Andrei Pleşu | Trăieşte viaţa ca pe un prilej

Interviul cu Andrei Pleșu pe care l-am realizat pentru Bonton este unul dintre cele mai dragi mie.
Nu doar pentru notorietatea și carisma personajului, pentru modul sclipitor în care poate aborda
atât de multe subiecte, pentru felul său politicos de a fi, ci mai ales pentru că am descoperit în el
un om empatic și cald. Lectura aceastui interviu este ceva mai lungă, dar eu zic că merită până la
ultima literă.

Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat în cei 7 ani de acasă, în familie?

Trebuie să vorbim despre cei 7 ani de acasă, dar să nu facem din asta un idol. Pentru că eu cunosc
oameni care au stat prost cu cei 7 ani de acasă din diferite motive: de familie, de vremuri, de
ambianţă şi aşa mai departe şi care au ieşit totuşi oameni întregi. După cum cunosc oameni care
au beneficiat de toate regulile celor 7 ani de acasă şi nu au ieşit întregi.

Eu, de pildă, am avut… nu vreau să spun că sunt sau nu întreg, dar vreau să spun că primii mei 7
ani de viaţă au fost extrem de confuzi. Părinţii mei s-au căsătorit foarte tineri, aveau 19 ani. Și eu
făceam naveta: ba la o bunică, ba la alta, ba la nişte mătuşi… Nu îmi era clar niciodată unde sunt
amplasat, nu aveam un acasă şi eram afectat de asta. E, până la urmă m-am descurcat.

Când spunem acasă trebuie să ne gândim întâi și la ce înseamnă. Eu mă tem că noţiunea asta este
fisurată. Ce mai înseamnă acum acasă? Acasă înseamnă o ambianţă, o stabilitate, înseamnă reguli,
înseamnă timp petrecut împreună. Mai există lucrurile astea? Căci poţi avea cei 7 ani de acasă în
faţa computerului sau televizorului unde te pun părinţii ca să poată să doarmă sau să iasă la o bere.
Oamenii, în general, au puţin timp pentru copiii lor, copiii sunt puşi să execute jocuri care să-i facă
absenţi. Părinţii sunt absenţi, muncesc până seara târziu. E o pasiune a carierei care i-a dislocat din
statutul lor şi atunci regulile, atmosfera, totul e fisurat. Contează şi fizic în ce tip de spaţiu creşti:
e o diferenţă între cel care creşte într-un spaţiu în care sunt cărţi în jur şi unul care creşte într-un
spaţiu în care sunt peşti de sticlă. Toate lucrurile astea înseamnă 7 ani de acasă. La ora asta trecem
print-o reformulare a acestui concept şi lucrurile sunt destul de neplăcute.

Totuşi cum v-au influenţat anii copilăriei în devenirea dumneavoastră?

Răspunsul pe care vi l-aş putea da este că am avut norocul (de care nu mi-am dat seama atunci) că
am petrecut mult timp la ţară. Eu am făcut o parte din clasa întâi, toată clasa a doua şi clasa a treia
într-un sat. Ştiţi că a fost un ministru al învăţământului la începutul veacului trecut, Simion
Mehedinţi, care spunea că ar trebui ca toate şcolile primare să fie la ţară. Ca să înveţe copiii ce e
aia găină, ce e aia gâscă, ce e aia cer înstelat, ce e aia grajd… Există mirosuri şi experienţe ale
contactului direct cu iarba, cu fânul, cu ograda, care sunt formative, aş spune. Discret şi subtil
formative, dau un anumit fel de aşezare în lume, în natură, în universul senzorial… Cred că acei
ani de stat la ţară şi de prietenie cu cei din jur, cu copiii din sat, toate astea au contat şi cred că
(deşi e o utopie) ar fi foarte bine ca toți copiii să petreacă un timp din prima lor copilărie undeva
la ţară.

A existat în copilărie o întâmplare din care aţi învăţat o pildă importantă?

