Fig.106. Formarea triunghiului erorilor

Suprafaţa triunghiului erorilor va fi cu atât mai mică cu cât operaţiile

s-au executat mai precis. Când punctele M1,M2,M3 au coordonate sensibil
apropiate, pentru punctul M se pot lua coordonatele rezultate din media

172
coordonatelor celor trei puncte. Dacă triunghiul este mai mare şi se
încadrează în toleranţa admisă, problema se rezolvă prin metoda punctului
apropiat.
Executarea intersecţiei directe
Cunoscând două puncte A şi B, se cere să se determine
coordonatele punctelor necunoscute S,T,V.

Fig.107. Executarea intersecţiei directe cu teodolitul

Se face staţie cu teodolitul în punctul A, unde se orientează vizând

pe punctul B, cu  A B instalat pe aparat. Se efectuează apoi un tur de
orizont în care se includ punctele necunoscute S,T,V şi se înregistrează
orientările  A S ,  AT ,  AV .

Se închide turul de orizont pe direcţia de plecare.

Apoi facem staţie cu teodolitul în punctul B, unde se orientează prin
vizare inversă pe A, folosind orientarea  B  A   A B  200 g .
În staţia B, se efectuează un nou tur de orizont pe aceleaşi puncte
necunoscute (S,T,V), înregistrându-se orientările  B  S , B T , B V .

Coordonatele punctelor necunoscute se pot obţine grafic şi prin

calcul.

173
 Grafic. Se compensează turul de orizont orientat în fiecare staţie (A
şi B) şi pe o hârtie milimetrică se raportează mai întâi punctele cunoscute
prin coordonatele lor şi orientările compensate în fiecare punct de staţie. La
intersecţia dreptelor trasate din a şi b, se vor afla punctele necunoscute, ale
căror coordonate se extrag grafic din planşă.

Fig.108. Determinarea grafică a coordonatelor

Pentru punctul S, vom avea:

X  X 1  X S şi Y  Y1  YS
Prin calcul. Având coordonatele cunoscute ale punctelor A şi B şi
orientările  A S  1  şi  B S  2  către un punct necunoscut S, coordonatele

acestui punct se pot afla prin rezolvarea sistemului format din ecuaţiile
dreptelor ce trec prin punctele AS şi BS.
Din triunghiul dreptunghic SS′A, putem scrie:
x  x1 y  y1
tg 1  respectiv ctg 1 
y  y1 x  x1
Din triunghiul dreptunghic SS″B, putem scrie:
x  x2 y  y2
tg 2  respectiv ctg 2 
y  y2 x  x2
sau

174
 x  x1  tg 1  y  y1 
x  x 2  tg 2  y  y 2 
şi
y  y1  ctg 1  x  x1 
y  y 2  ctg 2  x  x 2 

Fig.109. Intersecţia directă calculată

Utilizând primul sistem şi scăzând a doua ecuaţie din prima, obţinem:

x 2  x1  tg 1  y  y1   tg 2  y  y 2 
Prin desfacerea parantezelor, gruparea termenilor ce îl conţin pe y şi
dând factor comun parţial pe y, se obţine:
x 2  x1  y1tg 1  y 2 tg 2
y
tg 1  tg 2
Procedând în acelaşi mod şi în al doilea sistem, obţinem:
y 2  y1  x1ctg 1  x 2 ctg 2
x
ctg 1  ctg 2
Astfel se obţin coordonatele punctului necunoscut S.
Coordonatele mai pot fi obţinute şi prin înlocuirea valorii lui y în primul
sistem. Vom avea:

175
 x  x1  tg 1  y  y1 
x  x 2  tg 2  y  y 2 
De asemenea mai putem obţine coordonatele necunoscute şi prin
înlocuirea lui x în cel de-al doilea sistem. Vom obţine:
y  y1  ctg 1  x  x1 
y  y 2  ctg 2  x  x 2 
Pentru verificare se utilizează un al treilea punct cunoscut C  x3 , y 3 

şi orientarea direcţiei  3 . Coordonatele punctului necunoscut S  x, y  , se vor

calcula din relaţiile:

x  x1  tg 1  y  y1 
x  x 2  tg 2  y  y 2 
x  x3  tg 3  y  y 3 
respectiv:
y  y1  ctg 1  x  x1 
y  y 2  ctg 2 x  x 2 
y  y 3  ctg 3  x  x3 

9.3.2. Intersecţia semidirectă (laterală)

Când se cunosc două puncte A x1 , y1  şi B  x 2 , y 2  şi se cere

determinarea unui punct necunoscut N  x, y  , unul din puncte (B), fiind

inaccesibil (semnal pe clădire, turlă de biserică etc.) se face staţie în punctul
cunoscut A şi în punctul necunoscut N.

176
 Fig.110. Principiul intersecţiei semidirecte

Poziţia punctului necunoscut se va afla la intersecţia vizării orientate

directe  A N şi a vizării orientate inverse  N  B .

Intersecţia semidirectă este un caz particular al intersecţiei directe.

Executera intersecţiei semidirecte
Aparatul topografic (teodolit) va fi instalat în punctul A şi se execută
un tur de orizont pe punctele R,N,B, vizările AR şi AB fiind necesare pentru
orientare. Se obţine astfel orientarea direcţiei AN,  A N . Înainte de a pleca

din staţie, se verifică orientările pe aceleaşi direcţii.

Aparatul se deplasează apoi în punctul N, se orientează folosind ca
direcţie de orientare  A N  200 g şi se vizează apoi punctul B (inaccesibil)

din teren. Se înregistrează  N  B , observaţiile făcându-se în cadrul unui tur

de orizont. Cunoscând coordonatele punctelor A şi B şi orientările direcţiilor

 A N şi  N  B , coordonatele punctului necunoscut, se pot afla pe cale grafică
sau prin calcul.
Grafic. Se raportează pe o planşă punctele cunoscute. În punctul a
se trasează cu raportorul orientarea  A N , măsurată în teren. Pe dreapta an

177
într-un punct oarecare se construieşte orientarea  N  B . Prin translaţie, se

deplasează dreapta n′d în aşa fel încât să treacă prin punctul b. Intersecţia
dreptei an cu dreapta paralelă la n′d ce trece prin b, ne va da poziţia
punctului necunoscut n. Coordonatele se obţin grafic. Pentru verificare, se
raportează şi vizarea pe un alt punct cunoscut.

Fig.111. Determinarea coordonatelor punctelor prin intersecţie semidirectă

Mai simplu, se obţine dreapta bn, prin construirea în punctul b a

orientării  B N , măsurate în punctul N. Astfel,  B  N   N  B  200 g .

Prin calcul. Având coordonatele a două puncte cunoscute şi

orientările  A N şi  B N , coordonatele punctului necunoscut N se obţin ca şi

la intersecţia directă, formând sistemul de ecuaţii a dreptelor ce trec prin

două puncte.

178
 9.3.3. Intersecţia indirectă (intersecţia înapoi,
retrointersecţia, intersecţia inversă)

Această metodă este cunoscută şi sub numele de ″problema lui

Snellius″ (1624), ″problema lui Pothénot″ (1692) sau ″problema hărţii″.
Metoda intersecţiei inverse se bazează pe principiul determinării
poziţiei unui punct necunoscut în care se face staţie şi din care se vizează
cel puţin trei puncte ale căror coordonate se cunosc.

Fig.112. Principiul intersecţiei inverse

Cu aparatul topografic instalat în punctul P, se efectuează un tur de

orizont vizând succesiv punctele A,B,C şi din nou A din teren, înregistrând
unghiurile  ,  ,  , dintre direcţiile respective.
Punctul necunoscut se va afla la intersecţia segmentului capabil de
unghiul  construit pe bc şi al segmentului capabil de unghiul  , măsurat
pe ac. Al treilea unghi,  , măsurat pe ab, fiind dependent de primele două

(  ,  ), nu se mai construieşte.
Segmentul capabil de un unghi dat este locul geometric al punctelor
de unde un segment dat BC, se vede sub un unghi  .

179
 Fig.113. Segment capabil de unghi dat

Unghiul  este egal cu unghiul CBT, având aceeaşi măsură

BC
(arc ); arcul BMC sau arcul BM′ reprezintă arcul capabil de unghiul  .
2
Pentru a afla centrul cercului ce trece prin punctele BMC, la
jumătatea segmentului BC se ridică o perpendiculară (mediatoare) care la
intersecţia cu bisectoarea unghiului MBC ne dă punctul O, centrul cercului
de rază OB.

Executarea intersecţiei inverse

Se face staţie cu teodolitul în punctul necunoscut şi printr-un tur de

orizont se determină unghiurile  ,  ,  , sub care se văd distanţele dintre
punctele cunoscute luate două câte două. Coordonatele punctului
necunoscut P se determină grafic sau prin calcul, atuci când se cere
păstrarea preciziei dată de măsurătorile topografice din teren.

180
 Grafic

Procedeul hârtiei de calc

În jurul unui punct ales arbitrar pe o hârtie de calc, se construieşte
steaua direcţiilor, pe baza unghiurilor  ,  ,  măsurate cu teodolitul în teren,
unde am făcut staţie în punctul necunoscut.

Fig.114. Procedeul hârtiei de calc, steaua direcţiilor

Unghiurile  ,  ,  se obţin din diferenţa între citirile medii PA, PB,

PC.
  C PC  C PB
  C PA  C PC
  C PB  C PA
Unghiul  se poate calcula şi din relaţia   400 g      .
Hârtia de calc cu steaua direcţiilor se suprapune peste minuta
topografică pe care sunt reprezentate punctele cunoscute a,b,c, deplasându-
se până când direcţiile trec prin punctele respective.

181
Fig.115. Determinarea punctului de staţie prin procedeu hârtiei de calc

Procedeul punctului lui Collins

Fig.116. Procedeul Collins

182
 Având punctele cunoscute raportate pe minută, unghiurile  şi 
măsurate în teren cu un teodolit, construim în a faţă de dreapta ab unghiul
 , iar în b faţă de linia ba, unghiul  .
Laturile comune ale celor două unghiuri se taie în punctul q (punctul
lui Collins).
Pe dreapta cq într-un punct arbitrar p′, se construiesc unghiurile 
şi  ; paralelele duse prin translaţie la laturile necomune ale acestor unghiuri
prin a şi b, se taie în punctul p sau formează un triunghi al erorilor.
Procedeul raportorului

Fig.117. Procedeul raportorului

Segmentele capabile de ughiurile  ,  tăindu-se în p, se construiesc

cu raportorul în c, faţă de diametrele cercurilor, unghiurile 100 g   şi

100 g   , după cum  şi  sunt mai mici sau mai mari ca 100 g .
În a şi b ridicăm perpendiculare, care taie diametrele cercurilor în m
şi n. Dreapta mn şi perpendiculara coborâtă din c pe mn se taie în
punctul de staţie p.
Rezolvarea prin calcul
Se determină coordonatele punctului necunoscut de staţie P, ca
intersecţie a dreptelor AP şi BP, care trec prin câte un punct cunoscut (A sau
B) şi le cunoaştem orientarea, după ce se calculează unghiurile  şi  .

183
          400 g

Fig.118. Intersecţia inversă calculată

   
 200 g 
2 2
sin  sin  sin  sin 
 şi 
CP AC CP BC
sin  BC sin  sin  sin 
 sau 
sin  AC sin  BC sin  AC sin 
sin   sin  sin   sin 

BC sin   AC sin  BC sin   AC sin 
sin   sin  BC sin   AC sin 

sin   sin  BC sin   AC sin 
Membrul al doilea fiind cunoscut şi egal cu M, vom scrie:
sin   sin 
M 
sin   sin 
Făcând membrul întâi calculabil prin logaritmi, vom avea:

184
    
2 sin cos
M  2 2
   
2 sin cos
2 2
Prin simplificare şi înlocuire, obţinem:
   
tg  M .tg
2 2
Astfel putem calcula unghiurile  şi  .
Orientările directe din punctele cunoscute spre puncte necunoscute
vor fi:
 AP   AB  
 BP   BC  200 g  

 CP   AP  200 g     AB  200 g    
Cunoscând orientările directe şi coordonatele punctelor A, B, C,
coordonatele punctului necunoscut se obţin ca şi la intersecţia directă. Dacă
punctele A, B, C, P, se află pe acelaşi cerc, atunci       200 g ca fiind
suma a două unghiuri opuse într-un patrulater inscriptibil.
 
Deci, tg  tg100 g  
2
 
Pe de altă parte,  200 g , de unde rezultă: sin   sin  , deci
2
 
BC sin   AC sin   0 . În acest caz, tg  0 (nedeterminare).
2
Punctul P trebuie ales în aşa fel încât să se evite cazul de
nedeterminare, deci       200 g . Acest lucru se poate realiza uşor,

întrucât unghiurile  şi  se măsoară în P, iar unghiul  se poate deduce

din diferenţa a două orientări cunoscute:    CA   CB

185
 Fig.119. Caz nefavorabil la intersecţia inversă. Nedeterminare

Verificarea intersecţiei inverse

Întrucât cele trei unghiuri din punctul necunoscut de staţie nu sunt

independente, pentru verificare este necesar un al patrulea punct cunoscut
D, având astfel patru unghiuri  ,  ,  , , din care trei sunt

independente:  ,  ,  .

Fig.120. Verificarea intersecţiei inverse

Cu teodolitul se efectuează un tur de orizont pe cele patru puncte,

obţinându-se trei unghiuri independente care dau trei segmente capabile ce

186
se taie după un mic triunghi al erorilor. Punctul necunoscut P se ia în
interiorul triunghiului astfel ca distanţele sale la cele trei laturi să fie
proporţionale cu sensibilitatea vizărilor respective. Sensibilitatea s este dată
de relaţia:
D1 D2
s sin 1"

unde D1 , D2 sunt lungimile vizărilor AP şi BP iar  este distanţa dintre
ele.

Fig.121. Sensibilitatea unei vizări

Sensibilitatea trebuie să fie mică, în consecinţă  trebuie să fie mare.

Se obţine o sensibilitate mică, dacă unul dintre puncte se ia foarte
apropiat (de exemplu A), iar celălalt (B), la distanţă foarte mare. Precizia
intersecţiei inverse depinde de unghiul de intersecţie al segmentelor
capabile şi de lungimea vizării. În cazul unghiului de intersecţie egal cu zero,
punctul p se va afla pe cercul circumscris triunghiului abc, caz în care avem
nedeterminare.
Cele mai favorabile situaţii sunt când punctul necunoscut p se află în
interiorul triunghiului ABC (I), în exteriorul triunghiului, dar în interiorul
cercului circumscris şi cât mai aproape de laturile triunghiului (II), sau în
exteriorul cercului circumscris, în unghiurile opuse vârfurilor triunghiului ABC
(III).