Sunt multe pe care le-aş putea invoca, am cunoscut oameni foarte bine aşezaţi, la ţară mai ales.
Revin puţin la cei 7 ani de acasă… Vorbeam de nevoia de a avea în jurul tău o stabilitate şi o
ordine, nişte reguli care să te modeleze. E, lucrul ăsta era posibil în familia de tip tradiţional oriunde
şi era posibil la ţară când satul avea o structură tradiţională încă activă… şi nişte reguli. Nici la
oraş, nici la sat, acest tip de lume nu prea mai există, trebuie să găsim alt model. Eu am întâlnit la
sat oameni şi comportamente remarcabile. Un moment care m-a marcat pozitiv este atunci când
am venit la Bucureşti, la sfârşitul clasei a treia, şi eu veneam dintr-un sat unde în clasă eram 14
inşi. Când am venit la Bucureşti, m-am trezit brusc în faţa unei clase de 56 de copii. Am fost
profund intimidat, mai ales că aveam un aer oarecum provincial, eram îmbrăcat inadecvat faţă de
restul copiilor. Şi se punea problema unde o să stau în bancă. Şi un băiat, undeva spre fereastră,
aveam 9 ani… mi-a făcut un semn extrem de cordial, de prietenesc, mi-a făcut semn că e bucuros
dacă stau cu el în bancă. Ăsta a fost primul meu contact cu şcoala bucureşteană şi îi sunt şi astăzi
recunoscător acelui băiat, care era de vârsta mea şi care a simţit nevoia să îmi iasă în întâmpinare.

A existat în copilăria dumneavoastră sau chiar în adolescenţă un model care v-a influenţat
foarte mult?

Eu am avut învăţători excepţionali, care m-au marcat prin seriozitatea şi umanitatea lor. Dar, după
prima parte a tinereţii, a copilăriei, devine esenţial să ai modele. Adică să începi să exerciţi o
facultate fără de care nu te poţi forma normal, asta este cel puţin părerea mea, şi anume: facultatea
de a admira. Dacă nu admiri pe nimeni, dacă ajungi la maturitate fără să fi admirat pe cineva sau
după ce ai admirat tot felul de modele şchioape, strâmbe, anti-modele, atunci eşti în mare pericol.
Ori eu constat uneori (şi acum vorbesc ca un om batrân care totdeauna spune că altfel era pe vremea
lui), constat uneori că tineretul de azi, spre deosebire de tineretul generaţiei mele, are, dimportivă,
o reacţie negativă la modele. Mai ales la modelele culturale. Orice tânăr se simte autentic dacă îşi
ia distanţă, dacă nu se lasă prostit, dacă nu alunecă într-o admiraţie facilă, dacă începe cu o
înjurătură. Noi ne-am căutat modelele cu lumânarea, nu ştiam unde să le mai găsim, trăiam cu
senzaţia că avem nevoie de maeştri şi când îi găseam îi frecventam cu pasiune şi cu un sentiment
de emulaţie, voiam să le semănăm fără să sperăm că o să reuşim. Chestia asta s-a subţiat, din câte
îmi dau seama.

De mine râdea domnul Noica când îmi spunea: „Umbli după modele ca unul din ăsta care face
colecţie de insecte”. Cum aflam de unul că mai trăieşte, mă duceam să îl cunosc. Şi am cunoscut,
am avut norocul să cunosc încă oameni care m-au format, de la Noica însuşi terminând cu
Alexandru Paleologu, cu Nicu Steinhardt, cu Sergiu Al-George, lume care mi-a construit tinereţea.
Încă o dată: fără admiraţie trăită la timp, nu ieşi întreg.

Oamenii despre care vorbeaţi mai devreme au avut însă un soi de generozitate, pentru că
uneori degeaba mergem noi către modele, dacă modelele se închid într-un glob de sticlă şi
nu vor să ofere din timpul și cunoașterea lor celorlalţi…

Înţeleg ce spuneţi şi e adevărat că am avut norocul să dăm peste oameni generoşi. Şi care, cum
spunea odată Noica, când vedeau un tânăr, el le devenea mai important decât îşi erau ei înşişi. Asta
ar fi o bună definiţie a modelului. Modelul nu e cineva care defilează somptuos, suveran, prin
lume. E cineva care se dedică, care e disponibil, care ţi se livrează şi te ajută să te livrezi tu însuţi.
Nu ştiu ce să vă spun, eu nu ştiu după ce modele umblă tinerii de azi, nu am avut o experienţă, dar
s-ar putea să existe şi din partea celor vizaţi un oarecare blocaj, o oarecare incapacitate de
deschidere şi asta e trist, deşi se spune că întotdeauna când discipolul e pregătit, modelul apare. E,
sunt mulţi care îmi spun: „Domnule, noi suntem pregătiţi, dar nu apare nimeni”. Poate nu l-au
căutat, poate nu sunt pregătiţi sau poate suntem şi într-o criză de modele.

După liceu aţi dat examen la facultatea de teatru şi chiar aţi intrat. Aţi făcut vreodată
exerciţiul, măcar pentru amuzament, de a vă imagina cum aţi fi fost ca actor?

M-am întrebat la un moment dat ce eram, eram un actor comic, eram un fel de Dem Rădulescu
(fără să aspir la anvergura lui), în zona aia sau un fel de George Constantin. Nu ştiu, ceva din
experienţa, din încercarea mea din tinereţe, a rămas. Şi eu cred că în orice meserie o doză de
histrionism e utilă, dacă nu devine circ. Histrionism înseamnă atenţie la public, luarea în seamă a
nevoilor celor din sală şi încercarea de a le capta atenţia, de a întreţine vie privirea lor şi atenţia lor
către tine. Ori asta e bine să o ai şi când eşti profesor şi când eşti politician evident, în orice postură
publică e bine să ai o anumită înzestrare de tip actoricesc. Repet, cu condiţia să nu faci din asta
singura ta înzestrare şi un fel de comportament extravagant de circar în căutare de succes.

Este politeţea importantă pentru dumneavoastră? Pentru că multe lume o consideră nu doar
desuetă, ci şi o formă de falsitate la care ar trebui să renunţăm…

Sunt decis împotriva acestui mod de a gândi, politeţea face posibilă convieţuirea. Dacă fiecare îşi
propune să îşi dea drumul la toate impulsurile fiindcă numai aşa e sincer, ajungem în foarte scurt
timp – şi în unele zone s-a ajuns – la un fel de junglă veselă. Eu nu cred că politeţea e ceva desuet,
politeţea face parte din substanţa convieţuirii. Când doi oameni (nu mai vorbesc când sunt mai
mulţi) sunt laolaltă în acelaşi spaţiu, e esenţial să aibe în raporturile dintre ei un anumit timp de
atenţie, de autosupraveghere şi de includere a celuilalt în spaţiul lor de dialog. Nu poţi să faci strict
ce îţi trece prin cap.

Mie îmi place şi estetic vorbind politeţea. Îmi place când stau la o masă şi intră o doamnă în cameră
să văd bărbaţii ridicându-se sau când ea pleacă să îi văd ridicându-se. O să spuneţi că e desuet, nu
se mai practică asta, acuma când intră e fluierată şi când iese… se fac cinci glume.

Eu prefer această demodată coregrafie, îmi plac oamenii care au protocol în comportamentul lor,
care sunt ceremonioşi, fără să fie afectaţi. Nici cei care caută cu lumânarea gesticulaţia nu mi se
par agreabili, dar ideea că a fi atent la celălalt… Asta e regula de politeţe esenţială pentru mine: să
fii atent la celălalt. Aţi observat în studiourile de televiziune ce se întâmplă? Nimeni nu ascultă de
nimeni, nici moderatorul nu ascultă. Toţi vorbesc în acelaşi timp, iar când unul pare că tace în
realitate simţi că se gândeşte la ce o să spună. Asta este o gravă lipsă de politeţe şi, de fapt, de
interes pentru celălalt. E o formă de singurătate. A refuza politeţea este a pleda pentru singurătate.

Nu este cumva vorba şi de un individualism, un egoism dus la extrem? Nu prea ne mai

interesează ce au ceilalalţi de spus pentru că noi avem lucruri mai importante de spus sau
pentru că noi contăm mai mult…
Sigur, e şi o formă de egolatrie, pentru că lucrul care mă interesează cel mai mult sunt eu însumi.
Ceilalţi sunt figuranţi într-un scenariu în care eu trebuie să mă dezvolt spectaculos. Şi să am
dreptate. A avea mereu dreptate, a nu fi capabil să asculţi, a nu fi capabil să reacţionezi incluzând
reacţia celuilalt, nu anulând-o… astea sunt reguli care ar trebui să fie subînţelese. Faptul că pot fi
puse la îndoială, mă îngrijorează.

Care sunt principiile importante după care vă ghidaţi în viaţă?

Povestea asta cu principiile e o poveste lungă. Şi aş vrea să fac câteva observaţii. Toată lumea
vorbeşte de principii. Amintiţi-vă că în regimurile totalitare cuvântul „principial” era un cuvânt
cheie. „Aveți o atitudine cam neprincipială!” sau „Vă rog foarte mult să vă comportaţi principial!”.
Asta însemna să respecţi nişte reguli care nu aveau nicio legătură cu tine, care respectau principii
care îți veneau din afară: de la o ideologie, de la un organ de stat. La noi cuvântul ăsta are o
ereditate proastă. Vă mai aduc aminte şi de Trahanache, cum ştiţi foarte bine în discursul lui
vorbeşte despre „prinţipii”: „Bine zice fiul meu, unde nu sunt prinţipii, acolo e corupţie”. Da, e
adevărat, dar Caragiale ştia de ce ia în băşcălie tipul ăsta de gândire de lemn. Fiindcă unii recurg
la principii în inerţia unei gândiri de lemn: „Domnule am 5 principii, nu le încalc, ajung în paradis.”
Nu e aşa simplu.