187
 Fig.122. Cazuri favorabile de intersecţie inversă

9.3.4. Intersecţia la limită (problema Hansen)

Uneori, pe teren suntem puşi în situaţia de a nu avea decât două

puncte A şi B de coordonate cunoscute, care însă sunt inaccesibile şi pe
care nu putem face staţie. Este necesar să determinăm prin retrointersecţie
coordonatele unui al treilea punct, M. La prima vedere problema este de
nerezolvat, deoarece am avea nevoie de trei puncte cunoscute spre care să
vizăm şi de un al patrulea punct, pentru verificare şi control. În asemenea
situaţii, se alege (conform Russu, A., 1955, pag. 312-315) încă un punct
oarecare N accesibil şi care să aibă vizibilitate reciprocă cu punctul M şi din
care să fie vizibile şi punctele A şi B.
Vom face staţie în punctele M şi N, măsurând în tur de orizont
următoarele unghiuri:
Făcând staţie în M, vom măsura : AMB   şi BMN   .

188
 Făcând staţie în N, vom măsura: MNA   şi ANB   .

Unghiurile: NAB   , respectiv MBA   . Valoarea acestora se

poate calcula. Dacă analizăm triunghiurile MCN respectiv ACB , vom

observa că        , deoarece unghiurile din C ale celor două
triunghiuri sunt egale, ca unghiuri opuse la vârf.

Fig.123. Problema Hansen (după Russu, A., 1955, pag. 312)

Cunoscând suma unghiurilor  şi  , este necesară încă o relaţie

între aceste unghiuri, pentru a avea un sistem de două ecuaţii cu două
necunoscute, sistem a cărui rezolvare să ne conducă la valorile individuale
explicite ale unghiurilor  , respectiv  . Folosind relaţiile care leagă laturile

de sinusurile unghiurilor opuse, în AMN , avem:

 
MN sin 200 g        sin      
 
AM sin  sin 
În AMB , avem:
AM sin 

AB sin 
Înmulţind aceste relaţii între ele, membru cu membru, vom obţine:

189
 MN . AM MN sin       sin 
 
AM . AB AB sin  sin 
Pe de altă parte, în BMN , putem scrie:
MN sin      

BN sin 
iar în ANB , putem scrie:
BN sin 

AB sin 
Înmulţind şi aceste două relaţii între ele, membru cu membru, vom
obţine:
MN .BN MN sin       sin 
 
BN . AB AB sin  sin 
Comparând această relaţie cu aceea obţinută din înmulţirea relaţiilor
scrise în AMN şi ANB , observăm că membrii I din cele două relaţii sunt
identici, rezultând că şi membrii II trebuie să fie cel puţin egali. Deci:
sin       sin  sin       sin 

sin  sin  sin  sin 
Ţinând cont de proprietăţile proporţiilor, această relaţie mai poate fi
scrisă şi sub forma:
sin  sin       sin  sin 

sin  sin       sin  sin 
În această relaţie se observă că membrul I conţine numai
necunoscutele  şi  , iar membrul al II-lea conţine valorile unghiurilor

cunoscute  ,  ,  ,  , astfel încât acesta se poate calcula. Calculând

valoarea termenilor care formează membrul al II-lea, vom obţine o valoare la
numărător pe care o vom nota cu P1 , iar la numitor, o valoare P2 .
Folosind aceste notaţii, putem scrie:
sin  P
 1
sin  P2

190
 sin   sin  P1  P2

sin   sin  P1  P2
Ştiind că:
   
sin   sin   2 sin cos
2 2
respectiv:
   
sin   sin   2 sin cos
2 2
şi înlocuind pe sin   sin  şi sin   sin  prin valorile lor identice,
vom obţine:
   
sin cos
2 2  P1  P2      P1  P2
sau tg ctg 
     P1  P2 2 2 P1  P2
sin cos
2 2
de unde,
   P1  P2       P1  P2   
tg  tg sau tg  tg
2 P1  P2 2 2 P1  P2 2
În membrul al doilea toate cantităţile sunt cunoscute, aşa încât se
 
cunoaşte valoarea expresiei tg , deci şi valoarea diferenţei    .
2
Cunoscând suma    respectiv diferenţa    , formăm un sistem
de două ecuaţii cu două necunoscute, a cărui rezolvare dă valoarea
unghiurilor ajutătoare  şi  .
În acest mod, toate unghiurile patrulaterului fiind cunoscute, se face o
primă verificare, dacă suma lor este egală cu 400 g . Pe de altă parte, din
coordonatele punctelor A şi B , se determină orientarea  AB .
Cu ajutorul unghiurilor măsurate în teren şi a unghiurilor calculate în
funcţie de orientarea dreptei AB , se vor calcula şi orientările celorlalte laturi
ale patrulaterului, precum şi a diagonalelor, după cum urmează:
 AN   AB  

191
  AM   AB    200       
 BN   BA    200       
 BM   BA  
Din intersecţia înainte a dreptelor orientate AN cu BN, rezultă
coordonatele punctului N.
Analog, prin intersecţia dreptelor AM cu BM de asemenea orientate,
se calculează coordonatele punctului M.
Pentru verificare, se calculează coordonatele punctului M printr-o
nouă intersecţie din N şi unul din punctele A sau B. Se compară rezultatele
cu cele găsite din intersecţia precedentă. Se deduce orientarea dreptei MN
din coordonate şi se compară cu orientarea aceleiaşi drepte calculată în
funcţie de orientarea dreptei AB şi unghiurile cunoscute.

9.4. Drumuirea

Drumuirea este metoda prin care putem determina poziţiile unor

puncte necunoscute, vârfuri ale unui contur poligonal, prin măsurarea
unghiurilor (orientărilor) în fiecare punct şi a lungimilor laturilor (distanţelor
dintre puncte).

Fig.124. Principiul drumuirii deschise

Dat fiind conturul poligonal A,1,2,…,n-1,B, plecând din punctul A

unde aparatul se orientează pe direcţia AR, se determină acest contur, prin

192
măsurarea succesivă a orientărilor laturilor în fiecare punct şi a distanţelor
dintre puncte, staţionând în fiecare vârf.
Punctele de staţie se marchează în teren prin borne, ţăruşi sau
jaloane.

Fig.125. Drumuirea închisă

Când punctul final al drumuirii (punctul de închidere) diferă de punctul

iniţial, spunem că avem drumuire deschisă (n+1 vârfuri, n laturi) iar când
cele două puncte coincid, vom avea drumuire închisă (n vârfuri, n laturi).
În urma obţinerii datelor din teren (valori unghiulare şi distanţe),
conturul poligonal poate fi reprezentat în plan sau pot fi calculate
coordonatele vârfurilor drumuirii, pornind de la punctul A. Din cauza erorilor
de măsurare a elementelor din teren şi a erorilor de construcţie grafică, erori
care se compun, se obţine pentru punctul de închidere, o poziţie diferită faţă
de cea reală.
Diferenţa între poziţia reală a punctului de închidere şi cea obţinută
prin măsurători succesive, constituie eroarea de închidere, care, poate fi
pusă în evidenţă, lucru care permite compensarea rezultatelor măsurătorilor.

Măsurarea laturilor drumuirii

Pentru determinarea lungimii laturilor drumuirii, se aleg instrumente

de măsură în funcţie de precizia urmărită: instrumente de măsurare directă

193
(de exemplu ruleta) când se cere o precizie mare, sau instrumente de
măsurare indirectă pentru distanţe până la 150-200m, când precizia cerută
este mai mică.
Măsurarea directă a distanţelor se face pe porţiuni de aceeaşi
înclinare (panouri), apoi acestea se reduc la orizont.
În cazul măsurării indirecte a distanţelor ce depăşesc 150-200m,
(dacă măsurarea se face stadimetric), vom utiliza procedeul punctului
intermediar (pentru menţinerea preciziei).
Stadia se plasează într-un punct M situat aproximativ la jumătatea
distanţei dintre punctele A şi C, şi cât mai aproape de aliniament. Se
măsoară unghiurile  1 şi  2 şi stadimetric, se măsoară distanţele AM şi MC.
Lungimea laturei AC va fi:
AC  AM ` M `C  AM cos  1  MC cos  2

Fig.126. Procedeul punctului intermediar

În cazul unor laturi lungi şi în teren accidentat, se utilizează

măsurarea paralactică a lungimii laturilor, prin crearea unei baze
perpendiculare pe AC (de câteva zeci de metri).

Fig.127. Procedeul paralactic

194
 Cu ajutorul unui teodolit, se măsoară în A’ unghiul sub care se vede
distanţa AC. Deci, AC  AA`tg .
În cele mai multe cazuri, drumuirea se utilizează pentru determinarea
punctelor secundare de canevas, coordonatele punctelor principale fiind
obţinute prin triangulaţie. În consecinţă lungimea totală a unei drumuiri
depinde de distanţa dintre punctele de triangulaţie.
Dacă triangulaţia se opreşte la ordinul III, drumuirea va avea lungimi
de 5-10 km; dacă se extinde la triangulaţii de ordinul V, lungimea drumuirii
se reduce la 500-600 m.
În unele cazuri, în lipsa punctelor geodezice, dispunând de aparate
precise (staţii totale), se execută drumuiri care depăşesc 10 km.

Măsurarea unghiurilor drumuirii

Cu ajutorul unui aparat topografic (teodolit, staţie totală), din fiecare

punct de staţie (vârf al conturului poligonal), se pot obţine direct orientările
topografice ale laturilor drumuirii, prin vizare, pe una sau două direcţii
cunoscute. După ce am trecut de prima staţie, în următoarele staţii, aparatul
se orientează prin vizare inversă pe direcţia precedentă, având orientarea
veche modificată cu 200g.

Fig.128. Măsurarea goniometrică a unghiurilor drumuirii

195
 Executarea drumuirii

Se instalează teodolitul în punctul A unde se orientează pe direcţia

AR, pe aparat fiind înregistrată orientarea  AR .
Se îndreaptă aparatul spre punctul 1, se vizează şi se înregistrează
unghiul orizontal şi distanţa. Pentru reducerea distanţei la orizont (dacă
aparatul nu face automat acest lucru), se înregistrează şi unghiul vertical,
prin vizare la înălţimea aparatului.
Orientările laturilor drumuirii se obţin succesiv:
 A1   A R  
 1 2   A1  200 g   1
 23   1 2  200 g   2
……………………….
 n 1 B   n  2 n 1  200 g   n
Având orientările şi distanţele reduse la orizont, coordonatele
punctelor drumuirii se pot determina pe cale grafică sau prin calcul.

Grafic
Într-o poziţie convenabilă, se raportează pe o planşă punctul a prin
coordonatele sale.

Fig.129. Drumuirea goniometrică

196
 În punctul a se raportează orientarea direcţiei A-1 pe care se trece
distanţa respectivă. Se obţine astfel, poziţia punctului 1. În acest punct, se
construieşte  1 2 şi distanţa 1-2 măsurată în teren. În acelaşi mod se
reprezintă toate orientările şi distanţele măsurate în teren. Coordonatele
punctelor, se obţin din reprezentare.

Prin calcul

Coordonatele punctelor drumuirii se calculează din aproape în

aproape, pe baza orientărilor şi a distanţelor proiectate în planul orizontal.
Pentru punctul 1, vom avea:
X 1  X A  X 1 unde X 1  D1 sin  1
Y1  Y A  Y1 unde Y1  D1 cos  1
Pentru un punct oarecare N, vom avea:
X N  X A  X 1  X 2  ...  X N

YN  Y A  Y1  Y2  ...  YN
sau
X N  X A  D1 sin  1  D2 sin  2  ...  D N sin  N

YN  Y A  D1 cos  1  D2 cos  2  ...  D N cos  N

Pentru cazul general, vom avea:
X  X A   D sin 

Y  Y A   D cos 

Semnul diferenţelor X , Y , este dat de poziţia (cadranul) punctului

necunoscut, faţă de cel cunoscut.

197
 Verificarea drumuirii

Fig.130. Verificarea drumuirii

În executarea drumuirii se produc erori la măsurarea elementelor

necesare determinării coordonatelor punctelor conturului poligonal.
Erorile pot fi puse în evidenţă prin închidere, respectiv prin
terminarea operaţiilor de măsurare într-un punct cunoscut prin coordonatele
sale, din care putem viza o direcţie a cărei orientare se cunoaşte. Se
evidenţiază astfel două categorii de erori la închidere: erori unghiulare şi
erori de poziţie.

Eroarea unghiulară de închidere eu  rezultă din diferenţa dintre

orientarea direcţiei  B D şi orientarea obţinută prin calcul succesiv  B

`
D în

momentul când se ajunge în staţia finală B şi se vizează punctul D din teren.

eu   B  D   B`  D

Dacă eu nu depăşeşte toleranţa admisibilă, orientările laturilor

eu
drumuirii se corectează proporţional cu cantitatea , unde n este numărul
n
laturilor drumuirii (ca şi la turul de orizont):

198
 eu
-pentru prima latură:  ;
n
eu
-pentru a doua latură:  2 ;
n
eu
-pentru a n-a latură:  n  eu , ceea ce ar corespunde chiar erorii.
n

Eroarea de poziţie se pune în evidenţă prin diferenţa dintre

coordonatele punctului B  X B , YB  şi coordonatele obţinute pentru acelaşi

 
punct prin calcul succesiv, faţă de punctul anterior B ` X B` , YB` .

Eroarea de poziţie, are două componente: eroarea longitudinală e x  ,

 
în sensul absciselor şi eroarea transversală e y în sensul ordonatelor.

e x  X B  X B`

e y  YB  YB`
În cazul unei drumuiri închise, erorile de închidere, unghiulare şi de
poziţie, se calculează în funcţie de coordonatele punctului de plecare, şi a
orientărilor cunoscute iniţial în acel punct şi aceleaşi elemente după
desfăşurarea drumuirii. Astfel, vom avea:
eu   A R   A`  R

e x  X A  X A`

e y  Y A  Y A`

Compensarea drumuirii

Compensarea drumuirii constă în corectarea orientării laturilor şi a

poziţiei punctelor pe baza erorilor (unghiulare şi de poziţie), care nu
depăşesc anumite toleranţe.

Pentru unghiuri, T  1c 50 cc n (unde n este numărul vârfurilor).

199
 Pentru coordonate, T   e x2  e y2 .

Compensarea paralelă simplă

Fig.131. Compensarea paralelă simplă

Când laturile drumuirii sunt aproximativ egale, corecţia se

repartizează fiecărui vârf, paralel cu eroarea.
Considerând punctele a şi b ca puncte cunoscute ale drumuirii,
presupunem că în urma construcţiei grafice, punctul b’ reprezintă
corespondentul punctului b, obţinut prin drumuire. În construcţia grafică,
eroarea de închidere bb’ se împarte la numărul laturilor, deplasând vârfurile
în sensul erorii, pe direcţii paralele cu cantităţile:
bb` 2bb` 3bb` nbb`
, , ,...,  bb` .
n n n n
În construcţia calculată, se determină componentele erorii de
închidere e x şi e y care se repartizează egal coordonatelor parţiale:

ex ey
c1  x  şi c 2  y 
n n

200
 Compensarea paralelă proporţională

Fig.132. Compensarea paralelă proporţională

În cazul unei drumuiri cu laturi inegale, corecţiile se aplică

proporţional cu lungimea laturilor. Ca şi în exemplul precedent, fiecare vârf
este deplasat paralel, în sensul erorii de închidere bb` , însă cu o cantitate
determinată de lungimea întregii drumuiri D  şi lungimea fiecărei laturi în

bb`
parte d  şi egală cu d.
D
Grafic, valorile corecţiilor pentru fiecare vârf se obţin asfel: se
“întinde” drumuirea pe aliniamentul ab`` marcând extremităţile fiecărei laturi
în 1``,2``,3``,..., n``1, b`` ; apoi, în punctul b`` , se construieşte eroarea b``b```,

paralelă şi egală cu bb` . Se uneşte a cu b``` , şi se duc prin punctele

1``,2``, etc., paralele la eroare.
Valorile liniare 1``,1```,2``,2```,..., b`b cuprinse între cele două drepte,
reprezintă corecţiile cu care se deplasează fiecare vârf, în sensul erorii.
Prin calcul, cunoscând eroarea de poziţie (componentele e x şi e y ),

corecţiile se repartizează coordonatelor parţiale astfel:

ex ey
c1`  x  d şi c 2`  y  d
D D

201
 Calcularea drumuirii gonimetrice

compensate

∆y= d cos θ
X Y

∆x= d sin θ
Orientări

Distanţe
reduse
Latura
Vizări

d


A 9962,79 14446,020

+ 117,68 - 97, 66
1 A-1 144,0930 152,92 + 0,15 - 04 9962,79 14348,33
+ 117,83 - 97,67
+ 216,04 - 40, 51
2 1-2 111,8020 219,80 + 0,22 - 05 10179,05 14307,77
+ 216,26 - 40, 56
+ 248,91 + 16, 04
3 2-3 95,9030 249,43 + 0, 24 - 05 10428,20 14323,75
+ 249,15 + 15, 98
+ 122, 35 - 4, 69
P 3–P 102,4410 122,44 + 0,12 - 03 10550,67 14319,03
+122,47 - 4,72
+ 177,13 - 23,28
B P-B 108,3180 178,66 + 0,18 - 04 10727,98 14495,71
+ 177, 31 - 23,32
ΣΔ= 882,11 ΣΔ= -150,09
Σd= 923,25 B–A=883,02 B–A=-150,31
ex= 0,91 ey= 0,22
C 100= +0,098 C 100= 0,025

Reţele de drumuire

Când pe teren se execută mai multe drumuiri care au puncte comune

(puncte nodale), acestea definesc o reţea de drumuiri sau o poligonaţie.
Coordonatele unui punct nodal se determină separat, prin rezolvarea tuturor
drumuirilor care trec prin el. El poate fi considerat fie un punct oarecare de
drumuire, când coordonatele se obţin ca medie a două compensări, fie un
punct nodal, caz în care, numărul traseelor de drumuire este dictat de
numărul punctelor cunoscute şi, în această situaţie, coordonatele se iau ca
medie ponderată a determinărilor respective.

202
 9.5. Determinarea poziţiei detaliilor terenului

9.5.1. Radierea

Radierea este metoda prin care se obţin din teren coordonatele

polare ale unui punct, respectiv unghiul orizontal şi distanţa.
În principiu, se face staţie într-un punct cunoscut (punct de
triangulaţie, de intersecţie, vârf de drumuire) şi printr-un tur de orizont
orientat pe una sau mai multe direcţii cunoscute, se vizează punctele
necunoscute din jur, ale căror coordonate dorim să le aflăm. Se măsoară
distanţele de la punctul cunoscut la fiecare punct necunoscut şi de
asemenea, se măsoară orientările.
Coordonatele rectangulare ale punctelor noi se obţin prin
transformarea coordonatelor polare măsurate. Radierea este metoda de
bază în determinarea detaliilor terenului.

Fig.133. Principiul radierii

203
 Executarea radierii

În cadrul unui tur de orizont orientat pe una sau mai multe direcţii
cunoscute, se includ toate punctele necunoscute din jurul staţiei, ale căror
coordonate rectangulare se cer. Se măsoară distanţele prin metode directe
sau indirecte, pe diferite raze şi unghiuri de înclinare. Coordonatele
rectangulare se obţin grafic sau prin calcul.

Grafic

Pe o planşă se alege punctul de staţie s, prin care se duce un sistem

de axe rectangulare. Faţă de axa sy (direcţia nordului), se reprezintă
orientările compensate  s 1 , s  2 ,..., s  n , obţinându-se steaua direcţiilor

D1 , D2 ,..., Dn .
Pe fiecare direcţie, se raportează distanţele măsurate în teren,
reduse la orizont şi la scară. Apoi, din costrucţia grafică, se pot extrage
coordonatele rectangulare.

Prin calcul

Cunoscând orientările şi distanţele, coordonatele rectangulare se

calculează în funcţie de cele polare.
Coordonatele reale relative vor fi:
x1  d1 sin  1
y1  d1 cos  1
Coordonatele reale absolute, vor fi:
X 1  X S  d 1 sin  1

Y1  YS  d1 cos  1

204
Fig.134. Rezolvarea grafică a radierii

Fig.135. Radierea calculată

205
 9.5.2. Operaţii simple care cer numai măsurători de
distanţe

Aceste metode se aplică la determinarea detaliilor terenului, pe

areale reduse şi puţin înclinate. Cele mai cunoscute procedee sunt:
-procedeul cu metrul;
-procedeul aliniamentelor;
-procedeul aliniamentelor cu abscise şi ordonate.

9.5.2.1. Procedeul cu metrul

Având două puncte cunoscute în teren A şi B, putem determina un

punct necunoscut N, prin măsurarea distanţei AN şi BN; punctul necunoscut
se va afla la intersecţia locurilor geometrice cercuri, ale căror raze sunt egale
cu lungimea distanţelor din teren, măsurate din punctele cunoscute la
punctul necunoscut.
Distanţele din teren se măsoară de mai multe ori, luându-se ca
valoare relativă, media lor aritmetică. Coordonatele punctului necunoscut, se
obţin astfel: se raportează pe minuta topografică punctele cunoscute a şi b;
în punctul a se ia în compas lungimea an (corespondenta distanţei AN
redusă la scară) şi se trasează un arc de cerc în direcţia poziţiei punctului
necunoscut.
La fel se procedează şi în cazul punctului b, în care se trasează un
arc de cerc cu raza egală cu bn. Intersecţia celor două arce reprezintă
poziţia punctului n. Pentru verificare, se măsoară şi distanţa CN; arcul
descris din c cu raza cn trebuie să treacă prin intersecţia primelor două arce.
Coordonatele rectangulare ale punctului N  X N , YN  se determină grafic,

utilizând coordonatele unuia din punctele cunoscute.

206
 Fig.136. Determinarea coordonatelor unui punct prin metoda cu metrul

9.5.2.2. Procedeul aliniamentelor

Se cunosc trei puncte A,B,C şi se cer coordonatele punctului

necunoscut M. În teren, se jalonează aliniamentele AB şi CM,
materializându-se punctul D, la intersecţia celor două aliniamente. Se
măsoară de mai multe ori distanţa AD (sau BD) pe aliniamentul AB şi
distanţa DM (sau CM) pe aliniamentul BD. Pentru verificare, se măsoară
distanţele complementare DB (sau DA) şi MB (sau MD), în funcţie de punctul
din care începe măsurătoarea. Pe minuta topografică se raportează punctele
cunoscute a,b,c; se trasează apoi aliniamentul grafic ab, pe care se
reprezintă distanţa AD redusă la scară şi se obţine punctul d. Se uneşte
punctul d cu punctul c; la extremitatea distanţei DM (redusă la scară), se
obţine poziţia punctului m, ale cărui coordonate X M , YM , se extrag din
construcţia grafică.

207
Fig.137. Metoda aliniamentelor

Fig.138. Determinarea poziţiei unui punct prin metoda aliniamentelor

208
9.5.2.3. Procedeul aliniamentelor cu abscise şi ordonate

Pentru măsurarea detaliilor din oraşe a contururilor variate (sinuoase,

curbe, frânte, etc.), se utilizează procedeul aliniamentelor cu abscise şi
ordonate (sau metoda echerică sau metoda coordonatelor). Acest procedeu,
necesită pe lângă instrumentul de măsurat distanţe şi un echer topografic.
Se alege o linie de operaţie (un aliniament principal) AB, care să
treacă prin apropierea punctelor de determinat. De pe acest aliniament se
ridică perpendiculare care să treacă prin punctele necunoscute
M,N,P,Q. Pe linia de operaţie se măsoară abscisele punctelor
necunoscute (până la picioarele perpendicularelor), AM’,AN’,AP’,AQ’, şi
ordonatele M’M, N’N, P’P, Q’Q.

Fig.139. Metoda coordonatelor (echerică)

Distanţele pe directoare se măsoară simplu (de la un punct la altul),

sau cumulat prin marcarea valorilor liniare în dreptul picioarelor
perpendicularelor sau în ambele moduri (pentru verificare). Se întocmeşte o
schiţă a punctelor din teren.

209
 Pe schiţa întocmită (minuta topografică), se reprezintă punctele a şi b
care definesc linia de operaţie. Pornind din a, se raportează valorile grafice
ale absciselor am’,an’,ap’,aq’. În punctele m’,n’,p’,q’, se ridică perpendiculare
egale cu ordonatele reduse la scară: m’m, n’n, p’p, q’q. Coordonatele
punctelor m,n,p,q se determină ca şi la celelalte metode care necesită numai
măsurători de distanţe.

210
 10. NIVELMENTUL (ALTIMETRIA)

10.1. Problema altitudinii punctelor

Partea topografiei care se ocupă cu determinarea altitudinii reliefului

şi reprezentarea lui în plan se numeşte altimetrie sau nivelment.
Altitudinea reliefului se măsoară pe verticală, faţă de o suprafaţă de
referinţă care în cazul Pământului este suprafaţa geoidului sau suprafaţa de
nivel zero (suprafaţa oceanului planetar).
Nivelul zero al unui teritoriu oarecare este nivelul mediu al mării sau
oceanului pe litoralul căruia se află teritoriul respectiv. El se stabileşte cu
ajutorul medimarimetrului sau medimaregrafului.

Fig.140. Altitudini şi diferenţe de nivel

Nivelele anumitor mări au valori diferite. Astfel, nivelul Mării

Kronstadt este mai ridicat cu 0,529 m faţă de nivelul Mării Negre, iar nivelul
Mării Adriatice este mai coborât cu 0,051 m. Practic, în teren, cotele
punctelor se determină plecând de la un punct a cărui cotă absolută se
cunoaşte. Se obţin deci cote relative care pot fi transformate în cote absolute
cu ajutorul cotei punctului de plecare.

211
 În funcţie de poziţia punctului a cărui cotă se determină faţă de
punctul de plecare (deasupra sau sub nivelul lui), H poate fi negativ sau
pozitiv.
Se distinge un nivel adevărat dat de nivelul zero sau de nivelul unui
punct cunoscut şi un nivel aparent dat de planul tangent la suprafaţa de nivel
adevărat într-un punct dat.

Fig.141. Nivel aparent şi nivel adevărat

La determinarea cotelor absolute ale unor puncte situate la distanţe

mai mari, se ţine seama de neparalelismul celor două suprafeţe de nivel
(adevărat şi aparent) şi se aplică corecţii. Una din aceste corecţii este
corecţia ortometrică c o  .

H N  H M  H MN  c o

O altă corecţie este corecţia de nivel aparent c a , care se obţine ca

diferenţă între corecţia de sfericitate s` şi corecţia de refracţie atmosferică

r  .
c a  s` r

R  s`2  R2  D2

R 2  2 Rs` s`2  R 2  D 2
2 Rs` s`2  D 2

212
 s`2 R  s`  D 2

D2
s`
2 R  s`
Deoarece s` de la numitor este foarte mic în comparaţie cu 2 R ,
acesta se poate neglija, relaţia devenind:

D2
s`
2R

Fig.142. Corecţia de sfericitate, de refracţie atmosferică şi de nivel aparent

Refracţia atmosferică face ca vizarea orizontală să nu treacă prin M

ci prin M ` din care cauză se determină şi corecţia de refracţie atmosferică.

D2
r K
2R
unde K este o constantă cuprinsă între 0,00-0,26. La 45º latitudine,
K  0,13 .
Corecţia de nivel aparent, va deveni:

D2 D2 D2
c a  s` r   K 1  K 
2R 2R 2R
În funcţie de importanţă, se deosebesc mai multe ordine de nivelment:
-nivelment de ordinul I, leagă puncte de triangulaţie de ordinul I;
-nivelment de ordinul II, leagă puncte de triangulaţie de ordinul II;

213
 -nivelment de ordinul III, leagă puncte de triangulaţie de ordinul I şi II;
-nivelment de ordinul IV, porneşte de la puncte de triangulaţie de
ordinul III şi rămâne suspendat.
Lucrările de nivelment, respectă o anumită precizie care se exprimă
în mm/km.
Nivelmentul de ordinul I şi II, trebuie să se încadreze într-o precizie
de 5-10 mm/km, măsurătorile executându-se dus-întors.
După felul în care se determină diferenţele de nivel în teren, se
deosebesc: nivelmentul geometric (direct), nivelmentul trigonometric (indirect)
şi nivelmentul barometric.

10.2. Nivelmentul geometric

Nivelmentul geometric se execută cu ajutorul aparatelor nivelitice,

măsurătorile executându-se faţă de un plan orizontal numit plan nivelitic.
Acest plan se stabileşte cu ajutorul unor istrumente nivelitice (hidrostatice,
pendulare sau cu bulă de aer).

Fig.143. Instrumente nivelitice simple: hidrostatice (A) şi pendulare (B)

Indiferent dacă sunt sau nu solidare cu aparatul topografic, axele

lunetei şi axele nivelei, trebuie să fie paralele în momentul stabilirii planului

214
orizontal. Dacă acestea nu sunt paralele, apare eroarea de colimaţie, care
se elimină prin reglaje.
Mirele pentru nivelmentul geometric sunt cele obişnuite, gradate
centimetric.
Pentru lucrări de mare precizie, se folosesc mirele de invar, gradate
din 5 în 5 mm. Poziţia verticală a mirei, se asigură cu ajutorul unei nivele
sferice sau două nivele torice ataşate la miră.

Executarea nivelmentului geometric

Nivelmentul geometric constă din determinarea diferenţei de nivel

dintre punctele din teren.

Fig.144. Determinarea diferenţei de nivel dintre două puncte A şi B (nivelmentul

geometric de la capăt)

H  a  s
- unde a reprezintă înălţimea aparatului;
- s este înălţimea citită pe miră trimisă în punctul B;
H B  H A  H
În funcţie de poziţia aparatului faţă de punctele din teren, deosebim:
-nivelment geometric de la capăt;
-nivelment geometric de la mijloc.