Caragiale însuşi la bătrâneţe… Am găsit o scrisoare cred că îi era scrisă lui Paul Zarifopol, care şi
el era în exil, care la un moment dat îi spunea: „Nu pot să fac asta din principiu, am şi eu principii”.
Şi Caragiale îi spune: „Om bătrân şi cu principii?”… Vrând să spună că la un moment dat
principiile trebuie dublate de nuanţă, de talent moral, de înţelegere a conjucturilor, nu poţi să devii
un mecanism care execută principii. Viaţa devine săracă în felul ăsta.

Principii trebuie să ai, dar „principium”, cuvântul asta înseamnă început, deci principiile sunt un
bun început, sunt un reper de start, sunt Steaua Nordului, vezi încotro bate o orientare corectă, dar
drumul într-acolo, ăsta implică libertate, implică fantezie, implică înţelegere a conjucturilor. „Să
nu minţi!”, ăsta e un principiu de necontrazis, dar are Nicu Steinhardt în cartea lui, în „Jurnalul
fericirii”, jurnalul lui de puşcărie, o menţiune în care spune: „Când eram în anchetă, faptul de a
minţi era o virtute”. Sunt situaţii în care minciuna îţi salvează sufletul.

Nu pledez pentru minciună, dar, ca să închei această paranteză, amintiţi-vă ce neprincipial s-a
purtat Isus. A stat la masă cu vameşi, a stat de vorbă cu prostituate, primul om luat de Isus în Rai
a fost un tâlhar… Cei din jur, oameni cu principii, au spus: „Domnule, nu e în regulă, ce face omul
ăsta aici?” El era era cineva viu şi ceilalţi deveniseră roboţi ai unor principii. Câte principii trebuie
să aplic… 3? 10?

Nu uitaţi ce principii au mafioţii, e ordine în lumea mafioţilor, care se respectă. Deci trebuie să fim
precauţi cu acest termen care rezolvă prea rapid şi fără nuanţă lucrurile. Trebuie să ai principii, dar
trebuie să ştii că ele nu sunt nişte repere de drum obligatorii, nişte reguli fixe, legea morală nu
seamănă cu legea gravitaţiei, nu e de tipul ăsta.

Aş dori să vorbim despre un subiect pe care, de altfel, dumneavoastră l-aţi abordat foarte
mult în ceea ce aţi publicat: despre modul în care a evoluat sau după caz involuat
comportamentul românilor după 1989? Cum mai stăm la acest capitol?
Eu sunt bombănitor la capitolul ăsta şi îmi cer scuze dacă plictisesc cu asta. Mie mi se pare că nu
am evoulat bine, pentru că s-au suspendat toate regulile, am devenit relativişti. Sunt câteva lucruri
care mă supără în mod definitiv şi unele sunt banale aş spune. De pildă, eu sunt uimit ce tare au
ajuns să vorbească românii pe stradă şi în general, în orice spaţiu public: e o hărmălaie. Strada,
restaurantul, orice loc public e o hărmălaie. Eu nu am fost obişnuit cu tipul ăsta de poluare sonoră,
când trebuie să ascult ce muzică ascultă ăla din maşina de alături sau din faţa casei mele, când
trebuie să ascult ce vorbeşte la telefon unul la restaurant cu mama sau cu şeful… Sunt obligat la o
indiscreţie pe care o detest. Aflu prea multe lucruri care nu mă interesează. În plus, e urât. Muzical
vorbind, e urât. E o lume de zgomote. Ăsta e un lucru. Apoi… eu conduc, am o maşină şi merg cu
ea prin oraş. O spun mereu: felul în care se conduce în România spune foarte multe, din păcate,
despre modul în care noi înţelegem viaţa în comunitate. Este o brambureală, o agresivitate, o lipsă
de graţie, o lipsă de respect pentru ceialţi, un fel de focusare strict pe ţinta ta, nu contează cum
ajungi la ea, nu contează dacă ceilalţi ies din asta păgubiţi sau dezavantajaţi. E ceva sălbatic în
felul în care se conduce şi asta mi se pare un lucru grav.