215
 Nivelmentul geometric de la capăt

Se dă punctul A de cotă cunoscută şi se cere punctul B. În această

situaţie se face staţie în puctul A şi se vizează pe o miră instalată în punctul
B.
H  a  s
H B  H A  H
Dacă a  s  H  0, H B  H A

Fig.145. Nivelment geometric de la capăt ( vizare orizontală)

Dacă punctul B se află sub planul orizontal al punctului A, H este

negativ.

Fig.146. Nivelment geometric de la capăt. Punctul necunoscut se află sub planul

orizontal

H  s  a

216
 H B  H A  H
Când se cere o precizie mai mare, atunci se verifică diferenţa de
nivel prin vizare inversă.
H ` a` s`
H `` s`` a``
H ` H `` a` s`  s`` a``
H  
2 2
Această metodă este cunoscută şi sub numele de metoda vizăriilor
reciproce.

Nivelmentul geometric de la mijloc

În acest caz, aparatul se aşează între cele două puncte, pe cât

posibil la jumătatea distanţei pe aliniamentul punctelor.

Fig.147. Nivelmentul geometric de la mijloc

H  S 1  S 2
H B  H A  H  H A   S 1  S 2 
Dacă H  0  H B  H A .

217
 Dacă B este situat sub planul orizontal al lui A, H este negativ.

Fig.148. Nivelment geometric de la mijloc; punctul B este situat sub nivelul lui A

H  S 2  S 1
H B  H A  H  H A   S 2  S 1 

Datele măsurătorilor obţinute în teren la nivelmentul geometric de la

mijloc

Puncte Citiri pe Diferenţă de nivel Altitudini

Puncte de staţie

vizate miră HA= 464,325

Simple Cumulate (m)
Distanţa

(cm) (m)
Înainte S2
Înapoi S1
m
Înainte
Înapoi

+ - + -

I A 1 47,25 162 96 66 0,66 H1= 464,985

II 1 2 28,18 140 82 58 1,24 H2= 465,565
III 2 3 36,39 35 70 35 0,89 H3= 465,215
IV 3 4 48,66 91 30 61 1,50 H4= 465,825
V 4 5 59,04 11 182 171 0,21 H5= 461,115
VI 5 B 31,87 309 26 283 2,62 HB= 466,945

În fapt, nivelmentul geometric de la mijloc este constituit din două

nivelmente de la capăt.

218
 Fig.149. Descompunerea nivelmentului geometric de la mijloc

H 1  S 1  a
H 2  a  S 2
H  H 1  H 2
H  S 1  a  a  S 2
H  S 1  S 2
H B  H A  H  H A   S 1  S 2 

Radierea cu nivelment geometric

În cadrul lucrărilor topografice pentru suprafeţe mici, pentru

determinarea poziţiei unor puncte de detaliu, în afară de unghi orizontal şi
distanţă (radiere) se face şi o vizare cu luneta orizontală.
Vizarea respectivă cu citire pe miră, este necesară la determinarea
cotei punctului vizat prin nivelment geometric de la capăt.
A = cunoscut  x, y , H 

H 1  H A  H  H A  a  s 
H N  H A  H

219
 Fig.150. Radierea cu nivelment geometric

Drumuire cu nivelment geometric

Se foloseşte pentru determinarea cotelor unor puncte pe o linie

poligonală pornind de la un puct cunoscut faţă de care se calculează cotele
punctelor intermediare.

Fig.151. Drumuire cu nivelment geometric

Cotele se determină succesiv, fiecare în funcţie de punctul anterior.

Sunt şi situaţii când se cunosc cotele extremităţilor drumuirii.
Aparatele topografice se instalează în punctele de schimbare a
pantei şi se utilizează metoda vizării de la mijloc sau a vizării reciproce.
H 1  H A  H 1  H A  m1  n1 
H 2  H 1  H 2  H 1  m 2  n 2 

220
 …………………………………...
H N  H A   H  H A   m  n 
Combinarea planimetriei cu altimetria, presupune ca în fiecare staţie
pe lângă determinări planimetrice, să se execute şi determinări altimetrice,
folosind metoda vizărilor reciproce.

Drumuiri şi radieri cu nivelment geometric

Când se solicită ca în cadrul unei drumuiri să se determine şi cote,

fiecare staţie de drumuire devine şi o staţie de radiere cu nivelment. Se
aplică metoda vizărilor de la capăt.

Profile prin nivelment geometric

În general, prin profilul unui teren, se înţelege linia de intersecţie a

acestuia cu un plan vertical.

Fig.152. Profil transversal

Profilul (transversal sau longitudinal), poate fi ridicat în plan prin

nivelment geometric cu drumuire nivelitică, drumuire combinată cu radieri,
sau prin metoda profilelor.

221
 Metoda profilelor, presupune determinarea cu un aparat nivelitic a
diferenţelor de nivel dintre un punct de staţie cunoscut şi o serie de puncte
de profil (situate în locul unde profilul are discontinuităţi de pantă).
Pentru o corectă reprezentare grafică, este necesară şi măsurarea
distanţelor.
Reprezentarea se face la scară într-un sistem de axe rectangular.

Nivelmentul geometric al suprafeţelor de teren

Pe suprafeţe restrânse şi aproximativ plane (grădini, livezi,

aeroporturi, cartiere de locuinţe, etc.), se poate executa nivelment geometric
de suprafaţă, prin mai multe metode:
-nivelment cu profile transversale. Se stabilesc o serie de profile
transversale pe care se face drumuire cu radieri de nivelment;
-nivelment prin puncte de caroiaj (pătrate). Se împarte suprafaţa
terenului în pătrate şi se aplică drumuirea cu radieri de nivelment pe colţurile
pătratelor;
-nivelment faţă de ridicarea planimetrică. Se face drumuirea cu
radieri nivelitice, pe punctele determinate planimetric.

Erori, toleranţe, precizie

În timpul lucrărilor de nivelment, se produc două categorii de erori:

erori sistematice şi erori accidentale. Cele mai frecvente erori sistematice
care apar sunt eroarea de sfericitate, eroarea de refracţie atmosferică, etc.
Erorile accidentale cu frecvenţa cea mai mare sunt: eroarea de
orizontalizare a axei de vizare (datorată erorii de calare şi erorii de punctare),
eroarea de citire permisă, eroarea de verticalitate a mirei, etc.
În situaţia porteelor sensibil egale, eroarea medie pătratică este:

D
E H   e H
d

222
 unde e H reprezintă eroarea unei portee, D este lungimea totală a
traseului nivelitic iar d este lungimea unei portee.
Precizia nivelmentului geometric tehnic este de 1cm/km, iar toleranţa
admisă este de 2cm/km (dublul erorii medii).
În comparaţie cu nivelmentul trigonometric sau barometric,
nivelmentul geometric, este cea mai precisă metodă de nivelment.

10.3. Nivelmentul trigonometric

Prin nivelment trigonometric, se înţelege metoda topografică de

determinare a diferenţelor de nivel dintre două puncte, pe baza măsurării
distanţei dintre ele şi a unghiului de înclinare a terenului.
Nivelmentul trigonometric foloseşte instrumente cu ajutorul cărora se
poate măsura şi unghiul vertical.

10.3.1. Nivelmentul trigonometric pentru distanţe mici

În principiu, acest tip de nivelment trigonometric, presupune distanţe

între punctele determinate, mai mici de 200m.

Fig.153. Principiul nivelmentului trigonometric pentru distanţe mici (sub 200 m)

223
 Se cunoaşte altitudinea punctului A în care se face staţie, şi se cere
determinarea altitudinii punctului B.
Cu aparatul în punctul A se vizează pe o miră situată în punctul B, la
înălţimea aparatului. Deci, a  s . Unghiul  care se măsoară, este egal cu
unghiul i (unghiul de înclinare al terenului).   i .
Dacă distanţa D se măsoară direct,
H  D sin i
Reducând distanţa la orizont,
H  dtgi d  D cos 2 i
Atunci când distanţa se măsoară stadimetric,
H  d S tgi d S  DS cos 2 i  DS sin i cos i

H  DS sin i cos i

H B  H A  H

10.3.2. Nivelmentul trigonometric pentru distanţe mari

Acest tip de nivelment trigonometric, presupune distanţa între

punctele măsurate, de până la 400m.

Fig.154. Principiul nivelmentului trigonometric pentru distanţe mari

224
 Caracteristic acestui tip de nivelment trigonometric, este faptul că în
termeni reali, a  s .
H  S  dtg  a
H  dtg  a  S
d  D măsurat direct, indirect şi redus la orizont, sau calculat din
coordonatele punctelor, dacă se cunosc.
La distanţe mari, în operaţiile geodezice, se aplică corecţiile:
ortometrică, de sfericitate şi de refracţie atmosferică.

Executarea nivelmentului trigonometric

Ca şi în cazul nivelmentului geometric, nivelmentul trigonometric

utilizează două procedee: nivelment trigonometric de la capăt şi nivelment
trigonometric de la mijloc.

Nivelmentul trigonometric de la capăt

Acest tip de nivelment trigonometric presupune două situaţii:

-când a  s se folosesc relaţiile amintite la principiul nivelmentului
trigonometric.
-când a  s,   i  . În acest caz, se ţine cont de înălţimea aparatului
şi de înălţimea semnalului pe care se vizează. Apar două situaţii:
a) Panta este pozitivă.

Fig.155. Nivelment trigonometric de la capăt (panta pozitivă)

225
 H  h  a  S
h  dtg
H B  H A  dtg  a  S
b) Panta este negativă

Fig.156. Nivelment trigonometric de la capăt (panta negativă)

H  h  S  a
h  dtg
H B  H A  dtg  S  a

Calcularea nivelmentului trigonometric

Puncte vizate

stadimetrice

Citiri verticale
Puncte de

reduse la
Distanţe

Distanţe

orizont
Cos2 i
staţie

(m)

Poziţia I

Poziţia

Media
a II-a

0 1 2 3 4 5 6 7
A 1 102,76 0,99973 102,48 179o00’50’’ 180o54’10’’ 0o56’40’’
1 2 75,40 0,99983 75,11 179o09’50’’ 180o40’50’’ 0o45’30’’
2 3 33,76 0,99614 38,61 176o22’20’’ 183o29’40’’ 3o33’40’’
3 4 31,80 0,98733 31,39 173o15’20’’ 186o39’50’’ 6o42’15’’
4 5 74,50 0,99974 74,47 179o01’40’’ 180o54’20’’ 0o56’20’’
5 B 75,40 0,99983 75,11 179o09’50’’ 180o40’50’’ 0o45’30’’

226
 Calcularea nivelmentului trigonometric (continuare)

ΔH = ΔH

înclinare i
Unghi de
dS sin i cos i cumulat
Altitudine
+ - + - HA= 350,999

8 9 10 11 12 13
-0o56’40’’ 1,793 1,793 H1=349,206
-0o45’30’’ 0,993 2,786 H2=348,213
-3o33’40’’ 2,393 5,179 H3=345,820
-6o42’15’’ 3,638 8,817 H4=342,182
-0o56’20’’ 1,237 10,054 H5=340,945
-0o45’30’’ 0,993 11,04 HB=339,942

Nivelmentul trigonometric de la mijloc

Pentru executarea acestui nivelmentului trigonometric de la mijloc, se

face staţie pe aliniamentul determinat de punctele AB, pe cât posibil la
jumătatea distanţei. Se cunosc distanţele d 1 , d 2 şi unghiurile  1 ,  2 .

Fig.157. Nivelment trigonometric de la mijloc

H B  H A  H
H  H 2  H 1
H 1  S A  h A  a
h A  d 1tg 1

227
 H 1  S A  d1tg 1  a ; H 2  S B  h B  a
hB  d 2 tg 2 ; H 2  S B  d 2 tg 2  a
H  S B  d 2 tg 2  a  S A  d 1tg 1  a  S B  d 2 tg 2  S A  d 1tg 1

10.3.3. Nivelmentul trigonometric fără măsurarea

distanţei

Dacă nu se cunoaşte distanţa dintre punctele A şi B atunci se fac

două vizări pe mira trimisă în punctul B. Se obţin astfel două unghiuri
verticale  ,  şi două citiri pe miră, S1 şi S 2 .

Fig.158. Nivelment trigonometric când nu se cunoaşte distanţa dintre puncte

hS  S 1  S 2
h  dtg
h  hS  dtg

hS  h  dtg

hS  dtg  dtg

hS  d tg  tg 

228
 hS
d
tg  tg
Cunoscându-l pe d, se poate determina h  dtg .

H  h  S 2  a
H  dtg  S 2  a
Nivelmentul trigonometric se poate combina cu radierea, drumuirea,
drumuiri cu radieri, intersecţii, etc.

Precizia nivelmentului trigonometric

În ceea ce priveşte precizia, nivelmentul trigonometric este mai puţin

precis decât nivelmentul geometric. El se pretează însă la operaţii
topografice în teren accidentat. Eroarea admisă la nivelmentul trigonometric
este de 2,5 cm, iar toleranţa este de 5 cm.

10.4. Nivelmentul barometric

Se utilizează numai în ridicări expeditive, deoarece are o precizie

redusă.
Metoda se bazează pe variaţia presiunii atmosferice odată cu
altitudinea. Diferenţa de altitudine dintre două puncte, se deduce din
diferenţa de presiune între punctele respective, măsurată simultan.
Măsurătorile sunt influenţate de numeroşi factori cum ar fi: temperatura
aerului, umiditatea, etc. De aceea, se folosesc diferite relaţii şi corecţii.
Instrumentele utilizate se bazează pe principiul barometrului aneroid
sau pe principiul barometrului cu mercur.
Metodele de lucru pot fi în principiu: metoda cu două barometre (mai
precisă) şi metoda cu un singur barometru.

229
 Fig.159. Altimetru (barometru aneroid)

Compensarea nivelmentului

Ca şi în cazul ridicărilor planimetrice, la nivelment se aplică operaţia

de compensare în vederea eliminărilor accidentale.
Compensarea nivelmentului presupune:
-compensarea poligonaţiei nivelitice. Poligonaţia nivelitică se execută
dus-întors. Rezultatele trebuie să se încadreze în toleranţa admisă. Se vor
obţine următoarele valori: H ` pentru dus şi H `` pentru întors. Valoarea
H ` H ``
considerată va fi: H  . Atunci când eH  H ` H `` nu se
2
încadrează în toleranţa admisă, lucrarea se repetă;
-compensarea nivelmentului între două puncte A şi B, de cotă
cunoscută, ca puncte extreme ale unui traseu nivelitic. Calculând diferenţele
de nivel pentru fiecare punct intermediar 1,2,…,n, vom avea:
H B  H A  H 1  H 2  ...  H n ; eH  H B  H `B
Dacă considerăm distanţa de la A la B ca sumă a lungimilor
panourilor, corecţia ce trebuie aplicată este similară celei de la compensarea
e H
paralelă proporţională de la drumuire adică: c H  d;
D
-compensarea reţelelor nivelitice formate din mai multe drumuiri nivelitice se
face asupra fiecărei poligonaţii în parte.

230
11. RIDICAREA TOPOGRAFICĂ A UNEI SUPRAFEŢE DE
TEREN

Ridicarea unei suprafeţe de teren presupune executarea tuturor

operaţiilor topografice care vor conduce la obţinerea a cât mai multe date
necesare pentru reprezentarea planimetrică şi altimetrică a teritoriului
respectiv.
Orice ridicare topografică necesită desfăşurarea următoarelor etape:
-executarea proiectului lucrării;
-recunoaşterea ternului;
-ridicarea canevasului de ansamblu;
-ridicarea canevasului de detaliu;
-ridicarea elementelor de detaliu.

11.1. Executarea proiectului lucrării

În această etapă, se stabileşte scara, sistemul de proiecţie şi

punctele de triangulaţie ce se vor folosi în ridicările anterioare. Se foloseşte
un document cartografic preexistent pe care se analizează cotele punctelor,
se fac profile pentru găsirea punctelor cu cea mai bună vizibilitate care vor
deveni puncte de triangulaţie în noua hartă. Pe lângă aceste puncte se
stabileşte şi poziţia bazei de triangulaţie într-un teren cât mai plan posibil. Se
stabileşte de asemenea poziţia punctelor de triangulaţie de ordinul I, II şi III.

11.2. Recunoaşterea terenului

În această etapă se confruntă proiectul cu terenul. Se întocmeşte o

schiţă a punctelor şi se face o descriere topografică a fiecărui punct
înscriindu-se numărul (numele) punctului respectiv şi ordinul acestuia. Se

231
notează de asemenea numele localităţii, calea de acces, posibilităţi de acces,
posibilităţi de transport, etc.
Tot în această etapă, se marchează punctele şi se instalează
semnalele.

11.3. Ridicarea canevasului de ansamblu

Ridicarea canevasului de ansamblu, constă din determinarea poziţiei

punctelor de triangulaţie de diferite ordine (I-III). În acest scop, se apelează
la diferite operaţii topografice:
-triangulaţia este utilizată atunci când se lucrează în teren neacoperit
şi accidentat;
-intersecţiile se utilizează pentru îndesirea canevasului şi pentru vize
de verificare;
-drumuirea se utilizează în teren puţin accidentat şi acoperit. Prin
drumuire se completează canevasul de sprijin.

11.4. Ridicarea canevasului de detaliu

Această etapă are ca scop determinarea poziţiei punctelor principale.

Operaţiile la care se face apel sunt drumuirile principale (care leagă puncte
ale canevasului de ansamblu), drumuirile secundare (care leagă punctele
determinate prin drumuiri principale) şi intersecţiile (pe măsură ce creşte
gradul de detaliere).

11.5. Ridicarea elementelor de detaliu

Ridicarea detaliilor terenului presupune ridicarea detaliilor

planimetrice şi ridicarea detaliilor altimetrice. În vederea ridicării detaliilor

232
planimetrice, se apelează la oricare metodă de ridicare mai puţin triangulaţia.
Se va stabili metoda adecvată în funcţie de particularităţile terenului şi de
condiţiile locale. Această metodă va fi considerată metoda principală, alte
metode folosind la verificarea rezultatelor obţinute cu metoda principală.
Dacă se lucrează pe un teren de dimensiuni reduse (scară mare de lucru),
se apelează de obicei la metode care presupun numai măsurători de
distanţe (metoda echerică, metoda aliniamentelor, etc). Lucrul la o scară mai
mică, se pretează la folosirea intersecţiilor. Drumuirea şi radierea se pot
aplica la toate scările de lucru.
Metodele care necesită numai măsurători de distanţe impun
determinarea aliniamentelor de măsurat (pe o schiţă) fie diagonale (pentru
metoda cu metrul) fie magistrale (pentru metoda echerică). La metoda cu
metrul şi la metoda echerică nu se poate aplica nivelmentul trigonometric.
De aceea, se aplică nivelmentul geometric care se execută fie simultan, fie
după desfăşurarea operaţiilor planimetrice.
Pentru determinarea punctelor planimetrice de detaliu prin intersecţie,
se face staţie în două puncte ale canevasului de detaliu, iar pentru verificare,
se utilizează un al treilea punct. Dacă trebuie să determinăm un punct
necunoscut izolat, vom apela la metoda retrointersecţiei prin vizare pe cel
puţin trei puncte de canevas.
Pentru determinarea cotelor punctelor de detaliu, intersecţiile se pot
combina cu nivelmentul trigonometric.
Metoda drumuirii va fi aplicată acolo unde nu este posibil să aplicăm
una din metodele enumerate mai sus (de exemplu pentru fixarea pe plan a
meandrelor unui râu). Drumuirea va fi reprezentată prin câteva linii
poligonale scurte, între două puncte de canevas. După executarea drumuirii
este recomandat să se facă verificarea acesteia prin evidenţierea erorii de
închidere. Concomitent cu drumuirea, se poate utiliza şi nivelmentul
geometric sau cel trigonometric (pentru determinarea elementelor
altimetrice).

233
 Radierea este una din cele mai folosite metode în această etapă.
Aparatul topografic instalat în punctele canevasului de detaliu va viza toate
punctele unde este posibilă poziţionarea prismei sau mirei. Din motive de
acurateţe, este de preferat ca măsurătorile de distanţe să se facă în mod
direct.
Ridicarea detaliilor de nivelment, se face după caz prin nivelment
geometric sau trigonometric.
În ridicările de precizie singurul procedeu utilizat este acela al
curbelor de nivel. Echidistanţa curbelor de nivel se alege în funcţie de mai
multe variabile: scara, particularităţile terenului, timpul avut la dispoziţie, etc.
Ridicările altimetrice vor porni întotdeauna de la canevasul
nivelmentului de detaliu iar cotele detaliilor terenului se obţin în general prin
nivelment trigonometric şi numai atunci când terenul este aproape orizontal
se apelează la nivelmentul geometric.
În funcţie de scara de lucru şi de configuraţia terenului se folosesc
două metode pentru determinarea curbelor de nivel:
-în teren cvasiorizontal şi foarte puţin accidentat se poate lucra la o
scară mare (1:500-1:25.000) şi se va utiliza metoda punctelor cotate;
-în teren accidentat se lucrează la o scară mică (1:25.000-1:200.000)
şi se va utiliza metoda profilelor.

Metoda punctelor cotate

Această metodă constă în determinarea unui număr cât mai mare de

cote care să definească accidentele de teren din terenuri aproximativ
orizontale.
Pornim de la premiza că între două puncte panta este costantă.
Pentru un plan la scară mare, sunt necesare între 500 şi 5000 de puncte
cotate/km2, în funcţie de particularităţile terenului.

234
 Fig.160. Trasarea curbelor de nivel prin interpolare

Fig.161. Izograful

Curbele de nivel se trasează prin interpolare. Acest lucru se face

manual (cu ajutorul izografului) sau cu ajutorul unui soft specializat, prin
prelucrare digitală.

235
 Metoda profilelor

Pe o direcţie AD din teren, se stabilesc punctele de schimbare de

pantă (B,C) şi apoi, prin drumuire cu nivelment (geometric sau trigonometric),
se determină poziţia şi cotele lor. După ce datele au fost înregistrate, se face
prelucrarea lor şi reprezentarea profilului liniei care trece prin punctele
A,B,C,D şi prin linii paralele echidistante, se intersectează acest profil la
echidistanţa naturală ce vrem să o obţinem.
Prin proiectarea pe un plan orizontal a punctelor de intersecţie ale
profilului cu orizontalele echidistante, se obţin puncte ale curbelor de nivel
respective.

Fig.162. Trasarea curbelor de nivel prin metoda profilelor

În acelaşi mod se determină puncte de cotă cunoscută şi pe alte

profile. Apoi, unind punctele de aceeaşi cotă de pe diferite profile, se obţin
curbele de nivel care redau formele de teren. Acurateţea redării este cu atât
mai mare, cu cât profilele sunt mai dese.

Metoda filării curbelor

Filarea unei curbe de nivel înseamnă găsirea pe teren a punctelor de

aceeaşi cotă care definesc curba de nivel respectivă.

236
 Această metodă utilizează o planşetă şi o nivelă topografică. Se
instalează aparatul într-un punct cunoscut O H o  , la înălţimea a (axul

orizontal al nivelei). Pentru a trasa direct pe planşetă curba de nivel de cotă

H cunoscând cota Ho, trebuie determinată valoarea citirii CM pe miră.
HV  H o  a
unde HV reprezintă cota planului de vizare la înălţimea aparatului a.

Fig.163. Determinarea curbelor de nivel prin filare

Cota punctului A trebuind să fie H, citirea pe miră CM va fi:

CM  HV  H  H o  a  H

Fig.164. Principiul filării curbelor de nivel

237
 Poziţiile punctelor de cotă H se obţin prin tatonare. Prin măsurarea
distanţelor stadimetric, se determină şi poziţia planimetrică a punctelor a, b,
c, care au aceeaşi cotă H. Unirea în plan a acestor puncte ne va conduce la
obţinerea curbelor de nivel.

238
 12. MĂSURAREA ŞI CALCULUL ARIILOR
(ARPENTAJUL)

Aria, din punct de vedere topografic, reprezintă proiecţia în plan

orizontal a unei suprafeţe delimitată de linia ei de contur. Determinarea
mărimii ariilor se poate face în trei situaţii:
-direct pe teren (situaţie în care vom discuta despre arpentajul
propriu-zis);
-arpentaj pe un suport solid (plan sau hartă) care se poate realiza
prin mai multe metode (metoda grafică, metoda mecanică, metoda
electronică, metoda analitică, etc.);
-arpentaj digital, când informaţia se găseşte pe suport magnetic şi
determinarea ariilor se face cu mare acurateţe prin intermediul unui soft
specializat.

12.1. Arpentajul propriu-zis (arpentajul de teren)

Această metodă presupune determinarea unui contur poligonal

oarecare. Problema apare în momentul asimilării acestui contur cu o figură
geometrică simplă cu suprafaţa calculabilă. În funcţie de complexitatea
conturului poligonal, fie că acesta se înlocuieşte cu o figură geometrică cu
suprafaţa echivalentă, fie că se divide în mai multe figuri geometrice simple
(pătrate, dreptunghiuri, triunghiuri, trapeze) ale căror suprafeţe se pot
determina.

Situaţia a I-a (limitele poligonului sunt linii drepte)

Atunci când limitele poligonului sunt linii drepte, se pot utiliza mai
multe procedee de calcul.

239
 Procedeul cu metrul

Suprafaţa poligonală A, B, C , D, E se divide în figuri geometrice

simple (triunghiuri) cărora li se măsoară laturile. Aria unui triunghi, în funcţie
de laturi, este dată de relaţia:
abc
S p  p  a  p  b  p  c  unde p
2

Fig.165. Măsurarea suprafeţei unui poligon prin procedeul cu metrul

Laturile triunghiurilor se măsoară de mai multe ori, după ce în

prealabil, s-a executat jalonarea aliniamentului fiecărei laturi.
Aria totală a poligonului, se obţine prin însumarea ariilor tuturor
triunghiurilor poligonului. Procedeul cu metrul se aplică la determinarea
suprafeţelor mici de teren.

Procedeu directoarei

Atunci când terenul are o formă alungită sau când pe laturile

conturului poligonal există obstacole, terenul 1,2,3,…,6, este divizat de
directoarea 1-4, (punctele cele mai depărtate ale poligonului), în două parţi.
Cu ajutorul unui echer topografic sau cu o busolă, se coboară
perpendiculare pe directoare, din fiecare vârf al poligonului. Astfel, acesta se

240
descompune în figuri simple (triunghiuri şi trapeze dreptunghice) cărora li se
măsoară elementele: înălţimile pe directoare, iar bazele pe ordonate.

Ariile pentru triunghiuri vor fi

b.i
, iar pentru trapeze
B  b i .
2 2

Fig.166. Măsurarea suprafeţei unui teren prin procedeul directoarei

Datele obţinute în teren se înregistrează. Directoarea se orientează

măsurându-i azimutul magnetic. Distanţele pe directoare (înălţimile
triunghiurilor şi trapezelor) se pot măsura fie simplu, fie cumulat de la o
extremitate a directoarei, înălţimile obţinându-se prin diferenţa distanţelor
cumulate. Pentru reprezentarea grafică, se raportează iniţial directoarea şi
apoi se marchează picioarele perpendicularelor.

Procedeul figurii înscrise

În poligonul căruia dorim să-i aflăm aria, se înscrie o figură

geometrică simplă, (triunghi, dreptunghi sau trapez) ale cărei laturi se
folosesc ca directoare.

241
 Fig.167. Procedeul figurii înscrise

Din vârfurile poligonului se coboară perpendiculare pe laturile figurii

înscrise. După aflarea ariei figurii înscrise, se determină ariile figurilor
adiacente , măsurând înălţimile pe directoare, iar bazele pe ordonate.

Procedeul figurii circumscrise

Atunci când suprafaţa poligonului de măsurat nu este accesibilă din

interior (pădure deasă, lac, etc.) i se circumscrie acesteia o figură
geometrică (dreptunghi, trapez, triunghi, etc.), căreia i se măsoară aria. Aria
poligonală se obţine din diferenţa dintre aria figurii circumscrise şi suma
figurilor adiacente (triunghiuri, dreptunghiuri, trapeze, etc). Elementele
figurilor geometrice se măsoară ca şi în cazul precedent.

Fig.168. Procedeul figurii circumscrise

242
 Situaţia a II-a (limitele poligonului sunt linii curbe)

Când o parte a perimetrului suprafeţei de măsurat este curbilinie, se

folosesc mai multe procedee: procedeul compensaţiei, procedeul trapezelor
înscrise şi procedeul înălţimilor.

Procedeul prin compensaţie

Suprafaţa poligonului cu porţiuni curbilinii se divide în figuri

geometrice în aşa fel încât porţiunile incluse şi cele excluse să se
compenseze. Acest procedeu este foarte expeditiv, dar cere experienţă la
divizarea poligonului.

Fig.169. Procedeul compensaţiei

Procedeul trapezelor înscrise

Suprafaţa delimitată de confluenţa a două râuri se poate determina

prin trasarea aliniamentelor principale AB şi AC care reprezintă două din
laturile triunghiului ABC cât mai aproape de râuri, pentru a avea ordonate cât
mai scurte. Ordonatele se aleg în aşa fel încât porţiunea de perimetru să fie
rectilinie. Se măsoară elementele figurilor simple a căror arie este calculabilă,
apoi se însumează ariile obţinute.