Încă o formă de politeţe comunitară şi care e grav încălcată în ultimii ani este buna utilizare a
limbii. Se vorbeşte din ce în ce mai prost limba română, e plin de patrioţi care nu ştiu bine limba
patriei lor. Şi ăsta iarăşi e un lucru care strică sufletele şi strică politeţea şi strică comunicarea,
dialogul, convieţuirea. A vorbi bine o limbă înseamnă nu doar a comunica bine o informaţie, ci
înseamnă a comunica o convingere, înseamnă a seduce, asta se ştie din antichitate. Socrate spunea
mereu: „cine vorbeşte poate otrăvi sau poate mântui suflete”. Când vorbeşti, trimiţi către celălalt
ori un ajutor, ori o toxină. Nu e vorba doar de limba română, orice limbă are aceste reguli.

Dar când eşti român, eşti… fără loc şi fără istorie dacă nu îţi cunoşti bine cuvintele. Cuvintele au
fiecare o istorie extraordinară, un conţinut… limba română e o limbă foarte expresivă. Cioran se
plângea în Franţa, unde dispunea de o limbă extrem de rafinată, că îi lipsesc cuvinte şi fraze care
erau posibile în limba română şi nu mai vorbea româneşte, fiind la Paris, fiindcă simţea că dacă
vorbeşte nu mai poate scrie în franceză. Atât de uriaşă era amprenta limbii lui natale. Deci cine nu
are experienţa asta, cine nu a trăit niciodată acest contact cu propria lui limbă, e un om suspendat,
care nu are consistenţă.

În ce domenii credeţi că ne descurcăm lăudabil?

Cuvântul l-aţi folosit chiar dumneavoastră şi îl reiau: ne descurcăm, ăsta este cuvântul cheie.
Românii se descurcă. Eu am repetat de multe ori asta, dar nu obosesc să o repet: de-aia nici nu sunt
foarte grăbiţi să schimbe lucrurile, fiindcă dacă schimbi lucrurile, nu te mai descurci. Tu te adaptezi
la o anumită încurcătură funcţională, dacă vine unul şi schimbă tot aranjamentul, ai momente de
dezadaptare. Românii se descurcă. Nu spun asta strict peiorativ, românii s-au descurcat istoric
vorbind. E un instinct bun al supravieţuirii, este un bun instinct al acomodării, un scriitor român
de la începutul veacului trecut spunea despre români că sunt foarte adaptabili la suprafaţă, dar
foarte conservatori la bază. Asta nu e rău. Adică ştiu să păstreze nişte temelii, dar la suprafaţă se
dau după situaţiune. Dar eu aş prefera să fim mai atenţi la ce ne lipseşte. Domnul Noica ne-a spus
odată tinerilor din jur: „vă uneşte ce vă lipseşte” şi ştia la ce se referă. Eu zic că la ora asta pe
români îi uneşte ceea ce nu merge, ceea ce le lipseşte, ceea ce funcţionează aproximativ. Trebuie
să găsim puterea să ne unim în calităţile noastre, nu în defectele noastre.
Sunteţi un om foarte solicitat, citat, apreciat, aţi „gustat” puţin şi din sentimentul de putere
când aţi avut funcţii publice… Dacă aş folosi un termen pe care l-am mai auzit la
dumneavoastră, astea sunt nişte condiţii care ar putea să te „smintească”. Cum rămâneţi un
om modest şi cu picioarele pe pământ?

Nu ştiu. Fapt e că niciodată nu am luat în serios nici funcţiile pe care le-am avut… ba, din contră,
pot să spun că nu mi-au priit. Nu regret că am trecut prin etapele astea, dar m-am bucurat să plec
mai repede decât ar fi fost legitim din punct de vedere strict legal. Şi asta pentru că pe mine poziţia
de aşa-zisă putere nu mă amuza şi mi se părea că mă ia de la ocupaţiile mele reale. Cu soclu şi cu
laudele şi cu astea… e un dezavantaj. Lasă că sunt unii care de-abia aşteaptă să vadă un soclu şi să
ia târnăcopul… Dar asta a dat o falsă senzaţie că aş fi utilizabil la orice, oricând… şi primesc
solicitări halucinante în ideea că pentru mine nu e o problemă să încropesc trei vorbe despre orice.
Venim şi aici la o problemă de politeţe şi de educaţie: trebuie să ştii că nu poţi trata un scriitor, ca
un croitor: „fă şi mie o vestă, îmi trebuie până mâine şi vă rog să nu aibă decât treizeci de nasturi.„