243
 Fig.170. Procedeul trapezelor înscrise

Procedeu trapezelor cu înălţimi egale

Pe un aliniament principal AB se iau lungimi egale şi se ridică

perpendicularele respective cu ajutorul unui echer topografic sau a unei
busole.

Fig.171. Procedeul trapezelor cu înălţimi egale

Se măsoară ordonatele şi înălţimea H . Aria totală a poligonului

ABCD va fi:

a  n 
S  H   b  c  ...  n  1
 2 

244
 12.2. Arpentajul pe planuri şi hărţi topografice

Metoda grafică

Pentru determinarea unei arii pe un plan sau o hartă, se aplică după

caz, toate procedeele arpentajului propriu-zis.

Metoda mecanică

Deşi trendul actual conduce la renuţarea treptată a metodei

mecanice în favoarea metodelor electronice şi digitale de actualitate,
considerăm necesară prezentarea acesteia pentru înţelegerea principiului
planimetrării.
Ariile cu contur neregulat de pe planuri şi hărţi, se determină cu
ajutorul planimetrului.
Planimetrul se compune dintr-un braţ polar care se poate roti în jurul
unui punct fix numit polul planimetrului şi un braţ mobil (motor) de lungime L
care este articulat braţului polar şi care dispune la un capăt de un vârf ascuţit
(sau o lupă) cu care se urmăreşte cu fidelitate conturul ariei de planimetrat.

Fig.172. Planimetrul integrator

245
 În mişcarea braţului mobil punctul B descrie un cerc, astfel că braţul
AB ocupă succesiv diferite poziţii: A`B`, A``B`` , etc.
Pornind dintr-o poziţie oarecare AB, după parcurgerea conturului se
ajunge din nou la punctul de plecare. Dacă A şi A` sunt cele două puncte în
care braţul mobil este tangent la suprafaţa S , iar B şi B` poziţiile extreme
ale articulaţiei A în timpul unui tur complet al perimetrului, braţul AB acoperă
elementele suprafeţei cuprinsă între arcul de cerc B``, B, B`, B``` şi curba

A, A``, A```, A` .
Aria S este egală cu suma ariilor acoperite prin deplasarea
ansamblului format de cele două braţe pe conturul suprafeţei de determinat.

Fig.173. Principiul planimetrului

Un tambur plasat pe braţul AB este antrenat în deplasarea acestuia

într-un sens sau în altul. În faţa unui index cu vernier, se citesc diviziunile
care reprezintă rotirea tamburului, obţinându-se suma algebrică a învârtirilor
efectuate când punctul A descrie conturul suprafeţei.

246
 Considerând o deplasare elementară a braţului AB în A`B` ,
suprafaţa măturată în această deplasare se descompune în trei suprafeţe:
paralelogramul ADMB ` , triunghiul A`B`M şi triunghiul AA`M care fiind
foarte mic, se neglijează. Braţul AB efectuează două mişcări: o mişcare de
translaţie din AB în M `B şi o mişcare de rotaţie din B`M în B`A .
Întrucât braţul AB revine în punctul de plecare, mişcarea de rotaţie
se anulează, în consecinţă, aria totală va fi dată de suma ariilor
paralelogramelor de lungime L şi înălţime h.
În timpul deplasării, tamburul gradat alunecă şi se învârteşte,
învârtirea lui fiind egală cu înălţimea h a paralelogramului. Tamburul este
gradat în aşa fel încât permite citirea ariei în metri pătraţi, iar diviziunile
gravate pe braţul mobil permit reglarea distanţei L la scara planului sau a
hărţii.

Fig.174. Înregistrarea suprafeţelor

În utilizarea planimetrului polar se întâlnesc două situaţii (în funcţie

de mărimea suprafeţei de planimetrat):

247
Planimetrarea cu pol exterior

Se aplică în cazul determinării suprafeţelor de întindere mai mică.

Când scara planimetrului este egală cu scara hărţii:
S  M C f  C i 
unde : S este suprafaţa;
M este modulul planimetrului;
Cf este citirea finală;
C i este citirea iniţială.
Când scara planimetrului este diferită de scara hărţii:

S  M C f  C i N 2

2
2 scara. planimetru 
unde : N   
 scara.harta 

Planimetrarea cu pol interior

Se aplică în cazul planimetrării unor suprafeţe mai mari din hartă.

Situaţiile întâlnite în acest caz, sunt:
Când scara planimetrului este egală cu scara hărţii:
S  M C f  C i  K 
unde K este constantă de aparat.
Când scara planimetrului este diferită de scara hărţii:
S  M C f  C i  K N 2

248
 Metoda electronică

Metoda electronică de planimetrare presupune utilizarea unui

planimetru polar electronic, a cărui funcţionare se bazează pe principiul
integrării suprafeţelor. Modalitatea de lucru este identică cu cea de la
planimetrul mecanic.

Fig.175. Planimetrul polar electronic

Metoda analitică

Această metodă permite determinarea prin calcul a unei arii

poligonale atunci când se cunosc coordonatele rectangulare sau polare ale
vârfurilor poligonului.

249
 Fig.176. Metoda analitică

Calculul ariilor din coordonate rectangulare presupune următoarea

situaţie: considerăm un poligon simplu (un triunghi) ABC ale cărui vârfuri au
coordonatele A x1 y1  , B  x 2 y 2  şi C  x3 y 3  . Din fiecare vârf se coboară

perpendiculare pe cele două axe, reprezentând abscisele şi ordonatele

punctelor respective.
Aria triunghiului ABC se determină astfel: se adună ariile trapezelor
AA`B`B şi BB`C `C şi se scade aria trapezului AA`C `C .
Bb
Aria trapezului fiind S    I , putem scrie:
 2 
A`B`
S  AA` BB`  B`C ` BB`CC `  A`C `  AA`CC `
2 2 2
2 S   x 2  x1  y1  y 2    x3  x 2  y 2  y 3    x3  x1  y1  y 3 
Prin desfacerea parantezelor şi dând factor comun parţial pe y,
obţinem:
2 S  y1  x3  x 2   y 2  x1  x3   y 3  x 2  x1 
Dacă se dă factor comun pe x, obţinem:
2 S   x1  y 3  y 2   x 2  y1  y 3   x3  y 2  y1 

250
 Pentru un poligon cu n laturi avem:
2 S   y n  x n 1  x n 1  respectiv 2 S   x n  y n 1  y n 1 

Arpentajul digital

Permite calculul suprafeţelor utilizând date aflate pe suport magnetic.

Există o multitudine de softuri care se pretează la acest lucru, fie că sunt
programe specializate de GIS fie că este vorba de programe de tip CAD.

251
 13. RIDICĂRI TAHIMETRICE

Atunci când dispunem de un aparat tahimetric şi de o stadie iar

pretenţiile legate de precizia ridicării nu sunt mari, ridicarea detaliilor
terenului, se poate face concomitent cu determinarea canevasului de
ansamblu. Ridicările se execută rapid (taheos = repede), utilizând ca
metodă principală drumuirea combinată cu radieri.
Coordonatele rectangulare în spaţiu ale unui punct P determinate
prin metoda tahimetrică, vor fi:
X  X 0  x x  d sin 

Y  Y0  y y  d cos 

Z  Z 0  z z  dtgi

Fig.177. Coordonate rectangulare în spaţiu prin metoda tahimetrică

Avantajele metodei tahimetrice au condus la dezvoltarea şi

perfecţionarea aparaturii topografice. Există tahimetre care dau direct

252
distanţele reduse la orizont (tahimetre autoreductoare). Tahimetrele
autoreductoare presupun utilizarea unei stadii speciale.

Fig.178. Citiri la tahimetrul autoreductor analog

Etapele unei ridicări tahimetrice sunt asemănătoare cu cele din

ridicările topografice obişnuite. Se instalează aparatul într-un punct cunoscut
al canevasului de ansamblu şi prin drumuire se determină punctele
canevasului de detaliu, viitoare centre de radieri.
Drumuirea se va închide într-un punct cunoscut al canevasului de
ansamblu.
În fiecare staţie de drumuire se determină detaliile vizibile prin radieri,
alegându-se punctele caracteristice ce definesc detaliile respective. După
înregistrarea tuturor datelor, se calculează orientările, se compensează şi se
calculează coordonatele rectangulare.
Finalitatea acestui proces o va constitui reprezentarea pe plan a
punctelor determinate. Acest lucru se poate face în diferite moduri în funcţie
de aparatul utilizat. Dacă se lucrează cu un tahimetru digital (vezi staţie
totală) acurateţea datelor va fi mult mai mare şi timpul de elaborere a
planului va fi mult redus.

253
 14. RIDICĂRI ŞI DETERMINĂRI EXPEDITIVE

Ridicările expeditive se execută atunci când din diverse motive nu se

poate apela la o ridicare topografică propriu-zisă. Unii specialişti le consideră
o soluţie de compromis topografic. Cu toate acestea, atunci când se cere
urgenţă nu şi calitate a preciziei determinărilor, se apelează la ridicări şi
determinări expeditive. Iată câteva situaţii în care se fac ridicări expeditive: în
excursii, ridicări de recunoaştere, recunoaştere militară, etc.
În general se utilizează aceleaşi metode ca şi în ridicările topografice
propriu-zise dar fără precizie ci în mod expeditiv. Punctele de sprijin se
determină precis, dar detaliile se determină expeditiv, uneori chiar din
vedere.
Instrumentele la care se apelează în ridicările expeditive, sunt:
busola, eclimetre simple, altimetre, binocluri, GPS, etc.
Metoda principală de ridicare este drumuirea combinată cu radieri.
Măsurarea distanţelor se face cu ruleta, sfoara etalonată sau chiar cu pasul
etalonat. Unghiurile se măsoară cu ajutorul busolei, diferenţele de nivel se
măsoară cu ajutorul altimetrelor, coordonatele punctelor se determină cu
ajutorul unui receiver GPS. În teren se întocmeşte o schiţă pe care se trec
elementele măsurate. Cu datele din teren, se realizează o reprezentare
grafică la scară, fără însă a avea pretenţii de precizie.
Utilizarea unui receiver GPS poate aduce foarte multe informaţii
despre terenul cercetat, informaţii cu privire la poziţia şi coordonatele
punctelor ridicate, informaţii de navigaţie, etc. Factorii de mediu sunt însă un
element care influenţează în mare măsură precizia indicaţiilor receiverului
GPS. Utilizarea GPS-ului a fost până nu de mult un privilegiu al aplicaţiilor cu
caracter strategic, militar, dar, din ce în ce mai mult acest instrument îşi face
simţită prezenţa în aplicaţiile civile. De aceea, ne vom opri pentru cîteva
momente asupra construcţiei şi funcţionării receiverul de precizie GPS

254
AN/PSN-11’’Light weight’’ (conform F.M. 3.26-26 ″Guide for the Precision
Lightweight GPS Receiver –PLGR- AN/PSN-11″, 1996, pag. K1-K8).
AN/PSN-11 pune la dispoziţia utilizatorului coordonatele de poziţie,
timpul, informaţiile de navigare în toate condiţiile dacă nu există obstrucţii
privind blocarea semnalului satelitar şi dacă cheile criptice valide sunt
folosite pentru a proteja aparatul de semnale satelitare degradate sau
distorsionate.

Fig.179. Receiverul de precizie GPS AN/PSN-11 ″Lightweight″

Unele date de teren cum ar fi elevaţiile, prezintă unităţi de informaţie.

Formatul unităţilor poate fi schimbat în funcţie de formatul preferat de
utilizator.
Coordonatele hărţii sunt introduse ca şi coordonate de plecare. Când
un punct de plecare este selectat ca şi destinaţie, AN/PSN-11 pune la
dispoziţia utilizatorului indicaţii de întoarcere, azimut şi alte informaţii până la
destinaţie. Atunci când este introdus un curs dorit către un punct de pornire,
distanţa de compensare la această linie de curs este tot timpul prezentată.
Pot fi introduse până la 999 puncte de plecare, memorate şi selectate
ca destinaţie. O rută de navigare poate fi definită fie de la început la sfârşit,

255
fie de la sfârşit la început. Traseul poate consta din maximum 10 puncte de
plecare legate împreună.
Caracteristicile acestui aparat îl fac uşor de manevrat, carcasa fiind
dintr-un plastic rezistent la agenţi chimici. Displayul este constituit din 4 linii a
câte 16 caractere alfanumerice de format variabil. Selecţia asupra unui
spaţiu se face atunci când acesta clipeşte. Tastele pot fi folosite în regim
dual: control sau numeric. Aparatul mai este dispus cu baterii pentru
memorie şi cu o antenă integrată.
Aparatul memorează optim facilităţile unghiului de observare când
recepţionează semnalele satelitare.
Receiverul GPS mai oferă acces pentru porturile de date serial,
antenă externă, sursă de alimentare externă.

Control şi setări

Setarea parametrilor de operare PLGR este relativ facilă şi această

setare se face pentru a se potrivi nevoilor utilizatorului. Display-ul constă în 7
pagini care permit utilizatorului să controleze următorii parametri:
-modul de operare;
-tipul de sateliţi utilizaţi;
-sistemul de coordonate;
-unităţi de măsură;
-variaţia magnetică;
-acomodarea display-ului;
-modul de navigare al display-ului;
-modul de păstrare a elevaţiei;
-timpul şi formatele eronate;
-data;
-timer automat de oprire;
-configurarea portului de transmisie a datelor;
-modul de marcare auto.

256
 Pentru a seta PLGR pentru o operaţie continuă se procedează astfel:
a) Porneşte PLGR. După ce şi-a încheiat testul intern (BIT) apasă
butunul MENU şi se mişcă cursorul la SETUP. Astfel se activează funcţia
SETUP.

b) Primul ecran permite operatorului să seteze modul de operare şi

tipul SV. Rulează prin modurile de operare şi selectează CONT iar pentru
SV type MIXED.

c) Al doilea ecran permite operatorului să seteze unităţile. Se rulează

prin coordonatele valabile şi se selectează cele dorite. Se face de asemenea
selectarea pentru elevaţie şi pentru unghiuri.

d) Al treilea ecran ar trebui să fie setat pentru MAGVAR (variaţia

magnetică sau unghiul GM pentru zona aleasă). Operatorul poate selecta
calcularea gradului sau să-l introducă manual ca şi unghi GM estic sau
vestic.

257
 e) Al patrulea ecran al setării permite operatorului să seteze
păstrarea elevaţiei, timpul şi eroarea. Operatorul ar trebui să pună aparatul
pe automatic. Timpul pe care operatorul doreşte să îl cunoască acesta va fi
exprimat în ore înainte sau după timpul mediu Greenwich. Pentru a seta
ERR, operatorul selectează ± m pentru a exprima în metri precizia cu care
PLGR operează.

f) Al cincelea ecran al setării permite operatorului să seteze datele

PLGR pentru zona de operare şi să seteze termenul de oprire automată.
PLGR-ul are un anumit număr de hărţi disponibile. Se optează astfel pentru
una din ele şi pentru timpul prestabilit pentru lucru.

g) Al şaselea ecran al setării permite opţiunea IN/OUT PORT.

Această pagină permite opratorului să controleze comunicaţiile seriale,
opţiunile, etc.

h) Al şaptelea ecran permite operatorului să programeze aparatul să

se pornească automat la un moment dat, să obţină o poziţionare fixă, să
memoreze o poziţie fixă ca punct de plecare sau să revină la modul de
operare avut anterior.

258
 i) De îndată ce aparatul este setat, operatorul poate obţine o poziţie.
Această procedură este îndeplinită prin activarea butonului de poziţie (POS).
Poziţia prezentată este de fapt o informaţie veche până când receiverul
colectează noi date şi calculează datele satelitare, afişând poziţia aferentă.
Receiverul va urmări cel puţin 3 sateliţi pentru a obţine o poziţie fixă
bidimensională şi cel puţin 4 sateliţi pentru o poziţie fixă tridimensională. Cu
cât numărul de sateliţi interogat este mai mare, cu atât creşte precizia dar şi
timpul de prelucrare a datelor.

Operaţii legate de punctul de plecare

Un punct de pornire este locul unui punct pe un traseu dorit descris

prin coordonate sau o locaţie fizică. Punctele de plecare pot fi numerotate de
la 01 la 999.
a) paginile displayului de pornire sunt folosite pentru următoarele
operaţii:
-introducerea, editarea şi revederea punctelor de pornire;
-copierea unui punct de pornire;
-determinarea distanţei între punctele de pornire;
-calcularea unui nou punct de pornire;
-ştergerea unui punct de pornire;
-definirea rutei;
b) pentru introducerea punctului de pornire, operatorul trebuie să
apese butonul WP. Atunci când meniul apare, funcţiunea WP clipeşte.

259
Operatorul apasă pe săgeata în jos pentru a activa acest câmp. În acest
moment operatorul poate defini un punct de plecare.

c) pentru a introduce un nume pentru punctul de plecare, operatorul

trebuie să apese săgeata dreaptă până când prima literă a cuvântului nume
pâlpâie. Apoi se rulează în sus sau în jos prin literele alfabetului până când
se ajunge la litera dorită. Operatorul repetă acest proces şi pentru celelalte
litere.

d) a doua linie permite operatorului să introducă segmentul zonal

ales pentru zona lui de operare.
e) a treia linie permite operatorului să introducă coordonatele
segmentului de 10 cifre cu identificatorul de segment de 100.000 mp. Apoi
operatorul „plotează” (fixează) coordonatele porţiunii de hartă şi o introduce
în PLGR.
f) pentru a patra linie, dacă elevaţia punctului de plecare este
cunoscută, operatorul poate să o introducă. Dacă aceasta nu este cunoscută,
operatorul poate să lase datele la valoarea zero. Introducerea datelor se

260
face apelând la săgeţile în sus sau în jos, până când se ajunge la valoarea
dorită.

Navigaţia

Navigaţia (MOV) este folosită de operator pentru a găsi poziţia

curentă, poziţia relativă faţă de celelalte puncte, azimutul, distanţa şi alte
informaţii despre teren în mai multe formate. Se pot folosi patru moduri de
afişaj al navigaţiei care pot fi afişate şi selectate. Modul de afişare al
navigaţiei selectat, determină tipul informaţiilor arătate pe displayul
navigaţional. Aceste displayuri navigaţionale oferă utilizatorului informaţii
utile pentru un anumit profil al modului de operare: „încet”, „2D rapid”, „3D
rapid”, „obişnuit”.
Modul „încet” presupune efectuarea unei navigaţii bidimensionale
fără însă a putea menţine o viteză minimă necesară (aproximativ 1,5 km/oră).
Modul „2D rapid” efectuează o navigare bidimensională menţionând
viteza minimă necesară pentru GPS pentru a face posibilă calcularea
parametrilor navigaţionali bazaţi pe viteză.
Modul „3D rapid” presupune efectuarea unei navigaţii 3D. Acest mod
are un submod de „apropiere”. Acest mod este pretabil la deplasări în teren
cu mari variaţii altitudinale.
Modul „obişnuit” efectuează paginile alese de utilizatorul displayului
navigaţional. Poate fi setat să suporte performanţele individuale ale
utilizatorului. Sunt disponibile următoarele moduri de display:
-direct;
-curs către;
-curs de la;
-traseu;
-apropiere.
Pentru a naviga cu PLGR pe teren într-o metodă de „calcul precis”
modul de navigare al PLGR este alcătuit astfel:

261
 a) operatorul apasă pe butonul NAV activând funcţia. Primul ecran
care apare este modul de navigare;

b) operatorul selectează din toate punctele de plecare afişate pe cel

dorit;
c) pentru a vedea azimutul pe care navigatorul ar trebui să
navigheze, se trece la pagina următoare apăsând pe săgeata în jos. Această
pagină îi spune navigatorului spre care azimut se îndreaptă (TRK =
detectare), şi azimutul spre care ar trebui să se îndrepte (AZ). A patra linie
(STR) îi indică navigatorului o direcţie (< , >) şi un număr de grade pe care
operatorul trebuie să le parcurgă pentru a se afla pe azimutul actual;

d) al terilea ecran îi indică navigatorului distanţa până la punctul de

plecare şi cât timp (TTG2) durează deplasarea până la punctul de plecare.
Tot această pagină spune navigatorului care este diferenţa de elevaţie de la
poziţia actuală până la punctul de plecare (MMD);

Fiind mai mult decât un aparat topografic (în sensul clasic), receiverul
GPS poate constiui un ajutor deosebit în navigaţie şi în determinările
topografice expeditive.

262
15. PROCESE ŞI TENDINŢE ÎN TOPOGRAFIA APLICATĂ

Datorită marii adresabilităţi pe care o au ştiinţele măsurătorilor

terestre, dezvoltarea acestora este un fenomen resimţit şi în aplicabilitatea
acestora de la scara cosmică la scara micro. Progresele tehnice alături de
inteligenţa şi imaginaţia utilizatorului creează posibilitatea ca topografia să
se regăsească şi în aplicaţii mai puţin tradiţionale, aplicaţii care însă vor
avea un impact deosebit de favorabil prin rezultatele lor.
Astfel, specialişii Universităţii de Tehnologie din Viena
(Departamentul de Geodezie aplicată şi Inginerie geodezică) au pus la punct
un nou sistem de măsurare, arătând dacă mai era necesar, că niciodată un
domeniu nu este epuizat.
Acurateţea măsurătorilor bazate pe această metodă este de 1:30.000.
Metoda propune posibilitatea realizării măsurătorilor fără punctarea
obiectului vizat (Kahmen, H.,1995, Andrea de Seixas,1999) şi deci fără a
folosi semnale topografice (stadii, prisme, etc.).

Fig.180. Principiul de măsurare cu două videoteodolite

Acest sistem de măsurare are la bază principiul intersecţiilor asupra

aceluiaşi punct, efectuate de către mai multe teodolite aflate în poziţii diferite,
rezultatul urmărit fiind acela de a deteremina poziţia punctului necunoscut.
Coordonatele punctelor de staţie sunt determinate printr-o reglare 3D
a reţelei. Sistemul este orientat pe baza unui sistem de referinţă care

263
permite controlul poziţiei punctelor. În plus, aceste puncte de control ne
conduc la determinarea scării sitemului.
Sistemul de măsurare, din punct de vedere tehnic este o combinaţie
de diferite componente: teodolite folosite ca senzori, computere, soft,
accesorii. Teodolitele clasice la care se ataşează camere digitale CCD vor
constitui de fapt videoteodolite care vor fi senzorii sistemului de măsurare
controlat prin computere. Fiecare videoteodolit va avea propria lui axă optică.
Mişcarea în plan orizontal şi vertical a teodolitului (în jurul axelor lunetei) va fi
asigurată de servomotoare controlare de un computer.

Fig.181. Schema optică a videoteodolitului

Imaginile din câmpul lunetei teodolitului sunt proiectate în câmpul

camerei CCD (cu alte cuvinte ochiul operatorului este camera CCD). Aceste
imagini constau în obiectul vizat (obiect ţintă) care este focusat în câmpul
CCD.
Dacă aparatura este calibrată corespunzător, aceste imagini au o
mare acurateţe georeferenţială şi sunt orientate.
Mărimile unghiulare în plan orizontal şi vertical sunt în permanenţă
determinate de sistemele electronice de măsură a unghiurilor şi prelucrate
de computer. Vom obţine în acest mod imagini orientate. Aceste imagini
pot fi folosite ulterior pentru măsurători de direcţie (orientări) fără a fi nevoie
de a se apela la puncte de control (repere de orientare). De asemenea, nu
va fi nevoie să apelăm la procese de orientare fotogrammetrică.

264
 Rezoluţia imaginii poate fi aleasă prin selectare şi nu este limitată
decât de precizia unghiulară a instrumentelor topografice.
În practică, sistemul prezintă două tipuri de obiective, unul larg ce
prezintă imagini de ansamblu şi unul îngust ce prezintă detalii, obiective
similare obiectivelor fotografice superangular şi teleobiectiv. Distanţa focală
a sistemului angular îngust (teleobiectiv) folosit la măsurători, trebuie aleasă
în aşa fel încât pixelul unghiului imaginii să fie compatibil cu precizia
unghiulară a teodolitului.
Căutarea pentru o distanţă de autofocus optimală este controlată de
o funcţie autofocus. Procesul de măsurare, foloseşte în mod normal numai o
mică parte a informaţiei pentru detectarea punctelor ţintă. De aceea acest
sistem a fost dezvoltat, el fiind capabil să permită nu numai o identificare
rapidă şi precisă a punctelor (Kahmen, H., Roic, M., 1995, Roic, M., 1996,
Mischke, A., 1998) ci mai mult decât atât, o reconstrucţie a obiectului
vizat fără a utiliza ţinte tradiţionale (prisme, stadii, mărci), numai pe baza
imaginilor stocate (Andrea de Seixas, 1999).
Acest procedeu poate fi folosit cu foarte bune rezultate atât în
topografia urbană (construcţii, faţade, etc.) cât şi la ridicările megaformelor
de relief.
Elementul cheie care stă la baza acestui sistem este concepţia care
permite operatorului să vizeze ţinte naturale.
Etapele măsurării sunt: formarea imaginii, procesarea ei, extragerea
trăsăturilor imaginii, şi analizarea ei.
Formarea imaginii presupune existenţa unei surse de lumină şi a unui
obiect care să reflecte lumina. Imaginea optică este transformată într-o
funcţie bidimensională a obiectului şi în continuare este manipulată ca o
matrice a valorilor diferitelor nuanţe de cenuşiu (gri) (Imbroane, A. M., Moore,
D.,1999, pag. 32).

265
 Hardware-ul conţine amplificatori, convertori, captatori şi alte
componente. Softul de procesare permite îmbunătăţirea calităţilor
radiometrice a imaginilor. Mărirea la care se pretează imaginea prin
prelucrare permite îmbunătăţirea calităţilor geometrice a imaginii şi a
selectării informaţiei dorite prin aplicarea de filtre digitale pentru a suporta
trăsăturile , măsurile de extragere şi faza de poziţionare.

Fig.182. Diagrama sistemului videometric al videoteodolitelor (după Kahmen, H.,

Andrea de Seixas, 1999)

Procesarea iconică a imaginii se face pentru a crea noi imagini (care

vor rezulta în final sub formă de seturi) conţinând numai informaţiile dorite.
Trăsătura de extragere (segmentare) a imaginii combină căutarea
obiectelor de interes din restul cadrului cu ţintirea imaginii partiţionate în
diferite clustere. "Pragul" este o metodă specială în segmentarea regiunii

266
prin "albul" fiecărui pixel din imagine cu o scară cenuşie peste o anumită
valoare, toţi pixelii sub această valoare devenind "negri" (Imbroane, A. M.,
Moore, D., pag. 31-33,1999).
În final, operatorul trebuie să extragă trăsătura informaţiei din
imaginile segmentate şi mărite, şi să analizeze dacă acestea pot fi folosite
ca ţinte.
În câmpul vizual al lunetei teodolitului, nu există un reticul standard.
Acesta este înlocuit de un cadru de referinţă. De aceea, pentru o punctare
interactivă a reticulului (identică cu coordonatele axelor sistemului de
coordonate ale sistemului) acesta terbuie să se adauge la sistemul optic
printr-o procesare software specială a imaginii. Acest reticul poate fi folosit
după aceea pentru alinierea ţintelor artificiale şi naturale de pe obiect.

Fig.183. Monitorizarea unei faţade: a-faţada originală, b-după aplicarea histogramei

de egalizare şi a operatorului Sobel, c-după aplicarea ″pragului″ (după Kahmen, H., Andrea
de Seixas, 1999)

267
 Pentru a testa sistemul de măsurare a fost monitorizată o faţadă, fără
o punctarea clasică, ci folosind sistemul videometric descris. Faţada a fost
monitorizată cu două videoteodolite. Pentru a mări marginile, s-a utilizat un
operator Sobel combinat cu histograma de egalizare şi pregătire. Aşa au
putut fi puse în evidenţă şi deviaţiile standard.

Fig.184. Deviaţiile standard de la direcţia orizontală

Distanţa dintre obiectul măsurat şi teodolit fiind de 33 m, aceasta

conduce la o acurateţe a determinării marginilor de  2 mm (1  ).
Acurateţea este limitată numai de textura (asprimea) suprafeţei. Această
metodă a utilizat un teodolit standard şi imagini procesate. Tot prin această
metodă pot fi determinate dimensiunile obiectelor de mici dimensiuni. După
unii autori (Kahmen, H., Roic, M., 1995, Roic, M., 1996) metoda poate
ajunge la clasa de precizie de 0,1 mm (1  ).
Cel mai nimerit mod de a dezvolta un sistem automat de măsurare,
constă în folosirea a două teodolite, unul fiind teodolitul principal (master) iar
celălat fiind teodolitul secundar (slave). Teodolitul master va scana obiectul,
în timp ce teodolitul slave îl urmăreşte prin scanarea automată a regiunilor
omoloage. La această metodă de măsurare se pot aplica două procedee de
scanare diferite. Primul procedeu porneşte de la supoziţia că obiectul vizat
este compus din diferite părţi structurale astfel încât colţurile (intersecţiile
liniilor cu alte puncte structurale) pot fi bine marcate şi detectate. Al doilea
procedeu poate fi aplicat fără una din aceste supoziţii. Primul procedeu de

268
scanare presupune existenţa unui operator interesat, cel de-al doilea se
bazează pe existenţa unei metode diferite: metoda linii-grilă.
Scanarea cu operator interesat se desfăşoară în mai multe etape.
Scanarea obiectului începe cu teodolitul master. Scanarea presupune ca să
fie detectate punctele de interes. În final, cu ajutorul acestor puncte se
poate descrie suprafaţa 3D a obiectului.