Mi se spune şi ce să spun în ultima vreme, pentru că e o gândire de tip corporatist care te ia ca pe

un simplu megafon, îţi spun textul şi tu trebuie să îl rosteşti. Deci nu am decât dezavantaje până la
urmă. Aş vrea şi eu să am o bătrâneţe mai calmă, mai aşezată, mai liniştită… M-am plâns într-un
articol pe tema asta, degeaba. Pentru că întotdeauna se găseşte cineva care să spună: „ştiu, sunteţi
foarte solicitat, îmi dau seama cât e de greu, dar să ştiţi că în cazul meu e o situaţie specială. Vă
rog să-mi citiţi şi mie romanul ăsta, 400 de pagini, fiindcă ţin foarte mult să ştiu ce părere aveţi.”
Dacă primesc 10 romane din astea, 10 texte din astea pe lună, sunt terminat. E inevitabil să devin
nepoliticos. Ori nu răspund, ori explic în lungi discursuri epuizante că nu am timp, că nu pot, că
nu mai pot şi aşa mai departe.
A spus odată un gânditor englez chestia asta: când ai o funcţie esenţialul este să nu îţi placă. Dacă
îţi place foarte mult, te strici. Gloria strică pe mai toată lumea. Eu am cunoscut un singur om pe
care în mod surprinzător succesul nu l-a modificat: era Nichita Stănescu. Pe Nichita îl lăudau toţi,
mai ales la o vodcă. Toţi în jurul lui îi spuneau: eşti cel mai mare bătrâne, eşti extraordinar.
Niciodată Nichita nu s-a smintit pe teme din astea. Ori ca să încasezi atâtea laude cât a încasat el
şi ca să rămâi neutru mi se pare o virtute extraordinară şi Nichita o avea.

După ce mai recunoaşteţi o doamnă astăzi?

Întâi de toate simt imediat dacă cineva vrea cu orice preţ să fie o doamnă. Mereu atentă să îşi
construiască acest desen: „Sunt o doamnă, atenţiune”. Eu simt imediat falsul aici. În general a fi
politicos sau a fi un domn sau o doamnă se obţine, dacă lucrurile sunt autentice, fără efort. Firescul
este calitatea unui domn şi a unei doamne, se poartă firesc. Şi dacă varsă paharul de vin pe masă
la o masă nu se învineţeşte la faţă şi nu crede că e în plină catastrofă. Face o glumă, îşi cere scuze
şi continuă.

Deci a fi domn sau doamnă nu este a fi un manechin constipat, înseamnă a avea naturaleţe.
Recunosc o doamnă după felul cum se îmbracă, după felul cum vorbeşte… Apropos, se vorbeşte
foarte urât chiar de unele doamne astăzi. Vorbirea buruienoasă a devenit cool, ca să intru şi eu în
jargon. Îl citez a treia sau a patra oară pe domnul Noica, ne spunea: „Rolul fetelor este decisiv,
dacă ele vorbesc frumos sau dacă nu acceptă băieţi care vorbesc urât, se schimbă tipul de dialog
între fete şi băieţi.”
Care este concluzia cea mai importantă pe care aţi învăţat-o de la viaţă până acum?

Întâi şi întâi că sunt încă în proces de învăţare, până în ultimul moment poţi avea surprize, poţi afla
lucruri care să răstoarne tot ce ai crezut până atunci. Eu nu m-aş mira să se întâmple asta. Dacă e
să spun totuşi ceva aş spune că principalul sentiment pe care îl am faţă de tot ce am trăit şi de tot
ce se poate trăi în general este că e recomandabil să iei tot ce ţi se întâmplă ca fiind un prilej. Adică
o ocazie să începi ceva. Şi o bucurie şi o suferinţă şi o nenorocire şi o şansă, toate trebuie luate ca
prilejuri. Să nu te opreşti la ele. Să nu te blochezi în satisfacţie, să nu te blochezi în suferinţă, să
încerci să le iei nu drept efecte fără urmare, ci drept cauze ale unei posibile mişcări mai departe.
Deci a trăi viaţa ca pe un prilej, a trăi tot ce ţi se întâmplă ca pe un prilej, adică ca pe o provocare
la care trebuie să ai un răspuns. Asta e maximum de înţelepciune pe care îl pot livra în momentul
ăsta.