Fig.185. Diagrama sistemului de măsură automatic (după Mischke, A., 1997)

Această metodă poate fi efectuată cu operatori de interes. Operatorul

de interes cel mai nimerit în acest caz este Operatorul Forstner (conform
Mischke, A., 1997). Cu ajutorul acestui operator un mare număr de puncte
pot fi localizate cu acurateţe de subpixel: puncte pe linii sau margini, centre
de figuri simetrice, intersecţii de linii, imagini, etc.
Viteza, acurateţea şi marja de încredere a operatorului Forstner
depinde de calitatea imaginii, numărul pixelilor procesaţi şi parametrii limită
aleşi de utilizator. Pentru toate punctele identificate de operatorul Forstner
pe suprafaţa obiectului vizat, coordonatele imaginii sunt memorate într-o listă.
În plus, ele pot fi marcate pe ecran pentru a-l ajuta pe operator să decidă
dacă ele pot fi folosite sau nu pentru reconstrucţia obiectului vizat. În timp ce
teodolitul master scanează obiectul, teodolitul slave trebuie să-l urmărească

269
pentru a găsi regiunile omoloage şi în final, punctele omoloage. În procedura
de urmărire este folosită axa de colimaţie a teodolitului master.

Fig.186. Procedura de urmărire executată de teodolitul slave (după Kahmen, H.,

Andrea de Seixas, 1999)

Metodă este cronofagă dacă nu dispunem de coordonatele

aproximative ale punctului Pi. Aceste valori aproximative pot fi calculate
determinând cu aproximaţie distanţa T1Pi şi se vor obţine cu funcţia
autofocus a teodolitului master.
Pentru teodolitul slave a fost dezvoltat un sistem de urmărire
(detectare) foarte rapid bazat pe principiul utilizării liniei epipolare. O linie
epipolară este dată de intersecţia a două planuri. Aici, un plan este definit de
punctele T1T2 şi PI, iar cel de-al doilea este dat de dispozitivul CCD al
teodolitului slave. T1 şi T2 sunt punctele de intersecţie a axelor principale ale
teodolitului.
După ce coordonatele punctelor de intersecţie sunt determinate cu
precizie, unghiurile de corecţie ale coordonatelor teodolitului pot fi calculate
cu ajutorul axei de colimaţie a teodolitului slave putând fi mutate de-a lungul
liniei epipolare. Procedura de urmărire începe la un punct de intersecţie şi se
opreşte la altul. Dacă procedura de căutare nu s-a soldat cu succes, poziţia
axelor teodolitului trebuie modificată cu câţiva paşi şi liniile epipolare
următoare pot fi determinate în vecinătatea primului puct.

270
 Simultan cu procedura de urmărire este folosit un algoritm de căutare
pentru a detecta regiunile omoloage respectiv punctele de interes. Cu
coordonatele imagii determinate cu ajutorul camerei teodolitului master şi
slave, unghiurile orizontale şi verticale ale sistemului de măsurare pot fi
calculate şi folosite în calculul coordonatelor obiectului vizat prin intersecţie
spaţială sau prin ajustarea 3D a reţelei.

Fig.187. Procedura de urmărire folosind linia epipolară (după Kahmen, H., Andrea
de Seixas, 1999)

În situaţia în care textura obiectului vizat nu este suficient de rugoasă

se poate apela la altă metodă de scanare, metoda liniilor-grilă. Pentru a
aplica această metodă, sistemul trebuie configurat astfel încât să permită
crearea unui aranjament virtual regulat 3D, sistemul liniilor-grilă. Liniile grilă
pot fi alese arbitrar sau pot intersecta obiectul a cărei suptafaţă trebuie
reconstruită.
Astfel, vom obţine linii grilă paralele cu axa Y dacă coordonatele X şi
Z sunt constante, linii grilă paralele cu axa X dacă coordonatele Y şi Z sunt
costante şi linii grilă paralele la axa Z dacă coordonatele X şi Y sunt costante.
Intersecţia punctelor poate fi folosită după aceea pentru reconstruirea 3D a
obiectului vizat. Densitatea punctelor de interes depinde de densitatea liniilor
grilă şi trebuie aleasă în aşa fel încât reconstruirea 3D a obiectului să fie
posibilă fără pierderea acurateţii.

271
 Fig.188. Sistem de linii grilă care intersectează suprafaţa unui cuboid

Sistemul de măsurare în acest caz constă dintr-un teodolit laser ca

teodolit master şi un videoteodolit ca teodolit slave. Teodolitul laser este
cuplat la un generator laser care proiectează punctele ţintă a unui obiect.

Fig.189. Principiul de măsurare al sistemului videoteodolit – laserteodolit (după

Kahmen, H., Andrea de Seixas, 1999)

Pentru punerea la punct a contrastului între ţintă şi suprafaţa

obiectului, în timpul măsurării, intensitatea laserului se reglează automat.
Videoteodolitul în mod automat ţinteşte simultan cu teodolitul laser. Din
momentul apariţiei punctului ţintă în câmpul vizual videoteodolitul identifică şi

272
determină poziţia punctului pe dispozitivul CCD. Calcularea punctului de
intersecţie Pi a celor două direcţii spaţiale care reprezintă cele două
proceduri ale liniilor grilă, va conduce la obţinerea coordonatelor punctului
efectiv.
Laserul va atinge suprafaţa obiectului în punctul P. În timpul scanării
obiectului, punctul ţintă laser trebuie mişcat până când este identic cu
punctele Ps unde linia grilă intersectează suprafaţa respectivă.
Metoda a fost dezvoltată şi experimentată în obţinerea punctelor de
intersecţie prin scanare (Andrea de Seixas, 1999). Toate variantele acestei
metode au în comun cea mai mică distanţă ″d″ între unda laser şi linia grilă
Yk.

d X is 2  Z is 2
Diferenţele de coordonate sunt definite astfel:
X is  X i  X s   cos H z sin V  X k

Z is  Z i  Z s   cos V  Z k
Unde: Hz este unghiul orizontal, V este unghiul vertical (măsurate cu
teodolitul laser),  este distanţa între Pth (poziţia teodolitului laser) şi Pi.
Cu coordonatele Pth şi Pi cunoscute, putem proceda la intersecţie, 
fiind de asemenea cunoscută. Ca urmare, d poate fi scris ca o funţie de Hz
şi V. Aici trebuie menţionată metoda Gradient.
Dacă Pi(Xi, Yi, Zi) este un punct aflat în vecinătatea minimă, atunci
noul punct Ps(Xs, Ys, Zs) va fi căutat în direcţia gradientului lui f(Hz,V) prin:
Hz k 1  Hz k  g  Hz k 
   hk k     hk u k cu gk= grad f(Hz,V).
Vk 1 Vk  gk Vk 
Procedura minimă presupune următoarele etape (Kahmen, H.,
Andrea de Seixas, 1999):
-calcularea punctului Pi prin intersecţie spaţială;
-evaluarea gradientului gk = grad f(Hz,V) la punctul Pi;

273
 gk
-calcularea direcţiei de căutare uk = -
gk
-efectuarea unei căutări liniare în direcţia de căutare prin alegerea hk;
-generarea unui nou punct Xk+1 = Xk + hkuk;
-procesul se repetă setând k = k+1 revenind la pasul al doilea;
-procesul se încheie în etapa în care hkuk luată ca repetare k are
valoare mai mică decât eroarea de poziţionare cauzată de rezoluţia optică a
sistemului de măsurare;
Dacă obiectul monitorizat este simetric, este avantajos să se
folosească sisteme de coordonate cilindrice sau sferice în vederea
reconstrucţiei 3D a obiectului respectiv. În acest caz, sistemul de linii grilă
trebuie adaptat la aceste sisteme de coordonate. Uneori este posibilă
utilizarea unor combinări a diferitelor sisteme de coordonate. În acest mod,
orice suprafaţă indiferent de complexitatea ei poate fi acoperită prin puncte
de măsură riguros distribuite.
Anticipăm că această metodă va avea un impact pozitiv în aplicaţiile
topografice clasice şi inginereşi, în studiul megastructurilor unde este dificilă
sau imposibilă utilizarea ţintelor tradiţionale (stadii, prisme, mărci).

274
 Bibliografie

1. Berry, B.J., Marble, F.D., ″Spatial Analysis″, Prentice Hall, New-

York, 1968.
2. Boş, N., ″Topografie″, EDP R.A., Bucureşti, 1993.
3. Cheng-Siang, Ch., ″The historical development of cartography
in China″, Progressiv human geography, 3., 1980, pag. 101-120.
4. Chiş, Gh., Săndulache, Al., Albotă, M., ″Elemente de geografie şi
selenografie matematică″, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
5. Christaller, W., ″Die Zentrale Orto Sud-deutschland″, 1993.
6. Christofoleti, A., ″Panorama et evolution du concept
d′organisation spatial″, L′Espace geographique, 1989, pag. 225-234.
7. Coflea M., Mitran, Gr., Sburlan, D.A., ″Îndrumător topografic
pentru căi de comunicaţie″, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1955.
8. Corcodel, Gh., Neguţ, N., ″Topografie-Fotogrammetrie,
Cartografie″ Curs litografiat, Universitatea Ecologică Bucureşti, 1994.
9. Costăchel, A., Mihail, D., ″Topografie″, Ed. de Stat pentru
Arhitectură şi construcţii, Bucureşti, 1954.
10. Dinescu, A., ″Introducere în geodezia geometrică spaţială″, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1980.
11. Dragomir, V., Ghiţău, D., Mihăilescu, M., Rotaru, M., ″Teoria
figurii Pământului″, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997.
12. Ghiţău, D., ″Geodezie Triangulaţie″, EDP, Bucureşti, 1972.
13. Ghiţău, D., ″Geodezie şi gravimetrie geodezică″, EDP,
Bucureşti, 1983.
14. Imbroane, A.M., Moore, D., ″Iniţiere în GIS şi teledetecţie″,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
15. Ismard, H., ″L′Espace du geographe″, Ann. Geogr. Nr. 452,
1975, pag. 86.
16. Kahmen, H., Roic M., ″A new generation of measurement
robots for object reconstruction without targeting″, Proc. of the 3rd Int.

275
Conf. on Optical 3D Measurement Techniques, 1995, Wichmann Verlag,
Heidelberg, 1995, pag. 251-262.
17. Kahmen, H., ″Advances in Metrology with a New Generation
of Measurement Robots″, Proc. XXI. International Congress FIG Brigthon,
UK, July, 1998.
18. Kahmen, H., Andrea de Seixas, ″Object Recognition with
Video-Theodolites and without Targeting the Object″, Proc. of the IWAA,
6th International Workshop on Alignment Accelerator, Grenoble, France,
Oct., 1999.
19. Kahmen, H., Andrea de Seixas, ″3D Object Sensing with
Computer Controlled Rotating CCD Cameras″, Proc. of the XVII CIPA
International Symposium, Recife, Brazil, Oct., 1999.
20. Leu, I.N., Ionescu, P., Rădulescu, M., ″Măsurători terestre
pentru agricultură″, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990.
21. Leu, I.N., Budiu, V., Moca, V., Ritt, C., Ciotlăuş Ana, Ciolac
Valeria, ″Topografie şi cadastru agricol″, EDP R.A. Bucureşti, 1999.
22. Mac, I., ″Specificul spaţiului geografic românesc″, Studia Univ.
Babeş-Bolyai, Geographie, 1, 1990.
23. Mac, I., ″Organizarea spaţiului geografic în Munţii Rodnei″,
Studia Univ. Babeş-Bolyai, Geographie, 1, 1998.
24. Mac, I., ″Geografie generală″, Ed. Europontic, Cluj-Napoca,
2000.
25. Mischke, A., ″Distanzmessung mittels Autofokusfunktion
einer CCD-Kamera″, AVN; No. 1, 1996, pag. 31.
26. Mischke, A., ″Entwicklung eines Videotheodolit-Meßsystems
zur automatischen Richtungsmessung von nicht sgnalisierten Zielen″,
PhD-Thesis, Vienna University of Technology, Austria, 1997.
27. Mischke, A., Kahmen, H., ″A New Kind of Measurement Robot
Systems for Surveying of Non Signalized Targets″, 4th International
Symposium on "Optical 3-D Measurement Techniques", Zürich, 29. 9. - 2. 10.
1997, pag. 311-318.

276
 28. Mischke, A., Wieser, A., ″Automatic target-area-collimation
with video-theodolites″, Proc. of the 3rd Int. Conf. on Optical 3D
Measurement Techniques, Wichmann Verlag, Heidelberg, 1995, pag. 263-
271.
29. Mischke, A., Wieser, A., ″Five Dimensional Object
Recognition″, Proceedings of the 20th Workshop of the OAGM/AAPR,
Leibnitz, R. Oldenbourg, Wien München 1996.
30. Musset, A., ″La perception de l′espace dans les societes
precolombiennes d′aprex les codex″, L′espace geographique, 1, 1985.
31. Năstase, A., ″Cartografie-Topografie, Vol. I Topografia″, Curs
litografiat Universitatea Bucureşti, Centrul de multiplicare al Universităţii
Bucureşti, 1975.
32. Năstase, A., ″Cartografie-Topografie″, EDP Bucureşti, 1983.
33. Roic, M., ″Erfassung von nicht signalisierten 3D-Strukturen
mit Viedotheodoliten″, Geowissenschaftliche Mitteilungen, No. 43,
Department of Engineering Geodesy, Vienna University of Technology,
Austria, 1996.
34. Russu, A., ″Topografie″, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1955.
35. Săndulache, Al., Buta, I., Şoneriu, I., ″Probleme practice de
topografie şi cartografie″, Curs litografiat, Univ. Victor Babeş, Cluj, 1955.
36. Săndulache, Al., Buz, V., ″Topografie generală cu elemente de
topografie minieră şi teledetecţie″, Curs litografiat, Univ. Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca, 1982.
37. Wieser, A., ″Ingenieurgeodätische Überwachungsmessung
mit Videotheodoliten″, Diploma Thesis, Vienna University of Technology,
Austria, 1995.
38. Yamoki, K., Tarahashi, T., ″L′espace dans la cartographie
japonaise ancienne″, L′espace geographique, 2, 1980, pag. 94-104.
39. ***″Carl Zeiss Jena GmbH″ Zeiss Gruppe Geodösie Catalog
products, 2000.

277
 40. ***″Colecţii de standarde: Construcţii, Vol. I, Măsurători
terestre″, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997.
41. ***″Guide for the Precision Lightweight GPS Receiver(PLGR)
AN/PSN-11″, Washington D.C., 1996.
42. ***″Manualul inginerului geodez″, Vol. I, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1972.
43. ***″Manualul inginerului geodez″, Vol. II, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1973.
44. ***″Manualul inginerului geodez″, Vol. III, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1974.
45. ***″Sokkia measuring systems and supplies″, Catalog 4., 2002.

278